FILOSOFIA ÎN GRECIA ŞI ROMA ANTICĂ

________________________________________________
Se spune că grecii au constituit filosofia aproape într-o condiţie absolută.

1. Caracteristica generală

Filosofia europenă îşi are începutul în sec al VII-lea î.e.n. şi este legată de Grecia antică.
Gândirea filosofică în Grecia antică se deosebeşte esenţial de gândirea filosofică a Orientului antic,
fiindcă de la primele manifstări ea este o gândire liberă, de sinestătătoare, o gândire raţională
despre lume ca un tot întreg.
Filosofia în Grecia antică apare în perioada când gândirea se eliberează de sub influenţa
religiei.
Care sunt cauzele, premisele formării unui asemenea mod de gândire ?
Filosofia nu apare întâmplător la greci. Specificul apariţiei filosofiei antice greceşti poate fi lămurit
prin intermediul anumitor premise economice, sociale şi spirituale cu caracter obiectiv şi subiectiv.
Principalele premise obiective sunt :
1. dezvoltarea economică, relativ avansată, a Greciei şi a coloniilor greceşti
(meşteşugăritul, navigaţia, comerţul)
2. calităţile înnăscute ale grecilor antici (ceea ce ţine de natura lor) ca :

a) inteligenţa
b) simţul şi viziunea plastică a realităţii
c) dorul de libertate
d) naturaleţea şi spiritul armoniei
3. libertatea religioasă – grecii practicau o religie politeistă, adică credinţa în mai
multe zeităţi
4. libertatea politică – existau polisuri, adică oraşe-state aparte – cu administraţia şi legile lor,
cu o viaţă politică independentă.
5. aşezarea geografică a Greciei şi coloniilor greceşti, în apropierea vechilor centre
culturale orientale antice, de unde grecii au preluat unele manifestări
spirituale, unele cunoştinţe: (matematica, astronomia şi medicina de la egipteni şi babilonieni)
Premisele (cauzele) subiective :
1. teogoniile – ( theos = divinitate, gonos = origine) – texte care vorbesc despre
apariţia sau originea divinităţii (zeilor)
2. cosmogoniile – (cosmos = univers) – texte care vorbesc despre Universului
3. orhismele – texte despre originea, veşnicia şi mântuirea sufletului.

Dezvoltarea gândirii filosofice în Grecia şi Roma antică are loc în perioada de timp cuprinsă
între sec. VII î.e.n. şi sec. VI e.n. (circa 1200 de ani).
Această perioadă mare, în funcţie de problemele filosofice abordate, este divizată în următoarele
perioade mai mici :
1. perioada preclasică – (sf. sec. VII – V î.e.n., anul 430) – este perioada apariţiei și formării
(cosmologică) primelor învăţături filosofice. Aici problema
principală este problema originei şi esenţei lumii.
2. perioada clasică – (sec. V – IV î.e.n., anul 322) – este perioada unificării şi sistematizării
(antropologică) concepţiilor filosofice. Problema principală abordată este problema
filosofică a existenţei umane și problema gnoseologică

3. perioada elenistă-romană – (sec. IV î.e.n. – VI e.n., anul 529) – este perioada aplicării
(postclasică, antropologică) în viaţă a concepţiilor filosofice. Problema principală este
 problema filosofică a existenţei morale a omului și a fericirii.
3
2. Perioada preclasică. Filosofia cosmologică

Din perioada când apar primele învăţături filosofice greceşti, informaţii s-au păstrat foarte puţine,
numai unele fragmente. Ele se referă la natură, la univers.
Primii filosofi au fost cosmologi, fizicieni, adică au fost preocupaţi de cercetarea naturii,
a cosmosului, a universului în general. Ei căutau răspuns la întrebările : ce este Universul, de unde
a apărut, din ce este constituit, ş.a. (gr. : de fizicus = natură)

a) Filosofia şcolii din Milet

Filosofia greacă (occidentală sau europeană) îşi are originea în sec. VII î.e.n., luând naştere la Milet.
Prima învăţătură filosofică este şcoala din Milet cu reprezentanţii săi: Thales, Anaximandru şi
Anaximene.
Pentru prima dată în învăţătura acestei şcoli, în mod conştient, este formulată prima problemă
filosofică şi anume : originea şi esenţa lumii.
Primii gânditori căutau să lămurească originea şi esenţa lumii reeşind din unitatea acesteia,
reprezentată printr-un principiu fundamental sub aspect de substanţă primordială a lumii
(deci din care a apărut totul).
Pentru prima dată noţiune de substanţă este folosită de către primul filosof grec Thales
(625-545 î.e.n.), născut în Milet.
În viziunea lui Thales lumea este o unitate care a apărut dintr-o substanţă primordială, – care este
apa – elementul sau substratul întregii naturi. (apa = este ideea umezelei, tot ce apare în lume este din
umezeală). El spunea că din apă totul apare şi în apă se descompune. Apa este o substanţă veşnică.

Concluzia lui Thales este exprimată laconic prin cuvintele „totul provine din apă şi se reîntoarce în apă”.

Considera că pământul are formă de disc şi pluteşte pe apă ca o bucată de lemn (cu ajutorul acestei
teze el explica unele procese fizice, de exm., cutremurul de pământ ).
Importanţa filosofiei lui Thales constă în faptul că el primul a pus întrebarea: „Ce este totul ? ”,
încercând să ofere o descriere şi o explicare raţională a lumii.
El stabileşte, pentru prima dată în gândirea greacă, raporturile dintre gândire şi existenţă, dintre
raţiune şi dezvoltare, ajungând la concluzia că raţiunea posedă capacitatea de a cunoaşte liber şi fără
nici un ajutor.
------------------------------------------------------------------------------------------------
Un alt reprezentant al şcolii din Milet este Anaximandru (610-546 î.e.n.). A fost discipolul şi
succesorul lui Thales. Îmbina calităţi de astrolog, geolog, matematician şi medic.
A studiat aceeaşi problemă – problema substanţei. Anaximandru presupunea că spaţiul iniţial a fost
umplut cu substanţă. Dar, spre deosebire de Thales, el considera că substanţa primară nu poate fi
apa şi nici un alt element cunoscut, cum ar fi pământul, aerul, focul, etc., pentru că substanţa primară
nu poate avea nici o formă concretă. Ea trebuie să fie o materie care nu are forme, nu poate fi văzută,
dar numai gândită.
Anaximandru numeşte această substanţă – apeiron (din gr. = infinit, nedeterminat). Apeironul
e o substanţă fără limite, măsură ori definiţie, este veşnică şi se află în mişcare. Acesta iniţial a fost
fierbinte, cu timpul el s-a răcit şi din el au apărut cerurile şi toate lumile : pământul, aerul, focul şi
apa.
Pământul el şi-l închpuia ca un cilindru ridicat în centrul lumii, nesprijinit de nimic şi este
nemişcat, iar Soarele se mişcă în jurul Pământului. (idee geocentristă)
Deci, în concepţia abordată, lumea şi apariţia ei este explicată de pe poziţii materialiste. Pentru
Anaximandru zeii nu există.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Ultimul reprezentant al şcolii din Milet a fost Anaximene (585-525 î.e.n.), discipol al lui
Anaximandru.
Corectează pe Anaximandru. Se întreabă : cum poate să apară lumea din ceea ce nu poate fi văzut ?
 Consideră că la originea lumii, în calitate de substanţă universală, a fost aerul. Aerul este sursa
întregii vieţi. De mişcarea aerului depinde existenţa lumii, dezvoltarea ei.
Aerul posedă două calităţi : rarefierea (dilatarea) și condensarea. După părerea lui Anaximene,
la condensarea aerului apar lucrurile solide, iar la dilatare – lucrurile lichide şi gazoase.
4
Pentru acest filosof Pământul este plat ca o masă şi se sprijină pe aer, stelele fiind ca nişte cuie
bătute în sfera cerească care înglobează Pământul, iar corpurile cereşti se mişcă în jurul pământului .
Astfel, învăţătura şcolii din Milet are următoarele caracteristici :
1) este o îvăţătură filosofică naivă materialistă, deoarece în mod naiv lămureşte originea
şi esenţa lumii dintr-o substanţă materială
2) este o învăţătură filosofică monistă, deoarece se bazează pe un singur principiu :
a) – apa, b) – apeironul, c) – aerul
3) este o învăţătură filosofică hilozoistă, deoarece considerau că substanța primordială este
însufleţită (toată lumea obiectelo posedă viaţă, e însufleţită)

b) Filosofia lui Pytagora

P y t a g o r a – (cca. 580-500 î.e.n.) – a inaugurat o nouă direcţie în evoluţia gândirii

filosofice. Filosof, matematician, astronom. A contribuit la apariția și dezvoltarea matematicii
Învăţătura lui Pytagora este o încercare de a aplica teoria numereor la realitate. După Pytagora,
principiul unic şi substratul (substanţa) lucrurilor sensibile este Numărul, care desemnează
armonia ce domneşte în relaţiile dintre lucruri.
Conform acestei învăţături Numărul este esenţa şi legea lumii sensibile. Pentru Pytagora
numărul este atât materia, cât şi sensul cosmosului.
La Pytagora toate numerele apar din numărul 1 (unu), 1+1, 2+1 etc. La el Unul este Unitatea.
Susţinea că par şi impar luate împreună produc Unitatea, iar această unitate produce Numărul,
care constituie izvorul tuturor lucrurilor.
După cum ne informează Aristotel, pytagoricienii atribuiau lucrurilor numere precise. De exemplu :
- căsătoria era 5, pentru că 5 reprezintă suma lui : 2 (femeia) + 3 (bărbatul)
- dreptatea era 9, deoarece 3 x 3 = 9 (este o egalitate)
- cifra 7 – era prilejul favorabil
Zece era cel mai desăvârşit număr, era un număr sacru, care era suma primelor patru numere întregi
: 1 + 2 + 3 + 4, – simbolizând desăvârşirea, perfecţiunea. La pythagoricieni acest număr coincidea
cu Universul. (Sistemul solar – din 10 sfere: Mercuriu, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Soarele, Luna, Pământul, Calea-
Lactee, Anti-Pământul)
La Pytagora unu reprezenta un punct, doi – o linie, trei – o suprafaţă (pătratul) şi patru – un
corp geometric (cubul). Figura perfectă de formă geometrică, se considera cercul, sfera.
Un alt aspect al filosofiei lui Pytagora, este învăţătura despre suflet, bazată pe teoria
„metempsihozei”. Pytagora formulează concepția despre nemurirea sufletului. Pytagora credea că
sufletul este nemuritor, este etern, veşnic şi el migrează în persoane şi alte fiinţe vii, după anumite
intervale de timp (chiar în animale şi în plante).
De aici se impun anumite concluzii. De exemplu : ucigând şi nimicind fiinţe vii, ne putem ucide
propria noastră speţă şi chiar pe foştii noştri prieteni şi rude.
Conform învăţăturii lui Pytagora, cunoaşterea adevărată a lumii se datoreşte dragostei de
înţelepciune. (phylosophos)
Ideea progresistă a învăţăturii lui Pytagora este ideea legităţii lucrurilor din lume care poate fi
reprezentată prin intermediul calculului matematic.
Astfel, Pytagora, spre deosebire de filosofii din Milet, înaintează în calitate de principiu al lumii
unul abstract care poate fi numai gândit. Principiul lumii la Pytagora este numărul și raporturile
numerice.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Următoarea problemă care a fost abordată de filosofii Greciei antice este problema mișcării.
Oamenii observau că tot ce există este în mișcare, este în devenire. Dar a observa mișcarea încă nu
înseamnă a cunoaște care este natura și care este mecanismul ei.
În Grecia antică au existat două puncte de vedere asupra mişcării, asupra schimbării şi devenirii.
1) Primul este punctul de vedere dinamic, susţinut de Heraclit, care spunea că natura
este în mişcare, în schimbare, veşnică transformare.
 2) Al doilea este punctul de vedere static, susţinut de şcoala din Eleea, care spunea că realitatea
adevărată nu este mişcare, ea nu se schimbă.
În filosofie este foarte important noţiunea de mişcare, pentru că anume ea ne permite să înţelegem de
ce realitatea este tot timpul alta, de ce există cicluri în schimbare, lucrurile apa şi dispar.
7
Primul care a gândit această problemă a fost Heraclit.
c) Heraclit din Efes (cca. 540 – 480/470 î.e.n.)

Heraclit a elaborat o învăţătură filosofică despre natură monistă şi hilozoistă.

El susţinea că lumea n-a fost creată, ci a existat dintotdeauna.
Ca şi filosofii din Milet, Heraclit socotea că toate fenomenele, obiectele naturii au apărut dintr-o
substanţă primară. Dar această substanţă primordială nu este nici apa, nici aerul, nici apeironul – ci
focul, care desemnează mişcarea. Din foc a provenit lumea în ansamblu, toate lucrurile şi char sufletele.
Însă focul lui Heraclit nu este o substanţă obişnuită, focul este mişcare. În viziunea sa, lumea şi tot
ce există în lume, se află într-o veşnică (eternă) mişcare, schimbare şi transformare. Devenirea este
permanentă = maxima : „panta rey” („totul curge”) : ziua – devine noapte, ceea ce este viu –
moare, etc. – (Totul se schimbă, totul se scurge, nimic nu stă pe loc).
Heraclit spunea că Cosmosul este întotdeauna în schimbare, el nu este unul și același. Acest Cosmos
nu l-a creat nici un zeu și nici un om. Universul este un foc veşnic care pe măsură se aprinde ş i
pe măsură se stinge. Anume în rezultatul acestei arderi, apar şi dispar lucrurile.
Astfel, Heraclit fondează o filosofie a mobilismului etern, este filosoful devenirii, al
schimbării neîncetate a tuturor lucrurilor.

Dar mişcarea, ca esenţă a lumii, nu se petrece haotic – spune Heraclit – ci este ordonată şi
armonioasă, care ascultă de o lege universală, numită Logos sau raţiune universală. Deci,
după Heraclit, lumea este guvernată de Logos.
Viaţa naturii constituie un neîntrerupt proces de mişcare. După Heraclit, mișcarea își are izvorul
în părțile contradictorii ale Universului. El spunea că izvorul mişcării este lupta contrariilor.
Orice lucru reprezintă în sine o unitate de părţi contrarii
Orice lucru şi orice însuşire trece în contrariul lor. În fiecare lucru avem de a face cu două părţi
opuse : un da şi un nu (frigul – devine cald; caldul – frig; umedul – uscat, uscatul – umed,
iarnă-vară, zi-noapte, bine-rău, întreg şi neîntreg, existenţă şi non-existenţă, etc.).
Fiecare dintre contrarii trăieşte datorită existenţei contrariului său. Întrucât totul, schimbându-se
neîntrerupt, se înnoieşte, nu poţi intra de două ori în acelaşi râu curgător : a doua oară va
curge altă apă – spunea Heraclit.
Heraclit spunea că sufletele sunt şi ele foc, că căldura din noi este focul, scânteia. Heraclit era
convins că somnul, trezia şi moartea sunt legate de gradul de înflăcărare a sufletului.
Heraclit este primul care pune problemele dialecticii, el a fost un dialectician.
Logosul (legea), adică dialectica, după spusele lui Heraclit, trebuie folosită în calitate de
metodologie la cercetarea naturii şi comportare.
El menţiona : „Noi acţionăm şi gândim potrivit participării noastre la intelectul divin (logos).
De aceea trebuie să ne conducem numaidecât de Logosul (intelectul) universal.
Heraclit a intrat în istoria filosofiei prin aceea că a pus bazele dialecticii.

d) Şcoala din Eleea

Şcoala din Eleea –fondată de Xenofan; a primit numele de la oraşul Eleea
(colonie greacă în sudul Italiei, azi Velia), unde şi-a avut sediul.
A activat în sec. VI-V î.e.n. Reprezentanţii principali au fost : Xenofan (570-
478), Parmenide (circa 540-450) şi Zenon (490-430).

Învăţătura eleaţilor reprezintă un pas nou în dezvoltarea filosofiei Greciei Antice.

La ionieni substanţa e fizică, la pytagoreici – matematică, iar la eleaţi e de acum filosofică,
deoarece această substanţă reprezintă existenţa.
Se poate spune că formarea filosofiei antice ia sfârşit în şcoala eleaţilor, deoarece anume
acolo protofilosofia devine filosofie.
 Aportul de bază al filosofiei eleate la dezvoltarea gândirii umane constă în formularea noţiunii de
Fiinţă (existenţă).
Învăţătura şcolii din Eleea este opusă învăţăturii lui Heraclit. Spre deosebire de Heraclit, această
învăţătură caută să determine tocmai ceea ce este constant, nemişcător (static) şi neschimbător.
Eleaţii susţineau că de fapt mişcare nu există. Mişcare există doar în neant ( sau în
nefiinţă ).
Ei înaintează două noţiuni (concepte) abstracte : de fiinţă (existenţă) și de neant (nefiinţă)
5
Conform acestei învăţături substanţa primordială a lumii poate fi determinată doar dacă e lipsită de
orice calităţi, şi nu se păstrează decât unitatea abstractă,logică a lumii, în formă de Fiinţă pură. Nu
există decât existenţa unică, infinită şi neschimbătoare.
Parmenide (cc. 540-450 î.e.n.) elaborează o învăţătură alcătuită din două părţi :

1). calea adevărului bazată pe raţiune, care dă omului cunoştinţe adevărate;

2). calea opiniei bazată pe simţuri, care dă omului cunoştinţe iluzorii despre lume

Teza centrală a acestei învăţături este identitatea dintre gândire şi existenţă (fiinţă).
Această idee este exprimată în felul următor : „E totuna a gândi şi a fi”.
Parmenide formulează teoria despre existență, că existența este aceea ce se cunoaște cu rațiunea.
Lumea după Parmenide este o sferă materială în care nu există gol și deci mișcarea este imposibilă,
fiindcă spațiul universului este umplut complet. Orice gândire este gândire despre existent, ceea ce nu
există ori inexistența nicidecum nu poate fi gândită.
Parmenide susține teza că existența este unitară și statică.
Negarea mişcării îl face pe Parmenide creator al metafizicii.
Astfel, învăţătura lui Parmenide a Fiinţei se opune învăţăturii devenirii lui Heraclit.
Aşadar, datorită învăţăturii lui Heraclit şi a şcolii din Eleea, în evoluţia gândirii filosofice s-a creat
o situaţie contradictorie, când unii gânditori (Heraclit) considerau că lumea se află într-o veşnică
schimbare, transformare şi în ea nimic nu este stabil, şi alţii (şcoala din Eleea) – considerau că lumea
este stabilă, statică, fără nimic schimbător în ea.
Această situaţie şi-a găsit soluţia în învăţătura atomistă a lui Leucip şi Democrit.

e) Filosofia atomistă a lui Leucip şi Democrit

Filosofii greci Leucip și Democrit au abordat atât problema mișcării cât și problema structurii
lumii, adică din ce sunt alcătuite lucrurile din această lume.
Leucip – (circa 500-440 î.e.n.), admite atât multiplicitatea, cât şi mişcarea. În viziunea sa,
substanţa primordială a lumii este calitativ neschimbătoare, însă ea nu este unică ci multiplă, deoarece
toate lucrurile din lume sunt alcătuite din atomi.
Atomii – (din gr. atomos = „a” – negaţie, „tomos” – divizare) – sunt particule materiale
indivizibile, invizibile, şi indistructibile (veşnice) care se află într-o veşnică mişcare.
Leucip a introdus în circuitul ştiinţific trei noţiuni noi :
1) vidul absolut (golul, non-existenţa)
2) atomii ce se mişcă în acest vid (în gol)
3) necesitatea mecanică
Atomii, la Leucip, sunt particule indivizibile, imuabile (neschimbător, constant), într-un număr
nelimitat, nu posedă nici o calitate în afară de existenţă. După cum în lucrurile formate din atomi există
spaţii goale, la fel şi în Univers lumile sunt înfăşurate în spaţii goale ce se extind la infinit. La baza
naşterii lucrurilor, Leucip pune principiul asemănării prin unire şi separare. Atomii mai fini au dat
naştere planetelor şi bolţii cereşti, iar cei mai grei au format pământul, ce se află în centrul universului.
Ideile lui Leucip au fost dezvoltate de discipolul său – Democrit.
D e m o c r i t – (460-370 î.e.n.) – analizizând gândirea şcolii din Eleea, spunea că fiinţa
şi neantul, aşa cum sunt găsite de eleaţi, sunt abstracte şi neînţelese. El afirmă că în lumea
materială alături de existenţă trbuie să existe şi inexistenţa în formă de gol.
 Astfel, Democrit considera că lumea este alcătuită din Existenţă, Fiinţă (Primul) şi non–Existenţă
(golul, neantul, vidul, nefiinţa). La rândul ei, Existenţa nu este unitară, ci multiplă şi este alcătuită din
atomi care se mişcă în spaţiul gol, în vid.
Atomii au următoarele caracteristici : sunt indivizibili şi invariabili, adică nu se schimbă niciodată.
Ei nu se pot încălzi şi nu se pot răci, nu pot deveni umezi sau uscaţi, nu au culoare. În general,
atomii sunt lipsiţi de orice calităţi. Atomii nu apar şi nu se distrug, ei sunt eterni şi se află în continuă
mişcare. Atomii se deosebesc unul de altul prin forme (pătrați, zgrunţ., sferici, etc.), mărime, greutate,
după ordinea legăturii lor şi după poziţia pe care o ocupă în legătura dată.
Astfel, toate lucrurile din lume sunt alcătuite din atomi. Ei formează fundamentul lucrurilor.
Aşa cum cuvintele sunt create din litere, la fel şi lucrurile sunt create din atomi.
6
Apariţia şi dispariţia lucrurilor se datorează agregării (unirii) şi dezagregării atomilor.
Principiul lui Democrit se numeşte principiul mecanicismului determinat, deoarece, după părerea
lui, tot ce există apare şi dispare prin mişcarea atomilor, prin mecanica lor.
Conform învăţăturii lui Democrit, sunt alcătuite din atomi nu numai lucrurile materiale, dar şi
fenomenele nemateriale, de exemplu – sufletul. El susţinea că atomii sufletului (precum şi a focului)
sunt fini, sferici, străvezii şi mai mobili, împrăștiați în tot corpul uman.
La Democrit sufletul şi raţiunea sunt identice. Corpul omenesc este pus în mişcare de către suflet
ori raţiune. Sufletul (raţiunea) este motorul mişcării deoarece el este compus din atomi, ca şi corpul,
numai că aceştea sunt mai mici ca mărime şi se află în continuă mişcare.
După Democrit, sufletul nu este veşnic, ci muritor, el piere odată cu corpul. Moartea sufletului nu
e decât o dezintegrare a atomilor din care este alcătuit.
-------------------------------------------------
Datorită ideilor promovate Democrit este considerat întemeietorul materialismului.

Şcoala sofiştilor

Perioada preclasică în dezvoltarea gândirii filosofice greceşti se încheie cu învăţătura sofiştilor

(gr. sophistes = înţelept, iscusit ). Ideile sofiştilor au dominat gândirea filosofică şi ştiinţifică greacă
mai mult de un secol. Învăţătura lor desemnează o reorientare a gândirii de la problemele filosofice
ale lumii înconjurătoare, la problemele filosofice ale omului (antropocentrism).
Învăţătura sofiştilor abordează problema cunoaşterii. Ei au elaborat o învăţătură despre cunoaştere,
conform căreia asemenea cunoştinţe ca adevăr şi eroare, bine şi rău, drept şi nedrept nu au o valoare
obiectivă absolută, ci subiectivă şi relativă.
În principiu sofist înseamnă învăţător de înţelepciune. Fiind intelectuali „luminişti” ai epocii ei
posedau cunoştinţe excelente în artă şi ştiinţele vremii (retorică, muzică, logică, geometrie, bazele
politicii, psihologie, armonia, meteorologie, fizică).
Sofiştii propagau convingerea proprie, conform căreea pentru a participa activ şi cu succes la viaţa
politică a statului nu sunt suficiente cunoştinţele filosofice, ştiinţifice sau tehnice, este necesar să posedezi
capacitatea de a convinge – retorica.
Una din problemele principale ale sofiştilor a fost problema adevărului. Pentru sofişti nu
există un adevăr general, absolut, comun tuturora. Fiecare poate avea opinia sa, adică adevărul
este înlocuit cu noțiunea de opinie. Ei susţineau că orice opinie poate fi considerată adevărată sau invers
– falsă. Orişice poziţie slabă poate fi transformată într-o poziţie puternică. Nu pentru a cunoaşte
adevărul, ci pentru a câştiga. Sofiştii de fapt au luptat împotriva adevărului ştiinţific.
Cei mai cunoscuţi sofişti au fost : Protagoras şi Gorgias
Protagoras (cc. 486 – cc. 410 î.e.n.). s-a aflat sub influenţa ideilor lui Heraclit. El a fondat un punct
de vedere sceptic faţă de posibilitatea omului de a cunoaşte lumea înconjurătoare. Pentru aceasta a
folosit teza heraclitică „panta rey” (totul curge, totul se schimbă).
El susţinea că nu există un adevăr absolut, există doar opinii. Sursa întregii cunoaşteri se află în
senzaţii. Oamenii foarte diferit percep lumea înconjurătoare, în dependenţă de starea atât a obiectului,
cât şi a subiectului cunoaşterii în fiecare moment concret.
Subiectul cunoaşterii este în schimbare şi deci percepţiile noastre nu sunt constante. Deci lucrurile
nu sunt pentru toţi la fel. De aceea adevărul, spune el, este acela pe care îl percepe fiecare.
Obiectul cunoaşterii, de asemenea, este în schimbare pentru că lumea materială este în veşnică
schimbare.
 Anume pe baza acestor poziţii, Protagoras crează o logică specială, care se numeşte pro şi contra.
Cu ajutorul ei, el învaţă a argumenta poziţii diferite pentru a câştiga un proces anumit. El predica
realizarea de discursuri bine construite, fără a căuta să le bazeze pe adevăr, ceea ce l-a pus în conflict cu
Socrate. Celebrul aforism – „Omul este măsura tuturor lucrurilor” – constituie teza principală a
învăţăturii lui Protagoras (de om depinde existenţa şi neexistenţa).
Prin această frază filosoful doreşte să ne comunice convingerea sa că procesul cunoaşterii este un act
subiectiv şi de aceea nu poate prezenta un adevăr absolut, obiectiv, valabil pentru toţi oamenii.
Aşadar, conform învăţăturii sofiştilor, adevărul este reprezentat de cunoştinţe individuale şi
depind de simţurile (senzaţiile) fiecărui om în parte.
Astfel, ideea progresistă a acestei învăţături este ideea că temelia tuturor cunoştinţelor sunt
simţurile. Aceasta este o învăţătură relativistă şi subiectivistă despre cunoaştere.
3. Filosofia în perioada clasică 7

În perioada clasică au activat trei mari gânditori : Socrate, Platon, Aristotel.

S o c r a t e – (470-399 î.e.n.). S-a născut la Atena, în familia unui sculptor şi al unei moaşe.
Filosofia lui Socrate reprezintă un moment de răscruce în gândirea greacă şi în gândirea europeană
în general. Socrate este întemeietorul ontologiei umane, în centrul filosofiei sale a fost omul.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Socrate este rivalul sofiştilor. Considera că învăţătura sofiştilor despre adevăr nu este bună şi este
dăunătoare. După părerea lui există adevărul absolut, dar el trebuie cunoscut. Cunoaşterea, după
Socrate, este gândul, noţiunea despre general.
Socrate considera că adevărul nu se găseşte în lucruri, ci în concepte (= idei generale). Adevărul
absolut este reflectat de noţiuni sau concepte. Anume noţiunile sunt principiile lucrurilor. De aceea
Socrate cheamă spre studierea conceptelor (noțiunilor) şi nu a lucrurilor.
Socrate este gânditorul care a elaborat o învăţătură morală despre om. Scopul acestei învăţături este
cunoaşterea adevărului moral. În acest sens Socrate critică învăţătura sofiştilor. Lui Socrate îi aparţin
afirmaţiile: „eu ştiu că nu ştiu nimic” şi „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Calea de cunoaştere a adevărului moral la Socrate este dialogul. În viziunea sa adevărul se găseşte
ascuns în sufletul omului, numit daimonion şi de aceea el trebuie scos la iveală prin intermediul
dialogului, adică a dialecticii.
Metoda dialectică a lui Socrate însemna că omul porneşte de la ideile confuze şi neclare spre
cunoaşterea ideilor clare şi raţionale. Prin intermediul dialogului, Socrate arătându-se neștiutor,
punând numeroase întrebări și trăgând simple concluzii, astfel încât omul singur, prin propria gândire
(subtil ghidată de geniul socratic), găsea răspunsul la nelămuririle sale.
Metoda dialectică a lui Socrate cuprinde două procedee sau două etape : maieutika și eironeia.
Maieutika, ce semnificâ etimologic „arta moșitului”, desemnează modul logic raţional de deducere
a adevărului, ce presupunea relaţia magistru – elev.
La figurat însemna susținerea gândirii în efortul de a naște adevărul pe care îl conține în ea în mod
implicit. Socrate afirma că el practică același meșteșug cu al moașelor, cu deosebirea că ajută nu corpul,
ci spiritul să nască adevărul. În felul acesta Socrate nu impune, nici nu transmitea știința, ci o ajuta să se
facă prin cunoașterea de sine.
În discuţiile sale Socrate foloseşte şi ironia. Prin eironeia omul este determinat să-și stabilească
poziția și punctul de vedere, ajungând să dea răspunsuri contradictorii la întrebările puse de Socrate.
El îi i-a în derâdere pe cei care consideră că cunosc, dar de fapt nu ştiu adevărul.
În istoria filosofiei a rămas noţiunea de „ironie” socratică. Socrate spunea : „eu ştiu că nu ştiu
nimic, dar alţii nici atâta nu ştiu”.
Adevărul moral la Socrate reprezintă esenţa omului. Adevărul moral se bazează pe virtuţii.
Virtuţiile sunt nişte cunoştinţe raţionale despre ceea ce este bine, necesar şi frumos în relaţiile
dintre oameni. La Socrate virtutea este identică cu binele.
Aceasta este marea idee a învăţăturii lui. Pentru Socrate, virtutea se obţine automat prin cunoaştere :
– cel virtuos este un învăţat, cel vicios este un ignorant.
Astfel, la Socrate adevărul moral este o cunoştinţă generală, clară din rațiunea individului. Deci,
adevărul moral la Socrate este însăşi raţiune, care este una şi aceeaşi la toţi oamenii.
Socrate spunea : „toţi oameni sunt fraţi, sunt egali, datorită aceiaşi raţiuni”.
Dialectica lui Socrate pe deplin și-a păstrat importanța și în timpurile noastre. Schimbul de opinii,
dialogul, discuțiile reprezintă mijloce importante în acumularea de noi cunoștințe.
=========================================================
 Un alt reprezentat al filosofiei clasice este Platon (427-347 î.e.n.) care ni-a lăsat 37 de lucrări,
scrise în marea lor majoritate în formă de dialog. A fost discipolul lui Socrate.
Platon este idealist. Potrivit teoriei sale, adevărata realitate o constituie Ideile, care fac parte
dintr-o lume aflată în afara timpului şi a spaţiului. Platon consideră că adevărul se găseşte în Idei.
Nu lucrurile, nu opiniile descriu adevărul, ci ideile. Temelia acestei învăţături este teoria Ideilor.
Principalul obiect al cunoaşterii şi totodată principiul lumii este Ideea, iar metoda prin care se
ajunge la cunoaşterea ideei este, ca și la Socrate – dialectica.
Ideea la Platon este o cunoştinţă raţională, care are o existenţă obiectivă, adică ideea există
independent de om şi ea există în sine şi pentru sine.
Ideile există într-o lume deosebită, într-o lume supranaturală. Ele sunt veşnice, neschimbătoare şi
sunt principiile lucrurilor.
8
De aceea, Platon evidenţiază existenţa a două lumi :
1) lumea ideilor – care este o lume inteligibilă, desăvârşită, imuabilă şi veşnică, este adevărată
și absolută, nu depinde de spaţiu şi timp;
2) lumea lucrurilor sensibile – care este o lume a simţurilor, nedesăvârşită, schimbătoare şi
trecătoare.
Lumea lucrurilor este un produs, o proiecţie a lumii ideilor. Ea este relativă. Lucrurile nu au o
existenţă adevărată. Lumea lucrurilor sensibile în viziunea lui Platon este o copie palidă a lumii ideilor.
În lumea ideilor există atâtea idei, câte tipuri de lucruri există în lumea lucrurilor sensibile.
Ideile din lumea ideilor sunt nişte adevăruri absolute şi ele alcătuiesc un sistem ierarhic, în care cea
mai generală, cea mai desăvârşită idee – este ideea de BINE suprem (sau bunătăţii supreme).
Binele este principiul tuturor lucrurilor, este temeiul existenţei, el este transcendental.
Binele suprem este în acelaş timp şi Demiurgul, adică creatorul lumii (o divinitate, un spirit suprem).
Un alt aspect al filosofiei lui Platon este învăţătura despre cunoaştere şi despre suflet.
La Platon cunoaşterea umană are două niveluri :
1) cunoaşterea senzorială (senzitivă) – în rezultat primim cunoştinţe, care pot fi numite
opinii (păreri). Cunoştinţele senzoriale descriu lucrurile care se găsesc
în veşnică schimbare.
Această cunoaştere are loc prin intermediul a două metode :
a) metoda conjectivă – (conjectură) – părere bazată pe presupuneri;
se referă la imaginile lucrurilor sensibile; o primim
când ajungem la un sens comun;
b) metoda credinţei – cunoştinţele le primim prin autoritatea învăţătorului
După părerea lui Platon aceste cunoştinţe au mari neajunsuri. Ele nu sunt absolute, nu sunt generale,
dar sunt relative, îndoielnice, probabile.
2) cunoaşterea intelectuală – primim cunoştinţele ştiinţifice, adevărate.
Există două metode de acumulare a cunoştinţelor intelectuale :
a) raţionamentul – (cunoașterea discursivă) este folosit în logică şi matematică, atunci
când gândurile reesă unul din altul (sunt legate)
b) intuiţia – este cunoaşterea imediată sau directă; este strâns legată de dialectică
şi este considerată de Platon cel mai înalt nivel de cunoaştere.

Cunoaşterea adevărată pentru Platon este o „reamintire” a ideilor. De aceea nu perceperile

senzoriale, ci doar raţiunea poate fi calea cunoaşterii autentice. Platon susţinea că omul cunoaşte
Ideile datorită faptului că sufletul lui le-a fi contemplat cândva într-o existenţă anterioară.
În viziunea sa, cunoaşterea reprezintă în sine o „reamintire” (anamnesis) a sufletului, iar
cunoştinţele omului sunt nişte copii palide ale ideilor care reprezintă adevărul absolut.
Astfel, la Platon, sufletul este o formă de existenţă nematerială, el este veşnic şi nemuritor.
Sufletul, înainte de a se uni cu trupul, s-a aflat în lumea ideilor. Când sufletul se găseşte în trup, el se
află ca într-o temniţă. Sufletul devine liber numai după moartea corpului.
După Platon, sufletul este alcătuit din următoarele componente :
1. raţiunea – care întruchipează elementul divin
2. curajul – o calitate a sufletului
3. voinţa – activitate cugetată şi conştientă.
 Ultimele două elemente, consideră Platon, trebuie să asculte de raţiune.
În legătură cu aceste idei, Platon a elaborat aşa numita teorie a statului ideal. În viziunea sa, într-un
stat ideal trebuie să existe următoarele categorii sociale de oameni :
1. cârmuitorii – care trebuie să fie filosofi ( la ei cel mai mult este dezvoltată
raţiunea, înţelepciunea, inteligența);
2. gardienii – apărătorii statului (la ei este dezvoltat curajul, bărbăţia);
(militarii)
3. meșteșugarii și agricultorii – producătorii de bunuri materiale
(la ei este dezvoltată voinţa, buna cuviinţă)
Datorită ideilor promovate, Platon este considerat întemeietorul curentului idealist în filosofie,
deoarece Ideea la el reprezintă principiul lumii. Idealismul lui Platon este un idealism obiectiv.
9
A r i s t o t e l – (384 – 7 martie 322 î.e.n.) – s-a născut în oraşul Stagira, în nordul Greciei
(Macedonia), într-o familie de medici. Tatăl său fiind medic și prieten al regilor
Amyntas al II-lea şi Filip al II-lea, ai Macedoniei.
Aristotel şi-a pierdut părinţii la vârsta de 15 ani. În anul 366, la vârsta de 18 ani, pleacă la Atena şi intră la
Academia lui Platon, unde a rămas, timp de 20 de ani, până la moartea acestuia, în anul 347 î.e.n. Va cuceri acolo
foarte repede o poziţie proeminentă, avansând devreme din şcolar în profesor. Apoi pleacă la Assos, în Asia Mică,
unde timp de cinci ani, cu un grup mic de savanţi, lucrează asupra diverselor teme de filosofie şi biologie.
Din anul 342 î.e.n., la invitaţia lui Filip al II-lea, timp de trei ani a fost dascălul lui Alexandru, viitorul împărat
Alexandru cel Mare. În anul 335 î.e.n. a părăsit Macedonia şi s-a întors la Atena, unde a fondat propria sa şcoală
– Lyceum, (Lykeion) în care a predat 13 ani.
În 323 î.e.n. – anul morţii lui Alexandru cel Mare, la Atena au început să predomine concepţii ostile
Macedoniei (Lycurg, Demostene) şi Aristotel devine ţinta acestor ostilităţi. Amintindu-şi de soarta lui Socrate, el a
părăsit Atena (323) şi a plecat în Chalcidia. „Nu voi mai da prilej atenienilor ca să păcătuiască a doua oară
împotriva filosofiei”- spunea Aristotel. Aici studiază fluxul şi refluxul.
A murit Aristotel în localitatea Chalkis, pe insula Eubeea, în anul 322 î.e.n., la vârsta de 62 de ani.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Aristotel este considerat sistematizatorul raţionalismului întemeiat de Socrate şi dezvoltat de

Platon. Însă dacă Platon, evidenţiază ca principiu al lumii – Ideea şi pune în prim plan lumea ideilor,
atunci Aristotel elaborează o învăţătură despre lumea reală în care trăieşte omul.
Aristotel a înţeles că teoria ideilor creată de Platon, nu este în stare să explice existenţa (fiinţa).
Cauza principală a acestui eşec, constată Aristotel, este tendinţa de atestare a lumii ideilor ca o existenţă
deosebită de lumea senzorială.
Pentru Aristotel, lumea ideilor nu poate fi separată de lumea ființelor și obiectelor concrete. Astfel
Aristotel pune problema reunirii celor două lumi separate de către Platon.
Aristotel critică teoria ideilor lui Platon, deci şi a filosofiei acestuia, afirmând : „Platon mi-e
prieten, dar adevărul îmi este mai scump”.
Aristotel este gânditorul care a elaborat prima clasificare a ştiinţelor, având ca criteriu anumite
calităţi sufleteşti.
El evidenţiază următoarele tipuri de ştiinţe :
1. ştiinţe teoretice (matematica, fizica, metafizica sau filosofia);
2. ştiinţe practice (politica, economia, etica);
3. ştiinţe poetice (creatoare) (se bazează pe creativitate : arta, poezia, retorica)
Înaintea tuturor științelor, la etapa pregătitoare, după Aristotel este logica.
După Aristotel, filosofia este ştiinţa despre principiile fundamentale ale lumii. Învăţătura sa
porneşte de la lămurirea a 4 cauze universale ale tuturor lucrurilor :

1) cauza materială –
este materia sau substratul din care sunt
compuse lucrurile
2) cauza formală (sau esenţa raţională a lucrurilor, Forma) – tiparul sau legea
care-i determină dezvoltarea
3) cauza mişcătoare (sau cauza eficientă) – agentul sau Iniţiatorul proce-
sului (sursa mişcării şi a transformării posibilităţii în realitate)
 4) cauza finală –
ne vorbeşte pentru ce este costruit un lucru; care
este scopul sau care este rezultatul lui
Ultimele trei cauze alcătuiesc un singur principiu universal şi anume – Forma. La Aristotel
Forma – este ceea ce este ideal.
Astfel, filosofia lui Aristotel se întemeiază pe 2 principii :
1. materia primordială (fără formă)
2. Forma pură (fără de materie)
Materia primordială la Aristotel desemnează elementul pasiv al lumii, iar Forma pură este
elementul activ.
Forma pură este identificată cu Demiurgul (Dumnezeu) însă nu ca creator al lumii, ci ca ordonator al
acesteia, deoarece materia primordială este veşnică şi nu este creată de nimeni.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
10
Aristotel este considerat întemeietorul logicii ca ştiinţă despre legile şi formele gândirii corecte.
El considera logica un fel de instrument general pentru studiu şi pentru dobândirea cunoştinţelor din
cele mai diverse domenii.
Lucrările consacrate logicii sunt cunoscute sub numele de „Organon”, ceea ce înseamnă instrument
sau unealtă. Kant spunea că de la Aristotel încoace la logică nu s-a mai adăugat nimic nou.
Aristotel consideră că gândirea umană are anumite legi. Pentru a le înţelege trebuie să clarificăm,
că gândirea este alcătuită din conţinut şi formă. Conţinutul gândirii totdeauna este diferit, pe când
formele gândirii sunt stabile, ele sunt aceleaşi întotdeauna.
Aristotel a elaborat primele 3 (trei) legi ale gândirii logice :

1) legea non-contradicţiei – în fiecare sistem de cunoaştere, relativ separat,

două enunţuri, dintre care unul afirmă şi celălalt
neagă, nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp
şi sub acelaşi raport; (este una din cerinţele fundamentale
înaintate cunoaşterii, în special cunoaşterii ştiinţifice).
2) legea identităţii – ceea ce face ca un lucru să fie absolut asemănător cu un altul.
Înţelegerea în general constă în reducerea (în „identificarea”)
unei cunoştinţe noi la ceea ce cunoaştem mai dinainte.

3) legea terţului exclus – conform căreia din două enunţuri – când unul neagă
ceea ce celălalt afirmă, – unul este neapărat adevărat.
Exemplu: „Soarele este un astru” (A este B) şi „Soarele nu e astru”
(A nu este B) – unul este numaidecât adevărat (a treia posibilitate
nu există : tertium non datum).
În viziunea lui Aristotel, cunoaşterea se începe cu simţurile, dar se termină cu formele logice
ale acestora. Cunoaşterea esenţei lucrurilor, după el, este posibilă cu ajutorul formelor logice
de exprimare a esenţei lucrurilor, numite categorii filosofice.

Acestea sunt 10 (zece) la număr :

1. substanţa (esenţa) – ce este un lucru
2. cantitatea – cât este de mare un lucru
3. calitatea – ce însuşiri are un lucru
4. relaţia – în ce relaţii se află cu alte lucruri
5. locul (spaţiul) – unde se află lucrul
6. timpul – când există lucrul
7. poziţia – în ce poziţie se află lucrul
8. averea – cum se comportă lucrul
9. pasiunea (suferinţa) – ce influienţe suferă lucrul
10. acţiunea – ce acţiune exercită lucrul

Forma logică principală a cunoaşterii adevărate, în viziunea lui Aristotel, este silogismul* –
ca metodă logică de deducere a unor noi cunoştinţe din nişte cunoştinţe deja stabilite (adică regulile
cu ajutorul cărora se poate face un raţionament ).
 Cea mai obişnuită formă de silogism constă din 3 propoziţii, dintre care 2 sunt premisele, iar una
este concluzia unui argument.
Totul în logica lui Aristotel este formulat cu o precizie şi o claritate matematică.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Un alt aspect al filosofiei lui Aristotel este învăţătura sa despre suflet.

În lucrarea „Despre suflet” Aristotel defineşte sufletul ca o „entelechie” (act) a corpului. Sufletul
este caracterizat ca forma şi forţa trupului.
El socotea juste părerile filosofilor, care credeau că „sufletul nu poate fi fără trup. Doar sufletul nu e
corp, ci ceva care aparţine corpului şi de aceea el e prezent în corp”.
Aristotel evidenţiază următoarele tipuri de suflet :

1. suflet vegetativ – este caracteristic plantelor

2. suflet senzitiv (senzorial) – este caracteristic la animale (ele se orientează în spaţiu)
3. suflet raţional – se întâlneşte numai la om (care „cunoaşte şi gândeşte”)
11
La rândul său, sufletul raţional se divizează în :
a) intelectul pasiv – (care există împreună cu trupul)
b) intelectul activ – (care există şi independent de trup)

Filosofia lui Aristotel a constituit apogeul, punctul culminant al filosofiei Greciei antice. Pare că
întreaga viaţă filosofică a Greciei s-a concentrat în operele lui Aristotel.
Aristotel – o minte genială şi revoluţionară, personalitate marcantă a întregii istorii a omenirii.
„Geniul filosofic al Greciei şi-a găsit în el expresia lui universală şi perfectă” – scria Emilli Boutroux,
la 1897.
Învăţătura lui Aristotel a exercitat o influienţă hotărâtoare nu numai asupra gândirii filosofice din
timpul său, dar şi asupra dezvoltării ulterioare a acesteia, în mod deosebit asupra filosofei arabe şi
filosofiei medievale.
Aristotel este un întemeietor aproape universal, stând la începutul mai tuturor ştiinţelor, nu atât în
sens istoric, ci sistematic : este teoretician al retoricii, al poeticii, al moralei, al economiei, al politicii,
este un mare cercetător al naturii, este psiholog, este filosof, întemeiază logica, etica, biologia.

4. Filosofia în perioada elenistă-romană

Perioada elenistă-romană sau mai numită postclasică din istoria filosofiei antice greceşti este cea
mai lungă şi cuprinde sec. IV î.e.n. (anul 322) – sec. VI e.n. (anul 529), circa 850 de ani.
Se caracterizează prin criza sistemului sclavagist şi declinul Greciei Antice. Acest declin s-a
răsfrânt şi asupra filosofiei, care nu este atât de productivă ca în perioada clasică.
În această perioadă vechile învăţături filosofice antice sunt îmbinate în diferite moduri, având
drept scop fie întemeierea unei vieţi morale, fie izbăvirea sufletului prin credinţa în divinitate.
Datorită acestui fapt problematica filosofică are un caracter moral şi religios.

De asemenea, în această perioadă gândirea filosofică din naţional grecească devine elenistă-
cosmopolită (universală, amestecată).
- exprimată în greacă - era naţională
- exprimată în latină - devine internaţională

Perioada elenistă-romană (postclasică) se divizează în două subperioade: elenistă (sec. IV – I

î.e.n., anul 30) şi romană (sec. I – VI e.n., anul 529)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
 Epoca elenistă începe o dată cu cuceririle lui Alexandru Macedon. Expedițiile lui Alexandru cel
Mare a condus la răspândirea culturii grecești în cele mai populate zone ale lumii – de la Egipt până
în India.
Alexandru a strămutat centrul noului imperiu în orașui Alexandria (Egipt) construit de el.
Alături de Alexandria centre ale științei eleniste au devenit Siracuza și Atena.
---------------------------------------------------------------------------
Epoca elenistă se deosebește de cea clasică.
În epoca clasică statul grecesc era atașat de cetățenii săi, avea grijă de ei, îi apăra. Cetățeanul
considera că statul este al lui și el are responsabilitate față de acest stat.
În epoca elenistă caracterul statului se schimbă. Statul nu mai are grijă de cetățenii săi. Fiecare om
trebuie să fie responsabil de viața sa, să aibă grijă de sine.
În această situație se schimbă punctul de vedere asupra fericirii umane. Astfel fericirea devine un
obiect de cercetare important în filosofia elenistă. Dacă, fericirea nu mai depinde de stat, atunci trebuie
de găsit un alt reper.
Și acest reper devine natura, adică omul trebuie să găsească locul său în natură, să aibă anumite
relații cu ea, ceea ce poate rezolva problema.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------
12
Cuceririle romane a adus elenismul la pieire, care datează cu anul 30 î.e.n. (anume în acest an
Kleopatra s-a sinucis). S-a format noul Imperiu Roman cu capitala la Roma, unde au fost atrași filosofii
din Grecia cultă.
Învingătorilor nu le-a rămas nimic altceva, decât să devină elevii învinșilor.
Odată cu extinderea Imperiului Roman învăţăturile filosofice sunt divizate în funcţii de interesul
moral sau religios. De aceea în această perioadă au existat 2 categorii (tipuri) de învăţături filosofice :
1) învăţături filosofice morale
2) învăţături filosofice religioase
În perioada dată problema filosofică centrală este problema fericirii omului.
Învăţăturile filosofice din prima categorie căutau să lămurească fericirea omului în baza cunoaşterii
legilor naturii şi elibrarea de sub necesitatea acestor legi.
Învăţăturile filosofice din a 2-a categorie lămureau fericirea prin intermediul credinţei în divinitate,
considerând că fericirea este imposibilă fără ajutorul divinităţii.

Principalele învăţături filosofice morale sunt : epicurismul, stoicismul, scepticismul,

eclectismul.

Principalele învăţături filosofie religioase sunt : neopytagorismul şi neoplatonismul

------------------------------------------------------------------------------------------------------

Astfel, pe tărâmul roman se renaște filosofia elenistă, care a avut următoarele caracteristici :

1) în condițiile vieții agitate romane, mai întrebată a fost nu logica, nu matematica, ci etica.
2) din toate sistemele filosofice grecești mai populare a fost epicurismul (Titus Lucreţiu Car
ș.a.), și mai ales stoicismul.
3) filosofia întâmpinând un oponent puternic – religiea creștină, se transformă
sub influența ei, găsindu-și manifestare clară în neoplatonism (sec. III e.n.).