Sunteți pe pagina 1din 129

CORNEL LAZĂR

LOGICĂ
CURS PRACTIC
2

“Există un mers al
lucrurilor, al istoriei, ca şi al
lumii în genere, un mers care nu
poate să încalce decât
întâmplător şi vremelnic legile
logicii. Cine slujeşte adevărul
trebuie să apeleze la legile lui”

Acad. ALEXANDRU SURDU


3

CUPRINS
Pag.
ARGUMENT …………………………………………………... 6
STRATEGIA CURSULUI DE LOGICĂ ………… .…………… 9
PROGRAMA ANALITICĂ (o variantă)………………………... 11
Cursul nr. 1
OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA LOGICII ………………… 14
1. Obiectul logicii ……………………………….………... 16
1.1. Sensul termenilor logic-logică ………………… 16
1.2. Logica – ştiinţă a formelor şi legilor
gândirii corecte ………………………………… 17
2. Problematica logicii ……………………………………... 19
3. Sistemul ştiinţelor logicii ………………………………... 22
Cursul nr. 2
NOŢIUNEA …………………………………………………… 24
1. Delimitări conceptuale. Noţiune şi cuvânt……………... 26
2. Caracteristicile şi clasificarea noţiunilor ………………. 29
2.1. Structura logică a noţiunii ……………………... 29
2.2. Tipologia noţiunilor …………………………… 31
2.3. Raporturi între noţiuni. Gen şi specie….………. 35
3. Operaţii cu noţiuni……………………………………... 39
3.1. Clasificarea şi diviziunea ……………………… 40
3.2. Definiţia ……………………………….………. 44
Cursul nr. 3
PROPOZIŢIA………………………………………………….. 49
1. Propoziţia ca formă logică compusă …………………... 51
1.1. Definiţia propoziţiei …………………………… 51
1.2. Structura logică a propoziţiei ………….………. 53
1.3. Felurile propoziţiei, după cantitate şi calitate …. 54
1.4. Distribuţia termenilor în propoziţii ……………. 56
2. Operaţii logice cu propoziţii. Inferenţe imediate………. 58
2.1. Inferenţe imediate prin opoziţie. Pătratul
logic…………………………………………….. 60
2.2. Inferenţe imediate prin echivalenţă.
Conversiunea, obversiunea şi inversiunea …….. 63
4
Cursul nr.4
INFERENŢE MEDIATE. RAŢIONAMENTUL……………… 71
1. Caracterizarea generală a raţionamentului ca formă
logică compusă şi ca inferenţă mediată.……………….. 72
1.1. Definiţia raţioamentului. Modalităţi de
definire………………………………………….. 72
1.2. Structura logică a raţionamentului……………... 73
2. Felurile raţionamentului. Raţionamentele inductive
………………………………………. 74
2.1. Clasificarea raţionamentelor după sensul de
mişcare a gândirii în relaţia general-
particular………………………………………... 74
2.2. Natura şi tipologia raţionamentelor
inductive………………………………………... 76
Cursul nr. 5
SILOGISMUL……………………………………….………… 80
1. Caracterizarea generală a silogismului ca raţionament
deductiv categoric……………….……………………... 82
1.1. Definiţia silogismului…………………………..
1.2. Structura logică a silogismuluii………………… 84
1.3. Legile silogismului……………………………... 85
2. Figurile şi modurile silogismului ………….…………... 91
2.1. Determinarea figurilor şi modurilor
silogismului. Legile speciale ale figurilor.
Moduri valide…………………………………... 91
2.2. Reducerea modurilor silogistice……………….. 98
Cursul nr. 6
PROPOZIŢII COMPUSE ŞI FUNCŢII DE ADEVĂR……….. 102
1. Caracterizarea generală a propoziţiilor compuse 103
1.1. Definiţia propoziţiilor compuse …………………… 103
1.2. Tipuri de propoziţii compuse ……………………… 104
2. Funcţiile de adevăr ale propoziţiilor compuse .………… 106
2.1. Caracterizarea funcţiilor de adevăr ………………... 107
2.2. Principalele funcţii de adevăr în logica
bivalentă ……………………………………………….. 108
3. Stabilirea validităţii formulelor propoziţionale.………… 113
5
3.1.Scrierea formulelor propoziţionale în
limbajul logicii propoziţiilor………………………. 114
3.2.Modalităţi de stabilire a validităţii formulelor
propoziţionale……………………………………… 115
Cursul nr. 7
DEMONSTRAŢIA ŞI ARGUMENTAREA PRINCIPIILE
FUNDAMENTALE ALE LOGICII…………………………… 119
1. Demonstraţia şi argumentarea ca strategii de
întemeiere…………………………………………………... 120
1.1. Modalităţi de întemeiere a aserţiunilor ….………... 120
1.2. Deosebiri între demonstraţie şi argumentare……… 121
2. Definirea, structura şi procedeele (strategiile)
demonstraţiei şi argumentării. Etapele demonstraţiei……… 122
2.1. Definiţia demonstraţiei şi argumentării ………….. 122
2.2.Structura logică a demonstraţiei şi argumentării….. 122
2.3. Etapele demonstraţiei …………………………….. 124
3. Principiile fundamentale ale logicii…………..………….. 125
TEST DOCIMOLOGIC (o variantă)…………………………… 127
6

ARGUMENT

Prezentul curs universitar este unul de o factură mai aparte.


Conţinutul şi structura acestuia îl fac diferit de cursurile universitare
şi manualele existente. El a rezultat din consideraţii pur pragmatice,
rod al unei experienţe semnificative în predarea logicii la o categorie
specială de studenţi: aceia care aparţin altor specializări decât cele
filosofice, de la cele eminamente tehnice, la cele manageriale sau
psihopedagogice.
În predarea-învăţarea materiei propuse la această categorie de
studenţi au apărut dificultăţi pe care didactica tradiţională nu le-a
cunoscut. Eterogenitatea “materialului uman”, dincolo de diferenţele
de performanţe intelectuale, este concretizată în prezenţa, în aceleaşi
grupe de studenţi a unora care au studiat logica în liceu şi a unora
care nu au studiat această materie, a unor studenţi tineri, cu
obişnuinţă şi continuitate în studiu alături de unii mai în vârstă,
pentru care reluarea studiului se face adeseori cu reale dificultăţi; a
unor studenţi care frecventează cu regularitate cursurile şi seminariile
alături de unii care, din motive obiective, o fac mai rar, sprijinindu-se
prioritar pe studiul bibliografiei. Această situaţie este specifică
învăţământului superior privat.
Chiar în rândul studenţilor care au parcurs în liceu logica,
volumul şi calitatea cunoştinţelor acumulate este extrem de eterogen.
Mai mult chiar, din testele efectuate asupra studenţilor la începutul
anului universitar, procentul celor care sunt în măsură să realizeze
punctaje pozitive este nesemnificativ. Cauzele par să derive din
faptul că, în liceu, Logica este neglijată, atât de profesori, cât şi de
elevi. Din discuţiile purtate cu studenţii, a rezultat că în multe cazuri
materia este predată de nespecialişti. Este posibil ca, în unele cazuri,
chiar şi specialiştii, absolvenţi ai unor facultăţi de filosofie, să
folosească un limbaj ermetic şi sofisticat, greu accesibil elevilor.
La dificultăţile elevilor contribuie şi calitatea manualelor de
liceu, unele adevărate capcane logice, chiar şi pentru iniţiaţi. Din
studiul bibliografiei existente, am constatat claritatea şi
7
accesibilitatea mult mai mare a cursurilor universitare, în raport cu
cea a manualelor de liceu, pentru acelaşi material al logicii.
Indiscutabil, fără a lua în seamă consideraţiile de mai sus,
cursul universitar pe care-l propunem ar putea să şocheze prin
simplitate şi prin metoda grafică de abordare. Este, de asemenea,
posibil ca volumul cunoştinţelor propuse a fi acumulate să fie
considerat prea redus, sau ca problemele abordate să pară insuficient
acoperite sub aspectul tematizărilor uzuale în logică. Dacă acest curs
universitar ar fi judecat ca unul pentru uzul studenţilor de la
facultăţile de filosofie, atunci s-ar putea ca observaţiile să fie
pertinente, cu toate că nici pentru ei n-ar fi inutil, luat ca instrument
de exerciţiu preliminar.
Cursul nostru este mai degrabă un caiet individual de lucru,
decât un tratat, în sens epistemologic. Departe de a încerca o
minimalizare a importanţei profunzimii cunoştinţelor de Logică, el
este o încercare de folosire cu maximă eficienţă a timpului limitat,
oferit de planurile de învăţământ ale facultăţilor cărora li se
adresează.
Cea mai mare realizare pe care o aşteptăm, despre care
vorbeşte cu multă claritate unul dintre marii noştri logicieni, G.
Enescu, este aceea de a-i face pe studenţi să gândească corect,
necontradictoriu, să sesizeze şi să elimine din propria gândire erorile,
să elaboreze judecăţi şi raţionamente valide, să demonstreze şi să
argumenteze pe temeiuri justificate, să formuleze şi să urmeze
strategii de raţionare pertinente. Tocmai de aceea, am ales o soluţie a
redactării aparent excesiv didacticistă, cu un limbaj şi cu
exemplificări de nivelul simţului comun, ferindu-ne intenţionat de
alte solicitări intelectuale decît cele de natură formal-logică.
Deschidem cursul cu prezentarea, pentru uzul studenţilor, a
unei strategii de învăţare şi cu o variantă de Programă analitică, iar
la fiecare secvenţă a acestuia prezentăm studenţilor nu numai
conţinuturi, ci şi obiective didactice, standarde de performanţă,
bibliografii şi instrumente de autoevaluare.
Utilitatea acestei soluţii a fost, deja, probată prin interesul de
care cursul s-a bucurat în rândul studenţilor, preocupaţi intensiv de
accesarea lui de pe suportul magnetic şi prezenţi în număr foarte
8
mare (peste 75%) la prelegeri şi seminarii, precum şi la consultaţiile
din preajma examenelor.
Stau, de asemenea, mărturie rezultatele obţinute de studenţii a
cel puţin cinci serii, la examenele susţinute, pe baza unor teste
docimologice, după modelul celui prezentat la sfârşitul cursului.
Promovabilitatea crescută, în condiţiile unui procentaj de 60% din
punctele posibile pentru nota minimă pozitivă, ca şi numărul mare de
studenţi care au obţinut nota maximă, ne îndreptăţesc să credem că
varianta propusă de noi este satisfăcătoare în raport cu obiectivele
didactice şi standardele de performanţă propuse.

Alături de gramatica limbii, logica este stăpâna gândirii


formulate, este arhitectura pe baza căreia ne exprimăm, judecăm,
aprobăm, respingem, susţinem, ne manifestăm ca intelectuali. Sunt
două discipline surori, care validează sau invalidează intelectualul
autentic. Cu atât mai mult, pe cel pentru care cuvântul este mijloc de
muncă.

AUTORUL
9

STRATEGIA CURSULUI DE LOGICĂ. METODE ŞI TEHNICI DE


PREDARE, ÎNVĂŢARE ŞI EVALUARE

Standardele de performanţă pe care trebuie să le atingeţi la


încheierea activităţii didactice
Prin conţinutul său, logica este o disciplină formativă. Ea îşi
propune să vă formeze deprinderi preponderent intelectuale. Prin
aceste deprinderi gândirea dumneavoastră va câştiga calităţi
indispensabile unui intelectualî
• Precizie în formularea judecăţilor.
• Simplitate, naturaleţe şi eleganţă în exprimarea ideilor.
• Coerenţă şi fluiditate în exprimare.
• Capacitate de a evita erorile proprii, de a descoperi şi
corecta erorile de raţionare ale celorlalţi.
• Uşurinţă în elaborarea unui discurs teoretic şi în
folosirea, în cadrul acestuia, a demonstraţiei şi
argumentării.
• Siguranţă şi supleţe în dialogul ştiinţific.
• Capacitate sporită de susţinere a unui demers pedagogic,
educaţional.

Strategia disciplinei
Disciplina, în prezenta structură, se adresează studenţilor din
învăţământul superior, altul decât cel filosofic. Având în vedere
structura eterogenă a studenţilor din aceste universităţi (unii au
studiat logica în liceu, alţii nu), reluarea problemelor teoretice de
bază ale logicii elementare este inevitabilă. Tabla de materii oferă
imaginea principalelor teme posibil a fi abordate în volumul de timp
pus la dispoziţie în cadrul ariei curriculare.
10

Recomandări privind învăţarea disciplinei


• Participarea la cursurile cadrului didactic asigură, în mare
parte, reuşita în atingerea standardelor de performanţă
propuse.
• Studiul manualului de logică, în ordinea temelor înscrise
în el, este garanţia înţelegerii problemelor. Nu săriţi peste
problemele neînţelese, deoarece următoarele vor fi şi mai
neînţelese.
• Respectaţi indicaţiile metodice din text.
• Rezolvaţi toate exerciţiile şi problemele şi asiguraţi-vă că
le-aţi rezolvat corect.
• Citiţi cu atenţie crestomaţiile şi bibliografia recomandată
şi comparaţi informaţiile din acestea cu cele din lecţie.
• Formulaţi întrebări pentru cadrul didactic care predă
disciplina.
• Nu ezitaţi să corectaţi greşelile colegilor, atunci când le
observaţi. Asemenea acţiuni vă dovedesc înţelegerea
corectă a problemelor.

Evaluarea
Evaluarea atingerii standardelor de performanţă propuse se
face continuu şi prin examen, folosind 2 referate şi testul grilă final.
Fiecare referat şi testul grilă final trebuie rezolvate corect în
proporţie de cel puţin 50% pentru nivelul minim admis al evaluării
pozitive. Evaluarea continuă reprezintă 20% din valoarea în note a
evaluării finale. Pentru prezență la cursuri și seminarii se acordă un
punct suplimentar la nota finală.
Folosiţi, în studiul fiecărei teme, autoevaluarea, prin calculul
punctajului obţinut după rezolvarea exerciţiilor şi problemelor de la
fiecare temă. Nu treceţi mai departe, dacă n-aţi obţinut punctele
minime indicate la fiecare temă.
Apelaţi la evaluarea cadrului didactic oride câte ori simţiţi
nevoia să cunoaşteţi nivelul la care aţi ajuns.
11

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Botezatu, Petre, Constituirea logicităţii, Editura Ştiinţifică şi


Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
2. Bieltz, Petre; Istrate, Anghelina., Logica (manual), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 199o.
3. Didilescu, Ion; Botezatu, Petre, Silogistica. Teoria clasică şi
interpretările moderne, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1976
4. Didilescu, Ion; Pavelcu, Vasile, Logica (manual), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
5. Dumitriu, Anton, Istoria logicii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975.
6. Klaus, Georg, Logica modernă, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
7. Kneale, William; Kneale, Martha, Dezvoltarea logicii, vol.I.
Editura "Dacia", Cluj-Napoca, 1974.
8. Enescu, Gheorghe, Logica simbolică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1971.
9. Kant, Immanuel, Logica generală, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
10. Maiorescu, Titu, Scrieri de logică, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
11. Botezatu, Petre, Interpretări logico-filosofice, Editura "Junimea",
Iaşi, 1982.
12. Botezatu, Petre, Semiotică şi negaţie, Editura "Junimea", Iaşi,
1973.
13. Botezatu, Petre, Valoarea deducţiei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1971.
14. Dima, Teodor, Metodele inductive, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1975.
15. Bacon, Francis, Noul Organon, Editura Academiei, Bucureşti,
1957.
16. Dima Teodor, Logică generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1991.
12
17. Ioan, Petru, Logică şi metalogică, Editura "Junimea", Iaşi,
1983.
18. Mihai, Gheorghe; Papaghiuc, Ştefan, Încercări asupra
argumentării, Editura "Junimea", Iaşi, 1985.
19. Nănăşel, Eugen; Ursu, Ioan, Argumentul sau despre cuvântul
bine gândit, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
20. Aristotel, Organon IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
21. Florescu, Vasile, Retorica şi neoretorica, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1973 .
22. Mihai, Gheorghe, Psiho-logica argumentării, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1987.
23. Marga, Andrei, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura
"Dacia", Cluj-Napoca, 1991.
24. Mihai, Gheorghe, Elemente constructive de argumentare
juridică, Editura Academiei, 1982.
25. Popa, Cornel, Praxiologie şi logică, Editura Academiei,
Bucureşti, 1984.
26 Botezatu, Petre, Introducere în logică, Editura “Polirom”, Iaşi,
1997 .
27. Enescu, Gheorghe, Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti
28. Enescu, Gheorghe, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983
29. Ionescu, Nae, Curs de logică, Editura Humanitas, 1993
13

CURSUL NR.1

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA LOGICII

1. Obiectul logicii
1.1. Sensul termenilor logic –logică
1.2. Logica – ştiinţă a formelor şi legilor gândirii
corecte
2. Problematica logicii
3. Sistemul ştiinţelor logicii

Standarde de performanţă
După parcurgerea etapelor de însuşire a cunoştinţelor
propuse în acest curs, veţi fi în măsură:
• să stabiliţi cu certitudine locul logicii în pregătirea
dumneavoastră de specialitate;
• să realizaţi o perspectivă asupra universului
teoretic al logicii;
• să descoperiţi problemele ştiinţifice care vor face
obiectul studiului dumneavoastră;
• să înţelegeţi strategia sugerată de autor pentru
realizarea standardelor de performanţă propuse la
încheierea activităţii didactice de predare-învăţare
a logicii.
14

Bibliografie
1. Nae Ionescu, Curs de logică, Editura Humanitas, 1993,
p. 19-61.
2. Petre Botezatu, Constituirea logicităţii, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 51-94.
3. Gheorghe Enescu, Fundamentele logice ale gândirii,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.
7-23.
4. Gheorghe Enescu, Tratat de logică, Editura Lider,
Bucureşti, f. an, p. 7-16.
5. Ion V. Mesaroşiu, Logica generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 4-27
6. I. Didilescu, V. Pavelcu, Logica, Manual pentru liceele
pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1968, p. 3-10.
7. Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 173-174.
15
1. OBIECTUL LOGICII

Bine aţi venit în lumea logicii!


Fiind o lume nouă, pentru unii neînţeleasă, pentru alţii uitată,
este necesară o prealabilă înţelegere a naturii cunoştinţelor pe care le veţi
descoperi şi a rolului acestora în pregătirea dumneavoastră ştiinţifică.

1.1. Sensul termenilor logic – logică.


La ce vă gândiţi atunci când auziţi cuvântul logic?
• La ceva adevărat?
DA NU NU ŞTIU
• La ceva în concordanţă cu realitatea obiectivă?
DA NU NU ŞTIU
• La ceva în concordanţă cu părerea dumneavoastră?
DA NU NU ŞTIU
• La ceva în concordanţă cu regulile de gândire pe care le-aţi
învăţat?
DA NU NU ŞTIU
Comparaţi evaluările dumneavoastră cu următoarele situaţii:
• Un interlocutor spune că aveţi examen la logică în ziua de 15
iunie. Consultând planificarea examenelor, veţi concluziona:
A. LOGIC ILOGIC
B. ADEVĂRAT FALS
C.AŞA CRED ŞI EU NU SUNT DE ACORD
• Un alt interlocutor spune că soluţia înlăturării corupţiei din
societate este dictatura militară. Răspunsul dumneavoastră
este:
A. LOGIC ILOGIC
B. ADEVĂRAT FALS
C. AŞA CRED ŞI EU NU SUNT DE ACORD
• Un al treilea interlocutor , privind un câmp înverzit, spune: A
plouat mult, deci a crescut mare iarba! Veţi răspunde:
A. LOGIC ILOGIC
B. ADEVĂRAT FALS
C. AŞA CRED ŞI EU NU SUNT DE ACORD
16
În care dintre cele trei cazuri vi se pare mai adecvată
întrebuinţarea termenilor logic – ilogic?
PRIMUL AL DOILEA AL TREILEA
Dacă aţi ales în primul caz varianta (B), în al doilea
caz varianta (C), iar în al treilea caz varianta (A), atunci aţi înţeles
că răspunsul este cazul al treilea şi deci sunteţi pe drumul cel
bun. Dacă nu, reluaţi întrebările de la 1.1. şi încercaţi să înţelegeţi
de ce am ajuns la varianta propusă de noi.
Această variantă cuprinde explicaţia sensului
termenilor logic – logică.
Aşadar, este logic un mod de înlănţuire a unor
judecăţi care este în conformitate cu experienţa noastră
dobândită pe calea cunoaşterii, deci un mod corect (valid) de
raţionare. Acest mod de raţionare este garanţia adevărului,
întrucât el descrie un fapt care se petrece efectiv aşa cum a fost
descris. Constatarea noastră nu este însă rezultatul observării
directe a faptului (întrucât nimeni nu are acuitatea vizuală şi
răbdarea de a observa mişcarea ierbii în creştere), ci rezultatul
unei asocieri de cunoştinţe dobândite pe calea învăţării anumitor
reguli de asociere.

ESTE LOGIC, CEEA CE ESTE ÎN CONFORMITATE CU


LEGILE, NORMELE ŞI REGULILE DE RAŢIONARE,
NUMITE LEGI, NORME ŞI REGULI LOGICE.

Pentru o explicaţie mai cuprinzătoare, consultaţi


bibliografia [5, p. 6], [7, p. 173-174]

1.2. Logica – ştiinţă a formelor şi legilor gândirii corecte


Analizaţi următoarele enunţuri şi spuneţi dacă sunt
adevărate sau false:
1. Cunoaşterea este un proces psihic.
ADEVĂRAT FALS INCERT
2. Aristotel nu este filosof grec.
ADEVĂRAT FALS INCERT
3. Apa fierbe la peste 100 grade Celsius.
17
ADEVĂRAT FALS INCERT
4. Universul nu are un număr par de stele.
ADEVĂRAT FALS INCERT
Observaţi, între aceste enunţuri, asemănări şi deosebiri?
A. Ele se deosebesc, unele fiind adevărate (1, 3), altele false (2),
altele incerte (4).
B. Totodată ele se deosebesc, întrucât sunt enunţuri din ştiinţe
diferite: psihologie, filosofie, fizică, astronomie, ştiinţe în
baza cărora aţi stabilit adevărul sau falsul acestora.
C. Ele se aseamănă, toate având aceeaşi formă: unui subiect
(cunoaşterea, Aristotel, apa, universul) i se ataşează un
predicat (o însuşire):
(1): este un proces psihic
(2): nu este filosof grec
(3): fierbe la peste 100 grade Celsius
(4): nu are un număr par de stele
Pe baza cunoştinţelor din logică, vom putea spune despre
aceste enunţuri că sunt toate propoziţii elementare (simple), cognitive
(dau informaţii despre realitate), unele fiind afirmative (1, 3) altele
negative (2,4).
Criteriile pe baza cărora am stabilit deosebirile (A) şi (B)
aparţin cunoştinţelor noastre dobândite la diferite materii studiate în
şcoală: psihologie, filosofie, fizică, astronomie etc.
Criteriile care ne-au orientat în observarea asemănărilor şi
deosebirilor (C) nu au nimic comun cu ceea ce am învăţat la
materiile de specialitate. Ele ţin de un anumit tip de spirit de
observaţie propriu gândirii noastre: spiritul detaşării a formei de
conţinut, prin generalizare şi abstractizare.
Logica s-a născut din nevoia oamenilor de ştiinţă de a pune în
ordine şi de a exploata acest spirit, care este comun tuturor
oamenilor. Ea este o ştiinţă a formelor gândirii corecte.
Analizaţi următorul enunţ:
Unii oameni cu ochii verzi sunt majori şi întrucât toţi studenţii sunt
majori, rezultă că unii studenţi au ochii verzi.

Consideraţi enunţul de mai sus :


18
CORECT INCORECT
La o primă observaţie, enunţul este corect, deoarece toate
propoziţiile cuprinse în el sunt adevărate şi nimic observabil nu ne
determină să credem că acesta este incorect. Cu toate acestea, logica
spune că enunţul este incorect, întrucât nu respectă anumite reguli
formale. Care sunt acestea, veţi descoperi la timpul oportun.
Logica studiază şi explică aceste reguli formale. Ea este, deci,
o ştiinţă a legilor, normelor şi regulilor formale ale gândirii corecte.
Pentru întregirea cunoştinţelor asupra obiectului logicii,
consultaţi bibliografia [1, p. 20; 2, p. 62; 3, p.16]

2. PROBLEMATICA LOGICII
Aţi reţinut, probabil, că obiectele cercetate de logică sunt
formele gândirii, în legătură cu care descoperă şi formulează legi.
Logica acţionează, aşa cum sugerează Nae Ionescu [2, p. 62],
asupra gîndirii formulate, prezentă în limbă sub forma textului scris.
Citiţi textele de mai jos:
(1)

Nu durata ci calitatea este cea care conferă vieţii frumuseţea ei,


iar această frumuseţe constă în conformitatea vieţii umane cu
raţiunea vieţii universale, ce însufleţeşte şi rânduieşte natura (Ath.
Joja)

(2)

Nu toamna, ci primăvara este cea care conferănaturii tinereţea


ei, iar această tinereţe constă în împodobirea naturii cu seva ce
produce vitalitate şi frumuseţe (text realizat de autor)

Comparaţi cele două texte şi stabiliţi asemănările şi


deosebirile dintre ele. Faceţi abstracţie de conţinutul material al
gândirii cuprinse în aceste texte şi observaţi-le forma. Ea ar putea fi
aproximată, astfel:
19
(3)

Nu (a) ci (b) este cea care conferă lui (c) (d), iar această (d)
constă în (f) al lui (c) cu (g), ce produce (h) şi (i).

În această formă, a, b, c….etc. sunt nume pentru diferite


lucruri, stări, acţiuni, însuşiri etc., legate între ele prin expresii relativ
invariabile: nu, ci, este, cea care, iar, aceasta, constă în, lui, cu , ce,
produce, şi.
Observaţi că, schimbând numele şi folosind aceleaşi cuvinte
şi expresii invariabile, s-a obţinut un text al cărui înţeles este total
diferit.
Completaţi caseta (3) cu cuvinte sau expresii, astfel încât
textul să aibă un înţeles, diferit de cele de mai sus. Observaţi
posibilitatea nelimitată de a obţine texte noi, cu înţeles diferit, în
interiorul aceleiaşi forme.
Caseta (3) poate fi restrânsă şi mai mult, astfel:
(4)

Nu (m), ci (n) determină (o), iar (o) este echivalent cu (p) ce


determină (q) şi (r).

În caseta (4) numărul cuvintelor relativ invariabile s-a


restrâns prin echivalenţă de semnificaţii. Rămân, aşadar, ca
invariabile: “nu”, “ci”, “determină”,”este echivalent cu”, “şi”, în
timp ce părţile de text care-şi pot schimba conţinutul au valoarea
unor expresii mai complexe, de la noţiuni, până la propoziţii sau
fraze.
Completaţi caseta de mai sus, astfel încât să obţineţi un text
cu înţeles, diferit de cele anterioare.
Toate textele prezentate sau construite de dumneavoastră pot
fi reprezentate, în limbajul logicii, folosind unul dintre sistemele de
formalizare, ca în exemplul de mai jos:

[(m & n) → o]& {o ↔ [p → (q& r)]}


20

în care m, n, o, p, q, r sunt forme (variabile) logice, iar -, &, → , ↔ ,


sunt operatori logici. Semnificaţia acestora o veţi înţelege pe măsură
ce veţi parcurge informaţiile puse la dispoziţie.
Reţineţi, deci, că “materialul” cu care operează logica este
constituit din: forme (variabile) logice, operatori (constante) logice,
precum şi legi, norme, reguli logice.
Un tablou complet al acestui “material” reproduce structura
gândirii din punct de vedere logic, numită, din acest motiv, gândire
logică.
simple noţiunile
forme logice
(variabile)
compuse
• propoziţia
• raţionamentul
• demonstraţia
(argumentarea)
• teoria ştiinţifică
GÂNDIREA
LOGICĂ
existenţiali
“este”, “nu este”,
“sunt”, “nu sunt”
operatori de legătură (conectori)
logici “şi”, “sau”
(constante) “dacă…atunci” etc
cantitativi
(cuantori)
“toţi”, “unii”, “niciunul”

principii, legi, fundamentale


norme, reguli logice specifice
21
Tabloul de mai sus are o importanţă majoră pentru
înţelegerea materiei cursului de logică. Cu ajutorul acestuia puteţi
identifica permanent locul unde aţi ajuns în studiul logicii, precum şi
modul în care se combină, în diferite ipostaze de complexitate,
componentele gândirii logice, pentru a asigura corectitudinea logică a
raţionării.
Nu toate aceste componente vă sunt accesibile intuitiv, în
acest moment. Scopul studieruii logicii este acela de a pătrunde în
intimitatea legăturilor multiple şi complexe dintre ele şi de a
conştientiza nevoia de a le stăpâni rostul şi importanţa pentru
cunoaştere.

3. SISTEMUL ŞTIINŢELOR LOGICII

Consultaţi “Tabelul lui Rescher” prezentat de Petre Botezatu


în [2] precum şi comentariile asupra acestuia pe care le găsiţi în
bibliografie (p. 95 şi urm.).
Acest tabel vă ajută să înţelegeţi câteva lucruri importante
pentru imaginea pe care v-o formaţi asupra logicii:
• Ca ştiinţă, logica este deosebit de bogată în conţinut,
având un univers problematic deosebit de complex şi
specializat.
• Logica este o ştiinţă care-şi prezintă obiectul în trepte de
complexitate, de la “Logica bazică” la “Dezvoltări
filosofice”, fiecare dintre aceste trepte presupunându-le
pe cele anterioare, fapt valabil, în bună măsură, şi în
interiorul fiecărei trepte.
• În întregul său, logica este studiată doar în învăţământul
specializat de nivel universitar şi postuniversitar
filosofic, chiar şi aici o bună parte din dezvoltările
moderne fiind accesibile doar specialiştilor şi
cercetătorilor.
• Pentru uzul studenţilor din învăţământul universitar de
alt profil decât cel filosofic, studiul logicii nu poate
depăşi “logica tradiţională”, cu eventuale depăşiri spre
22
“logica modernă clasică” (logica propoziţiilor) şi spre
“logica modernă neclasică” (logica modală), precum şi
cu posibile aplicaţii specifice ştiinţelor sociale, dar
integrate în acestea (logica “deontică”, a “evaluării”, a
“acţiunii”, a “preferinţei şi alegerii”, “juridică”, a
“argumentării” etc).

Exerciţii şi probleme pentru evaluare


I. Minitest de autoevaluare
Nr. Eexerciţiul (problema) Punctaj
crt max/min.
1 Formulaţi 3/3 enunţuri despre care să se poată 6/4
afirma că sunt logice/ilogice (1 p. pentru
fiecare enunţ corect)
2. Determinaţi structura formală a textului de mai
jos; realizaţi, pe baza acesteia, cel puţin două
texte cu înţelesuri diferite:
“Încălzind un obiect metalic, constatăm 9/6
dilatarea acestuia, iar dacă fenomenul îl
numim conductibilitate termică, atunci nici un
obiect care nu se dilată la încălzire nu are
conductibilitate termică” (3 p. pentru
formalizare acceptabilă şi câte 3 p. pentru
fiecare text acceptabil)
3. Definiţi obiectul şi principalele discipline ale 8/6
logicii
4. Prezentaţi structura gândirii din punct de 7/4
vedere logic
TOTAL 30/20

II. Teme pentru eseuri (maxim 500 de cuvinte):


1. Concepţia lui Nae Ionescu asupra obiectului logicii. [1]
2. Definirea de către Petre Botezatu a logicii ca teorie a
gândirii şi limbajului.[2]
3. Obiectul logicii la Ion V. Mesaroşiu [5]
23
CURSUL NR.2

NOŢIUNEA

1. Delimitări comceptuale. Noţiune şi cuvânt.


2. Caracteristicile şi clasificarea noţiunilor.
2.1. Structura logică a noţiunii
2.2. Tipologia noţiunilor
2.3. Raporturi între noţiuni. Gen şi specie
3. Operaţii cu noţiuni. Clasificarea, diviziunea şi
definiţia
3.1. Clasificarea şi diviziunea
3.2. Definiţia

Standarde de performanţă
După parcurgerea etapelor de însuşire a
cunoştinţelor propuse în acest curs, veţi fi în măsură:
• să identificaţi corect noţiunile într-un text scris;
• să stabiliţi conţinutul şi sfera noţiunilor,
raporturile dintre ele şi tipurile de noţiuni;
• să definiţi, să clasificaţi şi să faceţi diviziunea
noţiunilor.

Bibliografie
1. Nae Ionescu, Curs de logică, Editura Humanitas, 1993,
p.88-121.
2. Gheorghe Enescu, Tratat de logică, Editura Lider,
Bucureşti, f. an, p. 17-77.
3. Ion V. Mesaroşiu, Logica generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 39-79.
4. I. Didilescu, V. Pavelcu, Logica, Manual pentru liceele
pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1968, p. 11-51.
24
5. Petre Bieltz, Dumitru Gheorghiu, Logică, manual,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 17-
37.
6. Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 43-44, 62-64, 70-
78, 94-95.
7. Ioan Petrovici, Teoria noţiunilor, Editura “Polirom”, Iaşi,
1998, p. 101-170.
8. Petre Botezatu, Introducere în logică, Editura “Polirom”,
Iaşi, 1997, p. 116-182
25

1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE. NOŢIUNE ŞI CUVÂNT

Amintiţi-vă structura gândirii logice, din cursul nr. 1. În


tabloul componentelor acesteia, identificaţi NOŢIUNEA şi observaţi
poziţia acesteia. Ea este componentă a gândirii numită FORMĂ
LOGICĂ şi este SIMPLĂ. Ceea ce ne propunem, în cadrul acestui
curs, este să ajungem să ştim tot ceea ce este necesar pentru a
înţelege locul şi rolul acestei componente în gândirea logică.

1.1. Priviţi în jurul dumneavoastră şi denumiţi obiectele pe


care le observaţi (masă, scaun, carte, obiect de scris, pahar,
bibelou). Opriţi-vă cu privirea asupra unuia, să zicem asupra cărţii.
Ce vă sugerează cuvântul folosit în acest caz: CARTE? Alegeţi o
variantă din cele de mai jos:

Că este vorba de obiectul pe care-l am pe


masă
Că este vorba de toate obiectele la care se
potriveşte acest cuvânt

Dacă aţi ales prima variantă, atunci priviţi în biblioteca


dumneavoastră şi numiţi unul dintre obiectele aflate pe raft. Veţi
ajunge, probabil, la acelaşi cuvânt: CARTE (dacă nu cumva în
bibliotecă ţineţi alte tipuri de obiecte : pahare, bibelouri etc.)
Faceţi aceeaşi operaţie pentru toate obiectele enumerate mai
sus şi încercaţi să înţelegeţi de ce varianta a doua este cea corectă.
Dacă aţi ales varianta a doua, atunci aţi înţeles că numele
CARTE (masă, scaun, obiect de scris, pahar, bibelou) se potriveşte la
mai multe obiecte. Care credeţi că este motivul pentru care cu acelaşi
cuvânt denumim mai multe obiecte diferite?

Pentru că sunt din acelaşi material


Pentru că au însuşiri comune
Pentru că au aceeaşi formă
26
Dacă aţi ales prima variantă, atunci comparaţi obiectele cu
acelaşi nume din casă şi veţi observa că unele nu sunt din acelaşi
material. Pahare de sticlă sau de cristal, bibelouri de porţelan sau de
lemn etc., deci varianta aleasă nu e corectă.
Dacă aţi ales varianta a treia, atunci faceţi aceeaşi comparaţie
şi veţi constata şi de această dată că obiectele au forme diferite, ceea
ce nu justifică să fie denumite la fel.
Dacă aţi ales varianta a doua, atunci aţi găsit soluţia corectă.
Numele CARTE se foloseşte pentru toate obiectele care au însuşirea
de a înmagazina informaţii scrise, relativ numeroase, tipărite de o
editură etc. Aşa cum ştiţi din primul curs, nu ne interesează, aici, să
definim cartea. Din exemplele date, însă, aţi reuşit să vă faceţi o
imagine despre cuvintele pe care le folosim pentru a denumi obiecte,
clase de obiecte, stări, însuşiri, sentimente etc. despre care ştim ceva.
Acestea sunt noţiunile.

Definim, deci, noţiunea, astfel:


Formă logică simplă, care reflectă ceea ce este general,
esenţial în obiectele şi fenomenele realităţii

Numele pe care noi l-am dat diferitelor obiecte nu sunt, însă,


noţiuni. Ele sunt nume pentru noţiuni, pe care fiecare limbă le
desemnează ca forme lingvistice ale noţiunilor. Fiecare limbă are
propriile sale cuvinte, cu care numeşte o noţiune. În limba engleză în
loc de carte se spune “the book”, în limba franceză se spune “le
livre”, în limba rusă “книга” (cniga) etc. Ele sunt o parte din
cuvintele unei limbi. Spunem o parte, deoarece, în afară de noţiuni, o
limbă are numeroase alte cuvinte, care nu se referă la ceva existent:
cuvinte de legătură (opratorii din schema gândirii logice), verbele,
onomatopeele etc.
Pentru o documentare asupra altor moduri de caracterizare a
noţiunilor, consultaţi bibliografia [16, p. 61 şi urm.]

1.3. Separaţi, în tabloul de mai jos, noţiunile de alte


cuvinte ale limbii române:
27
1 Ciupercă
2 Şi dacă
3 Merge de parcă aleargă
4 Pastă de peşte cu aromă de fum
5 Dii!
6 Creasta cocoşului
7 Cal cu mânere
8 Totuşi

Justificaţi alegerea dumneavoastră. Dacă vă derutează faptul că


în unele rubrici (4, 6, 7) descoperiţi mai multe cuvinte cu înţeles de
noţiune, atunci citiţi explicaţiile de mai jos şi reveniţi asupra tabloului.
În ultimă instanţă va trebui să vă opriţi asupra rubricilor 1, 4, 6, 7.
Celelalte nu sunt noţiuni, chiar dacă au un înţeles real.
Sfera de cuprindere a cuvântului este mult mai mare decât a
noţiunii. În sens lingvistic, cuvânt este orice asociere a unui complex
sonor cu un sens sau un complex de sensuri, pe când noţiunea se
referă, prin numele care îi este ataşat, la ceva existent, cu însuşiri
determinate: însuşiri generale, esenţiale, ale unei clase de obiecte.
Totodată, cuvintele sunt componente lingvistice unitare, pe când
noţiunile sunt numite prin expresii lingvistice complexe; ele pot fi
numite printr-un cuvânt (ciupercă), sau printr-un grup de cuvinte
(pastă de peşte cu aromă de fum). De cele mai multe ori, în logică
noţiunea este identificată cu numele ei. Totuşi, în sensul strict al
logicii formale, unitatea dintre noţiune şi numele pe care i-l dăm se
numeşte termen. Cu acest înţeles folosim noţiunile în analiza
conţinutului, structurii şi legilor specifice formelor logice compuse.
Pentru fixarea, în limbă, a noţiunilor, gândirea umană execută
o serie de operaţii specifice: comparaţia, analiza şi sinteza,
generalizarea şi abstractizarea. Aceasta este perspectiva clasică,
operaţională asupra psihicului uman. [16, p. 68-78]. Există şi alte
perspective, moderne, cum sunt cea structuralistă, funcţionalistă,
cibernetică, organizaţională etc. De aceea, prezentarea acestor operaţii
nu este relevantă pentru logică.
28
2. CARACTERISTICILE ŞI CLASIFICAREA
NOŢIUNILOR

În cele ce urmează vom descoperi câteva aspecte esenţiale


pentru înţelegerea modului în care noţiunile participă la constituirea
formelor logice compuse şi la structurarea, în ultimă instanţă, a
gândirii sub forma cunoştinţelor ştiinţifice.

2.1.Structura logică a noţiunii.


Să presupunem că aveţi în faţă trei obiecte:
O cană de porţelan
O cană de lut
O cană de sticlă
Tuturor celor trei obiecte li se spune CANĂ, deci ele aparţin
noţiunii cu acest nume. Din însuşirile de mai jos, alegeţi-le pe acelea
care sunt suficiente pentru a identifica, în acelaşi timp, toate obiectele.

1 Sunt toate de formă cilindrică


2 Toate se folosesc pentru a bea lichide sau a scoate
lichide dintr-un vas mai mare
3 Toate sunt vase mici
4 Toate se spală după folosire
5 Toate au toartă
6 Toate se sparg dacă se lovesc de un corp dur

Pentru precizie în alegere, consultaţi un Dicţionar explicativ al


Limbii române. Nu este, însă, absolut necesar, din motivul arătat la
primul curs.
Să presupunem că aţi ales însuşirile (2) şi (5). Acestea par a fi
însuşirile generale, esenţiale, comune celor trei căni. Ele formează
conţinutul noţiunii CANĂ.

Înţelegem prin conţinutul unei noţiuni ansamblul


însuşirilor generale, esenţiale, comune ale obiectelor unei
noţiuni.
29

Imaginaţi şi alte obiecte care ar putea avea însuşirile (2) şi (5)


ale noţiunii CANĂ. Veţi descoperi, probabil, căni de lemn, de tablă,
de plastic, de cauciuc etc. Toate obiectele care au cele două însuşiri
aparţin noţiunii CANĂ. Aceasta este sfera noţiunii.

Înţelegem prin sfera unei noţiuni, totalitatea biectelor care au


însuşirile generale, esenţiale din conţinutul acelei noţiuni.

Observaţi cum putem să separăm cănile care se sparg, de cele


care nu se sparg: La însuşirile (2) şi (5), mai adăugăm însuşirea (6).
Cu acest prilej am realizat două lucruri:
1. Am adăugat o însuşire, deci am mărit conţinutul.
2. Am redus numărul obiectelor, eliminându-le pe cele care
nu se sparg, deci am micşorat sfera.
Am obţinut, astfel, o nouă noţiune, cu conţinut mai mare şi cu
sferă mai mică.CANĂ CASANTĂ. Această operaţie se numeşte
determinare.
Observaţi ce se întâmplă dacă renunţăm la una dintre însuşirile
(2) şi (5); să presupunem că renunţăm la însuşirea (5). Cu acest prilej,
am realizat două lucruri:
1. Am renunţat la o însuşire, deci am micşorat conţinutul.
2. Suntem obligaţi să acceptăm că există, acum, obiecte de
băut şi de scos apa mult mai multe, adăugându-se şi cele
care nu au toartă, deci am mărit sfera.
Am obţinut, astfel, o nouă noţiune, cu conţinut mai mic şi sferă
mai mare: VAS DE BĂUT ŞI DE SCOS LICHIDE DIN
RECIPIENTE MAI MARI. Această operaţie se numeşte
generalizare.
Din cele două operaţii mai observăm o caracteristică a
noţiunilor. Mărind conţinutul, sfera se micşorează, şi invers:
micşorând conţinutul, sfera creşte. Acesta este lagea variaţiei inverse
a conţinutului şi sferei noţiunilor.
30
2.2. Tipologia noţiunilor
Din cele două operaţii puse în evidenţă în paragraful
precedent, am constatat că noţiunile se deosebesc între ele prin
conţinutul şi sfera acestora. Acestea sunt criteriile esenţiale pe baza
cărora putem identifica principalele tipuri de noţiuni.
1. Tipuri de noţiuni din punct de vedere al sferei
A. Comparaţi următoarele noţiuni, enumerând cel puţin trei
obiecte reale din sfera lor:

1 Triunghi cu patru laturi


2 2 Materie de studiu

3 Fantomă

4 Ceas

Probabil că rezolvarea acestei probleme este dificilă, întrucât


nu veţi reuşi niciodată să numiţi vreun obiect al noţiunii de la punctul
(1). Această noţiune este, însă, o realitate, ea fiind prezentă în
conştiinţa noastră. Pentru că în mod evident nu are nici un obiect în
sferă, spunem că este o noţiune vidă.
Cea de-a doua noţiune nu pune probleme privind enumerarea
unor obiecte din sferă. Aceasta are cel puţin un obiect în sferă şi este
o noţiune nevidă.
• Pentru fixarea cunoştinţelor, enumeraţi cel puţin
cîte trei noţiuni din fiecare categorie.
B. Stabiliţi dacă următoarele noţiuni au unul sau mai multe
obiecte în sfera lor:
1 Municipiul Braşov
2 Municipiu
3 Ţara Haţegului
4 Ţară
5 Planeta Pământ
6 Planetă
31
Observaţi că noţiunile de la punctele (1), (3), şi (5) au un
singur obiect în sferă. Ele se numesc, de aceea, noţiuni individuale.
Noţiunile de la punctele (2), (4) şi (6) au mai multe obiecte
în sferă.Ele se numesc, de aceea, noţiuni generale.
• Pentru fixarea cunoştinţelor, enumeraţi cel puţin
câte trei alte noţiui din fiecare categorie.
C. Stabiliţi dacă conţinutul (însuşirile) următoarelor noţiuni
aparţine numai noţiunii, ca întreg, sau şi fiecăreia din
părţile sale componente:

Numai ale Ale noţiunii şi ale


noţiunii, părţilor
ca întreg componente
1 Grupă de
studenţi
2 Student
3 Grădină
4 Floare
5 Pădure
6 Copac

Observaţi că notele caracteristice ale noţiunii grupă de studenţi


(formaţiune de studiu; constituită după un anumit criteriu de eficienţă
a învăţării; are un şef de grupă etc.) nu aparţin şi componentelor pe
baza cărora s-a format această noţiune: studenţii. La fel stau lucrurile
şi în ceea ce priveşte noţiunile de la punctele (3) şi (5). Numim
noţiunile ale căror conţinute aparţine doar întregului, noţiuni
colective.
Notele caracteristice ale noţiunii student (este absolvent de
liceu; este înscris pe bază de concurs la o facultate etc.) aparţin
fiecărui individ care este cuprins în sfera acesteia. Numim noţiunile al
căror conţinut se regăseşte la fiecare obiect din sferă noţiuni
divizive.
• Pentru fixarea cunoştinţelor, enumeraţi cel puţin
câte trei alte noţiui din fiecare categorie.
32
2. Tipuri de noţiuni după conţinut
A. Stabiliţi cel puţin trei însuşiri generale, estenţiale ale
următoarelor noţiuni:

1 Poet

2 Profesor

3 Frumuseţe

4 Vinovăţie

5 Copac

6 Adevăr

Dacă pentru noţiunile (1),(2 ) şi (5) nu aţi avut, probabil, nici


o dificultate să stabiliţi cele trei însuşiri, pentru celelate trei noţiuni a
fost mult mai greu, iar dacă aţi respectat cerinţele logice, a fost chiar
imposibil.
Aceasta, pentru că noţiunile poet, profesor, copac s-au
constituit prin punerea laolaltă a acelor însuşiri generale, esenţiale şi
comune, prin care să identificăm obiectele care le aparţin, în mod
concret. De aceea ele se numesc noţiuni concrete.
Noţiunile frumuseţe, vinovăţie, adevăr sunt altfel constituite.
Din diferitele obiecte concrete s-a desprins o însuşire (frumos,
vinovat, adevărat) care, prin abstractizare, a devenit ea însăşi obiect,
noţiune, numită noţiune abstractă. Ea nu mai este legată de obiectele
concrete din care s-a desprins, dar poate fi asociată oricărui obiect
concret căruia i se potriveşte, devenind noţiune concretă: frumuseţea
peisajului, vinovăţia inculpatului, adevărul propoziţiei etc.
În sens strict logic, nu există noţiuni concrete. Întrucât
noţiunea reţine doar însuşirile generale, esenţiale ale unei clase de
obiecte, ea este implicit abstractă. Diferenţa între cele două clase de
mai sus este de grad de abstractizare. Primele sunt mai puţin abstracte
33
decât cele din urmă, drept pentru care vom face separarea în
noţiunu mai abstracte şi noţiuni mai puţin abstracte.
• Pentru fixarea cunoştinţelor, enumeraţi cel puţin
câte trei alte noţiui din fiecare categorie.
B. Comparaţi noţiunile de mai jos, grupaţi-le în două clase şi
spuneţi care este deosebirea dintre cele două clase rezultate:

competenţă, neclaritate, 1
impar,
claritate, paritate, 2
incompetenţă

Aţi observat, probabil, că noţiunile competenţă, claritate,


paritate sunt noţiuni care exprimă afirmarea existenţei unei însuşiri
despre o clasă de obiecte. Ele se numesc noţiuni afirmative.
Dimpotrivă, noţiunile neclaritate, impar, incompetenţă sunt
noţiuni care exprimă negarea existenţei unei însuşiri despre o clasă de
obiecte. Ele se numesc noţiuni negative.
• Pentru fixarea cunoştinţelor, enumeraţi cel puţin
câte trei noţiuni din fiecare categorie

În bibliografia recomandată veţi descoperi şi alte modalităţi


de clasificare a noţiunilor, precum şi alte clase de noţiuni, cu relevanţă
mai aparte, utile pentru aspiranţii sau studenţii de la profilul
specializat al filosofiei. Cele prezentate mai sus acoperă suficient
interesul de cunoaştere al nespecialiştilor.
Prezentăm, mai jos, tabloul general al tipurilor de noţiuni
analizate.
34
După prezenţa Noţiuni vide
obiectelor în sferă Noţiuni nevide

După După numărul obi- Noţiuni individuale


sferă ectelor din sferă
Noţiuni generale

După relaţia dintre Noţiuni colective


obiecte şi sferă

Noţiuni Noţiuni divizive

După gradul de Noţiuni mai abstracte


abstractizare
După Noţiuni mai
conţinut puţin abstracte
După calitatea Noţiuni afirmative
însuşirilor Noţiuni negative

2.3. Raporturi între noţiuni. Gen şi specie


1. Observaţi următoarele două grupe de noţiuni şi precizaţi
prin ce se deosebesc între ele:

1 Creion, stilou, pix, obiect de


scris, cretă.
2 Ceas, ploaie, Viena, culoare,
sentiment

Dacă aţi intuit bine, atunci aţi observat că noţiunile din prima
grupă sunt asemănătoare, deci au foarte multe însuşiri comune, în
timp ce noţiunile din a doua grupă sunt foarte diferite, avînd foarte
puţine însuşiri comune.
Numim noţiunile din prima grupă noţiuni comparabile, iar pe
cele din a doua grupă noţiuni necomparabile. Riguros logic, nu
există noţiuni necomparabile. Dihotomia făcută aici este una
35
instrumentală, în scopul observării şi ordonării materialului
cunoaşterii. În continuare vom analiza numai noţiunile comparabile.
2. Observaţi următoarele grupe de noţiuni şi precizaţi diferenţa
dintre ele:

1 Tânăr, june, cursant, student,


cetăţean român
2 Preşcolar, elev, student promovat,
student nepromovat, doctorand

Dacă observaţia voastră a fost corectă, atunci v-aţi dat seama


că în prima grupă noţiunile sunt legate între ele: tânăr şi june sunt
identice, o parte din studenţi sunt tineri, iar o parte din tineri, studenţi,
cursanţi sunt cetăţeni români.
Aceasta se întâmplă pentru că aceste noţiuni au sfere care
coincid parţial sau total. Ele se numesc, de aceea, noţiuni
concordante.
Noţiunile din cea de-a doua grupă nu sunt legate între
ele, chiar dacă aparţin aceluiaşi domeniu. Nici un preşcolar nu este
elev, nici un elev nu este student etc. Sferele acestor noţiuni nu au nici
un obiect comun, deci sunt complet separate. Ele se numesc, de aceea,
noţiuni opuse.

3. Să ne oprim, acum, asupra noţiunilor concordante. Pentru


o mai bună înţelegere a raporturilor dintre acestea, vom reprezenta
sferele noţiunilor prin cercuri (diagrame Euler).
A. Observaţi relaţia dintre noţiunile tânăr şi june .

tânăr
june

Numele celor două noţiuni sunt sinonime, întrucât sferele lor


coincid total. Spunem că ele sunt în raport de
identitate.
36
B. Observaţi relaţiile dintre noţiunile cursant şi student.

cursant

student

Nu toţi cursanţii sunt studenţi (unii pot fi elevi sau doctoranzi),


dar toţi studenţii sunt cursanţi. Noţiunea cursant este mai largă şi
cuprinde noţiunea student. Acesta este raportul de ordonare dintre
noţiuni.
Noţiunea cursant este supraordonată faţă de noţiunea
student, care este subordonată faţă de prima.
4. Să analizăm, acum, noţiunile opuse. Aşa cum am
constatat deja, aceste noţiuni nu au nici un obiect comun în sferele
lor. Dacă, însă, privim mai atent la conţinutul acestora, vom observa
unele diferenţe de interpretare a opoziţiei.
A. Observaţi relaţiile dintre noţiunile preşcolar, elev şi
doctorand.

preşcolar elev doctorand

Ele sunt independente una de alta, fiecare


având sfera sa distinctă, fără nici o legătură cu celelalte.
Cel care nu este şcolar poate fi preşcolar, doctorand sau orice
alt tip de cursant. Această opoziţie se numeşte opoziţie
neexclusivă sau contrarietate.
B. Observaţi relaţiile dintre noţiunile student nepromovat şi
student promovat.

student
nepromovat
student
promovat
37
Ele au sfere complet diferite. Cu toate acestea, nu poate fi
gândită una fără cealaltă. A fi nepromovat înseamnă negarea
automată a lui a fi promovat şi reciproc. A treia variantă nu
există. Ca urmare, afirmarea uneia presupune cu necesitate
negarea celeilalte. Acest raport se numeşte opoziţie exclusivă
sau contradicţie.
Prezentăm, mai jos, tabloul general al relaţiilor dintre noţiuni.

In raport de
contrarietate
Opuse
In raport de
contradicţie

Comparabile În raport de
identitate

NOŢIUNI Concordante În raport de


subordonare
(supraordonare)

Necomparabile În raport de
încrucişare
38
3. OPERAŢII CU NOŢIUNI.

Observaţi modul în care dumneavoastră vă însuşiţi


cunoştinţele necesare formării competenţelor proprii specialităţii.
Majoritatea acestora provin din discipline ştiinţifice, în interiorul
cărora descoperiţi o multitudine de noţiuni, o mare parte dintre
acestea derivând din noţiuni asimilate conştiinţei ca urmare a unor
studii anterioare (şcoală primară, liceu, alte studii). Contactul cu
realitatea este doar unul de ultimă instanţă, adesea o realitate mai
mult intuită, decât dată simţurilor elementare. Aşa se produc
cunoştinţe în matematică, filologie, psihologie, drept etc., domenii
denumite, în genere, ştiinţe intuitive, pentru a le deosebi de cele
aplicative, în care observaţia, practica, contactul nemijlocit cu
realitatea este preponderent. Şi aici, însă, ridicarea de la empiric la
ştiinţific presupune operaţii de derivare a unor noţiuni necunoscute
din altele, cunoscute. Petre Botezatu [8, p. 173 şi urm.] numeşte
aceste operaţii “operaţii logice constructive”, enumerând următoarele
specii:
♦ Generalizarea şi specificarea
♦ Analiza şi sinteza
♦ Diviziunea şi clasificarea
♦ Definiţia
Pentru identificarea particularităţilor fiecăreia dintre
operaţiile de mai sus, urmăriţi exemplificările de mai jos:
1. Ce este logica? Primul răspuns care vă poate sta la
îndemână este acesta:
-Este o ştiinţă.
Prin acest răspuns aţi realizat o operaţie de generalizare,
întrucât aţi trecut de la o specie (Logica), la un gen (Ştiinţă), cu
observaţia că specia aparţine genului.
2. Ce ştiinţă este aceasta? Dacă este vorba de ştiinţa din
care face parte acest curs, atunci veţi răspunde:
-Este Logica.
Prin acest răspuns aţi realizat o operaţie de specificare,
întrucât aţi trecut de la un gen (Ştiinţă) la o specie a acestuia
(Logica).
39

3. Care sunt componentele unui triunghi? Dacă nu aţi uitat


definitiv geometria, veţi răspunde:
- Triunghiul se compune din trei laturi
şi trei unghiuri.
Prin acest răspuns aţi realizat operaţia de analiză, întrucât
aţi descompus, mental, noţiunea triunghi în părţile sale
componente.
4. Ce este un poligon cu trei laturi şi trei unghiuri? Este
evident pentru cine ştie geometrie, că acesta este un triunghi. Ba mai
mult, veţi spune că nu este necesar ca întrebarea să cuprindă şi
indicarea unghiurilor. Este suficient să se indice “poligon cu trei
laturi”, indicarea unghiurilor fiind neesenţială. Prin aceasta aţi
realizat operaţia de sinteză, întrucât aţi numit noţiunea “triunghi”
pe baza componentelor sale esenţiale şi necesare.
Cele două perechi de operaţii au cel puţin trei trăsături
comune:
♦ Sunt operaţii logice cu sens opus. Generalizarea şi
sinteza sunt operaţii logic ascendente, în timp ce
specificarea şi analiza sunt operaţii logic descendente.
♦ Sunt operaţii logice aproximative, întrucât în noţiunile
rezultate nu sunt indicate caracteristicile definitorii ale
acestora şi nici diferenţele faţă de noţiunile de acelaşi
gen.
♦ Sunt operaţii logice indispensabile cunoaşterii, ele fiind,
totodată, după unii psihologi, scheme funcţionale ale
psihicului uman.
O mai mare precizie în cunoaşterea noţiunilor se obţine, pe
baza operaţiilor de mai sus, prin clasificare, diviziune şi mai ales
prin definiţie.

3.1. Clasificarea şi diviziunea


1. Imaginaţi-vă că v-aţi mutat într-o casă nouă. Toate
obiectele dumneavoastră sunt depozitate într-o încăpere. Trebuie să
le puneţi pe fiecare la locul lor şi atunci gândiţi, în prealabil, sau daţi
40
indicaţii celor ce vă ajută: hainele în dulapuri, cărţile în bibliotecă,
vasele în bucătărie, tablourile pe pereţi etc. Aţi realizat o operaţie de
clasificare. În multitudinea dezordonată de obiecte, aţi introdus un
criteriu de ordonare (utilitatea), aţi dat nume grupărilor de obiecte
rezultate (haine, cărţi, vase, tablouri) şi aţi stabilit locul fiecărei clase
de obiecte, în mod precis (dulapuri, bibliotecă, bucătărie, pereţi). Nu
terminaţi aranjarea casei până nu aţi găsit fiecărui obiect un loc
precis şi stabil (astfel încât să ştiţi oricând de unde să-l luaţi).
Definiţie: Clasificarea este operaţia logică, prin care
distribuim obiectele în clase, după un anumit criteriu, astfel încât
fiecare obiect să aibă un loc precis şi stabil.
Din definiţie, ca şi din descrierea operaţiei concrete la care ne-am
referit, rezultă structura logică a clasificării:
♦ Obiectele
♦ Criteriul clasificării
♦ Clasele
Pentru ca o operaţie de clasificare să fie corectă şi completă,
fără erori, ea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, numite
regulile clasificării:
♦ Fiecare obiect trebuie distrubuit într-o clasă
♦ Nici un obiect nu trebuie distribuit în mai multe clase
♦ Criteriul clasificării trebuie să fie unic în aceeaşi operaţie de
clasificare
♦ Asemănările pe baza cărora se face clasificarea trebuie să fie
mai importante decât deosebirile dintre obiecte
2. Continuând aranjarea casei dumneavoastră, să presupunem
că aţi ajuns la aranjarea cărţilor în bibliotecă. Nu le puteţi pune la
întâmplare. Pentru a le stabili locul, folosiţi un criteriu. O gospodină,
fără prea multă carte, le va aranja după mărime, format sau culoare.
Un intelectual le va aranja după categoria ştiinţifică din care fac
parte, rezultând cărţi beletristice şi cărţi de studiu ştiinţific. Apoi,
continuând gruparea acestora, va rezulta, pentru fiecare clasă
gruparea pe genuri literare (la cele beletristice), respective pe ştiinţe
(la cele de studiu) şi aşa mai departe, până la epuizarea interesului de
ordonare al celui care face operaţia. Această operaţie se numeşte
diviziune. Aţi plecat de la clasa cărţilor (care devine, aici, gen), aţi
41
introdus unul sau mai multe criterii succesive şi cărţile pe rafturile
bibliotecii dumneavoastră sunt ordonate pe specii din ce în ce mai
restrânse, până când fiecare carte are un loc precis şi stabil.
Definiţie: Diviziunea este operaţia logică prin care împărţim
în specii, după un anumit criteriu, o noţiune gen.
Din definiţie, ca şi din exempul dat, rezultă structura
logică a diviziunii:
♦ Genul
♦ Criteriul diviziunii
♦ Speciile
Pentru ca diviziunea să fie corectă, fără erori, ea trebuie
făcută după anumite reguli logice:
♦ Suma sferelor speciilor trebuie să fie egală cu sfera
genului
♦ Speciile trebuie să se excludă reciproc
♦ Criteriul trebuie să fie unic pe aceeaşi treaptă a
diviziunii
♦ Diviziunea nu trebuie să facă salturi
Justificarea regulilor clasificării şi diviziunii solicită un
minim efort de imaginaţie:
În cazul primei reguli, dacă suma sferelor speciilor este mai
mică decât sfera genului, atunci rezultă că rămân obiecte ale
genului nedistribuite în specii, (rămânem cu cărţile afară din rafturi,
în cazul nostru) iar dacă suma este mai mare, atunci am cuprins in
specii fie obiecte ce nu aparţin genului, fie obiecte din sfera
celorlalte specii ale aceluiaşi gen, ceea ce duce la încrucişarea
speciilor (în cazul nostru suntem în situaţia că unele cărţi ar putea fi
aşezate în mai multe locuri, în acelaşi timp). În cazul clasificării,
dacă nu găsim pentru fiecare obiect o clasă, atunci rămân obiecte
neclasificate (rămânem cu lucrurile în mijlocul camerei, în cazul
nostru).
Soluţia ieşirii din asemenea erori este aceea a adecvării
diviziunii şi clasificării la conţinutul genului (la ansamblul obiectelor
de clasificat) şi a determinării speciilor astfel încât fiecare obiect să-
şi găsească locul în acestea. Această soluţie este la îndemâna celor
cu experienţă, consecvenţă şi exigenţă logică.
42
Ca regulă complementară, pentru ca această încrucişare să
nu se producă, s-a introdus cea de-a doua regulă, care pune de la
început exigenţa ca nici un obiect al genului să nu se regăsească, în
acelaşi timp, în mai multe specii (respectiv ca nici un obiect să nu se
regăsească în acelaşi timp în mai multe clase).
Spre deosebire de clasificare, care se epuizează odată cu
încheierea aplicării unui anumit criteriu, diviziunea se poate face în
trepte, până la epuizarea interesului de cunoaştere al celui care face
operaţia. Pe fiecare treaptă, însă, criteriul trebuie să fie unic.
Unicitatea criteriului este o exigenţă ce se impune prin mecanismele
gândirii. Aceste mecanisme nu suportă suprapunerea mai multor
criterii în acelaşi timp, întrucât gîndirea estre structurată ca un
singur procesor, ce poate realiza operaţii succesive de aceeaşi natură,
dar nu şi concomitente.
Cea de-a patra regulă este de natură diferită în cele două
operaţii.
În cazul clasificării, regula nu este strict logică, ea fiind
aplicabilă mai degrabă ca exigenţă a ştiinţelor particulare, decât a
logicii. Ea se impune, însă, în funcţie de interesul de cunoaştere.
Astfel, studenţii din primul an de studii vor putea fi distribuiţi în
grupe în mod diferit în funcţie de felul în care asemănările şi
deosebirile dintre ei sunt percepute de echipa managerială a
universităţii. Pentru evidenţa din registrul matricol, este importantă
aranjarea studenţilor în ordinea strict alfabetică; pentru conducătorii
de seminar, este importantă omogenitatea valorică a grupelor, deci
rezultatele la învăţătură din liceu; din punctul de vedere al
studenţilor, sunt importante legăturile de prietenie, colaborarea de la
locul de muncă, starea civilă etc.
În cazul diviziunii, a patra regulă este eminamente logică. Ea
impune celui care face diviziunea să epuizeze partiţia după un
criteriu şi abia apoi să trecă la o nouă treptă a acesteia. Cărţile din
exemplul nostru trebuie, mai întâi, grupate după criteriul domeniului,
stabilind locul fiecăreia în cadrul speciilor rezultate pe baza acestuia,
apoi se trece la etapa următoare, în care, pe baza unui nou criteriu, se
împarte fiecare specie, devenită gen, în alte specii.
43
Este de reţinut faptul că cele două operaţii sunt reciproc
reversibile. Drumul de la gen la specii se face prin diviziune, iar
drumul invers, de la specii la gen, se face prin clasificare.

3.2. Definiţia
Diviziunea şi clasificarea oferă informaţii importante despre
mulţimea noţiunilor, ordonând şi ierarhizând, stabilind relaţii
reciproce între ele, dar numai la nivelul intuiţiei, al gândirii implicite.
Rolul explicitării noţiunilor şi al stabilirii proprietăţilor în baza
cărora noţiunile au un anumit loc în sistemul cunoaşterii revine
definiţiei. Aceasta este operaţia care arată ce este o noţiune, cum
este alcătuită, cum se construieşte sau cum acţionează obiectul,
proprietatea, relaţia, faptul concret exprimat de noţiune, punând în
evidenţă fie conţinutul, fie sfera unei noţiuni.
Definiţie: Definiţia este operaţia logică prin care dezvăluim
sfera sau conţinutul unei noţiuni.
Din definiţia definiţiei rezultă două modalităţi distincte de a
defini:
♦ Prin dezvăluirea sferei noţiunii; aceasta se numeşte
definiţie denotativă [8, p. 178]. Principalele definiţii
denotative sunt:
- definiţia prin exemplificare (Municipiul este, de
exemplu, Braşovul);
- definiţia prin enumerare (Sportul este handbalul,
atletismul, tenisul etc.);
- definiţia prin indicare (Pianul este acest obiect).
♦ Prin dezvăluirea conţinutului unei noţiuni; aceasta se
numeşte definiţie conotativă [8, p.178] Principalele
definiţii conotative sunt:
- definiţia lexicală, prin sinonimie, precum şi prin
prezentarea unor expresii şi locuţiuni cu acelaşi
înţeles sau cu înţeles apropiat (Bac: pod plutitor;
plută);
- definiţia stipulativă, prin care se precizează
contextul în care este utilizată o noţiune (Numim
împărţirea genului în specii, diviziune);
44
- Definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică
(va fi analizată mai jos).
Modalităţile de a defini sunt numeroase, astfel încât o teorie
completă a definiţiei este ea însăşi o materie specială a logicii.
Reţinem, pentru interesul nostru de cunoaştere, doar caracterizarea
definiţiei prin gen proxim şi diferenţă specifică, considerată cea mai
precisă modalitate de a defini.
Structura definiţiei
Orice definiţie se prezintă ca un raport de identitate între
două noţiuni:
♦ Noţiunea de definit (definitul)
♦ Noţiunea care defineşte (definitorul)

Formalizaţi următoarele texte, considerate definiţii prin gen


proxim şi diferenţă specifică şi stabiliţi forma lor comună:
1. Pătratul este dreptunghiul care are toate laturile egale.
2. Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul individual şi
colectiv.
3. Omul este animalul care are conştiinţa de sine.
Dacă sunteţi obişnuiţi cu ideea de formalizare, din cursul
introductiv, atunci veţi observa că toate cele trei texte se pot
formaliza în două variante:

A: “a este b” sau “a este identic cu b”

unde (a) înlocuieşte noţiunile “pătrat”, “psihologie”, “om”, iar (b)


înlocuieşte noţiunile “dreptunghiul care are toate laturile egale”,
“ştiinţa care studiază psihicul individual şi colectiv”, “animalul
care are conştiinţa de sine”.
Noţiunea (b) se poate prezenta, de asemenea, identic pentru
toate cele trei texte, sub forma: “(m) care (n)”, unde (m) înlocuieşte
noţiunile “dreptunghi”, “ştiinţă”, “animal”, iar (n) înlocuieşte
expresiile predicative “are toate laturile egale”, “studiază psihicul
individual şi colectiv”, “are conştiinţa de sine”. Putem, acum,
prezenta o altă variantă de formalizare a textelor de mai sus:
45
B. “ a este m care n”

Să analizăm relaţiile dintre noţiunile (a) şi (m), prezente în


textele de mai sus. Vom observa un raport de concordanţă de tipul
subordonării, astfel:

pătrat dreptunghi psihologie ştiinţă

animal m
om a

Este evident faptul că noţiunile (m) sunt genuri, iar noţiunile


(a) sunt specii ale acestora. Mai mult, chiar, pentru ca definiţia să fie
corectă, genul trebuie să fie proxim, adică, într-o ierarhie de noţiuni,
noţiunea (m) trebuie să fie de rang imediat superior noţiunii (a).
Expresiile (n) se numesc “diferenţă specifică”, întrucât prin
acestea se precizează diferenţa dintre noţiunea de definit (a) şi
celelalte noţiuni de acelaşi rang, cuprinse în genul proxim (m).
Folosind acum simbolurile:
NDD : noţiunea de definit
GP : genul proxim
DS : diferenţa specifică
vom scrie schema logică a definiţiei astfel:

NDD este GP care DS

Regulile definiţiei
Pentru ca definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică să
fie corectă, ea trebuie să respecte anumite reguli logice:
46
4. Adecvarea: definiţia trebuie să convină noţiunii de definit şi
numai acesteia. Acest lucru se realizează numai prin
utilizarea corectă, în prealabil, a diviziunii şi clasificării, prin
care să se obţină un tablou complet al ierarhiei noţiunilor. O
definiţie poate fi inadecvată, în două moduri:
• Să fie prea largă, atunci când genul nu este proxim
(Pătratul este patrulaterul care are toate laturile egale;
definiţia este valabilă, în acest caz, şi pentru romb)
• Să fie prea restrânsă, atunci când diferenţa specifică este
incorect formulată, prin adăugarea unor caracteristici
suplimentare (Omul este animal care are conştiinţa de sine
şi naşte fii; în această definiţie este cuprins numai omul de
genul feminin)
2. Claritatea: definiţia nu admite ca definitorul să fie
exprimat prin metafore (Avionul este pasărea care scuipă foc), prin
aluzii sau comparaţii (Tristeţea este ca şi când te-ar durea
măselele) sau prin expresii echivoce.
3. Definiţia nu trebuie să formeze cerc: o definiţie formează
cerc dacă definitorul utilizează aceleaşi noţiuni ca în definit (Omul
este om oriunde şi oricând; aceasta este o tautologie) sau când
definitorul nu poate fi exprimat decât tot prin definit (Timpul este
ordinea succesiunii)
4.Definiţia nu trebuie să fie negativă. Definiţia prin negaţie
este imprecisă, întrucât ea arată doar ce nu este o noţiune, de unde
rezultă o infinitate de identităţi (Omul nu este cal). Fac excepţie
noţiunile negative, pentru care definiţia negativă este acceptată.
47
Exerciţii şi probleme pentru evaluare
4. Minitest de autoevaluare
Nr. Exerciţiul (problema) Punctaj
Crt max/min.
1 Stabiliţi conţinutul şi sfera următoarelor noţiuni: 6/4
- student
- calendar
- promoţie
2. Clasificaţi, după cel puţin două criterii,
următoarele obiecte: pix, câine, tăiere, student, 8/4
ceapă, bogat, creion, cal, autoturism, profesor,
roşu, alergare.
3. Realizaţi, după cel puţin două criterii, diviziunea 8/6
noţiunii plantă.
4. Definiţi prin gen proxim şi diferenţă specifică cel 8/6
puţin trei noţiuni rezultate din diviziunea realizată.
TOTAL 30/20

II. Teme pentru eseuri (maxim 500 de cuvinte):


1. Ioan Petrovici despre ce sunt şi cum se alcătuiesc
noţiunile [7]
2. Caracterizarea de către Petre Botezatu a teoriei noţiunilor
în logica modernă.[8]

ooOoo
48

CURSUL NR.3

PROPOZIŢIA

1. Propoziţia ca formă logică compusă


1.1. Definiţia propoziţiei.
1.2. Structura logică a propoziţiei
1.3. Felurile propoziţiei după cantitate şi calitate
1.4. Distribuţia termenilor în propoziţie.
2. Operaţii logice cu propoziţii. Inferenţe imediate.
2.1. Inferenţe imediate prin opoziţie. Pătratul logic.
2.2. Inferenţe imediate prin echivalenţă.

Standarde de performanţă
După parcurgerea etapelor de însuşire a
cunoştinţelor propuse în acest curs, veţi fi în măsură:
• Să identificaţi specificul propoziţiei ca formă
logică compusă
• Să formalizaţi şi să standardizaţi propoziţiile
• Să identificaţi exigenţele logice ale formulării
propoziţiilor.
• Să descoperiţi modalităţile logice de trecere de
la o propoziţie logică la alta.

Bibliografie
1. Nae Ionescu, Curs de logică, Editura Humanitas, 1993,
p. 123-147.
2. Petre Botezatu, Introducere în logică, Editura “Polirom”,
Iaşi, 1997, p. 95-112.
3. Gheorghe Enescu, Tratat de logică, Editura Lider,
Bucureşti, p. 94-107.
49
4. I. Didilescu, V. Pavelcu, Logica, Manual pentru liceele
pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1968, p. 52-88.
5. Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 94, 151-152, 295-
299.
50
1. PROPOZIŢIA CA FORMĂ LOGICĂ COMPUSĂ

1.1. Definiţia propoziţiei


Citiţi textul următor şi observaţi ce înţelegeţi din acesta:

Pasăre, metal, obiect zburător, greutate, creion, cartofi,


peşte, talangă, desen.

Prima impresie este indubitabil una de confuzie: aveţi în faţă


o înşiruire de cuvinte, fiecare cu înţelesul lui, fără nici o legătură
stabilită între ele. Sunt simple noţiuni.
Încercaţi, cu ajutorul intuiţiei, să stabiliţi anumite legături
între noţiunile de mai sus, astfel încât textul să spună ceva.
Formulaţi, de exemplu, propoziţii sau fraze, folosind cuvinte
ajutătoare care să nu fie noţiuni:

………………………………………………….

…………………………………………………………

……………………………………………………….

…………………………………………………………

………………………………………………………...

Iată câteva soluţii:


1. Pasărea este obiect zburător.
2. Talanga este din metal.
3. Cartofii au greutate.
4. Cu creionul fac un desen, care este un peşte.
Încercaţi şi alte soluţii, şi veţi observa că textele realizate
folosesc noţiunile, între care se stabilesc anumite relaţii. Pentru
51
exprimarea acestor relaţii, utilizăm expresii relativ constante, de
tipul: este, sunt, nu este, nu sunt, are, au, cu, care, fac etc., care nu
sunt noţiuni. Numim aceste expresii operatori, iar textele (1), (2),
(3), (4), aserţiuni.
Dintrte aserţiunile de mai sus, prima exprimă existenţa, a
doua exprimă esenţa, a treia exprimă o proprietate, iar a patra o
acţiune. Toate, însă, exprimă relaţii între noţiuni. Ele sunt
PROPOZIŢII, în sens logic.

Notă (1): Studiile de logică folosesc două modalităţi de a numi


relaţiile dintre noţiuni: propoziţii şi judecăţi. Petre Botezatu afirmă că
termenul propoziţie aparţine logicii formale, exprimând cupluri de forme
logice, în timp ce termenul judecată aparţine pragmaticii şi psihologiei,
fiind expresia atitudinii subiectului faţă de aceste cupluri (de afirmare, de
negare). Pentru detalii, vezi [2], p. 54-55.

Definiţie: Propoziţia este formă logică compusă, care se


exprimă ca legătură logică între noţiuni, prin intermediul
operatorilor logici existenţiali.

Notă (2): Operatorul logic existenţial cel mai utilizat este verbul “a
fi”, cu toate flexiunile sale. În logica clasică, toţi operatorii logici
existenţiali pot fi reduşi la o formă a verbului “a fi”.
Reductibilitatea este pusă la îndoială de logica modernă a
propoziţiei, dar, întrucât o discuţie asupra acestei îndoieli depăşeşte nivelul
exigenţelor noastre, vom accepta punctul de vedere al logicii clasice.
În exemplul de mai sus, nu toţi operatorii logici sunt reductibili la
verbul “a fi”, pentru că nu toate cele patru aserţiuni sunt propoziţii, în
sensul definiţiei date. Cea de-a patra propoziţie este, de fapt, o combinaţie
de mai multe propoziţii:
a) Eu sunt cel care face un desen.
b) Desenul este făcut cu creionul.
c) Desenul este imaginea unui peşte.
În logică, aceasta se numeşte propoziţie compusă sau formulă
propoziţională. De studiul acestui tip de propoziţii se ocupă un capitol
special al logicii, pe care-l vom studia ulterior.
52
1.2. Structura logică a propoziţiei
Observaţi, pe baza informaţiilor de la (1.1.), structura
propoziţiei (1).

Pasărea este obiect zburător

Stabiliţi, din punctul de vedere al gramaticii, rolul fiecărei


părţi de propoziţie:

Pasărea
Este obiect
Zburător

Din gramatică ştim că în această propoziţie “pasărea” este


subiect, întrucât despre el se spune ceva, expresia “este obiect” are
rol de predicat nominal, întrucât prin ea se spune ceva despre subiect,
iar “zburător” este atribut, întrucât arată ce fel de obiect este pasărea.
Din punct de vedere logic, potrivit definiţiei, propoziţia
cuprinde două noţiuni: pasăre şi obiect zburător, legate între ele cu
un operator logic existenţial: este.
Logica împrumută din gramatică limbajul, dar cu
particularităţile specifice analizei logice. Astfel, primei noţiuni îi
atribuim numele de subiect logic, iar pentru a determina rolul celei
de-a doua noţiuni, operăm, în înţelesul gramatical, următoarele
modificări impuse de logică: separăm predicatul nominal în
componentele sale (verbul copulativ “este” şi numele predicativ
“obiect”), atribuim verbului copulativ numele de copulă logică, iar
numele predicativ “obiect”, având un înţeles de sine stătător
împreună cu atributul “zburător” (“obiect zburător”), îl unim cu
acesta şi-l numim predicat logic.
Rezultă următoarea structură logică a propoziţiei de mai sus:
Pasărea: subiect logic
Este: copulă logică
Obiect zburător: predicat logic
Dacă simbolizăm subiectul logic cu S, iar predicatul logic cu
P, atunci obţinem formula generalizată a propoziţiei, în sens logic:
53

S este P

Logica dă mai multe interpretări acestei formule, dintre care


vom reţine pe următoarele:
♦ S are proprietatea P (în logica predicatelor)
♦ S este inclus în P (în logica claselor)
În cele ce urmează, vom analiza propoziţia în contextul
logicii predicatelor, în care predicatul este considerat ca proprietate a
subiectului.
Pentru discuţii asupra gradului de preciziune a unei asemenea
formule, studiaţi [2], p. 96 şi urm.

1.3. Felurile propoziţiilor, după cantitate şi calitate


În forma generalizată a propoziţiei, S este P, subiectul şi
predicatul logic sunt nedeterminate cantitativ. Prin urmare, nu putem
spune câte dintre obiectele aparţinând clasei S au proprietatea P.
Pentru a putea realiza acest lucru, vom introduce în formula
generalizată un operator cantitativ, (toţi, unii), rezultând, astfel,
două tipuri de propoziţii, după criteriul cantităţii:
1. Propoziţii universale
Toţi S sunt P (Toate păsările sunt obiecte zburătoare)
2. Propoziţii particulare
Unii S sunt P (Unele păsări sunt migratoare)
In formula generalizată, S este P, prin copula “este”,
proprietatea (P) este exprimată la modul afirmativ. Noi însă nu
afirmăm, doar, o proprietate, ci o şi putem nega. Copula negaţiei, “nu
este” (plural: “nu sunt”) îndeplineşte acest rol în propoziţie,
schimbându-i calitatea, astfel încât, după criteriul calităţii,
propoziţiile sunt:
1. Propoziţii afirmative
S este P (Calul este mamifer)
2. Propoziţii negative
S nu este P (Calul nu este insectă)
54
Întrucât se referă la componente diferite ale propoziţiei,
cele două criterii pot funcţiona concomitent, astfel încât obţinem o
nouă distribuţie a felurilor propoziţiei, după cantitate şi calitate,
altfel spus, după cantitatea termenilor şi calitatea copulei.
Această nouă distribuţie este deosebit de importantă pentru
studiul logicii formale, ea stabilind tipurile standard de propoziţii cu
care se operează în construcţia silogismelor.
Pentru simbolizarea lor, se folosesc primele patru vocale ale
alfabetului latin (A, E, I, O), ele corespunzând cu vocalele
caracteristice operatorilor cantitativi în limba greacă: pãs (toţi), tis
(unii), oudén (nici unul), ou pãs (nu toţi) sau cu primele două vocale
din cuvintele latine affirmo şi nego.
Prin urmare, cele patru tipuri de propoziţii, după cantitate şi
calitate, sunt:
Propoziţia universal-afirmativă:
Toţi S sunt P sau SaP, simbol A
Propoziţia universal-negativă:
Nici un S nu este P sau SeP, simbol E
Propoziţie particular-afirmativă:
Unii S sunt P sau SiP, simbol I
Propoziţie particular-negativă:
Unii S nu sunt P sau SoP, simbol O

Este sugestivă, pentru înţelegerea raporturilor dintre sferele


termenilor, reprezentarea acestora prin diagrame Euler (după autorul
propunerii):

Propoziţia universal-afirmativă A: Toţi S sunt P sau SaP


Toţi studenţii sunt absolvenţi de liceu

S , P P S
55
Propoziţia universal-negativă E: Nici un S nu este P sau SeP:
Nici un peşte nu este mamifer

S P

Propoziţia particular-afirmativă I: Unii S sunt P sau SiP


Unele planete sunt calde

S x P

Propoziţia particular-negativă O: Unii S nu sunt P sau SoP


Unele zile nu sunt frumoase

x
S P

1.4. Distribuţia termenilor în propoziţie.


Subiectul logic S şi predicatul logic P se numesc termeni ai
propoziţiei.
Prin distribuţia termenilor în propoziţie înţelegem măsura
în care este luată în propoziţie sfera termenilor.
♦ Un termen este distribuit, dacă sfera lui este luată în
întregime în propoziţie.
♦ Un termen este nedistrubuit, dacă sfera lui este luată în
propoziţie doar cu o parte a sa.
Observaţi diagramele Euler ale propoziţiilor standard de mai
sus. Ele ne ajută să înţelegem interpretarea distribuţiei termenilor în
acestea. Stabiliţi distrubuţia termenilor, completând tabelele de mai
jos cu expresiile “distribuit”, respectiv “nedistribuit”, după caz.
56
1. Propoziţia universal-afirmativă Toţi S sunt P:
Subiectul logic S
Predicatul logic P

2. Propoziţia universal-negativă Nici un S nu este P:


Subiectul logic S
Predicatul logic P

3. Propoziţia particular-afirmativă Unii S sunt P:


Subiectul logic S
Predicatul logic P

4. Propoziţia particular-negativă Unii S nu sunt P:


Subiectul logic S
Predicatul logic P

Iată, mai jos, răspunsurile corecte şi explicaţiile acestora.


Dacă aveţi dificultăţi de înţelegere, citiţi încă o dată definiţiile
distribuţiei termenilor de la începutul acestui paragraf.
1. Pentru propoziţia universal-afirmativă, observăm că
întreaga sferă a subiectului logic este inclusă in sfera predicatului
logic, deci toţi indivizii clasei S au proprietatea P. Spunem că S
(subiectul logic) este distribuit.
În propoziţie se vorbeşte doar de sfera subiectului logic; prin
analogie, spunem că predicatul logic P se atribuie numai cu o parte a
sa, subiectului logic, fapt pentru care spunem că predicatul logic este
nedistribuit.
2. Pentru propoziţia universal-negativă, observăm că
întreaga sferă a subiectului logic este cuprinsă în propoziţie (are
calitatea de a nu fi P). Subiectul logic este, deci, distribuit.
Predicatul logic al acestei propoziţii este şi el distribuit,
întrucât negaţia totală a apartenenţei subiectului logic la predicatul
logic este reciproc echivalentă. Dacă este adevărat că Nici un S nu
este P atunci este adevărat şi că Nici un P nu este S.
3. Pentru propoziţia particular-afirmativă, observăm că
atât sfera subiectului logic, cât şi cea a predicatului logic sunt luate în
57
propoziţie cu o parte a lor. Spunem că atât subiectul logic, cât şi
predicatul logic sunt nedistribuite.
4. Cazul propoziţiei particular-negative este unul mai
special. Pentru subiectul logic, este evident faptul că aceste este
nedistribuit, întrucât este luat în propoziţie cu o parte din sferă. În ce
priveşte predicatul logic, acesta este considerat distribuit, doar prin
luarea în considerare a diagramei Euler, în care se observă că sfera
predicatului nu este afectată. Intuitiv, însă, acest fapt este mai greu de
acceptat, întrucât, dacă privim exemplul nostru, consecinţele
afirmaţiei că unele zile nu sunt frumoase pot fi două: prima, că unele
zile sunt frumoase, ceea ce înseamnă că predicatul este nedistribuit,
sau că nici o zi nu este frumoasă, ceea ce înseamnă că predicatul este
distribuit. Distribuţia predicatului este afirmată, totuşi, pentru simplul
fapt că analiza logică se opreşte la propoziţia dată, fără analiza
consecinţelor.
Din cele de mai sus, putem formula, acum, legile de
distribuţie a termenilor în propoziţiile standard, astfel:

1. Subiectul logic este distribuit în propoziţiile universale


şi nedistribuit în propoziţiile particulare.
2. Predicatul logic este nedistribuit în propoziţiile
afirmative şi distribuit în propoziţiile negative.

2. OPERAŢII LOGICE CU PROPOZIŢII.


INFERENŢE IMEDIATE

Din exemplul dat la începutul capitolului anterior, am


constatat faptul că rolul propoziţiei este acela de a pune noţiunile în
relaţie, pentru a obţine noi cunoştinţe. Propoziţiile se nasc, în genere,
pe baza observării relaţiilor, ca afirmare a acestora, situându-se la
primul nivel de compunere a formelor logice. Pentru ca gândirea să
se ridice la un nivel superior de complexitate, ea compune
propoziţiile în diferite moduri, prin operaţii logice.
Operaţiile logice cu propoziţii se numesc inferenţe .
58
Orice inferenţă presupune o propoziţie iniţială, luată ca
bază a inferenţei, numită premisă şi o propoziţie derivată, considerată
ca produs al inferenţei, numită concluzie. Între acestea se pot găsi sau
nu propoziţii intermediare.
♦ Inferenţa imediată este inferenţa în care nu există
propoziţii intermediare.
♦ Inferenţa mediată este inferenţa în care există cel puţin
o propoziţie intermediară. Ea se mai numeşte şi raţionament şi va
fi studiată într-un capitol separat.
După natura relaţiilor dintre premisă şi concluzie, inferenţele
imediate sunt de mai multe feluri:
1. Inferenţe imediate prin opoziţie (concluzia se opune
premisei).
2. Inferenţe imediate prin echivalenţă (concluzia este
echivalentă cu premisa).
a) Conversiunea;
b) Obversiunea;
c) Inversiunea (fiind o inferenţă imediată parţială şi
discutabilă, nu va face obiectul acestui curs).
Pentru înţelegerea inferenţelor imediate, este necesar să
introducem un nou termen specific logicii: valoarea de adevăr.
Valoarea de adevăr exprimă “capacitatea propoziţiei de a fi
adevărată sau falsă” [2, p. 56], fiind o marcă distinctă a propoziţiei
ca formă logică. Calitatea efectivă de adevărată sau falsă a unei
propoziţii este obiectul, în principal, al altor ştiinţe: gnoseologia,
epistemologia, praxiologia etc. În logică se lucrează cu presupoziţii
asupra adevărului sau falsului premiselor, pentru a se stabili valoarea
de adevăr a concluziilor. Totodată logica operează nu numai cu două
valori de adevăr (la acest nivel operează logica bivalentă), ci şi cu
mai multe valori de adevăr ( în logica n-valentă). La nivelul de
studiu al logicii elementare, operăm cu două valori de adevăr:
adevărat (simbolizată prin litera “v” sau prin cifra “1”) şi fals
(simbolizată prin litera “f” sau cifra “0”).
59
3.1.Inferenţe imadiate prin opoziţie. Pătratul logic
Fie date următoarele două noţiuni:
♦ STUDENT şi
♦ OM SILITOR
Formaţi cu cele două noţiuni propoziţiile standard, A, E, I, O.

Dacă aţi înţeles corect structura acestor propoziţii, atunci


ajungeţi la următoarele formulări:
♦ A. Toţi studenţii sunt oameni silitori
♦ E. Nici un student nu este om silitor
♦ I. Unii studenţi sunt oameni silitori
♦ O. Unii studenţi nu sunt oameni silitori
Pentru o mai bună înţelegere a operaţiei, ataşaţi fiecărei
propoziţii diagramele Euler corespunzătoare:
A. E.

oameni silitori oameni


studenţi silitori
studenţi

I. O.
studenţi x oameni studenţi oameni
silitoritoriilitori silitori
60
1. Presupuneţi că propoziţia A este întâi adevărată (v), apoi
falsă (f) şi stabiliţi valoarea de adevăr a celorlalte trei tipuri de
propoziţii, completând tabelul de mai jos. Unde nu cunoaşteţi
răspunsul, puneţi semnul întrebării:
Tipul propoziţiei A E I O
Valoarea de v
adevăr f

2. Presupuneţi că propoziţia E este întâi adevărată (v), apoi


falsă (f) şi stabiliţi valoarea de adevăr a celorlalte trei tipuri de
propoziţii, completând tabelul de mai jos. Unde nu cunoaşteţi
răspunsul, puneţi semnul întrebării:
Tipul propoziţiei A E I O
Valoarea de v
adevăr f

3. Presupuneţi că propoziţia I este întâi adevărată (v), apoi


falsă (f) şi stabiliţi valoarea de adevăr a celorlalte trei tipuri de
propoziţii, completând tabelul de mai jos. Unde nu cunoaşteţi
răspunsul, puneţi semnul întrebăriiî
Tipul propoziţiei A E I O
Valoarea de v
adevăr f

4. Presupuneţi că propoziţia O este întâi adevărată (v), apoi


falsă (f) şi stabiliţi valoarea de adevăr a celorlalte trei tipuri de
propoziţii, completând tabelul de mai jos. Unde nu cunoaşteţi
răspunsul, puneţi semnul întrebării:

Tipul propoziţiei A E I O
Valoarea de v
adevăr f

Pentru rezolvarea exerciţiilor 1-4 priviţi cu atenţie diagramele


Euler şi nu uitaţi că adevărul sau falsul date sunt presupoziţii şi nu
61
concordanţe cu punctele dumneavoastră de vedere. Vă ajută în
rezolvarea acestor exerciţii o revedere a tabloului general al
raporturilor dintre noţiuni.
Dacă aţi înţeles corect raporturile dintre termenii propoziţiilor
şi dintre propoziţii, atunci aţi ajuns la următoarele soluţii:
1.
Tipul propoziţiei A E I O
Valoarea de v f v f
adevăr f ? ? v
2.
Tipul propoziţiei A E I O
Valoarea de f v f v
adevăr ? f v ?
3.
Tipul propoziţiei A E I O
Valoarea de ? f v ?
adevăr f v f v
4.
Tipul propoziţiei A E I O
Valoarea de f ? ? v
adevăr v f v f

Analizând rezultatele obţinute în cele patru tabele, şi luând în


considerare numai rezultatele certe, vom constata unele regularităţi,
care pot fi exprimate sub forma unor legi de inferenţă imediată prin
opoziţie:
1. Legea contrarietăţii: Adevărul propoziţiilor universale
determină falsul propoziţiilor universale de calitate opusă
2. Legea subcontrarietăţii: Falsul propoziţiilor particulare
determină adevărul propoziţiilor particulare de calitate
opusă
3. Legea subalternării: Adevărul propoziţiilor universale
determină adevărul propoziţiilor particulare, iar falsul
propoziţiilor particulare determină falsul propoziţiilor
universale.
62
4. Legea contradicţiei: Valoarea de adevăr a unei
propoziţii este opusă valorii de adevăr a propoziţiei de
cantitate şi calitate opusă.
Cele patru legi au fost sintetizate de filosoful roman Boethius
(480-524) sub formă grafică, printr-un pătrat, numit pătratul logic
sau pătratul lui Boethius:
A E

I O

Rezultă, din acest pătrat:


♦ Inferenţa imediată prin contrarietate este o opoziţie prin
calitate între propoziţiile universale (A-E)
♦ Inferenţa imediată prin subcontrarietate este o opoziţie
prin calitate între propoziţiile particulare (I-O)
♦ Inferenţa imediată prin subalternare este o opoziţie prin
cantitate a propoziţiilor de aceeaşi calitate (A-I şi E-O)
♦ Inferenţa imediată prin contradicţie este o opoziţie
simultană, prin calitate şi cantitate (A-O şi E-I)

3.2. Inferenţe imediate prin chivalenţă. Conversiunea,


obversiunea şi inversiunea
Dacă în inferenţele imediate prin opoziţie concluzia este
opusă premisei, în inferenţele imediate prin echivalenţă, dintr-o
propoziţie iniţială, se obţine o propoziţie derivată, echivalentă cu
cea iniţială.
63
Notă: două propoziţii sunt echivalente dacă au întotdeauna
aceeaşi valoare logică. Studiul echivalenţei ca relaţie între propoziţii
se va face într-un capitol separat, dedicat propoziţiilor compuse.
Inferenţa imediată prin echivalenţă are loc în interiorul
propoziţiei iniţiale, după anumite reguli formale.
Principalele inferenţe immediate prin echivalenţă sunt:
♦ Conversiunea
♦ Obversiunea
♦ Inversiunea

2.2.1. Conversiunea.
Definiţie: Conversiunea este inferenţa imediată prin
echivalenţă în care, dintr-o propoziţie iniţială, numită convertendă,
obţinem o propoziţie derivată, numită conversă, prin schimbarea
între ei a termenilor propoziţiei iniţiale.
Pe baza definiţiei date, realizaţi conversiunea celor patru
tipuri de propoziţii standard A, E, I, O, cu exemplele date la
paragraful 1.3., completând tabelele de mai jos:

Propoziţia universal-afirmativă A Toţi S sunt P sau SaP:


Toţi studenţii sunt absolvenţi de liceu

S P

Conversa:
Formula

Exemplul
64
Propoziţia universal-negativă E Nici un S nu este P sau SeP:
Nici un peşte nu este mamifer

S P

Conversa:
Formula

Exemplul

Propoziţia particular-afirmativă I Unii S sunt P sau SiP:


Unele planete sunt calde

S x P

Conversa:
Formula

Exemplul

Propoziţie particular-negativă O Unii S nu sunt P sau SoP:


Unele zile nu sunt frumoase

S P

Conversa:
Formula

Exemplul
65

Dacă aţi rezolvat corect exerciţiul de mai sus, atunci aţi ajuns
la următoarea soluţie:
Conversa propoziţiei universal-afirmative, A, este o
propoziţie particular-afirmativă, I:
A Toţi S sunt P (SaP)……(PiS) Unii P sunt S I
Toţi studenţii sunt absolvenţi de liceu…..
…………Unii absolvenţi de liceu sunt studenţi
2. Conversa propoziţiei universal-negative, E, este tot o
propoziţie universal-negativă, E:
E Nici un S nu este P (SeP)…(PeS) Nici un P nu este S E
Nici un peşte nu este mamifer …………
………………..Nici un mamifer nu este peşte
3.Conversa propoziţiei particular-afirmative, I, este tot o
propoziţie particular-afirmativă, I:
I Unii S sunt P (SiP)…(PiS) Unii P sunt S I
Unele planete sint calde ………………
……………Unele obiecte calde sunt planete
4.Conversia propoziţiei particular-negative, O, nu este
posibilă, din următoarele motive:
♦ Nu există o conversă de tip Unii P nu sunt S (PoS),
deoarece în propoziţia iniţială P este distribuit, deci
este luat cu întrega lui sferă, iar dacă respectăm
această distribuţie, conversa trebuie să fie universală,
având termenul P distribuit, ca subiect.
♦ Propoziţia Nici un P nu este S (PeS) nu poate fi
conversă, deoarece nu putem deriva dintr-o propoziţie
particulară, una universală, întrucât concluzia ar
depăşi sfera premisei, ceea ce nu este permis.

Din soluţiile date problemelor de mai sus rezultă două tipuri


de conversiune:
1. Conversiunea simplă, în care conversa are aceeaşi
cantitate cu convertenda (cazurile propoziţiilor de tip E
şi I).
66
2. Conversiune prin accident (prin schimbarea cantităţii),
în care conversa are cantitatea diferită de convertendă
(cazul propoziţiilor de tip A).

2.2.2. Obversiunea.
Definiţie: Obversiunea este inferenţa imediată prin
echivalenţă în care, dintr-o propoziţie iniţială, numită obvertendă,
obţinem o propoziţie derivată, numită obversă, prin schimbarea
predicatului logic cu contradictoriul său. (Contradictoriul lui P este
non-P)
Pe baza definiţiei date, realizaţi obversiunea celor patru tipuri
de propoziţii standard A, E, I, O, cu exemplele date la paragraful
1.3., completând tabelele de mai jos:
Propoziţia universal-afirmativă A Toţi S sunt P sau SaP:

Toţi studenţii sunt absolvenţi de liceu

S P

Obversa:
Formula

Exemplul

Propoziţia universal-negativă E Nici un S nu este P sau SeP:


Nici un peşte nu este mamifer

S P

Obversa:
Formula

Exemplul
67

Propoziţia particular-afirmativă I Unii S sunt P sau SiP:


Unele planete sunt calde

S x P

Obversa:
Formula

Exemplul

Propoziţia particular-negativă O Unii S nu sunt P sau SoP:


Unele zile nu sunt frumoase

x
S P

Obversa:
Formula

Exemplul

Dacă aţi rezolvat corect exerciţiul de mai sus, atunci aţi ajuns
la următoarea soluţie:
1. Obversa propoziţiei universal-afirmative, A, este o
propoziţie universal-negativă, E:
A Toţi S sunt P (SaP)…...(SeP) Nici un S nu este non-P E
Toţi studenţii sunt absolvenţi de liceu…
………Nici un student nu esten non-absolvent de liceu
68
2. Obversa propoziţiei universal-negative, E, este o
propoziţie universal-afirmativă, A:
E Nici un S nu este P (SeP)…...(SaP) Toţi S sunt non-P A Nici un
peşte nu este mamifer…
…………………Toate mamiferele sunt non-peşti
3. Obversa propoziţiei particular-afirmative, I, este o
propoziţie particular-negativă, O:
I Unii S sunt P (SiP) …(SoP) Unii S nu sunt non-P O
Unele planete sunt calde………
……………Unele planete nu sunt non-calde
4. Obversa propoziţiei particular-negative, O, este o
propoziţie particular-afirmativă, I:
O Unii S nu sunt P (SoP)…….(SiP) Unii S sunt non-P I
Unele zile nu sunt frumoas………
………………. Unele zile sunt non-frumoase
Din soluţia dată mai sus, rezultă două concluzii principale,
pentru obversiune:
1. Obversiunea schimbă calitatea propoziţiei, dar nu schimbă
cantitatea acesteia.
2. Prin obversiune se păstrează calitatea subiectului logic şi se
schimbă calitatea predicatului logic.
69
Exerciţii şi probleme pentru evaluare
I. Minitest de autoevaluare
Nr. Eexerciţiul (problema) Punctaj
crt max/min
1 Folosind schema generală a gândirii logice,daţi 6/4
definiţia propoziţiei, prin gen proxim şi diferenţă
specifică
2. Aduceţi la forma standard şi determinaţi structura
logică a următoarelor propoziţiiî stabiliţi felul
acestora, după cantitate şi calitate:
♦ Nici un câine care latră, nu muşcă 12/8
♦ Unii cai de dar, nu se caută în dinţi
♦ Tot ce zboară, se mănâncă
♦ Pe unii prieteni ţi-i alege Dumnezeu

3. Pe baza pătratului logic, stabiliţi valoarea de adevăr a 8/4


propoziţiilor corespondente următoarei propoziţii,
considerată ca fiind:
♦ Adevărată: Nici o palmă de pământ nu este
cedată.
♦ Falsă:Unele puncte de vedere sunt contrazise.
4. Stabiliţi conversa şi obversa următoarelor propoziţii: 8/4
• Unele opere dramatice sunt clasice
• Toate melodiile cântate sunt cunoscute
• Unii poeţi nu sunt recunoscuţi ca valori.
• Nici un vis nu este realitate.
TOTAL 34/20

II. Teme pentru eseuri (maxim 500 de cuvinte):


1. Controverse asupra statutului inferenţelor imediate.
2. Propoziţie şi judecată. Valoarea de adevăr a propoziţiei.

ooOoo
70

CURSUL NR.4

Inferenţe mediate. Raţionamentul.

1. Caracterizarea generală a raţionamentului ca formă


logică compusă şi ca inferenţă mediată.
1.1. Definiţia raţioamentului. Modalităţi de definire.
1.2. Structura logică a raţionamentului.
2. Felurile raţionamentului. Raţionamentele inductive.
2.1. Cloasificarea raţionamentelor după sensul de
mişcare a gândirii în relaţia general-particular.
2.2. Natura şi tipologia raţionamentelor inductive.

Standarde de performanţă
După parcurgerea etapelor de însuşire a
cunoştinţelor propuse în acest curs, veţi fi în măsură:
• Să identificaţi specificul raţionamentului ca
formă logică compusă şi ca inferenţă
• Să caracterizaţi raţionamentul
• Să recunoaşteţi, în ştiinţele particulare studiate,
raţionamente inductive

Bibliografie
1. I. Didilescu, V. Pavelcu, Logica, Manual pentru liceele
pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1968, p.134-154.
2. Petre Botezatu, Introducere în logică, Editura “Polirom”,
Iaşi, 1997, p. 233-256.
3. Gheorghe Enescu, Tratat de logică, Editura Lider,
Bucureşti, p. 154-193.
4. Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.68-70; 148-150;
307-308.
71

1. RAŢIONAMENTUL CA FORMĂ LOGICĂ


COMPUSĂ ŞI CA INFERENŢĂ MEDIATĂ

1.1. Definiţia raţionamentului.Modalităţi de definire.


Citiţi textele următoare şi observaţi ce înţelegeţi din acestea:

1. Toţi studenţii sunt majori, întrucât orice om


care are peste 18 ani este major, iar studenţii au
peste 18 ani.
2. Dacă cuprul are conductibilitate termică şi
dacă şi fierul şi aluminiul au conductibilitate
termică, atunci metalele au conductibilitate termică.

Este evident că în fiecare din cele două texte există mai multe
propoziţii, legate în fraze, cu un anumit conţinut, prin care se
constată un fapt mai mult sau mai puţin profund ştiinţific, fapt
susţinut cu anumite argumente. Cele două texte sunt raţionamente.
Raţionamentul poate fi definit logic din două perspective.
egal legitimate logic.
Perspectiva pur formală porneşte de la constatarea că într-un
raţionament sunt puse la un loc, după anumite reguli formale, mai
multe propoziţii, ceea ce-i conferă statutul de formă logică compusă.
Definiţie: Raţionamentul este forma logică compusă care
leagă între ele propoziţii, pe baza legilor, normelor şi regulilor
logice.
Perspectiva operaţională porneşte de la constatarea că
raţionamentul derivă concluzia din premisă, folosind propoziţii
intermediare. Este, deci, inferenţă mediată.
Definiţie: Raţionamentul (inferenţa mediată) este inferenţa în
care, dintr-o propoziţie iniţială (premisă) se obţine o propoziţie
derivată (concluzie) prin utilizarea a cel puţin o propoziţie
intermediară.
72

1.2. Structura logică a raţionamentului


Stabiliţi, pe baza definiţiilor de mai sus, propoziţiile
componente ale raţionamentelor 1 şi 2 din exemplele date şi stabiliţi
rolul acestora: premisă, concluzie, propoziţie intermediară.
Exemplul nr. 1:
Propoziţia Rolul

Exemplul nr. 2:
Propoziţia Rolul

Dacă aţi rezolvat corect exerciţiile de mai sus, atunci aţi ajuns
la următoarele soluţii:
Textul nr. 1 are ca propoziţie iniţială (premisă) propoziţia
“Orice om care are peste 18 ani este major”, ca propoziţie derivată
(concluzie) “Toţi studenţii sunt majori”, iar ca propoziţie
intermediară “”Studenţii au peste 18 ani”.
Textul nr. 2 are ca propoziţie iniţială (premisă) propoziţia
“Cuprul are conductibilitate termică”, ca propoziţie derivată
(concluzie) propoziţia “Metalele au conductibilitate termică”, iar ca
propoziţii intermediare, propoziţiile: “Fierul are conductibilitate
termică” şi “Aluminiul are conductibilitate termică”.
Propoziţiile numite de noi intermediare au acelaşi statut logic
cu propoziţiile inţiale, întrucât ele contribuie la fundamentarea
73
concluziei, drept pentru care le vom numi tot premise. Prin urmare,
structura logică a raţionamentului este următoarea:
♦ Două sau mai multe premise
♦ O concluzie
♦ Axiome, legi, norme şi reguli de derivare.
Vom putea, acum, să scriem raţionamentele de mai sus,
astfel:
Raţionamentul nr. 1:
Orice om care are peste 18 ani este major
Toţi studenţii au peste 18 ani
Toţi studenţii sunt majori
Raţionamentul nr. 2:
Cuprul are conductibilitate termică
Fierul are conductibilitate termică
Aluminiul are conductibilitate termică
Metalele au conductibilitate termică
Aceasta este una dintre modalităţile de reprezentare a
raţionamentelor, care sugerează raportul dintre premise şi concluzie,
exprimat în enunţurile luate ca exemplu. Aşezarea premiselor şi a
concluziei nu este una întotdeauna întâmplătoare, ea depinzând de
axiome, legi, norme şi reguli de construcţie proprii fiecărui tip de
raţionament în parte. Vom exemplifica aceste legi în cazul particular
al silogismului.

2. FELURILE RAŢIONAMENTULUI. RAŢIONAMENTE


INDUCTIVE

2.1. Clasificarea raţionamentelor după sensul de mişcare


a gândirii în relaţia general-particular
Observaţi diferenţele dintre cele două raţionamente de mai
sus, după modul cum se derulează mersul gândirii:
1. Primul raţionament afirmă un fapt, statutul de major al
tuturor studenţilor, pe baza unei reguli, potrivit căreia oamenii peste
18 ani se numesc majori şi a unei particularităţi, aceea că că
studenţii respectă această regulă. Premisa enunţă generalul, regula,
74
iar concluzia enunţă un caz particular, supus regulii. Acest tip de
raţionament, în care se deduce cazul particular din regula generală,
se numeşte raţionament deductiv.
În raţionamentul deductiv gândirea parcurge, evident, drumul
de la general la paricular, concluzia fiind cu necesitate un enunţ a
cărui sferă de cuprindere este mai mică decât cea a oricăreia dintre
premise.
Construiţi, pe baza explicaţiilor de mai sus şi a exemplului
dat, un raţionament deductiv (stabiliţi singuri numărul premiselor).

……………………………………………………………

……………………………………………………………

……………………………………………………………

……………………………………………………………

……………………………………………………………

2. Al doilea raţionament afirmă o regulă, aceea că metalele


au conductibilitate termică, pe baza unor fapte particulare, acelea că
cuprul, fierul şi aluminiul, care sunt metale, au conductibilitate
termică. Premisele enunţă particularul, iar concluzia enunţă regula
generală, indusă pe baza cazurilor particulare. Acest tip de
raţionament, în care se induce regula generală din mai multe cazuri
particulare, se numeşte raţionament inductiv.
În raţionamentul inductiv gîndirea parcurge drumul de la
particular la general, sfera concluziei fiind mai mare decât sfera
oricăreia dintre premise.
Construiţi, pe baza explicaţiilor de mai sus şi a exemplului
dat, un raţionament inductiv (stabiliţi singuri numărul premiselor).
75
……………………………………………………………

……………………………………………………………

……………………………………………………………

……………………………………………………………

……………………………………………………………

……………………………………………………………

Notă: Logica operează şi cu alte criterii de diviziune a


raţionamentului. Aceste criterii sunt dependente, însă, de extensia acordată
termenului propoziţie.. Astfel, dacă în termenul propoziţie includem şi
propoziţiile compuse, atunci vom adăuga la clasele raţionamentului deja
enunţate altele, după alte criterii.
Criteriul tipului de propoziţii după relaţie (“modul particular în
care se operează, în propoziţie unirea subiectului cu predicatul” [2, p. 103])
determină clasele de propoziţii categorice (relaţia este certă, actuală, reală:
S este P), ipotetice (relaţia este condiţionată de altă relaţie:Dacă S este P,
atunci S1 este P1) şi disjunctive (relaţia este posibilă în mai multe variante:S
este P1 sau P2) şi, prin consecinţă, raţionamente de acelaşi tip, la care se
adaugă raţionamentele combinate (cu propoziţii de diferite tipuri). Întrucât,
însă, în limitele prezentului curs, acceptăm termenul de propoziţie doar cu
sensul de propoziţie categorică, celelalte fiind, de fapt, propoziţii compuse,
altfel spus combinaţii de mai multe propoziţii, limităm diviziunea
raţionamentului la criteriul general-particular.

2.2. Natura şi tipologia raţionamentelor inductive


La diferenţele dintre raţionamentul deductiv şi cel inductiv
enunţate mai sus, mai trebuie adăugat una, care marchează natura şi
caracteristicile raţionamentului inductiv: în timp ce în raţionamentul
deductiv concluzia rezultă cu necesitate din premise, fiind certă şi
univocă, în raţionamentul inductiv concluzia se supune uneori
probabilităţii, “adevărul ei nefiind niciodată sigur” [2, p. 234].
76
Notă: Aceste caracteristici sunt puse sub semnul întrebării
de către unii logicieni moderni, dar ele pot fi acceptate ca atribute
distincte în limitele exigenţelor formale impuse cursului nostru.
Pentru mai multe detalii, consultaţi [2], p. 233-237.
După gradul de certitudine al concluziei, raţionamentele
inductive pot fi:
1. Inducţie incompletă, în care premisele nu epuizează toate
cazurile particulare, concluzia fiind probabilă.
2. Inducţia completă, în care, pornind de la o clasă limitată
de obiecte, se enumeră caracteristicile comune ale fiecărui
obiect, concluzia fiind certă.
Din cele relatate mai sus, rezultă că singura caracteristică
indubitabilă a raţionamentului inductiv este aceea că gândirea
parcurge drumul de la particular la general, de la exemplu la regulă.
Sâmburele raţional major care determină formularea
concluziei, ca generalitate, din premise, ca particularităţi, este
descoperirea legăturilor cauzale dintre obiecte şi fenomene. Pentru
realizarea acesteei descoperiri, logica pune la dispoziţie mai multe
metode inductive (sistematizate pentru prima dată de Fr. Bacon şi
perfecţionate de J.S.Mill, vezi [2], p. 248):
1. Metoda concordanţei: coprezenţa efectelor, determină,
probabil, coprezenţa cauzelor.
2. Metoda diferenţei: prezenţa sau absenţa aceluiaşi efect,
determină, probabil, prezenţa sau absenţa aceleiaşi cauze.
3. Metoda combinată a concordanţei şi diferenţei:
fenomenele legate cauzal trebuie să fie nu numai prezente
în acelaşi timp, ci şi absente în acelaşi timp.
4. Metoda variaţiilor concomitente: se compară variaţia
fenomenelor. Covariaţia determină, probabil, raport
cauzal.
5. Metoda rămăşiţelor: este un caz particular al metodei
concordanţei. Fenomenele care nu se supun cauzelor
determinate prin prima metodă trebuie să aibă propriile
cauze.
77
În cercetarea ştiinţifică, raţionamentele inductive au un rol
hotărâtor. Ele sunt baza descoperirii noului în ştiinţă, fiind
întotdeauna antecedente raţionamentelor deductive.

Exerciţii şi probleme pentru evaluare


I. Minitest de autoevaluare
Nr. Eexerciţiul (problema) Punctaj
crt max/min.
1 Folosind schema generală a gândirii logice,daţi 6/4
definiţia raţionamentului, prin gen proxim şi
diferenţă specifică.
2. Aduceţi la forma standard şi determinaţi
structura logică a următoarelor raţionamente;
stabiliţi felul acestora, după relaţia general-
particular: 16/12
♦ Nici un câine care latră, nu muşcă şi
întrucât câinii agresivi nu latră,
înseamnă că aceştia muşcă.
♦ Unii nebuni sunt periculoşi, deoarece
nebunul are mişcări necontrolate, iar
mişcările necontrolate sunt periculoase.
♦ Trei studenţi din grupa de 25 de
studenţi sunt restanţieri la logică, zece
sunt restanţieri la psihologie, iar
doisprezece sunt restanţieri la filosofie,
prin urmare toţi studenţii din grupă
sunt restanţieri

♦ O minge aruncată, cade pe pământ, un


bolovan aruncat, cade pe pământ, o
pisică aruncată, cade pe pământ, deci
orice obiect aruncat, cade pe pământ

TOTAL 22/16
78
II. Teme pentru eseuri (maxim 500 de cuvinte):
1.Clasificarea raţionamentelor în logica modernă.
2.Controverse asupra statutului raţionamentelr inductive.

ooOoo
79

CURSUL NR.5

Silogismul

1. Caracterizarea generală a silogismului ca raţionament


deductiv categoric.
1.1. Definiţia silogismului
1.2. Structura logică a silogismuluii.
1.3. Legile silogismului
2. Figurile şi modurile silogismului
2.1. Determinarea figurilor şi modurilor silogismului.
Legile speciale ale figurilor. Moduri valide.
2.2. Reducerea modurilor silogistice.

Standarde de performanţă
După parcurgerea etapelor de însuşire a
cunoştinţelor propuse în acest curs, veţi fi în măsură:
• Să identificaţi specificul silogismului ca
raţionament deductiv de maximă precizie şi
rigurozitate.
• Să construiţi şi să validaţi silogisme.
• Să recunoaşteţi, în ştiinţele particulare studiate,
raţionamente silogistice.

Bibliografie
1.I. Didilescu, V. Pavelcu, Logica, Manual pentru liceele
pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1968, p. 60-107.
2. Petre Botezatu, Introducere în logică, Editura “Polirom”,
Iaşi, 1997, p. 196-218.
3. Gheorghe Enescu, Tratat de logică, Editura Lider,
Bucureşti, p. 154-193.
80
4. Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
5. Dumitru Gheorghiu, Logică generală, Editura Fundaţiei
“România de Mâine”, Bucureşti, 2001, p. 141-173.
6. Ion Didilescu, Petre Botezatu, Silogistica. Teoria clasică
şi interpretările moderne. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.59-97.
81

1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A
SILOGISMULUI CA RAŢIONAMENT DEDUCTIV
CATEGORIC

1.1. Definiţia silogismului


Scrieţi sub forma unui raţionament cu propoziţii standard
următorul text:
Psihologii sunt persoane publice, întrucât orice
persoană care lucrează cu oameni este persoană publică, iar
psihologii lucrează cu oameni.

1. ………………………………………………………

………………………………………………………….

2.………………………………………………………………………
………

………………………………………………………………………
………..

3.………………………………………………………

…………………………………………………………

Dacă v-aţi antrenat suficient în formalizarea raţionamentelor,


atunci veţi ajunge la următoarea structură a raţionamentului:

Toate persoanele care lucrează cu oameni sunt persoane publice


Toţi psihologii sunt persoane care lucrează cu oameni
Toţi psihologii sunt persoane publice
82

Identificaţi termenii fiecărei propoziţii din raţionamentul de


mai sus şi observaţi particularităţile acestui raţionament. Veţi
constata următoarele:
1. Raţionamentul are numai trei propoziţii: două premise şi
o concluzie şi numai trei termeni: “persoane care
lucrează cu oameni”, “persoane publice” şi “psihologi”.
2. Subiectul concluziei (psihologi) este prezent în una dintre
premise, iar predicatul concluziei (persoane publice) este
prezent în cealaltă premisă.
3. În ambele premise este prezent al treilea termen
(persoane care lucrează cu oameni), care nu este prezent
în concluzie.
Pentru a determina tipul de raţionament după sensul de
mişcare a gândirii, vom reprezenta raţionamentul sub forma unor
diagrame ale raporturilor dintre cei trei termeni (numite, în logică,
“diagrame Venn”, după numele autorului care le-a folosit prima
dată):

Persoane publice

Persoane care
lucrează cu oameni

Psihologi

Se observă, din aceste diagrame, ca şi pe baza intuiţiei, că


sfera concluziei este cea mai restrânsă, iar cea a primei premise este
cea mai largă. Este evident, deci, că raţionamentul este unul
deductiv. Toate cele trei propoziţii sunt propoziţii categorice, deci
putem spune că raţionamentul este unul categoric.
83

Definiţie: Silogismul este raţionamentul deductiv, categoric,


cu trei propoziţii şi trei termeni.

1.2. Structura logică a silogismului.


Notăm cei trei termeni ai silogismului, pornind de la termenii
concluziei, astfel:
• Notăm subiectul concluziei cu litera S, păstrând notaţia şi
pentru acelaşi termen, prezent în premise. Fiind, potrivit
diagramei de mai sus, termenul cu cea mai mică sferă, îl
vom numi termen minor.
• Notăm predicatul concluziei cu litera P, păstrând notaţia
şi pentru acelaşi termen, prezent în premise. Fiind,
potrivit diagramei de mai sus, termenul cu cea mai mare
sferă, îl vom numi termen major.
• Întrucât, potrivit diagramei de mai sus, cel de-al treilea
termen, prezent numai în premise, se găseşte, ca poziţie şi
sferă, între primii doi termeni, îl vom numi termen mediu
şi-l vom nota cu litera M.

Cu notaţiile de mai sus, scrieiţi silogismul luat de noi ca


exemplu, sub formă simbolică.

1. ………………………………………………….

2. …………………………………………………..

3. ………………………………………………….
Dacă aţi procedat corect, aţi ajuns la următoarea formă a
silogismului propus:

Toţi M sunt P
Toţi S sunt M
Toţi S sunt P
unde:
84
S: termen minor, iar premisa care-l conţine se numeşte
premisă minoră;
P: termen major, iar premisa care-l conţine se numeşte
premisă majoră
M: termen mediu.
Iată, acum, structura logică a silogismului din exemplul
nostru:
Premise: M (termen mediu)

Majora
Toate persoanele care sunt persoane publice
lucrează cu oameni
Minora
Toţi psihologii sunt persoane care
lucrează cu oameni

Concluzie
Toţi psihologii sunt persoane publice

S (termen minor) P (termen major)

După exemplul de mai sus, aduceţi la forma standard şi


stabiliţi structura logică a următorului silogismî

Depresiile sunt tratate de psihologi, deoarece


tulburările nervoase sunt tratate de psihologi,
iar depresiile sunt asemenea boli.

1.3. Legile silogismului


Descoperitorul silogismului, Aristotel, a demonstrat faptul că
cea mai importantă calitate a acestuia este perfecţiunea. Aceasta
derivă, în esenţă, din două însuşiri esenţiale:
♦ Cele două premise sunt întotdeauna condiţii suficiente
pentru derivarea concluziei.
85
♦ Concluzia este unică şi rezultă, întotdeauna, cu
necesitate din premise.
Pentru a respecta aceste însuşiri, silogismul se supune unor
legi generale şi speciale. Legile generale sunt aplicabile oricărui tip
de silogism, indiferent de tipul acestuia, în timp ce legile speciale
sunt aplicabile figurilor silogismului, aşa cum vom vedea în a doua
parte a acestul capitol.
1. Orice silogism se construieşte pornind de la o lege cu
caracter de maximă generalitate, evidentă prin ea însăşi, numită
AXIOMA SILOGISMULUI.
Observaţi raporturile dintre sferele termenilor silogismului
de mai sus, reprezentat prin diagramele Venn:

Vom formula axioma silogismului din două perspective,


proprii caracteristicilor oricărei noţiuniî conţinut şi sferă.
A. Din punctul de vedere al conţinutului termenilor,
observăm următoarele:
♦ premisa majoră enunţă faptul că P este însuşirea lui M
♦ premisa minoră enunţă faptul că M este însuşirea lui S
♦ pe baza premiselor, concluzia enunţă faptul că P este
însuşirea lui S
Vom enunţa, deci, axioma silogismului din punct de vedere al
conţinutului termenilor, astfel:
ÎNSUŞIREA ÎNSUŞIRII UNUI LUCRU ESTE ÎNSUŞIREA
ACELUI LUCRU
(lat.: Nota notae est nota rei ipsius)
86
B. Din punctul de vedere al sferei termenilor, observăm
următoarele:
♦ Premisa majoră spune că însuşirea P se afirmă (se
poate şi nega) despre clasa de obiecte M
♦ premisa minoră spune că S aparţine clasei de obiecte
M
♦ pe baza premiselor, concluzia spune că ceea ce se
afirmă despre clasa de obiecte M se afirmă şi despre
S care este obiect în M
Vom enunţa, deci, axioma silogismului din punct de vedere al
sferei termenilor, astfel:
CEEA CE SE AFIRMĂ (SE NEAGĂ) DESPRE O
CLASĂ DE OBIECTE, SE AFIRMĂ (SE NEAGĂ)
DESPRE FIECARE OBIECT AL ACELEI CLASE
(lat.: Dictum de omni, dictum de nullo)
2. Legile generale ale silogismului cu privire la termeni.
Validitatea unui silogism este condiţionată de respectarea, în
totalitate, a trei legi generale, care exprimă distribuţia termenilor în
propoziţiile care-l compun (vezi distribuţia termenilor în propoziţii,
din cursul anterior):
♦ Un silogism corect are trei termeni şi numai trei.
Notă: Orice raţionament deductiv categoric care are mai mult
de trei termeni poate fi considerat silogism dacă el poate fi reductibil
la un raţionament cu trei termeni.
♦ Într-un silogism corect, termenul mediu este distribuit în
cel puţin una dintre premise.
Notă: Demonstraţia acestei legi se face prin reducere la
absurd. Se construiesc două premise, astfel încât termenul mediu să
fie nedistribuit.

Unii M sunt P M S P
Toţi S sunt M
S S
87
Se observă, în acest caz, că din aceste premise se pot trage
mai multe concluzii:
♦ Nici un S nu este P
♦ Unii S sunt P
♦ Toţi S sunt P
♦ Unii S nu sunt P
Acest lucru fiind imposibil, este obligatoriu ca termenul
mediu să fie distribuit în cel puţin una dintre premise.
♦ Într-un silogism corect, nici un termen nu este
distribuit în concluzie, dacă nu este distribuit în
premise.
Notă: Şi aici demonstrăm legea prin reducere la absurd. Să
presupunem că termenul minor, S, nu este distribuit în premise, dar
este distribuit în concluzie. Conform structurii silogismului şi legilor
de distribuţie a termenilor, rezultă că premisa minoră este o
propoziţie particulară, iar concluzia este o propoziţie universală.
Vom avea un silogism de forma:
Toţi M sunt P
Unii S sunt M P S
Toţi S sunt P M

Se observă că în acest silogism concluzia pusă de noi nu este


singura, fiind posibilă şi cea particulară, Unii S sunt P, drept
pentru care aceasta este singura validă în ambele variante. Acest tip
de propoziţie are subiectul S nedistribuit. Rezultă că dacă S este
nedistribuit în premise, este nedistribuit şi în concluzie.

Demonstraţi această lege, considerând termenul major, P,


nedistribuit în premise şi distribuit în concluzie.

3.Legile generale ale silogismului cu privire la propoziţii.


Şi în ceea ce priveşte propoziţiile, silogismul atinge
perfecţiunea, pe baza unor legi generale, valabile pentru orice tip de
88
silogism. Aceste legi se referă la cantitatea şi calitatea
propoziţiilor, în raport de rolul pe care-l îndeplinesc în structura
silogismului.
♦ Într-un silogism corect, una dintre premise este
întotdeauna afirmativă.
Notă: Pentru demonstraţie, folosim aceeaşi metodă a reducerii
la absurd. Să presupunem că avem două premise negative:

Nici un M nu este P
Nici un S nu este M
P

S M S S

Este evident faptul că în această situaţie există patru


concluzii posibile:
♦ Nici un S nu este P
♦ Unii S sunt P
♦ Toţi S sunt P
♦ Unii S nu sunt P
Prin urmare, nu este posibil ca din toate premisele negative să
se tragă o singură concluzie. Una dintre premise trebuie să fie
afirmativă.
♦ Într-un silogism corect, una dintre premise este
întotdeauna universală.
Notă: Folosind, pentru demonstraţie aceeaşi metodă, a
reducerii la absurd, să presupunem că ambele premise sunt propoziţii
particulare:
Unii M sunt P P
Unii S sunt M S
S M
S
89
Este evident, şi în acest caz, că există toate concluziile posibileî
♦ Nici un S nu este P
♦ Toţi S sunt P
♦ Unii S sunt P
♦ Unii S nu sunt P
Prin urmare, nu este posibil ca ambele premise să fie
particulare. Una este, cu necesitate, universală.
♦ Într-un silogism corect, din premise afirmative rezultă
întotdeauna o concluzie afirmativă.
Notă: Legea este evidentă, dacă avem în vedere că concluzia
trebuie să fie cu necesitate derivată din premise. Observaţi cazul de
mai jos:
Toţi M sunt P
Unii S sunt M
P M S

După cum se observă, cele două premise se intersectează în interiorul


termenului major, rezultând, cu necesitate o incluziune de tipul Unii
S sunt P, varianta Unii S nu sunt P fiind exclusă, întrucât ea nu are
nici o legătură cu premisele. Prin urmare, concluzia este, cu
necesitate, afirmativă.
♦ Într-un silogism corect, concluzia urmează întotdeauna
partea cea mai slabă.
De aici rezultă următoarele variante:
O premisă afirmativă şi una negativă – concluzie
negativă
O premisă universală şi una particulară – concluzie
particulară
Când se întrunesc ambele condiţii, concluzia este
particular-negativă.
Notă: Fie următorul silogism:
Nici un M nu este P
Unii S sunt M
90

P S M S

Varianta afirmativă nu este posibilă, întrucât ea coexistă cu o


posibilă variantă negativă, aşa cum rezultă din diagramele Venn, de
mai sus. Singura variantă univocă este cea negativă, care satisface
ambele poziţii posibile ale termenului minor.
Varianta universală nu este posibilă, întrucât ea coexistă cu
una particulară, în care caz varianta particulară este singura care
satisface ambele poziţii posibile ale termenului minor.
Este de reţinut faptul că legile generale ale silogismului
trebuie respectate împreună, nerespectarea unei singure legi făcând
silogismul nevalid.
Notă: Există şi alte sistematizări ale acestor legi, ca şi alte
modalităţi de demonstraţie. Pentru informare, vezi [2], p. 199-201.

2. FIGURILE ŞI MODURILE SILOGISMULUI.


2.1. Determinarea figurilor silogismului. Legile speciale ale
figurilor.Modurile valide.
Făcând abstracţie de conţinutul şi felul propoziţiilor
silogismului luat ca exemplu în primul capitol, scrieţi schema
acestuia, punând între termeni doar o linie de relaţie. Veţi obţine
următoarea schemă:

M ______P

S ______ M

S________P
91
Observăm, în această schemă, că termenul mediu, M,
îndeplineşte, succesiv, rolul de subiect logic, în premisa majoră şi de
predicat logic, în premisa minoră. Puneţi termenul mediu în toate
poziţiile posibile şi veţi obţine patru modalităţi de dispunere, pe care
le vom numi FIGURI ALE SILOGISMULUI. Pentru a uşura
reţinerea acestora, uniţi cu o linie cele două poziţii ale termenului
mediu. Veţi obţine următoarele figuri:
I. II. III. IV
M………P P……..M M……….P P……..M

S……….M S……...M M ……...S M……..S


S………..P S……...P S……….P S……..P

Dacă ataşăm acestor figuri propoziţiile standard A, E, I, O,


obţinem un număr mare de silogisme, pe care le vom numi MODURI
SILOGISTICE.
Potrivit calculelor matematice, sunt posibile, în total, 256 de
moduri (4 tipuri de propoziţii, distribuite în trei propoziţii ale fiecărei
figuri, deci 43, în patru figuri, deci, în total, 44, care înseamnă 256
moduri). Legile generale ale silogismului limitează, însă, numărul
acestora. Pe baza legilor generale, pentru fiecare figură în parte se
formulează legi speciale cu privire la cantitatea şi calitatea
propoziţiilor componente care, în final, determină modurile
silogistice valide.
Pentru uşurarea înţelegerii legilor speciale ale figurilor,
actualizaţi legile de distribuţie a termenilor în propoziţiile standard:

1. Subiectul logic este distribuit în propoziţiile universale şi


nedistribuit în propoziţiile particulare.
2. Predicatul logic este nedistribuit în propoziţiile
afirmative şi distribuit în propoziţiile negative.

1. Legile speciale ale figurii I.


Adăugaţi concluzia, la schema figurii I.
92
M_________ P

S ________M

S_________P

Această figură trebuie să respecte următoarele legi speciale:


♦ Premisa minoră este afirmativă
Demonstraţie: dacă premisa minoră ar fi negativă, atunci
concluzia ar fi negativă, predicatul concluziei, P, ar fi
distribuit, ceea ce înseamnă că ar fi distribuit şi în premise,
unde are rol de predicat în premisa majoră. Aceasta ar fi şi ea
negativă, şi astfel s-ar ajunge la două premise negative, ceea
ce contrazice legile generale ale silogismului.
♦ Premisa majoră este universală
Demonstraţie: Premisa minoră fiind afirmativă, are
predicatul, M, care este termenul mediu, nedistribuit. Cum
termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una dintre
premise, el este cu necesitate distribuit în premisa majoră,
unde are rol de subiect, ori o propoziţie cu subiect distribuit
este o propoziţie universală.
Să construim, acum, modurile silogistice care respectă aceste
legi, indicând, pentru început, tipurile premiselor şi concluziile
posibile:
A A A E E E – premisa majoră - universală
A A I A A I - premisa minoră - afirmativă
A I I E O O - concluzia

Folosind figura I a silogismului, scrieţi modurile silogistice


de mai sus, în formă desfăşurată (folosind operatorii cantitativi) şi
restrânsă (indicând tipul de propoziţie prin vocale) şi reprezentaţi
diagramele Venn ale acestora.

Dintre aceste moduri, cele din coloana a doua (AAI) şi a


cincea (EAO) sunt moduri “slabe” sau “subalterne”, ele formulând o
concluzie particulară, acolo unde este posibilă o concluzie
93
universală. De aceea, ele nu se utilizează în cunoaştere, deoarece
diminuează nejustificat concluzia. Rămân, aşadar, ca moduri
operante, celelalte patru moduri. Acestea, ca şi toate celelalte pe care
le vom studia, poartă denumiri aşa-zise “mnemotehnice” (de tehnica
memorării), denumiri în care sunt prezente, alături de consoane, câte
trei vocale, în ordinea tipurilor de propoziţii standard A, E, I, O. Cele
patru moduri ale figurii I sunt denumite astfel:
BARBARA
DARII
CELARENT
FERIO
2. Legile speciale ale figurii II
Adăugaţi concluzia, la schema figurii II.

P _________ M

S _________ M.

S_________P

Această figură trebuie să respecte următoarele legi speciale:


♦ Una dintre premise este negativă
Demonstraţie: În figura II termenul mediu, M, este predicat
în ambele premise. Cum termenul mediu trebuie să fie distribuit în
cel puţin una dintre premise, indiferent în care este distribuit,
respectiva premisă este negativă.
♦ Premisa majoră este universală.
Demonstraţie: Una dintre premise fiind negativă, concluzia
este negativă, deci are termenul predicat, P, distribuit. Dar termenul
P nu este distribuit în concluzie, dacă nu este distribuit în premise.
Cum în premise termenul P are rol de subiect în premisa majoră,
respectiva premisă este universală.
Să construim, acum, modurile silogistice care respectă aceste
legi, indicând, pentru început, tipurile premiselor şi concluziile
posibile:
94
E E A A A E – premisa majoră - universală
A A E E O I - premisa minoră
E O E O O O - concluzia

Folosind figura II a silogismului, scrieţi modurile silogistice


de mai sus, în formă desfăşurată (folosind operatorii cantitativi) şi
restrânsă (indicând tipul de propoziţie prin vocale) şi reprezentaţi
diagramele Venn ale acestora.

Şi în cazul acestei figuri există moduri “slabe” sau


“subalterne” (modurile din coloanele a doua şi a patra), rămânând, ca
moduri operante, patru moduri silogistice valide, denumite astfel:
CESARE
CAMESTRES
FESTINO
BAROCO

3. Legile speciale ale figurii III


Adăugaţi concluzia, la schema figurii III.
M _________ P

M _________ S

S___________P
Această figură trebuie să respecte următoarele legi specialeî
♦ Premisa minoră este afirmativă.
Demonstraţie: Este aceeaşi demonstraţie cu cea dela figura I.
♦ Concluzia este particulară.
Demonstraţie: Premisa minoră fiind afirmativă, are termenul
predicat, S, nedistribuit. Cum acest termen are, în concluzie, rol de
subiect, iar o propoziţie cu subiect nedistribuit este particulară,
concluzia este, cu necesitate, particulară.
Să construim, acum, modurile silogistice care respectă aceste
legi, indicând, pentru început, tipurile premiselor şi concluziile
posibile:
95
A I A E O E – premisa majoră
A A I A A I - premisa minoră - afirmativă
I I I O O O - concluzia - particulară

Folosind figura III a silogismului, scrieţi modurile silogistice


de mai sus, în formă desfăşurată (folosind operatorii cantitativi) şi
restrânsă (indicând tipul de propoziţie prin vocale) şi reprezentaţi
diagramele Venn ale acestora.

În cazul acestei figuri există, ca moduri operante, şase moduri


silogistice valide, denumite astfel:
DARAPTI
DISAMIS
DATISI
FELAPTON
BOCARDO
FERISON
4. Legile speciale ale figurii IV.
Adăugaţi concluzia, la schema figurii IV.
P _________ M

M _________ S

S___________P

Această figură trebuie să respecte următoarele legi speciale:


♦ Dacă premisa majoră este afirmativă, atunci premisa
minoră este universală
Demonstraţie: Dacă premisa majoră este afirmativă, atunci
are termenul mediu cu rol de predicat, M, nedistribuit. Cum
termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una dintre
premise, el este distribuit în premisa minoră, unde are rol de subiect.
Cum o propoziţie cu subiect distribuit este universală, rezultă că
premisa minoră este universală, dacă majora este afirmativă.
♦ Dacă una dintre premise este negativă, atunci premisa
majoră este universală
96
Demonstraţie: Una dintre premise fiind negativă,
concluzia este negativă, deci are termenul predicat, P, distribuit. El
este, prin urmare, distribuit şi în premise. Acesta fiind prezent în
premisa majoră cu rol de subiect, premisa majoră este universală,
dacă una dintre premise este negativă.
♦ Dacă premisa minoră este afirmativă, concluzia este
particulară
Demonstraţie: Premisa minoră fiind afirmativă, are, potrivit
llegilor de distribuţie a termenilor, predicatul, S, nedistribuit. Dacă S
este distribuit în premise, este distribuit şi în concuzia silogismului,
unde are rol de subiect logic. Ori, o propoziţie cu subiectul logic
nedistribuit este o propoziţie particulară.
Să construim, acum, modurile silogistice care respectă aceste
legi, indicând, pentru început, tipurile premiselor şi concluziile
posibile:
A A A I E E – premisa majoră
A E E A A I - premisa minoră
I E O I O O - concluzia

Folosind figura IV a silogismului, scrieţi modurile silogistice


de mai sus, în formă desfăşurată (folosind operatorii cantitativi) şi
restrânsă (indicând tipul de propoziţie prin vocale) şi reprezentaţi
diagramele Venn ale acestora.

În cazul acestei figuri, există un mod slab (cel din coloana a


treia), rămânând, ca moduri operante, cinci moduri silogistice valide,
denumite astfel:
BRAMANTIP
CAMENES
DIMARIS
FESAPO
FRESISON
Notă: Din cele patru figuri silogistice rezultă, prin însumare,
19 moduri valide şi operante. Asupra gradului de precizie a acestora,
ca şi asupra caracterului limitativ al acestui număr există numeroase
97
comentarii în logica modernă. Pentru documentare, consultaţi [2],
p. 205-206.
2.2. Reducerea modurilor silogistice
Reprezentaţi prin diagrame Venn modurile:
BARBARA şi BRAMANTIP.

P S

M M

S P

În modul BARBARA axioma silogismului este evidentă,


termenul minor, S, fiind inclus în termenul major, P, prin intermediul
termenului mediu, M.
În modul BRAMANTIP axioma silogismului nu mai ese
evidentă, termenul minor, S, având sfera cea mai mare, deducţia fiind
posibilă doar prin identitatea dintre o parte a termenului minor şi
termenul major.
Din punctul de vedere al lui Aristotel, numai modurile figurii
I sunt perfecte, fiind întemeiate pe axioma silogismului, deci pe
trecerea de la gen la specie. Celelalte figuri se sprijină pe figura I,
modurile lor fiind verificabile prin transformarea lor în moduri ale
acesteia (operaţie numită REDUCERE) sau prin alte metode.
VERIFICAREA modurilor silogistice se face pe două căi:
♦ Majoritatea modurilor silogistice se verifică pe calea
directă, prin reducere, folosind conversiunea şi
transpoziţia (schimbarea premiselor între ele), după
anumite reguli.
♦ Modurile silogistice cu o premisă şi concluzie particular-
negativă, BAROCO şi BOCARDO, se verifică pe calea
indirectă, folosind metoda reducerii la absurd.
98
Regulile de reducere a modurilor silogistice se regăsesc
în denumirea modurilor, astfel:
1. Consoana iniţială din denumirea modurilor arată modul
corespunzător din figura I la care se reduce modul
respectiv.
2. Consoana S din denumirea modurilor arată că propoziţia
corespunzătoare vocalei care precede pe S se modifică prin
conversie simplă.
3. Consoana P din denumirea modurilor arată că propoziţia
corespunzătoare vocalei care precede pe P se modifică prin
conversie prin accident.
4. Consoana M din denumirea modurilor arată că premisele
se mută una în locul celeilalte (se realizează transpoziţia).
Pentru exemplificare, să reducem la modul corespunzător din
figura I, modul CAMENES, din figura IV.
regula 1

CAMENES CELARENT

regula 2 Conversie simplă

regula 4 Transpoziţie

CAMENES
A Toţi P sunt M Toţi P sunt M
E Nici un M nu este S Nici un M nu este S
E Nici un S nu este P Nici un P nu este S
conversie simplă

Nici un M nu este S E
transpoziţie Toţi P sunt M A
Nici un P nu este S E
CELARENT
99
Cu toate că modurile figurilor II, III şi IV sunt reductibile la
moduri ale figurii I, ele au, totuşi, o independenţă relativă, îndeosebi
prin rolul lor în cunoaştere. Astfel, dacă modurile figurii I servesc la
aplicarea regulii la cazuri particulare, modurile figurii II servesc la
stabilirea deosebirilor între lucruri, iar cele ale figurii III la
stabilirea exemplelor şi a excepţiilor (cf. [2], p. 208). Modurile
figurii IV sunt, într-adevăr, echivalentele în oglindă ale modurilor
figurii I, aşa cum se vede şi din exemplul comparaţiei dintre
modurile BARBARA şi BRAMANTIP.

Exerciţii şi probleme pentru evaluare


I. Minitest de autoevaluare
Nr. Eexerciţiul (problema) Punctaj
crt Max/min.
1 Folosind cunoştinţele despre raţionament, daţi 6/4
definiţia silogismului, prin gen proxim şi
diferenţă specifică.
2. Aduceţi la forma standard, reprezentaţi
diagramele Venn şi determinaţi structura logică
a următoarelor silogisme; stabiliţi figura şi
modul acestora: 16/12
• Nici un câine care latră, nu muşcă şi
întrucât câinii agresivi nu latră, înseamnă că
aceştia muşcă
• Unii nebuni sunt periculoşi, deoarece
nebunul are mişcări necontrolate, iar
mişcările necontrolate sunt periculoase
3. Arătaţi structura şi figura următorului 12/8
silogism; puneţi concluzia:

I. Toate fetele sunt frumoase


Unii colegi nu sunt frumoşi

II. Nici un copac nu este în mişcare


Unele conifere sunt copaci
100

1 2 3
III. Unele propoziţii nu sunt dificile
Toate propoziţiile sunt corecte

IV. Toate alimentele sunt produse


comestibile
Toate produsele comestibile sunt
produse sănătoase

4 Reduceţi la modul corespunzător din figura I, 8/4


modul:
I. CAMESTRES (fig. II)
II. BRAMANTIP (fig. IV)
III. DISAMIS (fig. III)
IV. FRESISON (fig. IV)
TOTAL 42/28

II. Teme pentru eseuri (maxim 500 de cuvinte):


1. Modurile silogismului în logica modernă. [3]
2. Formele prescurtate şi compuse ale silogismului.[6]

ooOoo
101

CURSUL NR.6

Propoziţii compuse şi funcţii de adevăr

1. Caracterizarea generală a propoziţiilor compuse


2. Funcţiile de adevăr ale propoziţiilor compuse
3. Stabilirea validităţii formulelor propoziţionale

Standarde de performanţă
După parcurgerea etapelor de însuşire a
cunoştinţelor propuse în acest curs, veţi fi în măsură:
• Să identificaţi specificul propoziţiilor compuse
ca formule propoziţionale şi funcţii de adevăr.
• Să construiţi şi să formalizaţi propoziţii
compuse
• Să stabiliţi validitatea formulelor propoziţionale,
pe baza valorii de adevăr a propoziţiilor simple

Bibliografie
1. G. Enescu, Logică simbolică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1971, p. 7-35.
3. Petre Botezatu, Introducere în logică, Editura “Polirom”,
Iaşi, 1997, p. 73-89.
4. Mircea Balaiş, Logică simbolică, Tipografia Universităţii
Cluj-Napoca, p. 5-70.
5. Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
6. Dumitru Gheorghiu, Logică generală, Editura Fundaţiei
“România de Mâine”, Bucureşti, 2001, p. 40-108.
102

1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A PROPOZIŢIILOR


COMPUSE

1.1. Definiţia propoziţiei compuse


Scrieţi sub forma unui text cu propoziţii standard, înlocuind
aceste propoziţii cu expresia lor logică, următorul text:
Dacă nu este adevărat că toţi studenţii sunt pregătiţi
pentru examen, atunci unii studenţi promovează examenul şi
unii studenţi rămân restanţieri

………………………………………………………

………………………………………………………

……………………………………………………..

Dacă v-aţi antrenat suficient în formalizarea propoziţiilor,


atunci veţi ajunge la următoarea structură a textului de mai sus:

Dacă nu este adevărat că Toţi S sunt P, atunci Unii S sunt Q


şi Unii S sunt R

Faceţi abstracţie de structura şi tipul standard de propoziţii


cuprinse în text, înlocuindu-le cu simbolurile p, q, r şi scrieţi textul
obţinut.

………………………………………………………

Dacă aţi procedat corect, atunci aţi obţinut următorul text:

Dacă nu este adevărat că p, atunci q şi r.


103

Observaţi că în acest text există simboluri pentru propoziţii,


p, q, r şi operatori logici de legătură, pe care i-am numit, la
începutul cursului, conectori. În textul de mai sus, aceşti conectori
sunt:
• Dacă …….atunci
• Nu este adevărat că
• Şi
Întrucât operatorii de mai sus leagă între ele propoziţii, îi
numim operatori propoziţionali. Propoziţiile p, q şi r, fiind propoziţii
care cuprind un singur enunţ, le numim propoziţii simple sau
variabile propoziţionale, iar textul obţinut prin legarea acestora cu
ajutorul operatorilor propoziţionali, propoziţie compusă sau formulă
propoziţională.
Definiţie: o propoziţie compusă este un ansamblu de două
sau mai multe propoziţii simple, legate între ele cu ajutorul
operatorilor propoziţionali.
Exerciţiu: definiţi următorii termeni utilizaţi în logica
propoziţională:

Nr. Termen Explicaţie


crt
1 Operator
propoziţional
2 Variabilă
propoziţională
3 Formulă
propoziţională

1.2. Tipuri de propoziţii compuse


A. După numărul propoziţiilor simple componente:
1. Propoziţii compuse binare (formate din două
propoziţii simple legate între ele cu un operator
propoziţional)
104
2. Propoziţii compuse complexe sau formule
propoziţionale, care cuprind mai multe propoziţii
simple şi mai mulţi operatori propoziţionali.
B. După tipul de operator propoziţional, principalele
propoziţii compuse binare sunt:

Denumire Semnificaţie Simbol


Propoziţia de negaţie Nu este adevărat că p _
p
Propoziţia conjunctivă p şi q p&q

Propoziţia disjunctivă p sau q pVq

Propoziţia implicativă Dacă p, atunci q p → q

Propoziţia de echivalenţă Dacă şi numai dacă p, p↔q


(biimplicaţie) atunci q
Propoziţia exclusivă Ori p, ori q p+q
(disjuncţie exclusivă)
Propoziţia de rejecţie Nici p, nici q p ↓q
(antidisjuncţie)
Propoziţia de Fie că nu p, fie că nu q p/q
incompatibilitate
(anticonjuncţie)

Dintre propoziţiile de mai sus, primele patru sunt propoziţii


compuse fundamentale, celelalte fiind derivate:
• Propoziţia de echivalenţă este o conjuncţie de implicaţii,
care se poate scrie astfel:
( p → q) & (q → p)
• propoziţia exclusivă este o disjuncţie de conjuncţii, care
se poate scrie astfel:
(p & q) V ( q & p)
• Propoziţia de rejecţie este o conjuncţie de negaţii, care se
poate scrie astfel: _ _
p & q
105
• Propoziţia de incompatibilitate este o disjuncţie de
negaţii, care se poate scrie astfel:
__ __
p V q
Exerciţiu Pe baza formulelor din coloana a treia a tabelului de
mai sus, scrieţi, în limbaj natural, câte o propoziţie compusă pentru
fiecare tip.

_
p
p&q

pVq

p → q

p ↔ q

p+q

p ↓q

p/q

2. FUNCŢIILE DE ADEVĂR ALE PROPOZIŢIILOR


COMPUSE
Scopul identificării în gândirea formulată şi al formalizării
propoziţiilor compuse este acela de stabilire a condiţiilor de validitate
formal-logică a acestora. Pentru propoziţiile compuse, validitatea se
exprimă ca valoare de adevăr, raportată la valoarea de adevăr a
propoziţiilor simple componente.
106
2.1. Caracterizarea funcţiei de adevăr.
Întrucât valoarea de adevăr a propoziţiei compuse este
dependentă numai de valoarea de adevăr a propoziţiilor simple
componente, ea poate fi interpretată ca o FUNCŢIE DE ADEVĂR.

Definiţie:Funcţia de adevăr este funcţia logică ce are drept domeniu


mulţimea valorilor de adevăr ale propoziţiilor simple componente şi
drept codomeniu mulţimea valorilor de adevăr ale propoziţiei
compuse

Fv : T (p,q) →T φ (p, q) , unde:

• FV: funcţia de adevăr.


• T (p,q): mulţimea valorilor de adevăr ale propoziţiilor
elementare, p, q, numite, aici, argumente.
• T φ (p, q): mulţimea valorilor de adevăr ale propoziţiei
Compuse definite prin operatorul
propoziţional φ aplicat argumentelor p şi q.

Notă: Ştiinţa logicii operează cu o mare varietate de interpretări ale


valorilor de adevăr. Există o interpretare bivalentă (adevărat- fals),
dar şi interpretări n-valente, în care n poate lua orice valoare, ca
expresie a multitudinii posibilităţilor de interpretare a relaţiei dintre
limita adevărului deplin şi cea a falsului deplin. În cele ce urmează,
vom interpreta funcţiile de adevăr numai în interiorul logicii
bivalente.
Asupra numărului de argumente se pot, de asemenea, face
discuţii în interiorul logicii. Funcţiile de adevăr interpretate ca relaţii
între două argumente se numesc funcţii de adevăr binare.
Numărul funcţiilor de adevăr binare, în logica propoziţională
bivalentă, se determină pe baza teoriei combinatorii, astfel:

m
n
N=n
107

Unde: n = numărul valorilor logice ale argumentelor


m = numărul variabilelor logice .
Pentru cazul nostru, în care n = 2 şi m = 2, numărul funcţiilor
de adevăr binare, în logica propoziţională bivalentă, este de 16.
Dintre acestea, au relevanţă nemijlocită şi uzuală în limba română
doar 8, pe care le vom prezenta în continuare.

2.2. Principalele funcţii de adevăr binare în logica bivalentă


Pentru fiecare funcţie de adevăr care va fi prezentată, vom
stabili:
- denumirea;
- simbolul;
- semnificaţia intuitivă a operatorului propoziţional;
- definiţia;
- matricea valorilor de adevăr, ca relaţie între
valorile de adevăr ale argumentelor şi valorile de
adevăr ale funcţiei.
_
1. Negaţia p :
Semnificaţie: negarea valorii logice a propoziţiei asupra căreia se
aplică. Dacă se aplică unei formule propoziţionale, se neagă valoarea
de adevăr a întregii formule. Dubla negaţie este echivalentă cu
afirmaţia.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat,
atunci când argumentul său este fals şi reciproc.
Matricea valorilor de adevăr: _
p p
v f
f v

2. Conjuncţia p & q :
Semnificaţie: raport de coexistenţă între stările de fapt reflectate
de propoziţiile simple componente.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat,
atunci şi numai atunci când toate argumentele sale sunt adevărate.
108
Matricea valorilor de adevăr:
p q p&q
v v v
v f f
f v f
f f f

3. Disjuncţia p V q :
Semnificaţie: cel puţin una dintre stările de fapt reflectate de
propoziţiile simple componente se realizează.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat,
atunci când cel puţin unul dintre argumentele sale este adevărat.
Matricea valorilor de adevăr:
p q pVq
v v v
v f v
f v v
f f f
4. Implicaţia p → q :
Semnificaţie: p: antecedent; q: consecvent; între antecedent şi
consecvent există o legătură fie cauzală, fie necesară, fie de simplă
succesiune, fie formal-logică.
- dacă antecedentul este adevărat, consecventul este adevărat;
- dacă antecedentul este adevărat iar consecventul fals,
implicaţia este falsă;
- dacă antecedentul este fals, indiferent de valoarea
consecventului, implicaţia este adevărată (falsul poate implica
orice, atât adevărul cât şi falsul).
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică fals,
atunci când antecedentul este adevărat, iar consecventul fals.
Matricea valorilor de adevăr:
p q p→q
v v v
v f f
f v v
f f v
109
5. Echivalenţa p ↔ q :
Semnificaţie: raport de corespondenţă între valorile de adevăr ale
propoziţiilor simple componente: sunt fie adevărate, fie false în
acelaşi timp.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat,
atunci când toate argumentele sale au aceeaşi valoare logică.
Matricea valorilor de adevăr:
p q p↔q
v v v
v f f
f v f
f f v
6. Excluziunea p + q :
Semnificaţie: numai una dintre stările de fapt reflectate de
propoziţiile simple componente se realizează.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat,
atunci când numai unul dintre argumentele sale este adevărat, celălalt
fiind fals.
Matricea valorilor de adevăr:
p q p+q
v v f
v f v
f v v
f f f

7. Rejecţia p ↓ q :
Semnificaţie: niciuna dintre stările de fapt reflectate de
propoziţiile simple componente nu se realizează.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat,
atunci şi numai atunci când toate argumentele sale sunt false.
Matricea valorilor de adevăr:
p q p↓q
v v f
v f f
f v f
f f v
110

8. Incompatibilitatea p / q :
Semnificaţie: cel puţin una dintre stările de fapt reflectate de
propoziţiile simple componente nu se realizează.
Definiţie: este funcţia de adevăr care ia valoarea logică fals,
atunci când ambele argumente sunt adevărate
Matricea valorilor de adevăr:
p q p/q
v v f
v f v
f v v
f f v

• Notă: pentru informare, prezentăm, mai jos, tabloul


tuturor funcţiilor de adevăr binare posibile în logica
propoziţională bivalentă. Se observă faptul că în acest
tablou primele 8 funcţii sunt în raport de simetrie inversă
(simetrie în oglindă) faţă de următoarele 8.
111

Tabloul funcţiilor de adevăr binare, în logica bivalentă


Nr. p v v f f Denumire Simbol Semnificaţie, în
φ q v f v f limbaj natural

φ1 v v v v Lege logică - -
φ2 v v v f Disjuncţie pVq p sau q
φ3 v v f v Implicaţie q<p p, dacă q
conversă
φ4 v v f f Prependenţă p p, indiferent dacă
q
φ5 v f v v Implicaţie p→q dacă p, atunci q

φ6 v f v f Postpendenţă q q, indiferent dacă


p
φ7 v f f v Echivalenţă p↔q p, dacă şi numai
dacă q
φ8 v f f f Conjuncţie p&q p şi q
φ9 f v v v Incompatibili- p/q fie că nu p, fie că
tate nu q
φ1o f v v f Excluziune p+q ori p, ori q
φ11 f v f v Postnonpen- _ indiferent dacă p,
denţă q în nici un caz q
φ12 f v f f Excepţie p >q p, dar nu q
φ13 f f v v Prenonpen- _ În nici un caz p,
denţă p indiferent dacă q
φ14 f f v f Nonimplicaţie ____ nu p, dar q
conversă q<p
φ15 f f f v Rejecţie p↓q nici p, nici q
φ16 f f f f Contradicţie - -
logică
112

Exerciţiu: Definiţi principalele funcţii de adevăr binare, în


logica bivalentă:
Nr.c Funcţia de adevăr Definiţie
rt
1 Negaţia

2 Conjuncţia

3 Disjuncţia

4 Implicaţia

5 Echivalenţa

6 Excluziunea

7 Rejecţia

8 Incompatibilitatea

3. STABILIREA VALIDITĂŢII FORMULELOR


PROPOZIŢIONALE
Tabloul funcţiilor de adevăr binare prezintă interes mai ales
pentru punerea în evidenţă a caracterului riguros formal al logicii
propoziţiilor, precum şi pentru evidenţierea celor trei categorii de
funcţii de adevăr:
• Legea logică: funcţia de adevăr care ia întotdeauna
valoarea logică adevărat, indiferent de valoarea logică a
argumentelor.
• Contradicţia logică: funcţia de adevăr care ia întotdeauna
valoarea logică fals, indiferent de valoarea logică a
argumentelor.
113
• Funcţie de adevăr realizabilă: funcţia de adevăr care
ia valoarea logică atît adevărat, cât şi fals, pentru
diferitele valori logice ale argumentelor.

3.1. Scrierea formulelor propoziţionale în limbajul logicii


propoziţiilor
Am afirmat, la începutul acestui curs, că textul propus spre
analiză este o formulă propoziţională. Această formulă se prezintă
astfel:
p → (q & r)
Pentru a înţelege procedura prin care ajungem la forma de
mai sus a textului, prezentăm algoritmul formalizării logice în logica
propoziţiilor. Dintre metodele propuse de logicieni, am ales metoda
notaţiei cu paranteze, familiară din studiul matematicii. Iată
algoritmulî
1. Stabilim operatorul (operatorii) propoziţional(i)
principal(i) şi împărţim textul, în funcţie de acesta
(aceştia), în segmente.

2. Stabilim ceilalţi operatori, astfel încât textul să fie


împărţit în propoziţii simple.
3. Ordonăm textul, pe baza tăriei operatorilor.
4. Înlocuim propoziţiile simple cu variabile propoziţionale
p, q, r etc. şi operatorii propoziţionali cu simbolul
acestora. Cu ajutorul parantezelor, după modelul
matematic, stabilim gradul de tărie a operatorilor. Rezultă
o formulă propoziţională.

Exerciţiu: Fie textul de mai jos:


Nu mergem la schi, pentru că dacă mergem la schi, răcim,
pentru că ninge şi bate vântul, ceea ce înseamnă că stăm în casă şi
nu mergem la cursuri.
Scrieţi textul de mai sus, ca formulă propoziţională, în limbajul
logicii propoziţiilor.
114

1. Operatorul principal, în acest text, este implicaţia,


întrucât el stabileşte o relaţie de cauzalitate între starea
vremii şi tot ceea ce exprimă restul textului despre actele
noastre.
2. Al doilea operator, ca tărie, este cel de echivalenţă între
actele noastre legate de practicarea schiului şi
frecventarea cursurilor. Acest operator leagă o implicaţie
(dacă mergem la schi, răcim) şi o conjuncţie (stăm în casă
şi nu frecventăm cursurile).
3. Ordonăm textul, astfel:
Dacă ninge şi bate vântul, atunci, dacă mergem la
schi atunci răcim, ceea ce este echivalent cu faptul
că stăm în casă şi nu mergem la cursuri. Atunci,
nu mergem la schi.
4. Înlocuim operatorii propoziţionali cu simbolul lor şi
propoziţiile cu variabile propoziţionale. Scriem formula:
_ .
{(p & q) → [ (r→s) ↔ (t & u) ]} → r

3.2. Modalităţi de stabilire a validităţii formulelor


propoziţionale
În logica propoziţională există mai multe metode de stabilire
a validităţii formulelor pripoziţionale. Cunoştinţele prezentate în
cursul nostru nu ne permite, însă, să analizăm decât una dintre aceste
metode, numită metoda matriceală sau metoda tabelelor de adevăr.
Potrivit acestei metode, se parcurg următoarele etape:
1. Se construieşte un tabel de adevăr, având ca număr de
rânduri K = 2n, unde n: numărul de variabile
propoziţionale distincte p,q,…..
2. În coloane succesive, de la stânga la dreapta, se scriu mai
întâi variabilele propoziţionale, apoi formulele
propoziţionale, în ordinea complexităţii, de la cea mai
simplă, până la întreaga formulă.
115
3. Se scriu, în primele coloane, toate combinaţiile de
valori corespunzătoare variabilelor propoziţionale p, q,
r,… În coloanele următoare se calculează, succesiv,
valoarea de adevăr a formulelor propoziţionale, pe baza
combinaţiilor iniţiale din fiecare rând şi coloană
anterioară.
4. Decizia:
• Dacă în ultima coloană, corespunzătoare întregii
formule, toate valorile de adevăr sunt “adevărat” (v),
atunci spunem că formula este o lege logică.
• Dacă în ultima coloană, corespunzătoare întregii
formule, toate valorile de adevăr sunt “fals” (f), atunci
spunem că formula este o contradicţie logică.
• Dacă în ultima coloană, corespunzătoare întregii
formule, valorile de adevăr sunt atât “adevărat (v), cât
şi “fals” (f), atunci spunem că formula este
realizabilă.
Exemplu:
Se dă următoarea formulă logică:
_ _ _
{[ (p → q) & (q → r ) ] V [(r / p ) ↔ q]} + p

Stabiliţi validitatea acesteia, prin metoda matriceală.


Rezolvare:
1. Se determină numărul de coloane: N = 23 = 8
2. Se realizează tabloul, pe baza algoritmului stabilit:
_ _ _ _ _ {}_
p q r p q r p→q q→r r/p [&] [↔] {V} +p
v v v f f f f f f f f f f
v v f f f v f v v f v v v
v f v f v f v v f v v v f
v f f f v v v v v v f v v
f v v v f f v f v f f f v
f v f v f v v v f v v v f
f f v v v f v v v v v v f
f f f v v v v v f v v v f
116
Decizie: formula este realizabilă

Exerciţiu: Stabiliţi validitatea următoarlor formule propoziţionale,


prin metoda matriceală:
_ _
(p & q) ↔ (p V q) (pVq)↔(p&q)
117
Exerciţii şi probleme pentru evaluare
I. Minitest de autoevaluare
Nr. Eexerciţiul (problema) Punctaj
crt max/min.
1 Folosind cunoştinţele despre propoziţiile 16/12
compuse, formalizaţi logic următorul text:
Dacă sunt căutată la telefon şi dacă sunt
găsită, atunci mă bucur ca şi cum aş primi o
vizită sau aş merge în oraş.
2. Stabiliţi denumirea şi simbolul 6/4
următoarelor funcţii de adevăr, pe baza
matricei valorilor de adevăr:
p q________
v v f
v f f
f v f
f f v

p q _____
v v f
v f v
f v v
f f v

3. Stabiliţi validitatea următoarei formule 20/16


propoziţionale, prin metoda matriceală:
_ _ _
(p V q) ↔ {p / [( r & q) → (p & q )]}

TOTAL 42/32
II. Teme pentru eseuri (maxim 500 de cuvinte):
2. Proprietăţile funcţiilor de adevăr, demonstrate prin
metoda matriceală. [1]
3. Aspecte moderne ale interpretării propoziţiilor
compuse.[6]
ooOoo
118
CURSUL NR.7

Demonstraţia şi argumentarea. Principiile fundamentale ale


logicii

1. Demonstraţia şi argumentarea ca strategii de întemeiere.


2. Definirea, structura şi procedeele (strategiile)
demonstraţiei şi argumentării. Etapele demonstraţiei.
3. Principiile fundamentale ale logicii.

Standarde de performanţă
După parcurgerea etapelor de însuşire a
cunoştinţelor propuse în acest curs, veţi fi în măsură:
• Să identificaţi, în ştiinţele particulare, secvenţe
demonstrative şi argumentative
• Să să faceţi diferenţa între demonstraţie şi
argumentare, evitând confuziile de limbaj şi de
raţionare
• Să vă impuneţi exigenţe de raţionare, pe baza
principiilor fundamentale ale logicii

Bibliografie
1. Petre Bieltz, Dumitru Gheorghiu, Logica, Manual pentru
licee, Editura Didactică şi Pedagogică, 1998, p.98-1o5.
2. Petre Botezatu, Introducere în logică, Editura “Polirom”,
Iaşi, 1997, p.259-270.
3. Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
4. Dumitru Gheorghiu, Logică generală, Editura Fundaţiei
“România de Mâine”, Bucureşti, 2001, p. 26-30.
119

1. DEMONSTRAŢIA ŞI ARGUMENTAREA CA STRATEGII


DE ÎNTEMEIERE.

1.1. Modalităţi de întemeiere a aserţiunilor.


O aserţiune este un enunţ, prin care se afirmă sau se neagă
ceva, în procesul de comunicare între oameni. Aserţiunea poate fi o
afirmaţie, o negaţie sau un îndemn. Indiferent de natura aserţiunii, ea
capătă ecou în conştiinţa partenerului de comunicare, numai dacăî
• Partenerul este prezent, direct (în timp şi spaţiu) sau
indirect (prin intermediari).
• Partenerul este interesat de respectiva aserţiune.
• Aserţiunea este enunţată într-un sistem de codificare
accesibil partenerului.
• Aserţiunea este întemeiată.
O aserţiune este întemeiată, atunci când ea este însoţită de un
ansamblu de informaţii, prin care partenerul de comunicare acceptă
respectiva aserţiune, transformând-o în cunoştinţă înţeleasă,
atitudine favorabilă sau acţiune de conformare.
După scopul întemeierii aserţiunii enunţate de emitent,
întemeierea se poate face prin două tipuri de strategiiî demonstrative
sau argumentative.
1. Dacă scopul aserţiunii este stabilirea valorii de adevăr a
unui enunţ despre realitate, atunci emitentul va folosi
pentru întemeiere, o strategie demonstrativă.
2. Dacă scopul întemeierii aserţiunii este adeziunea
partenerului la un punct de vedere subiectiv asupra
realităţii, atunci emitentul va folosi, pentru întemeiere, o
strategie argumentativă.
Primul tip de strategii este propriu, în general, ştiinţelor
naturii, ca modalităţi de dezvăluire şi întemeiere a legilor obiective
ale acesteia.
Al doilea tip de strategii este propriu, în general, ştiinţelor
despre acţiunea umană, fiind folosite îndeosebi în ştiinţele politice,
juridice, manageriale.
120
1.2. Deosebiri între demonstraţie şi argumentare
Demonstraţia şi argumentarea aparţin, logic, aceleiaşi clase
de forme logice: sunt forme logice compuse, care leagă între ele
raţionamente şi propoziţii, cu scopul întemeierii unor aserţiuni.
Ca specii ale întemeierii, demonstraţia şi argumentarea diferă
între ele, diferenţa mergând de la simpla opoziţie până la excluziune.
Iată principalele diferenţe:
Scopul demonstraţiei este Scopul argumentării nu este
realizarea unei certitudini adevărul sau falsul. Acestea sunt
privind valoarea de adevăr a doar mijloace pentru realizarea
aserţiunii: adevărată (v) sau scopului ultim: adeziunea
falsă (f) partenerului.Dacă obţinerea
adeziunii presupune eludarea sau
chiar denaturarea adevărului,
aceasta este o strategie admisă .
În demonstraţie, partenerul nu În argumentare, partenerul este
trebuie să fie neapărat prezent. prezent, implicit sau explicit. El
El este doar unul potenţial şi fie este o persoană sau un grup de
nedefinit, existent într-un timp persoane reale şi actuale, fie este
nedelimitat. construit, imaginat de către
emitent ca real, actual.
Datele pe care se sprijină Adevărul datelor pe care se
demonstraţia sunt întotdeauna sprijină argumentarea nu are nici
adevărate, incontestabile. o relevanţă.
Procedeele demonstraţiei sunt Strategiile argumentative nu sunt
dependente strict de legile egale valoric, gradul de adeziune
logice şi sunt egale valoric, dacă a partenerului fiind dependent de
duc la certitudine. factori extralogici, cum sunt stilul
retoric, charisma precum şi
capacitatea empatică a
emitentului, gradul de acces la
informaţii al partenerilor etc.
Numărul paşilor în demonstraţie Numărul paşilor în argumentare
este totdeauna fix, momentul este dependent de puterea
aflării valorii de adevăr încheind argumentativă a emitentului şi de
ciclul, definitiv. receptivitatea partenerului.
121

2. DEFINIREA, STRUCTURA ŞI PROCEDEELE


(STRATEGIILE) DEMONSTRAŢIEI ŞI ARGUMENTĂRII.
ETAPELE DEMONSTRAŢIEI

2.1. Definiţia demonstraţiei şi argumentării


Demonstraţia şi argumentarea pot fi analizate din mai multe
puncte de vedere:
• Ca forme logice în structura logică a gândirii, urmărindu-
se locul acestora în ansamblul formelor logice
• Ca produse finite ale gândirii, urmărindu-se structura
logică a acestora
• Ca operaţii logice, accentul fiind pus pe ideea de strategie,
urmărindu-se etapele acestora
Urmând strategia cursului de logică propus, vom defini
demonstraţia şi argumentarea pe baza locului acestora în structura
logică a gândirii:
Definiţii:
Demonstraţia este forma logică Argumentarea este forma logică
compusă, care leagă între ele compusă, care leagă între ele
raţionamente şi propoziţii cu raţionamente şi propoziţii cu
scopul stabilirii valorii de adevăr scopu obţinerii adeziunii
a unei aserţiuni. partenerului.

2.2. Structura logică a demonstraţiei şi argumentării

Demonstraţia Argumentarea
1. Ipoteza (teza de demonstrat) 1. Opinia (un punct de vedere)
2. Fundamentul demonstraţiei 2. Argumentele susţinătoare
3. Procedeul demonstraţiei 3. Strategia argumentării
122
Elementele din structura logică a celor două modalităţi de
întemeiere au particularităţi distincte, determinate de natura specifică
a acestora.
1.Astfel, ipoteza este un enunţ a cărui valoare de adevăr
urmează a fi determinată prin apelul la enunţuri cu valoare de adevăr
deja cunoscută, deci în afara oricărei îndoieli, enunţuri ce aparţin
tezaurului cunoaşterii.
Opinia este un punct de vedere subiectiv, lansat în
confruntare cu alte puncte de vedere subiective. Pretenţia de
obiectivitate a acestuia nu este un scop în argumentare, ci un mijloc
de contracarare a punctului de vedere contrar. Opinia, în argumentare
este, în fapt, semnalul de lansare a unei competiţii.
2. Fundamentul demonstraţiei cuprinde aserţiuni cu valoare
de adevăr certăî axiome, legi, descrieri de fapte incontestabile sau
forme şi operaţii logice valideî definiţii, raţionamente, metode.
Argumentele susţinătoare sunt din acelaşi domeniu ca
fundamentul demonstraţiei. Şi în argumentare se apelează la
adevăruri şi fapte incontestabile, la raţionamente şi metode, dar
argumentatorul nu urmăreşte corectitudinea lorî el le manipuilează,
în scopul obţinerii adeziunii partenerului. Adesea el eludează sau
ocultează adevărurile şi faptele care nu-i convin, supralicitându-le
pe cele convenabile.
3. Procedeele demonstraţiei sunt modalităţi de realizare a
concordanţei dintre ipoteză şi fundament. Tabloul procedeelor
demonstraţiei presupune luarea în considerare a mai multor criterii de
diviziuneî
A. După scopul urmărit în demonstraţie, aceasta poate fi:
• De confirmare logică: se urmăreşte stabilirea
adevărului ipotezei
• De infirmare logică: se urmăreşte stabilirea falsului
ipotezei
B. După relaţia dintre ipoteză şi fundament, aceasta poate fi:
• Demonstraţie directă: valoarea de adevăr a ipotezei
rezultă nemijlocit din fundamentul demonstraţiei
123
• Demonstraţie indirectă: valoarea de adevăr a
ipotezei rezultă din infirmarea valorii de adevăr a unor
ipoteze alternative.
O variantă a demonstraţiei indirecte este
demonstraţia prin reducere la absurd: se
construieşte o ipoteză care constituie negaţia
ipotezei de bază şi se demonstrează absurditatea
consecinţelor ce decurg din aceasta.
4. Strategiile argumentării sunt modalităţi de organizare a
procesului argumentativ şi ele ţin seama de natura şi poziţia
partenerilor în argumentare.
A. După natura partenerilor, argumentarea poate fi:
• Cu partener real şi actual: acest tip de
argumentare poate fi:
a) Dialog: doi parteneri.
b) Polilog: mai mulţi parteneri.
• Cu partener imaginar, invocat ca posibil de către
emitent.
C. După poziţia partenerilor, argumentarea poate fi:
• Faţă-n faţă, într-un mediu comunicaţional
omogen. Acest tip de argumentare este propriu
practicii negocierilor şi evaluării performanţelor
umane.
• Triunghiulară: Faţă-n faţă se află doi sau mai
mulţi emitenţi de opinii concurente, iar partenerul
de argumentare este spectator (judecător,
evaluator). Acest tip de argumentare este propriu
practicii juridice şi electorale.

2.3. Etapele demonstraţiei


1. Formularea ipotezei: pe baza activităţii de cercetare
ştiinţifică, a experienţei şi a datelor preliminare ce ar
putea constitui fundamentul demonstraţiei, se poate
formula o lege, o teoremă, o paradigmă, o presupoziţie
asupra realităţii investigate.
124
2. Deducerea consecinţelor ipotezei, considerată ca fiind
adevărată. Asemenea consecinţe se deduc prin operaţii
logice valide, inserând ipoteza în sistemul de metode şi
tehnici valide de cercetare.

3. Compararea consecinţelor astfel deduse cu anumite


axiome, legi, dovezi, fapte incontestabile.
4. Formularea concluziilor comparaţiei, ca enunţuri valide
logic.
5. Compararea acestor enunţuri cu ipoteza; rezultă
adevărul sau falsul ipotezei.
Într-un proces demonstrativ, aceste etape se pot relua, după
ce, în funcţie de dificultăţile întâmpinate în fiecare etapă, se caută noi
dovezi, noi căi de susţinere şi, mai ales, se reformulează ipoteza.
Etapele de mai sus sunt valabile pentru demonstraţia directă.
În celelalte tipuri de demonstraţii, etapele se adaptează
corespunzător.

3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE LOGICII

Locul principiilor fundamentale ale logicii în cadrul acestui


curs nu este nemijlocit legat de tematica cursului, aceste principii
guvernând întreaga lume a logicii, indiferent de nivelul de
complexitate la care ne situăm. Prezenţa lor la sfârşitul cursului de
logică se vrea o sintetizare a tot ceea ce înseamnă exigenţa logicităţii,
ca mijloc de normare a gândirii corecte. Respectarea acestor principii
are un caracter axiomatic. Ea este în afara oricărei contestaţii.
Principiile fundamentale sunt evidente prin ele însele. Chiar dacă, în
aparenţă, ele exprimă banalităţi, “la mintea cocoşului”, practica
discursului ştiinţific, politic, juridic sau pur şi simplu de nivelul
simţului comun demonstrează numeroase abateri, voluntare sau
involuntare, de la aceste principii. Cunoaşterea şi mai ales
respectarea lor este o obligaţie de primă instanţă pentru gândirea
corectă.
125
1. Principiul identităţii: A ≡ A
Acest principiu pretinde gândirii să păstreze, pentru ideea
cu care operează, identitatea cu ea însăşi ped parcursul
aceleiaşi operaţii logice.
_ _
2. Principiul noncontradicţiei: A / A ; A & A
Acest principiu pretinde gândirii să nu admită ca adevărate,
în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, două aserţiuni care se
opun.
_
3. Principiul terţului exclus: A + A
Acest principiu pretinde gândirii să nu admită nici ca
adevărate, nici ca false, în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport, două aserţiuni care se exclud reciproc.

3. Principiul raţiunii suficiente:


Dacă o aserţiune (B) decurge logic dintr-o aserţiune (A) şi
dacă aserţiunea (A) este adevărată, atunci Aserţiunea (B)
este adevărată. Spunem că aserţiunea (A) este raţiunea
suficientă a aserţiunii (B)
[(A → B) & A] → B

Primele trei principii sunt cunoscute încă din antichitate, fiind


prezenze în logica aristotelică. Cel de-al patrulea principiu este unul
de economicitate a gândirii, el considerând că este suficient întemeiat
orice, dacă se bazează pe ceva care a fost acceptat ca valid.

OoOoo
126
TEST DOCIMOLOGIC PENTRU AUTOEVALUARE
(o variantă)

DURATA: 100 minute

I. OBIECTIV GENERAL: Verificarea gradului de însuşire a


cunoştinţelor predate le curs şi a deprinderilor acumulate pentru
structurarea unui discurs logic, coerent, fără abateri de la normele
validităţii.
II. OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
1. Cunoaşterea şi înţelegerea modului de aplicare a
principiilor şi normelor gândirii logice.
2. Cunoaşterea şi utilizarea corectă a structurii formelor
logice.
3. Formarea deprinderii de a sesiza erorile logice şi a le
corecta.
III. EVALUARE:
Punctaj minim (pentru nota 5) : 60 puncte
Punctaj maxim : 100 puncte

APRECIERE
PUNCTAJ NOTA

60-66.......................................5
67-73.......................................6
74-80.......................................7
81-86...................….................8
87-93...............….....................9
94-100.....................................10
127

Subiectele testului docimologic

1. Arătaţi structura gândirii, din perspectivă logică


(schema). [10 p]
2. Enunţaţi principiul: [5 p]
I. Raţiunii suficiente
II. Terţiului exclus
III. Noncontradicţiei
IV. Identităţii
3. Stabiliţi conţinutul şi sfera noţiunilor: [5 p ]
I.Creion
II. Pasăre
III. Copac
IV. Autoturism
4. Daţi definiţia, arătaţi structura şi regulile: [10 p]
I. Clasificării
II. Definiţiei
III. Diviziunii
IV. Definiţiei
5. Definiţi din punct de vedere formal-logic: [5 p ]
I. Raţionamentul
II. Demonstraţia
III. Propoziţia
IV. Argumentarea
6. Arătaţi structura următoarei propoziţii: [5 p ]
I. Nici un copil care este sănătos nu este greu de
întreţinut.
II. Unele zile în care plouă sunt pline de
romantism
III. Unii studenţi care nu vin la cursuri nu sunt
pregătiţi pentru examen
IV. Toate cursurile care se fac la facultate sunt
necesare pentru pregătirea profesională
128
7. Stabiliţi tipul următoarei propoziţii după cantitate şi
calitate; scrieţi simbolul acesteia: [5 p]
I. Nici un creier nu este deschis pentru orice
informaţie
II.Unii studenţi pregătiţi pentru examen nu sunt
emoţionaţi în timpul răspunsului
III.Toate materiile predate în timpul semestrului sunt
finalizate cu evaluare
IV.Unele cursuri de specialitate sunt evaluate prin
examen
8. Pe baza pătratul logic al propoziţiilor, stabiliţi valoarea de
adevăr a propoyi’iilor corespondente următoarei propoziţii,
considerată ca adevărată [10 p]
` I. Nici o carte de psihologie nu este inutil de studiat.
II. Unele cărţi de psihologie nu sunt absolut necesare
III. Toate cărţile de psihologie sunt atractive pentru
studenţi
IV. Unele cărţi de psihologie sunt cu exerciţii şi
probleme.
9. Arătaţi structura şi figura următorului silogism; puneţi
concluzia: [15 p]
I. Toate problemele de viaţă sunt rezolvabile
Unele pronleme de matematică nu sunt
rezolvabile

II. Unii colegi sunt bursieri


Toţi colegii sunt studenţi silitori

III. Nici un profesor nu este om incorect


Unii oameni incorecţi sunt mincinoşi

IV. Nici un examen nu este un lucru simplu


Toate verificările importante sunt examene
129
10. Reduceţi la modul corespunzător din figura I, modul:
[10 p ]
I. CAMESTRES (fig. II)
II. BRAMANTIP (fig. IV)
III. DISAMIS (fig. III)
IV. FRESISON (fig. IV)
11. Stabiliţi denumirea şi simbolul funcţiei de adevăr
corespunzătoare matricei de mai jos: [5 p ]
I. p q II. p q .
v v v v v f
v f v v f v
f v v f v v
f f f f f v

III. p q . IV. p q .
v v f v v v
v f v v f f
f v v f v f
f f f f f f

12. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor formule


propoziţionale, prin metoda matriceală: [ 15 p]

I. [( q & p ) → r ] ↓ [ (p /r) +q ]

II. { p / [q & (r V q )]} → (q v r )

III.{ [(p → q) & (q→ r ) ] / r } ↔ q

IV. ( p v q )→ {r v [(p & q) / (r & q )]}

ooOoo