Creditarea

1. Aspecte generale privind activitatea de creditare bancară

Banca este instituţia financiară ce îşi axează activitatea pe atragerea depozitelor şi acordarea de
credite. Creditarea face parte din operaţiunile active ale băncii şi este o activitate care poate genera
profituri importante pentru bancă dacă este practicată corect, dar care poate duce şi la pierderi.
O modalitate prin care băncile realizează venituri este de a da cu împrumutul banii depozitaţi.
Băncii i se plătesc dobînzi pentru sumele date cu împrumuturi: rata dobânzii percepute pentru
împrumuturi va fi mai mare decît rata dobînzii plătite la depozite. Diferenţa dintre aceste 2 rate ale
dobînzii se numeşte marja şi constitue o sursa importantă pentru venitul băncii.

Componenţa si principiile de creditare bancară

Creditul reprezintă operaţiunea prin care se ia in stapînire imediată resurse, în schimbul unei
promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata unei dobînzi ce renumerează pe
împrumutător.

Creditul bancar este caracterizat de un şir de trăsături specifice care includ în sine următoarele:
1. Obiectul creditului bancar este reprezentat de disponibilităţile băneşti sub formă de
monedă fiduciară sau monedă scripturală.
2. Subiectele creditului bancar alcătuiesc: creditor – cel care acordă creditul (banca) şi
debitor – cel care primeşte şi se foloseşte de credit (persoanele fizice, persoanele juridice, statul şi
alte bănci).
3. Scadenţa – momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului. La stabilirea
scadenţei băncile comerciale iau în consideraţie activitatea debitorului, afacerea propriu-zisă, alte
condiţii. Astfel se stabilesc şi ratele care vor fi rambursate la scadenţă. Ratele pot fi rambursate în
mod egal, în ordine crescătoare sau descrescătoare sau în dependenţă de caracterul afacerii de
credit.
4. Asigurarea creditului, format din bunuri. Acesta se stabileşte la dispoziţia sau solicitarea
creditorului sau a unui terţ pentru a asigura îndeplinirea de către debitor a obligaţiunii de
rambursare a sumei creditului, achitarea dobînzilor şi taxelor de credit.
 5. Dobînda - Pentru timpul care va trece între primirea sumei şi rambursarea sa, beneficiarul
operaţiunii va plăti o dobîndă concretizată în suma de bani plătită de către debitor creditorului său
pentru creditul acordat pe un timp determinat. Rata dobînzii este în strînsă corelaţie cu rata
profitului, trebuind să fie mai mică decît aceasta.

O activitate bancară sigură şi profitabilă presupune, pe de o parte, protecţia

disponibilităţilor din conturile deponenţilor şi investiţiilor acţionarilor băncii prin reducerea
riscului, dar şi permanenta fructificare a posibilităţilor oferite de piaţă. Acest lucru nu se
realizează refuzînd acordarea unui credit sau stabilind termeni şi condiţii de creditare care să
descurajeze clienţii să mai apeleze la credite.

Există principii de creditare care, dacă sunt aplicate consecvent permit reducerea gradului
de incertitudine şi, prin urmare, a riscului implicat în creditare.

Aceste principii se referă la:

 solicitantul creditului (debitorul)

 cererea de creditare (obiectivele urmarite)

 rambursare (rate si termene)

 dobânzi si comisioane bancare (renumerarea creditului)

 garantarea (modalitati de asigurare si recuperare)

Solicitantul creditului (debitorul)

Acceptul unei banci de a acorda un credit reflecta punctul ei de vedere privind capacitatea
de rambursare, prezenta si viitoare, a clientului. Prin urmare, este esential ca banca sa obtina cât
mai multe informatii în legatura cu situatia financiara a potentialului client si sa fie sigura ca se
poate baza pe toate informatiile oferite de acesta. În aceasta analiza, banca trebuie sa ia în
considerare masura în care îl cunoaste pe client; analiza se face diferentiat pentru un client nou si
pentru un client traditional.

Daca solicitantul este deja un client al bancii, banca va lua în considerare evidentele sale
referitoare la acesta, de exemplu daca la creditele anterioare - a respectat graficul de rambursare
a ratelor si dobânzilor. Orice solicitare de reînnoire a unui credit se bazeaza pe relatiile anterioare
cu clientul.

Solicitarile noilor clienti trebuie tratate diferit. Daca cel care solicita un credit nu este
clientul bancii, ca un prim pas, trebuie sa se obtina referinte satisfacatoare despre integritatea si
situatia financiara a persoanelor care conduc afacerea. Trebuie sa se obtina informatiile necesare
relevante de care are nevoie banca.

Cererea de creditare

Aspectele determinante care vor fi luate în considerare atunci când se analizeaza cererea
de creditare sunt:

- competenta legala a solicitantului

- destinatia creditului

- valoarea creditului

- durata creditarii

- esalonarea ratelor scadente

- garantarea creditului solicitat

- marja de profit pe care o va încasa banca din credit

Banca trebuie sa ia în considerare daca împrumutul solicitat, se înscrie în politica de ansamblu de

creditare a bancii. O banca poate limita sumele pe care le va împrumuta unui anumit sector
industrial sau comercial, sau poate exista o reglementare a Bancii Nationale în ceea ce priveste
creditarea unui anumit sector.

Cererea clientului trebuie sustinuta de un flux monetar prognozat (cash flow). Acesta poate lua
forma unui document care sa indice lichiditatile curente si cheltuielile prevazute. Deci, acesta va
arata valoarea fondurilor disponibile în timp. Prognoza trebuie sa includa sumele atrase de client
si orice plati si dobânzi datorate bancii.

Rambursarea

Prognoza fluxului de fonduri disponibile va indica durata realista a rambursarii creditului.

Pentru ca o afacere sa aiba succes, ea trebuie sa aiba suficiente lichiditati. Daca persona juridica
încearca sa ramburseze creditul prea repede, s-ar putea sa ramâna fara lichiditati si sa nu poata
sa-si desfasoare corespunzator activitatea în continuare si chiar sa dea faliment.

Este preferabil ca rambursarea creditului sa se realizeze în rate mai mici, valoric, esalonate, pe o
perioada mai mare, dar pe care afacerea le poate acoperi, într-un mod realist, decât sa fie
efectuata într-o perioada mai scurta, în rate mari. Însasi banca va constata ca poate sa câstige
suficient din alte activitati bancare încât sa acopere costul unui credit neperformant, fiind
preferabila rambursarea în rate mai mici, decât fortarea rambursarii rapide, cu riscul de a nu se
putea rambursa creditul. În ceea ce priveste perioada de rambursare a creditului, se impune
asigurarea unui echilibru între fondurile de care dispune clientul în timp si reducerea perioadelor
de esalonare a ratelor.

Dobânzi si comisioane bancare (renumerarea creditului)

Renumerarea creditului este foarte importanta, deoarece constitue una dintre modalitatile
principale prin care banca realizeaza profit.

În unele tari se obisnuieste ca bancile sa perceapa clientilor un comision de negociere, pentru

acoperirea costurilor de instrumentare a creditului. În practica româneasca, aceste costuri
urmeaza sa se acopere prin rata dobânzii desi comisioanele se platesc adesea, prin credit. Bancile
trebuie sa se asigure ca percep o rata a dobânzii care sa asigure profitabilitatea fiecarei actiuni de
creditare.

Totusi, bancile trebuie sa se asigure ca dobânda si comisioanele percepute sunt competitive,

comparativ cu cele practicate de alte banci si institutii financiare de pe piata; în caz contrar
clientii vor solicita credite din alta parte.

Este normal ca o banca sa perceapa o rata mai mare a dobânzii, daca ea considera ca un anumit
credit implica un risc mai mare. În mod similar, este posibil ca o banca sa perceapa o dobânda
mai mica, pentru împrumuturile garantate prin forme asiguratorii certe, neriscante sau cu risc
minim. Cu toate acestea, banca trebuie sa-i permita clientului sa dispuna de suficient numerar
pentru a putea sa-si desfasoare activitatea nestingherit; în caz contrar stabilirea unei rate de
dobânda prea mare poate determina un risc de credit sporit.

Garantia

Din cauza mediului competitiv în care opereaza, bancile nu pot totdeauna stabili rate ale dobânzii
care sa reflecte, realist, riscul inerent unei situatii date. Daca o banca solicita o rata de dobânda
prea mare, clientul se poate adresa concurentei si, prin urmare banca pierde un client. Pentru a
 putea stabili o rata de dobânda mai mica, o banca poate solicita drept garantie active de o
anumita valoare, cu dreptul de le vinde în cazul în care clientul nu reuseste sa ramburseze
creditul. Acesta este cunoscuta sub denumirea de garantie reala.

Orice decizie privind creditarea unui client trebuie sa ia în considerare capacitatea prezenta si
viitoare a clientului, de a rambursa creditul din resurse proprii. Cu alte cuvinte, decizia de
creditare trebuie luata înainte de a aduce în discutie garantia.

Banca va trebui sa ia în considerare o valoare care sa se poata atribui în mod realist oricarei
garantii oferite de client si cât de usor va fi sa transforme în numerar garantia, în caz ca apare
necesitatea executarii ei. Garantia nu constitue pentru banca sursa principala de rambursare,
respectiv de recuperare a creditelor.

2. Funcţiile şi formele creditului

Funcţiile creditului reprezintă modul în care acesta îşi îndeplineşte menirea sa socială şi
decurg din natura economică a creditului.
Dintre toate acestea şi alte opinii exprimate cu privire la funcţiile creditului, reţin atenţia cele
care atribuie creditului următoarele funcţii:

a) Funcţia distributivă - Această funcţie constă în mobilizarea resurselor băneşti, disponibile

la momentul dat în economie, de către bănci şi redistribuirea lor - prin acordarea de credite - spre
anumite ramuri, sectoare, ramuri de activitate care au nevoie de fonduri de finanţare.
Disponibilităţile băneşti se referă la surplusurile de capital de circulaţie, aflate temporar sub formă
inactivă în conturile bancare ale societăţilor comerciale, în rezervele de casă, păstrate în conturile
bancare ale firmelor, în economiile populaţiei, depuse la băncile comerciale. Oferind agenţilor
asemenea disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului, punând astfel
în mişcare forţele economice latente şi contribuind la creşterea avuţiei reale a societăţii.
Raporturile dintre întreprinderi şi bănci sunt, de regulă, reciproce. Întreprinderile, având
conturi deschise la bănci, formează depozitele care pot fi folosite de acestea, iar băncile acordă
credite întreprinderilor pentru nevoile de producţie curente sau cu o recuperare ulterioară pentru
investiţii. Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relaţiile dintre
bancă şi partener se desfăşoară pe termenul de valorificare a capitalurilor disponibile şi de realizare
a profiturilor, în principal sub formă de dobânzi.
 Operativitatea oferită pentru procurarea de noi capitaluri conferă mai multă flexibilitate
economiei, favorizând orientarea mai rapidă a investiţiilor spre sectoarele sau activităţile rentabile,
asigurând o mai mare capacitate de adaptare la cerinţele pieţei interne şi externe şi contribuind pe
această cale la creşterea elasticităţii marginale a capitalului.
b) Funcţia de transformare a economiilor în investiţii - În acest mod se concretizează una din
legile obiective ale economiei de piaţă, şi anume realizarea echilibrului macroeconomic. Orice
individ poate economisi o anume sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcţie de venitul şi
comportamentul său economic. Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezauri-
zare şi reprezintă un factor de dezechilibru pentru viaţa economică. In acelaşi timp, nu orice individ
poate fi întreprinzător, nu oricine îşi poate asuma riscurile unei investiţii, iar dacă se şi întâmplă
acest lucru, investiţiile nu pot fi valorificate din lipsă de capital.
Creditul bancar este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând
transformarea economiilor inactive în investiţii. Sub acest aspect, creditul este un important factor
al creşterii economice.

c) Funcţia de emisiune monetară - Urmare a consolidării ideii de credit bazat pe

încredere între participanţii la actul economic a fost creată monedă fiduciară, adică biletele de
bancă. Pe lângă acestea, determinate de nevoile schimbului, a apărut o multitudine de alte
instrumente şi tehnici de plată. Astfel de instrumente şi tehnici (viramentul, cecul, compensaţia,
trata, cambia, cardurile de credit etc.) au condus la diminuarea numerarului din circulaţie şi la
creşterea (în mari proporţii) monedei scripturale. Prin aceasta s-a realizat şi o reducere considerabilă
a cheltuielilor produse de circulaţia monetară, s-au implementat noile tehnici şi instrumente de plată
determinate de acţiunea creditului, asigurându-se o creştere a volumului şi a valorii tranzacţiilor
economice.

d) Funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor - Se realizează prin reglarea dimensiunilor

cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, prin creditarea de către bănci a consumului şi prin crearea
stocurilor. Astfel, dacă mărfurile a căror producere are, în mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei,
zahăr, produse din fructe etc.) ar fi aduse toate pe piaţă în momentul realizării lor, oferta ar deveni
disproporţional de mare în raport cu cererea şi am asista la o scădere catastrofală a preţurilor, ce se
va produce după un anume timp, ajungând la o penurie a respectivelor mărfuri. Apoi se va înregistra
o urcare exagerată a preţurilor. Pentru prevenirea unor asemenea situaţii care pot perturba echilibrul
economic (risipă urmată de penurie) se foloseşte un instrument al creditului, şi anume warantul.
 Creditul este cunoscut încă din cele mai vechi timpuri, dar sub diferite forme, avînd tot
timpul un rol important în economie. Avînd în vedere evoluţia sa, creditul a cunoscut trei trepte de
dezvoltare mai importante:

- treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare traiului propriu
sau cel mult al familiei. La această treaptă se disting două subdiviziuni: economia familiară
autarhică, în care toate celelalte celule economice erau închise şi economia de schimb în natură;
- treapta economiei de schimb, în care schimburile de bunuri se fac prin intermediul
monedei;
- treapta economiei de credit, în care se pun în circulaţie bunuri contra promisiuni de a
restitui în viitor aceeaşi valoare. Este ultima şi cea mai performantă treptă de dezvoltare economică
şi financiară a omenirii unde, în procesul schimbului, rolul esenţial îl au operaţiunile de credit.
Astăzi, însă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate şi se află în strînsă corelaţie cu
gradul de dezvoltare al societăţii.
Formele principale ale creditului cunoscute pe piaţă sunt: creditul comercial, creditul
bancar, creditul ipotecar, creditul de consum, creditul obligatar.

a. Creditul comercial

Acordarea de credite sub forma de marfa este o practica seculara care îsi are originea în procesul
diviziunii primare a muncii, atunci când, din cauza producatorilor s-au desprins comercianti,
agenti economici specializati în desfacerea marfurilor. Prin actul de credit care actiona în
sprijinul realizarii marfurilor, se îmbinau, pe de o parte, interesul comerciantului lipsit de capital,
care se învoia de fapt, sa plateasca marfa dupa vânzarea ei.

b. Creditul bancar

Creditul bancar cuprinde o sfera larga de raporturi si modalitati diferite, pe termen scurt, mijlociu
si lung, privind operatiile pe baza de înscrisuri sau fara garantare sau negarantate, în fiecare caz
în parte sau în cadrul unui acord general. În raporturile de credit cu banca se pot angaja si
persoane care în acest cadru nu au calitate de agenti economici.
 Esential în raporturile de creditare ale agentilor economici cu bancile e ca îsi pastreaza
disponibilitatile banesti în conturi sub forma de depozite folosite de banci ca surse de creditare si
bancile acorda credite agentilor economici din aceste resurse pentru productie si comercializare
sau dezvoltare. Esential în aceste raporturi de creditare este faptul ca unul din parteneri este
banca, spre deosebire de creditul comercial unde ambii parteneri sunt agenti economici.

c. Creditul obligatar

Creditul obligatar reprezinta o grupa a operatiilor de credit cu existenta seculara care se refera
la relatiile de credit în care parteneri sunt institutiile statale, întreprinderile economice în calitate
de debitori, care emit obligatiunile, în aceasta calitate, pe de o parte, si creditori si detinatori ai
acestor obligatiuni, care-si angajeaza astfel capitalurile, în vederea obtinerii unui venit sigur sub
forma principala de dobânzi. În calitate de debitor apar colectivitatile publice, institutii de stat si
private care emit harti de valoare pe termen mediu si lung, în scopul atragerii de resurse
financiare necesare modernizari.

Obligatiunea este un titlu de recunoastere a datoriei care reprezinta o creanta financiara, pe

care detinatorul o are aspra emitentului. Detinatorul încaseaza de regula, periodic dobânzile
convenite în raportul de creditare. O mare parte a obligatiunilor sunt emise de stat, de catre
Ministerul Finantelor sau alte institutii locale (primaria, prefecturi, comitate). Obligatiunile au o
larga gama de forme si implicit de posibilitati de simulare a detinatorilor de capital de a participa
la subscriere devenind creditorii societatilor comerciale. Sumele mobilizate prin emisiunea si
plasarea acestor obligatiuni pe piata au ca destinatie comerciala finantarea de noi investitii.

d. Creditul ipotecar

Creditul destinat activitatii imobiliare prezinta una din cele mai importante categorii de credit din
sistemul national în economia de piata care cultiva si dezvolta, sprijina si sustine, proprietatea
individuala. Creditul ipotecar este principala modalitate de sprijinire a proprietatii imobiliare.
Principalul tip de împrumut pe ipoteca comporta o suma de rambursare si o rata a dobânzii fixa.
De regula, în cadrul ratei fixe, în timp, scade partea privind dobânzile si creste partea privind
rambursarea propriu-zisa.
 e. Creditul de consum

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu acordat persoanelor individuale
destinat pentru a acoperii costul bunurilor si serviciilor de care beneficiaza prin reteaua de
comercializare si serviciu sau pentru recreditarea creantelor contractate în acest scop. Creditul de
consum s-a afirmat, de timpuriu, între celelalte forme de credit, si într-o forma initiala, a existat
sub forma "creditului deschis", respectiv a posibilitatii pe care comerciantul o acorda clientilor,
de regula celor solvabili, de a achizitiona marfuri potrivit necesitatii, urmând ca lichidarea sau
regularizarea datoriilor sa se faca ulterior, potrivit angajamentelor personale, diferite de la caz la
caz. Forma astfel practicata a fost considerata drept credit de rambursare neesalonata.