Sunteți pe pagina 1din 36

Asistenta psihopedagogica a persoanelor cu deficiente neuro-psiho-motorii

Note de curs

Introducere
Conceptul de dezvoltare se refera la modificarile secventiale care apar intr-un organism pe masura ce
acesta parcurge traseul de la conceptie la moarte. In acest proces sunt implicate trei categorii de factori:
factori biologici, programati ereditar, factorii de mediu si cei educogeni. In general dezvoltarea umana are
loc pe trei paliere:
• dezvoltare fizica, care presupune modificari in inaltime si greutate, modificari ale organelor interne si
creierului, modificari ale scheletului si musculaturii etc. Toate aceste modificari au o influenta majora
asupra dezvoltarii intelectuale, fizice si a personalitatii fiecaruia;
• dezvoltare cognitiva, care consta in modificari aparute la nivelul perceptiei, invatarii, memoriei,
limbajului, rationamentului etc. si care influenteaza dezvoltarea motorie si pe cea emotionala;
• dezvoltare psihosociala, presupune modificari la nivelul personalitatii, trairilor emotionale si in
relatiile cu ceilalti.
In determinarea dezvoltarii psihofizice a copilului, rolul principal apartine interactiunii dintre ereditate,
factorii de mediu si educatie. Evolutia si dezvoltarea copilului se desfasoara pe etape, perioade, cicluri de
dezvoltare diferite sub toate aspectele. Acest proces nu se poate desfasura decat prin parcurgerea tuturor
etapelor, fiecare etapa prezentand un set de oportunitati fara de care nu ar fi posibila parcurgerea etapelor
care urmeaza.
Dezvoltarea motorie si psihomotorie a copilului este parte a dezvoltarii sale generale somato-psihice, de
aceea in mod normal nu exista discrepante majore intre dezvoltarea psihomotorie si cea cognitiva care se
sustin si se stimuleaza reciproc. De aceea orice anomalie in conduita psihomotorie atrag atentia asupra unor
tulburari la nivelul proceselor psihice elementare sau superioare. Cele doua miscari esentiale (mersul si
prehensiunea) cunosc o dezvoltare stadiala iar orice intarziere evidenta constituie un semnal de alarma.
Adesea, mai ales la varste mici, aceste elemente sunt foarte importante in stabilirea unui diagnostic.

Definitii
Deficientele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, in forma si functiile fizice ale
organismului, care tulbura cresterea normala si dezvoltarea armonioasa a corpului, modifica aspectul
exterior, reduc aptitudinile si puterea de adaptare a organismului la efortul fizic si diminueaza capacitatea de
munca productiva a individului. Deficientele fizice se caracterizeaza prin modificari morfologice mai mult
sau mai putin accentuate, produse in forma si structura corpului si manifestate prin o incetinire in crestere
sau printr-o crestere excesiva, prin o tulburare a dezvoltarii sau prin o dezvoltare disproportionata, prin
deviatii, deformatii sau alte defecte de structura, urmate sau precedate de tulburari functionale.
In categoria deficientelor fizice sunt cuprinsi infirmii motori sau locomotori, cei care sufera de unele
boli permanente, cronice, cum ar fi cele cardiovasculare, respiratorii, diabet s.a. care influenteaza negativ
capacitatea fizica precum si persoanele cu deficiente senzoriale (surzii si orbii). In lipsa altor anomalii,
deficientii fizici sunt normali sub aspect intelectual dar pot dobandi o personalitate fragila, cu conflicte si
tensiuni interioare, cu dificultati de relationare si de integrare in viata social-profesionala daca sunt inclusi
intr-un mediu nefavorabil. Aceste deficiente sunt considerate o forma de deficienta de dezvoltare.

Cauzele deficientelor fizice si psihomotorii


Cauzele sunt foarte variate si pot afecta in mod diferit organismul. Acestea pot fi sistematizate dupa
criteriile folosite:
a) dupa originea cauzelor, pot fi
- cauze interne, determinate de procesele de crestere si dezvoltare, de natura functiilor
psihice, organice, somatice;
- cauze externe, raportate la conditiile de mediu, de viata si de educatie ale individului.

b) dupa caracterul direct/indirect avem cauze cu actiune directa care intereseaza elemente proprii
deficientei si cauze indirecte, care produc o afectiune morfologica sau functionala, putand afecta tot
organismul sau anumite regiuni ale corpului.

1
c) cauze predispozante, favorizante si determinante. Cauzele favorizante si predispozante sunt legate
de ereditate, de influentele nocive suferite de fat in perioada intrauterina, debilitetea congenitala,
imaturitatea si nasterea prematura, accidentele obstetricale. In aceasta categorie pot fi inclusi si
factorii care influenteaza negativ starea de sanatate si functionarea normala a organelor (conditiile de
igiena si de viata, regimul alimentar necorespunzator, dormitul in paturi prea moi sau prea tari,
regimul defectuos de viata, bolile cronice, interventiile chirurgicale, anomaliile senzoriale s.a.

Factorii determinanti sunt cei care determina dezvoltarea deficientelor fizice si psihomotorii. Acestia
pot fi grupati dupa momentul actiunii lor in factori care actioneaza in perioada intrauterina, in timpul
travaliului si in perioada copilariei.

Clasificarea deficientelor fizice si psihomotorii


Clasificarea este dificila. Nu se foloseste un criteriu unic si se prefera o tipologizare a defectelor
fizice dupa mai multe criterii.
a) dupa prognosticul lor se pot deosebi deficiente neevolutive (fixate definitiv, statice, greu de
corectat) si deficiente evolutive in sens pozitiv sau negativ, care pot fi corectate mai usor;
b) dupa gravitatea lor avem deficiente fizice usoare (atitudini deficiente), deficiente medii
(morfologice si functionale, de ex. cifoze, lordoze, scolioze, disproportii intre segmente) si deficiente
accentuate (modificari patologice ajunse intr-un grad avansat de evolutie, de ex. malformatii ale
aparatului locomotor, paralizii);
c) dupa localizarea si efectele deficientei putem avea deficiente functionale si deficiente
morfologice.
E Verza face o clasificare a deficientelor morfologice globale in: deficiente de crestere, de nutritie,
de atitudine, ale tegumentelor, ale musculaturii, ale oaselor si articulatiilor. In ceea ce priveste deficientele
morfologice partiale, Acelasi autor deosebeste deficiente ale capului, fetei, gatului, toracelui, abdomenului,
spatelui, coloanei vertebrale si bazinului, ale membrelor superioare si inferioare.
In categoria deficientelor fizice functionale includem: deficiente ale aparatului neuromuscular
(paralizii, tulburarile de mers, de echilibru, de ritm si de coordonare a miscarilor) si deficiente ale marilor
aparate si functiuni ale organismului (cardiovascular, digestiv, endocrin, sexual, s.a.).
Robanescu (1976) ofera o alta clasificare a deficientelor fizice: a) de origine osteoarticulara; b) de
origine neurologica; si c) bolile cronice evolutive articulare.
Dupa cum se cunoaste, realizarea oricarei actiuni motrice presupune executie, receptie si prelucrare
de informatie, sub controlul si dominarea psihicului, deci psihomotricitate. Aceasta este o functie
complexa, de mare importanta in reglarea voluntara a actiunilor. Componentele psihomotricitatii sunt:
schema corporala, lateralitatea, conduitele motrice de baza, organizarea, orientarea si structura spatio-
temporala, perceptia si reprezentarea miscarii.

1. Elemente de psihomotricitate

1.1. Introducere in psihomotricitate

Psihomotricitatea este considerata in literatura de specialitate ca o functie complexa, o aptitudine care


integreaza atat aspecte ale activitatii motorii, cat si manifestari ale functiilor perceptive. Conduitele
psihomotorii ale fiecarui individ evolueaza in functie de inzestrarea sa aptitudinala, de gradul de dezvoltare
fizica si intelectuala si de influentele educative carora a fost supus pe tot parcursul copilariei. Ca functie
complexa ce determina reglarea comportamentului uman, psihomotricitatea include participarea diferitelor
procese si functii psihice care asigura atat receptia informatiilor cat si executia adecvata a actelor de raspuns.
Prin componentele sale de baza, psihomotricitatea face posibila adaptarea pragmatica (invatarea tehnicilor
profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea sociala (modalitati de comunicare interpersonala), adaptarea
estetica (tehnici de expresie corporala), adaptarea educativa. Referindu-se la psihomotricitate, A. De Meur a
evidentiat existenta unor raporturi intre motricitate, intelect si afectivitate, iar C. Paunescu a spus ca
“psihologia demonstreaza ca actul motor sta la baza organizarii cunoasterii si invatarii, determinand, intr-o
proportie considerabila, organizarea mintala a persoanei… “.

2
Din punct de vedere al psihomotricitatii corpul uman poate fi privit ca un mijloc de relatie cu sine, cu
altii si cu mediul inconjurator. De aici rezulta cele trei directii principale ale psihomotricitatii:
– relatia cu sine cuprinde in special coordonarea posturala bazata pe reflexe cu componentele sale
spatiale, ritmice si energetice;
– relatia cu alte persoane este importanta deoarece Eul corporal este perceput doar in functie de un
partener privilegiat care asigura un cadru protector (mama);
– relatia cu mediul inconjurator depinde de legatura afectiva dintre mama si copil. In cadrul acestei
legaturi mama ofera copilului posibilitatea studierii lumii exterioare si a obiectelor. Acestea devin
elemente intermediare ale relatiei cu alte persoane. Exprimarea privilegiata a copului se realizeaza
prin intermediul jocului.
René Zazzo considera ca educatia psihomotrica constituie o educatie de baza in scoala elementara
intrucat ea conditioneaza intregul proces de invatare scolara. Procesul de invatare nu poate fi eficient “daca
copilul nu are constiinta corpului sau, nu cunoaste lateralitatea sa, nu se poate situa in spatiu, nu este stapan
pe timp si nu a castigat o suficienta coordonare si stabilitate a gesturilor si miscarilor sale.“ Initierea oricarui
program de terapie educationala a psihomotricitatii trebuie sa fie precedata de o evaluare a achizitiilor psiho-
motrice de care dispune fiecare copil la un moment dat, facandu-se astfel o comparatie cu cele pe care ar
trebui sa le aiba.
Una din manifestarile esentiale ale vietii este miscarea. Aceasta se realizeaza de catre muschi in stransa
legatura cu SNC si SNP. In acest mecanism complex muschii realizeaza efectiv acomodarea organismului la
modificarile permanente ale mediului exterior. Pe baza informatiei primite din mediul exterior si interior, SN
integreaza si apoi emite comenzi, care prin fibrele nervoase eferente ajung la muschii cu care intra in
legatura prin intermediul placilor motorii. Rezultatul acestor comenzi sunt contractiile musculare care se
traduc prin mers, precum si prin miscari de orice alt ordin : mimica, vorbire, etc. Deci miscarea reprezinta o
deplasare a corpului sau a unor segmente ale sale din pozitia de repaos prin contractia musculaturii.
Miscarea face parte din viata psihica datorita legaturilor care exista intre sistemele de contractii
musculare si impresiile corespunzatoare. Asadar deosebim doua domenii cu rol important in miscare: cel al
corpului propriu si al relatiei sale cu lumea exterioara. C. Albu spunea despre miscare: „Miscarea presupune
o actiune efectuata cu un anumit scop, fiind astfel un indiciu al unei activitati umane constiente.” Discutand
despre miscare trebuie sa aducem in discutie si sensibilitatea oprganismului. Sensibilitatea corpului este
denumita sensibilitate proprioceptiva, iar cea dirijata spre exterior este exteroceptiva. Organele sensibilitatii
exteroceptive sunt simturile. Acestor doua forme de sensibilitate le corespund activitati musculare deosebite,
dar legate intre ele. Sensibilitatea proprioceptiva este legata de reactiile de echilibru si de atitudini, bazate pe
contractia tonica a muschilor. Se pare ca exista o legatura si un fenomen de reciprocitate intre tonusul
muscular si sensibilitatea corespunzatoare.
Sensibilitatea exteroceptiva si si activitatea musculara se gasesc la cele doua extremitati ale unui
circuit. Intre ochiul care priveste si mana care-l apuca nu exista similitudini de organ. Exista totusi sisteme
complexe de conexiuni nervoase intre impresia vizuala si contractia musculara. Aceste conexiuni apar dupa
maturizarea organica a centrilor nervosi si se perfectioneaza prin exercitiu.
Astfel putem spune ca intre psihic si miscare se formeaza si exista legaturi foarte stranse. De altfel
dupa cum subliniaza si Paunescu, psihomotricitatea constituie o directie complexa de dezvoltare a persoanei,
care rezulta din interactiunea si interconexiunea dintre dispozitivele neuropsihologice (in special la nivel
cortical si periferic) ce asigura elaborarea si executia miscarii, dintre procesele mentale si afective si sub
coordonarea constiintei.
Asadar psihomotricitatea este formata din:
• miscari care sunt strans legate de psihic si implica personalitatea in totalitate;
• si in acelasi timp psihicul este strans legat de miscarile care ii conditioneaza dezvoltarea.

C. Buica considera ca cele mai importante elemente ale motricitatii sunt considerate a fi mersul si
prehensiunea:
• Mersul reprezinta o deplasare a intregului corp intr+o directie oarecare, care nu se rezuma doare la
miscari alternative ale picioarelor, ci implica intrarea in miscare a mai multor grupe musculare. Este
o deprindere automatizata complexa fiind, alaturi de respiratie una dintre cele mai coordonate
scheme motorii;
• Prehensiunea este un act motor mai fin si mai complicat decat mersul deoarece implica o integrare
functionala foarte inalta a centrilor motori din SNC. Exista mai multe forme de prehensiune, cea mai
3
complexa fiind cea formata din police si index care permite activitati psihomotorii complexe ca
scrisul, cusutul. etc.

1.2 Componente de baza ale psihomotricitatii

A. Conduitele motrice de baza

Aceste conduite sunt mai mult sau mai putin instinctive, deci mai mult sau mai putin controlate
cortical. Conduitele motrice de baza cuprind coordonarea oculo-motorie, echilibrul static si dinamic si
coordonarea dinamica generala

A.1. Coordonarea oculo-motorie

Coordonarea este un proces complex iar termenul adecvat ar fi cel de coordonare senzorio-motorie.
Inca din primele etape de viata copilul trece prin anumite stadii senzorio-motorii iar coordonarea intre
campul vizual si cel motor este un element constituant indispensabil acestor etape de dezvoltare.
Dupa H. Walon exercitii senzorio-motorii apar la nivelul tuturor domeniilor senzoriale si motorii:
tactile-kinestezice, vizualo-motorii, audio-fonice. Aceste legaturi au un dublu rezultat adica, leaga foarte
bine efectul perceptibil de miscarile care-l produc si fac mai usor de recunoscut. Consecintele unor astfel de
exercitii sunt considerabile, determinand formarea unor legaturi intre campurile senzoriale si motorii.
Relatii mult mai diversificate se dezvolta intre seria perceptiva si cea motorie. Exemplu cel mai
concludent pe care il da acelasi autor este cel al succesiunii auditive si vocale pe care copilul le realizeaza
prin gangurit. Sunetul produs mai mult sau mai putin intamplator va fi perfectionat, repetat si in cele din
urma din ele se dezvolta fonemele folosite in limba vorbita ulterior.
Treptat coordonarea ochi-mana se dezvolta si se perfectioneaza, permitand controlul si ameliorarea
gesurilor. Se delimiteaza astfel un nou univers reprezentat de spatiul vizual. De asemena capacitatea de a
localiza o sursa sonora se suprapune peste impresia vizuala si peste verificarea manuala a copilului. In acest
mod progresiv se va realiza structurarea mediului inconjurator. Coordonarea oculo-motorie reprezinta
suportul pe care se cladeste prehensiunea.
La un gest bine adaptat si controlat, Pick considera ca intervin urmatorii factori:
– precizia legata de echilibrul general si de independenta musculara
– posibilitatea de repetare a aceluiasi gest fara pierderea preciziei
– independenta dreapta-stanga
– adaptarea la efortul muscular
– adaptarea senzorio-motrica
– adaptarea ideo-motrica.
Toate aceste calitati sunt valabile la aceiasi persoana, ele evolueaza pe plan fiziologic, in functie de
maturizarea neuro-motorie ca si de antrenament.
Piaget insista asupra importantei miscarii in trecerea de la perceptii la reprezentari. De asemenea el
insista asupra importantei motricitatii in elaborarea gandirii si a reprezentarilor spatiale. Construirea initiala
a unor actiuni presupune coordonarea miscarilor oculare, in lipsa careia ordinea nu poate fi perceputa.
Ulterior este necesara coordonarea miscarilor mainilor cu cele ale ochilor pentru consolidarea activitatii
perceptive prin manipulare. Motricitatea spontana a nou-nascutului este necoordonata si involuntara.
Ulterior se ajunge la descoperirea corpului si a mainii.
Etapele formarii prehensiunii (Bizouard) la copilul mic sunt:
– la 3 luni prehensiunea este doar o miscare reflexa, involuntara, reprezinta mai mult un reflex de
agatare;
– la 4-5 luni copilul prinde un obiect cu priza cubito-palmara, gestul este nesigur deoarece mana
planeaza asupra obiectului;
– catre 6 luni apare flexia degetelor, realizandu-se prehensiunea digitalo-palmara;
– la 9 luni priza devine radio-digitala;
– abia in jurul varstei de 1 an copilul foloseste pensa police-index, ceea ce reprezinta adevarata
prehensiune.

4
Dupa cum putem vedea prehensiunea este un act complex care evolueaza pentru a ajunge la forma
definitiva pe parcursul unui an. Dupa varsta de un an antrenamentul se realizeaza prin manipularea
diferitelor obiecte, iar ulterior prin desen. Evolutia desenului copilului reprezinta un element de maturizare
functionala, dar si de antrenament.
In activitatea de desen motricitatea manuala controlata de vedere este doar suportul unor procese
complexe de abstractizare. G. Tanasescu considera ca in aceasta activitate actul motor este doar purtator de
semnificatii ce depasesc pura miscare.
Desenul evolueaza de la cerc la dreptunghi, patrat, triunghi si romb. Posibilitatea desenarii corecte a
unghiurilor rombului este un element de maturizare ce demonstreaza posibilitatea invatarii scrisului.
Dezvoltarea motricitatii membrului superior si a coordonarii oculo-motorii are o importanta majora in
invatarea scrisului, scrisul find o activitate complexa in care intervin mai multi factori:
– maturizarea sistemului nervos stimulata de ansamblul exercitiilor motorii;
– dezvoltarea psihomotorie generala si in special cea legata de sustinerea tonusului si coordonarii
miscarilor;
– dezvoltarea activitatii fine ale degetelor si mainilor.
Achizitia prehensiunii ii permite copilului sa actioneze asupra lumii exterioare pentru a o cunoaste.
Mana este organul care permite investigarea, cunoasterea si exprimarea realitatii. Activitatea senzorio-
motrica se desfasoara in spatiu care va fi perceput unitar si omogen.

A.2. Echilibrul static si dinamic

Simtul echilibrului este complex si permite aprecierea pozitiei capului fata de corp si pozitia corpului
fata de mediul inconjurator. Unii stimuli ai receptorilor vestibulari ajung la constiinta doar dupa ce au
provocat reflexe tonice sau de redresare. Sunt si excitanti ce ajung la scoarta cerebrala si formeaza senzatii
de echilibru si de orientare a miscarilor corpului. Aceste senzatii sunt legate intre ele, iar colaborarea si
actiunea lor reciproca determina sa se considere ca exista un simt compus denumit simt proprioceptiv.
Senzatiile de echilibru si de miscare a corpului sunt de mai multe feluri dupa Epuran:
– senzatia de verticalitate si de inclinare a corpului va informa asupra pozitiei capului si a corpului in
raport cu linia verticala. Senzatia apare dupa excitatia nervoasa de catre otolite a terminatiilor
nervoase din utricula si sacula;
– senzatia de miscare rectilinie, este destul de putin simtita la nivelul corpului, ea aparand doar la
inceputul si sfarsitul unei miscari, sau atunci cand viteza variaza;
– senzatia de rotatie apare tot la inceputul si sfarsitul unei miscari sau cand apare o acceleratie sau un
inceput de franare. Atunci cand miscarea de rotatie se prelungeste senzatia perceputa este intensa si
apar reflexe motorii si vegetative. Senzatiile aparute sunt foarte persistente si pot determina aparitia
senzatiei de ameteala.Aceasta are un caracter de reflex vegetativ provocat de o miscare accelerata,
circulara, laterala sau transversala.

Echilibrul static si controlul postural

Se realizeaza prin contractia unor grupe musculare ale trunchiului in raport cu pozitia capului in
spatiu. Aceasta se realizeaza printr-o activitate coordonata de sistemul nervos central si in cadrul careia
intervin sistemul vestibular, sensibilitatea profunda constienta si inconstienta, sistemul extrapiramidal si
analizatorul vizual.
Sistemul vestibular culege informatii referitoare la pozitia capului in spatiu. Sensibilitatea
proprioceptiva transmite informatii cu privire la pozitia segmentelor corporale si tot pe aceasta cale se
transmit stimulii determinati de variatiile de presiune la nivelul plantar. Sistemul extrapiramidal intervine in
controlul contractiei musculare, iar analizatorul vizual are rol in perceperea modificarii relatiilor dintre corp
si mediu.
Raspunsurile motorii datorate actiunii reflexelor de postura formeaza mobilitatea principala, iar reflexele
sunt considerate reflexe primitive deoarece sunt eliberate de controlul cortical. Pornind de la natura
receptorilor senzitivi, Magnus a sistematizat reflexele de postura in:
– reactii statice locale provocate de stimuli gravitationali;
– reactii statice segmentare a caror origine este legata de efectele unei miscari asupra extremitatii
opuse;

5
– reactii statice generale ce determina pozitia capului si a trunchiului in spatiu.
Reactia statica locala reprezinta un mecanism de mentinere a pozitiei ortostatice ca raspuns la actiunea
fortelor gravitationale.
Epstein considera considera ca in momentul in care copilul capata pozitia verticala el trebuie sa-si
reconsidere intregul corp. Toate relatiile corporale vor fi modificate:
– se va schimba viziunea asupra ceea ce il inconjoara deoarece inaltimea privirii nu mai este aceiasi;
– apare modificarea pozitiei spatelui;
– talpile suporta presiunea intregului corp ceea ce determina senzatii noi;
– apare un nou centru de greutate ce va fi plasat cu precizie in interiorul poligonului de sustinere.
Realizarea acestor modificari este foarte solicitanta si intr-o prima etapa se insoteste de reactii de
echilibrare, evidente mai ales la mers.
Dupa Lapierre, pozitia de echilibru mecanic este cea in care verticala centrului de greutate cade in
interiorul poligonului de sustinere. Aceasta conditie este permanent realizata pentru mentinerea echilibrului
global al corpului. Notiunea de poligon de sustinere este simpla si este data de echilibrul pe cele doua talpi.
In echilibrul static talpile sunt departate la 12 centimetri una de alta. Este lungimea unui pas de 6 centimetri
la dreapta si 6 centimetri la stanga, delimitand astfel un patrulater deasupra caruia centrul de gravitate se
poate deplasa.
Centrul de gravitatie al corpului nu este compatibil cu cel al unui corp inert. El este permanent modificat
prin miscari oscilatorii discrete. Corpul este supus continuu unor contractii musculare inconstiente, miscarile
oscilatorii efectuandu-se in plan sagital, frontal si orizontal.
Notiunea de linie de gravitate are o valoare practica deosebita deoarece datorita ei apare notiunea
dinamica de miscare pentru mentinerea echilibrului static. Centrele de gravitatie segmentare se pot deplasa
in diferite planuri ale spatiului dar rezultanta lor oscileaza doar vertical. Oscilatia verticala este de-a lungul
acestei linii de gravitatie a carei proiectie trebuie sa cada in interiorul poligonului de sustinere. Linia de
gravitatie pleaca de la tragus, ajunge in mijlocul labei piciorului trecand prin fata anterioara a umarului.
Atitudinea corporala se constitue dintr-o obisnuinta posturala ce apare progresiv in cursul dezvoltarii
psihomotorii a copilului, ea nu este nici constienta nici voluntara. Atitudinea normala se constitue pe o baza
complexa si este inregistrata la nivelul centrilor ideo-motori sub forma unei scheme de atitudine corporala.
Din punct de vedere static se poate defini un principiu general al echilibrului considerat normal.
Conform acestiu principiu, o atitudine in care fiecare segment ocupa o pozitie vecina cu cea de echilibru
mecanic, este o atitudine normala. Prin pozitia de echilibru mecanic se intelege pozitia in care verticala
centrului de greutate cade in interiorul poligonului de sustinere. Aceasta conditie este realizata permanent
pentru echilibrul global al corpului, dar echilibrele segmentare se pot realiza de o manierea diferita, prin
sisteme de compensare reciproca.
Caracteristicile echilibrului normal:
– fragilitatea, deoarece contractiile de echilibrare sunt de mica intensitate si de scurta durata. In aceasta
situatie centrul de gravitate trece usor dintr-o parte in alta a liniei de echilibru;
– economicitate, fiind necesar un efort minim pentru mentinere si restabilire;

Echilibrul dinamic

Conform definitiei, Ducroquet, mersul reprezinta o modalitate de deplasare in care se pastreaza


permanent contactul cu solul, pe cand in alergare si in salt corpul ramane pentru un moment suspendat.
Cele doua membre inferioare pot fi considerate ca bratele unui compas sau ca doua coloane ce sustin
trunchiul. Aceste doua coloane sunt ridicate si reasezate pe sol prin contractia musculara.Din aceasta
reasezare pe sol se poate desprinde ideea de durata si presiune ce poate depasi considerabil greutatea
corporala. In realizarea mersului intrevine atat calea piramidala cat si extrapiramidala, sistemul vestibular,
sensibilitatea profunda si sistemul muscular.
Primii pasi ai copilului sunt foarte diferiti de cei ai adultului. Atunci cand copilul mic sta in picioare,
capul face o usoara miscare anterioara. In aceasta miscare, capul este urmat de gat, umeri si trunchi, iar
membrele inferioare raman pe loc. Cu o clipa inainte sa cada, copilul avanseaza un picior si porneste pe
varfuri, facand doi, trei pasi. Wallon considera ca de fapt copilul mic alearga dupa centrul sau de greutate.
La om comparativ cu animalele, primul pas este tardiv si apare in medie la 12 luni. La aceasta varsta
copilul merge cu o mare baza de sustinere. Mersul la copilul mic se face prin jocul articulatiilor sagitale, fara
miscarea bazinului. Miscarea bazinului va fi folosita mai tarziu in jurul varstei de 12-13 ani.

6
Adolescentul adopta un mers legat de unele elemente constitutionale. Bazinul larg necesita balansarea
sau translatia umerilor in timpul mersului. Gambele scurte necesita folosirea precoce a pasului pelvin si a
miscarilor compensatorii la nivelul umerilor. Din contra, gambele lungi permit tanarului sa pastreze o tinuta
rigida a trunchiului si o alura mai putin mobila. Dupa ce mersul devine mai bine controlat si apoi automat,
miscarile devin suple, postura corporala corecta, balansul minim. Astfel putem urmari tinuta corpului,
aspectul estetic al acestuia si armonia miscarilor.
Catre senescenta apare o scadere a elasticitatii ligamentare, relativa rigiditate vertebrala explica
absenta posibilitatilor de compensare a pasului pelvin, care din acest motiv dispare. Tendinta de
dezechilibrare va determina adoptarea unui mers cu baza larga de sustinere. Practic mersul unei persoane in
varsta seamana cu mersul din prima copilarie: pas scurt, largirea bazei de sustinere, folosirea bastoanelor de
sustinere, adica intr-o anumita masura revenirea la mersul cu patru puncte de sprijin.
In timpul mersului segmentele corporale se gasesc intr-o pozitie apropiata de cea de echilibru. Ele vor
putea fi mobilizate fara inertie in orice directie, fiind un echilibru de disponibilitate ce permite adaptarea la
mers. La fiecare pas membrul din fata receptioneaza dezechilibrul la care membrul din spate a plasat corpul.
Dupa Ducroquet, mersul se realizeaza in patru faze:
1. In prima faza ambele membre inferioare se sprijina pe sol si sunt departate ca bratele unui compas.
Aceasta faza este denumita „sprijin dublu cu elan posterior”. Membrul inferior posterior este cel propulsor,
adica cel dinamic ce asigura inaintarea;
2. Faza a doua este de oscilatii adica o etapa in care membrul inferior posterior se desprinde de pe sol si va
incrucisa celalalt membru catre anterior. Este o perioada de oscilatii in jurul centrului de gravitate, iar
greutatea corporala este sprijinita pe un singur picior;
3. In faza a treia, membrul inferior deplasat revine pe sol inaintea celui stabil si va primi intreaga greutate
corporala. Aceasta etapa se numeste de „sprijin dublu anterior de receptie”. Membrul interior care a inaintat
are rolul de a masura, frana si echilibra avansarea;
4. Faza a patra de „sprijin unilateral” este cea in care membrul inferior care a franat si amortizat miscarea
devine unicul suport.
In mod sintetic cei patru timpi ai mersului sunt reprezentati de elan, oscilatie, receptie si sprijin unilateral.
Un echilibru dinamic corect este esential pentru toate coordonarile dinamice generale mai ales pentru
executia unor gesturi. Exista o transa legatura intre problemele echilibrului static si dinamic pe de o parte, si
starile de anxietate si insecuritate. Lupta pentru mentinerea echilibrului consuma energie obosind psihicul si
distargand atentia. Pentru a se ajunge la mers este necesar un exercitiu sustinut si dobandirea simtului
echilibrului. Acest simt este invatat treptat atunci cand copilul incearca sa se ridice si sa-si mentina pozitia
verticala.

A.3. Coordonarea dinamica generala

O miscare coordonata presupune control si echilibru. Activitatea coordonata este automata,


neperceputa constient, desi ea poate fi realizata si constient. Coordonarea consta in achizitia capacitatii de
asociere a miscarilor in vederea asigurarii unor acte motrice eficiente. Pentru ca miscarea sa fie adaptata
unui scop, ea trebuie sa se desfasoare armonic in timp si spatiu, deci trebuie sa fie coordonata.
Dupa Epstein, coordonarea reprezinta invatarea unei capacitati motrice fundamentale ce permite
asociere la maxim a miscarilor celor patru membre. Acest element este obiectul unei invatari permanente
care dureaza mai ales in prima copilarie. Coordonarea miscarilor apare doar prin repetari permanente si se
dezvolta treptat pe masura ce copilul creste. Controlul activitatii coordonate este realizat prin mecanismul de
feed-back al proprioceptiei si centrilor subcorticali. Coordonarea miscarilor poate fi antrenata, ajungandu-se
la rezultate remarcabila la sportivi si muzicieni.
Miscarea voluntara apare prin combinarea permanenta a factorilor motori si senzoriali. Activitatea
corticala are rolul ei important. Miscarile complexe si rapide sunt elaborate in timp sau automatizate. Astfel
pentru o singura miscare gandita sunt necesare cam 300ms, si o persoana poate gandi constient in acelasi
timp doar 2-3 miscari simple.
Miscarile unui adult sunt formate din scheme de miscare ce devin treptat precise si automatizate. Intr-o
schema de miscare intra in actiune treptat anumite grupe musculare. In perioada de invatare a miscarii sunt
antrenate si grupe musculare care nu sunt necesare executiei miscarii. Treptat iradierea este limitata la
nivelul centrilor nervosi ce controleaza miscarea respectiva. Pentru realizarea coordonarii schemei de
miscare se foloseste invatarea prin incercare si eroare, folosind multe repetitii. Schema de miscare va fi

7
memorata sub forma engramelor ce reprezinta secvente ale unui program motor memorizat si reutilizat la
solicitarea corticala. Prin aceste engrame se pot explica miscarile rapide, controlul fiind facut in sistemul
cortical motor, aria premotrica. Se poate vorbi de engrame motorii sau scheme ale functiei motorii de
abilitate.
Informatiile de la periferie sunt conduse la nivelul acestor engrame, astfel ca erorile aparute sunt rapid
corectate. Engramele permit realizarea miscarii dorite, dar se vor inhiba si sinapsele ce nu sunt necesare in
schema miscarii dorite. Cu cat engramele sunt mai bine fixate, cu atat activitatile musculare capata viteza de
executie, intensitate si complexitate.
Mersul, alergarea, saritura, catararea, aruncarea si prinderea sunt coordonarile de baza in activitatile
copilului.
Coordonarea dinamica generala este materializata prin deprinderile motrice avand ca suport calitatile
motrice (forta, viteza, rezistenta, indemanare). Afirmatia se sprijina pe analiza modului in care copilul mic
reuseste ca in noianul de miscari dezordonate, sa-si perfectioneze miscarile coordonate voluntar. La inceput
miscarile copilului sunt dezordonate, dar treptat el dobandeste capacitatea de a-si mentine capul, de a sta in
sezut, de a se catara pentru a sta in picioare si apoi de a executa primii pasi. La baza evolutiei spectaculoase
a copilului sta controlul motor in care, coordonarea dinamica generala joaca un rol important. Apare o
asociere de miscari executate cu intreg corpul, in care rolul principal ii revine coordonarii dinamice
generale.
Deprinderile motrice constitue activitati voluntare care joaca un rol deosebit in mentinerea echilibrului
dintre organism si mediul inconjurator, fiind caracteristice sau componente ale actelor invatate care prin
exersare dobandesc indici superiori de executie (coordonare, precizie, viteza, usurinta, plasticitate,
automatizare).
Particularitatile deprinderilor motrice:
Unicitatea si ireversibilitatea - in procesul de formare al deprinderilor motrice trebuie respectata asigurarea
stabilitatii stimulilor care se vor repeta in aceleasi conditii. Practic nu putem respecta acest deziderat
deoarece a doua repetare a actiunii este influentata de prima executie
Inlantuirea elementelor – in cadrul unei actiuni complexe, fiecare miscare este dependenta de cea
precedenta si o conditioneaza pe cea care urmeaza.
Originalitatea executiei – actele motrice chiar si cele automatizate nu se repeta identic.
La baza deprinderilor motrice sta formarea noilor coordonari a activitatii centrilor nervosi. Formarea si
consolidarea deprinderilor motrice parcurge anumite etape datorita faptului ca stereotipul dinamic se
formeaza si perfectioneaza treptat.
Din punct de vedere fiziologic in formarea deprinderilor motrice distingem urmatoarele etape:
1. Etapa miscarilor inutile, a lipsei de coordonare. Actele izolate se reunesc intr-o actiune unitara, dar apar o
serie de miscari inutile; actiunea este imperfect coordonata si se realizeaza cu o cheltuiala mare de energie.
In scoarta cerebrala apar zone intinse de excitatie, pe cand inhibitia este slaba. Apar miscari generalizate la
nivelul aparatului locomotor.
2. Etapa miscarilor rigide, incordate. Miscarile sunt executate in concordanta cu scopul actiunii, dar necesita
contractii musculare puternice. Uneori miscarile pot fi eronate sau inutile.
In aceasta etapa apare o diferentiere a proceselor de excitatie si inhibitie la nivelul scoartei. In consecinta
iradierea procesului de excitatie se reduce, si apare un proces de concentrare. Inhibitia duce la proces de
selectie si sistematizare a actului motor.
3. Etapa stabilizarii. Rigiditatea dispare, activitatile se realizeaza usor cu precizie si rapiditate. In scoarta
cerebrala procesele de excitatie si inhibitie sunt delimitate, iar alternanta lor se realizeaza intr-o succesiune
bine delimitata.
Sub raport psihologic, studiul formarii deprinderilor motrice trebuie realizat in concordanta cu
procesele fiziologice. Astfel Fitts formuleaza trei etape:
– etapa cognitiva in care subiectul percepe modelul, isi contureaza indicatori clari, dar raspunsul este
instabil;
– etapa de organizare in care operatiile coordinative receptor-efector sunt bine organizate, viteza si
coordonarea progreseaza, iar deprinderea este relativ bine stabilizata;
– etapa de perfectionare in care activitatea este autonoma iar deprinderile capata stabilitate

8
Din punct de vedere metodic etapele nu trebuie confundate cu mecanismele fiziologice ale deprinderilor
motrice. Cunoasterea etapelor fiziologice ale deprinderilor permite explicarea celor psihologice, si pe pbaza
lor se desfasoara procesul instructiv-educativ. Epuran considera urmatoarele – – etape ale instruirii:
– formarea reprezentarii miscarii;
– invatarea miscarii;
– fixarea deprinderilor si perfectionarea lor.
Etapele formarii deprinderii nu trebuie privite izolat. Ele sunt in stransa legatura si interdependenta
influentandu-se reciproc in cadrul acestui proces.

B. Conduitele neuromotrice

Neuromotricitatea considera miscarea in faza sa de realizare, adica de la stimularea neuronului


piramidal cortico-motor, pana la contractia musculara ce determina deplasarea oaselor in jurul articulatiilor.
Sistemul neuromotor este un sistem ierarhizat avand la baza muschiul iar in etajul superior cortexul. Intre
aceste doua segmente se intercaleaza centrii nervosi cu functii din ce in ce mai complexe.
La fiecare nivel exista legaturi senzitivo-motorii automatice datorita carora o excitatie senzitiva poate
declansa un raspuns motric. In constructia automatismelor motor-senzoriale, ce stau la baza activitatii
motrice controlate, mecanismele proprioceptive au un rol esential. Ele conditioneaza in particular variatiile
tonusului in celor trei manifestari esentiale: tonusul de fond, de actiune si de comportament motor.

B.1. Tonusul muscular

Tonusul muscular poate fi definit ca starea de semicontractie in care se gaseste un muschi in repaus. El
rezulta dintr-o activitate de origine reflexa (reflex miotatic) a carui arc se inchide la nivelul maduvei. Ca
orice reflex are un element receptor, o cale aferenta, un centru, o cale eferenta si un element efector.
Dupa Mamo, activitatea tonica musculara se diferentiaza in:
– tonusul de repaus ce reprezinta contractia musculara usoara a muschiului in repaus si care este
determinat de activitatea reflexa medulara;
– tonusul de postura reprezinta contractia musculara necesara asigurarii pozitiei corpului in raport cu
capul. El este realizat prin controlul superior la nivelul cerebelului, a nucleilor cenusii, neocortex si a
formatiunii reticulare;
– tonusul de atitudine asigura contractia musculara necesara mentinerii intr-o anumita pozitie a
corpului si a membrelor fata de pozitia capului. El se afla sub control cerebelos;
– tonusul de comportament motor in care controlul este asigurat la nivelul complexului hipotalamus-
cortex cerebral
La copilul mic aceasta functie a tonusului atinge numai prin etape succesive dezvoltarea completa.
Centri nervosi de care depind aceasta functie nu ajung toti la maturizare in acelasi timp. Echilibrul lor
functional se schimba odata cu varsta. In acesti centri pot sa persiste diferente in functie de individ. Din
aceste considerente rezulta tipuri motorii si psihomotorii diferite. Relatiile care exista intre manifestarile
tonusului si psihic sunt legate prin intermediul echilibrului, a atitudinilor si datorita conexiunilor ce exista in
creierul mijlociu, de centrii sensibilitatii afective si cei ai diferitelor automatisme.
In perioada copilariei se modifica natura si distributia periferica a tonusului. La nou-nascut predomina
tonusul flexorilor, el nu poate sa-si intainda complet membrele iar pumnul este strans. Treptat hipertonia
membrelor cedeaza si copilul incearca sa le intinda. Extensia membrelor este legata de cresterea tonusului pe
muschii extensori. Catre luna a 7-a sau a 8-a extensia este inlocuita de flexie datorata mielinizarii
fascicolului piramidal ce progreseaza de sus in jos. In acest fel impulsurile scoartei ajung pana la nivelul
centrilor medulari ai membrelor inferioare. Aceasta alternanta reprezinta un exemplu al schimbarii produse
de integrarea unor centri nervosi in alti centri nervosi.
Actiunea alternata sau combinata a diversilor centri nervosi se manifesta prin reactiile din periferie,
deci la nivel muscular. Structura musculara singura nu poate explica efectele contractile variate ce apar in
muschi.
Elementele constitutive ale muschilor sunt miofibrilele si sarcoplasma. Miofibrilele sunt instrumentul
activitatii clonice, adica a miscarilor involuntare manifestate sub forma de contractii musculare de mare
amplitudine si de scurta durata, iar sarcoplasma ar fi instrumentul activitatii tonice. In acest fel Wallon

9
incearca sa explice diferentele functionale prin diferente organice. Totusi tonusul muscular nu este simplu,
iar rolul tonusului in mecanismul motor este diferit.
Renvier considera ca exista doua tipuri de muschi. Unii sunt specializati in mentinerea statiunii bipede,
iar altii sunt adaptati la miscarile dinamice. Este vorba de fapt de predominanta unei functii si nu de o
functie unica, deoarece muschii de sustinere participa activ la unele miscari dinamice si invers.
1. Muschii predominant cinetici (de miscare) au un tonus scazut, sunt foarte elastici si contractili, au o
coloratie palida, sunt in general lungi, subtiri si au o rezistenta scazuta la oboseala. Aceste caracteristici le
permit o adaptare optima la miscarile dinamice rapide, de mare amplitudine, dar de intensitate si durata
mica. Este vorba in mod special de muschii bratelor si ai gambelor.
2. Muschii predominant tonici (de sustinere) au un tonus crescut, sunt mai putini elastici si contractili, au o
culoare rosie inchisa, sunt scurti, grosi si au o rezistenta deosebita la oboseala. Aceste caracteristici fac ca
acesti muschi sa fie bine adaptati la contractiile lente, sustinute de mica amplitudine dar de mare intensitate.
In aceasta categorie intra muschii antigravitationali, adica muschii gatului, ai coloanei vertebrale si cei
abdominali. Acesti muschi intervin in mentinerea statiunii bipede, iar contractia tonica a acestora
conditioneaza atitudinea generala a corpului.
Dupa Arcan avem o impartire a tonusului in tonus de repaus, de postura si de actiune:
Tonusul de repaus este definit ca starea de tensiune usoara sub care se gaseste in mod normal un
muschi in activitatea de repaus. Intensitatea sub care se gaseste aceasta tensiune este variabila si se
armonizeaza in fiecare moment. Acesta stare de tensiune desi se manifesta mai ales in repaus, apare si in
toate activitatile cinetice sau posturale. Tonusul de repaus este prezent in pozitia culcat.
Tonusul de postura poate fi considerat ca o forma de contractie statica. El reprezinta forta tesaturii de
fond, a activitatii motrice si posturale, pregatind miscarea, fixand atitudinea, sustinand gestul, mentinand
statica si echilibrul (Lapierre). Din reglarea automata a tonusului de postura rezulta atitudinea care face parte
din motricitatea generala. Tonusul postural se evidentiaza prin cercetarea reflexelor de postura.
Tonusul de actiune se observa in timpul miscarilor voluntare. El insoteste miscarea dandu-i sprijinul
necesar progresiei sale constante si dozarii exacte. Raspandit in tot corpul tonusul asigura echilibrul necesar
executarii fiecarui gest, realizand atitudini stabile, fie mobile, in functie de fazele actului motric. Tonusul de
actiune depinde de pragul de excitabilitate, adica de intensitatea minima a unei excitatii pentru a obtine o
contractie.

B.2. Senzatii proprioceptive

Excitantii specifici ai receptorilor analizatorului motor sunt reperezentati de contractiile musculare,


de presiunile si tractiunile exercitate asupra tendoanelor si articulatiilor. Sensibilitatea proprioceptiva este
legata de reactiile de echilibru si de atitudinile bazate pe contractia tonica a muschilor. In timpul unei
miscari simtul kinestezic ofera informatii asupra caracteristicilor ei, dand scoartei posibilitatea de comanda
pentru urmatoarea actiune. Excitatiile ajung pe calea sensibilitatii proprioceptive in cerebel, la mezencefal,
la talamus si asigura reflexele tonice de postura sau caracterul coordonat al miscarii.
Simtul kinestezic informeaza scoarta despre:
– pozitia partilor corpului
– miscarea partilor corpului
– rezistenta intalnita la miscare
Pozitia partilor corpului este cunoscuta la nivel cervical indiferent de miscarea efectuata. Astfel, daca
ridicam un brat reusim sa-l ridicam si pe celalalt in aceiasi pozitie chiar daca tinem ochii inchisi.
Simtul kinestezic ne permite sa avem permanent un control asupra pozitiei corpului si a segmentelor
corporale in timpul efectuarii unei actiuni, mai ales cand au un grad inalt de complexitate
Miscarile partilor corpului depind de nivelul de pregatire, de experienta motrica, de gradul de
dificultate al actiunilor motrice. Treptat experienta subiectului se imbunatateste, el devine mai capabil sa
perceapa directia, amplitudinea, rapiditatea, miscarii precum si forta necesara realizarii ei.
Simtul kinestezic joaca un rol important in cadrul miscarilor statice, regaland intensitatea contractiilor in
functie de actiunea unor factori externi.
Rezistenta intalnita de segmentele corporale in miscare sau rezistenta ce trebuie invinsa prin miscare,
permite compararea a doua greutati sau aprecierea presiunii sau tractiunii exercitate concomitent sau
alternativ asupra corpului sau segmentelor.

10
C. Structuri si conduite perceptiv motrice

Psihomotricitatea presupune o optica psihologica ce considera miscarea in faza de elaborare:


reprezentarea mentala, impulsul psihologic, controlul derularii actului. Aceasta elaborare pune in joc toti
factorii psihici constienti sau inconstienti proprii individului: perceptie, inteligenta, memorie, afectivitate,
etc.

C.1. Schema corporala

Termenul de schema corporala este ambiguu, fapt amplificat de utilizarea unor termeni sinonimi ca
imaginea corpului, reprezentarea propriului corp, schema posturala, imagine de sine, etc.
Conceptia unei organizari globale este greu de definit deoarece se regasesc termeni ca schema
corporala legati de realitatea neurologica, si termeni ca imaginea de sine ce evidentiaza o realitate psihica.
Diferentierea este greu de facut, studiile realizate de H. Wallon se orienteaza catre o incercare de clasificare
a relatiilor existente intre corpul vizual si corpul kinestezic, de identificare a unei imagini exteroceptive si a
unei trairi proprioceptive.
Notiunea de imagine corporala trebuie deosebita de notiunile apropiate de origine neurologica sau
genetica. In neurologie prin imaginea corpului se intelege un proces integrator superior al unei competente
sau achizitii. Este vorba de identificarea, localizarea, orientarea corecta a diverselor parti ale corpului. In
acest caz este mai corect sa folosim notiunea de schema corporala pentru a evita confuzia.
Notiunea de imagine corporala este des utilizata in neurologie pentru a explica senzatia de membru
fantoma, apoi in psihiatrie pentru a explica distorsiunile senzatiilor corporale in unele psihoze. In final ea a
fost folosita de psihologi care s-au preocupat de imaginea corporala la copil. Achizitia progresiva a unei
imagini corporale depinde de achizitii multiple vizuale sau kinestezice, cognitive, afective si sociale. Sinteza
finala a dezvoltarii imaginii corporale consta in perceperea propriului corp ca unic si diferit de al celorlati.
In general exista doua modalitati de percepere a propriului corp. Prima modalitate priveste corpul prin
prisma proprietatilor fizice si spatiale si a fost denumita imaginea spatiala a corpului. In cea de-a doua
modalitate sunt incluse perceptiile, reprezentarile si afectele legate de propriul corp si formeaza o imagine
afectiva a corpului.
Lapierre considera ca trebuie sa facem o distinctie intre corpul propriu si schema corporala. Prin
corpul propriu intelegem reprezentarea mentala pe care si-o face fiecare persoana despre propriul corp,
constientizarea fiecarei parti a corpului, constientizarea situatiei lor si constiinta unicitatii corpului. Notiunea
de schema corporala este mai larga, organizarea corporala nu este izolata ci se extinde si asupra relatiilor
spatio-temporale pe care copilul le are cu lumea inconjuratoare.
Eul corporal se formeaza pornind de la urmatoarele elemente:
schema corporala bine elaborata, care este un element neurologic si este imprimata la nivelul sistemului
nervos;
– o reprezentare psihica a corpului ce va permite realizarea unor strategii de operare;
– o experienta afectiva a corpului, adica trairea unor satisfactii sau neplaceri.
Definitia clasica a schemei corporale a fost data de Porot, si reprezinta „ imaginea pe care o are fiecare
despre corpul sau, imagine totala sau partiala, perceputa in stare statica sau dinamica sau in raportul partilor
corpului intre ele si, mai ales, a raporturilor acestuia cu spatiu si mediul inconjurator”.
Schema corporala se construieste putin cate putin datorita achizitiilor senzoriale si kinestezice. Aceste
achizitii sunt integrate progresiv in viata cognitiva a copilului. Caracterul fundamental al schemei corporale
este legat de faptul ca ea pune in relatie doua spatii esentiale: cel al propriului corp si spatiul obiectiv
inconjurator.
Formarea schemei corporale incepe de la nastere prin ingrijirile acordate de mama, ingrijiri legate de
nevoile biologice ale copilului: alimentatie, curatenie, siguranta afectiva. Aceste ingrijiri sunt insotite de un
contact cutanat si de comunicare verbala. Repetarea acestor ingrijiri duce putin cate putin la realizarea unei
constientizari generale si globale a corpului, chiar daca copilul este incapabil sa se situeze si sa reproduca
pozitia partilor corpului. El capata astfel o cunoastere a corpului care este mai mult sau mai putin precisa in
functie de varsta si maturizarea nervoasa.
Perceptia schemei corporale se face pe plan static si dinamic:
– pe plan static perceptia se face prin cunoasterea diferitelor parti ale corpului;
– pe plan dinamic prin cunoasterea posibilitatilor si limitelor praxice.
11
Schema corporala nu este perceputa si creata decat plecand de la miscari. De asemenea ea nu este
anatomica ci functionala. Dupa Boulch, schema corporala reprezinta organizarea senzatiilor legate de
propriul corp in relatie cu elementele mediului exterior. Aceasta organizare este punctul de plecare a
diverselor posibilitati de actiune a subiectului. Ele implica:
– perceptia si controlul propriului corp;
– o lateralitate bine afirmata;
– independenta segmentelor corporale in raport cu trunchiul si unele fata de celelalte;
– controlul respiratiei.
Muchielli considera ca „acest ansamblu ce formeaza schema corporala se dezvolta foarte lent la copil
si nu este dezvoltat normal decat catre varsta de 11-12 ani”. Constructia si integrarea schemei corporale se
realizeaza in trei etape (Lapierre):
1. Prima etapa este cea de diferentiere a eului corporal in care copilul isi percepe propriul corp
2. Etapa urmatoare este cea de unicitate a eului corporal sau perioada denumita de Wallon „stadiul
oglinzii”. Catre 6 luni copilul are revelatia propriei imagini atunci cand priveste o oglinda. Pornind de la
aceasta imagine el isi poate construi o imagine spatiala asupra propriului corp, avand ca element de referinta
imaginea altor persoane si mai ales imaginea mamei. Este prima perceptie constienta din care se va naste
perceptia de corp in spatiu si care va servi ca element de baza pentru intreaga organizare a perceptiilor.
3. A treia etapa este cea de identitate a eului corporal, in care copilul se identifica pe sine corporal. Daca
pana la 3 ani el vorbeste despre sine la persoana a treia, acum el vorbeste despre sine la persoana intai.
Aceasta etapa se termina catre varsta de 6 ani cand copilul se afirma ca o personalitate distincta.
Construirea schemei corporale este influentata de actiunea unor variabile distincte:
• Temporalitatea este importanta deoarece nu ne putem imagina constiinta corpului fara a ne referi la
notiunea de prezent;
• Limbajul permite generalizarea experientelor motrice si fixarea lor sub forma unui sistem de
reprezentari;
• Imaginea in oglinda sau imaginea reflectata are un rol important deoarece este precisa, permitand
confruntarea cu propria identitate.
Dupa alti autori cum ar fi A. De Meur, dezvoltarea schemei corporale parcurge 4 etape:
• Descoperirea propriului corp sau trairea corporalitatii. La inceput copilul percepe propriul corp
global, ca un tot. In aceasta etapa nu este vorba de cunoasterea numelor diferitelor parti ale corpului,
ci de posibilitatea de miscare libera, de a se simti bine in propria piele. Aceasta traire se structureaza
incepand de la doi ani si jumatate, permitand copilului sa execute miscari globale si precise.
• Cunoasterea partilor corpului apare dupa ce copilul a luat cunostiinta globala cu propriul corp.
Copilul va invata diferitele parti ale corpului prin perceptiile traite si prin modalitatile ce permit
abstractizari. Aceasta se face de o maniera interna, simtaind fiecare parte din corp, si externa, vazand
fiecare segment in oglinda, jucandu-se cu mainile si picioarele, vazand o imagine sau un alt copil.
Aceasta etapa incepe la 2,5 ani continuand pana la 4 ani.
• Orientarea spatio-corporala apare dupa varsta de 4 ani, cand copilul isi perfectioneaza simturile,
percepe orientarile si pozitiile pe care le poate lua fiecare segment corporal, si poate asocia diferitele
segmente corporale cu obiectele corespunzatoare (mana cu manusa). Aceasta etapa dureaza
aproximativ un an.
• Organizarea spatio-corporala apare dupa varsta de cinci ani. Copilul isi poate folosi toate
posibilitatile sale corporale. El va putea executa miscari complkexe ce solicita o buna perceptie
corporala, o analiza a miscarii, coordonarea acesteia si memorarea unui sistem de actiuni motrice.
Din acest moment copilul executa miscari cu un scop determinat, care solicita precizia gestului si o
buna orientare in spatiu. Tot din aceasta etapa copilul intelege semnificatia unor gesturi executate de
altii (mimica) si isi poate exprima sentimentele prin gesturi. Este o etapa destul de lunga care dureaza
pana la opt ani.
• Organizarea relatiilor spatiale intre obiecte este posibila doar dupa stabilirea eului corporal.
• Organizarea corporala este elementul de baza pentru perceptiile corporale. Notiunea de timp se naste
din miscare si el este perceput ca o modificare mai mult sau mai putin durabila, mai mult sau mai
putin rapida a raporturilor spatiale.

12
C.3. Structura si organizarea spatiala

Orientarea spatiala reprezinta structurarea mediului exterior prin raportare la sine ca element
de referinta si apoi la alte obiecte sau persoane statice sau in miscare.
Spatiul este perceput si construit pe plan mintal ca urmare a sesizarii pozitiilor, directiilor, distantelor
si deplasarilor. Spatiul se organizeaza plecand de la nivelul senzori-motor al perceptiilor de actiune, pe baza
cunoasterii schemei corporale proprii, recunoasterea stanga-dreapta (6 ani), a schemei corporale a
partenerului (8-9 ani), a diverselor pozitii imtre ele. Pentru a opera cu aceste relatii, este necesar un nivel de
dezvoltare mintala de cel putin 8-9 ani. Deci, dupa Paunescu, structurarea si organizarea spatiala este strans
legata de dezvoltarea tuturor structurilor perceptiv-motrice.
Notiunea de spatiu este complexa si apare progresiv in timpul dezvoltarii psiho-motrice a copilului.
Dezvoltarea incepe prin diferentierea eului corporal in raport cu mediul inconjurator. Se dezvolta un spatiu
interior in cadrul caruia schema corporala se va diferentia treptat. Aceasta perceptie a spatiului corporal este
atat proprioceptiva cat si exteroceptiva.
Dupa perceptia propriului corp, apare posibilitatea perceptiei spatiului exterior. Acest spatiu exterior
este explorat pornind tot de la perceptiea exteroceptiva si proprioceptiva simultana. Perceptia exteroceptiva
presupune vizualizarea obiectului iar proprioceptiva presupune gestul facut pentru a-l apuca. Spatiul extern
este perceput ca o distanta fata de eul corporal si solicitand un anumit gest pentru apucarea obiectului si, de
asemenea o anumita directie in raport cu corpul ( sus, jos, fata , spate). Situarea si orientarea corpului face
apel la notiunea de reversibilitate. La baza intregii relatii corp-obiect stau notiunile de simetrie si asimetrie:
– obiectul este departe de mine, deci eu sunt departe de el, simetrie;
– obiectul este in fata mea, deci eu sunt in spatele lui, asimetrie;
Perceptia spatiului permite orientarea in cele mai diferite situatii. Obiectele cu care copilul vine in contact
in spatiu au marime, forma, volum. Treptat copilul percepe profunzimea si miscarea obiectelor, ceea ce ii
permite adaptarea la particularitatile lor.
Perceptiile se realizeaza prin colaborarea mai multor analizatori, din care cel vizual si motor joaca un
rol important. Perceptia marimii si formei obiectelor in spatiu se realizeaza prin legatura dintre analizatorul
vizual si cel kinestezic. Componenta kinestezica permite ca prin contractii ale muschilor sa se realizeze o
acomodare a cristalinului, pentru a aduce pe retina o imagine clara a obiectului si pentru realizarea
convergentei si paralelismului celor doua axe ale ochilor. Perceptia volumului obiectelor si profunzimea
asezarii lor pune foarte bine in evidenta colaborarea dintre analizatori.
Dupa A. De Meur structura spatiala se formeaza in patru etape:
1. Cunoasterea notiunilor este prima etapa in care copilul invata sa se deplaseze in spatiul sau familiar, sa
situeze adecvat obiectele, sa le deosebeasca si sa le ordoneze dupa criteriul marimii. Tot in aceasta etapa el
incepe sa perceapa formele, marimile si greutatile obiectelor. Aceasta etapa dureaza de la doi la patru ani si
jumatate
2. Orientarea spatiala este urmatoarea etapa care apare la varsta de 4 ani si dureaza un an. Este o perioada
importanta si cu multiple implicatii in invatarea scolara. In acest moment se consolideaza si notiunea de
stanga-dreapta. Copilul invata sa orienteze obiectele si sa foloseasca diversi termeni spatiali: inainte, inapoi,
sus, jos. Treptat el percepe ce este orientat in acelasi sens si aseaza obiectele intr-o anumita succesiune in
functie de o pozitie data .
3. Organizarea spatiala este cea de-a treia etapa ce incepe de la 5 ani pana la 6 ani. In acest moment copilul
cunoaste notiunile spatiale si se dezvolta capacitatea de orientare si de combinare a mai multor orientari, de
cunoastere a pozitiei oblice, de ocupare a unui spatiu prevazut, de respectare a unui traseu.In acest moment
copilul isi organizeaza spatiul in care traieste in vederea realizarii unui anumit obiectiv.
4. Intelegerea relatiilor spatiale apare dupa varsta de 5-6 ani. Aceasta intelegere se bazeaza pe
rationamentele ce se formeaza in momentul perceperii anumitor realitati spatiale. Este etapa de formare a
structurii spatiale in care copilul intelege tot ce este la fel si intelege criteriul dupa care este alcatuita o
succesiune.
In concluzie putem spune ca structura spatiala permite:
• Cunoasterea situarii propriului corp in mediul inconjurator;
• Cunoasterea relatiei existente intre obiecte;
• Permite persoanei sa se organizeze in functie de mediul inconjurator si sa organizeze obiectele
unele in raport cu altele.
13
C.4. Structura si orientarea temporala

Structura si orientarea temporala, reprezinta dupa A. De Meur, „ capacitatea unei persoane de a se situa
in functie de succesiunea evenimentelor, de durata intervalelor, de ritm, de cadenta, reluarea ciclica a unor
perioade de timp si de ireversibilitatea timpului”. In functie de succesiunea evenimentelor, copilul invata
notiunile de inainte, dupa, in timpul, iar in raport de durata intervalului, el percepe perioadele lungi sau
scurte, cadenta rapida sau lenta, ritmul regulat sau neregulat. Reluarea ciclica a unei perioade de timp,
cuprinde notiunea de zi, saptamana, luna , anotimp.
Organizarea timpului se face tot plecand de la schema corporala. Realizarea structurii temporale este
strans legata de structurarea spatiului, deoarece durata unei miscari separa doua perceptii spatiale succesive.
La prescolar dezvoltarea perceptiei de timp evolueaza indoua etape:
• Cea de definire a timpului;
• Cea de orientare verbala in timp.
Prima etapa este cea a definirii timpului prin actiuni si contiguitati. Cea de-a doua se caracterizeaza
prin orientare verbala in timp , astfel copilul foloseste termeni ca : acum, atunci, imediat, dupa. Timpul este
imaterial, el nu poate fi exprimat in durata sa, obiectivat, decat prin sunet. Atunci cand sunetul se
accentueaza la intervale regulate, el devine tempo, iar atunci cand revine si se accentueaza la intervale
neregulate se numeste structura ritmica.
Tempoul reprezinta cantitatea ciclurilor repetate in unitatea de timp. Putem vorbi de tempo si in actele
motrice in care ciclurile nu se repeta cu rigurozitatea celor din alergare. Astfel intr-un joc putem vorbi de un
tempo rapid atunci cand actiunile sunt rapide, au o mare densitate in unitatea de timp sau cand se schimba
repede.
Ritmul reprezinta o forma specifica de organizare a timpului. Termenul de ritm rezulta din activitati si
notiuni diferite. Ritmul nu este un termen univoc ci este un termen generic, in sensul ca exista un sens
general al cuvantului ritm cu doi poli principali: periodicitate si structura. Perceperea ritmului presupune
sesizarea alternarii regulate in timp a anumitor grupe de stimul si reliefarea unora prin accentuare. In ritm
intalnim intervale regulate de timp care se repeta intre elementele cu rol de reper. In aceste intervale
delimitate de repere, actiunile se pot succede chiar neregulat. Ca si structura spatiala, ritmul se elaboreaza pe
doua planuri distincte, perceptiv si reprezentativ.
Structurarea orientarii temporale parcurge dupa A de Meur, patru etape:

1. Ordinea si succesiunea este prima etapa si apare incepand de la 4 ani cand copilul intelege unele elemente
temporale:
- ce se petrece inainte, dupa, acum;
- in ce ordine trebuie facute anumite gesturi;
- ce trebuie facut initial si ce ulterior;
- foloseste ordinea cronologica a unor imagini succesive din viata obisnuita.

2. Durata intervalelor este etapa urmatoare ce apare tot dupa varsta de 4 ani. In acest moment copilul trebuie
sa deosebeasca activitatile care dureaza mult de cele care dureaza putin, percepe notiunea de timp si
scurgerea timpului, face diferenta intre o ora si o zi, etc.

3. Revenirea ciclica a unor perioade este perceputa tot dupa varsta de 4 ani cand copilul percepe si asociaza
anumite activitati cu zilele, saptamanile sau anotimpurile. Astfel copilul asociaza paltonul sau cizmele cu
iarna. In aceasta etapa el introduce in vocabularul sau intrebarea cand.

4. Ritmul reprezinta ultima etapa de dezvoltare si cuprinde notiunile de ordine, succesiune, durata,
alternanta. Din acest motiv ritmul reprezinta un stadiu de sine statator. Perceperea ritmului apare dupa varsta
de 4-5 ani. In acest moment copilul percepe ritmul scrisului, percepe structura ritmului care i se cere intr-o
activitate.
Conduita necesara se formeaza cu dificultate. Ea presupune capacitatea de a se situa in functie de
succesiunea evenimentelor (inainte, in timpul, dupa), de durata intervalelor,de ritm, cadenta. Tulburarile
structurii temporale se pot manifesta in incapacitatea de a gasi ordinea si succesiunea evenimentelor,
incapacitatea de organizare a timpului, lipsa de percepere a intervalelor, inexistenta unui ritm regulat.
14
CTulburari ale psihomotricitatii

Tulburarile de psihomotricitate cunosc o paleta extrem de variata care se pot grupa in urmatoarele
categorii (dupa Paunescu & Musu):
• Tulburari ale motricitatii: intarzieri in dezvoltarea motorie, marile deficite motorii, debilitatea
motrica, tulburari de echilibru, de coordonare, de sensibilitate.
• Tulburari de schema corporala, de lateralitate, de orientare,organizare si structurare spatiala, de
orientare si structurare temporala.
• Instabilitate psihomotorie.
• Tulburari de realizare motrica : apraxia, dispraxia, disgrafia motrica.
• Tulburari psihomotrice de origine afectiva.
Recuperarea psihomotrica se numara printre cele mai recente metode utilizate in domeniul terapeutic,
ocupand un loc important in sistemul metodelor de recuperare atat in psihiatria infantila cat si in
psihopedagogia speciala. Importanta ei este mare atat pentru copilul normal, cat si pentru cel cu deficienta,
considerand corpul sub dublul aspect: de instrument de actiune asupra lumii si de instrument in relatie cu
altul.
Depistarea copiilor cu deficiente este un act complex care cuprinde cel putin doua aspecte: cunoasterea
si orientarea spre un specialist in vederea precizarii diagnosticului. In acest sens, cunoasterea se refera la
sesizarea unor simptome, a unor particularitati morfo-functionale care diferentiaza sau incep sa diferentieze
copilul cu handicap de restul copiilor. In multe cazuri insa, diferentierea nu este clar conturata, exista
incertitudini si indoieli. Depistarea nu inseamna numai cunoasterea unor simptome, ci presupune si
orientarea lui spre un specialist in vederea precizarii diagnosticului. Este un fapt bine stabilit, depistarea
copiilor cu deficiente trebuie facuta cat mai precoce, depistarea precoce fiind unul din imperativele majore
ale medico-psihopedagogiei celor cu deficiente. Depistarea precoce se considera pana la 6 ani, adica pana la
punerea problemei scolarizarii copiilor.
Organizarea unei depistari precoce active si eficiente implica pe de o parte o buna cunoastere a
dezvoltarii psihomotrice a copilului normal, dar si existenta unor instrumente accesibile in vederea
determinarii periodice a nivelului de dezvoltare psihomotrica a copilului. Dezvoltarea psihomotorie se
examineaza de regula la copii mici (0-5 ani) si sta la baza depistarii precoce a copilului cu deficiente.
Tulburarile motrice intra intotdeauna ca element important in structura tabloului psihopatologic al
copilului deficient mintal. Exista o legatura logica intre deficienta mintala , nivelurile si tulburarile de
motricitate: cu cat gradul deficientei mintale este mai pronuntat, cu atat si nivelul motricitatii este mai scazut
si tulburarile sunt mai variate si mai grave, si invers. Eficienta motrica a deficientilor este unul din
parametrii principali pe care se construieste pregatirea pentru munca si prin aceasta integrarea profesionala
si sociala a acestora.
Pentru activitatea terapeutic-recuperatorie, o importanta deosebita o are diagnosticarea precoce, care da
posibilitatea instruirii rapide a tratamentului, astfel incat sa se evite formarea cailor motorii incorecte si
vicierea consecutiva a impulsurilor proprioceptive. Diagnosticul precoce stabilit determina instituirea
imediata a masurilor terapeutice.
Precocitatea interventiei terapeutice este hotaratoare in obtinerea unui rezultat optim. Primul care
examineaza copilul este medicul pediatru care ingrijeste respectivul copil inca din perioada intrauterina.
Deficienta trebuie recunoscuta cu mult inainte ca ea sa fie vizibila pentru parinti. Recuperarea si readaptarea
copilului cu deficienta neuromotorie, si nu numai, se poate concepe numai printr-o munca de echipa. Pentru
certificartea diagnosticului sau pentru elucidarea lui, ca si pentru stabilirea celei mai corecte atitudini
terapeutice, pediatrul trebuie sa apeleze la consult. Copilul va fi trimis la un specialist neurolog sau
ortopedist, dupa natura afectiunii sale, sau la un neuro-psihiatru. Medicul respectiv, la randul sau, va avea
nevoie de consultul altor specialisti, care sa completeze intregul tablou clinic al
pacientului( exemplu:defectologi, ergoterapeuti, protezisti, chirurgi ortopezi). Sunt necesare si unele
examene complementare, radiografii, EEC, EKG, audiograme, analize biologice de laborator. Din punct de
vedere psihologic, este bine sa fie ferit copilul de examinari multiple, inutile, de prezenta unor aparate
complicate. Decizia necesitatii unui examen suplimentar, ca si interpretarea lui trebuie sa apartina exclusiv
medicului.

15
2. Deficiente fizice si neuro-motorii

Sunt considerate handicapate fizic acele persoane care prezinta deficiente fizice suficient de grave
pentru a impiedica sau a face dificila derularea normala a vietii cotidiene. In general, cand se vorbeste de
deficiente fizice, se au in vedere infirmitatile motorii, dar pot fi incluse in aceasta categorie si deficientele
functiei cardio-respiratorii, care influenteaza negativ capacitatea fizica. In Clasificarea Internationala a
deficientelor, incapacitatilor si handicapurilor, varianta experimentala adoptata de OMS, deficientele
scheletului si ale aparatului de sustinere sunt interpretate intr-un sens larg, cu excluderea organelor interne
ca o reflectare a dispozitiei corpului si a partilor sale vizibile, incluzand alterarile mecanice si functionale ale
fetei, capului gatului, trunchiului si membrelor, precum si lipsa totala sau partiala a membrelor.
Exista mai modele de clasificare a deficientelor fizice si neuro-motorii.
Deficientele si deformarile care nu afecteaza miscarile corpului, cum ar fi diformitatile nasului, ale
capului, tumori, depigmentari, cianoze sunt incluse in categoria deficientelor estetice, acestea fiind
considerate a avea consecinte in relatiile sociale. Astfel, principalele deficiente ale scheletului si ale
aparatului de sustinere, prezentate pe scurt, sunt:
a) deficiente ale fetei, capului, gatului
- deficiente mecanice si motrice ale maxilarului - ocluzie, prognatism, timus (contractie spastica
involuntara a muschilor mandibulei ce impiedica deschiderea gurii);
- paralizie faciala, miscari involuntare ale fetei (ticuri, miscari automate), miscari anormale ale capului,
torticolis;
b) deficiente ale staticii si posturii: devierea coloanei vertebrale (cifoze, lordoze, scolioze), miscari
involuntare ale corpului, miscari bizare sau stereotipe, cum ar fi balansarea sau leganarea;
c) deficiente ale staturii si corpolentei: nanism, gigantism, achondroplazie, obezitate;
d) deficiente mecanice si motrice ale membrelor superioare: anchiloze, articulatii instabile, dislocari si
intepeniri cu reducerea sau pierderea miscarii;
e) deficiente mecanice si motrice ale membrelor inferioare, cauzate de lungimea inegala: luxatii
congenitale de sold, deficiente ale genunchiului, gleznei, piciorului etc.;
f) paralizie spastica a mai multor membre (hemiplegii, paraplegii, tetraplegii);
g) paralizie cu flascitatea membrelor;
h) alterari ale axei membrelor: restul unui membru asemanator amputarii ce se poate manifesta ca un
defect de dezvoltare (amelie, facomalie, apodie) sau ca rezultat al interventiei chirurgicale.

În unele studii, deficientele fizice sunt grupate, alaturi de deficientele senzoriale, in categoria
deficientelor somatice sau biologice. Clasificarea deficientelor fizice nu este deloc o sarcina usoara, un
criteriu unic de clasificare fiind greu de identificat si de aceea se prefera tipologizarea deficientelor fizice in
functie de mai multe criterii:

a) din punctul de vedere al prognosticului (evolutiei) deficientei fizice vorbim despre: deficiente neevolutive
(statice, fixate definitiv, foarte greu de corectat) si despre deficiente evolutive (care progreseaza sau
regreseaza, putand fi corectate, intr-o proportie mai mare sau mai mica, mai usor sau mai greu);

b) din punctul de vedere al gravitatii exista:

- deficientele fizice usoare, care includ micile abateri de la normalitatea corporala si sunt considerate
atitudini deficiente globale sau segmentare, care prin executarea de miscari corective (de timpuriu) se pot
corecta destul de usor si total (ex.: deficienta cifotica, gatul inclinat lateral sau inainte, umerii adusi inainte
sau asimetrici, torace in flexiune, picioare abduse sau adduse etc);

- deficientele de grad mediu, in care sunt inglobate defectele morfologice si functionale stationare sau cu
evolutie lenta, care se corecteaza partial sau raman nemodificate; cele mai multe asemenea deficiente sunt de
tip segmentar (ex.: cifoze, lordoze, deformatii ale abdomenului, toracelui etc), existand insa si deficiente
medii globale (ex.: hiposomii, disproportii intre segmente etc);

16
- deficientele accentuate, care constau in modificari patologice ajunse intr-un stadiu avansat de evolutie; cele
mai multe deficiente de acest tip sunt determinate in viata intrauterina (ex.: malformatiile aparatului
locomotor) sau ca urmare a unor paralizii, traumatisme osoase si articulare, a unor infectii ale oaselor,
muschilor, articulatiilor sau ale vaselor de sange;

c) din punctul de vedere al localizarii si al efectelor deficientei avem:

- deficiente morfologice (cand este afectata forma corpului sau a segmentelor lui);

- deficiente functionale (cand sunt afectate structura si functionarea organismului).

Ambele categorii mari de deficiente pot fi subimpartite in functie de intinderea si de profunzimea deficientei
in: deficiente globale (generale sau de ansamblu) si deficiente partiale (regionale, segmentare sau locale).

DEFICIENTELE MORFOLOGICE GLOBALE

E. Verza clasifica deficientele morfologice globale in: deficiente de crestere (hiposomie - nanism,
hipersomie - gigantism, intre inaltime si greutate de exemplu, disproportionalitate - intre cap si trunchi de
exemplu), de nutritie (obezitate, debilitate fizica), de atitudine (atitudine global insuficienta, de exemplu:
rigida sau global asimetrica), deficiente ale tegumentelor (palide sau vinetii, uscate sau umede, cu pete,
cicatrici, eczeme, cu hipertricoza - pilozitate pe tot corpul,), deficiente ale musculaturii (hipotonii sau
hipertonii), deficiente ale oaselor, ale articulatiilor.

DEFICIENTELE MORFOLOGICE PARTIALE

A doua categorie de deficiente fizice morfologice - dupa E. Verza - sunt deficientele morfologice
partiale in care sunt incluse: deficiente ale capului (ex.: cap macrocefal - supradimensionat in raport cu
corpul, cap microcefal - subdezvoltat in raport cu corpul, cap brahicefal - fara proeminenta occipitala, cap
doliocefal - cu diametrul antero-posterior alungit si cu o "sa" la mijloc, cap hidrocefal etc), ale fetei (fata
prea ovala, prea alungita, latita, cu cicatrici, malformatii, cu pareze, fata cu afectiuni ale ochilor - strabism,
ochi infundati sau prea apropiati etc, sau ale nasului, urechilor, fata cu dinti vicios implantati etc), deficiente
ale gatului (un gat prea lung sau prea scurt, prea gros sau prea subtire, gat cifotic, lordotic sau scoliotic, gat
rasucit - torticolis, gat cu relief tiroidian accentuat etc), deficiente ale trunchiului/ale toracelui (prea lung,
prea scurt, ingust, prea larg, prea bombat, plat, cu semne de rahitism, strangulat sau cu stern infundat), ale
abdomenului (un abdomen prea proeminent, strangulat, cu hernii sau prea moale), ale spatelui (spate cifotic,
scoliotic, asimetric), deficiente ale coloanei vertebrale, ale bazinului (cazut prea mult in jos, inclinat lateral
etc).

O alta categorie de deficiente morfologice partiale sunt cele ale membrelor superioare, care pot fi
inegale (in lungime sau grosime), asimetrice, ramase in flexie/extensie, cu umeri prea ingusti/largi, prea
cazuti sau "teposi", sau "adusi", cu brate inegale, cu coate in flexie/entensie, in O sau in X, cu antebrate
curbate, asimetrice, sau cu sechele traumatice, cu degete cu anomalii sau cu omoplati asimetrici etc.
Tot deficiente morfologice partiale sunt si deficientele membrelor inferioare, membre care pot fi inegale, cu
contracturi, cu solduri cu relief accentuat sau asimetrice, cu genunchi ramasi in flexie/extensie sau
asimetrici, cu gambe recurbate sau cu sechele traumatice, cu glezne strambe, in X sau scobite si cu degete
"in ciocan" - in flexie cu sprijin pe unghii - sau strambe, suprapuse sau deformate etc

DEFICIENTELE FUNCTIONALE

A doua mare categorie de deficiente fizice este reprezentata de deficientele functionale, in care
includem:
- deficiente ale aparatului neuromuscular (diferitele forme si grade de paralizii, tulburarile de mers, de
echilibru, de ritm, de coordonare a miscarilor);

- deficiente ale marilor aparate si functiuni ale organismului (ale aparatului respirator - ex.: insuficienta
respiratorie, ale aparatului cardiovascular - ex.: hipertensiune arteriala, ale aparatului digestiv si functiilor de
17
nutritie - ex.: obezitate, ale sistemului endocrin - ex.: insuficienta sexuala, nanism, deficiente ale organelor
de simt).

O alta clasificare a deficientelor fizice (motorii) este oferita de Robanescu (1976), care imparte
aceste deficiente in trei categorii:

a) deficiente fizice de origine osteo-articulara - in care sunt incluse malformatiile congenitale (ex.: luxatie
congenitala de sold, amputatie congenitala, picior stramb congenital), deformarile osoase aparute in timpul
procesului de crestere (inegalitatea membrelor, rahitism, cifoze, scolioze etc.) sau sechelele temporare sau
definitive ale accidentelor mai ales cele de circulatie si postcombustie);

b) deficiente fizice de origine neurologica care sunt reprezentate de: infirmitatea motrica de origine cerebrala
(ce presupune pareze, paralizii spastice, probleme de coordonare, miscari involuntare-sincinezii, tulburari de
echilibru la care se adauga si tulburari asociate de genul epilepsiei, tulburarilor senzoriale, instrumentale -
ex.: executia gesturilor etc), bolile neuronului motor periferic (sechelele de poliomelita si afectiunile
neurologice evolutive-miopatiile, distrofiile neuromusculare);

c) bolile cronice evolutive articulare (polioartritele reumatismale ale copilului si artropatiile din hemofilie).
in categoria tulburarilor de psihomotricitate includem toate tulburarile lateralitatii (ex: incrucisata,
contrariata), ale conduitelor motrice de baza (ex: ale mersului, saritului, ale controlului postural), tulburarile
de realizare motrica (apraxia - pierderea capacitatii de executie a gesturilor, a miscarilor adaptate unui scop,
dispraxia -incapacitatea de coordonare a gesturilor, disgrafia motrica - afectarea vitezei si a fortei scrisului
etc), tulburari ale conduitelor perceptiv-motrice {ale orientarii spatiale - necunoasterea termenilor spatiali,
perceperea gresita a pozitiilor in spatiu, orientarea incorecta in spatiu, lipsa memoriei spatiului si ale
orientarii temporale), tulburari ale schemei corporale (presupunand necunoasterea partilor corpului sau
incapacitatea de folosire a lor etc), instabilitatea psihomotorie (exces de miscare si incapacitate de orientare
si urmarire a unui obiect in miscare), tulburari ale conduitelor motrice fine (ex: incapacitate de concentrare
si de perseverare intr-o actiune anume).

Cauzele deficientelor fizice si psihomotorii prezinta o mare varietate si pot sa afecteze in grade
diferite organismul. Pot fi sistematizate dupa diferite criterii in mai multe categorii.

a. Astfel, dupa un prim criteriu, al originii cauzelor, acestea pot fi impartite in interne si externe. Cauzele
interne sunt determinate de procesele de crestere si de dezvoltare, de natura functiilor somatice,
organice si psihice, iar cauzele externe sunt raportate la conditiile de mediu, de viata si de educatie ale
individului.
b. In functie de caracterul direct/indirect exista cauze cu actiune directa, care intereseaza elementele proprii
ale deficientei, si cauze indirecte, care produc o afectiune sau deficienta morfologica sau
functionala, putand afecta tot organismul (deficiente globale) sau limitandu-se doar la anumite regiuni,
segmente sau portiuni ale corpului (deficiente regionale sau locale).

c. Frecvent se utilizeaza si criteriul de impartire a cauzelor in predispozante, favorizante si determinante


(declansatoare). Cauzele favorizante sau predispozante (care pot cauza deficiente fizice) sunt in legatura cu
ereditatea. Descendentii prezinta, de regula, asemanari morfologice si functionale cu ascendentii si
colateralii (fratii, surorile si rudele apropriate). Acest fenomen biologic este si mai evident atunci cand
tipurile constitutionale ale inaintasilor sunt relativ identice si cand conditiile de mediu si de viata prezinta
asemanari. Tot in aceasta grupa, a cauzelor predispozante, putem incadra si influentele nocive pe care le
sufera organismul fatului in viata intrauterina.

Debilitatea congenitala si imaturitatea, nasterea prematura si accidentele obstetricale pot constitui


baza unor deficiente care se manifesta nu numai imediat dupa nastere, ci si mai tarziu, cu repercusiuni in
viata ulterioara.

a. Favorizanti pentru producerea deficientelor fizice sunt socotiti si factorii care influenteaza in sens
negativ starea de sanatate si functionarea normala a organelor, mai ales in perioadele de crestere si de
dezvoltare activa a copilului. Astfel de cauze slabesc rezistenta organismului, scad capacitatea functionala a

18
aparatului de sprijin si de miscare si diminueaza rolul reglator al sistemului central. Printre aceste cauze
favorizante se numara: conditiile inadecvate de igiena si viata, lipsa de organizare a activitatii si lipsa
repausului, regimul alimentar necorespunzator, nivelul scazut de aer si de lumina in locuinta, hrana
insuficienta, imbracamintea incomoda, defectuos confectionata, lipsa unei educatii rationale si un regim
defectuos de viata, lipsa de supraveghere si de control din partea parintilor si a educatorilor, bolile cronice,
convalescentele lungi, interventiile chirurgicale dificile, debilitatea fizica, tulburarile cronice (organice si
psihice), anomaliile senzoriale (mai ales ale vazului si auzului).

b. Factorii determinanti (declansatori) sunt cei care prin aparitia si actiunea lor determina dezvoltarea
deficientelor fizice si psihomotorii. Ei pot fi impartiti in:

a) factori care actioneaza in perioada intrauterina:

- infectii ale mamei cu caracter cronic - sifilis, paludism, tubercuŹloza, intoxicatii lente - cu alcool,
medicamente, saruri radioactive, tulburari endocrine si neuropsihice ale mamei, carente alimentare sau de
vitamine, boli ale sangelui etc;

- temperatura prea joasa sau prea ridicata a mediului, umiditatea excesiva, actiunea razelor X asupra mamei
(implicit asupra farului), traumatismele fizice ale abdomenului gravidei, conditiile neadecvate, grele,
stresante de viata si de munca ale mamei, varsta inaintata a parintilor (mai ales a mamei) etc.

b) factori care actioneaza in timpul travaliului:

- eforturile excesive ale mamei;

- durata crescuta a travaliului;

- interventii traumatizante care sa determine congestii si hemoragii cu urmari grave pentru copil.

c) factori care actioneaza in perioada copilariei:

- bolile si accidentele care produc anomalii morfologice si functionale (mai ales la nivelului aparatului
locomotor);

- atitudinea defectuoasa a corpului copilului (necorectata de parinte sau de educator) se poate permanentiza
si determina deficiente ale coloanei vertebrale (cifoze, lordoze, scolioze);

- tulburarile de metabolism, cele hormonale;

- leziunile prin arsuri si prin degeraturi;

- atrofiile musculare etc.

In lipsa altor dizabilitati, copiii ce prezinta asemenea deficiente pot fi normali din punct de vedere al
capacitatilor intelectuale, gradul de deficienta motorie nefiind in raport direct cu inteligenta, dar prin situatia
lui de exceptie, copilul cu handicap fizic e mai vulnerabil decat copilul ce nu prezinta asemenea handicap. In
scoala integrata, activitatea educationala este centrata asupra copilului. Acceptand ca diferentele dintre
oameni sunt normale, invatamantul trebuind adaptat la cerintele copilului si nu invers, trebuie incluse si
dezvoltate programe de readaptare care sa favorizeze independenta personala. Readaptarea presupune un
ansamblu de masuri care sa garanteze confortul fizic si psihologic. Deficientul trebuie instruit sa-si
foloseasca mecanismele compensatorii si sa-si dezvolte propriile forte disponibile.

Pentru a avea succes in activitatea cu acesti copii, este nevoie, ca si pentru toti ceilalti copii cu cerinte
speciale, de colaborarea familiei, de atitudinea intelegatoare a tuturor celor ce intra in contact cu ei, astfel
incat sa atinga un nivel de dezvoltare cat mai ridicat posibil, sa-si accepte handicapul si sa-si dobandeasca
acele capacitati ce sunt necesare pentru a surmonta obstacolele carora trebuie sa le faca fata si sa fie pregatiti

19
pentru o viata autonoma. Simplul fapt de a fi impreuna cu copiii fara deficiente, in lipsa unei sustineri
suficiente, nu sporeste ci diminueaza sansele de reusita.
In situatiile in care este nevoie de masuri speciale de semiprotezare si protezare, familia va fi consiliata
in vederea folosirii acestora, ortezele sau protezele fiind adaptate individual. Ortezele sunt aparate sau
dispozitive care controleaza sau mentin o postura: atele de pozitie pentru mentinerea posturii functionale in
paralizii, corsete pentru diferite afectiuni ale coloanei, aparate ortopedice. Protezarea presupune inlocuirea
unor organe sau segmente dintr-un organ cu un aparat sau dispozitiv de inlocuire - antebrat, mana, membru
inferior etc.
Problemele principale privind integrarea scolara a copilului cu handicap fizic privesc: deplasarea
acestuia la scoala, folosirea instrumentului pentru facilitatea scrierii la cei cu probleme grave de
prehensiune, alegerea accesoriilor pentru a putea sa execute activitatea intr-o postura care favorizeaza
normalitatea tonusului muscular, pentru cei cu afectiuni motorii. Includerea copiilor cu acest tip de handicap
este chiar recomandata, deoarece are darul de a stimula performantele scolare ale tuturor, ca urmare a
cerintelor comune ce exista, faciliteaza intelegerea acestora de catre copiii normali, ceea ce va avea ca efect
protejarea acestora in cadrul grupurilor sociale obisnuite. Este neceasr insa ca scolile sa fie dotate cu rampe
pentru accesul elevilor cu scaune, carucioare fara de care nu se pot depalasa, scarile sa aiba mecanisme
speciale pentru urcare, sau, in lipsa acestora, clasele care primesc astfel de elevi sa fie amplasate la parter,
toaletele sa aiba cabine speciale. La aceasta din urma categorie de copii, dificultatile sunt accentuate de
faptul ca urmarile acestor afectiuni nu vizeaza numai motricitatea ci si alte tipuri de tulburari:
- tulburari senzoriale: vizual, auditive, tactile;
- tulburari de vorbire, ce pot cuprinde peste jumatate din numarul lor;
- deficiente intelectuale;
- anxietate, tulburari afective, ce au ca rezultat distorsiuni ale infatisarii prin contractiile permanente ce
le implica.
Copilul spastic prezinta o hipersensibilitate accentuata, avand contractii musculare intense la zgomote
bruste sau la oricare stimul neasteptat. La copilul atetozic miscarile involuntare sunt declansate mai ales de
stimuli emotionali excesivi. Anxietatea este accentuata de faptul ca in acest tip de afectiuni este afectata
identitatea corporala, experienta sinelui, care se castiga prin miscare, senzatie de confort si de echilibru.
Educatorul trebuie sa i se adreseze cu multa delicatete, sa evite abordarile neasteptate, sa-si expuna intentiile
gradat, activitatile sa fie cat mai atractive, astfel incat, absorbit de aceasta, sa devina mai putin anxios si mai
sigur in miscari.
Printre dizabilitatile motorii, distingem infirmitatea motorie de origine cerebrala si dizabilitati motorii
de origine non-cerebrala, sau putem diferentia intre dizabilitatile temporare, definitive si evolutive. De multe
ori tulburarile motorii au o etiologie foarte eterogena, psihomotricitatea fiind atinsa in diferite grade iar la
toate aceste putandu-se adauga dizabilitati senzoriale si mintale.

2.1. Infirmitatea motorie cerebrala

Termenul de infirmitate motorie cerebrala a fost propus in 1954 de G. Tardieu, pentru a distinge
subiectii purtatori de sechele motrice datorate leziunilor cerebrale infantile, de subiectii cu encefalopatie ce
prezentau deficienta mintala profunda si tulburari motorii asociate. In literatura de specialitate in limba
engleza termenul utilizat este cel de paralizie cerebrala si poate grupa la un moment dat cele doua tipuri de
tulburari. De fapt distinctia intre cele doua categorii nu a fost intodeauna foarte precisa si clara. Unii autori
considera ca la fiecare doua cazuri o dizabilitate intelectuala poate fi observata.
IMC este un termen utilizat pentru a descrie un grup de afectiuni cronice ce sunt prezente la copii sau
adulti si care se manifesta prin imposibilitatea partiala sau totala in a mentine controlul posturii si miscarii.
Aceasta limitare este rezultatul unei leziuni cerebrale survenita inainte in timpul sau putin dupa nastere.
Leziunea nu este evolutiva, dar efectele sale se vor interfera cu dezvoltarea normala cerebrala si psihologica
din primul an de viata.

Descrierea tulburarilor
Asa dupa cum numele il indica, persoana cu infirmitate motorie cerebrala sau paralizie cerebrala se
caracterizeaza prin importante dificultati motrice care pot altera mentinerea mersului, a posturii si autonomia

20
motorie de fiecare zi in proportii variabile. Aceste tulburari sunt datorate paraliziei, slabiciunii sau rigiditatii
musculare. In functie de natura tulburarii dominante sau localizarea tulburarii distingem:
Paralizia cerebrala spastica, care este o atingere paradoxala uneori cu rigiditate, alteori cu slabiciune
musculara ce paraziteaza postura si miscarea. Copilul spastic nu poate controla relaxarea si contractia
grupelor musculare antagoniste. Toate grupele musculare sunt hipotonice si hipercontractile. Contractiile
(spasmele motorii) predomina la membrele superioare, la organele fonatorii si se pot accentua in cazul unor
emotii puternice. Miscarile se opresc la jumatatea traseului de parcurs prin imposibilitatea de a relaxa
grupele musculare antagoniste. Practic asistam la o consecinta clinica a atingerii sistemului nervos piramidal
ce controleaza motricitatea voluntara. Intre 70 si 80% din persoanele cu paralizie cerebrala prezinta aceasta
forma.
Paralizia cerebrala atetozica sau diskinetica. De multe ori copilul poate avea o inteligenta normala sau
superioara mediei, dar poate fi si confundat ca avand deficienta mintala pentru ca isi poate controla foarte
greu gesturile (care dau nastere la tot felul de grimase sau contorsiuni) si se exprima oral de multe ori
neinteligibil (dizartrie). Se pot observa miscari spasmodice, involuntarea si necontrolate care paraziteaza
miscarea voluntara. Aceasta agitatie psihomotorie se manifesta la nivelul membrelor si capului si poate fi
insotita de o incontinenta salivara. Autonomia poate fi foarte variabila mergand de la forme usoare pana la
unele foarte grave. Atetoza este consecinta unei atingeri a sistemului nervos extrapiramidal si in particular a
centrilor nervosi centrali ce determina miscarile voluntare. Surditatea poate fi uneori asociata formei
atetozice. Intre 10 si 20% din persoanele cu paralizie cerebrala prezinta aceasta forma.
Paralizia cerebrala ataxica, este o forma ce afecteaza simtul echilibrului si al perceptiei adancimii.
Gesturile sunt imprecise, slab coordonate, iar persoana prezentand aceasta forma poate avea caderi dese. La
aceste tulburari se pot adauga tremuraturi foarte accentuate sau rigiditate musculara. Aceasta forma poate
atinge 5-10% din numarul total de persoane diagnosticate cu paralizie cerebrala si se datoreaza unei atingeri
a cailor cerebeloase. De fapt toate aceste trei forme pot exista foarte rar in stare „pura”, ceea ce se intampla
de obicei fiind o mixtura in diferite grade conditiilor prezentate.
In functie de localizarea si difuziunea atingerii putem intalni:
– diplegia sau maladia Little unde este afectata motricitatea membrelor inferioare;
– hemiplegia unde tulburarea este intinsa la membrele apartinand unei singure jumatati a corpului. In
acest caz pot aparea si alte tulburari asociate ;
– tetraplegia atunci cand sunt afectate toate cele patru membre.
De fapt dupa natura localizarii cerebrale a tulburarii putem vorbi de diplegie sau tetraplegie spastica, de
distonie atetozica, etc.

A. Etiologie

Doua cauze principale sunt la originea paraliziei cerebrale: prematuritatea (nasterea inainte de 37 de
saptamani de gestatie ) si suferinta fetala acuta prenatala. De fapt aceste doua fenomene sunt de multe ori
combinate. Procentul de prematuritate in Europa de Vest a scazut foarte mult (cu exceptia cazurilor de
nasteri multiple) dar mai afecteaza inca intre 4-5 % din nasteri. Cu cat nasterea este mai prematura si
greutatea mai mica, cu atat leziunile cerebrale pot fi mai frecvente. Riscul de paralizie cerebrala este deci
legat partial de gradul de prematuritate ( ca sursa a imaturitatii respiratorii) si de greutatea la nastere (mai
mica de 1.500 de grame). Prematuritatea este la originea unei forme particulare de deficienta musculara,
diplegia sau maladia Little (dupa numele obstreticianului englez care a observat-o la propriul sau copil), si
este vorba de o tulburare bilaterala si simetrica de tip spastic, predominant la membrele inferioare, insotita
de o neindemanare a mainilor si de tulburari importante ale structurarii spatiale si de cele mai multe ori
insotita de o dizabilitate intelectuala.
Suferinta perinatala se acompaniaza frecvent de anoxie (reducerea cantitatii de oxigen ce iriga
creierul). Sangele insuficient oxigenat devine acid si cauzeaza leziuni cerebrale. Aceasta cauzalitate este la
originea a peste 50% din cazurile de paralizie cerebrala. Consecintele clinice pot fi foarte severe, mergand
de la o tetraplegie combinata cu dizabilitati intelectuale si epilepsie, pana la forme mai usoare. Nivelul
intelectual este in general invers proportional cu difuziunea si gradul atingerii motrice.
Icterul noului nascut este de asemenea la originea paraliziei cerebrale, pentru ca este insotit de
hipebilirubinemie care provoaca sechele neurologice.
Hiperbilirubinemia corespunde unei cresteri anormale in sange a unui pigment de origine hepatica,
bilirubina. Acest lucru se poate produce fie in caz de incompatibilitate Rh,n fie in caz de prematuritate.

21
Atingerea cerebrala este localizata la nivelul nucleilor gri centrali, si ea da nastere dupa cum am vazut la o
paralizie motrica atetozica, frecvent insotita de o forma de surditate si mai rar de o deficienta intelectuala
mai mult sau mai putin importanta. Acest tip de cauzalitate datorata icterului neonatal a devenit din ce in ce
mai putin important, datorita atentei supravegheri ante si post natale.
In perioada postnatala singurii factor care poate provoca infirmitate motrica cerebrala sunt
encefalopatia acuta daca intervine in cursul primelor luni de viata si poate fi legata de o diaree puternica ce
produce deshidratare, si infectiile acute ale sistemului nervos central (meningite). De asemenea intre 12 si
15% din cazuri au la baza o etiologie necunoscuta.
Diagnosticul se pune de obicei in cursul celui de al doilea semestru al primului an de viata, in masura
in care mai exista totusi copiii nascuti prematur care nu prezinta sechele evidente sau la care trebuie
asteptata convergenta mai multor semne patologice pentru ca diagnosticul sa fie clar. Un anumit numar de
anomalii pot fi deja observata in cursul primelor luni, cum ar fi o exagerare a amplitudinilor unor anumite
miscari, sau fixarea in anumite pozitii. In forma atetozica apar miscari bruste in momentul in care copilul
aude zgomote ( intre 2-5 luni) . Trebuie de asemenea sa asteptam si aparitia unor functii conditionate de
maturarea neurologica, cum ar fi prehensiunea mainii in caz de hemiplegie sau pozitia asezat in cazul
diplegiei , pentru a putea constata deficitul. De asemenea semnul clinic care permite diagnosticarea
hemiplegiei este mana care va pastra pumnul bine inchis cu degetul mare in interior. Bineinteles, cu cat
tulburarea este mai mica cu atat diagnosticul va fi mai greu de stabilit.

B. Tulburari asociate paraliziei cerebrale:

Tulburari intelectuale

Faptul ca leziunile cerebrale precoce pot avea diferite intinderi in cadrul sistemului nervos central,
poate afecta intelectul. Eficienta intelectuala si posibilitatile de invatare sunt foarte diferite de la un copil la
altul: unii mai putin numerosi pot urma studii universitare, altii nu vor fi niciodata capabili sa invete sa
citeasca. Tulburarile motorii pot de asemenea afecta vorbirea, evaluarea prin teste necesitand aranjamente
speciale. Cu toate aceste la o buna parte din acesti copii inteligenta poate fi apreciata cu ajutorul probelor
clasice cum ar fi cele ale lui Wechsler. Barbot (1993) raporteaza in cercetarea lui urmatoarea repartitie dupa
nivelul intelectual: 50 % din copii au un QI mai mic de 70n si deci o dizabilitate intelectuala, 25% au un QI
cuprins intre 70-89%, si 25 % au un QI egal sau mai mare de 90. De cele mai multe ori este preferabil sa
luam in calcul QI global pentru a avea o imagine de ansamblu asupra persoanei, pentru ca in acest fel putem
mai bine sa individualizam un plan psihopedagogic eficient de recuperare.
Unii autori asociaza deficitul intelectual cu o anumita tulburare motorie, astfel ca pentru Robaye-
Geelen copiii cu spasticitate au mai fecvent o tulburare intelctuala asociata decat copiii cu forma atetozica,
iar Arthuis considera ca in general inteligenta este pastrata in cazul diplegiei spastice si distoniei atetozice cu
toate ca o intarziere mintala poate fi observata la jumatate dintre subiectii hemiplegici sau la o majoritate a
celor cu ataxie. Este posibil ca de multe ori sa avem de-a face cu o intarziere de dezvoltare consecinta a unei
dizabilitati motorii decat cu o dizabilitate mintala propriu-zisa.

Tulburari altele decat cele intelectuale

Epilepsia
Crizele de epilepsie cu pierderea constiintei pot afecta intre 20-60% dintre copiii cu IMC, in functie de
natura tulburarii. Caracterul repetitiv si accidentele provocate pot perturba viata familiala a acestor copii.
Gratie unui tratament medicamentos ce poate fi urmat in mod regulat, este posibil sa fie stabilizate aceste
crize. Cu toate acestea s-a observat ca atunci cand nivelul intelectual este mai scazut si crizele se repeta cu o
frecventa mai mare si este dificil sa se faca preventie fara un tratament medicamentos adecvat. Epilepsia
apare mai frecvent la persoanele cu spasticitate decat la cele cu atetoza unde este mai rara, si apare de
asemenea mai mult in hemiplegie (37-44% din cazuri) decat in diplegii.
Tulburari instrumentale
Tulburarile de organizare gestuala si motrica sunt frecvente. Acestea sunt tulburari ale executiei
gesturilor, dificultati de autocontrol sau miscari parazitare manifestate prin contractii involuntare. Aceste
tulburari pot interveni in viata de zi cu zi, in momentul cand ne gandim la alimentatie, mersul la toaleta.

22
Tulburarile pot fi in anumite cazuri asa de grave incat copilul nu poate realiza gestul pe care il doreste, de
exemplu in domeniu grafic. Aceste tulburari pot fi compensate cu ajutorul tehnicii

C. Deficiente senzoriale

Deficiente auditive
Dupa anumiti autori (Helias 1990) 25% dintre copiii cu paralizie cerebrala pot avea surditate sau
hipoacuzie usoara sau medie, si in principal este vorba de forma atetozica (74%) si de un mic numar de
copiii cu spasticitate (19%). Aceste sunt intodeauna surditati de perceptie si se preteaza foarte bine la
protezare auditiva. Daca tinem cont de tabloul clinic deja incarcat al paraliziei cerebrale vedem ca tulburarea
auditiva poate avea consecinte importante mai ales ca nu este foarte mult cercetata, si de cele mai multe ori
este atipica afectand doar anumite frecvente ale campului auditiv (frecventele inalte).
Deficiente vizuale
Infirmitatea motorie cerebrala poate afecta muschii oculari, astfel ca 69% dintre acesti copii manifesta
o forma de strabism, in special copiii cu diplegie. Strabismul poate afecta de asemenea si acuitatea vizuala,
si practic 20% din copiii cu IMC au ambliopie unilaterala si 11% ambliopie bilaterala. In anumite cazuri s-a
raportat si prezenta nistagmusului (miscari involuntare ale globilor oculari) care antreneaza dificultati de
fixare a anumitor obiecte.
Tulburari ale sensibilitatii
Apar in special la copiii cu hemiplegie, si este vorba in special de tulburari de transfer intermodal si
astereognozie, adica imposibilitatea recunoasterii obiectelor cu propriile lor maini sau cu ajutorul vederii.

D. Tulburari ale limbajului

Aceste tulburari pot avea cauze diverse si se mainfesta prin afectarea motrica a muschilor aparatului
fonator si de asemenea prin afectarea auzului in special in forma atetozica.
Frecventa asocierii acestor tulburari de limbaj la cele motorii variaza intre 20-70% in functie de aspectul
limbajului studiat si nivelul intelectual al subiectului. Aceste tulburari privesc in special vorbirea, in sensul
ca fie copilul nu vorbeste deloc, fie vorbeste foarte greu. Se pot observa de asemenea tulburari de articulare
si a ritmului vorbirii.

E. Organizarea spatiala si dezvoltarea motorie

Cu toate ca ne exista obligativitatea existentei unei relatii directe intre tulburarile motorii si
organizarea spatiala, marea majoritate a cercetarilor efectuate in acest domeniu pun in evidenta deficiente.
Barbot atribuie deficitul de organizare spatiala unui tratament deficitar a informatiei vizuale, unor strategii
perceptive mediocre si de asemenea tulburarile vizuale asociate pot fi o cauza foarte probabila.
Dupa Bobath, dezvoltarea motorie este cateodata intarziata si atipica. In decursul primului an se pot
observa in aparitia marilor functii cum ar fi prehensiunea si pozitia sezand, insotite de o persistenta tardiva a
reflexelor arhaice. Unii copii cu paralizie cerebrala pot achizitiona mersul la adolescenta, pe cand altii la o
varsta apropiata de cea normala cum ar fi unii hemiplegici.

2.2. Dizabilitati motorii de origine non cerebrala

Aceste dizabilitati sunt dificil a fi inventariate datorita diversitatii lor, a cauzelor care le produc si
care limiteaza de o maniera variabila autonomia copilului.

2.2.1. Dizabilitati motorii temporare

Dizabilitati motorii temporare produse prin accident


Accidentele reprezinta prima cauza a decesului (38%) si a dizabilitatilor dobandite. Inainte de varsta
de un an a copilului nu se poate vorbi despre accident ci despre neglijenta sau neatentie a parintilor.

23
Accidentele cele mai frecvente la copii implica pronatia dureroasa (luxatia cotului sau a palmei) luxatia
umarului si fracturile (cele mai frecvente sunt la nivelul claviculei sau a cotului). Aceste dizabilitati
temporare sunt usor de tratat chirurgical in unitati medicale, cu singura conditie de a se actiona rapid. Mult
mai grav este traumatismul cranian care reprezinta intre 3 si 14% din internarile in serviciile de pediatrie in
Franta. Este singurul traumatism cu risc de sechele neurologice. Sechelele neuromotrice pot conduce la
aceleasi manifestari motrice ca si paralizia cerebrala sau la forme mai moderate unde copilul va manifesta
anumite stangacii, o lentoare in gesturi si poate avea pierderi de memorie care sa antreneze tulburari de
scolaritate.

Dizabilitati motorii temporare de origine non-traumatica


Aceste dizabilitati privesc in mod esential trei regiuni ale corpului si anume, coloana vertebrala, soldul
si piciorul.
1. In cazul coloanei vertebrale este vorba despre probleme ortopedice de gravitate inegala, si in cele
mai multe cazuri scoliozele putand fi tratate prin gimnastica sau reeducare motrica. Neobservate ele pot
antrena deformari ale toracelui, evoluand spre restarangerea capacitatii respiratorii. Scoliozele sunt cu atat
mai periculoase cu cat zona lor de instalare este mai sus aproape de zona cervicala si atunci cand nu sunt
tratate la timp.
2. De multe ori este vorba de osteocondrita soldului, care este o deformare pasagera a capului femural,
iar mecanismul cauzal nu este pe deplin elucidat. Aceasta deficienta unilaterala de osificare a capatului
femurului se traduce prin miscari limitate ale soldului si uneori dureri la nivelul genunchiului ceea ce poate
duce la erori de diagnostic. Luxatia de sold este o alta afectiune frecventa ce poate aparea la copii. Acum s-a
descoperit ca copiii nu se nasc cu luxatie de sold ci cu un sold luxabil. Identificare se poate face incepand cu
a 8-a zi dupa nastere dar mult mai sistematic incepand cu luna a patra cand este posibila efectuarea unei
radiografii a bazinului. Identificata de timpuriu poate fi tratata cu succes.
In cazul piciorului este vorba in special de piciorul bont sau inconvoiat care se prezinta la randul lui
sub doua forme. Forma congenitala este o deformare bilaterala si picioarele sunt intoarse dinspre interior
spre exterior. In marea majoritate a cazurilor tulburarea este tratabila prin manevre de kinetoterapie. Cea de-
a doua forma, paralitica este reprezentata de dezechilibre musculare permanente care antreneaza in cursul
dezvoltarii si deformatii osoase cu retractii musculare. Tratamentul este de la caz la caz cu aparat ghipsat sau
interventii chirurgicale.

2.2.2. Dizabilitati motorii definitive

Amputatiile
Distingem in primul rand amputatiile congenitale ale membreleor de cele dobandite. Absenta unuia sau
mai multor membre (focomelie) caracteriza acei copii a caror mame au urmat in primele saptamani de
sarcina tratamente cu thalidomida.
In alte cazuri malformatiile congenitale sunt mai discrete si de multe ori cauza este insuficient
cunoscuta. Traumatismul psihologic este important, atat pentru parinti cat si pentru copii, cu atat mai mult
cu cat se poate modifica si schema corporala. Tratamentul consta in interventii chirurgicale reparatorii si
amplkasarea de diferite proteze.
Amputarile survenite in urma unui traumatism divers sau tumori, se preteaza mai bine la protezare
deoarece nu se face dacat a se restabili echilibrul tulburat.

Paraplegiile
Este vorba de o paralizie de origine medulara a celor doua picioare . Aceasta dizabilitate severa este
gestionabila in anumite conditii. Etiologia este variabila, dobandita sau congenitala. Forma congenitala cea
mai frecventa poarta denumirea de spina bifida. Paraplegia poate de asemenea fi dobandita prin
compresiunea maduvei spinarii, prin traumatism sau ruptura vasculara. Spina bifida, este o malformatie a
maduvei spinarii ce consista in malformatia maduvei in vertebrele posterioare ale zonei lombare.
Sira spinarii consista in mod normal din mai multe vertebre inchise ce protejeaza substanta nervoasa.
In spina bifida, malformatia (achizitionata la sfarsitul primei luni de dezvoltare embrionara prin inchiderea
incompleta a canalului tubului neural) da nastere unei umflaturi (mielingocele) care se poate situa in orice
loc al spatelui de la zona cervicala la cea lombara, aceasta ultima localizare fiind cea mai frecventa. In
functie de marimea amplasamentului malformatiei, consecintele sunt de ordin neurologic, ortopedic si

24
urinar, si tulburarile pot fi deci foarte importante : hidrocefalie, incontinenta urinara sfincteriana, paraplegie
si insensibilitate a membrelor inferioare. Etiologia nu este pe deplin elucidata, si de fapt acum ipoteza cea
mai plauzibila este ca lipsa acidului folic in primele trei luni care preced sarcina poate influenta decisiv
aceasta maladie.
Tratamentul consista in inchiderea chirurgicala pentru a impiedica infectia si afectarea altor nervi deja
functionali. Una din consecintele spinei bifida este hidrocefalia, ce se datoreaza unei dificultati de circulatie
a lichidului cefalo-rahidian. Aceasta poate fi rezolvata prin amplasarea unei valve ce permite lichidului sa se
scurga normal. In ansamblu muschii sunt hipotonici. Copilul pierde sensibilitatea la nivelul pielii, si nu simte
de exemplu durerea provocata de un pantof mai mic, si de asemenea pot aparea escare (cangrena cutanata)
datorita stationarii asezate prelungite. Tulburari sfinteriene sunt frecvent asociate cu neachizitionarea sau
pierderea totala a controlului acestor muschi. In ceea ce priveste paralizia membrelor inferioare diferentele
interinindividuale sunt importante in sensul ca unele persoane pot achizitiona mersul, altele fiind nevoite sa
foloseasca un fotoliu rulant. Incluziunea educationala este posibila cu exceptia cazurilor de hidrocefalie unde
retardul mintal este foarte grav.
Poliomelita este o paralizie musculara de intensitate variabila ce se caracterizeaza prin penetrarea
cailor digestive de catre un virus present in apa infectata care distruge celulele motoare ale maduvei spinarii
Aceasta afectiune este considerata acum ca fiind eradicata

Fractura maduvei spinarii


Maduva spinarii este calea de comunicare intre creier, pe de o parte, si muschi, receptori, vase si
organe, pe de alta parte. Tot aici au sediul reflexele motorii, sexuale, sfincteriene. Fibrele motorii transmit
comenzile creierului catre muschi. Prin fibrele senzitive, creierul va fi informat despre modificarile mediului
exterior sau ale relatiei organismului cu acesta, iar prin fibrele vegetative se regleaza activitatea reflexa
sfincteriana, sexuala, circulatorie, secretorie. Intreruperea legaturilor intre creier si organism dedesubtul
leziunii face imposibile comenzile motorii catre muschi, perceptia senzatiilor de la nivelul pielii, muschilor
si articulatiilor, perturbarea activitatii reflexe musculare si sfincteriene urmata de incontinenta sau retentie
urinara si fecala, disfunctii sexuale (tulburari de erectie, senzitive si ejaculatorii), tulburari circulatorii si de
termoreglare. Simptomele leziunii maduvei spinarii depind de nivelul si de severitatea acestei leziuni. In
ceea ce priveste nivelul, cu cat leziunea este situata mai sus, cu atat pacientul va avea o paralizie mai grava.
De exemplu, daca fractura vertebrala compresiva s-a produs la nivelul gatului, vor fi paralizate membrele
inferioare, cele superioare, dar si muschii toracelui si ai abdomenului care ajuta respiratia, situatie numita
tetraplegie. Daca sectionarea s-a produs mai jos, la nivelul toracelui sau al zonei lombare, paralizate vor fi
membrele inferioare (paraplegie). Din punctul de vedere al severitatii, o leziune medulara poate fi completa,
producand pierderea totala a miscarii si a senzatiilor dedesubtul sectiunii, sau incompleta, cand persista
anumite sensibilitati si un anumit grad de control motor. In general, leziunile partiale se asociaza cu o
recuperare semnificativa, pe cand cele complete au un prognostic rezervat din punct de vedere al recuperarii.
Pentru o persoana paraplegica, dar mai ales tetraplegica viata nu va mai fi niciodata la fel. Toate
actele vietii de zi cu zi devin mult mai complicate decat inainte, unele chiar imposibile. Adaptarea la viata cu
handicap este lunga si laborioasa. Ganditi-va numai ca acesti oameni nu isi pierd numai capacitatea de a se
deplasa ca mai inainte, dar, de cele mai multe ori, isi pierd si slujba, sotul sau sotia, prietenii, imaginea de
sine. Cea mai frecventa reactie in fata acestor privatiuni este depresia, iar multi pacienti ajung sa se sinucida,
mai ales in primii zece ani. Din punct de vedere medical, complicatiile sunt numeroase: spasticitatea,
osteoporoza, disfunctiile sexuale, infertilitatea, obezitatea, durerea de suprasolicitare.
La momentul actual nu exista solutii medicale pentru refacerea zonei de maduva lezate, desi exista
echipe medicale care studiaza posibilitatea grefarii nervoase, implantul de celule stem, implantul de
dispozitive electrostimulante la nivelul maduvei. Exista premise ca astfel de terapii vor fi posibile in
urmatorii ani. O interventie chirurgicala prompta pentru consolidarea fracturii creste rata supravietuirii si
scade numarul leziunilor complete. Tratamentul ulterior vizeaza in special prevenirea si tratamentul
complicatiilor discutate mai sus. Din punctul de vedere al recuperarii, scopul, asa cum am amintit, este de a
oferi un grad cat mai mare de autonomie prin folosirea la maximum a ceea ce a ramas sanatos si invatarea
anumitor strategii compensatorii. In functie de gradul de paralizie, pacientul poate invata sa-si faca
transferurile din pat in fotoliul rulant, din fotoliu pe scaunul de toaleta, poate contribui la realizarea
sondajului pentru evacuarea urinii, poate lucra la antrenarea anumitor grupe musculare utile pentru
facilitarea anumitor acte mai solicitante (de exemplu tricepsii brahiali necesari in realizarea transferurilor) si
pentru conservarea mobilitatii articulare, poate participa la anumite activitati sportive adaptate; i se poate

25
face educatia in ceea ce priveste complicatiile si modalitatile de prevenire, consiliere psihologica pentru
adaptarea la handicap, consiliere vocationala pentru reinsertia sociala si profesionala si este necesara
adaptarea domiciliului.
In special pentru leziunile joase, o viata cat mai apropiata de normal este posibila odata ce pacientul
si-a acceptat situatia si s-a decis sa faca totul in acest sens. Cei care au reusit acest lucru sunt adevarati eroi,
care au reusit sa invinga limitele, si merita toata aprecierea si incurajarea. Pentru integrarea in societate,
cresterea accesibilitatii la mijloacele de transport in comun, magazine si institutii este imperativa, precum si
modificarea atitudinii populatiei fata de persoanele cu handicap.

2.2.3. Dizabilitati motorii evolutive

Exista in prezent peste 40 de maladii neuromusculare cunoscute sub denumirea de miopatii. Acestea
sunt atingeri motrice ce pot fi primare sau secundare (toxice sau endocrine) izolate sau asociate tulburarilor
de sensibilitate si/sau sistemului nervos. Printre ele.
– distrofiile musculare progresive unde se include si distofia musculara Duchene de Boulogne, Beccker, etc.;
– distrofiile musculare congenitale;
– miopatiile congenitale, este vorba de o grupa de afectiuni relativ rare a caror punct comun este un deficit
motor cu hipotonie constatata la nastere sa in primele luni de viata;
– miotoniile: sunt tulburari ale ale fibrelor musculare ce paralizeaza miscarile voluntare;
– miastenia, care este o tulburare de transmisie neuromusculara, ce atinge in special muschii oculari, muschii
gurii si cei cervicali;
– amiotrofiile spinale, ce ating neuronii motorii din partea anterioara a maduvei spinarii;
– scleroza in placi;
– boala Parkinson;
– afectiuni articulare cronice
Toate aceste tulburari sunt de origine genetica, deci ereditare cu exceptia miositelor, a caror etiologie
nu este pe deplin studiata. Transmisia poate fi dominanta sau recesiva, legata sau nu de sex.
In general, simptomele se manifesta inaintea varstei de 5 ani. Copiii care sufera de distrofie musculara
au dificultati la mers, urcarea scarilor, ridicarea bratelor deasupra capului sau ridicarea de la sol. In mod
obisnuit, atrofia musculara afecteaza intai bazinul, apoi atinge muschii umerilor. Pe masura slabirii
muschilor, ei cresc in volum datorita inlocuirii fibrelor musculare cu tesut adipos (pseudohipertrofie). In
unele forme de distrofie musculara, boala devine invalidanta la adolescenta, pacientul fiind imobilizat in
scaunul cu rotile. Se observa modificari ale coloanei vertebrale (scolioza). Pneumoniile si alte afectiuni ale
cailor respiratorii sunt frecvente datorita functionarii defectuoase a muschilor respiratori. Semnele si
simptomele generale ale distrofiilor musculare constau in:
- slabiciune musculara
- lipsa de coordonare
- invaliditate progresiva
Semnele si simptomele specifice variaza in functie de tipul de distrofie musculara in cauza. Fiecare tip
difera in ceea ce priveste debutul simptomelor, grupele de muschi afectate si evolutia bolii.
Distrofia musculara Duchenne: debutul simptomelor are loc in general intre 3 si 5 ani. Ca urmare a
atrofiei muschilor membrelor inferioare, copiii au o tendinta accentuata de cadere si dificultati in ridicarea
de la sol. Pe masura slabirii, muschii cresc in volum datorita inlocuirii fibrelor musculare necrozate cu tesut
conjunctiv sau adipos (pseudohipertrofie). Utilizarea unui scaun cu rotile devine necesara la 12 ani. Unii
pacienti prezinta scolioza, retard mental sau sufera de insuficienta cardiaca.
Distrofia musculara Becker - simptomele sunt comparabile cu ale ale miopatiei Duchenne, dar
debuteaza intre 5 si 15 ani si sunt mai putin marcate.
Distrofia miotonica – se caracterizeaza prin miotonie (contractii musculare anormal de prelungite cu
dificultati in decontractare). Debuteaza la 5 ani, afectand indeosebi mainile si limba. Muschii faciali pot fi de
asemenea afectati, precum si muschii gatului, degetelor si gleznei. Atrofia muschilor implicati in vorbire si
in deglutitie antreneaza dificultati in efectuarea acestor acte. Afectarea diafragmului determina dificultati
respiratorii.

26
Distrofia musculara a centurilor – simptomele debuteaza la sfarsitul copilariei sau la inceputul varstei
adulte. Se caracterizeaza prin atrofia muschilor umerilor si soldurilor si prin dificultati respiratorii in cazul
atingerii diafragmului. Poate fi insotita de insuficienta cardiaca sau aritmie.
Distrofia facio-scapulo-humerala sau (distrofia Landouzy-Dejerine) – se caracterizeaza prin afectarea
musculaturii faciale, astfel incat pacientul nu poate zambi, fluiera sau inchide ochii.
Distrofia musculara Duchenne de Boulogne

Unul din cazurile cele mai frecvent studiate este acest tip de distrofie ce atinge aproape exclusiv baietii
(1 din 3.500). Ea poate aparea intre 4-10 ani si se caracterizeaza printr-o pierdere progresiva a fortei
musculare si evolueaza printr-o afectare ascendenta a muschilor intre 5-15 ani la forme foarte grave.
Pierderea mersului se produce in jurul varstei de 10 ani, iar decesul poate surveni catre 20 ca urmare a unei
insuficiente cardiace sau respiratorii majore. Exista un tratament care intarzie instalarea efectelor bolii.
Structura genei responsabile de aceasta miopatie, situata pe cromozomul X, a fost identificata din
1985, la fel ca si proteina (distrofina) care comanda aceasta sinteza. In DMD aceasta sinteza nu se produce.
In 1/3 din cazuri mutatia genetica este noua.
O mare majoritate de studii efectuate la varsta copilariei (Billard 1993) pun in evidenta trei stadii
diferite ale bolii in functie de restrictia motrica:
a) copilul poate merge si se ridica singur (pana in jurul varstei de 6 ani);
b) copilul merge singur dar nu se poate ridica daca a cazut (pana in jurul varstei de 10 ani);
c) copilul nu se mai poate deplasa singur.
Studii efectuate asupra inteligentei acestor copii repartizeaza rezultatele de o maniera gausiana in jurul
valorii de 80 (QI).Informatii mai specifice pun in evidenta rezultate mai slabe la QI verbal in comparatie cu
cel de performanta care este normal dezvoltat pentru aceasta varsta. Deficitul cognitiv nu este global dar
afecteaza activitati specifice care ating anumite functii mnezice mediate verbal (memoria verbala, aritmetica,
exprimarea, lectura). In stadiul actual al cercetarilor nu exista nici un factor explicativ satisfacator asupra
acestor diferente.
Din punct de vedere afectiv sunt mai multe caracteristici asociate personalitatii copiilor cu miopatii:
agresivitate, dificultate de adaptare la situatii noi, anxietate. Dezvoltarea interesului pentru relatiile sociale
tinde sa fie perturbat in momentul in care copilul constientizeaza limitarile cauzate de evolutia maladiei sale.
Cel de-al doile satadiu din evolutia bolii, acela in care copilul nu se poate ridica singur odata cazut, pare sa
fie cauza unei perioade critice in dezvoltarea emotionala a copilului, ceea ce corespunde in fapt la o pierdere
a autonomiei. Din punct de vedere al incluziunii scolare pana la pierderea mersului copilul nu are nevoie de
adaptari speciale. Odata ce intervine folosirea scaunului cu rotile adaptarea mediului inconjurator la noile
particularitati devine importanta.

Scleroza in placi

Este o boala degenerativa, inflamatorie, a unor structuri din creier. Este provocata printr-un
mecanism imunologic dereglat, care nu este cunoscut suficient. Bizar, in unele organisme se produc
anticorpi care, in loc sa atace dusmanii ce vin din exterior, ataca componente ale propriului organism. Se
cunosc si femei care s-au imbolnavit de scleroza in placi in urma nasterilor.
La scleroza in placi este atacata mielina, o componenta a unor celule cerebrale. Din cauza pierderii
mielinei de pe terminatiile nervoase, (datorita raspunsului imun anormal prin care organismul nu-si mai
recunoaste propriile structuri si le ataca, le face sa dispara), se pierde capacitatea nervilor de a transmie
impulsurile electrice de la si inspre creier. Procesul patologic se desfasoara de-a lungul a unu-doua decenii,
in final neuronii degradandu-se suficient de mult ca sa afecteze functia cerebrala si aparand manifestarile
clinice. Boala este caracterizata de focare multiple de demielinizare raspandite in substanta alba din sistemul
nervos central. Placile de scleroza in numar de zeci de mii sunt de dimensiuni variabile, de la o gamalie de
ac pana la cativa centimetri. Ele pot fi instalate in emisferele cerebrale, trunchiul cerebral si maduva, avand
predilectie pentru substanta alba. La nivelul tecii se constata disparitia tecilor de mielina, axonul ramanand
multa vreme intact. in general, debutul bolii este intre 20-40 de ani. In Romania, frecventa bolii e cuprinsa
intre 30-40 la suta de mii. Din punct de vedere medical, nu se cunosc cauzele bolii.
Simptome: afectarea vederii (nevrita optica retrobulbara), paralizii oculare, diplopie, parestezii ale
extremitatilor si trigeminale. La proba indice nas se observa o tremuratura intentionala. Vorbirea e adesea de
tip cerebelos, scandata si exploziva. Sindromul vestibular se rezuma la un nistagmus (la 3/4 din bolnavi). In

27
stadii avansate de boala poate aparea deteriorarea mintala. Diagnosticarea se poate face si cu un aparat cu
rezonanta magneto-nucleara (RMN). Starea psihica influenteaza evolutia bolii. Vitamina B2 ar putea avea
efect favorabil in remielinizare.
Scleroza multipla este o afectiune neurologica cronica, care afecteaza sistemul nervos central, in mod
special creierul, maduva spinarii si nervii optici. Scleroza multipla poate provoca dificultati in forta si
controlul muscular, tulburari de vedere, de echilibru, ale sensibilitatii si tulburari ale functiilor mentale.
Scleroza laterala amiotrofica, cunoscuta si ca boala Lou Gehrig, se caracterizeaza printr-o pierdere
(reducere) progresiva a anumitor celule nervoase ale creierului si maduvei spinarii denumite neuroni motori.
Neuronii motori comanda muschii voluntari, muschi care fac posibila miscarea. ALS este o boala
progresiva, invalidanta, fatala. Mersul, vorbitul, mancatul, inghititul si alte functii fundamentale devin mai
dificile cu timpul. Aceste afectiuni pot cauza diferite lezari, boli si alte complicatii. Unu pana la doi oameni
din 100000, dezvolta ALS in fiecare an. Barbatii sunt afectati putin mai des decat femeile. Cu toate ca poate
debuta la orice varsta, este mai frecventa la varsta mijlocie si la varstnici. Cauzele sclerozei laterale
amiotrofice sunt necunoscute. Circa 5-10% din oamenii cu ALS prezinta o forma mostenita a bolii. Scleroza
laterala amiotrofica nu este contagioasa.
Primul semn al ALS este reprezentat de obicei de o usoara senzatie de slabiciune intr-un picior,
mana, fata sau limba. Alte probleme sunt reprezentate de cresterea impreciziei si de dificultatea executarii
actiunilor care necesita miscari de precizie ale degetelor si mainilor. Pot apare si spasme musculare.
Slabiciunea se extinde (propaga) la maini si picioare timp de luni sau ani. In timp ce neuronii continua sa se
piarda si sa se reduca ca numar, celulele musculare care vor fi stimulate in mod normal de acesti nervi, incep
de asemenea sa se reduca ca numar si muschii se atrofiaza. ALS este o boala progresiva, invalidanta.
Mersul, vorbitul, mancatul, inghititul si alte functii de baza devin mai dificile cu timpul. Aceste afectiuni pot
duce la lezari, boli, si alte complicatii. Afectiunile respiratorii sunt cele mai frecvente complicatii grave ale
ALS. In timp ce muschii gatului si pieptului devin mai atrofici, inghititul si tusitul devin mai dificile, ceea ce
cateodata determina aspirarea mancarii si salivei in trahee. Aceasta determina aparitia pneumoniei
(inflamatiei a tesutului pulmonar). Afectiunile respiratorii se inrautatesc pe masura ce boala progreseaza,
crescand riscul infectiilor si insuficientei respiratorii. Pneumonia, embolismul pulmonar, insuficienta
respiratorie si insuficienta cardiaca (probabil datorita inexistentei unei respiratii corespunzatoare dupa ce
muschii se atrofiaza) sunt cele mai obisnuite cauze de deces printe bolnavii cu ALS. In majoritatea cazurilor,
decesul survine nu mai tarziu de 3 pana la 6 ani de la debutul simptomelor, altfel unii indivizi supravietuiesc
multi ani, chiar decade.

Boala Parkinson

Boala Parkinson este o boala degenerativa ce survine in urma distrugerii lente si progresive a
neuronilor. Intrucat zona afectata joaca un rol important in controlul miscarilor, pacientii prezinta gesturi
rigide, sacadate si incontrolabile, tremor si instabilitate posturala. Tulburarile legate de boala Parkinson apar
cel mai adesea intre 50 si 70 ani; varsta medie de aparitie a bolii este de 57 ani. La inceput, simptomele pot
fi confundate cu procesul normal de imbatranire, dar pe masura agravarii acestora, diagnosticul devine
evident. In momentul manifestarii primelor simptome, se crede ca intre 60% si 80% din celulele din zona de
control a activitatilor motorii sunt deja distruse.
Boala Parkinson are o evolutie progresiva, iar semnele si simptomele se acumuleaza in timp. Desi
aceasta afectiune este potential invalidanta, ea evolueaza lent astfel incat majoritatea pacientilor beneficiaza
de numerosi ani de viata activa dupa stabilirea diagnosticului. Mai mult, spre deosebire de alte afectiuni
neurologice grave, boala Parkinson este tratabila. Tratamentul este medicamentos si chirugical dar poate
consta si in implantarea unui dispozitiv pentru stimularea creierului. Starea emotionala poate afecta
simptomatologia bolii. Anxietatea, tensiunea nervoasa si tristetea pot inrautati evolutia bolii si
simptomatologia. Relaxarea, de obicei, reduce simptomele. Intr-o perioada stresanta o persoana cu boala
Parkinson poate avea o "izbucnire paradoxala". Aceasta are ca si rezultat o perioada in care persoana
afectata de Parkinson nu mai are simptome si se poate deplasa si misca in mod normal. Tratamentul poate
controla simptomele in primele faze evolutive ale bolii si este inceput imediat ce simptomele afecteaza
activitatea zilnica si abilitatea de a munci a persoanei bolnave. De exemplu, o persoana dreptace la care
tremorul se instaleaza pe partea stanga poate sa nu se simta stanjenita de aparitia acestui simptom si poate sa
nu simta nevoia unui tratament pana cand simptomatologia se inrautateste. O persoana ce nu poate sa-si
indeplineasca sarcinile de serviciu datorita simptomelor bolii va dori sa inceapa tratamentul mult mai repede

28
dacat o persoana care nu munceste sau care nu este afectata in activitatea zilnica de vreunul dintre simptome.
Simptomele acestei afectiuni apar de obicei la persoane cu varste intre 50 si 60 de ani. Afectiunea evolueaza
lent si uneori poate trece neobservata de familie, de prieteni si chiar de persoana in cauza.Un numar mic de
persoane dezvolta simptomele doar pe o singura parte a corpului, acestea neprogresand si pe cealalta parte.
Medicamentele pot controla simptomele intr-o oarecare masura, dar o data cu evolutia bolii, acestea devin
din ce in ce mai ineficiente. Boala Parkinson poate cauza o varietate de complicatii pe masura ce evolueaza.
Factorii de risc in aceasta afectiune sunt dificil de identificat deoarece cauza bolii nu este cunoscuta.
Varsta avansata este singurul factor de risc cunoscut pentru boala Parkinson (nu este inclusa boala Parkinson
cu debut precoce). Majoritatea debuteaza dupa 50 de ani, desi boala poate aparea si la persoane intre 30 si 50
de ani si chiar, in cazuri rare, la tineri. Un numar foarte mic de persoane ce au fost diagnosticati cu aceasta
afectiune au o ruda apropiata ce sufera de boala Parkinson. Se pare ca un istoric familial de boala Parkinson
nu creste semnificativ riscul aparitiei afectiunii la un membru al familiei. Avand cazuri in familie de boala
Parkinson cu debut precoce acestea pot reprezenta un factor de risc important in aparitia bolii si la ceilalti
membrii ai familiei, dar aceasta forma este una rara. Unele studii au aratat ca expunerea prelungita la
anumiti factori de mediu, cum ar fi pesticidele, chimicalele, folosirea apei din fantani, poate creste riscul
aparitiei bolii, dar pana acum acest lucru nu a fost demonstrat.Exista multe afectiuni care pot dezvolta
Parkinsonism (un grup de simptome ce includ tremorul, rigiditatea musculara, miscarile incetinite si
tulburarile de echilibru).

Sindroame musculare

Dintre acestea, cele mai frecvente sunt urmatoarele:


Miopatia este o boala heredo-familiala cu determinism genetic, aparand, de obicei, in copilarie sau
adolescenta, caracterizata prin slabiciune progresiva, atrofii musculare bilaterale si simetrice, interesand in
principal muschii de la radacina membrelor. Deficitul motor apare si se accentueaza paralel cu atrofia
musculara. Evolutia este lenta si progresiva, ducand la imobilizarea bolnavului la pat.
Miotonia este o afectiune de obicei congenitala, caracterizata prin dificultatea de a decontracta
muschii. Decontractia se face lent si cu efort. Cand bolnavul executa o miscare, muschii raman contractati
cateva secunde. Tulburarea este mai mare dupa repausul muscular si se reduce pe masura ce miscarea se
repeta. Apare in copilarie si este mai frecventa la barbati. Muschii sunt uneori proeminenti, dand bolnavului
un aspect atletic, dar forta musculara este scazuta.
Polimiozita este o inflamatie difuza a muschilor, care poate cuprinde si tegumentele
(dermatomiozita) sau nervii invecinati (neuromiozita). Apare la orice varsta, mai frecvent la femei si la
tineri. Forma acuta debuteaza cu semne generale infectioase, urmate de prinderea muschilor (dureri,
rezistenta dureroasa la palpare), uneori a tegumentelor, edeme, desen venos intarit, inflamatie a mucoaselor
si a nervilor (semne de polinevrita); alteori tumefactii articulare dureroase, adenopatie, splenomegalie etc.
Evolueaza catre atrofie musculara si cutanata. Prognosticul este grav, moartea survenind printr-o tulburare
cardiaca sau respiratorie. Formele subacute si cronice au o simptomatologie mai putin zgomotoasa, cu
evolutie mai indelungata. Tratamentul consta in repaus la pat, mobilizarea activa a membrelor,
Miastenia este o afectiune caracterizata prin deficit muscular, cu fatigabilitate musculara, care apare
sau se accentueaza la efort. Etiologia este necunoscuta, dar se pare ca in producerea ei ar interveni un
mecanism imunologic. Boala apare mai frecvent la femei. Debutul este subacut sau insidios, cu slabiciune
musculara pe masura ce muschiul se contracta. Tulburarea apare mai frecvent la muschii oculari, ai fetei,
limbii, masticatori si ai laringelui. Paraliziile sunt minime dimineata, se accentueaza la efort si devin
maxime seara. De obicei bolnavii prezinta strabism si diplopie, iar vorbirea este dificila. Este caracteristca
imposibilitatea bolnavului de a-si tine capul ridicat. Boala evolueaza cu perioade de agravare si ameliorare.

Sindromul piramidal

Fasciculul piramidal este portiunea initiala a caii motorii si este format de axonii neuronilor motori
centrali, care isi au corpurile celulare localizate in circumvolutia frontala ascendenta. Fasciculul piramidal
leaga scoarta motorie cu neuronul motor periferic. Ansamblul de simptome, provocate de leziunile
fasciculului piramidal, pe traiectul sau encefalic sau medular, poarta numele de sindrom de neutron motor
central sau sindrom piramidal. Apare in accidente vasculare cerebrale, tumori cerebrale si medulare, mielite,

29
fracturi de rahis, scleroza laterala amiotrofica etc Semnele clinice principale constau in pareze sau paralizii
ale miscarilor voluntare, cu sediul, de obicei, in partea opusa leziunii (datorita incrucisarii caii motorii).
Paralizia cuprinde teritorii intinse (hemiplegie, paraplegie). Este spasmodica, fie de la inceput, fie
dupa o perioada scurta de paralizie flasca. Reflexele osteo-tendinoase sunt exagerate dupa prima perioada de
diminuare (faza de soc). Semnul Babinski este prezent, tulburarile sfincteriene sunt obisnuite, iar atrofia
musculara, absenta. Manifestarea principala a sindromului piramidal este hemiplegia, caracterizata prin
pierderea motilitati voluntare a unei jumatati a corpului, datorita lezarii unilaterale a caii piramidale. Cauzele
principale sunt: accidentele vasculare cerebrale, tumorile intracraniene si, mai rar, traumatismele. in general,
hemiplegia evolueaza in doua faze: prima, de hemiplegie flasca, cu hipotonie si reflexe osteo-tendinoase
abolite, a doua de hemiplegie spasmodica, caracterizata de contractura si reflexe exagerate. Sindromul
paraplegie: paraplegia este paralizia celor doua membre inferioare. Cand deficitul motor este incomplet, se
numeste parapareza.

Afectiuni articulare cronice

ARTROZA, ARTRITA, COXARTROZA: sunt afectiuni articulare cronice, caracterizate prin deteriorarea
cartilajului articular si formarea unor excrescente osoase date de reactia periostala. Mai frecvent prinde
articulatiile membrelor inferioare si coloana vertebrala, instalandu-se in a doua perioada a vietii, fara a fi
exclusa aparitia lor si la tineri. Artroza este o boala reumatica.
Se poate face o clasificare a bolilor reumatismale astfel:
1) REUMATISME INFLAMATORII (articulare si viscerale)
Cuprinde:
- Reumarismul articular;
- Poliartrita reumatoida;
- Spondilita anchilozanta;
- Reumatism secundar infectios.

2) REUMATISM DEGENERATIV
Cuprinde:
- Artroza si poliartrozele;
- Spondiloza si spondilartrozele.

3) REUMATISM ARTICULAR PERIFERIC


Cuprinde:
-Reumatismul cu caracter inflamator sau degenerativ.

4) MANIFESTARI DE TIP REUMATISMAL IN ALTE AFECTIUNI


Cuprinde:
-Artroza genunchiului;
-Artroza de umar;
-Artroza de pumn;
-Artroza de sold;
-Artroza gleznei.
Artroza este o boala foarte raspandita, iar cu mult timp in urma, bolnavii erau sfatuiti sa se
resemneze si sa suporte consecintele, deoarece era considerata o suferinta cronica inevitabila, asa cum ar fi
aparitia parului alb. Astazi medicina este in masura sa previna, sa descopere din timp si sa ofere mijloacele
pentru tratament. Deoarece majoritatea oamenilor bolnavi sunt persoane in varsta, s-ar putea spune ca
artroza este o imbatranire a articulatiilor, dar nu este adevarat. Este vorba de o reducere a continutului de
anumite substante la nivelul cartilajelor, ceea ce are ca efect degenerarea acestor importante "pernite de
amortizare" ale articulatiilor.
Factorii de risc:
- un organism supraponderal;
- fracturi, luxatii congenitale, piciorul plat, afectiuni ale genunchiului;
- antecedente familiale. Aceste persoane trebuie sa se prezinte la medic la aparitia primelor dureri, indiferent
de varsta.

30
Medicii au la dispozitie rezonanta magnetica nucleara, o examinare rafinata, care descopera artroza in faza
precoce, prin observarea cartilajelor. O alta metoda de diagnosticare este si artroscopia, o tehnica prin care
se examineaza articulatiile in interiorul acestora, cu ajutorul unui instrument special cu fibra optica.
Artrita reprezinta afectiunile reunite sub denumirea de "boli reumatismale" si afecteaza articulatiile,
tendoanele si muschii. Este vorba de un fenomen de uzura a articulatiilor, datorita varstei. Acestea se umfla
si devin dureroase atunci cand sunt supuse la efort fizic mare. Poate fi provocata de bacterii sau rezulta
dintr-un proces de degenerare. Artrita acuta se semnaleaza prin febra mare, frisoane, dureri puternice in
articulatii, ingrosarea acestora, pielea devenind palida. Artrita cronica inflamata nu se datoreaza infectiei ci
depozitarii in articulatii a unor deseuri pe care corpul nu le poate elimina, rezultate din procesele metabolice.
Membrana sinoviala captuseste capsula articulara si produce sinovia, un lichid care asigura buna functionare
a articulatiilor. La un stadiu avansat de inflamare membrana sinoviala prolifereaza si roade cartilajul
protector, astfel ca articulatia se deformeaza si devine teapana, mobilitatea sa fiind mult redusa, apar durerile
insuportabile, iar boala poate degenera in atrofie musculara.
Guta este o boala provocata de o tulburare a metabolismului acidului uric. Acesta este retinut in
sange in loc sa fie eliminat prin rinichi. Astfel se formeaza in articulatii si in special in degetele mari ale
mainilor si picioarelor depozite de acid uric sub forma unor cristale. in cazul unui puseu acut de guta,
articulatiile afectate se umfla, se inrosesc si devin dureroase. in acest caz trebuie facuta o consultatie la
medicul specialist. Sub piele se formeaza depozite de urati de sodiu si calciu (tofus), care daca nu sunt
tratate formeaza ulceratii si duc la deformarea articulatiilor. Cauzele aparitiei gutei sunt legate de alimentatia
bogata in carne, in special cea de porc, de consumul de alcool si cafea, precum si de afectiunile renale.
Reumatismul este o boala de durata, care se vindeca foarte greu, dar care poate fi ameliorata prin
tratament naturist. Deoarece durerile reumatismale apar in toate anotimpurile, fiind mai puternice la
schimbarile de vreme, se recomanda tratamentul pe toata durata anului, chiar daca pentru o anumita perioada
de timp durerile dispar.
Reumatismul degenerativ. Artrozele (spondiloza sciatica, lombara, cervicala, toracala, lombago) .
Complexitatea bolii impune efectuarea analizelor de specialisti, pentru stabilirea originii durerilor.
Daca sunt deformari ale coloanei vertebrale, se poate spune ca exista o suferinta de scolioza lombara, care se
poate trata cu fizioterapie si gimnastica medicala. Coloana vertebrala este rigida si fixa? Este posibila o
spondilita anchilozanta si apare mai ales la barbatii intre 20-40 de ani. in faza incipienta apar dureri in
regiunea lombara sau sublombara, mai ales dimineata. Pe masura ce boala evolueaza, procesul inflamator se
extinde pe toata coloana, care devine rigida. Durerile sunt de durata si apar la miscarile trunchiului? Este
posibila aparitia bolii denumita lombago, care poate fi cronica sau acuta. Durerea este acuta, apare si la
miscari ale corpului, dar si din cauza unui stranut sau tuse. in faza cronica durerile sunt de lunga durata si
apar cand bolnavul sta in pozitia aplecat mai mult timp, sau la scularea din pat.
Sciatica consta in durere, furnicatura sau parestezii (amorteli) produse prin iritarea nervului sciatic.
Nervul sciatic este format din radacinile nervoase care ies din maduva spinarii in zona lombara (partea
inferioara a spatelui). Ramurile nervului sciatic se extind prin fese, coboara pe partea posterioara a fiecarui
membru inferior pana la glezna si picior.
Cea mai obisnuita cauza a sciaticii este reprezentata de hernierea sau ruptura discului intervertebral (disc
herniat) in canalul vertebral, care comprima nervul sciatic. Totusi, sciatica poate fi si simptom asociat altor
afectiuni ale coloanei vertebrale, ca de exemplu ingustarea canalului vertebral (stenoza spinala), osteofite
(mici excrescente osoase formate pe suprafetele articulare) cauzate de artrite (inflamatii ale articulatiilor),
sau compresia radacinii nervoase (pensarea nervului) cauzata prin lezari. In putine cazuri, sciatica poate fi
cauzata de boli care nu afecteaza coloana vertebrala, ca de exemplu tumorile sau graviditatea.
Simptomele sciaticii cuprind:
- durerea, care debuteaza la nivelul spatelui sau fesei si se muta descendent, spre coapsa, si poate cobori
pana la nivelul labei piciorului;
- forta scazuta, furnicaturi sau parestezii pot sa apara la nivelul membrului inferior;
- pozitia in sezut sau in picioare pentru o lunga perioada de timp si miscarile de flexie ale coloanei (ca de
exemplu exercitiile de ridicare a genunchilor la piept) pot agrava simptomele;
- plimbatul, clinostatismul, miscarile de extensie ale coloanei vertebrale (de exemplu ridicarile umerilor) pot
combate simptomele.

31
3. Recuperarea si preventie
3.1. Principii de baza

In abordarea oricarei deficiente fizice sau psihomotorii este important sa fie respectate anumite
principii de baza, care pot asigura succesul interventiei recuperatorii, si anume:
– principiul prevenirii deficientei fizice;
– principiul interventiei de tip educational precoce;
– principiul interventiei globale si individualizate a persoanei cu deficienta fizica;
– principiul interventiei cooperarii si al parteneriatului;
– principiul interventiei structurilor de sprijin.
Asadar, inainte de a corecta/trata o deficiena fizica este bine sa prevenim aparitia ei prin masuri de
ingrijire primara si secundara (ex. vaccinari - impotriva bolilor transmisibile, asanarea solului, aprovizionarea
cu apa, examene medicale periodice ale gravidei si copilului, supravegherea regimului nutritional, combaterea
consumului de alcool si de droguri, asigurarea de medicamente pentru tratarea bolilor, de acte chirurgicale
esentiale, de tratament recuperator). La aceste masuri preventive se adauga si cele cu caracter tertiar care
impiedica transformarea unei incapacitati in handicap, ele fiind incluse in programele de readaptare a
copilului/adultului cu deficienta (programe care nu presupun tratament medical, ci masuri de ordin psihologic si
social - ex.: reorientare profesionala). Atunci cand exista deja o deficienta motorie (fizica), demersul corector
debuteaza prin evaluarea potentialului psihomotor al copilului.
In evolutia oricarui copil, esentiali sunt primii trei ani ai existentei sale, perioada in care se achizitioneaza
intreg bagajul psihomotric. Orice intarziere in evolutia normala in planul cresterii si dezvoltarii va determina
disfunctionalitati greu de recuperat ulterior. Interventia educationala precoce asigura copilului deficient motor
conditii optime de achizitie a engramelor senzitivo-motorii, context in care educatia poate duce la recuperarea
sau compensarea deficientei fizice. Abordarea copilului deficient fizic trebuie sa se faca si in cunostinta de cauza
privind capacitatile lui cognitive, afectiv-relationale, care pot fi dezvoltate si valorificate compensator. Educatia
copilului deficient fizic implica si educatia familiei lui, intrucat baza recuperarii lui este reprezentata de
afectiunea si de suportul oferite de familie. O familie armonioasa, un cadru familial cald, suportiv pot grabi
recuperarea unui copil deficient fizic. In plus, dupa perioada initiala de recuperare in institutii specializate, se
trece la continuarea terapiei in familie, care consta in activitatile zilnice pe care copilul trebuie sa le repete, sub
controlul atent si cu sustinerea parintilor.
Fiecare copil, indiferent de forma sau de nivelul deficientei, dispune de un potential morfofunctional care
îi confera capacitatea de a se angaja in recuperare. Totusi, aceasta capacitate este influentata de gasirea, in plan
psihologic, a resurselor necesare unei automobilizari. Copiii deficienti fizic, in special fetele, aflati la varsta
marilor transformari fiziologice, incep sa constientizeze starea de fapt legata de modificarea aspectului
corporal si apar intrebari dramatice de tipul: „de ce eu?", „de ce nu sunt la fel cu celelalte", „ce pot face pentru a
deveni normala?". Ca urmare a unui asemenea lant de intrebari, la care adolescentul/adultul cauta in zadar
raspunsuri, pot aparea manifestari care pot degenera, in timp, in tulburari de comportament. Aici intervine
terapeutul/psihologul al carui rol este de a lucra cu deficientul fizic pe linia acceptarii deficientei fizice, a
recastigarii increderii in sine, a diminuarii anxietatii, frustrarii lui, a valorizarii pozitive a personalitatii
adolescentului etc. De o deosebita importanta in recuperarea deficientilor fizic este, asadar, consilierea
psihologica si familiala.
Pe langa terapia de tip psihologic (realizata individual sau in grup -cu grup suportiv), in recuperarea
deficientilor fizic se apeleaza cu precadere la corectarea deficientei (acolo unde se poate) prin exercitii de
gimnastica, fizioterapie, prin kinetoterapie, reflexoterapie, acupunctura etc.
Copilul deficient fizic poate si trebuie sa fie scolarizat in scoli obisnuite, alaturi de copiii sanatosi,
mai ales daca intelectul lui este normal si are aptitudini pentru invatatura. Exista, in sprijinul acestei idei,
numeroase exemple de copii cu deficiente fizice (unele grave) care au devenit muncitori, magistrati,
functionari, economisti sau medici.
Copilul reactioneaza fata de handicapul lui fizic in functie de atitudinea parintilor fata de el. Chiar
daca parintii incearca sa-si controleze manifestarile exterioare legate de reactia de deceptie, copilul cu
deficienta intelege ca este diferit de ceilalti, ca este un intrus, ca nu este copilul „visat". De aceea, copilul cu
deficienta fizica are nevoie de dragostea celor din jur, cu atat mai mult, cu cat el isi formeaza mai greu
32
constiinta de sine si cercul relational. Intr-un mediu afectiv cu carente, copilul traieste un sentiment puternic
de insecuritate, teama ca va fi abandonat de familia sa si respins de societate. De asemenea, el acorda o
importanta deosebita relatiei cu alti copii, datorita necesitatii de a se simti acceptat de acestia si suporta greu
saracia relatiilor afective cu familia si cu mediul exterior. El nu are suficienta incredere in sine pentru a-si
dovedi creativitatea, curiozitatea si spiritul intreprinzator. Pentru un copil cu deficienta fizica, asigurarea de
experiente noi constituie o reala problema, datorita unui nivel functional redus sau datorita supraprotectiei
familiale. Copilul trebuie sa aiba posibilitatea de a-si exercita propriile optiuni, de a-si exprima dorintele si
de a vedea ca adultul tine cont de alegerile sale. in acest fel, va beneficia de experiente noi, care-i vor solicita
capacitatile de adaptare si de vointa. Uneori, adultii sunt uimiti de perseverenta acestor copii in vederea atingerii
unor performante, mai ales scolare. Copii cu deficiente fizice de natura neurologica depun eforturi sustinute
pentru dobandirea unor experiente noi, mai ales in ceea ce priveste comunicarea verbala si corporala. in acest
domeniu, copilul are o mare capacitate de adaptare, ajungand sa se faca inteles cu ajutorul mamei sau al altui
copil. Ca orice suflet uman, persoanele cu deficiente fizice au nevoie de apreciere si stima. Aprecierea si
stima apar atunci cand activitatea copilului este incununata de succes. Din pacate, atunci cand scopurile
propuse sunt prea inalte si pretentiile parintilor prea mari, poate aparea esecul. Uneori, sentimentul esecului
este perceput atat de intens, incat parintii intervin, asigurand copilului un mediu de viata supraprotejat. in aceste
situatii, acesta va fi insuficient pregatit pentru viata de adult. Parintii si educatorii au probleme in a gasi calea
cea mai corecta pentru rezolvarea situatiilor dificile, care ar fi gasirea unui echilibru intre situatia de ajutor
total ce asigura copilului un succes rapid si situatia de interventie partiala, in care copilul are unele probleme de
rezolvat si unele obstacole de depasit pentru a-si atinge scopul.
Familia si societatea trebuie sa se adapteze permanent intre cele doua extreme: supraprotectia, care
genereaza dependenta si confruntarea permanenta cu noi scopuri, cu noi tinte, uneori dificil de atins. Daca nu se
realizeaza o mediere intre cele doua extreme, se ajunge fie la un comportament rapid si agresiv, fie la o
renuntare pasiva din partea copilului.
Copilul trebuie sa isi asume unele responsabilitati fata de propria persoana sau fata de alte persoane.
Daca familia ii refuza acest drept, practic ii refuza insertia sociala. Autonomia personala este necesitatea
fundamentala ce sta la baza construirii constiintei de sine. Deficienta fizica perturba realizarea acestei
necesitati fundamentale. Lipsa autonomiei duce la restrangerea campului de activitate, la scaderea ritmului
de invatare a unor lucruri noi. Pentru a-si obtine autonomia personala, copilul depune eforturi deosebite, ce
trebuie sustinute de familie.

3.2. Tipuri de reactie în faţa deficienţei

Fata de solicitarile mediului socio-familial, copilul dispune de un numar redus de scheme si tipuri de
reactie. Acestea sunt reprezentate de reactia de imitatie, de opozitie, de compensare, de supracompensare si de
demisie. Reactia de imitatie presupune existenta unui model care se bucura de autoritate, prestigiu, simpatie.
Reactia de opozitie sau de protest exprima nevoia de independenta, de afirmare a personalitatii individului,
dorinta cunoasterii de sine. Reactia de compensare este socotita de V. Milea drept o forma inconstienta de
aparare, care permite echilibrarea sentimentelor de inferioritate. Sentimentul de inferioritate legat de
deficientele fizice si senzoriale poate fi compensat prin cai care pot sau nu sa contravina normelor de conduita
sociala. Astfel, copilul este atras catre modele negative care trezesc interesul grupului si cu care el incearca sa se
identifice. Uneori, compensarea apare sub forma unor stari de reverie sau a placerii pentru laude exagerate, care
ofera copilului o modalitate de satisfacere a dorintelor neimplinite. Reactia de supracompensare sta la originea
eforturilor de ambitie si perseverenta prin care individul se va invinge pe sine si defectele sale. Prin aceasta
reactie se urmareste inlaturarea sentimentelor de inferioritate. Reactia de demisie implica in mod normal
replierea individului cu elaborarea unui nivel de aspiratii in concordanta cu posibilitatile sale reale. Alteori,
apare un sentiment de descurajare, de abandon, de neincredere si apatie. Aceste reactii sunt frecvent intalnite la
copiii si adolescentii confruntati cu esecuri permanente. Frecvent, ei recurg la droguri sau se lasa manipulati cu
usurinta de catre ceilalti. Aceste reactii apar mai ales ca un raspuns la atitudinea familiei, astfel ca putem
considera copilul ca fiind oglinda parintilor.
In fata bolii, copilul are reactii negative de agitatie, insomnie, refuzul alimentelor, plans. La copilul
prescolar si la scolarul mic pot aparea fenomene de exploatare a bolii sau chiar dorinta c e a fi bolnav, pentru a
fi alintat. Uneori apare o stare de relativa inertie manifesta prin pasivitate, prin lipsa de energie a copilului. In
cazul spitalizarilor de durata, pot aparea reactii depresive, mai ales atunci cand mama nu sta permanent cu
copilul. Pentru a evita reactiile traumatizante, copilul va fi pregatit, persoanele din familie explicandu-i situatia in
33
termeni simpli, pe intelesul sau. In spital, el va putea pastra unele obiecte cu care este familiarizat (jucaria
preferata, pijamaua sau papucii favoriti).
La copiii de varsta scolara, semnele de depresie se grupeaza sub forma tulburarilor afective, a
dezvoltarii lente si a manifestarilor somatice. Tulburarile afective se traduc prin tristete, izolare cu refuz al
relatiei cu colegii sau prin reactii afective excesive si invadante. Dezvoltarea lenta se manifesta prin scaderea
randamentului scolar, prin dificultati de concentrare, de atentie si de memorare. Manifestarile somatice sunt
reprezentate de lipsa poftei de mancare, insomnii, oboseala, cefalee, dureri abdominale. Aceste reactii apar
frecvent, ca urmare a internarii in spital, mai precis din cauza efectului internarii, al separarii de parinti.
La adolescenti, depresia se manifesta prin tulburari afective de comportament datorita modificarii
aspectului corporal. Aceasta modificare determina reactii de respingere din partea grupului, din partea colegilor
de sex opus.
Uneori, copiii interpreteaza boala si deficienta ca pe o pedeapsa cauzata de un comportament
necorespunzator. Ei accepta pasiv toate procedurile medicale dureroase, considerandu-le o pedeapsa meritata.
Alteori, copilul este total lipsit de energie, de vointa, acceptand pasiv tot ceea ce i se intampla. in cadrul
sindromului de pasivitate, Lazarescu includea anxietatea de separare. Reactia cea mai puternica apare in
copilaria timpurie, mai ales intre 15 si 30 luni. Aceasta reactie evolueaza in trei etape: protest, disperare si
detasare. in faza de protest, copilul plange, striga dupa parinti, refuza atentia personalului medical si este de
neconsolat. Urmeaza disperarea, in care plansul inceteaza, dar copilul devine inactiv, nu este atras de jucarii si
se izoleaza. in faza de detasare apare o adaptare la situatie, copilul se joaca, surade si pare sa-si formeze relatii
cu alte persoane. Acest comportament este de resemnare, nefiind un semn de multumire, deoarece este
indiferent fata de parinti.
In perioada de prescolar, aceasta reactie este mai putin intensa, deoarece la aceasta varsta sunt bine
suportate micile perioade de separare de parinti. Astfel, prescolarul refuza mancarea, sufera de insomnie,
plange doar in prezenta parintilor, se izoleaza de ceilalti copii.
In perioada de scolar, stresul generat de boala poate creste nevoia de securitate si de ajutor, copiii
simtindu-se singuri, plictisiti sau deprimati. Frecvent, reactia este legata mai ales de despartirea de prieteni si de
activitatile uzuale decat de cea de parinti. Pentru adolescent, separarea de parinti este un element cu efecte
pozitive. Problema separarii apare doar datorita pierderii contactului cu grupul de prieteni, ceea ce duce la
pierderea locului sau din cadrul acestui grup. in aceste cazuri, personalul medical are datoria de a interveni,
incercand sa atenueze aceste reactii. Daca reactiile sunt puternice, trebuie apelat la sfatul unui specialist. in
general, se incearca minimalizarea acestor reactii prin mai multe tipuri de metode.
O reactie care apare frecvent, atat la copii, cat si la adultii cu deficienta este furia. Copilul reactioneaza
cu furie la restrictiile impuse de situatia sa sau de tratamentele medicale necesare (imobilizare in aparat gipsat).
Furia se manifesta diferit, in functie de varsta copilului. Copiii mici isi manifesta furia prin tipete, urlete si
chiar prin lovirea adversarului. Copiii mai mari isi exprima furia printr-un limbaj abuziv. Astfel, expresiile „nu
stiu", „nu-mi pasa" evoca furia care trebuie interpretata ca o solicitare de ajutor: „ajuta-ma sa inteleg ce mi se
intampla".
O alta reactie emotionala este reprezentata de negarea deficientei. Aceasta atitudine reprezinta un
mecanism de adaptare care asigura o speranta. Speranta in vindecare sau in ameliorare reprezinta o necesitate
universala. Negarea handicapului si fixarea unor obiective inalte pot avea efecte stimulative asupra copilului.
Totusi, aceste fantezii pot fi periculoase, mai ales atunci cand sunt legate de internarea in spital si de
perspectiva unui tratament care sa asigure vindecarea. Rezultatele pot fi dezastruoase in fata esecului unui
tratament, putandu-se ajunge la pierderea sperantei si la depresie.
O alta reactie intalnita la copilul cu defect fizic este cea de exploatare a starii de boala, care poate duce
in final la reactie hipo-condriaca. Aceasta reactie apare la copiii supraprotejati, care isi folosesc deficienta ca
scuza, pentru a nu depune eforturi sustinute in activitatea scolara. Frecvent, de la aceasta exploatare a deficientei
se ajunge la convingerea ca scoala este mai grava decat in realitate si deci ca este mai bine sa se evite orice efort
fizic sau intelectual.

3.3. Readaptare, recuperare

O alta abordare in cazul deficientilor psihomotor trebuie sa vizeze recuperarea fizica.


Exercitiul fizic, folosit in scop profilactic, dar mai ales corectiv, influenteaza nu numai forma si structura
tesuturilor corpului omenesc, ci echilibreaza concomitent functiile fiecarui organ, realizand o stare de sinergie si
de solidaritate functionala. Cele mai evidente efecte functionale se constata tot la nivelul aparatului locomotor. in
gimnastica corectiva, exercitiile fizice urmaresc nu numai exercitarea, dezvoltarea si perfectionarea functiilor
motorii normale, dar mai ales reeducarea si recuperarea celor slabite sau tulburate. in tulburarile si deficientele
aparatului locomotor, exercitiul fizic, dozat si gradat in concordanta cu posibilitatile functionale ale deficientului,
reeduca si perfectioneaza calitati motrice de baza, in special forta, rezistenta, supletea si indemanarea. Aceste

34
imbunatatiri functionale se datoresc interventiei unor factori neuromus-culari, care usureaza transmiterea
impulsului nervos si utilizarea completa a substantelor energetice.
Efortul fizic, chiar de intensitate mica, creeaza nevoia unui aport crescut de substante nutritive, accelerand
functiile respiratorii si cardiovasculare, absortia de la nivelul intestinului, nutritia si excretia. in gimnastica
medicala, sunt selectionate si grupate exercitiile fizice care influenteaza una sau alta dintre marile functiuni.
In fiziologia exercitiilor fizice, se explica pe larg mecanismele complexe care dirijeaza armonios aparatele
si sistemele organismului. Se poate afirma ca exercitiul fizic, repetat metodic si gradat, dupa principii si reguli
bine stabilite, in concordanta cu varsta, sexul, dar mai ales cu pregatirea fizica anterioara a individului,
imbunatateste functiile mari ale organismului.
Exercitiul fizic are la orice varsta, dar indeosebi in perioada de crestere, un puternic rol educativ.
Sistemul nervos este educabil mai ales in sectorul neuromotor. Miscarea repetata si corectata se
perfectioneaza nu numai printr-o reglare mai buna a lucrului grupelor musculare, ci cu precadere printr-un mai
bun control psihoneuromotor.
Atitudinea corpului, miscarile si gesturile corpului, precum si toate manifestarile cu caracter motric sunt de
fapt o adaptare continua a functiei psihoneuromotoare la cerintele permanente ale adaptarii corpului, in
concordanta cu necesitatile lui.
Stimularea simultana a factorilor morali si de vointa contribuie substantial la realizarea corectarii
atitudinilor gresite, la perfectionarea si corectarea mecanismelor psihoneuromotorii.

35
Bibliografie

Albu, C., Albu, A., Elemente de psihomotricitate, Editura Spiru Haret, Iasi, 1999.
Albu, C., Albu,A., Asistenta psihopedagogica a copilului handicapat fizic, Ed. Polirom, Iasi, 2000.
Enachescu C., Neuropsihologie, Editura Victor, Bucuresti, 1996.
Ghergut, A., Neamtu, C., Psihopedagogie Speciala, Editura Polirom, Iasi, 2000.
Ghergut A., Sinteze de psihologie speciala, Editura Polirom, Iasi, 2005.
Grigore, M., Fenomenul compensarii la adolescentii deficienti fizic, Revista de educatie speciala, nr. 1,
p. 72-74.
Lazarescu, M., Phihopatologie clinica, Editura Helicon, Timisoara, 1994.
Motet, D., Psihopedagogia recuperarii handicapurilor neuromotorii, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001.
Musu, I., (coord.), Ghid de predare-invatare pentru copii cu cerinte educative speciale, Bucuresti, Editura
Marlink.
Paunescu, C., Copilul deficient-cunoasterea si educarea lui (1983).
De Meur, A. Staes, L., Education et reeducation psychomotrices, Ed. De Boek, Bruxelex, 1988.
Radu, Gh., Psihopedagogia dezvoltarii scolarului cu handicap, Bucuresti, E.D.P.-R.A, 1999.
Robanescu, N. – Recuperarea neuromotorie, Editura Medicala, Bucuresti, 1992.
Rusu, C-tin.(coord.), Deficienta, incapacitate, handicap, Bucuresti, Editura ProHumanitate, 1997.
Wang, C., Handbook of special Education, vol. III, Pergamon Press Oxford, 1989
Weihs, T.J., Sa-i ajutam iubindu-i, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992.
Declaratia de la Salamanca si Directiile de actiune in domeniul educatiei speciale (aparuta cu sprijinul
UNICEF). UNESCO si Ministerul Educatiei si Stiintei din Spania.
Declaratia de la Salamanca si Directiile de actiune in domeniul educatiei speciale (aparuta cu sprijinul
UNICEF). UNESCO si Ministerul Educatiei si Stiintei din Spania.

36