PREFAŢĂ

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru mântuirea,

„înnoirea lumii" (Matei 19,28) şi a omului. El vrea ca fiecare persoană să
fie o lumină în lume, ca să lumineze celor din jur, ca prin ei să se
preaslăvească Dumnezeu (I Petru 2,12). De aceea El recomandă tuturor,
mai mari şi mici, învăţaţi şi neînvăţaţi: „Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preaslăvească
pe Tatăl vostru Cel Ceresc" (Matei 5,16).
Această lumină o primesc ei, oamenii, de la Hristos, care este
„Lumina lumii" pe care o dăruieşte cu îmbelşugare. În această înnoire a
vieţii suntem chemaţi să umblăm şi noi, dar atâta vreme cât „este lumină"
(Ioan 12,36).
Cum dobândim această lumină, această înnoire a vieţii şi în acelaşi
timp să o menţinem până la sfârşit, spre a ne bucura de frumuseţea raiului,
a celor gătite nouă de la Facerea lumii? Numai prin lumina Evangheliei şi
împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii, deoarece Iisus Hristos a spus:
„Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce multă roadă căci fără Mine
nu puteţi face nimic" (Ioan 15,5).
Mântuirea oamenilor se realizează numai prin încorporarea creşterea
lor în Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserica.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne-a mântuit recapitulându-ne
pe toţi în Sine, aducându-ne după aceea, în chip actual în Sine, ca mădulare
ale Trupului Său, ne comunică treptat, trecându-ne prin stările prin care a
trecut El, umanitatea Sa, desăvârşirea Sa. în acest sens Nicolae Cabasila
sublinia: „Pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin tot ce a trecut
El, să răbdăm şi să pătimim câte a răbdat şi a pătimit El. Căci într-adevăr,
noi de aceea ne şi botezăm ca să ne îngropăm şi să înviem împreună cu El,
de aceea ne ungem cu Sfântul Mir ca să ajungem părtaşi cu El prin ungerea
cea împărătească a îndumnezeirii şi în sfârşit, de aceea mâncăm hrana cea
Sfântă a împărtăşaniei şi ne adăpăm din dumnezeiescul Potir, pentru ca să
ne cuminecăm cu însuşi Trupul şi Sângele pe care Hristos le-a luat din
pântecele Fecioarei Măria. Aşa că ne facem una cu Cel ce S-a întrupat şi S-
a îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi."
Mijloacele prin care ne comunică Hristos stările principale prin care
a trecut umanitatea Sa, în planul supraconştient, dându-ne puterea de a le
prelungi şi în plan conştient, sunt Sfintele Taine.
În chip văzut toate aceste lucruri sunt posibile numai prin mâna
preotului, ca cel ce prin Sfinţii Apostoli a primit prin succesiune
neîntreruptă această putere de la Hristos, în virtutea uneia din cele Şapte
Sfinte Taine, Hirotonia.
Biserica în calitatea ei de comuniune şi comunitate a omului cu
Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, este o comunitate sacramentală,
sobornicească cu „iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4,1),
care sunt preoţii, aşezaţi de Hristos însuşi prin Duhul Sfânt, încă înainte de
înălţarea Sa la cer.
Lucrarea de faţă este structurată în trei capitole:
I. Importanţa Sfintelor Taine pentru viaţa Bisericii, după Noul
Testament
II. Taina Preoţiei în Vechiul Testament
III. Taina Preoţiei în Noul Testament
În aceste capitole şi subcapitolele care întregesc lucrarea, am
arătat cum preoţia îşi are izvorul în Hristos. Preînchipuită în Vechiul
Testament, ea, preoţia se desăvârşeşte în Noul Testament pin noua
dimensiune pe care i-o dă Hristos, unicul Preot deplin.
Sfânta Taină a Hirotoniei, conferă preotului certificarea unei întreite
slujiri:
 a) puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia lui
Hristos;
b) puterea de a sfinţi pe oameni prin împărtăşirea harului
dumnezeiesc prin Sfintele Taine şi
c) puterea de a conduce spre mântuire pe toţi acei ce vor să urmeze
lui Hristos.
Spre finalul lucrării, în două subcapitole voi trata preoţia din punct
de vedere interconfesional, pentru a vedea lămurit abaterile unor
dominaţiuni creştine, care au alterat prin învăţăturile lor claritatea acestei
dumnezeieşti slujiri, coborându-o la treapta de simplu comemorator sau
mai grav de simplu „conducător" spiritual a unor suflete foarte rătăcite. în
felul acesta preoţia îşi pierde sacramentalitatea şi devine o simplă
îndeletnicire, pe care o poate practica oricine chiar şi femeile, în unele
cazuri remarcate.

CAPITOLUL I
IMPORTANŢA SFINTELOR TAINE PENTRU VIAŢA
BISERICII, DUPĂ NOUL TESTAMENT

"Pentru că Dumnezeu nu S-a mulţumit cu contemplarea Lui

proprie, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se facă ceva care să
primească bunătăţile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui, aduce
de la neexistenţă la existenţă şi creează universul, atât pe cele văzute cât şi
pe cele nevăzute. În timp ce gândeşte, creează şi gândul se face lucru,
realizându-se prin Cuvânt şi desăvârşindu-se prin Duhul Sfânt." 1 Cea mai
de seamă dintre creaturile pământului, coroana creaţiei, veriga care
reuneşte în sine lumea materială şi cea spirituală, sensibilul şi inteligibilul,

1
Sf. Ioan Damaschin, "Dogmatica", trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti. 1993, pag. 46
fiinţa care participă mai deplin decât îngerii, la toate rânduielile
"pământului şi cerului", omul, este introdus ultimul în creaţie.
Fiind făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1,26),
omul este deschis comuniunii cu Dumnezeu, el poate să meargă spre
Dumnezeu prin creaţie, dar nu poate să lege cu El relaţii personale
imediate, prin forţele sale de creatură. Recunoscându-L, chiar pe calea
naturii, ca un absolut personal în care existenţa noastră îşi găseşte
fundamentul său, putem, şi aceasta este suprema posibilitate a vieţii noastre
în această lume, să dorim raporturi personale cu Dumnezeu, însă, nu putem
să ne ridicăm singuri la comuniune cu Dumnezeu, dacă El nu vine întâi în
întâmpinarea noastră, după cum spune Sântul Apostol Ioan: "întru aceasta
s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, nu pentru că noi am iubit pe
Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său Jertfă
pentru păcatele noastre". (I Ioan 4:9-l0) Şi ne împărtăşeşte harul Său
dumnezeiesc, care ne face apţi pentru comuniune şi ne susţine în aceasta.
Comuniunea presupune un raport personal al omului cu Dumnezeu,
o întâlnire personală. Această comuniune şi actele prin care are loc
întâlnirea personală cu El, sunt Mistere sau Sacramente, taine în adevăratul
sens al cuvântului2.
"MISTERUL - nu este un simplu semn sau simbol, care sugerează
sau semnifică numai o realitate sau o lucrare dumnezeiască, dând numai o
înştiinţare despre aceasta, însă fără să o cuprindă, dimpotrivă, el conţine şi
împărtăşeşte real lucrare sau harul dumnezeiesc."
Dintre toate tainele dumnezeieşti, Taina lui Hristos este cea mai mare
taină sau mister, căci "Hristos este descoperirea tainei celei ascunse din
timpuri veşnice" (Rom. 16:25-26; Efes. 3:3; Colos.2:2-3). Dumnezeu se
face om "la plinirea vremii" (Gal. 4:4), "spre răscumpărare şi înfiere"
(Gal.4:5), "spre mântuirea şi mărirea noastră" (I Cor. 2:7).

2
ibidem
 Hristos este Misterul, originar, general, izvor şi conţinut al tuturor
misterelor, condiţie şi explicaţie a acestora. El este taina originară şi darul
culminant al lui Dumnezeu oferit oamenilor. (In. 3,16), prin care s-a
realizat răscumpărarea sau mântuirea neamului omenesc şi îndumnezeirea
oamenilor care participă, prin Biserică, la Taina Supremă - Hristos.
"Hristos "MISTER", începe prin întrupare, când Logosul a unit în
Sine, după ipostas, în chip neîmpărţit şi neamestecat, firea noastră şi pe noi
înşine. Fiind asumată în ipostasul dumnezeiesc al Logosului, natura umană
a primit un nou mod de existenţă, ea devenind instrument al iubirii, iar
Hristos, capul umanităţii celei noi."
Numai asumarea naturii noastre de către Hristos, putea să restaureze
în noi "chipul" şi să ne deschidă drumul asemănării, prin adopţiunea filială
(harică).
Caracterul teandric al întrupării şi al întregii lucrări a Mântuitorului
subliniază dinamismul operei răscumpărătoare, în care Hristos a atras de la
început pe om, fiindcă de aceea S-a întrupat (Filip.2,6-8; Gal.4,4), ca din
lăuntru omului, să lucreze mântuirea, împreună cu omul care căzuse şi pe
care-l introduce în dinamismul lucrării dumnezeieşti.
"După întrupare, celelalte evenimente din viaţa şi lucrarea
mântuitoare a lui Hristos pe pământ, sunt alte manifestări concrete ale
Tainei Hristos, iniţiată prin întrupare, care adâncesc complexitatea
Misterului Hristos şi sunt surse şi cauze ale revărsării harului dumnezeiesc
în umanitate prin Sfântul Duh."3
Acţiunile divino-umane sau teandrice ale lui Hristos, mai ales
Patimile şi Moartea Sa pe Cruce, sunt şi ele Taine pentru că Dumnezeu se
revelează aici, într-un mod care depăşeşte înţelegerea noastră umană4. Toate

3
Idem, "Caracterul Eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii", în Ortodoxia, nr. 1-
2/1979, pag. 41.
4
ibidem
acestea îmbracă o formă care este ascunsă lumii şi este cunoscută numai
prin credinţă.
Apostolii au vestit această "Taina lui Hristos" şi Biserica o transmite
tuturor generaţilor. De aceea, o prezentare succintă a acestor Taine, ale
Tainei Hristos este absolut necesară, fiindcă ele se prelungesc în lucrarea şi
viaţa Bisericii şi prin Biserică în viaţa credincioşilor prin Sfintele Taine5.
Mântuirea oamenilor se realizează prin încorporarea şi creşterea lor
în Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserică. Mântuitorul, ne-a
răscumpărat, recapitulându-ne pe toţi în sine, aducându-ne, după aceea, în
chip actual în Sine, ca mădulare ale Trupului Său, comunicând treptat,
trecându-ne prin stările prin care a trecut El, umanitatea şi dumnezeirea Sa6.
În aceste sens Nicolae Cabasila sublinia: "Pentru a ne uni cu Hristos,
va trebui să trecem prin toate câte a trecut El, să răbdăm şi să pătimim şi
noi, câte a răbdat şi a pătimit El ... căci într-adevăr, noi de aceea ne şi
botezăm ca să ne îngropăm şi să înviem împreună cu El, de aceea ne ungem
cu Sfântul Mir, ca să ajungem părtaşi cu El prin ungerea cea prea sfântă a
îndumnezeirii, şi în sfârşit, de aceea mâncăm hrana cea prea sfântă a
împărtăşaniei şi ne adăpăm din dumnezeiescul Potir pentru ca să ne
cuminecăm cu însuşi Trupul şi Sângele pe care Hristos L-a luat din
pântecele fecioarei Măria. Aşa că la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel
ce S-a întrupat şi S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi."7
Mijloacele prin care ne comunică Hristos principalele stări prin care
a trecut omenitatea Sa, dându-ne puterea de a le prelungi şi în plan
conştient, sunt Sfintele Taine.
Sfintele Taine sunt lucrări sfinte cuprinse în lucrarea lui Hristos, prin
care, sub o formă vizibilă, El, ne împărtăşeşte harul invizibil, sau pe Sine
5
Pr. Prof. Dumitru Radu, "Sfintele Taine în viaţa Bisericii", în Studii Teologice, nr.3-4/1981, Bucureşti,
pag. 173.
6
Sf. Ioan Damaschin, "Dogmatica", pag.43.
7
Nicolae Cabasila, "Despre viaţa în Hristos", trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, E.l.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1997,
pag. 26.
însuşi, pentru a ne face părtaşi la desăvârşirea umanităţii Sale, spre a ajunge
ceea ce a ajuns omul în El8.
"Taina Hristos cu actele ei mântuitoare se prelungeşte în umanitate
prin Biserică şi Tainele ei. Legătura ei strânsă cu Hristos, prin Duhul Sfânt,
Biserica este ea însăşi o Taină, şi anume o Taină generală, principală,
condiţie şi rezultat al altor Taine care exprimă propria ei sacralitate. Ea este
o a doua Taină sau mister principal al mântuirii noastre personale,
subiective."39
"În timpul din urmă s-a scris foarte mult despre fiinţa Bisericii, prin
aceasta s-a lămurit adevărul că Biserica, în esenţa sa, este trăirea comună a
credincioşilor cu Sfintele Taine, participarea în comun a lor la viaţa lui
Dumnezeu, este, o societate a persoanelor umane cu Persoanele divine."10
Virtual, obiectiv şi nevăzut, Sfânta Biserică este întemeiată prin
Jertfa de pe Cruce, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "...să păstraţi
Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său" (F. Ap.
28,28), dar ca şi comuniune şi comunitate concretă a oamenilor cu
Dumnezeu, Biserica intră în istorie la Cincizecime, odată cu venirea
ipostatică a Sfântului Duh în lume, de la Tatăl, trimis de Fiul (In. 14:26) şi
cu pogorârea Lui în chip de "limbi de foc" peste Apostoli (F. Ap. 2,l-3) la
care s-au adăugat cei pătrunşi la inimă de cele văzute şi auzite care au
primit cuvântul Evangheliei şi s-au botezat. (F.Ap.2:41)
Relaţia strânsă dintre Taine şi Biserică este subliniată de Nicolae
Cabasila astfel «Biserica se arată prin Taine cum se arată inima prin
mădulare, rădăcina pomului prin ramuri şi cum a zis Domnul ca viţa prin
mlădiţe...»11

8
Ibidem
9
Pr. Prof. Dumitru Radu, "Caracterul Eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii",
în Ortodoxia, nr 1-2/1979, pag. 174.
10
Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Op. cit., pag. 108.
11
Ibidem.
 Tainele sunt centrul întregii vieţi a Bisericii, ele sunt condiţia
indispensabilă pentru creşterea Trupului Bisericii, ele sunt "încheieturile" şi
"legăturile" care unesc Trupul lui Hristos, pornind din Capul Lui
(Colos.2,19) şi prin aceasta unesc pe credincioşi, încât aceştia sunt "ca un
om", având o singură inimă, un singur suflet (F. Ap. 4,32).
Fiind săvârşite de Hristos prin Sfântul Duh, Tainele sunt ale Bisericii
pentru că sunt ocazionate şi cerute de Biserică, pentru ea şi pentru
mădularele ei.
Săvârşirea Tainelor este, deci o parte constitutivă a puterii date
Bisericii de Hristos, o obligaţie dată ca poruncă (Lc.22,19), deoarece numai
prin Taine Hristos se extinde în oameni îi încorporează în Sine pentru a-i
mântui: "Cel ce va crede se va mântui, cel ce nu va crede se va osândi"
(Mc. 16,16) sau "Cel ce va crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din
pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care avea să-L primească
cei ce cred în El." (In.7,38-39)
Biserica începe în Duhul Sfânt, trăieşte prin şi în Duhul Sfânt, iar
Biserica îl cheamă continuu asupra mădularelor ei, nu numai cu fiecare
Liturghie Euharistică ci cu fiecare Taină în parte şi ierurgie, administrată
credincioşilor, prin cuvintele: "Doamne Cel ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău
Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe Acela Bunule nu-L lua de la noi,
ci-L înnoieşte nouă celor ce ne rugăm Ţie,"12
Deşi Duhul Sfânt sălăşluieşte în Biserică de la Cincizecime, preotul
îl invocă să se pogoare şi să sfinţească şi apa Botezului: "Tu însuţi dar
iubitorule de oameni, împărate, vino acum cu pogorârea Duhului Sfânt şi
sfinţeşte şi apa aceasta."13

12
Liturghier, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1995, pag. 153.
13
Molitfelnic, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1997, pag. 12.
 Instituirea dumnezeiască constituie elementul principal al fiinţei
Tainelor, arătându-le ca acte de putere ale lui Dumnezeu şi mijloace ale
prezenţei şi lucrării lui Hristos în Biserică şi în mădularele ei.
Toate cele şapte Taine sunt instituite de Hristos, unele în mod direct,
altele indirect. Instituirea lor dumnezeiască arată, că Tainele sunt absolut
necesare pentru mântuire, de îndată ce însuşirea personală a roadelor
răscumpărării, mântuirea şi îndumnezeirea nu pot fi lucrate singur de om, ci
numai cu ajutorul harului dumnezeiesc: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa"
(In. 14,6); "Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine" (In. 14,7); "Eu
sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele, cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela
aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic" (In.5,5); "Căci
Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi să săvârşiţi, după a
Lui bunăvoinţă." (Filip.2,13)
La "Cina cea de Taină", Hristos a voit să lase Bisericii o Jertfa
vizibilă, o Jertfă care comemorează până la sfârşitul veacurilor pe Cel ce
avea să o împlinească odată pentru totdeauna în mod sângeros pe Cruce,
Jertfa care să ofere puterea răscumpărătoare iertării păcatelor, săvârşite în
fiecare zi14.
Ca preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec, El oferă lui
Dumnezeu Tatăl, sub forma pâinii şi a vinului, Trupul şi Sângele Său şi sub
semnul acestor specii, El le prezintă spre mâncare şi băutură Apostolilor
Săi. (Mt.26,26-28); (Mc. 14,22-24); (Lc.22,17-20).
Hristos instituia Pastele cel nou, prin propria Sa Jertfire realizată sub
semne sensibile, pe care Biserica, prin mâinile preoţilor, trebuia s-o repete
în amintirea trecerii Sale din această lume la Tatăl Său, când prin vărsarea
Sângelui Său ne-a răscumpărat, ne-a smuls din întunericul păcatelor şi ne-a
introdus în împărăţia Sa.

14
Pr. Prof. Dr. Valer Bel. "Dogmă…”, pag. 110.
 Odată cu Sfânta Taină a Euharistiei, Mântuitorul a instituit şi Taina
Preoţiei ca una ce este legată direct de Arhieria lui Hristos şi de jertfa Sa de
pe Cruce. Arhieria sau Preoţia în general înseamnă puterea dumnezeiască
acordată celui hirotonit15.
Această putere a Duhului, Hristos a dat-o Sfinţilor Săi Apostoli şi
prin ei, urmaşilor lor, episcopii, îndată după învierea Sa: "Precum M-a
trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat
asupra lor, şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate, cărora le veţi ţine, vor fi ţinute." (In.20,2l-23).
Umplerea Apostolilor de puterea Duhului Sfânt va avea loc la
Cincizecime (F.Ap.2) odată cu venirea personală a Duhului în lume şi
înfiinţarea Bisericii ca formă concretă de comuniune a oamenilor cu
Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt16.
Taina Botezului, ca prima Taină a încorporării noastre în Hristos prin
care Hristos se extinde prin Duhul în oameni, ca să-i încorporeze în Sine şi
în Biserică, a fost întemeiată de Hristos după înviere, odată cu trimiterea
Apostolilor la propovăduire (Mt. 28,19-20), arătându-l ca absolut necesar
pentru mântuire încă înainte de instituire: "de nu se va naşte cineva de sus,
nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu...", adică "de nu se va naşte
cineva din apă şi Duh nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu."
(In.3,3-5)
Taina Mirungerii reprezintă prezenţa deplin transparentă a Duhului
după înviere în umanitatea lui Hristos, şi a făcut posibilă şi necesară
pecetluirea cu harul Duhului Sfânt. Această Taină, anticipată de
Mântuitorul (In.7,38) dă celui nou botezat, harul pentru creşterea în Hristos
ca făptură nouă şi templu al Duhului Sfânt17.

15
Pr. Prof. Dumitru Radu, "Caracterul…”, pag. 175.
16
Ibidem.
17
Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Op. cit., pag. 109.
 Taina Spovedaniei, prin care dobândim harul iertării păcatelor
mărturisite cu căinţă adâncă, a fost instituită de Hristos odată cu suflarea
Duhului asupra Apostolilor în prima zi a învierii seara: "Luaţi Duh Sfânt
cărora veţi ierta păcatele se vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi"
(In.20,22-23).
Taina Nunţii, împărtăşeşte harul necesar pentru transformarea
dragostei fireşti dintre cei doi soţi, într-o dragoste spirituală, desăvârşită
(Efes.5,22-23).
Familia bazată pe căsătorie a fost cea mai veche instituţie socială,
fiind întemeiată de Dumnezeu în Rai, ea corespunzând pe deplin naturii
sociale a omului: "Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem
ajutor potrivit pentru el. " (Fac.2,18)
Prin participarea la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul a arătat că
acordă o cinste şi preţuire deosebită căsătoriei, pe care ulterior avea să o
ridice din ordinea naturii, în cea a harului. Fericitul Augustin spune:
"Hristos a întărit la Cana ceea ce Dumnezeu a instituit în Rai"18.
Taina Sfântului Maslu, cu toate că Sfânta Scriptură nu arată când a
fost instituită, sunt însă numeroase dovezi despre practicarea ei de către
Sfinţii Apostoli (Mc.6,12-l3; Mc.16,18; Lc.9,6; F.Ap.5,15-l6; 9,12), prin
care se împărtăşea bolnavilor harul vindecător al Sfântului Duh. Practicarea
obişnuită a acestei Taine este arătată la (Iacob 5,14-l5).
Prin urmare, nu numai Biserica ci şi toate Tainele îşi au originea şi
instituirea lor divină de la Hristos Domnul. Până la înviere, Biserica şi
Tainele fuseseră numai făgăduite şi anticipate de Hristos. Instituirea lor
dumnezeiască are la bază Crucea şi învierea lui Hristos, adică Crucea şi
Slava ei.
Numai una dintre toate Tainele, a fost instituită înainte de Cruce şi
înviere, Sfânta Euharistie la Cina Cea de Taină, ca anticipare a Jertfei

18
Ibidem.
sângeroase de pe Golgota, şi apoi ca şi continuare şi actualizare a aceleiaşi
Jertfe în mod sacramental, dar real, fiind adusă nu numai de Hristos ci şi de
Biserică împreună cu Hristos.
Nici o Taină însă, nu a fost săvârşită înainte de apariţia Bisericii la
Cincizecime, ca formă concretă a comuniunii oamenilor cu Dumnezeu prin
Hristos în Duhul Sfânt.
Biserica şi Tainele ei sunt acte ale puterii dumnezeieşti ale lui
Hristos, care păstrează încă, din cauza noastră, starea de chenoză şi dăruire
către Dumnezeu pentru toţi cei încorporaţi în El şi în Trupul Său, Biserica
prin Sfintele Taine. Sfânta Biserică a ţâşnit din coasta lui Hristos, şi este
rânduită să prelungească şi să transmită în umanitate Jertfa lui Hristos în
mod tainic, dar real, căci Cel ce se jertfeşte în continuare, pe Sfânta Masă,
este acelaşi Hristos care S-a Jertfit sângeros pe Golgota.
"Sângele şi apa care au curs din coasta Mântuitorului, semnifică cele
două Taine prin care se constituie Biserica şi prin care se prelungeşte
Hristos prin Duhul în oameni: Botezul şi Euharistia, în afara cărora nu
există Biserica19.
Botezul a ieşit din coasta lui Hristos şi înseamnă moartea şi
îngroparea împreună cu El şi renaşterea la o viaţă nouă. Este legat de Jertfa
lui Hristos, căci Iară moartea împreună cu El în baia Botezului, nu putem
avea acces la plenitudinea de viaţă adusă de Crucea şi învierea Lui20.
Conţinutul şi forma esenţială a Sfintelor Taine au fost poruncite de
Domnul, însă celebrarea lor a fost încredinţată de El Bisericii, dându-i
acesteia posibilitatea să aleagă ritul care se impune şi se potriveşte cel mai
bine necesităţii şi nevoilor comunităţii. Dând pe Duhul Său Bisericii,
Hristos i-a conferit şi puterea de a fi, prin episcopii şi preoţii ei, iconomi ai
Tainelor lui Dumnezeu. (I Cor.4,1).

19
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae. "Sfântul Duh în Revelaţie şi în Biserică", în Ortodoxia, nr.2/1974,
pag. 222.
20
Ibidem.
 "Cu fiecare Taină are loc un act de chenoză a lui Dumnezeu care vine
la noi, prin harul Său, împărtăşit într-o formă vizibilă omenească, omului
care trebuie să se micşoreze pe sine ca să vină în întâmpinarea harului care
I se împărtăşeşte21. Harul împărtăşit prin Taine, nu are acces şi nu poate
rodi decât venind dintr-o inimă deschisă: "iată Eu stau la uşă şi bat, de va
auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi
el împreună cu Mine." (Ap.3,20)
Creştinismul nu poate concepe o viaţă religioasă fără Preoţie.
Întreaga eclesiologie se fundamentează pe existenţa Preoţiei, a preoţiei
generale la care sunt chemaţi toţi credincioşii care se împărtăşesc de harul
sfinţitor al Sfintelor Taine prin preoţia sacramentală. La această preoţie
sacramentală sunt chemate numai anumite persoane, special investite haric
prin Hirotonie, pentru a împărtăşi din partea lui Hristos, harul mântuitor
(Mt. 18,18; In. 20, 22-23).
Când vorbim de ierarhie, ca atribut al preoţiei creştine, ne gândim la
diferitele slujiri din Biserică, pe care le au păstorii bisericeşti şi la
diferenţierile dintre însărcinările harice pe care le au păstorii bisericeşti,
întocmai ca în ierarhia îngerilor, prin care trebuie să înţelegem raportul de
subordonare, de dependenţa ce există între cetele îngereşti22.
Necesitatea rânduirii ierarhiei bisericeşti, ca atribut al preoţiei harice
s-a resimţiţi de timpuriu, chiar din primele zile ale existenţei Bisericii, iar
existenţa acestor trepte ierarhice este afirmată de scrierile Vechiului
Testament şi ale Noului Testament, precum: F. Ap., Ep. F., I Tes., I-II Tim,
Tit, Evrei, Iacov, I Petru.
În aceste scrieri întâlnim îndemnuri şi îndrumări privitoare la
slujirea preoţească, pe care trebuie s-o împlinească ierarhia bisericească în
întreita ei structură.

21
Pr. Prof. Dumitru Radu, "Caracterul Eclesiologie al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii",
în Ortodoxia, nr.l-2/1979, pag. 174.
22
Ibidem.
 CAPITOLUL II
TAINA PREOŢIEI ÎN VECHIUL TESTAMENT

2.1. Originea şi dezvoltarea Tainei

Căderea în păcat a omului i-a adus acestuia durere, întristare,
nelinişte, o întunecare a chipului lui Dumnezeu, dar nicidecum o părăsire
totală din partea lui Dumnezeu. Dinamismul dragostei Sale, întreţinut în tot
decursul istoriei mântuirii, a folosit nenumărate mijloace pentru restaurarea
celui căzut, întrevăzându-se în toate aceste metode pedagogice îndelunga
răbdare a dragostei Sale23.
Acest fapt îl putem constata din primele pagini ale Sfintei Scripturi
în care se descoperă omului planul de mântuire a lumii proiectat de
Dumnezeu ca o rază de nădejde în viitorul său, atunci când i se spune celui
ce amăgise "duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi
sămânţa ei, aceasta îţi va zdrobi capul tău, iar tu îi vei înţepa călcâiul"
(Facerea 3,15). Prevestirea unui Mântuitor nu lasă pe om să cadă în mrejele
deznădejdii24.
Conturarea slujirii Lui e mai puţin clară la începutul Vechiului
Testament, dar ea se va contura tot mai luminos pe măsura apropierii
timpului mântuirii noastre.
Această slujire leagă numele Mântuitorului Hristos de cel de preot,
nume ce nu e străin de noţiunea de jertfă, necesară pe drumul ce urcă spre
"frumuseţea cea dintâi" .
Omenirea trebuia pregătită pentru primirea acestui arhiereu, printr-o
preoţie lucrătoare prin veacuri, de la cădere până la venirea lui Hristos.
Chiar dacă lucrarea acestei preoţii era întrucâtva nedesăvârşită în
comparaţie cu lucrarea lui Hristos Cel aşteptat, ea avea totuşi menirea de a
23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, art. cit., pag. 223
24
Ibidem.
întreţine vie conştiinţa păcatului şi necesitatea unui Mântuitor, deoarece
înstrăinarea omului de la părinteştile simţăminte cerea o contrabalansare,
Marea Jertfă din care să se hrănească spre înzdrăvenire toţi până la sfârşitul
veacurilor.
Simbolic, această preoţie era preînchipuită prin preoţia Vechiului
Testament unde "preotul era trimisul lui Dumnezeu şi reprezentantul voii
Sale între oameni"25.
Datorită îngropării firii umane prin păcat, omul a rămas cu o lumină
slăbită în a înţelege cele sfinte, încât era necesar ca să se înceapă
înţelegerea necesităţii preoţiei lui Hristos de la un alfa, al alfabetului
mântuirii. În textele scripturistice care au urmat Protoevangheliei, chipul lui
Hristos începe să se contureze nu numai în slujirea de Arhiereu, ci şi ca
împărat al Salemului, adică împărat al păcii, prin persoana lui Melchisedec
ce-L simboliza. El îi aduce lui Avraam pâine şi vin şi e numit "preotul
Dumnezeului celui prea înalt" (Facerea 14,18), preînchipuind prin toate
acestea pe Hristos26.
Despre acest Melchisedec se spune că nu avea nici început, ceea ce
preînchipuie Arhieria veşnică a Mântuitorului Iisus Hristos. Iar pâinea şi
vinul aduse lui Avraam se pot referi la starea de jertfă continuă, ce se va
actualiza mereu în pâinea şi vinul din Sfânta Cuminecătură.
Moise întruchipează simbolul unor slujiri pe care le va plini Hristos.
El aduce Legământul pe Sinai, el instituie la porunca lui Dumnezeu preoţia
Vechiului Testament care preînchipuieşte preoţia lui Hristos.
În mijlocul unei lumi păcătoase "robul acesta este singurul drept, este
nevinovatul care i-a asupra lui greşelile tuturor pentru a obţine iertarea lor"
(Isaia 53, 5). Robul acesta este desăvârşit care i-a asupra Sa păcatele
tuturor, urmăreşte ca scop curăţia inimii omului. Urmărirea acestui scop
impune un pas înainte în drumul mântuirii. Dumnezeu doreşte ca prin
25
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, „Hristos în Vechiul Testament", Sibiu, 1944, pag. 41
26
Ibidem.
ofrandele Jertfei Sale, inima omului să fie întru totul eliberată de
întunericul păcatului, să adere total la voia lui Dumnezeu după cuvintele
psalmistului: "Voiesc să fac voia Ta Dumnezeule. Legea Ta e în inima mea"
(Psalmul 39,11).
Curăţia preoţiei lui Hristos şi vrednicia acestei preoţii sunt prezentate
simbolic în mai multe texte ale Vechiului Testament. Iată un exemplu: "Şi
preoţilor leviţi le va lipsi bărbat înaintea feţei mele care să aducă ardere de
tot şi fumul prinosului să-l înalţe şi să aducă jertfă în toate zilele" (Ieremia
33,17). Iar despre veşnicia acestei preoţii alt prooroc zice: "Iată un om care
va fi chemat Odraslă, acesta va odrăsli şi va zidi templul Domnului. El va
purta semnele regale şi va stăpâni şi va domni pe tronul lui" (Zaharia 6,12).
Tăria de nezdruncinat a acestei Preoţii27 este simbolizată prin
termenul piatră în comparaţie cu lemnul care lesne se deteriorează de cariul
vremii, prin textul psalmistului: "Piatra pe care n-au băgat-o în seamă
ziditorii a ajuns în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi este
minunată în ochii noştri" (Psalmul 117, 22).
Prezentarea simbolică prevede această piatră vie pe care este zidită
Biserica, al cărui edificiu este format din creştini, tot ca pietre vii28.
Superioritatea spirituală a Preotului Hristos este preînchipuită de
superioritatea templului faţa de casă pe care acesta o înlocuise, căci templu
simbolizează pe Hristos şi totodată pe cei cuprinşi înlăuntrul templului, pe
credincioşi. "Fiţi sfinţi că Eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt"
(Leviticul 19,2), acest îndemn care se întrupează în mod real în preoţia lui
Hristos îşi găseşte o sursă comună în tradiţia moştenită după textele din
Levitic 18, 19; Isaia 1, 16; Ieremia 40,8; Iezechiel 11, 19; Psalmii 15,14;
34,33; Proverbe 1,15; Eclesiast 4, 14 ş.a.

27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, art. cit., pag. 232.
28
Ibidem.
 Nu numai preoţia lui Hristos se descoperă într-o desăvârşire fără
asemănare, în comparaţie cu preoţia vechi-testamentară, ci şi jertfa care
este strâns legată de această preoţie a Lui este desăvârşită.
Simbolismul acestei desăvârşiri este preînchipuit în Vechiul
Testament prin jertfele aduse. De la jertfele de seminţe şi animale se trece
la jertfa de prinoase ce simbolizează Jertfa lui Hristos şi Jertfa Sfintei
cuminecături29.
După ce noi prin păcat ne-am depărtat de pomul vieţii, adică am fost
alungaţi afară din tabără, în afara porţilor cetăţii ca nişte leproşi, am fost
vindecaţi prin puterea preoţiei lui Hristos în Biserică. Această realitate o
prezintă într-unui din pasajele lucrării sale Sfântul Chirii al Alexandriei
astfel: "Ia seama cititorule cum cel ce a suferit lepră este adus la preot, care
şi el este afară de tabără şi departe de poată. Hristos a venit însă având
chipul şi asemănarea noastră, a venit la noi fuseserăm oarecând daţi afară,
în afara cetăţii celei sfinte şi cuvioase, adică a Bisericii. După ce ne-a
cercetat şi ne-a văzut, El ne-a declarat curaţi prin Botez şi prin Trupul Său.
Căci El s-a jertfit pentru noi şi s-a dat pe Sine ca leac mântuitor nouă" 30 .
Aici Sfântul Chirii al Alexandriei vede în puterea vindecătoare a preoţiei lui
Hristos simbolizată în rostul ce-l avea preoţia vechi-testamentară, în
însănătoşirea bolnavilor şi totodată el vede preoţia Lui actualizată în preoţia
specială a Bisericii, prin puterea pe care această preoţie o are în vindecarea
mădularelor Trupului lui Hristos, prin Sfintele Taine.
Reluând ideea asemănării lui Hristos cu o piatră, Sfântul Chirii al
Alexandriei dezvoltă simbolismul cuţitului de piatră cu care au fost tăiaţi
împrejur fiii lui Israel scăpându-i de moarte, şi redă toate acestea în
cuvintele: "Isus fiul lui Navi, făcând să treacă Iordanul fiii lui Israel, I-a

29
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, op. cit., pag. 44.
30
Sf. Chiril al Alexandriei, „Scrieri. Partea a doua. „Glafire", Trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992.
tăiat împrejur cu un cuţit de piatră, reprezentând simbolic mai înainte
tăierea împrejur în Hristos prin Duhul Sfânt".31
Totul se descoperă în timp, într-o desăvârşire treptată. Drumul acesta
de la Geneză la Prooroci se va împlini în persoana Mântuitorului nostru
care recapitulează în Sine, într-o armonioasă sinteză, preoţia şi jertfa,
desăvârşind mulţimea jertfelor interioare într-o Jertfa fără de asemănare în
persoana Sa, în trupul şi sângele Său. Preoţiile diferitelor religii le
recapitulează în preoţia Sa cea veşnică, devenind prin excelenţă Arhiereul
veşnic al creaţiei32.

2.2 Noţiunea de sfânt şi sfinţenie raportate la om, în Vechiul Testament

Revelarea sfinţeniei divine a cunoscut două etape principale: cea a

Vechiului Testament în care în diferite chipuri şi împrejurări Dumnezeu a
descoperit sfinţenia Sa în primul rând poporului Israel pe care l-a chemat şi
îndemnat în acelaşi timp să imite această sfinţenie, şi cea a Noului
Testament care a constituit revelarea sfinţeniei întrupate în persoana
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De fapt, prin întruparea Fiului lui
Dumnezeu nu numai că se desăvârşeşte revelarea sfinţeniei, ci se şi
realizează sfinţenia absolută într-o persoană divino-umană.
În Vechiul Testament, noţiunile de sfânt şi sfinţenie sunt redate prin
termenul (qadhoş) - sfânt şi (qodheş) - sfinţenie, care se aplica în primul
rând la Dumnezeu. Este greu, aproape imposibil să lămurim ce este
Dumnezeu în Fiinţa Sa. Ca spirit absolut "Dumnezeu depăşeşte limitele
posibilităţilor noastre de cunoaştere, El rămânând de-a pururi o taină pentru
noi oamenii, creaturile Lui, fiindcă El n-a fost văzut niciodată faţă către
faţă".33 De aceea înaintea transcendenţei divine, teologii creştini, ca de

31
Ibidem, pag. 69.
32
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, op. cit., pag. 45.
33
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., pag. 41.
altfel şi teologii mozaici au adoptat o atitudine de smerenie. învăţătura
despre (qadhoş) - sfânt şi (qodheş) - sfinţenie, aşa cum apare în Sfânta
Scriptură a Vechiului Testament are un înţeles larg, deoarece aceşti termeni
aghiografii i-au aplicat nu numai la Fiinţa lui Dumnezeu, ci şi la persoanele
consacrate, locaşuri de cult, obiecte sfinte, timpuri sfinte, acţiuni sfinte, etc.
Noţiunile de sfânt şi sfinţenie sunt unele dintre cele mai frecvent
întâlnite în cărţile Sfintei Scripturi a Vechiului Testament. Ele derivă din
verbul (qdhaş) - a sfinţi, care, prin diferitele sale sensuri gramaticale
exprimă un concept destul de complex.
Cercetând cu atenţie textele scripturistice ale Vechiului Testament, în
special cele din Legea mozaică, se poate constata că există o îndoită
semnificaţie a termenului "qdhoş". Astfel, se referă în primul rând la ceea
ce este sfânt prin natura sa, şi într-o asemenea măsură încât nu-şi poate
pierde în nici un chip această calitate, iar în al doilea rând se referă la ceea
ce divine sfânt prin consacrare sau prin atingere de ceea ce este sfânt. Din
prima categorie fac parte sabatul şi numele lui Dumnezeu, iar din a doua
întâi-născuţii dintre animale, persoanele şi lucrurile consacrate şi acţiunile
sfinte ale oamenilor34.
Dumnezeu cel sfânt al Vechiului Testament pe de o parte îşi arată
sfinţenia Sa oamenilor, iar pe de altă parte El sfinţeşte lucruri, timpuri,
locuri şi persoane. Rostul manifestării sfinţeniei lui Dumnezeu în lume nu
este acela de a-l face pe om să cunoască sfinţenia în sine, deoarece aceasta
este legată de Fiinţa lui Dumnezeu care rămâne inaccesibilă omului, ci
Iahve o face din iubirea Lui faţă de lumea cu care deschide o comuniune de
sfinţenie, precum şi din dorinţa de a-l sfinţi pe om, creatura Sa. De aceea
când se spune că Iahve cel sfânt este "Cel ce sfinţeşte" (Leviticul 20,7-8),
vrea să arate că numai Dumnezeu este Cel ce împărtăşeşte creaturilor Sale
sfinţenia pentru ca acestea să rămână în comuniune cu El. Sfinţenia vine

34
Ibidem.
numai de la Dumnezeu ca Persoană absolută, care este în mod deplin sfântă
şi îşi are existenţa prin Sine însăşi35.
Nefiind de aceeaşi natură cu Dumnezeu, omul este prea slab pentru a
rezista unei întâlniri directe cu Dumnezeu cel sfânt şi întreit în persoane,
sau de a deveni sfânt fără ajutorul divin. Pentru că fără de sfinţenie creatura
nu se poate apropia de Creatorul său, Dumnezeu ştie că omul trebuie ajutat
să ajungă în această stare pregătindu-l în perioada Vechiului Testament,
când a împărtăşit-o mai întâi persoanelor consacrate Lui (Ieşire 19,6;
Leviticul 21,6) ca prin aceasta să se sfinţească apoi tot poporul. în scopul
sfinţirii omului, Iahve îşi face cunoscută prezenţa Sa ca o prezenţă
sfinţitoare. De fapt, întreg Vechiul Testament reflectă prezenţa divină în
lume şi mai ales întâlnirea acesteia cu poporul Israel 36. Când îşi face
cunoscută prezenţa în lume, Acela care în El însuşi este separat, deosebit de
tot şi de toate, le respinge într-un fel oamenilor sfera profanului, rezervând
pentru Sine însuşi locuri, timpuri, lucruri şi persoane, nu numai cu scopul
de a-şi arăta stăpânirea Sa absolută, ci mai ales pentru a-şi revela propria-i
sfinţenie pentru ca şi oamenii să devină la rândul lor sfinţi. Numai
conştientizându-i pe oameni de propria-i sfinţenie Dumnezeu îi ajută
oarecum să-L cunoască pe El cât de cât, să-L cunoască prin credinţă, "care
este un mod superior de cunoaştere şi singura cale de acces la realităţile
neatinse de raţiune"37. Revelându-se poporului ales în repetate rânduri şi în
diferite chipuri Dumnezeu vrea să-i arate în acelaşi timp că El este o
realitate personală care din iubire nemărginită coboară la nivelul creaturilor
Sale: "Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este vădit între ei,
căci Dumnezeu le-a vădit lor" (Romani 1,19).
În momentul în care Dumnezeu se revelează lui Moise prin rugul
care ardea şi nu se mistuia, El îşi face cunoscut atât numele Său cât şi
35
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, op. cit., pag. 48.
36
Ibidem.
37
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Creştinismul şi mozaismul în perspectiva dialogului interreligios, în
Mitropolia Ardealului, nr. 1-3/1979, pag. 92.
"subiectivitatea suverană, existenţa prin excelenţă", realitatea căreia nu i s-a
aflat încă cuvânt rostitor. Prin cuvintele: "Eu sunt Cel ce sunt" (Ieşire 3,14)
vrea să-i arate lui Moise că "între realitatea existenţei Sale şi realitatea
existenţei celorlalte fiinţe văzute există o diferenţă totală" 38, şi că omul nu
se poate apropia prea mult de această realitate. Când zice: "Nu te apropia
de aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, căci pământul pe care
calci este pământ sfânt" (Ieşire 3,5) îşi revelează în acelaşi timp atât
sfinţenia Sa cât şi locul în care Moise ia cunoştinţă de o realitate mai presus
de orice realitate.
Noţiunea de sfinţenie raportată la Dumnezeu se conturează mai bine
în gândirea religioasă a lui Israel odată cu Legământul încheiat cu Iahve pe
Sinai. Ea nu apare înaintea acestuia decât în legătură cu anumite lucruri sau
persoane, deoarece din textele Scripturii nu reiese că aceasta s-ar fi
manifestat înainte. După încheierea Legământului sfinţenia este înţeleasă
adeseori ca o perfecţiune morală sau ca o împlinire a tot ceea ce Iahve a
învăţat pe poporul Său.
Deşi Dumnezeu este sfânt prin excelenţă, El nu vrea să păstreze
numai pentru Sine sfinţenia Sa, dimpotrivă râvna Sa II face să se reveleze
şi mai evident poporului Israel şi să-şi comunice sfinţenia Sa. Prezenţa Sa
în mijlocul lui Israel o atestă împlinirea poruncilor divine ce duce la starea
de sfinţenie sau de bune raporturi ce trebuie să existe între Iahve şi poporul
Său. Sfinţenia divină îi obligă pe israeliţi să aibă o credinţă fermă în
Dumnezeu şi să împlinească toate poruncile primite de la Cel ce i-a scos
din ţara Egiptului ca să le fie conducător spiritual 39. Credinţa lui Israel
trebuia să fie şi exteriorizată prin mărturisirea şi cinstirea singurului
Dumnezeu care i s-a revelat, prin săvârşirea actelor de cult cerute de Iahve,
pentru ca poporul ales să-şi îndeplinească rolul pentru care a fost ales din

38
Ibidem.
39
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., pag. 41.
rândul celorlalte popoare, acela de a fi mijlocitor între divinitate şi lume,
acela de a fi "împărăţie preoţească, Neam sfânt" (Ieşire 19,6).
Larga utilizare a termenului de "sfânt" are în vedere şi pe om şi
îndeosebi pe profeţi ca unii care erau purtătorii privilegiaţi ai puterii
duhului divin şi făceau cunoscută voia lui Dumnezeu în mijlocul fiilor lui
Israel40.
În limbajul aghiografilor termenul "sfânt" se aplică nu numai unei
persoane ci şi poporului Israel în virtutea legăturii de dragoste pe care
Iahve a încheiat-o cu acest popor ales din rândul tuturor neamurilor
pământului ca să ducă o viaţă religios-morală curată. Alegerea lui din libera
voinţă a lui Dumnezeu, atrage asupra lui Israel îndatorirea de a urma
poruncilor divine şi de a se arăta ca popor ales tocmai prin credinţa cea
fermă în Iahve cel Unul şi Sfânt. Misiunea acestui popor de a sluji numai
lui Dumnezeu cel adevărat şi Sfânt prin excelenţă este exprimată prin
cuvintele rostite de Domnul lui Moise în pustiul Sinai: "îmi veţi fi
împărăţie preoţească, Neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei
spune fiilor lui Israel" (Ieşire 19,6). Această idee înaltă este reluată de
Moise în cuvântarea lui care spune clar că Israel este poporul sfânt a lui
Dumnezeu, precum şi de profetul Isaia şi Ieremia (Deuteronom7,6; Isaia
42,6; Ieremia 2,57). Prin alegere divină poporul Israel devine şi el sfânt,
sau este capabil de sfinţenie în măsura în care se conformează voii divine
exprimată în Legea dată pe muntele Sinai şi se face mijlocitor în lume
slujind Unicului şi adevăratului Dumnezeu al Legământului41.
În baza alegerii pe care o făcuse Iahve separându-l de celelalte
popoare în vederea unei misiuni speciale în lume, poporul Israel este numit
sfânt, începuturile misiunii sale stau în legătură cu făgăduinţele făcute de
Dumnezeu patriarhilor şi ea se realizează odată cu chemarea lui Moise de a
merge să transmită din porunca lui Iahve, mesajul că israeliţii vor fi
40
Ibidem.
41
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, op. cit., 94.
eliberaţi din Egipt unde erau supuşi la munci silnice: "Mergi dar şi vorbeşte
fiilor lui Israel şi le spune: "Eu sunt Domnul şi am să vă scot de la munca
cea grea a egiptenilor şi am să vă izbăvesc din robia lor."" (Ieşire 6,6). Prin
această izbăvire din robia egipteană se urmărea nu numai eliberarea din
munca cea grea la care erau supuşi, ci şi separarea lor de un popor
idolatru42. Actul eliberării lui Israel poate însemna şi deosebirea de alte
neamuri şi încredinţarea sa lui Dumnezeu: "Am să vă primesc să-Mi fiţi
popor, iar Eu să vă fiu Dumnezeu şi voi veţi cunoaşte că eu sunt Domnul
Dumnezeul vostru care v-a scos din pământul Egiptului şi de sub munca
apăsătoare a Egiptului" (Ieşire 6,7). Fiindcă Iahve l-a izbăvit pe Israel din
robia egiptenilor pentru a-I sluji Lui, el devine astfel "seghullah"
(proprietatea personală a lui Dumnezeu). În aceste condiţii el devine
poporul sfânt a lui Dumnezeu pe care l-a ales dintre toate popoarele de pe
pământ spre a-I fi Lui moştenire(Deuteronom 7,6; 14,2; 26,18; 28,9;
Psalmul 134,4).
În totalitatea textelor Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu se prezintă ca
un Dumnezeu care să corespundă unei reprezentări abstracte, ci ca un
Dumnezeu pentru Israel - şi implicit pentru lume - cum de altfel şi Israel
este un popor pentru Iahve. Dat fiind acest raport personal, prin Israel,
Iahve îşi dispută rivalitatea cu alţi dumnezeii de-a lungul întregii istorii
israelite, apărând mereu ca învingător asupra tuturor duşmanilor lui Israel,
ca un adevărat43.
Atotputernic, arătându-se astfel ca singurul Dumnezeu adevărat şi
demonstrând totodată că divinităţile altor popoare sunt simple lucruri făcute
de mâini omeneşti. Începutul legăturii lui Iahve cu poporul Israel îl
constituie momentul alegerii patriarhilor, când i s-a adresat lui Avraam
zicând: "Ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi
vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu" (Facere 12,1). S-ar putea spune
42
Ibidem.
43
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., pag. 44.
că, Iahve a intervenit chiar la început în viaţa poporului evreu şi că prin
chemarea lui Avraam a influenţat într-un chip fericit viaţa urmaşilor
acestora dându-le în chip minunat pe muntele Sinai Legământul, iar mai
târziu intervenind în chip minunat la cucerirea ţării Canaanului unde se va
înregistra consolidarea politică şi naţională a lui Israel. în istoria biblică,
epoca patriarhilor începe cu chemarea divină la care patriarhul Avraam
răspunde cu dragoste şi cu o credinţă exemplară, motiv suficient pentru a fi
numit prototip al credinţei tuturor acelora ce acceptă mântuirea care vine de
la Dumnezeu. Prin chemarea lui Avraam de a-şi părăsi mediul său de viaţă
şi de a merge într-o ţară necunoscută, Iahve s-a adresat tuturor urmaşilor
după trup şi care acceptă credinţa patriarhului44.
Potrivit făgăduinţelor divine din acest patriarh evreu va ieşi un
popor mare prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu (Facerea 12, l-2; Neemia
9,7; Isaia 51,2) " capabil de a participa la slujirea neamului omenesc în
vederea primirii lui Iisus Hristos". În calitatea sa de ales, Israel trebuia să
conlucreze cu Dumnezeu, dar nu numai în sens pasiv acceptând pur şi
simplu cele transmise şi cerute de Iahve prin Legământ, ci şi în sens activ,
supunându-se lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor sale, condiţie
esenţială de a rămâne în starea de sfinţenie sau de "ales" al lui Dumnezeu.
în vederea dobândirii sfinţeniei se impunea din partea lui Israel "un
angajament continuu, un efort conştient şi susţinut pentru a se menţine în
calitatea de ales."45
Poporul ales va forma o împărăţie de preoţi consacraţi cultului şi
credinţei în Iahve. în această împărăţie toţi membrii deopotrivă vor exercita
funcţia de preoţi printre celelalte neamuri. Slujba lor preoţească are un
caracter general, adică de a crede în Dumnezeu şi a-L mărturisi prin fapte
pentru a păstra neîntrerupt Legământul cu El. Ea se deosebeşte de slujba
44
Ibidem.
45
Pr. D.Basarab, „Cartea profetului Amos, introducere, traducere şi comentar", în Studii Teologice,
nr. 5-l0/197, pag. 232.
preoţilor leviţi care se îngrijeau de săvârşirea cultului la locaşul sfânt drept
pe care l-a contestat cei ce s-au revoltat împotriva lui Aaron. Cu acest prilej
au fost pedepsiţi cei care s-au revoltat împotriva lui Aaron (Numeri 16, 24-
35) şi la scurtă vreme a fost desemnată preoţia aaronită prin înflorirea
toiagului lui Aaron în cortul adunării (Numeri 17,8).
Prin adeverirea preoţiei lui Aaron s-a desfiinţat preoţia celor întâi
născuţi nu şi cea universală de care au abuzat Core, Datan şi Aviron,
împreună cu cei 250 de israeliţi care se împotriveau lui Moise (Numeri 16,
l-3). Preoţimea aaronită nu anulează pe cea generală care îndatora pe
credincios la o slujire şi mărturisire a lui Iahve, deoarece ea a fost instituită
pentru a corespunde învăţăturii şi cultului descoperit de Dumnezeu lui
Moise pe numele Sinai şi a păstra mai bine sfinţenia lui Iahve în mijlocul
lui Israel46. De aceea, motivul revoltei pleacă de la o înţelegere greşită cu
privire la rostul preoţiei levitice şi cei nemulţumiţi exagerează asupra
faptului că, toată obştea este alcătuită din sfinţi şi nimeni nu se poate socoti
mai presus de adunarea Domnului (Numeri 16,3). Dreptul poporului de a
sluji cu sfinţenie lui Iahve nu este nicidecum infirmat deoarece, astfel spus
"toată naţiunea fiind sfântă (Ieşirea 19, 6) şi consacrată direct de
Dumnezeu, ea nu trebuie să aibă alt şef decât Dumnezeu".
Învrednicindu-se de chemarea şi alegerea divină pentru ca prin el să
se pregătească mântuirea întregului neam omenesc nu însemnează că
poporul lui Israel n-are nevoie de un mijlocitor. Dimpotrivă, această nevoie
se vede chiar din momentul în care acesta intră în revelaţie cu Iahve prin
intermediul lui Moise, care este mijlocitorul necesar între Dumnezeu şi
popor.
Mai târziu, această necesitate va fi împlinită de preoţia aaronită
îndreptăţită prin Lege să mijlocească pentru popor înaintea lui Dumnezeu.
Cu alţi termeni, putem spune că, pentru Israel era nevoie să mijlocească

46
Ibidem.
cineva, chiar dacă misiunea acestui popor era mai ales aceea de a ispăşi, a
mijloci şi a oferi lui Dumnezeu adevăratul cult pentru întreaga umanitate47.
Legea Supremă care dirijează întreaga viaţă a credincioşilor israeliţi
este voinţa lui Iahve "concretizată în Decalog, în care este scos în evidenţă
momentul etic care aruncă razele sale asupra întregii legislaţii cuprinsă în
cărţile lui Moise"48
Faţă de poruncile Legii Divine, israelitul trebuia să fie credincios lui
Iahve cu care era legat printr-un Legământ drept şi sfânt. Primirea
Decalogului este dovada prezenţei lui Iahve în mijlocul poporului său.
împreună cu poporul din care făcea parte fiecare israelit trebuia să-şi
manifeste credinţa neşovăielnică şi încrederea puternică în Iahve,
Dumnezeul absolut, sfânt şi drept. Totdeauna el trebuia să aibă conştiinţa
trează că rămânea credincios lui Iahve numai dacă îşi împlinea cu
devotament datoriile sale faţă de Dumnezeu sintetizate în porunca "Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din toată puterea ta"
(Deuteronom 6, 5), iar cele faţă de aproapele concentrate în porunca "Să
nu-ţi răzbuni cu mâna ta şi să n-ai ură asupra fiilor poporului tău şi să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" ( Leviticul 19, 18). Scopul
urmărit atât prin cult cât, şi prin împlinirea poruncilor morale ale
Decalogului este desăvârşirea, sfinţirea: "Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt" zice
Domnul (Leviticul 19, 2).
Opera de sfinţire şi de purificare externă49 se realizează de fapt prin
cult, aducerea de jertfe, însă ceea ce trebuia de respectat mai cu sfinţenie
era tocmai curăţenia morală şi dreptatea în relaţiile sociale. Valoarea vieţii
religios-morale o subliniază astfel : "Căci milă voiesc şi nu jertfă şi
cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot"(Osea 6, 6).

47
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti, 1978, pag. 257.
48
Pr.Prof. Vl, Prelipceanu, "Idei despre pietate Vechiul Testament". în Studii Teologice nr. 1-2/1952,
pag. 17.
49
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., pag. 259.
Nedreptatea şi răutatea nu se pot în nici un chip împăca cu sfinţenia, de
aceea cel ce aduce jertfe şi nu ţine seama de starea lui morală, nu-şi dă
seama că face acelaşi lucru ca şi cel ce nu ţine sabaturile şi sărbătorile
(Isaia 1, 11). Ajunşi în Canaan pe care l-au cucerit cu ajutorul lui
Dumnezeu, israeliţii au luat contact cu neamurile canaaneilor şi
filistenilor50, care vor fi pentru ei un prilej de încercare, dar şi o ocazie de a
cunoaşte dacă ei se supun poruncilor Domnului ( Judecători 3, 4).

2.3 Sfinţirea sau consacrarea unor persoane pentru cinstirea Iui

Dumnezeu în Vechiul Testament

În toate religiile lumii, legătura între credincioşi şi divinitatea

adorată s-a făcut şi se face prin preoţi. Rolul important al preoţilor în viaţa
religioasă a credincioşilor a făcut din ei singurii reprezentanţi ai divinităţii
pe pământ. Pe lângă datoriile sacramentale, preoţii tuturor popoarelor, ca şi
cei din Israel au fost şi conducători de conştiinţe şi educatori, însă în
înţelesul cel mai înalt şi cuprinzător al cuvântului, misiunea lor esenţială a
rămas aceea de a păstra în permanenţă legătura credincioşilor cu
divinitatea, prin aducerea jertfelor şi împlinirea riturilor religioase.
Cu toate că poporul ales a fost consacrat de Dumnezeu ca să fie
mijlocitor, nu înseamnă că el însuşi nu are nevoie de mijlocitor, căci chiar
în momentul în care Israel intră în legătură cu Iahve el recurge la slujirea
lui Moise, mijlocitor absolut necesar între popor şi Iahve. Dar pentru că,
Iahve nu putea să rămână în legătură cu Israel numai prin Moise, deoarece
acesta nu avea să trăiască până se împlineau planurile divine cu acest
popor, El şi-a ales şi o preoţie specială, care avea rolul de a fi mai aproape
de El decât restul poporului şi de a fi mijlocitoare între Iahve şi Israel51.

50
Pr. Prof. Vl, Prelipceanu, art. cit., pag. 18.
51
Ibidem.
 Era necesară instituirea unei preoţii speciale, întrucât Israelul care
avea "preoţia generală", "împărătească" sau "de obşte" nu se putea apropia
de Sfânta Sfintelor pentru a-şi aduce jertfe, cu alte cuvinte nu putea
îndeplini rolul preoţiei speciale şi sfinte a lui Aaron, acela de a învăţa pe
popor Legea şi căile Domnului, de a deosebi ceea ce este sfânt, curat de
ceea ce este necurat (Iezechiel 44, 23), de a sfinţi poporul prin aducerea de
jertfe şi de a-l binecuvânta (Maleahi 2, 2).
În multe împrejurări grele pentru Israel, Iahve ajută pe poporul Său
să iasă din impas, însă El nu putea rămâne în mijlocul acestui popor ca să
nu-i primejduiască existenţa52. De aceea, pentru păstrarea sfinţeniei Sale în
mijlocul lui Israel este necesară instituirea preoţiei levitice. Prin
intermediul lui Moise, Dumnezeu anunţă pe popor că va fi condus de El
spre Ţara Sfântă şi că nu va fi în mijlocul său ca să nu-l pedepsească cu
moartea din cauza îndărătniciei sale ( Ieşire 33, 3). După intrarea în
Canaan, pentru a-l cruţa pe Israel a fost necesar să consacre în mod cu totul
deosebit slujirii la Templu, seminţia lui Levi, iar din aceasta o singură
familie, cea a lui Aaron care a primit o consacrare aparte şi a fost destinată
slujirii preoţeşti. Legământul dintre Dumnezeu şi Levi, Legământul cel
veşnic al preoţiei, nu se produce odată cu încheierea Legământului între
Dumnezeu şi popor ca o pare componentă a Legământului şi nici în cadrul
organizării sociale, politica şi religioase a comunităţii de credinţă formată,
ci acest Legământ are loc ca urmare a necesităţii impuse de viaţa în
comunitatea israelită53.
Motivul instituirii preoţiei a fost acela de a aduce lui Dumnezeu
cultul care I se cuvenea şi de a da omului posibilitatea să-şi recunoască
inferioritatea sa faţă de divinitate şi de a arăta măreţia lui Dumnezeu prin
aducerea de jertfe pentru întreaga creatură. Deci, după sfinţirea lui, preotul
aaronit nu mai avea dreptul de a se confunda cu restul poporului (Leviticul
52
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., pag. 261.
53
Ibidem.
21, 4-5), după cum nici poporului nu i se permitea nici un contact cu
popoarele păgâne. Iar pentru a rămâne consacrat lui Iahve, preoţii în frunte
cu marele preot primesc o serie întreagă de percepte divine suplimentare
faţă de restul poporului (Leviticul 21 şi 22 ), care să-i ferească de călcarea
poruncilor lui Dumnezeu54.
După ce s-a dat Legea pe muntele Sinai, cei întâi născuţi au fost
răscumpăraţi, iar în locul lor, Iahve a consacrat seminţia lui Levi, care a
fost pusă la dispoziţia lui Aaron preotul, care să-i ajute la slujbele lui.
Chiar dacă la început termenul "sfinţenie" a fost atribuit întregului
popor Israel, deoarece acesta era persoana colectivă pe care Dumnezeu
asfinţit-o prin chemarea de a-I fi popor ales dintre celelalte neamuri, cu
vremea apelativul de "sfânt" a fost rezervat doar preoţilor care erau sfinţiţi
pentru a intra slujba preoţiei, "şi în legătură directă cu Dumnezeu"
(Leviticul 21, 6; I Paralipomena 24, 5).
În accepţiunea generală a cuvântului în Vechiul Testament, sfinţii
sunt doar cei consacraţi lui Iahve adică toţi cei separaţi de tot ce este profan
şi puşi în mod exclusiv în slujba lui Iahve. Şi aceştia erau numai leviţii din
familia lui Aaron, orice neaaronit fiind exclus din slujba preoţească sub
pedeapsa cu moartea.
Prin actul consacrării viitorului preot i se împărtăşeşte printr-o formă
exterioară puterea de a sluji cele sfinte şi aceasta devine pentru el un drept
de care dispune. Totuşi după ce a fost ales de Iahve adică sfinţit, preotul are
obligaţia de a se face demn de această onoare, sfinţenia neconstituind din
acel moment o simplă relaţie a omului cu divinitatea, ci trebuie să devină o
calitate inerentă a persoanei, în măsura în care aceasta se supune
perceptelor rituale şi păzeşte cu stricteţe curăţenia morală (Leviticul 21,6).
Cei aleşi în slujba preoţiei au fost introduşi printr-o sfinţire solemnă
care a constat într-o serie întreagă de ceremonii, constând mai ales din

54
Ibidem.
curăţiri rituale, ungerea care aducea acestora sfinţenia propriu-zisă,
îmbrăcarea veşmintelor sfinte care exprima apartenenţa la Dumnezeu, iar
apoi aducerea sacrificiului de expiere şi consacrare55. Consacrarea lor
constituie un moment foarte important care s-a făcut prin îndeplinirea
tuturor rânduielilor prescrise în chip amănunţit în legea lui Moise (Ieşire
29) şi prin aducerea anumitor jertfe total diferite de cele aduse de restul
poporului56. Actul sfinţirii preotului constă din spălarea corpului cu apă
curată înaintea cortului adunării, după care urma stropirea cu apa curăţiei,
raderea părului de pe tot trupul, spălarea veşmintelor, îmbrăcarea cu
veşmintele preoţeşti, şi ungerea cu untdelemn sfinţit, din actul sfinţirii fac
parte şi sacrificiile sângeroase şi nesângeroase la care se adaugă şi alte
rituri de curăţie, deoarece persoanele consacrate aveau menirea de a întâlni
pe Dumnezeu numai în locaşul sfânt la oficierea serviciilor divine pentru
care au fost sfinţiţi. După porunca divină preoţii trebuie să fie sfinţiţi numai
din seminţia lui Levi care se va şi numi preoţie levitică sau „după rânduiala
lui Aaron", având îndatorirea precisă de a împlini actele sfinte care constau
din aducerea jertfelor pentru păcat, jertfe de ispăşire şi de împăcare la un
singur locaş de cult pentru a păstra unitatea de credinţă etnică57.
În afară de preoţia specială adică levitică sau „după rânduiala lui
Aaron", Vechiul Testament mai aminteşte şi de preoţia lui Melchisedec
despre care Moise spune că era „rege al Salemului" şi în acelaşi timp „preot
al Dumnezeului Celui Prea înalt" (Facere 14,18).
Numele acestuia este de fapt un nume simbolic care a apărut deodată
în istoria vremii neavând nici o indicaţie genealogică, de aceea este
considerat tipul veşniciei şi totodată prefigurarea lui Hristos şi a preoţiei
Lui58.

55
Pr. Prof. Vl, Prelipceanu, art. cit., pag. 22.
56
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., pag. 262.
57
Pr. D.Basarab, art. cit., pag. 211.
58
Ibidem.
 În cadrul preoţiei levitice un loc important îl deţinea arhiereul sau
„Preotul cel Mare" (Leviticul 21,10; Numeri 35,25,28), care era privit ca
mijlocitor între popor şi Iahve, datorită rolului esenţial pe care îl avea
acesta în ziua împăcării. în ziua aceasta care cădea în fiecare an la 10 Tişri,
arhiereul împlinea ritualul de împăcare a poporului cu Dumnezeu. În
comunitatea religioasă a lui Israel exista un singur sanctuar unde se oficia
cultul pe care-L voia Dumnezeu, precum şi un singur arhiereu, ceea ce a
contribuit hotărâtor la păstrarea integrităţii credinţei în Iahve. pe lângă
atribuţiile comune celorlalţi preoţi, arhiereului îi mai reveneau:
- aducerea jertfei arderii de tot, precum şi cea pentru păcat atât
pentru sine cât şi pentru întregul popor în ziua cea mare a împăcării
când intra numai atunci în Sfânta Sfintelor (Leviticul 16,15-l6).
- consultarea voii lui Dumnezeu în probleme nesigure şi de
importanţă majoră pentru popor ca acesta să acţioneze potrivit poruncii
divine (Judecători 20, 27-28). În acest scop se utilizau sorţii sfinţi
„Urim" şi „Tumim" (Ieşirea 28, 30; Leviticul 8,8; Numeri 27, 21;
Deuteronom 33, 8).
- îngrijirea de cele necesare pentru cult şi tot lui îi era
încredinţat tezaurul sfânt (IV Regi 22,4; Zaharia 3,6-8; II Macabei 3,9-
l0 ).
- şi ungerea regilor în Israel (I Regi 10,1; 16,13, etc.).
Preoţii aaroniţi sunt călăuze religios-morale ale poporului, având obligaţia
de a supraveghea modul în care este aplicată Legea Domnului. Ca păstori
spirituali ai poporului, ei trebuie să-l conducă spre „staulul cel bun"
(Iezechiel 34,14), să-l anunţe unele sărbători prin sunetul trâmbiţelor de
argint (Numeri 10,2-l0), să cerceteze pe leproşi dacă s-au vindecat
(Leviticul 13,2; 14, 3, 35; Deuteronom 24,8) şi să aducă jertfe pentru
nazirei în ziua în care expira votul acestora (Numeri 6, 9-l0). Prin urmare
funcţia sfântă pe care o implică funcţia preotului depăşeşte cadrul pur
ritual, pentru că el avea obligaţia de a face cunoscută Legea, priveghind
totodată la aplicarea ei în viaţa practică individuală şi naţională, iar în altă
ordine asigură cultul sub dublul său aspect: către Dumnezeu pentru ai
aduce omagiul cuvenit şi către oameni pentru a le împărtăşi binecuvântările
cereşti59.
Pentru preoţii aaroniţi era o obligaţie generală conformarea vieţii lor
cu perceptele Legii sacerdotale în cele mai mici amănunte, îndeosebi
ferirea de a intra în contact cu ceva necurat. În cazul Marelui Preot, acesta
nu avea dreptul să poarte doliu nici chiar pentru rudele apropiate şi cu atât
mai mult i se interzicea atingerea de vreun cadavru 60. Toţi preoţii în frunte
cu Marele Preot trebuiau ca prin supunere faţă de Lege să se ferească de a
recădea în starea de impuritate căci aceasta i-ar face incapabili de a se
prezenta înaintea lui Iahve. Cât despre cinstea deosebită care se cuvine
preotului sunt edificatoare cuvintele Legii: „Cinsteşte-i ca pe sfinţi, căci ei
aduc pâine Dumnezeului tău; sfinţi să vă fie deci că Eu Domnul Cel ce vă
sfinţesc sunt Sfânt" (Leviticul 21,8). prin aceste cuvinte se scoate în
evidenţă ideea că poporul trebuie să considere pe preoţi, persoane
consacrate lui Dumnezeu şi care se deosebesc de ceilalţi israeliţi61.
Trebuie să amintim că alături de persoanele consacrate cultului divin,
exista o categorie de oameni aparte, oameni aleşi de Dumnezeu, aceştia
contribuiau la menţinerea monotelismului şi moralităţii poporului ales.
Aceştia nu sunt alţii decât profeţii, pe care Vechiul Testament îi remarcă cu
mare precizie datorită deosebitei lor importanţă.
Profeţii erau persoane alese ale lui Iahve care ascultau de glasul divin de
aceea ei mai erau numiţi „omul lui Dumnezeu" aşa cum a fost numit de
femeia Sunamiteancă proorocul Elisei (IV Regi 4,9). Ei au fost numiţi
astfel datorită raportului intim pe care-l au cu divinitatea. Ca oameni ai
59
Pr. D.Basarab, art. cit., pag. 233.
60
Ibidem.
61
Pr. Conf. Dr. Petre Semen, „Învăţătura despre sfânt şi sfinţenie în Cărţile Vechiului Testament" în
Teologie şi Viaţă, nr. 4-7/1992, pag. 247.
divinităţii ei erau consideraţi de popor drept oameni sfinţi care fac fapte
minunate cu ajutorul lui Dumnezeu. Câteodată profetul mai este numit -
mal-akh Iahve - care înseamnă „îngerul, trimisul sau solul lui Dumnezeu",
întrucât informaţiile pe care le transmitea contemporanilor săi le primea
direct de la Dumnezeu. Din îndemnul unui glas lăuntric sau dintr-o viziune
directă (Isaia 6; Ieremia 1; Iezechiel l-3). Profeţii erau trimişi direct de
Dumnezeu să facă cunoscut cuvântul Său poporului Israel62.
Acestei consacrări directe din partea lui Dumnezeu, proorocul nu
îndrăznea să nu se supună, după cum evident ne-o spune Amos proorocul:
„Dacă leul mugeşte cine nu se va înspăimânta, şi dacă Domnul grăieşte,
cine nu va profeţii?" (Amos 3,8). De aici se vede că profeţii acceptau de
bună voie misiunea la care erau chemaţi. Ca oameni aleşi ai lui Dumnezeu
profeţii erau conştienţi de consacrarea lor specială, iar de cele mai multe ori
îşi începeau cuvântările lor prin cuvintele: „Cuvântul Domnului a fost către
mine" (Ieremia 1,2; Iezechiel 1,3). Ei sunt păstrători ai legăturii cu
Dumnezeu, predicatori ai pocăinţei, vestitori ai pedepselor ce vor veni
peste Israel sau peste alte neamuri când se fac vinovate de păcate de
neiertat înaintea lui Dumnezeu, iar atunci când este cazul „purtători de
cuvinte de mângâiere"
Pentru calitatea lor de persoane consacrate lui Iahve, profeţilor li se
cerea o adeziune totală a capacităţilor fizice şi psihice. Veghind la
îndeplinirea tuturor exigenţelor serviciului divin de către persoane
consacrate, profeţilor li se cerea ca şi preoţilor, să fie oameni sfinţi, slujitori
fideli ai misiunii încredinţate, oameni după voia lui Dumnezeu.
În sânul poporului Israel, în rândul celor consacraţi se numără şi
regii, chiar dacă aceştia sunt desemnaţi de popor şi aclamaţi de aceştia, de
aceasta alegerea lor se face după voia lui Dumnezeu care spune poporului
Său: „Atunci să-ţi pui rege peste tine pe acela pe care-L va alege Domnul

62
Ibidem.
Dumnezeul Tău ..." (Deuteronom 17,18; Psalmul 88,20). Prin actul
consacrării viitorul rege trebuia să conducă pe popor în numele lui
Dumnezeu63. Într-un stat teocratic cum a fost a lui Israel, regele nu putea fi
decât trimisul lui Dumnezeu.
Tot printre persoanele consacrate se numără şi nazireii şi drepţii
Legii Vechi64.
Nazireii făceau un singur vot simplu, o făgăduinţă morală prin care
cineva se obliga de bună voie să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Se pare că
Legea l-a găsit deja în uz la evrei şi i-a stabilit numai o normă prin care să
fie săvârşit (Numeri 6), întrucât se zice: „Dacă bărbatul sau femeia va
hotăra să dea făgăduinţă de nazireu." (Numeri 6,2). Cele consemnate în
Lege se pare că s-ar referi la ceva deja cunoscut în Israel.
Cât priveşte timpul consacrării, votul nazireului putea fi chiar toată
viaţa sau o perioadă de vreme limitată, cel puţin 30 de zile. Acest vot putea
fi depus şi de femei şi de bărbaţi. Persoana care a depus votul nazireului
avea obligaţia de a se abţine pe toată perioada votului de la consumarea de
vin şi de la orice băutură ameţitoare (sekhar), ba chiar şi de la struguri
proaspeţi sau uscaţi (Numeri 6, 3-4). Avea de asemenea obligaţia să nu-şi
tundă părul şi barba până la terminarea votului, de asemenea nu avea voie
să se atingă de cadavre65.
Spre deosebire de preoţi, nazireii la fel ca şi profeţii nu erau
consacraţi printr-un act special, ci se autoconsacrau de bună voie prin votul
depus. Prin toate aceste abţineri, votul nazireului este oarecum socotit
umbra monahismului creştin însă inferior lui, aşa cum sacrificiile Vechiului
Testament sunt numai umbra celui de pe Golgota.

63
I. Popescu Mălăieşti, Studii şi comentarii. Bucureşti, 1926, pag. 10.
64
Pr. Conf. Dr. Petre Semen, art. cit., pag. 250.
65
I. Popescu Mălăieşti, op. cit., pag. 12.
 Drepţii Vechiului Testament, sunt numiţi aşa nu pentru că ar fi fost
consacraţi asemenea preoţilor ci pentru a arăta curăţenia inimii lor ori a
sublinia deplina lor credinţă în Dumnezeu.

Concluzii

Preoţia ca Taină face parte din planul lui Dumnezeu pentru mântuirea
lumii, de aceea este în strânsă legătură cu Revelaţia dumnezeiască şi intră
în orânduirile poruncite de Dumnezeu.
Aşa se explică faptul că o întâlnim încă în vremurile de început ale
istoriei la toate popoarele şi pe întreaga suprafaţă a pământului. Fără de ea
nici nu se poate concepe religia. De la treptele cele mai inferioare ale
animismului şi fetişismului, până la stadiile cele mai înalte ale religiilor
universale şi până la Taborul transfigurat al credinţei adevărate, Preoţia
reprezintă firul unei tradiţii rituale şi teologice permanente66.
Desigur că la început ea apare într-un fel mai puţin desăvârşit, sau
chiar deteriorat, de altfel explicabil, ca toate realităţile existenţei slăbite şi
întunecate în urma păcatului strămoşesc67.
O altă constatare ce se poate face, este aceea că preoţia este întâlnită
tot timpul în istorie nedespărţită de jertfă.
În evoluţia lor atât preoţia cât şi jertfa au străbătut diferite stadii în
drumul lor spre desăvârşire, de la jertfirea lucrurilor şi animalelor, până la
Jertfa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de la preoţia păgână,
la preoţia nedesăvârşită a Vechiului Testament, până la preoţia lui Hristos,
veşnicul Arhiereu.

66
Episcop Ioan Mihălţan, „Preoţia Mântuitorului şi Preoţia Bisericească". Ed. Episcopiei Oradiei,
1993, pag. 183.
67
Ibidem.
 Dar toate aceste chipuri nedesăvârşite ale jertfei şi ale preoţiei
prevesteau ca o preînchipuire, Jertfa şi Preoţia Mântuitorului Hristos, era o
umbră proiectată în istorie de însăşi realitatea Preoţiei şi Jertfei lui Hristos.
În Vechiul Testament această preînchipuire apare mai pregnantă prin
preoţi anume aleşi şi prin jertfe de animale fără meteahnă sau jertfe de tot.
Aceasta simboliza apropiata venire a Mielului Celui fără prihană jertfit
pentru păcatele tuturor oamenilor. Chiar dacă lucrarea acestei preoţii este
întrucâtva nedesăvârşită în comparaţie cu lucrarea preoţiei lui Hristos Cel
aşteptat, ea avea totuşi menirea de a întreţine vie conştiinţa păcatului şi
necesitatea unui Mântuitor68.
Dacă în Vechiul Testament jertfa era despărţită de jertfitor, adică
preotul ales dintr-o anumită seminţie, în Hristos atât jertfa cât şi jertfitorul
sunt întrupate în una şi aceeaşi persoană, ca rob al Domnului, singurul
drept şi nevinovat, care ia asupra lui greşelile tuturor pentru a obţine
iertarea lor (Isaia 53,5).
Aşadar preoţia în Vechiul Testament este o preoţie preînchipuită în
drumul ei suitor către preoţia realizată în Persoana Mântuitorului, a fost o
preoţie pedagogică, Legea fiind „un pedagog spre Hristos" (Gal. 3,4).
Acest fapt este scos în evidenţă atât în Noul Testament, cu precădere
în Epistola către Evrei, dar şi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care în
unanimitate arată superioritatea preoţiei şi jertfei Noului Legământ, faţă de
preoţia şi jertfele sau de cele din Vechiul Testament. Preoţia Vechiul
Testament trece prin schimbări fiinţiale, întruparea Mântuitorului aduce o
lume nouă, cea a harului îndumnezeitor şi mântuitor. Această plinire nu
rămâne ca o întrupare închisă în sine însuşi, ci datorită dragostei
dumnezeieşti ca energie mai presus de minte şi de cuvânt, împărtăşeşte de
aceste binefaceri şi fiinţa omenească căzută în păcat prin prelungirea
acestei preoţii peste veacuri.

68
I. Popescu Mălăieşti, op. cit., pag. 20.
 CAPITOLUL III
TAINA PREOŢIEI ÎN NOUL TESTAMENT

3.1. Moştenirea Sfântă şi moştenitorii ei. Succesiunea apostolică

Dacă Hristos ni s-ar dărui în mod văzut, sau n-ar fi persoană, n-ar
avea nevoie de o persoană care să împlinească actele văzute prin care ni Se
dăruieşte. Dar dăruindu-ni-Se în mod nevăzut, subiectul Său cere un chip
văzut al Său, sau un alt subiect ca chip văzut al său, prin care să ni se
dăruiască.
Taina, ca mijloc al unui har al lui Hristos, nu se poate efectua
singură. Preotul, ca organ personal al Tainelor, implică caracterul personal
al Dătătorului nevăzut al puterilor lor. Ca preotul să poată fi un chip
personal al Cuvântului cel întrupat, trebuie ca Acesta însuşi să fie Preotul
originar şi izvorul preoţiei. De fapt însuşi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut
prin întrupare Preotul prin excelenţă al creaţiunii, al readucerii ei la
Dumnezeu, al readunării oamenilor risipiţi din unitatea lor primordială, în
Dumnezeu. Oamenii în starea de risipire şi de afirmare individualistă
orgolioasă nu pot fi toţi preoţi ai aceste lucrări. Făcându-se om pentru
realizarea acestei adunări, în care oamenii au suferit un eşec, Hristos e
unicul Preot deplin, pentru că e unicul Om care se poate dărui cu un
devotament absolut Tatălui. El nu aşteaptă numai, ca înainte de întrupare,
ca oamenii să se adune în El, în calitatea comună a lor de preoţi şi să adune
şi creaţiunea, fiindcă oamenii n-au răspuns acestei aşteptări. El se face
omul curat deplin din puterea Ipostasului Său divin, deci omul central,
singurul om care are intrare la Tatăl şi ne poate duce în Sine şi pe noi.
Numai prin aceasta poate, reda viaţa veşnică oamenilor, ca viaţă din
Dumnezeu, şi prin aceasta El rămâne în veci unicul Preot deplin, unicul om
în care avem intrarea şi putinţa şederii lângă Tatăl. Şi pentru aceasta este
nevăzut în urma înălţării Sale, El ca unicul Preot deplin este izvorul întregii
preoţii văzute69.
Biserica, în calitatea ei de comuniune, şi comunitate a oamenilor cu
Dumnezeu prin Hristos, în Duhul Sfânt, este. o comunitate sobornicească
sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4,1) aşezaţi de
Hristos însuşi prin Duhul Sfânt, încă înainte de înălţarea Sa la ceruri (Ioan
20, 22-23; 15,16; Evrei 5,4), în ea şi pentru ea (Fapte 20,28). întemeiată de
Hristos pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi, ea intră practic în istorie la
Cincizecime, odată cu pogorârea Duhului Sfânt în chip distinct peste
apostoli; în această comunitate sacramentală, concretă, vizibilă, se află
comunitatea de credincioşi şi iconomii Tainelor lui Dumnezeu, apostolii.
Când au fost îmbrăcaţi apostolii cu puterea Duhului Sfânt de către
Hristos şi când deci, prin ei, Mântuitorul a aşezat Taina hirotoniei, prin care
episcopul, preotul şi diaconul sunt investiţi cu puterea Duhului Sfânt spre
slujirea Lui şi a Bisericii şi. prin aceste, pentru dobândirea de către oameni
a mântuirii în Hristos?
Sfânta Scriptură ne arată că Mântuitorul Hristos, dorind ca opera Sa de
mântuire adusă întregului neam omenesc să fie cunoscută peste veacuri şi
roadele ei să fie însuşite de fiecare dintre noi, Şi-a ales doisprezece
apostoli, pe care i-a luat din mulţimea celor care-L urmaseră (Matei 4,18-
22; 10,l-4; Marcu 3,7,9, 14,16-l9; Luca 6,13-l69; 9,l-2) şi mai apoi Domnul
a mai ales încă şaptezeci pe care i-a trimes în cetăţile şi locurile pe undi
avea să vină El (Luca 10,1). Pe cei doisprezece apostoli, Mântuitorul i-a
ţinut în jurul Său şi timp de trei ani, i-a învăţat tainele împărăţiei cerurilor
(Matei 13,11; Ioan 15,15). Acestora le-a arătat că El însuşi i-a ales şi
chemat ca să-i rânduiască şi roadă să aducă, iar roadă adusă, să rămână,
asigurându-i că Tatăl le va da lor orice vor cere în numele Său (Ioan 15,16).
69
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. III, Bucureşti, 1978, pag. 146
 Pe aceşti apostoli, Mântuitorul Hristos îi investeşte apoi cu putere de
sus, adică cu puterea Duhului Sfânt, chiar în prima zi a învierii Sale din
morţi, seara când, stând în mijlocul lor, le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora
veţi ierta păcatele , le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi " (Ioan
20,2l-23). Mântuitorul le dă putere şi îi trimite în lume, precum şi El a fost
trimis în lume de Tatăl. Este momentul culminant al îmbrăcării apostolilor
de către Hristos cu puterea Duhului Sfânt spre slujba apostoliei pentru care
îi
chemase. Acum, dându-le lor pe Duhul Sfânt şi printr-un act vizibil – prin
suflare (Ioan 20,22) - îi instituie în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu
pentru oameni, iar prin aceasta implicit Sfânta Taină a Hirotoniei. Această
Taină conferă Sfinţilor Apostoli certificarea unei întreite slujiri: a) puterea
de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia lui Hristos; b) puterea de a
sfinţi pe oameni prin împărtăşirea harului dumnezeiesc prin Sfintele Taine
şi c) puterea de a conduce spre mântuire, învăţându-i să păzească toate câte
Hristos le-a poruncit (Matei 28,19-20), căci numai în felul acesta „cel ce va
crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi"
(Marcu 16,16).
Această slujire dată de Mântuitorul apostolilor şi inaugurată la
Cincizecime, nu se referă numai la ei, ci şi la urmaşii lor. In mesajul dat
apostolilor, înainte de despărţire, privind Biserica, în calitatea ei de
comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu pe temelia propovăduirii şi
lucrării lor harismatice sfinţitoare, Mântuitorul Hristos îi asigură că va fi cu
ei în toate zilele până la sfârşitul veacului (Matei 28,20). Dar cum ei nu
puteau să trăiască până la sfârşitul veacului, înseamnă că harul preoţiei ce li
s-a dat se va da mai departe, prin ei, urmaşilor lor, prin succesiune
neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor.
Transmiterea acestui har „de la episcop la episcop, începând de la Apostoli,
odată cu transmiterea puterii şi obligaţiei de a păzi aceeaşi învăţătură şi
aceleaşi norme, ale tainelor şi ale păstoririi, se numeşte succesiune
apostolică. Fără harul succesiunii apostolice a ierarhiei şi fără învăţătura
apostolică transmisă odată cu el, nu ar fi creştini botezaţi, şi nu s-ar
împărtăşi creştinii de Hristos în Euharistie, nu L-ar cunoaşte pe Hristos în
lucrarea Lui70.
Această împărtăşire a harului preoţiei o fac ei printr-un anume ritual,
care după scrierile apostolilor este acela prin punerea mâinilor. Pe temeiul
acesta învăţătura formulată de Biserică în legătură cu hirotonia spune că:
„Hirotonia este Taina prin care cei anume pregătiţi, primesc prin punerea
mâinilor şi rugăciunile arhiereşti, puterea de a propovădui Cuvântul lui
Dumnezeu, de a sfinţi prin Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti şi de a
conduce pe credincioşi la mântuire." Astfel, de la sfinţii Apostoli până
astăzi, harul pe care l-au primit ei direct de la Mântuitorul şi de la Duhul
Sfânt la Cincizecime, se coboară asupra celor ce se hirotonesc, conform
celor orânduite de Hristos însuşi, numai prin mijlocirea lor, şi aceasta tot
prin puterea Duhului Sfânt, care este în ei, adică în apostoli şi în episcopi,
urmaşii acestora. în acest spirit Sfântul Ignatie ne învaţă: „Să privim pe
Episcopi ca pe Domnul însuşi"71.
Rezumând aprecierile vechilor Părinţi despre episcop, Dositei al
Ierusalimului zice: „Demnitatea Episcopului este atât de necesară în
Biserică, încât fără ea nu poate fi şi nu se poate numi nici Biserică, nici
creştin. Căci cel învrednicit să fie episcop, ca urmaş apostolic..., este icoana
vie a lui Dumnezeu pe pământ."
Episcopii sunt ramurile care pornind din aceeaşi tulpină apostolică,
extind harul şi conţinutul vieţii apostolice în toate rămurelele care sunt
preoţii şi în toate rodurile sau frunzele care sunt credincioşii. Sau altfel spus

70
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pag. 163.
71
Sfântul Ignatie Teoforul, „Epistola către Smirneni", trad. Pr. D.Fecioru, în P.S.B., vol. I,
E.I.B.M.,Bucureşti 1979, pag.45.
aceeaşi sevă care este Hristos se extinde prin episcopi şi preoţi în tot pomul
Bisericii, aflându-se în mod nemijlocit în fiecare mădular al ei.
Factorul interior al acestei succesiuni este Hristos însuşi şi Duhul
Său cel Sfânt, iar factorul vizibil este biserica întreagă în prelungirea ei,
păstorită de episcopi72.
Despre succesiunea apostolică a ierarhiei s-a vorbit în Biserică de al
începuturile ei. Clement al Romei zice: "Apostolii ne-au vestit Evanghelia
trimişi de Domnul Iisus Hristos, iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu
". Apoi Apostolii "propovăduind în ţări şi cetăţi... au pus cercându-i prin
Duhul, pe episcopii şi diaconi celor ce aveau să creadă... şi au dat dispoziţia
că dacă vor domni ei să le urmeze alţi bărbaţi cercaţi în slujba lor ". După
Ipolit al Romei, episcopii " sunt socotiţi succesorii apostolilor şi părtaşi ai
aceluiaşi har şi păzitori ai arhieriei şi învăţăturii Bisericii".
Prin succesiune apostolică a episcopatului se asigură păstrarea
integrală a învăţăturii apostolice, adică nu numai în forma ei fixată în Noul
Testament, ci şi în forma ei explicită, numită Sfânta Tradiţie. Se ştie prea
bine că ceea ce se lasă în scris nu acoperă niciodată tot ce se transmite prin
viu grai şi prin aplicare. Dar bogăţia acestui tezaur oral şi aplicat nu şi-o pot
însuşi de la antecesori decât cei ce au stat un timp îndelungat cu ei.
Succesiunea apostolică a ierarhiei implică şi această împreună petrecere a
celor mai tineri cu cei mai bătrâni, această ucenicie practică.
Harisma episcopală este harisma care poartă în sine puterea de a
transmite toate harurile şi darurile ce se difuzează începând de al apostoli în
tot timpul în Biserică, sau pe Hristos însuşi şi pe Duhul Său cel Sfânt. în
felul acesta, ea nu trebuie înţeleasă numai ca un canal ce aduce până la noi
ceva vechi, ci ca un foc ce se transmite cu aceeaşi intensitate, sau ca apa
unui fluviu mereu puternic ce pătrunde în solul nou la care ajunge,
fertilizându-l. Focul şi apa, harurile persistă în Biserică de la începutul ei.
72
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. III, Bucureşti, 1978, pag. 163.
Dar ele nu vin numai din trecut, ci şi de sus în fiecare timp, căci Biserica e
mereu deschisă cerului. Ele sunt soarele care încălzeşte toate generaţiile,
fiind prin razele lui în ele, dar pătrunzându-le de sus.
Prin succesiunea apostolică se asigură permanenţa pururi vie a lui
Hristos, prezenţa aceluiaşi Hristos în mod continuu în toate generaţiile,
fiindcă Hristos nu e al trecutului, decât în sensul că tot El a fost viu şi
lucrător şi în generaţiile trecute. Nu Hristos trece ci generaţiile trec. întrucât
Hristos nu se învecheşte nici lucrarea şi învăţătura Lui nu se învechesc.
Dacă păstrarea şi propovăduirea învăţăturii integrale a lui Hristos
ţine de slujirea treptelor Hirotoniei, Biserica Ortodoxă nu poate recunoaşte
ca valide hirotoniile altor Biserici care au alterat această învăţătură. De
asemenea nu poate avea loc o succesiune a harului nici de la episcopii
căzuţi de la această învăţătură la cei pe care-i hirotonesc ei, altfel am cădea
într-o înţelegere magică a harului; el n-ar mai fi o forţă duhovnicească
împreunată cu adevărata cunoaştere de Dumnezeu.
Faptul că Hirotonia face capabili, pe cei ce o au, să transmită altor
credincioşi ai Bisericii harul Tainelor nu dintr-o vrednicie personală, ci din
calitatea lor de reprezentanţi ai Bisericii şi mărturisitori ai credinţei ei, e
una din explicaţiile învăţăturii Bisericii despre nerepetarea Tainei
Hirotoniei şi despre revenirea preoţilor şi episcopilor căzuţi în erezie şi
caterisiţi. Capacitatea de a săvârşi valid Tainele, cu care au fost investiţi,
prin ieşirea lor din ambianţa de har a Bisericii a devenit numai nelucrătoare
dar nu s-a desfiinţat cu totul în ei. Acest lucru se explică prin faptul că
Hirotonia la fel ca şi Botezul şi Mirungerea, îl pune pe om într-o anumită
relaţie fundamentală cu Hristos, care imprimată în fiinţa omului, lasă în el
urme chiar şi fără voia lui.

3.2. Ierarhia bisericească şi funcţia ei harică, după Epistolele Pastorale

şi Scrierile Sfinţilor Părinţi
 3.2.1. Ierarhia bisericească în Epistolele Pastorale

Epistolele pastorale constituie sursa principală a învăţăturii Noului

Testament, prin Sfântul Apostol Pavel, despre lucrarea preoţească în epoca
apostolică. Este necesar să cunoaştem izvorul, ca să ştim dacă azi suntem
sau nu într-o firească continuitate istorică şi harică.
S-a susţinut că în distingerea treptelor ierarhiei bisericeşti, în veacul
apostolic, ne izbim de greutatea lipsei de precizie între termeni: „episcop",
„prezbiter", deoarece se dă uneori episcopului numele de prezbiter, iar
acestuia numele de episcop.
Poziţia aceasta poate fi susţinută pentru perioada creştină mai
timpurie, descrisă în Faptele Apostolilor, unde cei doi termeni par a se
confunda. De pildă, când Sfântul Apostol Pavel chemă la Milet „pe
prezbiterii Bisericii din Efes" (20,17), vorbindu-le şi dându-le sfaturi pentru
a păzi turma de „lupii îngrozitori", îi numeşte episcopi: „Luaţi aminte la voi
înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca
să păstraţi Biserica lui Dumnezeu" (v. 28),
Trebuie să precizăm că amestecul, cel puţin aparent, al termenilor se
datora faptului că episcopii erau de obicei mai vârstnici (prezbiteri), iar
prezbiterii (preoţii) erau şi supraveghetori ai comunităţii creştine pe care o
păstrau - episcop însemnând supraveghetor.
În Epistolele pastorale însă termenii sunt bine precizaţi: episcopul este
numit la singular, ceea ce arată poziţia sa singulară într-o Biserică locală,
statut care-i conferă responsabilitatea peste preoţii şi diaconii din acea
Biserică, prezentaţi la plural, ceea ce-i arată a fi mai mulţi chiar într-o
localitate. De pildă, în I Timotei 3,2, când Apostolul Pavel vorbeşte despre
calităţile unui conducător al Bisericii, episcopul, îl prezintă astfel: „Se
cuvine ca episcopul să fie fără prihană (...). Episcopul să nu fie de curând
botezat" (V.6). Imediat la versetul 8, vorbind despre calităţile diaconilor, îi
prezintă la plural: „Diaconii de asemenea, trebuie să fie cucernici...", în
capitolul V vorbind despre vrednicia preoţilor, îi prezintă de asemenea la
plural: „Preoţii care-şi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită
cinste". Numai când este vorba de a se primi „pâră" individuală împotriva
unui preot, atunci este prezentat la singular (v. 19).
Ca să nu se considere cumva că I Timotei este un caz singular în
Noul Testament, vom arăta că şi în Tit se face aceeaşi distincţie între preoţi
(pl.) şi episcop (sg.). Astfel se spune: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta,
ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi prezbiteri (preoţi) prin
cetăţi, precum ţi-am rânduit" (1,5). Imediat, în versetele 7-9 vorbeşte
despre calităţile episcopului (sg.): „căci se cuvine ca episcopul să fie fără
prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu...".
Termenii „episcop", „prezbiter" sunt însă deosebiţi în mod clar de
termenul de „diacon". De asemenea, s-a susţinut că în epoca apostolică, nu
este numai o confuzie de termeni, ci şi de funcţiuni între episcopi, căci unii
şi alţii sunt păstori ai Bisericii, sfinţitori şi conducători ai credincioşilor. În
cele ce urmează vom arăta dimpotrivă, că distincţia de nume o implică şi pe
aceea de funcţiuni, de puteri şi demnităţi, aşa cum rezultă, mai cu seamă,
din Epistolele pastorale73.
1. Episcopul. Termenul: smaK07ioc;, de la verbul: STnoKOTxeuco- euoco
= a examina, a supraveghea, a inspecta, a vizita, avea în lumea greacă
însemnarea de supraveghetor, de observator, de păzitor, de purtător de grijă,
mai ales în domeniul profan, mai puţin religios. Acest termen tehnic,
încreştinându-se puternic, în noua ipostază desemnează o persoană
însărcinată de un Apostol de a împlini în viaţa unei cetăţi sau a unei
provincii bisericeşti funcţia de conducător, de supraveghetor.
73
Pr. Prof. Ene Branişte, „Preoţia şi chipul preotului după Sfânta Scriptură", în BOR, nr.5-6/1965,
pag. 30.
 Vom încerca, după Epistolele pastorale, să creionăm activitatea
episcopului, mai ales ţinând seama de cele trei misiuni pe care trebuie să le
împlinească în viaţa Bisericii: de a învăţa, de a sfinţi, de a conduce pe
credincioşi pe calea mântuirii, puteri harice ce i s-au dat prin Taina
Hirotoniei.
a. Misiunea de a învăţa. Printre calităţile speciale ce trebuia să le aibă
un episcop este şi aceea ca: „episcopul să nu fie de curând botezat" (I
Tim. ). Acest fapt îl va ajuta ca în privinţa învăţăturii creştine pe care o va
propune să aibă credibilitate, căci în mijlocul credincioşilor intraseră eretici
care atacau, prin învăţături străine, doctrina creştină autentică. În privinţa
învăţăturii, celei adevărate, pe care Pavel Apostolul o numeşte „cea
sănătoasă" - în contrast cu învăţătura eretică, Timotei, primeşte chiar
poruncă să se lupte cu ea cu armele dreptăţii: „Această poruncă îţi
încredinţez fiule Timotei, ca, potrivit proorociilor făcute mai înainte asupra
ta, să te lupţi lupta cea bună, având credinţă şi cuget bun" (1,1,18-l9).
Pentru această credinţă merită să te lupţi şi să învingi, pentru că este
credinţa cea adevărată: „Dreapta credinţă spre toate este de folos, având
certitudinea vieţii de acum şi a celei ce va să vină" (I, 4,7-8), adică având
certitudinea ortodoxiei ei, din chiar predica Apostolului Pavel şi în viaţa
viitoare, având prin ea, certitudinea dobândirii, împărăţiei lui Hristos —
adică desăvârşirea74.
Iată cum se exprimă în această privinţă Sfântul Pavel: „Tu însă să
rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la
cine le-ai învăţat..., astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine
pregătit pentru orice lucru bun" (II, 3,14,17). Avem aici două din
coordonatele învăţăturii celei adevărate: apostolicitatea („...ştii de la cine ai
învăţat") şi sacralitatea ei aducătoare de mântuire (ca omul lui Dumnezeu
să fie desăvârşit).
74
Prof. Iustin Moisescu, "Ierarhia bisericească în epoca apostolică", în Mitropolia Olteniei, nr. 1-
3/1954, pag. 54.
 Cunoscând valenţele învăţăturii celei adevărate, i se cere lui Timotei
ca în nici o împrejurare „să nu se ruşineze de învăţătura Domnului" şi nici
de Apostolul Pavel care l-a învăţat aceasta, ci mai degrabă „pătimeşte
împreună cu mine pentru Evanghelie, după puterea lui Dumnezeu''' (II,
1,8). Cu alte cuvinte propovăduirea învăţăturii celei adevărate şi păstrarea
acesteia nealterată trebuie să se facă de către episcopi, la nevoie, chiar cu
jertfa vieţii, căci acest „dreptar (canon) al cuvintelor sănătoase pe care le-a
auzit de la Pavel," cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus,
constituie, „comoara cea mai bună ce ţi s-a încredinţat, pe care păzeşte-o
cu ajutorul Sântului Duh Care sălăşluieşte întru noi" (II, 1,13-l4).
Acest tezaur nu trebuie numai păstrat, adică ferit de răstălmăciri
eretice, ci trebuie împărtăşit altora, ca şi ei, la rândul lor, să-l păzească
străşnicie şi să-l ofere şi urmaşilor lor spre mântuire. Ştafeta predării şi
încredinţării acestui tezaur se face după o rânduiala bine stabilită de
Apostoli: cei care îl primesc trebuie să fie oameni „credincioşi", adică bine
testaţi întru adevăr, iar predarea să se facă de faţă cu martori, ca într-un
adevărat proces de încredinţare: „Tu, fiule, întăreşte-te în harul care este în
Hristos Iisus, şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă,
acestea le încredinţează la oameni credincioşi..." (11,2,l-2). Avem aici
precisa poruncă a „succesiunii apostolice", pe baza căreia învăţătura de
credinţă se transmite din generaţie în generaţie, cu multă precauţie şi
chibzuinţă şi grijă pentru păstrarea autenticităţii ei, cât şi pentru ca
generaţiile următoare să vadă şi să aibă în ea izvor viu şi neîmpuţinat de
mântuire.
„Drept învăţând cuvântul adevărului" (II 2,15), trebuie să fie
condiţia sine qua non a propovăduirii mesajului mântuitor de către
episcopii generaţiilor viitoare „silindu-se să se arate încercaţi înaintea lui
Dumnezeu, lucrători cu faţă curată" (II, 2015), iar în momentul când acest
adevăr este ameninţat cu distrugerea, episcopul să fie în stare „a suferi"
pentru el (II,2,3)75.
În apărarea tezaurului doctrinar, episcopul trebuie să procedeze, nu
cu constrângere sau cu „certuri de cuvinte", ci cu persuasiune, cu gândul
vădit, ca printr-o astfel de atitudine demnă, să câştige pentru adevăr şi pe
cei potrivnici: „Fereşte-te de întrebările nebuneşti; ştiind că dau prilej de
ceartă. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă
de toţi...” (II, 2,23-26).
Misiunea de a învăţa drept cuvântul adevărului pe care o are
episcopul prin succesiune apostolică, este chiar împlinirea poruncii
testamentare date de Mântuitorul Apostolilor Săi: „Mergând învăţaţi toate
neamurile .... " (Matei 28,19). Sfântul Apostol Pavel, ca de altfel toţi
Apostolii, cunoscând importanţa predicării învăţăturii creştine, îndeamnă
stăruitor pe episcopul Timotei: „Propovăduieşte cuvântul; stăruieşte cu
timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu îndelunga răbdare şi
învăţătură''(11,4,2)76.
b. Misiunea de a sfinţi. Legătura dintre misiunea învăţătorească şi
misiunea sfinţitoare se face prin aceea că însăţi propovăduirea cuvântului
lui Hristos are ca scop sfinţirea şi mântuirea, atât a celui care propune
învăţătura, cât şi acelor care o primesc. De aceste două aspecte îl
încredinţează Sfântul Pavel pe episcopul Timotei: „Ia aminte la tine însuţi
şi la învăţătură; stăruie în aceasta, căci făcând aşa şi pe tine te vei mântui
şi pe cei care te ascultă" (I, 4,16).
Puterea sfinţitoare ţine prin excelenţă de harul Sfântului Duh pe care
episcopul îl primeşte prin Taina Hirotoniei. Datorită acestui har, el devine
„iconom al Tainelor lui Dumnezeu". De aici şi importanţa covârşitoare pe
care o are în viaţa Bisericii Taina Hirotoniei, ca şi în conştiinţa şi activitatea
75
Pr G Sârbii, „Epistola a Il-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei", în Studii Teologice, nr. 5-
6/1986, pg 42
76
Pr. Dr. Sabin Verzan, "Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit", Bucureşti, 1994, pag. 345-346.
celui ce primeşte harul sfinţitor. Prin aceasta, cel hirotonit în treapta
episcopului - de altfel şi în celelalte trepte - trebuie să aibă o înaltă
conştiinţă asupra misiunii sale preoţeşti, căci prin mâna lui, Mântuitorul îşi
săvârşeşte lucrările Sale. Dar el devine nu numai un receptacul şi un
transmiţător al harului, cu, un împreună lucrător cu Hristos la mântuirea
credincioşilor. De aici îndemnul plin de responsabilitate adresat de
Apostolul Pavel episcopului: „Nu fi nepăsător de harul care este întru tine,
ce ţi s-a dat prin profeţie, cu punerea mâinilor, mai-marii preoţilor" (I,
4,14). In acest sens trebuie să înţelegem hotărârea Sfântului Pavel de a-l
hirotoni pe Timotei şi da a-l aşeza episcop în Efes, tocmai pentru ca prin
puterea harică ce rezidă din el, să contribuie hotărâtor la „lucrarea cea
mântuitoare a lui Dumnezeu", „Te-am îndemnat să rămâi în Efes, ca să
porunceşti unora să nu înveţe învăţături greşite..." (I, 1,3-4).
Importanţa laturii sfinţitoare a slujirii preoţeşti, în general, este de
neînlocuit în Biserică, pentru că prin ea ni se împărtăşeşte neîntrerupt harul
mântuitor al Jertfei de pe Cruce. De aici rolul mare pe care îl are episcopul
de hirotoni noi episcopi şi preoţi, prin acţiunea cărora să se prelungească
până la sfârşitul veacurilor posibilitatea mântuirii tuturor credincioşilor care
se vor strădui pentru dobândirea acesteia. In acest sens iată ce scria Sfântul
Pavel lui Tit, unul dintre aleşii lui Dumnezeu: „Pentru aceasta te-am lăsat
în Creta, ca să îndreptezi cel de lipsă şi aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-
am poruncit" (1,5). A îndrepta cele de lipsă, a hirotoni şi a numi preoţi în
nou înfiinţatele comunităţi creştine, acoperea, în mare, atunci ca şi azi
misiunea la care este rânduit episcopul. Aceasta pin poziţia sa responsabilă
în Biserică şi prin plinătatea harului sfinţitor pe care îl deţine, are poziţia
cheie în Biserică, în aşa măsură încât pe bună dreptate Sfântul Ignatie
Teoforul afirma: „unde se vede episcopul, acolo să fie şi mulţimea
credincioşilor, după cum, unde este Iisus Hristos, acolo este şi Biserica
universală"77.
Actul hirotoniei de noi episcopi şi preoţi care să continue în viaţa
Bisericii întreita misiune a Mântuitorului: a învăţa, a sfinţi, a conduce, prin
care se dă sens, justificare şi credibilitate acestei instituţii divino - umane
este de o importanţă covârşitoare pentru episcop. El trebuie să fie convins
că hirotonind pe cineva nu va face ca Biserica să sufere, pentru că de
aceasta el va da socoteală înaintea lui Hristos - Capul Bisericii. De aici
intenţionarea deosebită pe care o face Apostolul Pavel oricărui episcop ca:
„mâinile degrabă pe nimeni să nu pui, ca să nu te faci părtaş la păcatele
altora, ci să te păstrezi curat" (I Timotei 5,22).
c. Misiunea de a conduce. Poate că mai mult decât în celelalte
misiuni, învăţătorească şi sfinţitoare, precizarea paulină: „să împlineşti cele
de lipsă" în Biserică, se acoperă, în activitatea episcopului, cu aceea de a
conduce. Sfântul Pavel arată că scopul instituirii episcopilor este acela de
aţine locul său de Apostol, de a se îngriji de bunul mers al Bisericii peste
care este pus de arhipăstor, în lăuntrul căreia are puterea de a porunci, de a
certa cu blândeţe, de a judeca şi de a corija nu numai pe credincioşi, ci şi pe
preoţii de sub jurisdicţia sa, într-un cuvânt: de a rânduiala în toate, aşa încât
Biserica să nu sufere.
Episcopul lucrează cu putere de sus, de aceea trebuie ascultat, cinstit,
urmat, atunci când „drept învaţă cuvântul adevărului". Iată cum se exprimă
în context scripturistic, în zorii veacului II, în această privinţă, Sfântul
Ignatie Teoforul: „Bine este să ştim de Dumnezeu şi de episcop. Cel care
cinsteşte pe episcop este cinstit de Dumnezeu; cel care face ceva (din cele
bisericeşti), Iar ştirea episcopului, acela slujeşte diavolului"78.

77
Sfântul Ignatie Teoforul, „Epistola către smirneni", cap. VIII, în scrierile Părinţilor Apostolici,
colecţia P.S.B.. nr. l., Bucureşti 1979, pag. 184.
78
Ibidem, pag. 184.
 Dar nu poate cere altora ceea ce nu are el; de aceea, porunca
apostolică este fermă şi îngrijorătoare: „Fă-te pildă credincioşilor cu
cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, credinţa, cu curăţia..." (I
Timotei 4,12-l5). Aceasta ne încredinţează că slujba de episcop nu este
aceea de despot, ci de slujitor al altora, după pilda Domnului Hristos care a
zis „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi
de-a sufletul pentru mulţi" (Marcu 10,45).
De la acest „pentru mulţi", pe care trebuie să şi-l împroprieze
episcopul, pleacă autoritatea sa spre toate categoriile de credincioşi, cărora
le adresează cu dragoste şi responsabilitate cuvânt de învăţătură, de
comportament etc. Răspunderea faţă de comportament şi de mântuirea
tuturor păstoriţilor este aşa de mare şi atât de necesară, încât Sfântul Pavel
îl îndeamnă pe Timotei, luând ca martor pe Dumnezeu şi pe sfinţii îngeri,
să nu neglijeze în nici un chip acest aspect al misiunii sale: „Te îndemn
stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi, ca
să păzeşti (cele referitoare la îndatoririle) acestea, fără a lua o hotărâre
dinainte, nefăcând nimic cu părtinire", aşa încât „păcatele unor oameni să
fie vădite, iar cele ce sunt altfel, să nu se poată ascunde" (I Timotei
5,21,24-25). Avem aici acea igienizare morală a Bisericii, fără de care nu
este cu putinţă a fi placul lui Hristos: „Fă-te tuturor toate, ca măcar pe unii
să-i dobândeşti" este îndemnul devenit exerciţiu permanent în viaţa
episcopului şi a preotului pentru câştigarea a cât mai multe suflete pentru
împărăţia cerurilor79.
Dar această igienă morală, ce trebuie urmărită cu mare grijă în viaţa
păstoriţilor, trebuie să se facă cunoscută mai întâi în viaţa personală a
episcopului. Numai aşa va putea conduce cu autoritate deplină, având şi
credibilitate. Acţiunea misionară pe multiple planuri a episcopului în

79
Pr. Prof. Constantin I. Gheorghc, „Ierarhia bisericească după Epistolele Sfântului Apostol Pavel",
in Studii Teologice, 1971, nr, 7-8, pag. 458.
Biserică este rezumată genial de Sfântul Apostol Pavel: „Slujba ta fa-o
deplin" (II Timotei 4,5)80.
2. Preoţii. Cuvântul prin care este redată în Noul Testament noţiunea
de „preot", este acela de: „prezbiter", în greceşte: 7ip8aPtT8poţ-ou, care
înseamnă: mai bătrân, fiind comparativul adjectivului: 7ipSGp\)c; - soc, =
în vârstă, bătrân. Prezbiter nu înseamnă neapărat bătrân, ci persoană
onorată, respectată, venerabilă, căci verbul TipsaPeuco-suaco înseamnă a
onora, a respecta. De faptul că „prezbiter" înseamnă „preot", nu „bătrân",
ne încredinţează textul din Tit 1,5, unde se arată că acesta anume a fost
desemnat de Apostolul Pavel ca episcop în Creta, ca „să aşeze preoţi prin
cetăţi", acţiune prin care în nici un caz nu ne este permis să înţelegem că
episcopul Tit ar fi luat nişte bătrâni oarecare să-i implanteze ca santinele
prin cetăţi. Ce sens ar fi avut acest act ciudat, dacă prin el nu înţelegem
hirotonia şi instalarea unui creştin în funcţia de preot? Dacă preotul era şi
mai în vârstă, aşa cum ne lasă termenul să înţelegem şi cum de fapt se
proceda în realitate, iată împăcate cele două aspecte ale noţiunii de
„prezbiter", atât de ireconciliabile în ochii unora81.
În urma precizărilor de mai sus, pe baza cărora am stabilit că
noţiunea de „preot" este redată în Noul Testament prin „prezbiter", se pune
întrebarea de ce a renunţat Biserica la termenul consacrat prin care era
desemnat preotul în Vechiul Testament iepeuq-ecoc; ? În primul rând,
trebuie să precizăm că verbul: ispsucosuaco înseamnă în principal a
sacrifica, a jertfi. La vechii, evrei, preotul, iereul, era cu adevărat
sacrificatorul, jertfitorul, pe când în Noul Testament, Iisus Hristos este şi
Jertfa şi Jertfitorul, act pe care l-a împlinit o dată pentru totdeauna (Evr.
7,26-27). În acest sens, preotul creştin, în misiunea sa sacramentală nu
trebuie văzut ca aducând o jertfă nouă lui Dumnezeu, ci prelungind, prin

80
Prof. Iustin Moisescu, op. cit. pag. 51.
81
Ibidem. pag. 36-37.
Jertfa nesângeroasă euharistică, Jertfa cea Unică a lui Hristos pe Cruce,
spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
Accentul nu mai cade pe acţiunea în sine de jertfi tor, ci mai ales pe
cinstea, pe onoarea ce o are preotul creştin, de care nici îngerii nu s-au
învrednicit, de a deveni vasul ales a lui Dumnezeu prin Hirotonie. Slujirea
preoţească, ca şi cea episcopală, este transpunerea în fapt a întreitei slujiri a
Mântuitorului, adică aceea de învăţător, de sfinţitor şi cea de conducător.
Activitatea preoţească trebuie privită nu numai ca har dumnezeiesc
primit prin Hirotonie, ci şi ca misiune, ca slujire sacerdotală continuă.
Din Epistolele Pastorale, aflăm că preoţii erau hirotoniţi de episcop,
care avea însărcinarea de a le testa vrednicia şi moralitatea, aşa cum reiese
din textul: „Mâinile degrabă pe nimeni să nu-ţi pui, ca să nu te faci părtaş la
păcate străine" (I Timotei 5,22). Vredniciile pe care trebuie să le ilustreze
un candidat la preoţie sunt enumerate în Epistola către Tit 1,6.
În cazul când cineva ar considera că prezbiterii erau nişte bătrâni
oarecare, acţiunea episcopului de a-i aşeza prin cetăţi, n-ar avea nici o
noimă, dacă în persoana lor nu-i vedem pe înşişi preoţii împuterniciţi haric
de a învăţa, de a sfinţi, de a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii.
3. Diaconii. Ei sunt aşezaţi prioritar în Biserică de Sfinţii Apostoli, ca
însărcinaţi ai acestora de a face ordine la agapele creştine, dar o dată cu
acestea, de a da şi învăţătură creştină numeroasei asistenţe ce venea să se
îndulcească material din daniile primilor creştini. La alegerea lor s-a avut în
vedere foarte mult criteriul fidelităţii şi ataşamentului lor faţă de învăţătura
creştină, nouă. A fi „bărbat cu nume sfânt, plin de Duh Sfânt şi
înţelepciune" erau calităţile precumpănitoare ale unui diacon (Fapte 6,l-6).
Faptul că imediat după alegerea şi hirotonia celor şapte diaconi, ni se
spune că, „cuvântul lui Dumnezeu creştea, şi se înmulţea foarte mult
numărul ucenicilor în Ierusalim" (v.7), ne lasă să înţelegem că la această
reuşită trebuie să contăm şi pe sprijinul şi priceperea în învăţătura creştină a
acestora. Acest aspect ne îndreptăţeşte să afirmăm că diaconii nu erau
numai nişte slujitori la mese, ci aveau însărcinarea, prin Hirotonie, de ajuta
pe Apostoli - mai târziu pe episcopi şi preoţi - la propovăduirea cuvântului
Evangheliei şi la săvârşirea Sfintelor Taine, aşa cum îl vedem pe Sfântul
Arhidiacon Ştefan, excelând în cuvânt şi în apologia Creştinismului (Fapte
7) şi pe Diaconul Filip, aducând la credinţă, prin „propovăduirea lui
Hristos" şi prin Sfântul Botez, pe mulţi locuitori ai Samariei (8,5-l3), dar
neputând să administreze le a doua Sfântă Taină, numită atunci a „pogorârii
Duhului Sfânt" peste noii botezaţi — ceea ce mai târziu se va numi
Mirungerea — Sfinţii Petru şi Ioan sunt trimişi de Apostolii din Ierusalim
să vină în Samaria pentru a împlini, prin plenitudinea harului lor, această
Sfântă Taină (V.14-l7). Faptul acesta îi arată pe diaconi ca nedeţinând o
putere harică de sine stătătoare, ci numai în legătură cu Apostolii, mai
târziu, cu episcopii şi cu preoţii, putând a o exercita. Acesta este statutul pe
care diaconii l-au avut în Biserică din totdeauna.
Din Epistolele Pastorale, se constată cu precădere că, în veacul
apostolic comunităţile creştine nou înfiinţate de către Sfinţii Apostoli, erau
lăsate în grija unui cler bisericesc format din trei trepte: episcopi, preoţi şi
diaconi. Aceştia exercitau în Bisericile respective mandatul misionar printr-
o investiţie harică, numită Sfânta Taină a Hirotoniei, în urma acestui act
sacramental, primeau misiunea de a învăţa, de a sfinţi, şi a conduce pe
creştini spre Hristos.
Aşadar, dacă este vorba să ne căutăm rădăcinile, suntem puşi în
situaţia de a constata astăzi, că suntem, în privinţa organizării vieţii
bisericeşti, într-o autentică continuitate apostolică, într-o neîntreruptă
succesiune.

3.2.2. Ierarhia bisericească după scrierile Sfinţilor Părinţi

 Ierarhia nu a substituit pe Sfinţii Apostoli, dar ţinea legătura cu
Apostolii şi actualiza iconomia Tainelor dumnezeieşti, fapt pentru care
rolul esenţial al episcopilor, succesori ai Apostolilor este de a menţine
legătura cu ei, neîntreruptă garantând puritatea şi autenticitatea mesajului
transmis.
Încă începând cu Epistola lui Varnava se evidenţiază superioritatea
preoţiei bisericeşti faţă de cea a Legii mozaice. După această epistolă,
apostolii apar ca succesori ai sacerdoţiului levitic, însă într-o perspectivă
spiritualizată. Ei au ca slujire învăţătorească sacerdotală, Evanghelia,
pentru a constitui poporul sfinţilor şi construirea templului spiritual82.
Păstorul Herma, fundamentează dogmatic preoţia bisericească în
Hristos pentru care au suferit urmaţii Săi. într-o viziune ierarhizată a
Bisericii, în vedenia a III-a zice: „Apostolii, episcopii, didascălii, diaconi,
constituie aşezarea fundamentală a pietrelor în construcţia Bisericii sub
denumirea: aceia care au suferit pentru Hristos.
Urmărind preoţia Bisericii în ierarhia celor trei trepte, Clement
Alexandrinul dovedeşte constituirea acesteia încă de pe vremea Sfinţilor
Apostoli zicând: „După moartea tiranului, Apostolul Ioan s-a înapoiat din
ostrovul Patmos în Efes, fiind invitat să viziteze cele mai apropiate regiuni
ale păgânilor, ca după trebuinţă să rânduiască episcopi, să întemeieze
Biserici şi să aşeze clerici pe unul sau pe altul din cei arătaţi de Duhul
Sfânt"83.
Era necesară această orânduire pentru săvârşirea cultului euharistie şi
totodată pentru actualizarea darurilor preoţiei Mântuitorului în Biserică prin
preoţia slujitoare. Constatarea duce la realitatea care demonstrează că „la
începutul secolului al II-lea, organizarea Bisericii era definitivă. Era

82
Episcop Ioan Mihălţan, op. cit., pag. 121.
83
Silvestru, Episcop de Canev, „Teologia Dogmatică ortodoxă", trad. Gherasim Mironescu, Bucureşti,
1903, pag. 313
precizată şi slujirea fiecărei trepte pentru care primise harul respectiv la
hirotonie. De pildă, Sfântul Ignatie aminteşte cele trei trepte ierarhice:
episcop, preot şi diacon, fără de care Biserica nu poate exista (Epistola
către Efeseni 1,3; Tralieni 3,1). Clement Romanul vorbeşte de asemenea
despre cele trei trepte ale preoţiei Bisericeşti, despre care spune că au o
instituire divină. Clement Alexandrinul menţionează şi el cele trei trepte ale
ierarhiei bisericeşti (Stromate 6, 13, 104). In ceea ce priveşte succesiunea
episcopilor, scriitorii bisericeşti Hegesip, Irineu, şi Eusebiu al Cezareei, au
întocmit liste cu episcopii din centrele mari bisericeşti, începând cu Sfinţii
Apostoli"84.
Nici în cele mai vechi scrieri ale Sfinţilor Părinţi, locul, funcţia şi
instituirea lor dumnezeiască nu au fost puse la îndoială.
Astfel, Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful scrie în această privinţă că
potrivit celor mai vechi documente, există o diferenţă esenţială între preot
şi diacon, întemeiată pe faptul că preoţii sunt slujitorii sfinţitori ai Tainei,
pe când diaconii nu sunt decât distribuitorii.
Istoric, ierarhia bisericească este atestată într-un episod din viaţa
Bisericii primare, păstrat în Epistola lui Clement Romanul, din al cărei text
reiese originea apostolică a Tainei Preoţiei. în acest text se spune: „Celor ce
au fost aşezaţi (de Apostoli) sau mai târziu prin alţi oameni deosebiţi, au
aprobarea întregii Biserici şi care şi-au îndeplinit slujirea lor într-o ţinută
ireproşabilă, faţă de turma lui Hristos, cu umilinţă şi cu blândeţe şi aleasă
purtare şi care au dat bună mărturisire pentru toţi, acestor fel de oameni nu
cred că e drept a le respinge preoţia" 85. Autorul se referă aici la o încercare
a laicilor din Corint de a înlătura pe preoţii orânduiţi de Sfinţii Apostoli.
Este unul dintre documentele cele mai vechi şi mai autentice care vorbeşte

84
Pr. Prof. Ioan Bria, „Preoţie şi Biserică", în Orodoxia, nr.4/1972, pag. 523.
85
I. Colson, „Minister de Jesu Christ ou le sacerdoce de 1' Evangile", ed. Beuchesne, Paris, 1966, apud,
Ioan Mihălţan,
op. cit. pag. 126.
despre valoarea şi scopul Tainei Preoţiei, din care reiese că organizarea
ierarhică a Bisericii era bine determinată din punct de vedere doctrinar şi
administrativ.
Din punct de vedere dogmatic, epistolele ignatiene fundamentează
preoţia bisericească în Sfânta Treime şi prin ea apoi se revarsă în Biserică
energiile dumnezeieşti, ca unele care au să întărească şi să menţină unitatea
ei prin forţa magnetică a iubirii, conform următorului text: „Hristos este
capul din care se revarsă în Biserică viata ce vine de la Tatăl. El este centrul
lui care realizează în trupul Său (Biserica) unitatea tuturor. Pentru aceea
episcopul apare înconjurat de un colegiu al preoţilor, cărora credincioşii
trebuie să li se supună ca Apostolilor lui Iisus Hristos." (Tralieni 1,2; III;
XIII; Magnezieni 11,8; Filipeni VII; Smirneni VIII; Efeseni II).
După vechea tradiţie bisericească, demnitatea arhierească i-a fost
atribuită şi Sfântului Iacob, fratele Domnului, despre care Hegesip scrie:
„Fratele Domnului, Iacob, în păstoria Bisericii cu Apostolii, lui singur îi era
permis să intre în sanctuar (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericii, voi. II,
23,4-5). în acelaşi timp cu Tradiţia orientală, care atribuie demnitatea
arhierească şi lui Ioan. „Ioan care s-a odihnit pe pieptul Domnului a fost
preot şi purta o diademă de aur." (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericii,
voi. V, 24, 3). Policarp vroia să zică prin aceasta că Ioan şi Iacob au fost
arhierei, era larg cunoscută mai târziu."
Deci odată cu Sfinţii Apostoli, existau şi episcopii. Ei nu au fost o
treaptă ierarhică înfiinţată ulterior, precum se susţine uneori în mod eronat.
E de remarcat faptul că ierarhia şi Euharistia erau într-o strânsă
interdependenţă, de aceea „sacerdoţiul episcopatului avea ca origine locul
pe care primul prezbiter îl ocupa în adunarea euharistică. Ca totdeauna
episcopul ocupa locul central şi preoţii rămâneau la locurile lor respective.
Ordinea adunării euharistice rămânea aceeaşi."
 La Dionisie Areopagitul întâlnim o viziune teologică din care reiese
conlucrarea dintre Dumnezeu Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul în Taina Preoţiei,
actualizată în Biserică. „Dumnezeu, zice Dionisie Areopagitul, a aşezat
toate treptele ierarhice. Astfel precum Moise primeşte poruncă de la
Dumnezeu pentru consacrarea lui Aaron (Ieşire 29,4), Iisus însuşi nu şi-a
luat Sieşi demnitatea Preoţiei, ci a primit-o de la Tatăl Său (Evrei 5,5). Tot
astfel face şi El când pregăteşte hirotonia Sfinţilor Apostoli, precum a făcut
şi Dumnezeu cu Preoţia Sa. El împărtăşeşte în mod ierarhic actul
sacramental primit de la Părintele Său, Cel Prea înalt şi de la Duhul
îndumnezeitor îndemnând la rândul Său pe ucenici: „Nu vă depărtaţi de
Ierusalim, ci aşteptaţi promisiunea Tatălui pe car aţi auzit-o din gura Mea,
apoi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt."
Vorbind despre diferenţierea măsurii harului Preoţiei şi despre
funcţiile celor trei trepte ierarhice, Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul
la Epistola I către Timotei, scrie: „După ce a vorbit despre episcopi şi i-a
caracterizat pe ei, arătând cele ce trebuie să le plinească şi cele de care să se
păzească, trece peste treapta preoţilor şi vorbeşte despre diaconi. De ce
oare? Fiindcă nu este mare despărţirea între ei şi episcopi, deoarece ei sunt
însărcinaţi cu învăţătura şi cu purtarea de grijă a Bisericii şi cele spuse ca
îndemnuri pentru episcopi sunt potrivite şi preoţilor. Prin Hirotonie, doar, îi
depăşesc şi numai prin acest fapt ei se arată că întrec pe preoţi."86
Cât Tit îndeplinea funcţia de episcop în Creta spune în comentariul
său, Sfântul Ioan Gură de Aur, la Epistola către Tit afirmând că „acesta
(Sfântul Apostol Pavel) i-a lăsat acestuia (lui Tit) jurisdicţie asupra atâtor
episcopi în Creta"87, adică asupra atâtor preoţi.
Sfântul Chirii al Alexandriei leagă îndeosebi preoţia de perpetuarea
lui Hristos în Biserică, în stare de jertfă şi ca învăţător, prin cuvintele:

86
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Comentai- la I Timotci", trad. Atanasie Teodosiu, Bucureşti 1971, pag. 62.
87
Idem, „Comentai- la I Tit", pag. 42.
„Perpetuarea Preoţiei slujitoare în Biserică, este expresia perpetuării lui
Hristos în stare de Jertfă în lucrarea de Arhiereu spre folosul
credincioşilor... întrucât prin preoţi nu-şi la dispoziţia noastră prin mijloace
sensibile, numai harul stării Sale de jertfă, ci şi cuvântul Său de învăţătură.
Arhiereii şi preoţii ca slujitori ai lui Hristos se aleg din aceia care s-au
pregătit pentru a fi organe ale învăţăturii neschimbate a Lui"88.
Sfântul Chirii vede rostul Preoţiei şi o perpetuare a învăţăturii
adevărate, precum şi responsabilitatea ce o poartă pe umeri, preoţii slujitori.
Sfântul Efrem Şirul, vorbind despre bogăţia darurilor preoţiei şi de
actualizarea lor în Biserică zice: „Preoţia slujitoare este aceea care duce la
ceruri suspinurile pocăinţei, cerând iertare de la Dumnezeu şi totodată cere
şi trimiterea Duhului Sfânt peste sfinţirea darurilor. Viţa aduce sângele şi
grâul pâinea.
Preoţia cu bună îndrăzneală zboară de pe pământ la ceruri până ce va
vedea pe Cel Nevăzut şi se roagă pentru cei robiţi către Stăpânul lor. De
asemenea, împreunând rugăciunea cu pocăinţa, cere iertare de la împăratul
cel prea milostiv, ca pe Duhul cel mângâietor să-l pogoare şi să sfinţească
darurile cele de pe pământ puse înainte. Ai văzut o, omule, fericita facere
de minuni, o putere negrăită care a binevoit să locuiască întru noi, prin
punerea mâinilor Sfinţilor Părinţi. O treaptă mare are Preoţia cea
înfricoşată; prin Preoţie chile împărăţiei le-am luat".89
Pentru Simeon al Tesalonicului, Preoţia are rolul zidirii sufletelor şi
al luminării lor: „Noi, preoţii, zice el, suntem mântuitorii şi ziditorii de
suflete, povăţuitorii către lumină, către cer, către viată, nouă ne-a dat
Dumnezeu ca să avem pe pământ puterea Lui..." iar în alt loc, aseamănă pe
episcop cu Hristos şi cu Părintele luminilor, prin jertfirea celor de taină, iar

88
Preot Prof. Dr. Dunitru Stăniloae, „Legătura dintre Euharistie şi iubirea creştină. Preoţia slujitoare şi
preoţia
subiectivă generală. Aspectul celesiologic al preoţiei", în Studii Teologice, nr. 1-2/1965, pag. 20-32.
89
Sfântul Efrem Şirul, „Cuvinte de învăţătură", apud, Ioan Mihălţan, op. cit., pag. 127.
prin celelalte daruri episcopul este chipul Părintelui luminilor de la care
vine toată darea şi tot darul cel desăvârşit"90.
Importanţa şi sublimul Preoţiei sunt exprimate într-un mod cu totul
deosebit de Sfântul Ioan Gură de Aur, care zice: „Preoţia se săvârşeşte pe
pământ, dar are rânduiala celor cereşti. Şi pe bună dreptate, pentru că slujba
aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel, ci însăşi
Mântuitorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii până sunt în trup să aducă lui
Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta
preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer printre
puterile cereşti91.

3.3. Preoţie obştească şi preoţia sacramentală

Preotul este în virtutea harului primit la Taina Hirotoniei şi a

caracterului conferit de aceasta, slujitor, sau membru ministerial al lui
Hristos, şi al Bisericii Sale; el este preot pentru alţii şi anume chemat şi ales
dintre aceştia şi consacrat prin puterea Duhului pentru aceştia (Ioan 15,16;
Evrei 5,4; Fapte 20,28). Funcţiile pe care el le-a primit prin harul Hirotoniei
sunt în mod esenţial şi în gradul cel mai înalt ecleziale. „Căci orice
arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele către
Dumnezeu ca să aducă şi jertfe pentru păcate" (Evrei 5,1) Referită la
datele Noului Testament, ierarhia sacramentală este înainte de orice o
slujire, un ministerium caonsacrat de Duhul în Biserică, pentru ceilalţi în
slujirea lui Dumnezeu92.
Prin Botezul pe care îl administrează, episcopul sau preotul
încorporează pe oameni în Trupul sacerdotal care este Biserica, dar

90
Sfântul Simeon al Tesalonicului, "Despre preoţie", trad. de T. Teodorcscu. Bucureşti, 1866, pag. 533.
91
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Tratat despre Preoţie", trad. de Pr. D. Feciorii, E.I.B.M. al BOR., Bucureşti
1987. pag. 946.
92
Pr. Prof. Dr. Dumitur Radu, „Caracterul ccleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii". în
Ortodoxia 1-2/1978, pag. 316.
sacerdoţiul pe care, prin ministeriul lui, îl conferă celor botezaţi, nu este un
derivat al sacerdoţiului său ministerial în ei, ci o participare la sacerdoţiul
lui Hristos în Biserică.
În sacerdoţiul credincioşilor şi în sacerdoţiul ministerial, puterile
funcţionale sunt diferite, deşi sacerdoţiul baptismal este consacrat
sacerdoţiului ierarhic, în acest sens încât, într-un subiect dat, fără
sacerdoţiul iniţial al Botezului, sacerdoţiul ierarhic nu poate exista. „Nu
există în mod valid preot ministerial al lui Hristos fără a fi primit în mod
valid sacerdoţiul baptismal".93 Deci ministeriul sacramental presupune, în
prealabil, la cei chemaţi pentru a fi hirotoniţi, Taina Botezului, dar nu
numai pe aceasta ci şi Mirungerea şi Euharistia. Deci încorporarea deplină
în Hristos, ca mădular al Bisericii Lui. Administrarea Tainei Hirotoniei
pentru una din cele trei trepte ale preoţiei, presupune apoi o pregătire
morală duhovnicească şi o vrednicie a primitorului. Prima linie de
participare la Hristos, preotul suprem, este aceea a încorporării baptismale;
a doua aceea de investire a sacramentului Hirotoniei, prin ritul punerii
mâinilor. Prima constituie pe cei botezaţi ca membrii structuraţi, ai lui
Hristos preot; a doua creează membri ministeriali (slujitori şi iconomi ai
Tainelor lui Dumnezeu) ai lui Hristos, care sunt împuterniciţi, singurii, de a
reprezenta în funcţiile lor cultice pe Hristos, Preotul suveran, pentru
întreaga Biserică a celor botezaţi.
Credincioşii, în virtutea lor de creştini, participă la viaţa harică a
Bisericii, împărtăşindu-se cu Tainele Bisericii, participă la aducerea Jertfei
Euharistice, dar nu singuri, ci numai împreună cu preotul sau episcopul
care este punctul lor de convergenţă. Desigur, nici episcopul sau preotul nu
aduce singur jertfa euharistică, ci împreună cu comunitatea eclezială. Dar
participarea este diferită după măsura darului dat fiecărui de către Hristos
prin Duhul.
93
Prof. Dr. Iustin Moisescu, „Ierarhia bisericească în epoca apostolică", în Mitropolia Olteniei, nr. 1-
3/1954, pag. 48.
 În Biserică este o intercondiţionare între masa credincioşilor,
denumiţi în teologia contemporană occidentală, nu numai catolică sau
protestantă, ci şi ortodoxă (din Apus, se înţelege), popor al lui Dumnezeu,
şi ministeriul sacramental. „Actele sacramentale sunt efectuate de Biserică
şi în Biserică, care este adunarea poporului lui Dumnezeu. Aceasta
înseamnă că Tainele sunt date şi actele sacramentale sunt săvârşite în
adunarea eclezială prin rugăciunea poporului lui Dumnezeu, care cuprinde
atât laici propriu-zişi cât si ierarhie. Fiecare laic celebrează liturghia dar el
o face în mod necesar şi comun cu tot poporul lui Dumnezeu şi cu
proistoşii săi. Un episcop sau un preot, ca proistos al poporului lui
Dumnezeu, săvârşeşte actele sacramentale, dar el o face în comun cu acest
popor, fără de care funcţia sa ar fi iluzorie.94
Este adevărat că, Tainele sunt săvârşite în Biserică şi cu participarea
obştii credincioşilor care păstrează şi exprimă credinţa Bisericii. Obştea se
află în rugăciune sau mai exact este atrasă în rugăciune de preot.
Comunitatea se roagă cu preotul, dar preotul sau episcopul este cel care
invocă pe Duhul Sfânt să se pogoare peste Biserică şi peste Daruri,
prefăcându-le în Trupul şi Sângele lui Hristos; tot episcopul sau preotul
invocă pe Duhul Sfânt în fiecare Taină, ca să se reverse asupra Bisericii şi
asupra celor ce se împărtăşesc de Sfintele Taine. Această putere de a invoca
Duhul Sfânt, episcopul şi preotul o au de la Hristos însuşi prin actul
Hirotoniei; o are însă pentru Biserică, pentru cei ce formează comunitatea
eclezială şi se află în Biserică. Această putere de invocare, este împreunată
în persoana preotului sau episcopului alături de: puterea învăţătorească,
adică de a proclama Evanghelia lui Hristos, şi cu cea de conducere pe calea
mântuirii a celor încredinţaţi lui. Trebuie afirmat aici că toate mădularele
Trupului lui Hristos, Biserica, sunt active şi ţin de Capul Trupului, Hristos,

94
N. Afanassieff, „l'Eglise du Saint-Esprit", pag. 70, apud, Dumitru Radu, op.cit. pag. 317.
dar există şi o ierarhie a funcţiilor, a ministeriilor, care asigură dezvoltarea
armonioasă a întregului trup.
Tradiţia Bisericii Ortodoxe este însă fermă în ceea ce priveşte
distincţia funcţională (bazată pe harisme şi pe hirotonia ministeriilor) între
cele două preoţii, comună sau generală, care aparţine tuturor celor
încorporaţi în Hristos prin Botez, Mirungere şi Euharistie, ca mădulare ale
Bisericii, şi preoţia sacramentală instituită de Hristos însuşi, îndată după
învierea Sa când a dat Apostolilor pe Duhul (Ioan 20,21; Marcu 16,15-l6;
Luca 24,47-48). Şi îmbrăcându-se de toată puterea de sus, aşa cum le
făgăduise (Luca 24,49), în ziua Cincizecimii, odată cu venirea personală a
Duhului în lume, sub chipul limbilor de foc, care au stat pe fiecare dintre ei,
Apostolii au început să vorbească „în alte limbi, precum le clădea lor
Duhul a grăi" (Fapte 2,4). Tradiţia nu face confuzie şi afirmă egalitatea de
natură: toţi sunt înainte de orice membre echivalente ale poporului lui
Dumnezeu şi în sânul acestei echivalenţe se produce o diferenţiere
funcţională a harismelor. Ritualul consacrării unui episcop este foarte
semnificativ: în momentul cel mai solemn al ceremoniei, cel cu mai mulţi
ani în episcopat, ia locul diaconului şi pronunţă litaniile diaconale, iar toţi
ceilalţi episcopi, în locul poporului, dar răspunsurile. Astfel, în momentul
ridicării unui ales în treapta cea mai înaltă a clerului, toţi episcopii se
situează în rândul credincioşilor, toţi sunt înainte de orice preoţi ai
sacerdoţiului împărătesc, membre echivalente ale Trupului şi, în fine, alesul
primeşte harismele episcopale pentru a împlini o funcţie harismatică foarte
precisă, un ministeriu stabil în interiorul Trupului. Hristos, singurul, rămâne
Marele Preot, Arhiereul în veac care a străbătut cerurile, iar toţi ceilalţi sunt
preoţi prin participarea la Preoţia Lui, unii episcopi, alţii preoţi.
Săvârşitorul Hirotoniei este Hristos însuşi în Duhul Sfânt, care se coboară
asupra primitorului prin punerea mâinilor Arhiereului hirotonisitor.
Epicleza Hirotoniei în treapta de episcop subliniază acest lucru.95
Învăţătura ortodoxă se situează, deci, atât în afara egalitarismului anti
ierarhic, propriu protestantismului care supraordonează sacerdoţiul comun
preoţiei sacramentale sau care nu recunoaşte acesteia din urmă o instituire
divină eclezială, cât şi în afara diviziunii clericaliste a unicului Trup a lui
Hristos în două, care vorbeşte de prerogativele unuia dintre Apostoli şi deci
unuia dintre episcopi cu drepturi şi responsabilităţi cvasidivine asupra
celorlalţi episcopi, luaţi separat sau aflaţi chiar în colegiu sau conciliu şi
asupra întregii Biserici, în calitate de vicar al lui Hristos.
Sacerdoţiul episcopului şi preoţilor care îl înconjoară nu este un
superbotez care constituie o clasă de supracreştini, deşi cel care este
îmbrăcat cu harul Preoţiei, este chemat prin aceasta cu un titlu nou la
desăvârşirea vocaţiei creştine... Creştinismul nu cunoaşte printre membrii
săi discriminări similare celor pe care le puneau sectele gnostice sau
maniheice. Toţi participă la aceeaşi viaţă, se bucură de aceleiaşi Taine în
vederea aceluiaşi scop; toţi sunt înzestraţi cu aceeaşi demnitate şi aceeaşi
nobleţe conferită de acelaşi Sânge a lui Hristos. În interiorul comunităţii
ecleziale, constituită prin Botez, Mirungere, Euharistie (după învăţătura
ortodoxă), se găseşte preoţia sacramentală sau ministeriul (sacerdoţiul)
particular, dar de instituire divină, de la Hristos însuşi, prin Hirotonie,
pentru o slujire specială.
Necesitatea ministeriului sacramental îşi are raţiunea în însăşi
instituirea lui de către Hristos pentru Biserică (Ioan 20,2l-23; Matei 28,18-
20; Marcu 16,15-l6), găsindu-se într-o relaţie foarte deosebită cu aducerea
Jertfei Euharistice (Luca 22,19).
Hirotonia nu pune în discuţie egalitatea baptismală a tuturor
membrilor Bisericii. Noţiunea de „sacerdoţiu comun" nu trebuie să fie
95
Arhieraticon, E.I.B.M. Bucureşti 1993, „Rugăciunea epiclezei hirotoniei"
înţeleasă în sens individual şi distributiv; ea nu vizează pe fiecare din
membrii Bisericii, în mod personal; ea nu indică o calitate care ar fi proprie
fiecărui membru luat separat şi care ar abilita pe fiecare să săvârşească, în
mod nediferenţiat, toate actele şi să exercite toate funcţiile în Biserică. Nu
este vorba aici de o aptitudine personală de a exercita toate ministeriile, ci
de un sacerdoţiu comun (nu „universal"), care exprimă o participare
„corporativă" a tuturor la ministerialitatea Bisericii. Altfel spus: condiţia
fundamentală de membru al poporului lui Dumnezeu şi de participant
solidar la ministerialitatea globală a Bisericii, trebuie să fie deosebită de
calificarea particulară proprie fiecăruia, în a exercita o funcţie sau alta96.
Prin urmare, egalitatea baptismală a tuturor şi participarea solidară a
tuturor la totalitatea ministeriului Bisericii preced toate diferenţele
ulterioare şi trebuie să fie menţinute prin ele. În Biserică, toţi fac totul, în
sensul că nimeni ne este exclus de la funcţiile fundamentale prin care
aceasta se realizează şi îşi exercită misiunea sa: diaconia, mărturia şi
comuniunea sunt „funcţii" ale Bisericii luată în ansamblu ei şi la care toţi
au părtăşie, dar după măsura darului lui Hristos, dat fiecărui prin Duhul
Sfânt. Fiecare participă la Euharistie, dar în mod diferenţiat, numai într-o
anume manieră credinciosul participă la aducerea Jertfei Euharistice şi
anume ca mădular al Trupului lui Hristos, împreună cu celelalte mădulare,
dar nu în afara ei, sau fără episcopul sau preotul, proistosul sinaxei
euharistice, care au fost investiţi în mod special de către Hristos cu puterea
Duhului de a aduce aceasta şi de a chema de sus Duhul asupra Bisericii şi
asupra Darurilor, ca să le prefacă în Trupul şi Sângele lui Hristos. Fiecare
este responsabil de creşterea şi de unitatea comunităţii creştine, dar în
măsuri diferite.
Toate mădularele sunt de aceeaşi natură căci toate posedă acelaşi
Duh, „Există felurite daruri dar nu există decât un acelaşi Duh" (I
96
Abbe Hoffmann. „Le ministere ordonnc dans la communaure chretienc". StraSbourg, 1977, apud,
Dumitru Radu, op. cit.
Corinteni 12,4). Nimeni nu poate să se plaseze deasupra celorlalţi în
Biserică sau mai ales deasupra ei, nici Apostolii, nici profeţii...luaţi fiecare
în parte sau toţi împreună, nu constituie Biserica. Unii ca şi alţii sunt
membre ale Bisericii, care fără ceilalţi membrii nu pot exista. Deosebirea
dintre aceştia, care au ministerii particulare şi ceilalţi, nu este ontologică ci
funcţională.
Ministeriile sacramentale se articulează, deci, organic prin Hristos, în
fiinţa, viaţa şi lucrarea întregii Biserici. „Căci în Hristos tot trupul bine
alcătuit şi bine încheiat prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte
creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte
întru dragoste." (Efeseni 4,16).

3.3.1. Preoţia, tratare interconfesională

De la începutul existenţei sale, Biserica a efectuat Sfintele Taine prin

care Domnul nostru Iisus Hristos a prelungit opera Sa mântuitoare în lume.
În scrierile Noului Testament găsim momentele şi formulele de
instituire a Sfintelor Taine, pe care Biserica le-a utilizat veacuri de-a rândul
păstrând rânduiala lor prin Sfânta Tradiţie. În prima perioadă a vieţii
Bisericii nu se întâlneşte contestarea sau prezentarea unei învăţături greşite
privind Sfintele Taine. Abia începând cu ereziile trinitare şi toate celelalte
se pune şi problema validităţii Sfintelor Taine. Cauzele obiective care au
dus la naşterea acestei probleme sunt fără îndoială persecuţiile. Situaţia
celor căzuţi, adică apostaziaţii în timpul persecuţiilor, a dus la scindarea în
două a ierarhiei. Unii s-au ridicat împotriva uşurinţei cu care erau reprimiţi
renegaţii în Biserică, alţii condamnau atitudinea severă pe care o luau unii
episcopi şi unele Biserici locale. Schisma lui Hipolit şi Calixt, care a avut
loc la Roma pe la 217, a lui Novat şi Novaţian, tot din Roma, în urma
persecuţiilor lui Decius (249-251), schisma meletiană, produsă în Egipt pe
la începutul secolului al II-lea, precummşi controversa baptismală, care s-a
născut din neînţelegerea dintre Sfântul Ciprian al Cartaginei şi Sfântul
Ştefan al Romei, care doreau să-şi impună autoritatea, au dus la hirotoniri
noi şi la rebotezări97. Controversa baptismală ne arată că Biserica nu era
unitară în atitudinea ei cu privire la validitatea Tainelor.
Ceea ce ne interesează mai mult pentru subiectul nostru, Preoţia, este
faptul că validitatea Tainelor a fost privită întotdeauna în strânsă legătură
cu veridicitatea, autenticitatea şi integritatea mărturisirii de credinţă. Cel
care nu păstrează adevărata şi întreaga învăţătură a Bisericii Una, nu se
poate bucura de lucrarea mântuitoare a Sfintelor Taine.
Dar, cum Taina Hirotoniei este aceea care garantează şi certifică
adevărata învăţătură creştină, validarea ei, fără ţinerea tezaurului sfânt,
predat nouă de Sfinţii Apostoli, ar face ineficace lucrarea harului mântuitor
prin Sfintele Taine.
Sub aspect canonic, recunoaşterea validităţii Tainei Hirotoniei
postulează:
1. Stabilirea succesiunii apostolice neîntrerupte, adică
aplicarea principiului istoric, ducând lista episcopilor care
hirotonesc pe noul ales până la Sfinţii Apostoli.
2. Păstrarea ritualului hirotoniei: a) punerea mâinilor; b)
rugăciunea pentru invocarea Duhului Sfânt. Evident, separarea şi
analizarea problemei sub cele două aspecte este mai mult de
ordin metodic, deoarece ritualul Tainei nu face decât să exprime
simbolic ceea ce învăţăm dogmatic. Mai mult, este lesne de a
găsi ordinea, fundamentul validităţii Tainei Hirotoniei din punct
de vedere canonic, urmărind firul istoric deoarece acesta, făcând
abstracţie de schismă, există, de vreme ce toate confesiunile
creştine s-au născut dintr-o singură Biserică.
97
Istoria bisericească universală, manual pentru uzul studenţilor Institutelor teologice, voi I Bucureşti,
1956, pag. 140.
 Biserica Ortodoxă a fost pusă adesea în faţa necesităţii unei luări de
hotărâri privind validitatea Tainei Hirotoniei la celelalte confesiuni,
împrejurările istorice, convieţuirea cu alte confesiuni şi relaţiile zilnice au
determinat pe ortodocşi să purceadă la luarea unor astfel de hotărâri.
Hotărârile canonice sunt o mărturie în acest sens.
Când vorbim de Biserica Ortodoxă ne gândim la unanimitatea
unei hotărâri luate de toate Bisericile autocefale şi autonome, care compun,
prin respectarea unităţii de credinţă, de cult şi canonice, Biserica Ortodoxă
sau Ortodoxia.
Uneori aceste practici sau hotărâri sunt luate de unele Biserici
Ortodoxe autocefale, dar ele nu angajează întreaga Ortodoxie. De aici şi
unele diferenţe de opinii între Bisericile Ortodoxe. Fără îndoială, nu trebuie
să negăm sau să falsificăm aceste hotărâri. Ele au existat şi mai există încă,
pentru că unitatea în Ortodoxie înseamnă mai întâi de toate libertate şi nu
supunere necondiţionată şi uniformitate. Apoi, nu trebuie să uităm că
practicile şi hotărârile luate de către o Biserică Ortodoxă era totdeauna sub
clauza confirmării şi validării hotărârilor şi de către celelalte Biserici
Ortodoxe surori98.
Acest lucru îl precizează fostul patriarh Meletie al IV-lea
Metaxachis, în scrisoarea sa din 1922, către arhiepiscopul de Canterbury,
spunând că hotărârile Bisericii păstorite de Sanctitatea Sa sunt cu rezerve şi
imperfecte, atâta vreme cât nu se stabileşte un consens ortodox unanim. 34
De aceeaşi părere era şi patriarhul Miron Cristea, care spunea că numai
totalitatea Bisericilor Ortodoxe poate lua o hotărâre valabilă în această
privinţă. „Aşa se face lucru solid, nu cu răspunsuri răzleţe".

98
Drd .Ian Rusin, „Sfânta Taina a Hirotoniei şi validitatea ei în raporturile interconfesionale", în
Ortodoxia, nr.3/1973.
 A doua precizare pe care o facem este de ordin metodic, şi anume se
referă la modul cum vom expune aceste practici şi hotărâri ale Bisericii
Ortodoxe, faţă de Taina Hirotoniei la alte confesiuni99.
Taina Hirotoniei la Bisericile Vechi Orientale - După secole de
izolare, Bisericile Vechi Orientale au reluat legăturile cu Biserica Ortodoxă.
Dialogul
neoficial cu Bisericile Necalcedoniene potrivit hotărârii conferinţei a III-a
de la Rodos, a dat roade promiţătoare şi de un real folos pentru viitorul
acestor Biserici al căror trecut, a fost comun, un timp, cu cel al Bisericii
Ortodoxe. Optimismul este cu atât mai justificat cu cât se aprofundează
învăţătura de credinţă a celor două Biserici surori.
S-a constatat astfel, că esenţa hristologiei este una şi aceeaşi, în pofida
terminologiei diferite. Desigur că în decursul istoriei s-au semnalat frecvent
cazuri când slujitori ai altarului Domnului Iisus Hristos, au trecut la
Ortodoxie. Nu intenţionăm să enumerăm aici pe toţi cei pe care istoria i-a
păstrat, ci ne mulţumim doar să explicăm. în 1860, Biserica din
Constantinopol a primit pe preoţii Gavril şi Ioan fără a-i hirotoni din nou. 36
Prin urmare se recunoştea validitatea hirotoniilor vechilor Orientali, care au
păstrat succesiunea Apostolică. Este aici un pas înainte, dacă ţinem seama
de faptul că, veacuri de-a rândul, necalcedonienii au fost socotiţi eretici, iar
hirotoniile oficiate de eretici erau considerate nevalide de către ortodocşi.
Această atitudine a ortodocşilor se fundamenta şi pe canonul I al Sfântului
Vasile care spune: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul
Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea
succesiunii. Căci...cei care s-au depărtat aveau hirotoniile de la Părinţi, dar
cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut putere nici de a boteza, nici de
a hirotoni, nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au

99
Referatele prezentate de delegaţia B.O.R. la Conferinţa de la Moscova, „Biserica Ortodoxă şi
hirotoniile anglicane. Posibilitatea recunoaşterii validităţii lor", în Ortodoxia, nr. 1/1949, pg, 93.
căzut." Cert este că recunoaşterea validităţii hirotoniilor necalcedonienilor
se va putea face printr-o hotărâre oficială a Bisericii Ortodoxe şi mai ales
după aprobarea unei mărturisiri de credinţă comună, care va duce la
înlăturarea unor practici care nu mai corespund situaţiei actuale. în acest
sens este de amintit faptul că celor care doresc să intre în preoţie în sânul
Bisericii Armene, li se cerea pronunţarea unor blesteme împotriva acelora
ce cred în două fiinţe. Evident nu este vorba de o dificultate, de vreme ce s-
a constatat acordul cu privire la dogma hristologică, acord care face inutilă
prezenţa acestor blesteme100. În concluzie putem spune că recunoaşterea
validităţii Tainei Hirotoniei, practicată prin iconomie, va putea fi o practică
ordinară a Bisericii în momentul în care cele două Biserici vor aproba şi se
vor recunoaşte în mărturisirea de credinţă Una a bisericii, printr-un sinod
comun sau prin confirmarea acestei mărturisiri de credinţă, de sinoadele
Bisericilor respective simultan.
Taina Hirotoniei în Biserica Romano-Catolică - O situaţie similară
constatăm şi atunci când analizăm problema validităţii Hirotoniei la
Romano- Catolici. Remarcăm totuşi câteva deosebiri cu privire la hirotonie,
după învăţătura Romano-Catolică. Astfel, ştim că prin Sinodul Trulan se
interzicea căsătoria numai episcopului. Biserica Romano-Catolică prin
Sinodul de la Elvira (Spania), ţinut în anul 306, impune celibatul tuturor
preoţilor. Sunt sau nu, impedimente pentru recunoaşterea validităţii
hirotoniei? Fără îndoială că da, dar nu insurmontabile. Şi aceasta pentru că
aceste dispoziţii, cum este şi cea cu prevedere ca hirotoniei să-i premeargă
căsătoria, formează dispoziţii de ordin canonic şi nu dogmatic, intrând în
categoria mobilului şi al reformabilului şi nu al invariabilului.101 În Istoria
Bisericii Universale, constatăm că, în recunoaşterea validităţii hirotoniilor
apusene, s-a urmat practica iconomiei. Ioan al Kievului spune că o hotărâre
100
Hr. Andruţos, Simbolica, trad. Iustin Moiscscu, Craiova 1955, pag. 319.
101
Diacon Prof. Dr. Ioan Zăgrean, "Sfînta Taină a Hirotoniei ", în Mitropolia Ardealului, nr.9-10/1971,
pag. 669.
sinodală poate certifica validitatea Tainei Hirotoniei, teologul rus Macarie
şi majoritatea confraţilor lui recunosc validitatea Tainei Hirotoniei
Romano-Catolice şi afirmă că cei veniţi în sânul Bisericii Ortodoxe să nu
mai fie hirotoniţi. În 1840 Biserica Rusă a primit fără a rehirotoni pe
episcopii uniţi, iar Biserica din Constantinopol l-a primit pe preotul latin
Clinic Delicanis 102.
Până în prezent Biserica Ortodoxă a recunoscut validă săvârşirea
Tainei Hirotoniei Romano-Catolicilor, dar tot prin iconomie. Cei care au
revenit la Ortodoxie n-au fost nevoiţi să fie supuşi unei noi rehirotonii şi
aceasta pentru că suntem foarte apropiaţi doctrinar de învăţătura Romano-
Catolicilor, cu privire la Taina Hirotoniei.
Hirotonia în Biserica Anglicană - Această problemă s-a pus în
Biserica Ortodoxă abia în secolul trecut. Iniţial, s-a prezentat sub forma
unor cereri individuale ale unor clerici anglicani care doreau să fie primiţi
în sânul Bisericii Ortodoxe, evident tot în calitate de clerici, ulterior aceste
cereri au constituit o adevărată problemă, pentru a cărei rezolvare s-au
făcut nenumărate demersuri pe lângă Biserica Ortodoxă, chiar de către
persoane oficiale ale Bisericii Anglicane.
În anul 1840, W. Palmer face o vizită în Rusia şi cu acest prilej au loc
convorbiri cu privire la raporturile şi deosebirile care existau între Biserica
Anglicană şi cea Rusă.
În anul 1870, a fost rehirotonit la Constantinopol anglicanul Ştefan
Natherly, care a produs numeroase proteste şi nemulţumiri din partea
anglicanilor.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse în
sesiunile din 1862 şi 1904, fapt care a determinat pe Arhiepiscopul Bisericii
Ruse din America, fostul patriarh Tihon, să rehirotonească în 1905 pe un
cleric anglican. De asemenea aceeaşi poziţie o adoptă şi sinodul Bisericii

102
Hr. Andrutos. op. cit., pag. 319.
Greciei, în anul 1869. Prin urmare, în această perioadă, răspunsul, practic şi
teoretic al Bisericii Ortodoxe, cu privire la validitatea hirotoniilor anglicane
este negativ.
În primul sfert de veac al secolului nostru, însă, problema aceasta a
devenit mai nuanţată. în anul 1922, Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea
Metaxachis face cunoscute hotărârile favorabile ale Sinodului Patriarhiei
Ecumenice cu privire la recunoaşterea tainei Hirotoniei Anglicane. în 1923,
Patriarhul Damian al Ierusalimului şi Arhiepiscopul Chirii al Ciprului se
asociază Patriarhiei Ecumenice, iar în anul 1930, Patriarhia Alexandriei
face cunoscută aceeaşi poziţie. Patriarhia Română, în urma convorbirilor
româno- anglicane de la Bucureşti, 1935, prin declaraţia sinodală din 19
martie 1936, arată că Biserica Ortodoxă română recunoaşte hirotoniile
anglicane, dar numai în măsura în care condiţiile puse vor fi recunoscute.
Problema recunoaşterii validităţii hirotoniilor anglicane rămâne
totuşi, încă, deschisă. Atâta timp cât nu va exista o mărturisire de credinţă
comună, care să dea glas moştenirii apostolice şi învăţături Bisericii din
totdeauna, soluţionarea problemei recunoaşterii validităţii hirotoniilor
anglicane nu se va putea face decât prin iconomia Bisericii.
Astăzi teologia Ortodoxă nu mai poate împărtăşi acest punct de
vedere, deoarece validitatea hirotoniilor anglicane este condiţionată de trei
clauze: a) Lipsa consensului Comuniunii anglicane; b) Intercomuniunea
Bisericii Anglicane cu diferite denominaţiuni protestante care nu au o
preoţie harică, şi c) Hirotonia femeilor, despre care vom vorbi puţin mai
jos.
Hirotonia Vechilor Catolici - Apăruţi în configuraţia Bisericii după
Conciliul I Vatican (1870), ca urmare a protestului împotriva dogmei
infaibilităţii papale, vechii catolici au manifestat unele ezitări, inerente de
altfel unui început, când se cerea fixarea doctrinei şi poziţiei Bisericii Vechi
Catolice, ca Biserică constituită aparte.
 Problema succesiunii Apostolice şi implicit a validităţii hirotoniilor
vetero-catolicilor s-a pus în 1892, cu prilejul tratativelor dintre comisia de
la Petesburg şi cea Veche Catolică de la Rotterdam. Teologii ruşi au
recunoscut după 1871 că vetero-catolicii s-au apropiat foarte mult de
Ortodoxie, dar mai există lucruri nelămurite, între care şi nedumerirea dacă
se poate recunoaşte validitatea hirotoniilor din Biserica din Utrecht, precum
şi hirotoniile săvârşite de ea, ca hirotonia episcopului Reinkeine de Bonn şi
Herzog de Elveţia.
Teologii ruşi se gândeau la hirotonia primului episcop vetero-catolic
C. Steenhoven de către un singur episcop catolic, deci împotriva
canoanelor, care prevăd ca un episcop să fie hirotonit măcar de doi
episcopi.
La conferinţa de la Bonn (1931) s-au expus mai multe puncte
comune şi deosebite cu privire la doctrina celor două Biserici. De remarcat
este faptul că la această întâlnire, punându-se problema hirotoniilor, nu s-a
discutat validitatea lor, ci s-a căutat să se ajungă la un acord cu privire la
căsătoria preoţilor.
În toamna anului 1953, a avut loc la Munhen al XVI-lea Congres
internaţional al Vechilor Catolici. Cu acest prilej s-a subliniat că ierarhia
este instituită de Mântuitorul şi este alcătuită din trei trepte: episcopat,
prezbiterat, şi diaconat. Afirmând că unitatea Bisericii nu poate fi decât
acolo unde există succesiunea Apostolică, arhiepiscopul Andreas Rinkel de
Utrecht, a pus accent îndeosebi pe succesiunea în hirotonie, întrucât
integritatea Bisericii şi a ierarhiei este asigurată prin continuitatea
hirotoniilor apostolice103.
În congresele următoare, problema recunoaşterii validităţii
hirotoniilor vechilor catolici nu s-a mai pus în discuţie. Recunoaşterea
aceasta se va putea face numai după o analiză profundă a mărturisirii lor de
103
Pr. Prof Mircea Chialda, „încercările de apropiere între Biserica Ortodoxă şi Biserica vechilor catolici",
în Ortodoxia, XVIII. nr. 3/1966, pag. 329.
credinţă, dat fiind faptul că de ortodoxia credinţei lor depinde şi
recunoaşterea validităţii tainelor.
În concluzie putem spune că hotărârile şi practicile întâlnite în sânul
ortodoxiei, cu privire la problema recunoaşterii validităţii Tainei Hirotoniei
oficiată de celelalte confesiuni, nu mărturisesc decât impasul în care se află
această problemă. Abordarea ei în spirit ecumenic nu face decât să-i
deschidă mai promiţătoare perspective; dar important este că întrunindu-ne
şi lucrând în spirit ecumenic, vom reuşi să ne cunoaştem mai bine, şi să
sporim în iubirea noastră.
În ceea ce îi priveşte pe protestanţi, care nu au o preoţie harică, nu se
poate vorbi despre Taina Hirotoniei, de aici în acolo, nici nu poate fi vorba
de validitatea celorlalte Taine, care practic nici nu există, decât cel mult în
sens simbolic. Protestanţii fac deosebire între sacerdotium şi ministerium,
adică între preoţie şi slujire, cea dintâi fiind comună tuturor creştinilor,
cealaltă însă nu, fiind încredinţată de comunitate celui pe care l-a ales
pentru această slujbă.
Sectele au tras ultimele consecinţe, respingând total preoţia
sacramentală prin interpretarea cu totul eronată şi tendenţioasă a textelor
scripturistice pe care se fundamentează instituirea dumnezeiască a preoţiei
sacramentale; prin traducerea greşită care să le susţină atacurile contra
preoţiei ca Taină şi structură harică a Bisericii, ei opun acesteia preoţia
generală sau obştească a poporului lui Dumnezeu, adică a tuturor
creştinilor104.

3.3.2. Hirotonia femeii şi poziţia Ortodoxă

Hirotonia femeilor în toate treptele ierarhice este astăzi tot mai

discutată, mai ales în lumea protestantă, făcând parte din ordinea de zi a

104
Îndrumări Misionare, Ed. I. B.M.al B.O.R., Bucureşti, 1986. pag. 88.
multor întruniri bisericeşti-teologice internaţionale. În Biserica Ortodoxă,
dar şi în cea Romano-Catolică, această problemă nu se pune decât la
nivelul discuţiilor, nicidecum la recunoaşterea validităţii ei. Una din
Bisericile care aduce tot mai asiduu în discuţie această problemă este cea
anglicană, după cum am amintit în subcapitolul anterior, unde până mai ieri
nici nu se întrezărea această problemă, cu toate că Biserica Ortodoxă a
recunoscut, aproape în unanimitate după un dialog amplu, validitatea
hirotoniei anglicane105.
Problema hirotoniei femeilor este lansată, se pare, de cercurile
feministe occidentale, dar mai nou nici noi nu suntem feriţi de provocarea
ce ni se face.
Dacă vorbim despre feminism, trebuie făcută precizarea că în ultimii
ani în occident s-a manifestat un feminism agresiv, în care femeia se vrea
bărbat, dar şi un feminism moderat, exprimat la nivelul Ortodoxiei, cu o
altă perspectivă de abordare a fenomenului106.
Ortodoxia se confruntă cu acest curent, care vine dinspre partea ei
feminină, dar departe de a revendica hirotonia pentru sine. Pune însă
problema reaşezării valorice a bărbatului şi a femeii. Este o concepţie care
nu ţine să dovedească, în mod ne apărat egalitatea femeii cu bărbatul,
pentru că o spune, de altfel Sfântul Apostol Pavel: „În Hristos nu mai este
nici rob, nici liber nici parte bărbătească, nici parte femeiască", ci ţine să
precizeze că trebuie numai revizuită viziunea asupra persoanei feminine.
Nu trebuie să existe o discriminare în ceea ce priveşte sexul, căci sexul nu
este esenţă ci numai o relaţie.
Dacă citim unele rugăciuni din Molitfelnic, referitoare la unele
momente din viaţa femeii (rugăciunea la 8 zile de la naştere, la 40de zile, la
punerea numelui copilului), vom găsi o atmosferă - spun susţinătoarele

105
Pr. Prof. dr. Ioan V. Dură, "Hirotonia femeilor în Biserica Anglicană", Ortodoxia, nr. 3/1990, pag. 186-
187.
106
Pr. dr. Ioan Moldoveanu, "Hirotonia femeii şi poziţia Ortodoxă", în Ortodoxia, nr. 1-2/2000, pag. 133.
curentului - care „dezice" teologia Mântuitorului şi aşează femeia într-un
contest antic, atribuindu-i răul de care suferă omenirea, întocmai ca în
cartea Leviticului sau în cărţile sapienţiale ale Vechiului Testament 107. În
aceste texte, femeia este considerată necurată, întinată, de asemenea există
canoane care opresc intrarea femeii în biserică...nu cumva - se întreabă
aceleaşi - toate acestea izvorăsc dintr-o necunoaştere a realităţilor
biologice?
Feminismul luptă pentru o egalitate a sexelor, până aici nu ar fi nici o
problemă, necazul urmează, deoarece se urmăreşte o egalitate până la
anularea oricărei deosebiri între sexe, atât a celor naturale, cât şi a celor
sociale. Este o luptă pentru desfiinţarea patriarhatului şi pentru feminizarea
întregii societăţi.
Ortodoxia recunoaşte femeii calitatea ei specială de născătoare,
purtătoare de viaţă. Promisiunea de mântuire este făcută femeii şi tot ea va
prime Vestea cea Bună, o femeie vede pentru prima dată pe Hristos înviat:
„Naşterea dovedeşte harisma oricărei femei de a-L zămisli pe Dumnezeu în
sufletele sfâşiate"108.
În Ortodoxie se vorbeşte clar despre o egalitate a femeii cu bărbatul,
dar numai în plan harismatic. Sfântul Clement Alexandrinul spune:
„Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie; bărbatul este Hristos şi femeia
este Biserica"109.
Nimeni nu le poate socoti pe femei mai prejos decât bărbaţii, nici
chiar din punct de vedere duhovnicesc, fiind chiar capabile să dea sfaturi
chiar şi monahilor, în aceleaşi condiţii ca şi bărbaţii. Ca urmare, poate
foarte bine o femeie să devină maică duhovnicească şi aceasta o dovedeşte
existenţa unui Matericon în Ortodoxie, compus de un călugăr la anul 1200,

107
Anca Manolache, "Din problematica feminină actuală". Mitropolia Banatului, nr. 7-8/1985, pag. 441.
108
Paul Evdochimov, "Taina iubirii", Ed. Christiana, Bucureşti, 1994, pag. 44-45.
109
„Stromatele", III, 4 în P.G. 8, 1096, apud, P. Evdochimov, „Ortodoxia", trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti. 1997, pag. 319.
pe nume Isaia. În afară de puterea sfmţitoare în Biserică, rezervată numai
episcopului şi preotului, maicile aveau aceleaşi prerogative şi datorii
precum preoţii în rândul monahilor. Adică li se permitea să propovăduiască
cuvântul adevărului, să răspândească învăţătura Bisericii. Să nu uităm de
cele „întocmai cu Apostolii", Sfânta Elena, Sfânta Nina... Multe dintre ele
prin felul de trăire sunt adevărate modele, arătând că din acest punct de
vedere, teologia, nu este rezervată exclusiv bărbaţilor. Dar de aici şi până a
afirma hirotonia femeii este încă un drum lung.
În ceea ce priveşte hirotonia femeilor, în Ortodoxie nici nu se pune în
discuţie, aceasta pentru că în primul rând, este vorba de o diferenţă totală în
ceea ce priveşte concepţia despre Taina Hirotoniei, la noi preoţia are un
caracter exclusiv sacramental şi conferindu-i slujitorului posibilitatea de a
sfinţi, de a învăţa şi de a conduce, pe când în Protestantism, se pune accent
preponderent pe latura învăţătorească a ei.
După cum am arătat, în protestantism, preoţia nu derivă dintr-o
succesiune Apostolică neîntreruptă, astfel ea îşi pierde caracterul de Taină,
rămânând în felul acesta o simplă investire a unei anumite autorităţi de a
predica. Chiar şi Liturghia a devenit numai a cuvântului, slujirea a devenit
numai una socială, şi atunci s-a putut introduce fără nici o stânjenire
hirotonia femeii. De ce să nu poată fi femeia pastor, când responsabilitatea
un mai este decât una a cuvântului, identificată cu cea de ordin spiritual, iar
pe de altă parte, una socială identificată cu latura conducătoare şi
învăţătoare?
Foarte bine sesiza următorul aspect Paul Evdochimov: „Participarea
la producţia economică introduce femeia în comunitatea masculină..
.Meseria îi dă independenţă ... femeia contractează foarte repede bolile
baratului: seducţia şi atracţia plăcerii. Aceeaşi formaţie profesională
falsifică natura feminină. Nevoia de egalitate face femeia agresivă" 110.
Toate acestea în defavoarea naturii, prin agravarea sau alterarea ei.
În iconomia mântuirii sunt două realităţi fundamentale: Dumnezeu
întrupat prin Fiul şi Fecioara Măria din care se întrupează şi care naşte pe
Iisus Hristos. Altfel spus, cele două realităţi sunt: Arhiereul şi Biserica.
Acestea trebuie să fie arhetipul cuplului bărbat-femeie. Bărbatul trebuie să
exprime preoţimea sacerdotală şi funcţională, iar femeia pe cea universală:
„în împărăţie toate funcţiile încetează în faţa lui Hristos, Unicul Preot.
Hristos săvârşeşte Liturghia cerească, dar în fruntea poporului, a preoţiei
universale rămâne Teotokos - Născătoarea de Dumnezeu - căci ea exprimă
această preoţie în calitatea sa de uşă a împărăţiei înseşi"111.
Sfântul Apostol Pavel ne spune clar: „Femeile voastre să tacă în
Biserică" (I Corinteni 14,34-35) sau „Femeile să se supună bărbaţilor lor
ca Domnului, căci bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap
Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor şi este" (Efeseni 5,21-23;
Coloseni 3,18) şi iarăşi: „Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici
să stăpânească peste bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit mai
întâi si apoi Eva.. " (I Timotei 2,10-15).
Hirotonia femeilor nu are nici un temei biblic. Dacă exista un astfel
de temei, atunci Miriam, sora lui Aaron, ar fi jucat un rol important,
Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, dar mai cu seamă Fecioara
Măria, „cea aleasă între femei". Istoria Bisericii aminteşte de acele
diaconiţe, dar acestea aveau o slujire exclusiv socială. Mântuitorul Hristos
a ales pentru slujirea Evangheliei numai bărbaţi şi pe ei i-a trimis în lume la
propovăduire112.

110
Paul Evdochimov, "Femeia şi mântuirea lumii", trad. de Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana,
Bucureşti, 1995, pag. 188-189
111
Ibidem.
112
Ibidem, pag. 223.
 Pretenţia hirotonirii femeilor şi aplicarea ei în viaţa unor confesiuni
nu fac decât să creeze dezorientare, tulburare şi chiar separare, pentru că o
astfel de problemă, creează piedici de netrecut în calea unirii Bisericilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur, este şi el foarte convingător împotriva
hirotoniei femeilor căci zice: „Postul, culcatul pe pământul gol,
privegherile prelungite şi toate celelalte pot fi îndeplinite cu uşurinţă de
mulţi credincioşi, nu numai de bărbaţi ci şi de femei. Dar când este vorba
de stat în fruntea Bisericii, când e vorba de încredinţat purtarea de grijă a
atâtor suflete, femeile să se dea la o parte în faţa unei slujbe atât de înalte,
şi chiar cea mai mare parte dintre bărbaţi"113.

CONCLUZII

Hristos, Dumnezeu-omul, este sacramentul fundamental şi originar al

mântuirii şi îndumnezeirii noastre: Dumnezeu, în persoana Fiului, se face
om, iar omul creşte în Hristos, ca mădular al Bisericii, Trupul Său extins în
umanitate, şi deci în timp şi spaţiu până la măsura vârstei deplinătăţii lui
Hristos (Efeseni 4,13).
Taina Hristos este misterul şi rezultatul chenozei Fiului şi Cuvântului
lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului,
pentru împăcarea şi comuniunea lui iarăşi în iubire cu Dumnezeu.
Întrupându-se şi recapitulând în Sine, prin firea umană asumată în
ipostasul Său dumnezeiesc, întreaga umanitate, Hristos face părtaşi Tainei
Sale pe toţi oamenii. Viaţa dumnezeiască de iubire şi de comuniune a
persoanelor Sfintei Treimi a coborât în umanitate şi s-a făcut şi viaţa
oamenilor, iar aceasta din urmă s-a făcut viaţa lui Dumnezeu, prin Iisus
Hristos.

113
Sfântul Ioan Gură de Aur, "Despre preoţie", E. I.B.M. al B.O.R./I987, pag..43.
 Prin Hristos, unul dintre noi, care este Dumnezeu - Omul, stă de-a
dreapta Tatălui, întru slavă, în comuniune cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, dar şi
cu toţi oamenii cuprinşi obiectiv în Sine prin firea umană asumată, la
întrupare, şi dinamic actual, în Trupul Său, Biserica, prin Sfintele Taine.
Taina Hristos şi actele divino-umane sau teandrice ale Fiului lui Dumnezeu
întrupat: întruparea, Botezul, Patimile şi Moartea Sa, învierea şi înălţarea la
ceruri întru slavă, se prelungesc în lucrarea şi viaţa Bisericii şi prin Biserică
în viaţa credincioşilor prin Sfintele Taine ale Bisericii.
Prin Taina Hirotoniei, cel consacrat devine o punte de legătură între
Dumnezeu şi om, prin care harul Duhului, izvorât din Jertfa lui Hristos se
poate revărsa şi face posibilă asumarea lui în vederea eliberării, a mântuirii.
Nu există Biserică fără Sfintele Taine şi fără acestea nu există
mântuire, iar dacă împărtăşirea cu harul divin, mântuitor al Sfintelor Taine
este posibilă numai prin preoţie, atunci rezultă foarte clar şi desluşit
importanţa indispensabilă a preoţiei în procesul de mântuire.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1997.

2. Arhieraticon, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1993.
3. Cabasila, Nicolae "Despre viaţa în Hristos", trad. Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1997.
4. Chiril al Alexandriei, Sfântul, "Scrieri. Partea a doua. Glafire", trad.
de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992.
5. Clement Alexandrinul, "Scrieri. Partea a doua. Stromatele", trad. de
Pr. D. Fecioru, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1982.
6. Damaschin, Ioan, Sfântul, "Dogmatica", trad. de Pr. Dumitru Fecioru,
Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
7. Ignatie Teoforul, Sfântul, „Epistola către smirneni", trad. Pr. D.
Fecioru, în P.S.B., voi. I, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979.
8. Ioan Gură de Aur, Sfântul, „Tratat despre Preoţie", trad. de Pr. D.
Fecioru, E.I.B.M., al B.O.R., Bucureşti, 1987.
9. Liturghier, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1995.
10. Molitfelnic, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1997.
11. Simeon al Tesalonicului, Sfântul, "Despre preoţie", trad. de T.
Teodorescu, Bucureşti 1866.
12. Vasile cel Mare, Sfântul, Epistola 189, P.G. 32, col. 696.

CĂRŢI. LUCRĂRI

1. Andrutos, Hr., "Simbolica", trad. Iustin Moisescu, Craiova, 1955.

2. Bel, Pr. prof. dr. Vaier, "Dogmă şi propovăduire", Ed. Dacia, Cluj,
1994.
3. Evdochimov, Paul, "Taina iubirii", trad. de Gabriela
Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 19994.
4. Idem, "Femeia şi mântuirea", trad. Gabriela Moldoveanu, Pr. Lect. Dr.
Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995.
5. Idem, "Ortodoxia", trad. de Dr. irineu Ioan Popa, E.I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1996.
6. Istoria bisericească universală, manual pentru uzul
studenţilor Institutelor teologice, vol. I Bucureşti, 1956.
7. Îndrumări Misionare, E.I. B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1986.
8. Mihălţan, Episcop Ioan, „Preoţia Mântuitorului şi Preoţia
Bisericească", Ed. Episcopiei, Oradea, 1993.
9. Moisescu, Prof. Iustin, "Ierarhia bisericească în epoca
apostolică", Craiova, 1955.
10.Neaga, Pr. Prof. Dr. Nicolae , "Hristos în Vechiul Testament", Sibiu,
1944.
11.Popescu Mălăieşti, I., "Studii şi comentarii", Bucureşti, 1926.
12. Schmemann, Alexander, "Introducere în teologia liturgică", trad.,
de ierom., Vasile Bârzu, ed. Sofia, Bucureşti, 2002.
13. Silvestru, Episcop de Canev, "Teologia Dogmatică ortodoxă", trad.
Gherasim Mironescu, Bucureşti, 1903.
14. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, "Teologia Dogmatică Ortodoxă", vol.
I, Bucureşti, 1978.
15. Idem, "Teologia Dogmatică Ortodoxă", vol. III, Bucureşti, 1978.
16. Verzan, Pr. Dr. Sabin, "Epistola Sfântului Apostol Pavel către
Tit", Bucureşti, 1994.

STUDII ŞI ARTICOLE

1. Abrudan, Pr. Prof. Dumitru, „Creştinismul şi mozaismul în

perspectiva dialogului interreligios", în "Mitropolia Ardealului", nr. 1-
3/1979, pp. 59-193
2. Basarab, Pr. Dumitru, „Cartea profetului Amos, introducere,
traducere şi comentar", în Studii Teologice, nr. 5-10/1979, pp. 391-572.
3. Branişte, Pr. Prof. Ene, „Preoţia şi chipul preotului după Sfânta
Scriptură", în B.O.R., nr.5-6/1965, pp. 483-502.
4. Bria, Pr. Prof. Ioan, „Preoţie şi Biserică", în Ortodoxia, nr. 4/1972, pp.
523-535.
5. Chialda, Pr. prof. Mircea, „încercările de apropiere între Biserica
Ortodoxă şi Biserica vechilor catolici", în Ortodoxia, nr.3/1966,pp. 319-
357.
6. Dură, Pr. Prof. Dr. Ioan V., "Hirotonia femeilor în Biserica
Anglicană", Ortodoxia, nr. 3/1990, pp. 186-189.
7. Gheorghe, Pr. Prof. Constantin I., „Ierarhia bisericească după
Epistolele Sfântului Apostol Pavel", în Studii Teologice, 1971, nr, 7-8,
pp. 497-506.
8. Manolache, Anca, "Din problematica feminină actuală", Mitropolia
Banatului, nr. 7-8/1985, pp. 432-442.
9. Moldoveanu, Pr. Dr. Ioan, "Hirotonia femeii şi poziţia Ortodoxă", în
Ortodoxia, nr. 1-2/2000, pp. 132-138.
10. Prelipceanu, Pr. Prof. VI., "Idei despre pietate Vechiul Testament",
în Studii Teologice, nr. 1-2/1952, pp. 17-22.
11. Moisescu, Prof. Dr. Iustin, „Ierarhia bisericească în epoca
apostolică", în Mitropolia Olteniei, nr. 1-3/1954, pp. 52-74.
12. 12.Radu, Pr. Prof. Dumitru, „Caracterul eclesiologic al Sfintelor
Taine şi problema comuniunii", în Ortodoxia, 1-2/1978, pp. 17-370.
13. Idem, "Sfintele Taine în viaţa Bisericii", în Studii Teologice, nr. 3-
4/1981, pp. 172-194.
14. Rusin, Drd. Jan, „Sfânta Taină a Hirotoniei şi validitatea ei în
raporturile interconfesionale", în Ortodoxia, nr. 3/1973, pag. 373-382.
15. Referatele prezentate de delegaţia B.O.R. la conferinţa de la Moscova,
„Biserica Ortodoxă şi hirotoniile anglicane. Posibilitatea recunoaşterii
validităţii lor", în Ortodoxia, nr. 1/1949, pp. 91-113.
16. Sârbu, Pr. G., „Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către
Timotei", în Studii Teologice, 1986, nr. 5-6, pp. 11-114.
17. Semen, Pr. Conf. Dr. Petre, "Învăţătura despre sfânt şi sfinţenie în
cărţile Vechiului Testament", în Teologie şi Viaţă, 4-7/1922, pp. 13-247.
18. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, "Aspectul sacramental al Bisericii",
în Studii Teologice, nr. 8-9/1956, pp. 533-545.
19. Idem, „Legătura dintre Euharistie şi iubirea creştină. Preoţia
slujitoare şi preoţia subiectivă generală. Aspectul eclesiologic al
preoţiei", în Studii Teologice, nr. 1-2/1965, pp. 3-32.
20.Zăgrean, Diacon, Prof. Dr., Ioan, "Sfânta Taină a Hirotoniei ", în
Mitropolia Ardealului, nr. 9-10/1971, pp. 664-674.
21.Sfântul Ioan Gură de Aur, „Comentar la I Timotei", Trad. Atanasie
Teodosiu, Bucureşti, 1971, pag. 62, 559.
22.Idem, „Comentar la I Tit", pag. 62, 663.