CAPITOLUL 3

MATERIALE RESTAURATOARE ÎN ESTETICA

DENTARĂ

Materialele de restaurare coronară a dinţilor au constituit şi constituie încă

obiectul unor ample cercetări, ce urmăresc îmbunătăţirea calităţilor lor fizice, chimice,
biologice. Este foarte clar astăzi că odontoterapia restauratoare nu dispune de un material
ideal, utilizabil din toate punctele de vedere ca material de restaurare a structurilor dure
dentare.
Materiale precum cimenturile silicat, şi în parte şi restaurările directe cu aur
coeziv care au reprezentat mulţi ani materiale de restaurare utile medicului stomatolog în
situaţii clinice bine definite, au rămas azi doar în istorie, după apariţia materialelor compozite
care au înlocuit treptat restaurările tradiţionale.
În decursul a mai bine de 30 de ani de la apariţie, îmbunătăţirea fără precedent a
sistemelor adezive şi a calităţilor răşinilor compozite, a dus la creşterea durabilităţii şi a
aspectu- lui fizionomic al acestora, astfel încât azi este posibilă utilizarea lor într-un spectru
larg de proceduri restauratoare.
Răşinile compozite reprezintă o categorie foarte importantă de materiale restaura-
toare. Cu apariţia lor începe o nouă epocă în ceea ce priveşte cosmetica dentară, ele putând
restaura dinţi cu procese carioase, cu leziuni cu pierdere de substanţă dură dentară de etiologie
necarioasă dar, în egală măsură pot fi folosite şi la rezolvarea altor disfuncţii fizionomice cum
ar fi cele caracterizate prin prezenţa unor treme sau diasteme, pentru alungirea dinţilor scurtaţi
prin procesul de uzură dentară sau pentru corectarea unor vicii de poziţie ale dinţilor, pentru
rezolvarea unor discromii dentare, etc. Utilizate la început pentru restaurarea dinţilor anteriori,
asistăm în ultimele decenii la o dezvoltare a lor fără precedent, devenind din ce în ce mai
perfor- mante, astfel încât astăzi permit restaurarea fizionomică a tuturor dinţilor. Calităţile lor
fizice, chimice, biologice le recomandă azi în rezolvarea diferitelor situaţii clinice.
Acest tip de restaurări se adresează tuturor pacienţilor, cu deosebire celor tineri, la
care este foarte importantă limitarea pierderii de substanţă dură dentară, materialele
compozite fiind considerate din acest punct de vedere drept unele din cele mai conservatoare
materiale restauratoare. De asemenea, ele sunt utilizate în primul rând la dinţii anteriori care
totdeauna au fost restauraţi cu materiale având aceeaşi culoare cu cea a dinţilor.

3.1 MATERIALELE COMPOZITE

Materiale de obturaţie fizionomice, utilizate atât pentru restaurarea dinţilor

frontali cât şi a celor laterali, răşinile compozite, cunoscute şi sub denumirea de răşini
diacrilice, au intrat în practica stomatologică în anul 1960, atunci când chimistul de origine
americană Bowen a sintetizat aşa numita răşină Bowen (citat de Schmidseder 1990)(36).
Această invenţie a pornit de la dorinţa lui Bowen de a aduce unele îmbunătăţiri
proprietăţilor fizice ale unor materiale plastice cunoscute din anul 1933 sub denumirea de
methacrylatul de methyle (MMC). De altfel, încă din 1940 se cunoştea polimerizarea la rece a
acestor răşini şi în 1951 apare primul compozit comercializat.
Bowen, prin încercările sale, a obţinut un material de obturaţie din răşini
polimerizate, întărite cu adaos de particule de siliciu. Aceste răşini cu umplutură au stat la
baza răşinilor compozite de azi.
Din 1960 şi până în zilele noastre, materialele compozite au suferit o serie de
modi- ficări structurale menite să le îmbunătăţească performanţele clinice prin ameliorarea
proprietăţi- lor lor fizice şi chimice.
Răşinile compozite sunt materiale restaurative complexe, trifazice şi au în
compozi- ţia lor:
- o fază organică polimorfă, continuă, constituind matricea;
- o fază minerală dispersată, formată din particule de umplutură;
- agentul sau faza de cuplare care realizează unirea componentei organice cu cea
minerală.
Pe lângă aceste elemente de bază, răşinile compozite mai conţin sistemul de
iniţiere al prizei, stabilizatori sau inhibitori ai polimerizării, pigmenţi şi coloranţi, impurităţi
necontrolate şi necontrolabile, elemente cu rol în obţinerea unor calităţi optime ale
compozitelor.

3.1.1 Compoziţia chimică

3.1.1.1 Faza organică

Este o fază continuă, polimorfă, constituită dintr-un amestec de monomeri şi

aditivi (5%). Monomerii fazei organice sunt: - monomeri principali, de bază;
- monomeri de diluţie, de adiţie.

3.1.1.1.1 Monomerii principali

Majoritatea materialelor compozite conţin monomeri aromatici, cu vâscozitate
scăzută. Primul monomer de bază utilizat a fost MMA, descoperit în 1940 şi comercializat în
1951. El s-a dovedit a fi foarte puţin rezistent la abraziune, nu prezenta o bună etanşeizare şi
avea o tendinţă foarte mare de colorare în timp. Aceste lipsuri au determinat dorinţa de a găsi
noi materiale restauratoare pe bază de MMA. În 1951, pentru prima dată se adaugă la MMA
particule de umplere din Al2O3, pentru a reduce contracţia de priză a materialului în momentul
polimerizării sale.
În 1960, Bowen are ideea de a lega fiecare extremitate a unei molecule de
bisphenol cu un grup glycidylmethacrylat şi obţine prin această combinaţie primul monomer
de bază denumit BisGMA, un Bisphenol-A-diglycidylmethacrylat prin acţiunea dintre
methacrylatul glycidynic (GMA) şi Bisphenol acetona (Bis A).
Monomerii principali au masă moleculară mare, contracţie de priză mică, datorită
structurii voluminoase, capacitate bună de umectare a ţesuturilor dure dentare. Dezavantajul
lor este că sunt toxici pentru ţesutul pulpar şi îşi modifică culoarea în timp.
Din cauza grupărilor OH secundare ce formează cu alte grupări OH din molecula de
BisGMA punţi de hidrogen, precum şi datorită masei moleculare mari, monomerii de bază tip
BisGMA, au vâscozitate crescută. Pentru a mări proprietăţile hidrofile ale răşinii şi pentru a-i
scădea vâscozitatea s-a încercat eliminarea grupărilor OH secundare, precum şi utilizarea unor
monomeri alternativi bazaţi pe uretan dimethacrylaţi, care să înlocuiască parţial sau total
BisGMA. Aceştia au vâscozitatea mai mică, sunt mai hidrofili şi au o duritate mai mare.
 Proprietăţile cerute monomerilor de bază sunt: - contracţie minimă de
polimerizare;
- vâscozitate şi volatilitate mică;
- absorbţie minimă de apă;
- aderenţă la ţesuturile dure
dentare;
- toxicitate minimă pentru pulpa
dentară.

3.1.1.1.2 Monomerii de diluţie

Monomerii de diluţie au rolul de a dilua monomerul de bază. Ei au o masă
molecu- lară mai mică decât monomerii de bază şi au fost introduşi în compoziţia fazei
organice a materialelor compozite pentru a le reduce vâscozitatea şi a permite manipularea
clinică mai bună a materialului. Aceştia sunt:
- TEG-DMA, un triethylen glycol dimethacrylat;
- EG-DMA, etylen glycol dimethacrylat;
- HEMA -hidroxiethyl methacrylat.
Denumiţi în raport cu grupele polimerizabile ca monomeri diluanţi:
- monofuncţionali, cu o grupare polimerizabilă;
- bifuncţionali, cu două grupări polimerizabile;
- trifuncţionali, cu trei grupări polimerizabile,
ei reprezintă cam 25% din totalul masei organice.
Scăderea vâscozităţii masei organice, datorată acestor monomeri de diluţie,
permite umectarea uşoară a suprafeţelor de smalţ gravate acid. Diferenţele de vâscozitate ale
diferitelor materiale compozite aflate pe piaţă, se datorează proporţiei de monomeri de diluţie
pe care îi conţin. Grupările polimerizabile permit participarea monomerilor de diluţie la
reacţia de polimerizare.
Aditivii, în proporţie de 5% din componenţa fazei organice a compozitelor, diferă
în raport cu modul de polimerizare al acestora astfel:
- răşinile compozite chimico-polimerizabile, sistem bicomponent, au următorii
aditivi:
- iniţiatorul de polimerizare care, cel mai ades este peroxidul de benzoil
(POB) sau un derivat de acid sulfinic în proporţie de 0,5-2,5% şi este înglobat în pasta
catalizator
- acceleratori ai polimerizării, reprezentaţi de amine aromatice terţiare cum
ar fi N,N dimetil p-toluidina care a fost înlocuită de N,N dietanol p-toluidina (0,5-3,2%).
Aceştia se găsesc în pasta de bază.
În momentul amestecului celor două paste, acceleratorul descompune iniţiatorul
formând radicali liberi care, la rândul lor, iniţiază polimerizarea monomerilor.
- răşinile compozite monocomponente, fotopolimerizabile au următorii aditivi:
-fotosensibilizatori, care au scopul de a iniţia fotopolimerizarea, cum ar
fi de exemplu eterul etilic sau metilic al benzoinei (2%).
Alţi aditivi pot fi: - inhibitori ai polimerizării, ei au scopul de a nu permite
polimerizarea materialului compozit în timpul depozitării sale;
- stabilizatori de ultraviolete, care absorb radiaţiile ultraviolete;
- coloranţi, pigmenţi, impurităţi.
 3.1.1.2 Faza anorganică

Este cunoscută şi sub denumirea de umplutură şi conţine, în general, substanţe

minerale, compuşi de siliciu în diferite forme cristaline (cristobalit, tridimit, cuarţ), silicat de
litiu-aluminiu, săruri de bariu, zinc, zirconiu, ytriu, etc.
Primele compozite apărute pe piaţă conţineau cuarţ caracterizat prin duritate
foarte mare ce nu permitea realizarea unor particule de umplutură foarte fine, de aceea aceste
compo- zite erau greu de şlefuit, nu aveau radioopacitate, iar expansiunea termică era relativ
mare. Astăzi, majoritatea compozitelor noi conţin ca umplutură sticlă de silice cu conţinut de
bariu, silicat de aluminiu/litiu, siliciu amorf coloidal, florură de bariu, fibre de sticlă, oxizi,
triclorură de yterbiu.
Particulele ce compun umplutura se deosebesc nu numai prin compoziţia lor
chimică ci şi prin mărimea particulelor care pot fi:
- megaparticule (mai mari de 100 m);
- microparticule (între 10-1oo m);
- midiparticule (între 1-10m);
- microparticule (între 0,01-0,1 m);
- nanoparticule (între 0,005-0,001 m),
Particulele mari se prepară din cuarţ, sticlă, ceramică prin măcinare (mărunţire) şi
cernere, obţinându-se particule ascuţite, sub forma de aşchii. Mărimea lor se încadrează între
10-100 m. Pentru a se obţine radioopacitate, la acestea se adaugă bariu, stronţiu, lantan.
Microparticulele cu diametru mediu de 0,01 m se prepară prin hidroliză şi
precipitare, sunt radiotransparente şi alcătuite din SiO2 amorf.
În funcţie de mărimea particulelor de umplutură avem mai multe tipuri de
materiale compozite:

3.1.1.2.1 Compozite cu macroparticule, convenţionale

Au fost primele răşini compozite apărute în practica stomatologică, ele având ca
monomer de bază răşina BisGMA şi macroparticule de cuarţ a căror dimensiuni puteau ajunge
până la 100 m. Răşinile compozite convenţionale conţin cam 75-80% din masa lor
umplutură organică.
Compozitele convenţionale prezentau o serie de neajunsuri:
- duritate mare, cuarţul fiind foarte dur, nu permitea realizarea unor particule fine
prin măcinarea sa;
- datorită particulelor mari şi a durităţii mari a acestora, obturaţiile realizate au o
suprafaţă neregulată, aspră după priză şi nu permit realizarea unor suprafeţe netede prin
finisare;
- nu sunt radioopace decât dacă li se adaugă săruri de stronţiu şi bariu care sunt
elemente minerale mai moi şi conferă pe lângă radioopacitate şi posibilitatea realizării unor
suprafeţe mai netede;
- au coeficient ridicat de expansiune termică, mai mare decât al ţesuturilor dure
dentare;
- matricea de răşină se uzează prin abraziune mult mai repede decât particulele
anorganice, ceea ce duce la apariţia unor suprafeţe neregulate şi în timp, la modificări
coloristice prin impregnare.
Acest gen de materiale compozite cu macroparticule sunt materiale de primă
generaţie, convenţionale.

3.1.1.2.2 Compozite convenţionale moderne

 Compozitele convenţionale moderne încearcă să micşoreze neajunsurile semnalate
ale primei generaţii, utilizând alte tipuri de umplutură, particule mai puţin dure decât cuarţul,
care să permită obţinerea prin măcinare a unor particule mai fine, care să realizeze suprafeţe
mai netede, mai uşor de şlefuit.
Apar astfel particulele cu dimensiuni submicronice, de ordinul a 0,1-0,04 m,
realizate din silice coloidală. Aceasta se obţine prin procese chimice şi anume, prin arderea
tetraclorurii de siliciu într-un amestec de H şi O gazos, obţinându-se hidrolizarea şi
precipitarea la temperaturi înalte a particulelor de oxid de siliciu, de unde şi denumirea de
silice pirolitică sau pirogenă. Particulele astfel obţinute fiind foarte mici, cantitatea lor pe
unitate de volum al materialului este mai mare, crescând foarte mult greutatea materialului.
Ele permit o ameliorare importantă a aspectului estetic al restauraţiei permiţând o finisare ce
lasă în urmă suprafeţe mai fine, mai netede.
Datorită particulelor mici, nu poate fi asigurat un conţinut suficient de mare de
umplutură, ceea ce face ca proprietăţile mecanice ale acestor tipuri de materiale compozite să
nu fie foarte bune. Ele au:
- o vâscozitate mare;
- un procent crescut de masă organică;
- un coeficient de expansiune termică mai mare decât celelalte materiale
compozite;
- un coeficient crescut de absorbţie al apei;
- un modul de elasticitate scăzut;
- sunt mai vulnerabile la abraziune.
Toate aceste neajunsuri au dus la apariţia de noi tehnologii prin care
microumplutura este încorporată în matricea organică. S-au realizat astfel:
- particule omogene- realizate doar experimental, obţinute prin dispersarea
particulelor mici de siliciu coloidal în matricea organică nepolimerizată, ceea ce duce la
creşterea mare a vâscozităţii la concentraţii mici de silice. Ele dau un aspect fizionomic foarte
bun dar proprietăţile materialului sunt slabe.
- particule heterogene- menite să mărească concentraţia de microumplutură din
compozit până la nivelul care să permită îmbunătăţirea proprietăţilor lor mecanice
nesatisfăcătoare cu particule omogene.
S-au folosit soluţii tehnologice prin care să se realizeze particule cu dimensiuni
mai mari de 20-30 m denumite complexe, care să permită o împachetare mai densă, dar să
păstreze structura de microparticule. Aceste complexe sunt dispersate în faza organică în care
anterior s-a dispersat silice coloidală pirolitică. Aceste particule pot fi:
- particule prepolimerizate sub formă de aşchii. Pentru obţinerea lor, răşina cu
microparticule este polimerizată şi apoi mărunţită sub formă de particule de umplutură şi
acestea sunt încorporate în răşini ce conţin microparticule de silice coloidală care apoi vor fi
polimerizate după inserarea materialului în cavitate; prin această metodă se reduce contracţia
de polimerizare.
- particule prepolimerizate sferice, care permit o condensare optimă;
- complexe de microparticule condensate. Microparticulele de SiO2 sunt
sinterizate într-o masă poroasă care se va măcina pentru a forma particule condensate de SiO2
cu diametrul de 25m. Acestea se încorporează alături de microparticulele adiţionale în răşini
nepolimerizate.
Răşina compozită microîncărcată poate fi BisGMA sau UDMA, şi răşinile
compo-zite astfel obţinute pot fi auto sau fotopolimerizabile. Folosind o combinaţie de
particule prepoli- merizate sub formă de aşchii cu complexe de microparticule condensate
(aglomerate), va creşte conţinutul de microumplutură anorganică până la 75% (în greutate).
 Pentru că acestea nu sunt radioopace, li se va încorpora yterbiu sau zirconiu care
să le confere radioopacitatea necesară.

3.1.1.2.3 Compozite hibride

Acestea conţin o combinaţie a macro şi microparticulelor, şi sunt probabil cele
mai folosite compozite. Ele, datorită combinaţiei amintite, îmbină calităţile celor două tipuri
de particule şi anume, calităţile fizice ale compozitelor cu particule convenţionale cu cele
estetice ale compozitelor cu microumplutură.
Principala modificare a acestora este în proporţia şi distribuţia particulelor de
diferite mărimi, pentru că, în funcţie de acestea se măreşte procentul de umplutură al răşinii.
Ele conţin cam 70-80% umplutură organică, particulele umpluturii anorganice având
dimensiuni ceva mai mici decât cele din compozitele convenţionale, până la cele
submicronice din compozitele cu microumplutură.
Particulele mici, submicronice, se găsesc dispersate şi ocupă spaţiile dintre
particu- lele anorganice mari, neregulate. Astfel se îmbină proprietăţile fizice ale celor două
tipuri de compozite.
Răşina de bază a acestor compozite hibride este în general BisGMA, dar poate fi
şi UDMA şi sunt, în general, radioopace şi cel mai frecvent fotopolimerizabile.
Azi, în nomenclatura materialelor compozite apar termeni meniţi să scoată în
evidenţă mai clar compoziţia şi structura lor. Astfel, se utilizează în raport cu conţinutul în
umplutură minerală termenii de:
- compozite monomodale care la rândul lor pot fi:
- compozite convenţionale, cu macroumplutură;
- compozite cu microumplutură:
- de înaltă densitate, create pentru dinţii laterali, cu proprietăţi fizico-
chimice ameliorate, cu structură heterogenă, cu complexe prepolimerizate, ce permit o
încărcare minerală suficientă;
- sferoidală, măcinate, indicate în special pe dinţii laterali, a căror
forme neregulate şi dimensiuni mici ale particulelor permit realizarea unei densităţi ridicate a
umpluturii;
- compozite bimodale, care sunt compozitele de primă generaţie tip Occlusion Ful-
Fil.

3.1.1.3 Agenţii de cuplare (de legătură)

Scopul agenţilor de cuplare este acela de a uni particulele de umplutură ale fazei
anorganice cu monomerii fazei organice a materialelor compozite. De această legătura
depinde rezistenţa şi durata compozitului. Agenţii de legătură cei mai uzuali sunt silanii X-
Si(OR)3, cu grupări polimerizabile X sau hidrolizabile R. Prin hidroliză, rezultă silanoli.
Agentul de legătură este un metacriloxipropil-trimetoxisilan. Legătura se face cu
ajutorul moleculelor bipolare. La început s-au folosit vinil silanii, apoi metacrioxipropil
trimeto- xisilanul.
Legătura între faza organică şi cea anorganică a compozitului prin agentul de
legătură este una mecanică şi chimică. În ultimul timp, pentru realizarea unei legături
mecanice mai bune a particulelor de umplutură cu răşina de bază, se încearcă realizarea unor
particule cu suprafaţă neregulată, rugoasă, care permit o oarecare îmbunătăţire a ancorării în
porii acestora a răşinii de legătură.
În cazul polimerizării compozitului, grupările metacriloxi şi grupările
monomerului participă împreună la reacţie realizând legături covalente şi punţi de H,
rezultând o legare chimi- că de suprafaţă a particulelor de umplutură. Această legare chimică
prezintă avantaje pentru că, în condiţii ideale, ea poate determina o distribuire continuă a
forţelor de solicitare între umplutură şi matrice precum şi faptul că, într-o anumită măsură,
liantul protejează agentul de umplutură împotriva degradării hidrolitice.
Încă nu se cunoaşte numărul optim de legături necesare pentru a realiza o
rezistenţă durabilă la nivelul suprafeţei intermediare, dar se ştie că ea este infuenţată de:
- forma geometrică a suprafeţei particulelor de umplutură;
- compoziţia umpluturii;
- prezenţa impurităţilor.
Cercetările întreprinse au arătat că zona de minimă rezistenţă a răşinilor
compozite se află la nivelul unirii celor două componente.

3.1.2 Polimerizarea răşinilor compozite

Răşinile compozite se diferenţiază între ele şi prin modul lor de polimerizare.

Astfel, se cunosc mai multe sisteme de iniţiere a polimerizării:
- sistem de activare chimică (autopolimerizare);
- sistem de activare prin fotopolimerizare;
- sistem dublu activat, prin fotopolimerizare şi polimerizare chimică.

3.1.2.1 Sistemul de activare chimică a polimerizării

Materialele compozite care prezintă acest sistem de polimerizare prin activare

chimi- că sunt comercializate sub formă de:
- pastă – pastă;
- pulbere – lichid;
- pastă – lichid.
În sistemul pastă-pastă, un component conţine numai catalizatorul, iar celălalt
iniţiatorul de priză. În sistemul pastă-lichid, lichidul are numai monomerul de diluţie şi
accelerator de priză, iar pulberea iniţiatorul, ca de altfel şi în sistemul pastă-lichid.
Iniţiatorul de priză este, de regulă, peroxid de benzoil (POB) sau un derivat al acidu-
lui sulfinic. Catalizatorul sau acceleratorul de priză este o amină terţiară aromatică. Combinarea
celor două părţi componente, respectiv pastă/pastă şi lichid/pulbere sau pastă, se face, în
principiu, în proporţie de 1/1, dar variaţiile acestui amestec pot merge până la 2/1 în favoarea
uneia sau alteia din părţi. Ea duce la eliberarea de radicali liberi care vor iniţia polimerizarea
răşinii.
Radicalii liberi generaţi de sistemul de iniţiere, se ciocnesc de dublele legături C-
C ale monomerului şi se leagă de un electron al dublei legături, lăsând celălalt electron liber.
Astfel, molecula de monomer devine radical liber şi procesul continuă.
În compozitele cu iniţiere chimică, reacţia este relativ uniformă în tot volumul
materialului; totuşi, o mare parte din grupările metacrilat rămân nepolimerizate chiar după
câteva ore.
Polimerizarea este încetinită în prezenţa oxigenului care este absorbit de radicalii
liberi. Orice răşină care vine în contact cu aerul în timpul polimerizării, va dezvolta un strat de
suprafaţă nepolimerizat datorită difuziunii oxigenului în lichidul răşinii. Acest strat
nepolimerizat de suprafaţă, e mai subţire la compozitele fotopolimerizate decât la cele activate
chimic.
Viteza de polimerizare, timpul de lucru şi rezistenţa compozitului depind de:
- tipul şi cantitatea de stabilizator şi inhibitor, precum şi raportul dintre ele;
 - raportul POB/amină;
- tipul de monomer şi de umplutură anorganică;
- temperatura mediului ambiant în momentul polimerizării.
Acest tip de polimerizare are avantajul că:
- nu necesită aparatură specială;
- asigură polimerizarea uniformă independent de grosimea stratului de compozit.
Dezavantajele sunt:
- instabilitate cromatică datorită reacţiei dintre amina terţiară şi peroxid;
- timp de lucru relativ scurt şi timp de modelare limitat (2-3 minute);
- înglobarea de aer în timpul preparării materialului;
- culoare neomogenă dacă cele două componente (paste) nu au aceeaşi culoare şi
nu au fost amestecate corect;
- biocompatibilitate limitată datorită toxicităţii aminelor pentru ţesutul pulpar;
- fularea incorectă poate genera goluri în masa materialului restaurator;
- prelucrarea mecanică, finisarea şi lustruirea restauraţiei pot determina apariţia
unor suprafeţe rugoase responsabile de modificările de culoare ulterioare şi acumularea de
placă bacteriană.

3.1.2.2 Sistemul de activare a polimerizării prin radiaţii

(fotopolimerizare)

Radiaţiile care pot determina activarea fotopolimerizării pot fi:

- incoerente - radiaţii ultraviolete;
- radiaţii vizibile.
- radiaţii coerente (laser).

3.1.2.2.1 Iniţierea polimerizării prin radiaţii incoerente ultraviolete

Radiaţiile ultraviolete ca sistem de iniţiere a fotopolimerizării au constituit primul
sistem utilizat la începutul anilor 1970.
Faza organică a compozitelor fotopolimerizabile cu ajutorul radiaţiilor
ultraviolete conţinea în proporţie de 2% un fotosensibilizator, de regulă eterul metilic sau
etilic al benzoinei. La iradierea materialului cu radiaţii ultraviolete cu lungime de undă de 265
nm furnizate de o lampă specială, fotosensibilizatorul absoarbe radiaţiile ultraviolete şi se
descompune în radicali liberi ce vor iniţia polimerizarea monomerilor.
Compozitele cu acest sistem de iniţiere al polimerizării sunt livrate sub formă de
pastă unică, introdusă într-o seringă. Avantajele lor sunt:
- o mai bună stabilitate cromatică datorită absenţei aminei terţiare;
- timp nelimitat pentru aplicarea şi modelarea materialului restaurator;
- duritate crescută a restauraţiei;
- manipulare uşoară;
- polimerizarea fiind completă în 20-30 secunde, toxicitatea materialului
compozit
asupra pulpei dentare este scăzută.
Dezavantajele ţin de proprietăţile razelor ultraviolete care :
- sunt nocive pentru retină şi tegument;
- nu trec prin pereţii de smalţ determinând o polimerizare insuficientă a
materialului
compozit în aceste zone, sub pereţii de smalţ;
- au putere mică de penetrare, maxim 1,5mm;
- polimerizarea are loc doar atâta timp cât acţionează sursa de lumină;
 - nu poate fi utilizată la materiale compozite cu microumpluturi deoarece, datorită
dimensiunilor mici ale particulelor, radiaţia ultravioletă se dispersează foarte
mult
scăzându-i astfel penetrabilitatea.

3.1.2.2.2 Iniţierea polimerizării prin radiaţii luminoase incoerente, în spectrul vizibil

La acest tip de iniţiere a fotopolimerizării, lampa de u.v. a fost înlocuită cu o
lampă cu filtru triplu, care furnizează o radiaţie cu lungime de undă între 420-450 nm, deci în
domeniul lungimii de undă vizibile (400-800 nm). Sursa de lumină a fost la început un bec
halogen de
75-150W.
Răşinile compozite activate cu lumină vizibilă au un sistem de activare
bicomponent, format din dicetonă (camforchinonă şi cetone aromatice) şi o amină terţiară.
Dicetona fotosensibilizantă, de obicei camforchinonă, absoarbe energia radiantă cu lungimea de
undă de cca. 470 nm (lumină albastră) şi trece în stare de excitare. La momentul oportun de
excitare, dicetona se combină cu amina terţiară şi rezultă un complex oportun care se
descompune, cu eliberarea de radicali liberi şi aceştia vor iniţia polimerizarea răşinii.
Profunzimea până la care pătrunde lumina este foarte importantă şi ea depinde de
o serie de factori. O mare parte a răşinii rămasă neactivată iniţial de acţiunea luminii, în
momentul prizei va rămâne nepolimerizată. Polimerizarea nu este niciodată completă, o mare
parte a grupărilor metacrilat rămânând nepolimerizate chiar după câteva ore. Cu cât gradul de
polimerizare este mai ridicat, cu atât proprietăţile fizice ale compozitului sunt mai stabile.
Gradul de conversie al dublelor legături C-C ale monomerului la 0,2 mm sub
suprafaţa unui compozit fotopolimerizabil optim este de 44-75% deci, cantitatea de metacrilat
nepolimerizat e de 25-56% şi ea depinde de concentraţia diferiţilor monomeri. O conversie
mai mare face să crească contracţia de polimerizare. Dublele legături rămase la capătul
lanţurilor după fotopolimerizarea iniţială devin neutilizabile în 24 ore pentru viitoarele
legături.
Timpul de înjumătăţire al radicalilor liberi rămaşi, potenţial reactivi, este de
numai 30-50 de ore, ceea ce înseamnă că majoritatea reacţiilor ce au loc în timpul
mecanismului de priză şi contracţia consecutivă lor, vor avea loc în primele secunde în timpul
fotopolimerizării şi se completeaza în următoarele două zile.
Sursa de lumină influenţează adâncimea polimerizării şi gradul de conversie al
monomerilor. Lampa cu halogen, folosind o sursă incandescentă a cărei temperatură la nivelul
becului atinge 400 C, face ca numai 10% din energia produsă să fie utilizată pentru emisia de
radiaţii vizibile. Acest lucru a determinat iniţierea unor cercetări pentru găsirea unor lămpi
care să o înlocuiască pe aceasta. Astfel, cercetătorii japonezi au introdus lămpi cu diode LED
care au avantajul că:
- asigură o adâncime mai mare de polimerizare;
- realizează un grad sporit de conversie a monomerilor reziduali;
- nu emit radiaţii ultraviolete;
- au o acţiune rapidă (20-40 secunde);
- au putere mare de penetrare (2-2,5mm).
Lungimile de undă ale acestor radiaţii emise de lămpile cu diode LED sunt de
420-550 nm.
Un alt tip de sursă de lumină folosită pentru fotopolimerizare este acela al
lămpilor tip TriLight, care oferă posibilitatea variaţiei luminoase permiţând astfel modelarea
desfăşurării prizei materialului compozit şi contracţiei consecutive acesteia. Există astfel
posibilitatea realizării unei intensităţi luminoase mai reduse, medie sau standard.
 De asemenea, se cunosc azi sursele luminoase de mare putere, cu frecvenţa în
sistem stroboscopic (descărcare electrică în xenon, plasmă), ce permit fotopolimerizarea
aproape instan- tanee (3-5 minute), eliminând astfel contracţia de priză şi reducând timpul de
lucru. Totuşi, sursele de lumină mai puternice, crescând viteza de polimerizare, vor duce la o
cantitate mai mare de monomeri liberi.
Avantajele fotopolimerizării prin radiaţii vizibile sunt:
- polimerizarea se face în profunzime(2-3mm);
- penetrează ţesuturile dure dentare;
- timpul de priză al materialului este de 20-30 de secunde;
- suprafaţa restauraţiei este netedă, fără porozităţi;
- priza completă elimină toxicitatea materialului restaurator pentru pulpa dentară;
- conferă stabilitate coloristică mare.

3.1.2.2.3 Iniţierea fotopolimerizării prin radiaţii coerente vizibile tip laser

Laserul este un generator de lumină cuantică, ce permite amplificarea luminii
prin stimularea emisiei de radiaţii coerente (la care toţi fotonii sunt în aceeaşi fază şi merg în
aceeaşi direcţie), cu luminozitate ridicată, densitate energetică înaltă, monocromatică şi care
pot fi direcţionate strict.
Laserii au o paletă largă de aplicaţii în stomatologie, în ultimul timp găsindu-şi
utilitatea şi în fotopolimerizarea materialelor compozite. Astfel, laserii cu Argon sunt folosiţi
în polimerizarea compozitelor de mai bine de 5 ani şi prezintă avantaje certe faţă de
polimerizarea convenţională în sensul că:
- lampa cu raze laser se aplică pe stratul de compozit o perioadă de timp mai
scurtă (10 secunde) în loc de 20-40 secunde cât este necesar pentru lumina vizibilă coerentă;
- se reduce timpul de lucru şi creşte confortul pacientului;
- are penetrabilitate de 5-6 mm; se recomandă totuşi polimerizarea în straturi de
2 mm compozit timp de 10 secunde per strat;
- asigură un grad înalt de polimerizare, îmbunătăţind calităţile mecanice ale
compo- zitului;
- cantitatea de monomer rezidual este mai mică, efectul pulpo-toxic mai mic.
Primul timp în procesul de fotopolimerizare este iniţierea, fotoreducţia camfor
chinonei care declanşează formare de radicali liberi care vor acţiona cu noi molecule de
monomer realizând propagarea polimerizării. Reacţia se repetă mereu până se întâlnesc doi
radicali liberi (terminarea polimerizării).
Aparatele laser utilizate în procesul de fotopolimerizare au şi alte avantaje :
- sunt uşor de manevrat;
- sunt programabile;
- sunt ergonomice;
- sunt relativ mici;
- folosesc curent electric de 220 V(sau 110 V), iar pentru răcire folosesc apă sau
aer;
- permit reglarea intensităţii luminii;
- au semnal sonor şi/sau vizual ce anunţă timpul expunerii;
- au piesa de mână cu deschidere de 12 mm, numeroase accesorii utile în zonele
mai greu accesibile;
- reduc hipersensibilitatea postoperatorie.
Totuşi, datorită preţului mare de cost al aparatului care atrage după sine şi
creşterea preţului de cost al realizării restauraţiei, datorită faptului că necesită aparatură
specială şi personal calificat precum şi mijloace de protecţie suplimentare pentru pacient,
medic, asistentă medicală, deocamdată acest tip de aparat se utilizează în fotopolimerizarea
materialelor compo- zite destul de puţin.

3.1.2.3 Iniţierea polimerizării cu ajutorul unor sisteme cu dublă activare

Aceste sisteme de iniţiere a polimerizării materialelor compozite au un sistem de

iniţiere prin fotopolimerizare şi chimic, iar materialul se prezintă sub forma a două paste.
Fotoactivarea iniţiază polimerizarea, iar activarea chimică o continuă şi completează reacţia
de priză.
Acest tip de compozite dual polimerizabile au apărut datorită faptului că timpul
de polimerizare este scurt la compozitele cu iniţiere chimică a polimerizării, precum şi
faptului că, în timpul preparării materialului restaurator (pastei), se remarcă o creştere
continuă a vâscozităţii acesteia.
Prelungirea timpului de lucru se obţine prin iniţierea foto a polimerizării; de
aseme- nea, acest sistem elimină inconvenientul persistenţei în profunzimea compozitului
fotopolimeri- zabil a unor zone rămase nepolimerizate, polimerizarea acestor zone fiind
asigurată de sistemul de iniţiere chimică.

3.1.3 Proprietăţile răşinilor compozite

Proprietăţile răşinilor compozite depind de o serie de factori precum:

- tipul matricei, a răşinilor fazei organice;
- dimensiunea şi compoziţia particulelor de umplutură ale fazei minerale;
- tipul şi cantitatea agentului de cuplare silanic.

3.1.3.1 Proprietăţile mecanice

3.1.3.1.1 Duritatea
Unitatea de măsură pentru duritatea suprafeţei răşinii compozite este indicele
Knopp. Acesta diferă în funcţie de tipul de material compozit. Astfel, la materialele compozite
cu macroumplutură şi la cele hibride, indicele Knopp este de 35-65 kg/mm², pe când la cele
cu microumplutură este de doar 18-30 kg/mm². Duritatea restauraţiei depinde şi de gradul de
polimerizare şi ea poate fi crescută cu 2-4% printr-o polimerizare adiţională, după adaptarea
ocluzală şi finisarea restauraţiei.

3.1.3.1.2 Rezistenţa la uzură

Materialele de restauraţie trebuie să prezinte o rezistenţă la uzură egală cu a
smalţului din zona restaurată. Răşinile compozite au o uzură complexă:
- o degradare chimică, hidrolitică a componentelor sale
- o degradare fizică a suprafeţei restauraţiilor
Degradarea fizică a restauraţiei la nivelul suprafeţei sale este determinată de doi
factori: - abraziunea,
- oboseala materialului restaurator asociată cu stresul intermitent la care este supus în
timpul proceselor de masticaţie.
Această uzură se asociază cu o asprire a suprafeţei restauraţiei datorată parţial (la
compozitele cu microumplutură) zgârierii compozitului şi pierderii particulelor de suprafaţă şi
datorită fricţiunii (la compozitele cu macroumplutură), ducând la o pierdere de substanţă
verticală importantă, neomogenă .
 Pe suprafeţele expuse unor forţe masticatorii mari apar microfisuri atât la
suprafaţa restauraţiei cât şi sub particulele de macroumplutură.
Importantă este şi uzura smalţului dinţilor antagonişti care depinde de tipul de
compozit utilizat. Cu cât particulele de umplutură sunt mai mari cu atât uzura suprafeţei
compozitului este mai mare şi uzura dinţilor antagonisti mai importantă.
Compozitele cu particule de cuarţ dau o uzură mai importantă smalţului dinţilor
antagonişti decât cele cu bariu, staniu sau alte materiale de umplutură.
Fenomenul de oboseală a materialului compozit determină compromiterea
restauraţiei, cu apariţia de fisuri în matricea organică, ca urmare a solicitărilor masticatorii. În
interiorul materialului de restauraţie se produc modificări ce nu sunt vizibile cu ochiul liber şi
care mobilizează particulele de umplutură şi subminează integritatea restauraţiei prin apariţia
de fisuri.

3.1.3.1.3 Modulul de elasticitate

Modulul de elasticitate indică rigiditatea materialului de restauraţie şi este
măsurat în GPa. El diferă în raport cu tipul materialului compozit astfel:
- compozitele cu microumpluturi au modulul de elasticitate de 4-8 Gpa;
- compozitele cu macroumpluturi şi cele hibride au un modul de elasticitate de 8-19
Gpa.
Cu cât cantitatea de umplutură este mai mare cu atât rigiditatea compozitului este
mai mare, asemănătoare cu cea a dentinei (18,5 GPa ), dar mai mică decât a smalţului (82,5
GPa).
Materialele de restauraţie cu un modul de elasticitate mic se deformează uşor sub acţiunea
forţelor de masticaţie puternice, de aceea trebuie folosite materiale compozite cu modul de
elasticitate ridicat, cu o valoare apropiată de cea a dentinei, mai ales în restaurarea dinţilor
laterali.

3.1.3.1.4 Rezistenţa
Este proprietatea fizică care se referă la rezistenţa materialului compozit la
compresiune şi tracţiune. Ea este inferioară materialelor de restauraţie metalice (amalgame).
Rezistenţa la compresiune este mai mare decât cea la tracţiune, fără implicaţii clinice
deosebite.
Rezistenţa la fractură este importantă şi ea se referă la energia necesară pentru a
propaga o fractură în masa materialului compozit. După priza finală a materialului, apar în
masa restauraţiei microfisuri care pot duce în timp la fracturi, mai ales în zonele de minimă
rezistenţă. Cu cât cantitatea de umplutură este mai mare şi particulele au dimensiuni mai mari,
cu atât rezistenţa la fractură a compozitelor este mai mare, astfel:
- compozitele cu microumpluturi au rezistenţa la fractură de 0,7-1,2 MN/m²
- compozitele cu macroumplutură şi cele hibride au o rezistenţă la fractură de
1,4-2 MN m².
Rezistenţa la fractură scade în timp în mediul bucal datorită absorbţiei apei şi
degra- dării fizice.

3.1.3.2 Proprietăţile fizice

3.1.3.2.1 Coeficientul de dilatare termică

La răşinile compozite, coeficientul de dilatare termică este mult mai mare decât
cel al dentinei, acest lucru având o importanţă clinică deosebită. Astfel:
- coeficientul de dilatare termică al dentinei = 8x10 –6 C;
- coeficientul de dilatare termică al smalţului =11x10 –6 C;
 - coeficientul de dilatare termică al compozitelor convenţionale cu
macroumplutură şi hibride = 30X10-6 - 40x10 –6 C;
- coeficientul de dilatare termică al compozitelor cu microumplutură = 40X10-6-
70x10-6 C.
Acest coeficient de dilatare termică face ca, la modificările de 1 grad ale
temperaturii, restauraţiile de compozit să-şi modifice dimensiunile de 3 ori mai mult decât
dintele, şi etanşeitatea închiderii marginale se alterează.
Difuzibilitatea termică a materialului arată capacitatea acestuia de a reacţiona la
stimulii termici temporari existenţi în cavitatea bucală. Ea stopează transmiterea variaţiilor
termice din mediul bucal spre pulpa dentară.

3.1.3.2.2 Radioopacitatea
Pentru materialele compozite obţinerea radioopacităţii necesită:
- utilizarea unor monomeri ce conţin brom, iod
- utilizarea umpluturilor anorganice radioopace cum ar fi sulfatul de bariu,
wolframatul de calciu, fluorurile lantanidelor, care însă modifică proprietăţile răşinilor
compozite. Se mai poate utiliza trifluorura de yterbiu, zirconiu.
Radioopacitatea compozitelor este foarte importantă ea permiţând clinicienilor să
depisteze cariile secundare ce apar mai ales la nivelul restauraţiilor proximale, la marginea
gingivală a acestora. Radioopacitatea se măsoară prin comparaţie cu aluminiul şi e constantă
în mediul hidric.

3.1.3.2.3 Absorbţia apei şi solubilitatea

Răşinile compozite reacţionează în mediul bucal prin absorbţie de apă. Această
apă absorbită modifică proprietăţile fizice şi mecanice ale restauraţiei în sens negativ, al
alterării lor, datorită scindării hidrolitice a silanului de umplutură. De asemenea, duce la
prelungirea duratei polimerizării deci a tensiunilor de contracţie.
Absorbţia maximă de apă pentru o săptămână admisă de Specificaţia ADA e de
1,7 mg/cm², iar saturarea se produce după 2-5 zile.
Răşinile cu microumplutură au o absorbţie mai mare a apei, de 1,5-2 mg/cm² pe
când cele hibride şi convenţionale au un indice de absorbţie al apei de 1,1 mg/cm² datorită
volumului mai mare de procent de răşină.
O cantitate limitată de apă absorbită e benefică obturaţiilor mari şi aceasta pentru
că ea va compensa într-o oarecare măsură contracţia de priză.
După polimerizarea completă a răşinii compozite, solubilitatea acesteia în apă
este relativ scăzută, de 0,01-0,06 mg/cm².
Absorbţia apei şi solubilitatea răşinilor compozite depind de:
- tipul şi cantitatea de monomer de bază şi diluanţi; răşinile bazate pe UDMA au
tendinţă mai mică de absorbţie şi solubilitate mai mică;
- este invers proporţională cu cantitatea de umplutură a răşinii. Cu cât procentul
de umplutură este mai mic, cu atât absorbţia de apă este mai crescută.
- gradul de polimerizare; cu cât monomerii reziduali sunt în cantitate mai mare cu
atât creşte şi solubilitatea răşinii, un timp de polimerizare redus cu 25% face să crească
absorbţia de 2 ori, iar solubilitatea de 4-6 ori.
- interacţiunea dintre monomer şi particulele de umplutură;
- gradul de solubilitate al moleculelor, cea mai puţin hidrofilă fiind TEGDMA;
- compoziţia salivei, vâscozitatea ei.

3.1.3.2.4 Degradarea în mediul bucal

 În timp, în mediul bucal se produce un proces de degradare al compozitului chiar
dacă acesta nu e supus forţelor de masticaţie ci doar variaţiilor chimice şi termice. În acest
proces de degradare sunt implicate:
- grupările metacrilat nereacţionate, rămase după polimerizare care degradându-
se mai repede, pot fi extrase din masa răşinii;
- degradarea hidrolitică a bariului şi stronţiului ce poate duce la apariţia unei
presi -uni la interfaţa răşină/umplutură şi în consecinţă la apariţia de microfisuri;
- apa sau atacul chimic, ca şi variaţiile termice duc în timp la cedarea agentului
silanic de cuplare.

3.1.3.2.5 Stabilitatea coloristică

Restauraţiile compozite suferă în timp, în mediul bucal, o modificare a culorii.
Aceasta apare datorită unor cauze : - extinseci,
- intrinseci;
- o combinaţie între acestea.
Coloraţiile extrinseci sunt determinate de alimente precum: ceaiul, Coca-Cola,
cofeina şi aceasta prin absorbţia maximă de apă care are loc în primele 7-10 zile după
inserarea materialului restaurator în preparaţie. Înainte de polimerizarea completă, ele pot
pătrunde 3-5 m în masa compozitului ducând la colorarea acestuia.
Porozitatea sau rugozitatea suprafeţelor restauraţiilor devin în timp favorabile
colorării compozitului, datorită alimentelor dar şi bacteriilor cromogene din placa bacteriană,
ce au o suprafaţă prielnică de depunere. Cu cât polimerizarea este mai deficitară, cu atât
aceste două defecte sunt mai importante.
Coloraţiile intrinseci se datoresc oxidării aminelor în exces în sistemul de iniţiere
chimică a polimerizării şi în 1-3 ani apare o îngălbenire a restauraţiei.
La compozitele fotopolimerizabile se observă o deschidere a culorii şi creşterea
translucidităţii care se accentuează în 24-48 ore, datorită probabil descompunerii camforchinonei.
Ele, pe termen lung, sunt stabile coloristic dacă polimerizarea a fost făcută corect.

3.1.3.2.6 Contracţia de polimerizare

În timpul polimerizării, răşinile compozite suferă un proces de contracţie de
polimerizare care afectează foarte mult legătura la interfaţa dinte/restauraţie.
Pentru compozitele convenţionale, contracţia volumetrică este de 10-25 %, ca şi
pentru compozitele hibride, pe când pentru compozitele cu microumplutură contracţia de
polimerizare are valori cuprinse între 20-25%.
La compozitele fotopolimerizabile, cam 60% din contracţia totală are loc în
primul minut de fotoiniţiere şi prelungirea timpului de activare nu duce la creşterea contracţiei
totale. Contracţia acestor materiale este centrifugă, spre sursa de lumină, ea este aceea ce tinde
să îndepărteze răşina de pereţii restauraţiei.
La compozitele polimerizate chimic, contracţia de polimerizare este mai lentă,
spre centrul restauraţiei, ceea ce determină un stres mai scăzut la interfaţa
restauraţie/preparaţie, cu o oarecare concavitate a suprafeţei libere a restauraţiei.
Contracţia de polimerizare are impact asupra adaptării restauraţiei la pereţii
preparaţiei, atât a celor din dentină cât şi a celor de smalţ.
Întărirea materialului de restauraţie duce la apariţia de tensiuni de contracţie cu o
valoare de 2,4-7,3, şi acestea se pot materializa prin fisuri în smalţ, mai ales în 1/3 medie şi
cervicală a dintelui, fracturi ale pereţilor cavităţii. Cu cât volumul restauraţiei este mai mare
cu atât posibilitatea producerii fisurilor este mai mare.
În urma cercetărilor efectuate cu privire la contracţia de priză se poate conchide
că:
 - contracţia de polimerizare este direct proportională cu volumul de răşină polimerizată;
- forţa de contracţie se opune forţelor de adeziune ale răşinii şi poate duce la microfisuri,
goluri de aer;
- prin contracţia materialului restaurator pot să apară modificări ale dimensiunii
intercuspidiene;
- cu cât restauraţia este mai complexă cu atât tensiunile de contracţie sunt mai mari;
- contracţia de polimerizare are drept consecinţă coloraţia marginală, la interfaţa
preparaţie/ restauraţie şi apariţia unei sensibiliăţi post-restaurative a dintelui.
Datorită consecinţelor determinate de contracţia de polimerizare, au apărut o serie
de studii ce urmăresc să realizeze răşini diacrilice fără contracţie de polimerizare. S-au utilizat
în acest scop compuşi biciclici şi o polimerizare cu desfacerea inelelor aromatice. Astfel de
monomeri biciclici sunt:
- spiro-orto-carbonaţii (SOC) cei mai studiaţi monomeri biciclici, care determină
o polimerizare aproape neutră din punct de vedere volumetric şi dublarea adeziunii la smalţul
gravat acid;
- spiro-orto-esterii;
- bicicloketal-lactonele;
- trioxibiciclo-octanii.
Altă clasă de monomeri ce conferă contracţie de polimerizare mai mică este cea a
oxibismetacrilatului la care s-a observat o reducere a contracţiei de polimerizare cu 30-40%
faţă de cea a dimetacrilatului folosit frecvent în faza organică a răşinilor compozite.

3.1.3.3 Proprietăţile biologice

Răspunsul pulpar la materialele compozite este foarte greu de apreciat şi mai ales
este dificil de diferenţiat efectul produs de elementele componente ale răşinilor compozite, în
principal al fazei organice, de efectul produs de manoperele terapeutice de realizare a prepa-
raţiilor, efectele percolării marginale şi reacţiile pulpare determinate de însăşi evoluţia
procesului carios. Totuşi, studiile de citotoxicitate arată că răşinile compozite polimerizate pot
induce iritaţii pulpare minime, reversibile la nivelul ţesutului pulpar. Toxicitatea lor se poate
pune pe seama existenţei monomerilor nepolimerizaţi, existenţi în masa restauraţiei dar şi a
complexelor active de suprafaţă formate între componentele cu greutate moleculară scăzută ale
sistemelor de iniţiere fotopolimerizabile.
Dacă restauraţia este voluminoasă, răşina poate rămâne nepolimerizată, dacă este
aplicată în cavităţi profunde, direct pe canaliculele dentinare deschise şi toxicitatea sa asupra
ţesutului pulpar va fi mai mare. De asemenea, răşinile polimerizate incomplet, mai ales cele
cu conţinut scăzut de umplutură, par a fi iritante pentru ţesuturile gingivale. În absenţa
eliberării de fluor în aceste zone nu mai apare rezistenţă la formarea plăcii bacteriene astfel
încât, orice rugozitate sau porozitate a materialului restaurator va determina acumularea de
placă bacteriană care, la rândul său, va accentua şi mai mult iritaţia gingivală deja existentă.
Gravarea acidă a dentinei nu determină prin ea însăşi o inflamaţie a pulpei
dentare şi aceasta pentru că acizii nu ajung la ţesutul pulpar, dar gravarea îndepărtează stratul
de detritus dentinar remanent (DDR) şi deschide canaliculele dentinare permiţând astfel un
flux pozitiv al limfei dentinare şi determinând umiditatea crescută a suprafeţei dentinare.
Microfisurile marginale apărute ulterior vor permite accesul florei microbiene la
pulpă şi iritaţii pulpare consecutive, în situaţia în care plaga dentinară ce va primi restauraţia
de răşină compozită nu va fi supusă procesului de hibridizare, proces care produce o bună
sigilare marginală dar şi sigilarea canaliculelor dentinare ce au fost supuse procesului de
gravare acidă.
 O altă consecinţă negativă pe care o poate avea o răşină compozită fotopolimeri-
zabilă este iritaţia pe care lumina activatoare a fotopolimerizării o poate produce asupra
retinei, printr-o expunere prelungită a ochiului la lumina vizibilă de 470 nm. De asemenea,
lumina poate produce o creştere a temperaturii locale cu 0,5-10C printr-un strat de dentină de
1-2mm grosime şi astfel poate duce la afectarea ţesutului conjunctiv pulpar.
Lumina activatoare cu radiaţii ultraviolete poate să produă leziuni ale epidermei
pacientului sau a medicului, de aceea, utilizarea lămpii producătoare de radiaţii ultraviolete
trebuie să fie făcută cu foarte mare atenţie. Din fericire, utilizarea sa nu mai este de
actualitate.

3.2 CIMENTURILE IONOMERI DE STICLĂ (CIS)

Acum 33 de ani, într-un laborator guvernamental condus de farmacistul

A.D.Wilson (citat de ESPE) a fost realizată cu succes sticla pe bază de silicaţi şi acid
poliacrilic. Ea a fost înregistrată ca patent în Marea Britanie în 1969 şi a devenit cunoscută
sub denumirea de ionomeri de sticlă (sticlă + polimer ionic). Cercetările în acest domeniu au
pornit de la necesitatea de perfecţionare a cimenturilor silicat, ce reprezentau la acea dată
principalul material de restaurare fizionomică a dinţilor anteriori. Lipsa lor de aderare la
structurile dure dentare, cerea realizarea unor preparaţii care, conform principiilor lui Black,
determinau un sacrificiu important de ţesuturi dentare. Pe de altă parte, se cunoştea efectul lor
toxic asupra pulpei dentare şi modificările aspectului coloristic în timp. Aceste neajunsuri au
constituit tot atâtea motive pentru iniţierea unor cercetări menite să înlăture inconvenientele
acestui material fizionomic de restaurare, dar să păstreze şi să îmbunătăţească proprietăţile
sale favorabile. Astfel au apărut cimenturile ionomeri de sticlă.
Materiale moderne, utilizate în restaurările coronare ale dinţilor, au fost introduse
în practica stomatologică în prima lor formă de Wilson şi Kent (citaţi de Cherlea)(11). De la
apariţia lor pe piaţă au suferit multiple îmbunătăţiri devenind azi un material foarte important
în odontoterapia restauratoare şi nu numai.

3.2.1 Clasificarea cimenturilor ionomeri de sticlă

Cimenturile ionomeri de sticlă s-au afirmat în ultimii ani tot mai mult în
domeniul tratamentului restaurator, medicii stomatologi au căpătat experienţă clinică în ceea
ce priveşte tehnica de aplicare şi a beneficiilor pe care le aduc. Domeniul de aplicare al
glassionomerilor a fost lărgit, materialele de restaurare au fost urmate de cimenturi, materiale
pentru obturaţii de bază, pentru sigilări, au apărut materiale cu vâscozitate crescută,
fotopolimerizabile, astfel încât azi dispunem de o mare varietate clinică de cimenturi ionomeri
de sticlă. Aceştia pot fi grupaţi, în funcţie de mai mulţi parametri, astfel:
 După utilizarea lor sunt:
♦ cimenturi ionomeri de sticlă pentru cimentarea lucrărilor protetice;
♦ cimenturi ionomeri de sticlă pentru restauraţii coronare indicate în:
- restaurarea leziunilor cervicale de etiologie carioasă sau necarioasă;
- tratamentul cariilor radiculare;
- restaurări ocluzale minimal invazive;
- restaurări proximale minimal invazive tip – tunel;
- cavitate în galerie (în şanţ).
- restaurări provizorii (de urgenţă sau de aşteptare);
 - restaurarea dinţilor temporari;
- reconstituiri coronare în scop protetic;
- obturaţii apicale retrograde.

♦ cimenturi ionomeri de sticlă pentru -obturaţii de bază - tehnica sandwich

clasică;
- tehnica sandwich
deschisă.
- ca lineri – autopolimerizabili;
- fotopolimerizabili.

 După compoziţie chimică sunt : - CIS convenţionale bicomponente,

pulbere-lichid;
- CIS anhidru;
- CIS fotopolimerizabile;
- CIS cu adaos de pulberi metalice.
 După mecanismul de priză: - autopolimerizabile;
- fotopolimerizabile.
 După modul de prezentare : - sistem bicomponent - nedozat;
- în capsule dozate.
- sistem anhidru dizolvat în - apă distilată;
- acid tartric.
- sistem monocomponent, fotopolimerizabil.

3.2.2 Compoziţie chimică

Din punct de vedere chimic, cimenturile ionomeri de sticlă sunt poliacrilaţi

complecşi sau polialchenolaţi rezultaţi în urma combinării soluţiei apoase a copolimerului
acidu- lui acrilic cu un silicat dublu de aluminiu şi calciu. Compoziţia lor chimică e puţin
cunoscută dar se ştie că ei conţin silice şi fluorite în raport de 1/1,7 şi pot avea în proporţie de
până la 23% fluor.

3.2.2.1 Cimenturi ionomeri de sticlă convenţionale

Cimenturile ionomeri de sticlă convenţionale se prezintă sub forma bicomponentă

:
 pulbere, formată din :
-particule de sticlă cu diametrul de 20-50m care:
-la CIS de primă generaţie era o sticlă ternară de tip aluminosilicat poli-
alchenoic acid;
-la CIS moderne au o compoziţie mai complexă, ele mai conţin:
- fluoruri de aluminiu, calciu, natriu care se adaugă în scop:
- cariopreventiv;
- pentru creşterea rezistenţei mecanice;
- scăderea gradului de transluciditate.
- particule de bariu, stronţiu, lanthan şi o cantitate de corindon cu
scopul de a îmbunătăţi: - transparenţa;
 - opalescenţa;
- transluciditatea.
 lichid, care:
- la prima generaţie de CIS este acidul poliacrilic;
- la cimenturile moderne este constituit din acizi policarboxilici, acizi
organici, acidul poliacrilic obţinut din polimerizare fiind indispensabil pentru legăturile CIS
cu ţesuturile dure dentare. Aceste molecule ale acidului determină, direct proporţional,
creşterea rezistenţei dar şi a vâscozităţii cimentului, ducând la o îngreunare a realizării
amestecului lichid-pulbere. La acizii utilizaţi în soluţie apoasă se adaugă, pentru îmbunătăţirea
calităţii lor fizice:
 acid itaconic sau maleic ce permit:
- o limitare a creşterii vâscozităţii cimentului;
- creşte stabilitatea poliacizilor în soluţii apoase.
 acizi di şi tricarboxilici (3-buten 1,2,3 dicarboxilic) pentru a creşte:
- rezistenţa mecanică finală;
- reactivitatea cimentului;
- aciditatea sa.
dar scade în acelaşi timp legăturile CIS cu structurile dure dentare.
 acid tartric (~ 10%) ce permite: - prelungirea timpului de lucru;
- creşte viteza reacţiei de priză.

3.2.2.2 Cimenturi ionomere de sticlă anhidre

Cimenturile ionomeri de sticlă anhidre sunt varianta recentă de CIS care prezintă
acidul policarboxilic sub forma deshidratată (liofilizată), concentrat şi amestecat direct cu
pulberea. Pentru realizarea cimentului se amestecă pulberea astfel obţinută cu apă distilată sau
acizi (acid tartric). Această malaxare va permite realizarea unui ciment foarte fin, utilizat
pentru sigilare-cimentare (Cherlea)(11).
Cimenturile ionomeri de sticlă autopolimerizabile fac priză prin iniţiere acido-
bazică, acidul fiind reprezentat de electroliţi şi baza de pulberea de sticlă. Prin această reacţie
a sistemelor bicomponente particulele de sticlă sunt dizolvate, cu formarea unei soluţii acide
ortosilicică.

3.2.2.3 Cimenturi ionomeri de sticlă fotopolimerizabile

O cucerire relativ recentă, o reprezintă cimenturile ionomeri de sticlă care

prezintă în plus fotoiniţiatori de polimerizare, asemănători celor care se găsesc la răşinile
compozite foto- polimerizabile rezultând astfel un compus hibrid.
Cimenturile ionomeri de sticlă fotopolimerizabile pot fi :
-sistem bicomponent - pastă-lichid sau pastă-pastă;
-sistem monocomponent – pastă.
Sistemele bicomponente pot fi –nedozate;
-dozate (capsule).
Pulberea CIS fotopolimerizabile conţine un amestec de sticlă fluoro-alumino-
silicat, acid tartric şi acid poliacrilic modificat, iar lichidul lor este o soluţie apoasă pe bază de
HEMA, iniţiatori solubili şi activatori fotosensibili.
Reacţia lor de priză este dublă:
-o reacţie chimică clasică tip acid-bază, cu formarea unui gel poliacrilat;
-o reacţie de formare a unui gel de silice (silicogel) care întăreşte şi leagă
particu- lele de sticlă.
 Aplicarea cimenturilor ionomeri de sticlă în această formă cere mult timp (10
minute) de lucru şi lasă grupări metacrilat nepolimerizate; de aceea, s-a introdus un sistem
tripolimerizabil, ce prezintă o a treia reacţie de priză relativ rapidă, iniţiată de un catalizator. Ea
permite dezvoltarea unor proprietăţi fizice optime şi acolo unde lumina nu poate pătrunde
(Cherlea)(11). Este o autopolimerizare la întuneric a grupurilor metacrilice ce se desfăşoară în 3
faze:
- reacţia acid-bază iniţiată în momentul în care pulberea intră în contact cu
lichidul şi care se poate derula şi la întuneric;
- o reacţie autoiniţiată a radicalilor liberi metacrilici, iniţiată tot de contactul
pulbere-lichid;
- o reacţie fotoiniţiată a radicalilor liberi metacrilici, declanşată de lumina lămpii
de fotopolimerizare. Ea produce fotopolimerizarea materialului până în zona în care lumina
poate penetra materialul.

3.2.2.4 Cimenturi ionomeri de sticlă modificate cu particule metalice

Cimenturile ionomeri de sticlă modificate cu particule metalice reprezintă o altă

variantă a cimenturilor ionomeri de sticlă, apărute din dorinţa continuă de a îmbunătăţi unele
din proprietăţile fizice ale CIS convenţionale, în principal rezistenţa la abraziune. Acestea
prezintă 2 categorii:
- un sistem mixt, alcătuit din sticlă de alumino-fluoro-silicat care reacţionează cu
un
acid acrilic şi formează o matrice de săruri ce înconjoară particulele de sticlă nereacţionate şi
pulberea metalică;
-ciment alcătuit din sticlă reactivă ce a fost fusionată termic cu particule metalice
(Ag) înainte de a fi transformată în pulbere. Această sticlă îmbogăţită cu argint va reacţiona cu
acidul acrilic şi va forma o matrice de săruri ce va înconjura particulele nereacţionate(Suzuki
2001)(37).
Diferenţa dintre cele 2 tipuri de CIS îmbogăţite cu pulbere metalică este că, la a
doua categorie de cimenturi modificate, nu există particule metalice libere în compoziţie după
priza materialului. Un astfel de material este Cermet la care, între particulele de sticlă şi metal
s-au stabilit legături omogene foarte puternice şi care conţine particule de metale nobile (Au,
Ag, dioxid de titan, paladiu) sau sistemul de cimenturi ionomere Ketac-Silver. Aceste
cimenturi cu adaosuri de metale au următoarele caracteristici:
-rezistenţă la abraziune, compresiune, duritate superioară CIS convenţionale;
-o cromatică mai asemănătoare smalţului, datorită oxidului de titan;
-priză rapidă;
-sunt mai puţin sensibile la contaminarea cu apă.
Aceste proprietăţi le indică pentru restaurarea dinţilor temporari.

3.2.3 Proprietăţile cimenturilor ionomeri de sticlă

Cimenturile ionomeri de sticlă se caracterizează prin:

 contracţie de priză minimă;
 expansiune termică similară cu cea a ţesuturilor dure dentare şi o
conductibilitate termică redusă, asemănătoare cu cea a dentinei;
 sunt sensibile la umezeală atât în timpul inserţiei cât şi în primele ore de la
aplicare;
  rezistenţa la uzură este scăzută, ceea ce le face inutilizabile în zone în care
există stopuri ocluzale în ocluzie centrică, contacte interdentare sau funcţii incizale
(Cârligeriu)(8);
 au o suprafaţă rugoasă care determină acumulare de placă bacteriană dar sunt
bine tolerate de parodonţiul marginal, ceea ce le indică în restaurările leziunilor de colet de tip
abraziv sau eroziv. Au o mare rezistenţă la abraziune.
 modulul de elasticitate este mai mic decât al cimenturilor convenţionale;
 duritatea de suprafaţă şi rezistenţa la compresiune este mai bună decât a
cimenturilor policarboxilice;
 aderenţă foarte bună atât la nivelul smalţului cât şi al dentinei asigurând o
închidere marginală bună. La nivelul smalţului aderenţa lor este mai bună decât la nivelul
dentinei, permiţând reducerea infiltraţiilor marginale şi această aderenţă se realizează prin
mijloace fizico-chimice, prin legături ionice şi legături polare (punţi de hidrogen). Aderenţa
nu necesită gravare acidă, ci doar o condiţionare a plăgii dentinare cu acid poliacrilic 10%
timp de 20 secunde sau acid poliacrilic 40% (Durelon) pentru 20 secunde, urmată de spălare
cu apă călduţă 30 secunde. Aderenţa se produce şi în mediu umed.
 biocompatibilitatea asupra ţesutului pulpar şi a parodonţiului marginal este
recunoscută, totuşi, în cavităţile profunde, la care se apreciază că stratul de dentină este sub
0,5mm, se indică aplicarea lor peste un liner cu hidroxid de calciu şi aceasta pentru că s-a
constatat că în aceste situaţii pot determina necroză pulpară [Cârligeriu 2000(8),Bratu
1994(5)].
 au efect cariostatic fiind donatoare de fluor şi după priză, cu efect în prevenirea
cariei secundare marginale şi a recidivei de carie. Ele pot absorbi şi alţi ioni de fluor din
mediu pe care ulterior pot să-i elibereze în ţesuturile dentare înconjurătoare.
 stabilitatea coloristică este mai bună decât a cimentului silicat în timp însă,
suferă o infiltrare a materialului care determină creşterea opacităţii sale. Sunt mai puţin
estetice decât compozitele şi mai opace. Transluciditatea lor depinde de grosimea stratului de
ciment, o grosime de 1 mm, oferindu-le o transluciditate optimă.
 timpul de priză iniţial este de 3-8 minute, iar cel final de 24 h fiind influenţat de
umiditate, temperatura mediului ambiant care cu cât e mai ridicată cu atât timpul de priză se
scurtează, de raportul dintre părţile componente ale cimentului şi de mărimea particulelor.
 au o manevrabilitate relativ simplă şi rapidă şi sunt mai rezonabili din punct de
vedere economic.
În ultimii ani asistăm la apariţia a o serie de cimenturi ionomeri de sticlă cu
calităţi mecanice din ce în ce mai performante. Un astfel de preparat este Ketac-Molar
(ESPE), ionomer de sticlă cu vâscozitate mare, indicat pentru zona posterioară a arcadelor
dentare şi care se remarcă printr-o putere mare la compresie, abraziune minimă, solubilitate
scăzută dar şi printr-un comportament la fulare similar cu cel al amalgamului dentar. Prezintă
4 culori ce asigură o bună estetică dinţilor posteriori.
Un alt preparat din gama glassionomerilor convenţionali este ChemFlex
(Dentsply DeTrey) recomandat de către fabricant pentru utilizarea lui în zone de stres ocluzal
şi în cavităţi situate pe dinţii posteriori şi este socotit un material ideal pentru utilizarea în
tehnica restauratoare atraumatică.
Desigur, exemple ar fi multe, fiecare firmă producătoare recomandându-şi
materialul ca fiind cel mai bun şi cel mai indicat, lucru simplu de explicat dacă ne gândim la
caracteristicile economiei de piaţă, ceea ce se poate afirma însă azi este faptul că, indiferent
de calităţile sale, cimentul ionomer de sticlă nu poate fi socotit un înlocuitor ideal pentru
restaurările din amalgam ale dinţilor laterali.
 3.3 COMPOMERII

La început a apărut un hibrid între cimenturile ionomeri de sticlă şi răşinile

diacrilice compozite, cunoscute pe piaţa materialelor dentare în 1992 sub forma unor
cimenturi ionomere modificate cu răşini. În 1993 apar sub denumirea de compomer, material
restaurator care îmbină proprietăţile chimice ale glassionomerilor cu calităţile materialelor
compozite, de unde şi denumirea lor. Uneori sunt denumite şi compozite modificate cu
poliacid.
Sunt formate din răşină metacrilică carboxilată şi sticlă fluoro-alumino-silicat.
Sunt materiale monocomponente, se prezintă sub forma de paste plasate în capsule sau seringi
şi se fotopolimerizează. Acest sistem monocomponent oferă o serie de avantaje:
-uşurinţă şi comoditate în manipularea materialului;
-materialul prezentat în capsule sau seringi e ferit de contaminare şi permite o
aplicare curată.
Din punct de vedere estetic ele se apropie de calităţile compozitelor deci aspectul
lor estetic este bun.
Sunt eliberatoare de fluor oferind astfel carioprotecţie dar, din acest punct de
vedere ele nu se ridică la gradul de protecţie oferit de glassionomeri.
Cuplarea chimică a compomerului la ţesuturile dure dentare are loc pe baza
legăturilor ionice între grupările sale funcţionale hidrofile carboxilice şi ionii de calciu din
substanţa dentară cu care vine în contact. Complementar pot apărea şi legături de hidrogen.
Compomerii nu necesită gravare acidă şi aceasta pentru că ei prezintă un sistem
adeziv ce conţine primer autogravant, acest lucru constituind un mare avantaj prin scurtarea
timpului de lucru. Totuşi, s-a constatat că acest sistem de adeziune dentară cu primeri
autogravanţi are o activitate acidă slabă, nereuşind să graveze în smalţ retenţii suficient de
puternice, iar în stratul de dentină produc o demineralizare de doar 0,2m. În această situaţie
adeziunea se deteriorează rapid, după 6 luni putându-se observa colorarea marginală a
restauraţiei sau carii secundare (Iliescu 2001)(20).
Compomerele pot fi folosite şi cu sistemele adezive ale altor componente dar, în
acest caz, necesită demineralizarea chimică a smalţului şi dentinei.
Compomerele sunt caracterizate prin următoarele proprietăţi:
 rezistenţă scăzută la uzură în comparaţie cu răşinile compozite;
 au o manevrabilitate facilă;
 sunt eliberatoare de fluor;
 au modificări dimensionale mai mici decât glassionomerii şi se apropie de cele
ale răşinilor compozite;
 coeficientul de expansiune termică este apropiat de cel al structurilor dure
dentare;
 au o rezistenţă la compresiune comparabilă cu a materialelor compozite şi o
rezistenţă la abraziune bună;
 din punct de vedere estetic ei au un grad de opacitate apropiat de cel al răşinilor
compozite;
 sunt radioopace;
 au o contracţie de priză de aproximativ 3% anulată parţial de o dilatare de
aproximativ 2% din volum;
 pot fi finisate satisfăcător.
Se prezintă sub formă monocomponentă de pastă în diferite nuanţe care diferă
numeric de firma producătoare, în seringi sau capsule şi un adeziv mono sau bicomponent.
 Reacţia de priză are loc în 2 etape:
-prima etapă este o reacţie tipică compozitelor fotopolimerizabile, pasta mono-
componentă întărindu-se prin fotoactivare, la adăpost de salivă, sub izolare
-etapa a doua se face prin absorbţie de apă, în funcţie de volumul obturaţiei, până
se atinge limita de saturaţie în apă, care reprezintă 3% din greutatea compomerului. Aceasta
se petrece în 2-3 luni. În prezenţa apei şi a grupărilor carboxil din poliacid şi a ionilor metalici
din particulele de sticlă, are loc o reacţie acid-bază lentă, cu formare de hidrogeli în structura
răşinii.
Priza propriu-zisă a compomerului are loc prin fotopolimerizare şi de ea depind
proprietăţile fizico-mecanice ale restauraţiei, în timp ce reacţia ionică acid-bază nu are acţiune
în acest sens dar ea e utilă mecanismului de difuziune ionică care eliberează lent şi la un nivel
scăzut, ioni de fluor cariopreventivi.
Compomerii au indicaţii de utilizare pentru:
-restaurarea unor leziuni cervicale carioase sau necarioase (abraziuni,eroziuni);
-restaurarea de procese carioase radiculare;
-restaurarea dinţilor temporari;
-restaurări tip sandwich la cavităţile de clasa a II-a;
-refacerea temporară a dinţilor fracturaţi;
-refaceri de bonturi.

BIBLIOGRAFIE

1. Atsuta M.,Abell A.K.,Turner D.T.,- A new coupling agent for composite materials:4
-Methacryloxyethyl trimellitic anhydride.Journal of Biomaterials Research 16,5,619
-628,1982.
2. Baum L.,Phillips R.W.,Lund M.R. – Textbook of Operative Dentistry Third ed.Saunders
Company 1995.
3. Barnes D.M.,Blanc L.W.,Thompson V.P.,Holston A.H.,Gingell J.C. – a 5 and 8 year clinical
evaluation of a posterior composite resin.Quintessence Int.22,2,143-151,1991.
4. Bayne S.C.,Taylor D.F. – Dental materials In:ed.Sturdevant C.M.,Roberson T.M.,Heymann
H.O.,Sturdevant J.R.-The art and science of Operative Dentistry third ed.Ed.Mosby
St.Louis
Missouri 206-288,1995.
5. Bratu D. – Materiale dentare. Ed.Helicon, Timişoara, 1994.
6. Brackett W.W.,Robinson P.B. – Composite resin and glass ionomer ciment :curent status for
use in cervical restorations.Quintessence Int.21,445-447,1990.
 7. O’Brien W.J.—Dental Materials.Properties and Selection.Quintessence books Illinois
Chicago,1997.
8. Cârligeriu V.,Bold A. – Odontoterapie restauratoare.Ed a II-a Ed.Mirton, Timişoara,2000.
9. Charbeneau G.T.,Bozell R.R. – Clinical evaluation of glass ionomer cement for restauration
of cervical erosion.J.Dent.Res. 98,936-941,1979.
10. Cherlea V. – Prepararea cavităţilor ocluzale şi proximale pentru obturaţii. Arta
Stomatologică
2,20-22,1996.
11. Cherlea V. – Cimenturi cu ionomeri de sticlă.Ed.Prahova,1996.
12. Cherlea V.- Obturaţii cu compozite fotopolimerizabile în cavităţi ocluzale şi proximale.Arta
Stomatologică 3-4,7-9,1997.
13. Collins C.J.,Bryant R.W.,Hodge K.L. – A clinical evaluation of posterior composite resin
restorations:8-year findings.Journal of Dentistry 26(4),311-337,1998.
14. Craig R.G. – Materiale dentare restaurative.Ed ALL Medicall,Bucureşti,2001.
15. Croll T.P. – Visibile light –hardened glass ionomer ciment basse/liner as an interim
restorative material.Quintessence Int.22,137-141,1991.
16. Eichmiller F.C. – Research into Non-Mercury Containing Mettalic Alternatives Operative
Dentisty Supplement 6,111-118,2001.
17. Gafar M.,Andreescu C. – Patologie şi terapie odontală. Litografia UMF 1990.
18. Garcia -Godoy F.—Glass ionomer materials in Class II composite resin restorations :to
etch
or not to etch? Quintessence Int.19,241-242,1988.
19. Iliescu A.,Andreea Popescu,Tetelbaum O. – Compomerii-o nouă clasă de materiale de
obturaţie coronară de durată.Revista de Medicina Militara ,98,55-62,1995.
20. Iliescu A.,Gafar M. -- Cariologie şi Odontoterapie Restauratoare.Ed.Medicala
Bucureşti,2000.
21. Jorgensen K.D.,Itoh K.,Munksgaard E.C.,Asmussen E. – Composite wall-towall
polymerisation contraction dentin treated with various bonding agents.Scandinavian
Journal
of Dent.Res.93,3,276-279,1983.
22. Lee W.,Eakle W. – Possibble role of tensil stress in the etiology of cervical erosive lesions
in
teeth.J.Prosth.Dent.52,374-380,1984.
23. Lina A.,Mc.Intre N.S.,Davidson R.D. – Studies on the adhesive of glass ionomer ciment to
dentin.J.Dent.Res.71,1836-1841,1992.
24. Mair L.H. – Ten –year clinical assessment of three posteror resin composites and two
amalgams.Quintessence Int.29,8,483-490,1998.
25. Meerbeek B.,Perdigao J.,Gladys S.,Lambrechts P,Vanherle G.—Enamel and Dentin
Adhesion.In:ed.Schwartz R.S.,Summitt J.B.,Robbins J.W.-Fundamentals of Opertive
Dentistry.A Contemporary Approach.Quintessence books Illinois 141-186,1996.
26. Mertz-Fairhurst E.J.,Curtis J.W.,Jr.,Ergle J.W.,Rueggeberg F.A.,Adair S.M-
Ultraconservative and cariostatic sealed restorations:resultats at year 10 (see
coments).J.Am.Dent.Assoc.129(4),410-412,1998.
27. Mitchell D.A.,Laura Mitchell – Ghid clinic de stomatologie.Ed.ALL,Bucureşti,1999.
28. Mount G.J.,Hume W.R.-Conservarea şi restaurarea structurii dentare.Ed.ALL
Bucureşti,1999.
29. Nolden R. – Zahnerhaltungskunde,Ed.Thieme Verlag,Stuttgart ,1994.
30. Nordbo H.,Leirskar J.,Von der Fehr F.R. – Saucer –shaped cavity preparations for posterior
aproximal resin composite restorations :observation up to 10 years.Quintessence Int.29,1,5
-11,1998.
31. Pătraşcu I.,Glazov Bucur V.—Cimenturi ionomere de ultimă generaţie.Medica 1,2,12
-13,2000.
32. Powell L.U.,Jonson G.H.,Gordon G.E. – Clinical evaluation of cl.V abrasion ,erosion
restorations.J.Dent.Res.Abstr.,72,705,1514-1518,1992.
33. Rees J.S.,Jacobsen P.H. – Restoration of posterior teeth with composite resin.1:direct
placement.Dental Update 23,10,406-410,1996.
34. Roman Alexandra,Angela Pop – Caria dentară.De la teorie la practică.Ed.Dacia Cluj
-Napoca,2000.
35. Românu M.,Bratu D.,Lakatos S.,Zeno Floriţă – Polimerizarea în stomatologie.Ed.Brumar
Timişoara 2000.
36. Suzuki M.M. – Recent Comercial Composite Formulations .Operative Dentistry
Supplement
6,145-151,2001.
37. Suzuki M.M.,Jordan R.E.—Glass ionomer composite sandwich tehnique.J.A.D.A. 120,20
-22,1990.
38. Tjan A.H.,Dunn J,R, -- Microleakage at gingival dentin margins of Class V composite
restorations lined with linght-cured glass ionomer cement.Journal of the American Dental
Association 121(6),706-710,1990.
39. Vankerckhoven H.,Lambrechts P.,Mvan Beylen and al. – Unreacted Methacrylate Groups
on
the Surfaces of C omposite Resins,J.of Dent.Res.61,6,791-796,1982.
40. Yeh C.L.,Miyagawa Y.,Powers J.M. – Optical Properties of Composites of Selected
Shades.J.of Dent.Res.61,6,796-801.1982.
41. Wendt S.L.,Leinfelder K.F. – Clinical evaluation of Clearfil photoposterior:e-year results
American Journal of Dentistry 5(3),121-125,1992.
42. Wibowo G.,Stockton L.W.,Suzuki M. – Microleakage of ClassII composite
restoration:Adye
penetration study .Journal of Dental Research 78 (special issue),155(Abstract),1999.

CAPITOLUL 4
 ADEZIUNEA DENTARĂ

Prezentul şi viitorul stomatologiei restauratoare sunt strâns legate de materialele

adezive. Un adeziv este o substanţă care menţine legate între ele două suprafeţe sau două
materiale. Pentru a face aceasta, adezivul poate utiliza pe o suprafaţă plană, o legătură chimică
între atomi sau molecule sau o legătură mecanică sau micromecanică.
La nivelul interfeţei dintre adeziv şi aderent există 3 tipuri de adeziune:

 adeziune fizică, care reprezintă atracţia dintre două corpuri aflate în contact
foarte strâns, datorită forţelor intermediare şi, în funcţie de care, există 3 tipuri de adeziune:
- mecanică;
- electrostatică;
- specifică.
 adeziune chimică, care se realizează prin formare de legături ionice covalente şi
coordinative. Moleculele adezivului sunt absorbite pe suprafaţa aderentului şi reacţionează cu
grupele active ale acestuia realizând legături chimice.
Adeziunea mecanică este rezultatul unei întrepătrunderi a materialului adeziv în
neregularităţile create pe suprafaţa aderentului. Pentru creearea acestor neregularităţi se
procedează la instrumentarea sau demineralizarea suprafeţei aderentului.
În stomatologie, colajul sau adeziunea prezintă două mecanisme- mecanismul
micromecanic, preponderent în numeroase tehnici de adeziune dentară, cel mai cunoscut fiind
cel realizat prin gravarea acidă a smalţului şi cel de adeziune fizico-chimică, care determină o
legătură între substanţa dentară şi adezivul de legătură prin intermediul mecanismelor
următoare:

 schimbul de forţe electrostatice între moleculele polarizate (dipoli);

 legarea prin punţi de hidrogen, legătură foarte instabilă în mediul umed;
 o adevărată legătură chimică, legătura covalentă sau ionică, mult mai stabilă.
În odontoterapia restauratoare această adeziune se referă la posibilitatea
materialului utilizat pentru restaurarea coronară de a se uni cu ţesuturile dure dentare ale
preparaţiei şi acest lucru are drept consecinţe clinice:

 realizarea unor preparaţii dentare cât mai conservatoare, datorită creşterii

retenţiei fizice a materialului de restauraţie la pereţii preparaţiei;
 se reduc microinfiltraţiile marginale la interfaţa preparaţie/restauraţie, deci,
diminuă posibilitatea de apariţie a sensibilităţii dureroase postoperatorii precum şi a cariei
secundare;
 creşte rezistenţa complexului dinte/restauraţie şi diminuă riscul unor fracturi
ulterioare ale pereţilor preparaţiei sau ale cuspizilor subminaţi.

Indiferent de legăturile prin care se realizează adeziunea între 2 suprafeţe, pentru

ca această adeziune să se poată produce, e necesar ca aceste suprafeţe să vină în contact strâns
între ele şi acest lucru e posibil doar prin umectarea suprafeţelor. Umectabilitatea reprezintă
aptitudinea unui lichid de a intra în contact intim cu un solid prin întinderea sa pe suprafaţa
acestuia din urmă.
 Adeziunea dentară, aproape totdeauna se bazează pe legătura mecanică dar,
concomitent cu aceasta, se pot produce şi legături chimice. Pentru o bună adeziune dentară este
foarte important modul în care adezivul umezeşte suprafeţele dentare şi acest lucru depinde
de :

 realizarea unui contact intim între cele două suprafeţe;

 cele două suprafeţe trebuie să fie curate, necontaminate iar tensiunea
superficială a adezivului să fie mică, pe când aderentul trebuie să deţină o energie mare de
suprafaţă pentru a determina o bună adeziune;
 vâscozitatea adezivului să fie optimă. Cu cât acesta e mai vâscos, cu atât el are o
rezistenţă la curgere mai mare şi cu cât vâscozitatea sa e mai mică, cu atât el curge mai uşor de
pe suprafeţele de umectat.
Adeziunea dentară diferă la smalţ faţă de dentină datorită structurilor diferite ale
celor două ţesuturi dure dentare.

4.1 ADEZIUNEA AMELARĂ

Adeziunea amelară este o procedură clinică durabilă şi reproductibilă care se

obţine relativ uşor. Încă din 1955, Buonocore M.G. (citat de Anghel Vâlceanu 1999)(2) a
prezentat tehnica de gravare acidă a smalţului pentru a întări legătura lui cu răşinile acrilice. El
a utilizat acid fosforic 87% pe care l-a aplicat timp de 30 de secunde pe suprafaţa de smalţ. A
fost necesar să treacă mai bine de 20 de ani până când gravarea acidă să fie acceptată de către
specialişti, tehnică prin care Buonocore a revoluţionat stomatologia restauratoare şi a
fundamentat tehnicile adezive.
Smalţul este o substanţă poroasă şi devitală. El este constituit în proporţie de 95-
96% (din greutate) din substanţe minerale, din care hidroxiapatita anorganică reprezintă cea
mai mare parte şi în proporţie de 4% dintr-o matrice hidro-proteică.(Andreescu, Iliescu 1995)
(1). Smalţul este ţesutul cel mai înalt mineralizat din organism şi conţine o structură cristalină.
Cristalele formează ceea ce se cunoaşte sub numele de prisme de smalţ, unitatea structurală
fundamentală a smalţului, între care se află substanţa interprismatică.
Orientarea prismelor de smalţ este astfel făcută încât ele să reziste presiunilor
masticatorii exercitate asupra lor, de aceea, această orientare se modifică de la o zonă la alta a
coroanei dentare. Suprafaţa amelară are de asemenea, o constituţie destul de complexă şi, din
acest motiv, este necesar, înaintea oricărei adeziuni, să se aplice un agent de cuplare pe
suprafaţa smalţului(Gwinett,1994)(24).
Adeziunea amelară necesită o pregătire prealabilă a suprafeţei smalţului prin
gravare acidă. Pentru aceasta, se utilizează acidul fosforic concentrat între 15-40%. Gravarea
va trebui să dureze peste 15 secunde, astfel se va putea obţine o adeziune cu o forţă de
tracţiune superioară, suficientă pentru a se opune forţei de retracţie de polimerizare.
 Fig. 4.1 – Sistemele de retenţie micromecanică realizate prin gravare acidă a
smalţului (după Bayne şi Taylor în Sturdevant şi colab.
“The art and science of Operative Dentistry”1995).

Prin gravarea acidă a smalţului se obţine o adeziune mecanică a materialelor de

restaurare coronară (compozite, ceramică, metale), adeziune ce se realizează prin intermediul
unei răşini lichide, cu un coeficient crescut de umiditate. Agenţii de legătură amelari sunt răşini
diacrilice neşarjate care sunt reţinute în interiorul microretentivităţilor amelare prin
polimerizare. Ele conţin aceeaşi monomeri pe care îi conţine şi răşina compozită dar la aceştia
proporţia monomerului de diluţie este mai mare şi acest lucru atrage după sine scăderea
vâscozităţii adezivului.

adeziv

smalţ

macrofisură

microfisură

demineralizant
interprismatic
demineralizant
intraprismatic

Fig. 4.2 - Aspectul schematic al retenţiei micromecanice a smalţului gravat acid

(după Bayne şi Taylor în Sturdevant şi colab. The art and science of Operative Dentistry
1995).

În urma gravării acide a smalţului, acesta va prezenta caracteristici care sunt

dependente de:
 - acidul folosit pentru demineralizare (fosforic, maleic, citric, clorhidric, EDTA,
etc.);
- concentraţia acidului folosit; s-a ajuns azi la concluzia că o concentraţie de 35-
37% a acidului fosforic este cea optimă;
- timpul de acţiune al acidului pe suprafaţa smalţului care la început a fost de 60
de secunde, pentru ca azi să se ajungă la concluzia că 15 secunde sunt suficiente pentru o
demineralizare eficace;
- starea fizică a acidului. Acidul sub formă de soluţie este mai greu de manevrat
decât cel sub forma de gel colorat, care este mai uşor de observat şi are o putere de penetrare
mai mare în suprafaţă şi profunzime;
- suprafaţa smalţului rezultată în urma acţiunii acidului. Demineralizarea lui
creşte energia de suprafaţă şi umectabilitatea suprafeţei sale; orice contaminare a suprafeţei
smalţului poate reduce eficacitatea legăturii;
- de impresiunile compozitului care se întrepătrund cu neregularităţile suprafeţei
smalţului condiţionat acid, rezultate prin dizolvarea hidroxiapatitei, formând între prismele de
smalţ macroimpresiuni, iar în interiorul lor microimpresiuni foarte fine şi în număr mai mare
decît primele (fig. 4.1 şi fig. 4.2).
Cu cât aria de smalţ disponibilă gravării acide este mai mare, cu atât adeziunea şi
închiderea marginală a restauraţiei sunt mai bune; de aceea, la dinţii frontali la care smalţul
disponibil gravării acide este în cantitate mai mică, se recomandă bizotarea marginilor de smalţ
ale preparaţiilor, spre deosebire de zonele laterale ale arcadei dentare unde, datorită forţelor
dezvoltate în timpul procesului masticator, acest lucru nu este recomandat.
Etapele gravării acide ale smalţului sunt următoarele:
 curăţarea suprafeţei ce urmează a fi gravată cu ajutorul unei paste fără
glicerină;
 uscarea dintelui prin izolarea sa cu digă din cauciuc sau când acest lucru nu
este posibil, cu rulouri de vată şi o aspirare suficientă;
 gravarea propriu-zisă, care se face pe dintele uscat pe care se aplică acid
fosforic 30-35% timp de 15 secunde;
 urmează spălarea cu un jet de apă sub presiune şi apoi uscarea cu aer sub
presiune;
 suprafaţa gravată trebuie să aibă un aspect de suprafaţă cretoasă;
 suprafaţa gravată trebuie să rămână uscată; dacă ea este contaminată cu salivă,
va trebui să fie supusă unei noi gravări timp de 15 secunde.
Adeziunea amelară depinde, în final, de eficienţa dizolvării cristalelor minerale intra şi
interprismatice în care răşina hidrofobă va pătrunde prin capilaritate şi va fi reţinută ca urmare
a procesului de polimerizare.

4.2 ADEZIUNEA DENTINARĂ

În realizarea adeziunii dentinare un rol foarte important îi revine structurii

dentinei.
Dentina este un ţesut dur, mineralizat, compus din :
- dentina pericanaliculară, având o foarte mare parte mineralizată;
- dentina intercanaliculară (bogată în colagen);
- canalicule sau tubuli dentinari, în interiorul cărora întâlnim prelungirile
odontoblastice şi fluidul dentinar:
 Dentina este compusă din aproximativ 65-70% (în volum) din elemente anorganice,
20% elemente organice şi 13% apă.
Matricea organică a dentinei este compusă în proporţie de 90% din colagen dentinar, care
este o proteină bazică alcătuită din procolagen, tropocolagen şi colagen matur şi în proporţie de
8-9% dintr-o substanţă de bază noncolagenică.
Partea anorganică este constituită în principal din cristale de hidroxiapatită care sunt
mai mici decât cele din smalţ şi conţin Ca, P, CO2, Mg şi alte substanţe minerale în proporţii
mai mici de 1% (Andreescu, Iliescu1995)(1). Această compoziţie chimică conferă dentinei o
reactivitate diferită faţă de cea a smalţului. Astfel, dentina este mai solubilă decât smalţul şi are
potenţial crescut de schimburi ionice cu fluidele organismului. Ca urmare a instrumentării
ţesuturilor dure dentare, pe suprafaţa plăgii dentinare rezultate se va acumula un detritus
dentinar remanent cunoscut şi sub denumirea de “smear layer”, şi care este, de fapt, o peliculă
fină, alcătuită din particule microcristaline încorporate într-o matrice organică denaturată.
”Smear layer” –ul apare ca un strat amorf, poros, relativ neted şi are o grosime de cel mult 1-2
microni. Este alcătuit din:
- reziduri de origine amelară şi dentinară: - anorganice (cristale de hidroxiapatită)
- organice - colagen denaturat din dentina
inter şi pericanaliculară;
- glicoaminoglycani;
- proteoglycani;
- elemente de origine odontoblastică;
- bacterii.
- reziduri de origine extradentară: - salivă;
- sânge;
- elemente celulare.

Detritusul dentinar remanent pătrunde şi în interiorul canaliculelor dentinare, în

porţiunea lor iniţială unde formează dopuri, cunoscute sub numele de “smear plug”.
Detritusul dentinar remanent are o rezistenţă mecanică slabă şi poate reprezenta
iniţial un element protector al plăgii dentinare, împiedicând pătrunderea bacteriilor în
canaliculele dentinare, variaţiile de presiune şi scurgere a fluidului dentinar opunându-se în
acest mod apariţiei unor legături chimice şi micromecanice ale adezivului dentinar cu dentina.
Acesta este, de fapt, punctul slab al adeziunii dentinare.
Mult timp s-a crezut că gravarea acidă a dentinei este nocivă pentru pulpa dentară
şi chiar mai mult, au existat păreri că însăşi gravarea acidă a smalţului este dificil de realizat
fără a atinge şi dentina. Cel care, pentru prima oară, s-a întrebat dacă este posibilă o gravare
acidă a dentinei a fost Fusayama (citat de Schmidseder 1998)(36), el fiind cel care a
demonstrat în 1977 că acest lucru e realizabil. Tot el a dezvoltat un sistem adeziv şi o tehnică
de adeziune ce poartă denumirea de “total etch” sau gravare totală. Ca urmare, la începutul
anilor 90, gravarea selectivă a smalţului a fost înlocuită cu gravarea totală, tehnica prin care
condiţionerii amelo-dentinari se utilizează simultan pe smalţ şi dentină.
Astăzi, eforturile sunt îndreptate spre găsirea unor metode care să permită
simplificarea procedurilor de adeziune şi de reducere a sensibilităţii tehnicilor de aplicare la
erorile de procedură sau la dificultăţile de manipulare.
Adezivii dentinari prezintă o compoziţie diferită în funcţie de firma producătoare
dar, în principal, un adeziv dentinar va conţine:
 acidul/condiţioner, agent pentru curăţirea şi/sau demineralizarea suprafeţei
dentinei pe care o face aptă de colaj. Demineralizarea dentinei lasă libere fibrele de colagen,
elimină, dizolvă sau modifică detritusul dentinar remanent.
  primer-ul, o răşină hidrofilă într-un solvent (apă, acetonă, alcool) care are rolul
de a umecta zona demineralizată şi favorizează astfel pătrunderea răşinii adezive, graţie
capetelor sale hidrofobe, în interiorul tubilor dentinari şi în reţeaua de colagen eliberată,
pentru care are afinitate, determinând apariţia stratului hibrid.
 răşina adezivă propriu-zisă, cu vâscozitate scăzută, care pătrunde în reţeaua de
colagen a canaliculelor dentinare şi în dentina intercanalară pregătite anterior.
În afara interpoziţiei unui sistem răşinos între restauraţie şi structura dentară
reziduală, colajul la ţesuturile dentinare poate fi realizat direct cu cimenturi ionomeri de sticlă
ce au proprietăţi adezive datorită structurii lor chimice. În paralel cu progresele pentru
desăvârşirea adezivilor pe bază de răşină, tehnologia ionomerilor de sticlă a făcut la începutul
anilor 70 obiectul unor importante ameliorări şi modificări în raport cu forma lor iniţială.
Strategia adeziunii dentinare este determinată de prezenţa pe suprafaţa plăgii
dentinare a detritusului dentinar remanent şi, în funcţie de atitudinea agenţilor de colaj dentinar
faţă de acesta, se pot reţine mai multe grupuri de adezivi dentinari:
 grupul de adezivi ce vizează lăsarea intactă a detritusului dentinar remanent şi
încorporarea lui în procesele de colaj. Adezivii din această categorie se aplicau într-o etapă sau
două etape de tratament după cum practicianul folosea o singură răşină adezivă sau succesiv
un primer şi o răşină adezivă. Această metodă, nereuşind să realizeze o legătură adezivă bună
şi de durată, a fost înlocuită de alte sisteme de adeziune dentinară mai eficace (fig. 4.3).

compozit

primer şi răşină
adezivă

prelungirea
odontoblastică „smear- layer”

Fig. 4.3 - Adeziunea dentinară cu păstrarea stratului de “smear

layer” intact (după Ehrnford şi Scholander ).

 adezivi dentinari ce modifică stratul de detritus dentinar, păstrând canaliculele

dentinare închise de “smear plug”;
 un grup ce elimină complet detritusul dentinar remanent, divizat în sisteme cu
două sau trei etape, dacă se utilizează, respectiv, o aplicare separată sau combinată a unui
primer şi a unei răşini adezive;
 adezivii ce se bazează pe dizolvarea detritusului dentinar remanent mai curând
decât prin eliminare. Aplicarea acestui sistem adeziv se efectuează în două etape.

4.2.1 Adezivii care modifică stratul de detritus

dentinar remanent

Detritusul dentinar remanent produce o barieră naturală a pulpei dentare faţă de

invazia bacteriană şi limitează fluxul de fluid dentinar care iese din canaliculele dentinare şi
care este susceptibil să diminue eficacitatea colajului. Infiltrarea de monomeri în stratul de
detritus dentinar remanent şi polimerizarea lor “in situ” are drept scop să întărească colajul
detritusului dentinar remanent cu suprafaţa dentinară subiacentă. Acest colaj este
micromecanic dar e posibilă şi o uşoară legătură chimică. Clinic, acest sistem cere o gravare
selectivă a smalţului într-un timp separat de gravarea dentinei. Primer-ul modifică stratul de
detritus remanent care se va lega de dentină şi, astfel, are loc o interreacţie foarte superficială a
sistemului adeziv cu dentina, fără expunerea fibrelor de colagen, ceea ce confirmă slaba
aciditate a acestui primer la detritusul dentinar remanent. Intrarea în canaliculele dentinare va
rămâne ocupată de rumeguşul dentinar constituit în adevărate dopuri; în dentina
intercanaliculară apar prelungiri de răşină şi stratul hibrid este, în final, format din răşină,
smear layer impregnat cu răşină, colagen intercanalicular (fig. 4.4) (Anghel,Valceanu ,1995)
(2).
compozit

„smear- layer” +
primer + răşină
adezivă
prelungirea dentina
odontoblastică peritubulară

Fig. 4.4 – Stratul de “smear layer” modificat şi impregnat cu

răşină adezivă.

4.2.2 Adezivii care elimină detritusul dentinar remanent

În cea mai mare parte, azi se recurge la metoda eliminării complete a rumeguşului
dentinar şi la tehnica gravării acide totale. În acest scop, la început aceste sistme adezive au
fost aplicate în 3 etape succesive, ce se derulează după o succesiune în care se aplică în primul
rând acidul demineralizant, cu demineralizarea superficială a dentinei şi expunerea tramei de
colagen dentinar. În a doua etapă se utilizeaza primer-ul ce este promotorul adeziunii. El
conţine monomeri cu proprietăţi hidrofile, posedând o afinitate pentru fibrele de colagen
expuse şi proprietăţi hidrofobe, permiţând copolimerizarea cu răşina adezivă. Aceşti monomeri
sunt adesea dizolvaţi în solvenţi organici - acetona şi etanol care, datorită proprietăţilor lor
volatile, pot deplasa apa din reţeaua de colagen.
Astfel, se transformă o suprafaţă dentinară hidrofilă într-un strat hidrofob,
spongios, permiţând ca, în etapa a treia, răşina adezivă să penetreze şi să impregneze eficace
colagenul expus.

compozit
fibre de
colagen
stratul hibrid
(primer şi răşină
adezivă)

prelungirea
odontoblastică
 Fig. 4.5 – Îndepărtarea în totalitate a “smear layer”-ului
şi crearea stratului hibrid.

Acest proces ce are loc în 3 timpi este denumit hibridizare sau procesul de formare
a unui strat hibrid. La microscopul electronic de înaltă rezoluţie stratul hibrid apare clar, ca o
reţea de fibrile de colagen în care fibrilele de colagen individuale sunt separate de spaţii
interfibrilare realizând aspect de canale. Ele pot fi observate în profunzimea stratului hibrid
până în zona de trecere la dentina neafectată de procesul carios şi corespund spaţiilor
interfibrilare ocupate anterior de hidroxiapatită şi înlocuite în momentul colajului de răşină. În
partea superioară, fibrele de colagen sunt dirijate spre răşina adezivă şi apar efilate la
extremitatea lor. Nu există colagen denaturat, ceea ce sugerează faptul că acidul fosforic 37%,
chiar dacă este relativ agresiv, gravarea acidă nu pare a fi suficientă pentru a afecta substanţial
integritatea structurii colagenului; în consecinţă, nu se pot detecta prăbuşiri ale colagenului sau
lipsa infiltraţiilor de răşină adezivă printre fibrele de colagen expuse (Meerbeek şi colab. 1999)
(32).
În paralel cu formarea stratului hibrid, se formează prelungiri de răşină adezivă în
tubii dentinari deschişi şi acestea contribuie în mare măsură la rezistenţa legăturii cu dentina
colată. Această extensie de răşină în tubii dentinari deschişi, asociată la stratul hibrid format la
intrarea în tubulii dentinari, favorizează formarea unei legături etanşe, izolante pentru
complexul pulpo-dentinar şi împiedică percolarea şi penetrarea microorganismelor.
În procesul de hibridizare nu se formează doar prelungiri răşinoase principale ci
se pot forma microdigitaţii şi în ramurile laterale ale tubilor dentinari. Aceste microdigitaţii
sunt constituite dintr-un centru de răşină înconjurată de un strat subţire format pe peretele
dentinar al tubului lateral. Acest fenomen se numeşte hibridizarea tubulară laterală.
Ultima generaţie de adezivi într-un singur flacon (monoflacon), permite o
procedură de aplicare convenţională a adezivului dentinar redusă la 2 etape; ea combină
acţiunea primer-ului şi a adezivului într-o soluţie.
În sistemul convenţional în 3 etape, primer-ul trebuie să asigure umectarea
eficace a fibrelor de colagen expuse, deplasând toată umiditatea reziduală şi transformând un
ţesut hidrofil într-un ţesut hidrofob, aducând astfel suficient monomer în canalele interfibrilare.
Răşina adezivă poate umple porii restanţi dintre fibrele de colagen formând digitaţii de răşină
care sigilează intrarea tubilor dentinari deschişi, iniţiind şi accelerând reacţia de polimerizare,
stabilizând stratul hibrid şi prelungirile de răşină şi furnizând suficiente duble legături
metacrilat pentru copolimerizarea cu răşina de restaurare aplicată ulterior. În sistemul
simplificat monoflacon, funcţia de primer şi de răşină adezivă devin perfect combinate.

4.2.3 Adezivii care dizolvă detritusul dentinar remanent

Adezivii care dizolvă stratul de detritus dentinar remanent conţin primer uşor acid,
denumit primer autogravant, destinat să simplifice procedura clinică. El are rolul de a
demineraliza parţial stratul de detritus dentinar şi suprafaţa dentinară subiacentă fără a
îndepărta resturile de rumeguş dentinar dizolvate la intrarea în orificiile tubulare. Are loc astfel
o interreacţie foarte superficială a sistemului adeziv cu dentina, fără expunerea fibrelor de
colagen, ceea ce denotă slaba aciditate a acestui primer (fig. 4.6).

compozit
 “smear layer” dizolvat
dentina cu păstrarea lui parţială
peritubulară
prelungirea
odontoblastică

Fig. 4.6. – Dizolvarea stratului de “smear layer”cu infiltrarea

parţială a răşinii adezive printre fibrele de colagen.

Apariţia primer-ului autogravant a fost destinată să simplifice procedura clinică şi

o primă generaţie de astfel de sisteme adezive sunt reprezentate de sistemele Scotchbond 2
(3M) sau Coltene ART Bond, Ecusit Primer – Mono (DGM) şi Syntac (Vivadent).
Aceşti adezivi se pot prezenta în flacon unic, monoflacon, acesta conţinând
agentul de gravare, primer-ul şi răşina adezivă. Aplicarea acestui adeziv monoflacon se face în
2 timpi, prin două aplicări succesive. Prima aplicare are rol de penetrare, ea permite
pătrunderea în stratul de rumeguş dentinar a componentelor de colaj în aproximativ 30 de
secunde, timp în care acesta nu trebuie uscat. A doua aplicare are rol de sigilare, acest strat
poate fi uscat în scopul de a uşura evaporarea solventului (Iliescu, Gafar 2001)(29).
Există şi sisteme cu prezentare în 2 flacoane la care primer-ul se aplică împreună
cu agentul de gravare, iar răşina care copolimerizează cu primer-ul se va aplica separat.
Apariţia primer-ilor autogravanţi este legată de apariţia în practica adezivă a
compomerilor, răşini compozite modificate prin adaos de poliacizi, dar acţiunea lor este mai
puţin eficientă, acidul gravant are o acţiune acidă slabă şi nu reuşeşte să graveze suficient
smalţul pentru a crea retenţii eficiente adeziunii amelare. La dentină, demineralizarea se face
superficial şi aceste neajunsuri fac ca restauraţia adezivă să se deterioreze rapid, la câteva luni
de la plasarea ei. Pentru îmbunătăţirea gravării şi deci a adeziunii, se poate aplica o gravare
suplimentară convenţională, anterioară aplicării primer-ului autogravant.
Aceste sisteme sunt recomandate fie în aplicarea doar pe dentină, şi atunci se cere
o gravare selectivă a smalţului într-o etapă separată sau pentru condiţionarea simultană a
dentinei şi a smalţului. Simplificarea procedurii clinice în cazul aplicării sistemului
autogravant nu numai că reduce un număr de etape de lucru, dar reduce şi faza de spălare cu
apă utilizată în gravarea convenţională care nu mai e necesară. Toate controversele asupra
menţinerii umidităţii dentinei sau uscării ei în cursul procesului de colaj umed sunt şi ele
evitate în acest mod. Acest sistem permite formarea unui strat hibrid mic, cu o grosime de 0,5
microni, iar detritusul dentinar remanent e dizolvat şi devine încorporat în stratul hibrid.
Stratul hibrid astfel format este compus dintr-o reţea moale de fibre de colagen, cu
mici spaţii interfibrilare umplute de răşină adezivă. Resturile de rumeguş dentinar rămase în
tubulii dentinari sunt încapsulate de răşina care formează prelungiri.

4.2.4 Adezivii ionomeri de sticlă

Primul material adeziv bazat pe tehnologia formării de ionomeri de sticlă

modificaţi prin adaos de răşină a fost Fujy Bond LC(GC). Sistemul adeziv pe bază de ionomeri
de sticlă este rezultatul unei tehnologii care combină ionomerii de sticlă cu răşini adezive şi
prezintă un mecanism de adeziune la substratul dentinar de tip micromecanic şi chimic. O
scurtă procedură de gravare cu acid poliacrilic va expune superficial reţeaua de fibrile de
colagen şi va permite ca răşina să difuzeze între aceste fibre pentru a forma un strat subţire,
asemănător stratului hibrid. Natura policarboxilică a materialului permite procesul de
schimburi ionice dinamice pe care se bazează o parte dintre proprietăţile auto-adezive ale
ionomerilor de sticlă.
Un adeziv dentinar, indiferent de tip, pentru a fi eficient trebuie să întrunească
câteva cerinţe esenţiale:
 să realizeze o adeziune puternică cu dentina, asemănătoare cu cea a smalţului,
adeziune care să fie eficientă pe substratul dentinar umed;
 să fie bine tolerat de complexul pulpo-dentinar şi compatibil cu materialul
restaurator folosit;
 să asigure o închidere cât mai perfectă a canaliculelor dentinare blocând astfel
mişcarea fluidului dentinar şi prin aceasta diminuând hipersensibilitatea dentinară;
 mecanismul de priză al adezivului dentinar să se facă fie prin autopolimerizare
sau prin sistemul dual, iar stratul adeziv să aibă o grosime redusă;
 adeziunea să se producă într-un timp cât mai scurt, iar manipularea şi realizarea
ei să fie cât mai uşoară;
 adezivul să permită adeziunea în mod egal la mai multe substraturi, respectiv la
smalţ, dentină, cement, compozit, porţelan, metal, etc..

4.2.5. Factorii de care depinde adeziunea dentinară

Puterea de adeziune a adezivilor dentinari moderni depinde de mai mulţi factori :

- substratul dentinar;
- factorul dentar şi relaţia sa cu modificările locale;
- materialul adeziv;
- factorii care pot determina alterarea stratului hibrid.

4.2.5.1. Substratul dentinar

Calitatea dentinei are un rol esenţial în adeziunea dentinară. Se poate afirma că

dentina tinerilor are o forţă de adeziune mai mare decât cea a pacienţilor în vârstă. Adeziunea
pe o dentină sclerotică sau cariată este mai proastă. Grosimea tubilor dentinari joacă, de
asemenea, un rol important în adeziune. La joncţiunea smalţ/cement, grosimea tubilor dentinari
se ridică la aproximativ 4% (din volum), sau 20.000 de tubi dentinari pe cm pătrat şi în jurul
pulpei dentare ea se ridică la 28% (din volum) sau 45.000 de tubuli pe cm pătrat (Gwinnett,
1994)(24).
Forţa de adeziune este superioară la nivelul zonelor îndepărtate de pulpă spre
deosebire de cele circumpulpare şi, aceasta, din cauza presiunii fluidului dentinar. Dentina
trebuie să-şi menţină umiditatea pe tot parcursul tratamentului, o uscare a sa putând avea drept
consecinţă o aglomerare a structurilor de colagen.
Gravarea acidă a dentinei nu trebuie să dureze mai mult de 15 secunde atunci când
se foloseşte acid fosforic 30-35% şi aceasta, nu pentru că ar exista riscul lezării ţesutului
pulpar, ci pentru că o gravare acidă puternică a suprafeţei dentinare întreţine formarea unei
suprafeţe hialine care face dificilă formarea stratului hibrid aderent.

4.2.5.2 Factorul dentar şi relaţia sa cu modificările

locale
 Când vorbim de factorul dentar ne referim la poziţia dintelui pe arcadă, mărimea şi
forma leziunii ca şi la morfologia dintelui. Adeziunea la dinţii maxilarului superior este, în
general, mai bună decât la dinţii maxilarului inferior; de asemenea, restaurarea unei pierderi de
substanţă de tip lacună cuneiformă persistă timp mai îndelungat decât cea a unei eroziuni plate
şi aceasta legată direct de morfologia dinţilor. O pierdere a adeziunii restaurărilor de la nivelul
coletului dentar poate să apară după aproximativ un milion de cicluri de masticaţie pe an,
legată de particularităţile specifice zonei.
Modificările localizate la nivel dentar au, incontestabil, un rol important în
realizarea adeziunii dentinare. După o pierdere de substanţă dură dentară ca urmare a unor
procese carioase sau a unor traumatisme, canaliculele dentinare au tendinţa de a se închide şi,
ca urmare a depunerilor peritubulare de cristale de hidroxiapatită, apare un proces care se
numeste scleroză dentinară. Aceasta e cu atât mai importantă, cu cât evoluţia pierderii de
structuri dure dentare se face în timp mai îndelungat, ţesutul pulpar având timp să-şi
mobilizeze resursele sale compensatorii.
Heymann (1998) şi Lambrecht (1997) au arătat că 75% din pacienţii de vârste
cuprinse între 61-80 de ani pierd o restauraţie dentară cam o dată la 2 ani, pe când la pacienţii
între 20-40 de ani aceasta pierdere este de doar 27%. Această diferenţă semnificativă de
rezistenţă în timp a unei restaurări adezive are legătură directă cu prezenţa de dentină sclerotică
hipercalcificată, mai puţin proprie sistemelor de adeziune dentinară (citaţi de Schmidseder
1998)(36).

4.2.5.3 Materialul restaurator

Forţa care se dezvoltă la contracţia de polimerizare a materialului restaurator

constituie un factor ce poate slăbi adeziunea dentinară, de aceea ea trebuie şi poate fi redusă
prin tehnica de aplicare a straturilor de răşină compozită. Modulul de elasticitate al particulelor
mici ale compozitelor hibride e mai slab decât cel al compozitelor cu microumplutură.
Diferenţa dintre diferitele tipuri de polimerizare este, de asemenea, un factor important de care
depinde reuşita adeziunii. Dacă adezivul, în momentul polimerizării compozitului în preparaţie
nu este complet polimerizat, forţa de polimerizare a compozitului poate conduce la o ruptură
sau fisură în stratul adeziv.

4.2.5.4. Factorii care pot determina alterarea stratului hibrid

Există o serie de factori care pot să determine o adeziune dentinară deficitară.

Aceşti factori care pot genera o astfel de alterare sunt :
 o gravare prea importantă a dentinei;
 o uscare prea accentuată a dentinei ce poate determina o aglomerare de structuri
de colagen şi penetrarea insuficientă a răşinii între fibrile;
 o contaminare a dentinei gravate cu salivă, sânge (necesită o nouă gravare);
● un timp de acţiune insuficient al primer-ului (fiecare primer conţine un solvent
volatil, de cele mai multe ori, acetona, care poate influenţa polimerizarea şi, de aceea, după
aplicarea primerului, e bine să se efectueze o presiune de aer asupra acestuia);
 o îngroşare a primer-ului lichid în flacon şi, pentru a evita acest lucru, e bine ca
flaconul cu lichid să fie închis imediat;
 o suflare de aer cu presiune prea mare poate să lase un strat foarte fin de adeziv
de colaj şi rămâne ca atare un strat anaerobic de răşină care nu poate să fie polimerizat
complet;
 o polimerizare incompletă, datorată unei lămpi de fotopolimerizare care nu mai e
corespunzătoare. Pentru a evita astfel de situaţii e bine să fie făcut un control anual de
funcţionare a acesteia şi în cazul în care există dubii asupra calităţii lămpii, e mai bine să se
recurgă la un sistem de polimerizare dual sau chimic. Un adeziv dentinar incomplet
polimerizat duce la formarea unui strat hibrid incomplet, care îşi pierde etanşeitatea şi va duce,
în final, la leziuni pulpare sau la sensibilitate dentară postoperatorie sau o îndepărtare
prematură a restauraţiei.

4.2.6 Influenţa adezivilor dentinari asupra pulpei dentare

Influenţa negativă pe care adezivii dentinari ar putea să o aibă asupra pulpei dentare
a fost o problema viu discutată de specialişti.
După studiile a numeroşi autori precum Brannstrom (1982), Berghenholtz (1979),
Cox (1982), care au demonstrat că bacteriile sunt răspunzătore de inflamaţia pulpară, unul din
obiectivele majore ale medicilor stomatologi a fost acela de a găsi un material restaurator care
să realizeze o sigilare satisfăcătoare a plăgii dentinare care să nu mai permită invazia
microbiană către ţesutul pulpar.
S-au studiat efectele tehnicii de gravare totală <total etch> asupra pulpei dentare
pe cupe histologie şi aceste studii au demonstrat că, după o asemenea tehnică de
demineralizare a smalţului şi dentinei, nu a apărut nici o reacţie de iritaţie pulpară. Aceste
cercetări şi multe altele au arătat că gravarea acidă a dentinei (condiţionarea), urmată de
aplicarea imediată a primer-ului şi sigilarea rapidă a marginilor sale constituie cea mai bună
protecţie pulpară.
Realizarea unui strat hibrid nu reprezintă doar posibilitatea realizării unei bune
restaurări ci, datorită faptului că acest strat este acido-rezistent, el constituie o protecţie a
suprafeţelor radiculare împotriva cariei la acest nivel identică cu cea obţinută prin tehnica de
sigilare a fosetelor şi a şanţurilor de pe feţele ocluzale ale dinţilor.
Adeziunea dentinară mai are o aplicaţie la fel de importantă care constă în aceea că,
prin denaturarea proteinelor de la suprafaţa plăgii dentinare se reduce permeabilitatea
canaliculelor dentinare, tubii dentinari se închid, hidrodinamica fluidului dentinar se reduce şi
acest lucru atrage după sine reducerea sensibilităţii dentinare. Stratul hibrid rezultat ca urmare
a adeziunii dentinare închide foarte eficace canaliculele dentinare şi prin aceasta jocul fluidului
dentinar responsabil de hipersensibilitatea dentinară este limitat.

4.2.7 Fazele critice ale adeziunii dentinare

Adeziunea dentinară prezintă câteva puncte cheie, de a căror realizare depinde eficienţa
colajului dentar obţinut şi, în final, calitatea restauraţiei efectuate. Acestea sunt:
- izolarea cîmpului operator;
- tehnica de condiţionare a smalţului şi dentinei;
- gradul şi tipul de umiditate al substratului dentar pe perioada colajului;
- aplicarea primer-ului;
- modul de aplicare al răşinii adezive;
- procedeul de restaurare finală.

4.2.7.1 Realizarea câmpului operator

Realizarea unui câmp operator optim este absolut obligatorie înainte de a se

proceda la aplicarea tehnicilor de adeziune. Substratul dentar pe care se va aplica adezivul
dentinar trebuie ferit de orice sursă de umiditate.
 Adeziunea la smalţ presupune teoretic o suprafaţă uscată a acestuia pentru a
permite ca agenţii de fotopolimerizare hidrofobi să fie atraşi prin capilaritate în interiorul
microretenţiilor realizate prin gravarea acidă a smalţului. Se formează astfel două tipuri de
prelungiri în interiorul acestor microretenţii, unele între prismele de smalţ, aşa numitele
microdigitaţii şi macrodigitaţii în interiorul prismelor de smalţ.
Colajul dentinar este o operaţiune mai complexă, el trebuie să ţină seama de faptul
că la nivelul plăgii dentinare există două tipuri de umiditate: - umiditate internă;
- umiditate externă.
acestea fiind, uneori, completate şi de o umiditate externă ce poate să apară accidental în
timpul efectuării colajului dentinar.

 Umiditatea internă – e cauzată de fluidul dentinar care circulă în interiorul

canaliculelor dentinare datorită presiunii pozitive intrapulpare care întreţine o mişcare a
acestuia spre suprafaţa dentinară, prin traversarea tubilor dentinari deschişi ca urmare a
procedeului de gravare acidă a dentinei. Această umiditate dentinară internă are influenţe certe
asupra tehnicii de adeziune dentinară.
Se ştie deja că prima generaţie de adezivi dentinari erau hidrofobi, ei nu permiteau
umectarea substratului dentinar hidrofil gravat acid şi acest lucru nu permitea o colare de bună
calitate. O dată cu dezvoltarea cunoştinţelor cu privire la natura hidrofilă şi heterogenă a
dentinei au apărut adezivi noi, cu capete hidrofile şi hidrofobe, capabili să producă o
îmbunătăţire a hidrofiliei şi umectabilităţii necesare unei adeziuni dentinare optime.

 Umiditatea externă - este legată de umiditatea mediului bucal precum şi de

umiditatea existentă în cabinetul dentar. Aceasta are o acţiune negativă asupra rezistenţei
adeziunii dentare.
În absenţa câmpului operator, gradul de umiditate înconjurătoare din mediul bucal
este ridicat. Cu ajutorul mijloacelor de izolare, această umiditate poate fi controlată păstrându-
se doar umiditatea generată de mediul ambiant din cabinetul dentar.
Valoarea adeziunii dentinare diminuă atunci când umiditatea este mare, totuşi
anumite sisteme adezive sunt mai sensibile decât altele la gradul de umiditate existent.
Prin încorporare de copolimeri de acid polyalkenoic în sistemele ca ScotchBond,
Scotch Bond MultiPurpose (3M) şi ScotchBond 1 (3M), aceşti adezivi devin mai puţin
sensibili la umiditate şi determină o mai bună stabilitate în timp a adeziunii. Acest efect
stabilizator al acidului polyalkenoic faţă de umiditate este explicată prin apariţia unei rupturi
reversibile şi o reformare de complexe polyalkenoat - calciu în prezenţa apei şi presupune o
capacitate mai mare de rezistenţă a adeziunii la diferitele cauze, fără să se observe vreo ruptură
a adeziunii. Totuşi, pentru a elucida efectele încorporării de copolimeri de acid polyalkenoic în
formula adezivului dentinar, vor mai trebui efectuate cercetări.

 Umiditatea accidentală – de natură externă poate la rândul său influenţa

calitatea adeziunii. O astfel de umiditate poate fi obţinută prin contaminarea cu salivă sau
sânge şi ea poate împiedica efectiv contactul între adeziv şi substratul de legătură. Acest tip de
umiditate poate fi mai frecventă la mandibulă decât la maxilarul superior, la acesta din urmă
umiditatea putând fi mai uşor de controlat.

4.2.7.2 Tehnica de condiţionare a smalţului şi dentinei

Condiţionarea plăgii dentinare reprezintă un alt element important de care

depinde colajul dentinar. Dintele ce urmează să primească o restaurare este pregătit în vederea
realizării acesteia prin spălarea, izolarea şi uscarea sa urmată de o gravare cu un agent de
gravare acidă. Prima generaţie de adezivi dentinari cerea o gravare selectivă a smalţului.
Astăzi, se utilizează tehnica de gravare totală prin care condiţionantul sau agentul de gravare se
aplică simultan pe smalţ şi dentină. În consecinţă, cele două suprafeţe microretentive diferite,
rezultate ca urmare a acestui tratament, vor fi pregătite pentru adeziune în mod diferenţiat.
În mod tradiţional, smalţul e gravat selectiv cu acid fosforic 30-40%. O dată cu
introducerea tehnicii gravajului total, a fost utilizat acidul fosforic mai puţin concentrat sau alţi
acizi mai slabi precum acidul citric, maleic, nitric sau oxalic şi acest lucru, din dorinţa de a găsi
agenţi conditionanţi universali, care să aibă o acţiune suficientă pentru gravarea smalţului şi o
acţiune de gravare mai blândă a dentinei, evitând expunerea colagenului pe o profunzime care
ar putea împiedica infiltrarea completă a răşinii adezive (Meerbeek şi colab.1999)(32).
Numeroasele studii clinice şi fundamentale efectuate asupra acestui aspect au
demonstrat o eficacitate mai mică a colajului când acidul utilizat este mai puţin concentrat
decât acidul fosforic 30-40%.
Se pot utiliza doi agenţi de gravare în mod selectiv pentru dentină şi pentru smalţ
dar acest lucru ar îngreuna procedeul clinic. Astăzi, adezivii ce elimină detritusul dentinar
remanent au revenit la utilizarea pentru gravarea acidă a smalţului şi dentinei la acidul fosforic
concentrat, care se aplică pe smalţ timp de 15 secunde după care se aplică acidul şi la nivelul
dentinei şi astfel, smalţul va beneficia de un timp dublu de gravare acidă faţă de dentină.
O metodă mai recentă este aceea de a utiliza primer autogravant în acelaşi timp
pentru smalţ şi dentină. Acest primer face parte din sistemele ce dizolvă detritusul dentinar în
2 etape şi conţine monomer acid cum e Phenil P. El este întins cu ajutorul unui jet de aer şi nu
necesită spălare. Părerile cu privire la eficacitatea acestui primer autogravant sunt împărţite şi
aceasta pentru că se pare că el nu gravează suficient de profund substratul dentar ca agenţii
convenţionali.
Recent, prin adiţia de grupe carboxilice acide pe lanţul principal de monomer de
răşină convenţională, a apărut un nou grup de materiale adezive care, după compoziţia chimică
pot fi considerate răşini compozite modificate prin adaos de poliacid [ex.Dyract şi Dyract AZ
(Dentsply), Hytac (ESPE), etc.] care sunt comercializate sub denumirea de <compomer >.
Această denumire sugerează ideea că ele sunt o combinaţie de ionomeri de sticlă şi compozite.
Popularitatea lor se datorează în mare parte uşurinţei cu care se manipulează şi simplificarea
procedurilor clinice, ele utilizând, datorită primer-ului autogravant, condiţionarea într-o singură
etapă a substratului dentar. Cu toate acestea se pare că prin combinarea monoflacon a primer-
ului cu adezivul, monomerii acizi dizolvaţi în acetonă sunt mai puţin acizi, primerul acţionând
mai superficial în dentină şi nefiind suficient de agresiv pe smalţ pentru a realiza o suprafaţă
suficient de retentivă. În plus, se deteriorează uşor şi destul de important în decursul a 6 luni
dând naştere unor defecte marginale importante şi posibilităţii de apariţie a recidivei de carie,
efect pus pe seama gravării insuficiente a smalţului.
Efectul clinic al acestui compozit modificat prin adaos de poliacid poate fi
substanţial îmbunătăţit printr-o gravare suplimentară a smalţului.

4.2.7.3 Gradul şi tipul de umiditate al substratului

dentar pe perioada colajului

După gravarea acidă a suprafeţelor de dentină şi smalţ, acestea trebuie tratate

pentru a permite penetrarea completă a răşinii adezive. Teoretic, e bine să se obţină o suprafaţă
de smalţ uscată. Pe dentină, o umiditate oarecare e recomandată pentru a evita prăbuşirea
reţelei de fibre de colagen expusă, ceea ce ar duce la compromiterea adeziunii.
Din acest motiv, din punct de vedere clinic, există 2 metode de a păstra suprafaţa
de dentină şi smalţ umede sau uscate.
 O metodă care permite păstrarea unui substrat de adeziune uscat constă în
utilizarea unui sistem adeziv pe bază de primer apos care va permite rehidratarea şi
reexpansiunea reţelei de fibre de colagen uscate, permiţând astfel monomerului răşinos să
difuzeze eficace între fibrele de colagen.
O altă alternativă este aceea de a păstra suprafaţa gravată acid în stare umedă
folosind capacitatea primer-ului pe bază de acetonă pentru a îndeparta excesul de umiditate.
Această tehnică poartă denumirea de colaj umed şi a fost introdusă de Kanca şi Gwinnett la
începutul anilor 90.
Pentru a obţine o hibridare corectă este esenţial ca reţeaua de colagen, lipsită de
suportul său mineral după tratare cu acid, să-şi păstreze caracterul său spongios.
Monomerul răşinic va putea astfel impregna prin difuziune spaţiile interfibrilare.
Deshidratarea prin uscare cu aer a suprafeţelor dentinare gravate acid poate determina apariţia
unor tensiuni de suprafaţă ce pot provoaca prăbuşirea reţelei de colagen expusă, contracţia sa şi
formarea unui coagulum impermeabil la răşină. Dimpotrivă, dacă rămâne un rest de apă în
spaţiile interfibrilare, se menţine caracterul moale al matricei de colagen şi spaţiile
interfibrilare rămân deschise. Este de subliniat faptul că această tehnică de colaj umed nu poate
garanta difuziunea corectă a răşinii decât în condiţiile în care toată apa restantă de pe suprafaţa
dentinei este eliminată şi înlocuită de monomer înaintea etapei următoare a tehnicii adezive.
Din această cauză, cele mai multe adezive de care dispunem azi, monomeri hidrofili primeri
sunt dizolvaţi în solvenţi volatili precum etanol sau alcool. Aceşti solvenţi pot produce o
deplasare a apei reziduale şi permit, astfel, monomerului polimerizabil să pătrundă în tubii
dentinari şi în nano-spaţiile reţelei de colagen. Solventul primer-ului se va evapora prin uscare
uşoară a suprafeţei sale cu o seringă de aer, fără a leza monomerul. Acesta are extremităţi
hidrofile ce prezintă o afinitate pentru fibrele de colagen expuse şi extremităţi hidrofobe care
se comportă ca receptori pentru copolimerizare cu răşina adezivă aplicată după aceea. Apa din
reţeaua de colagen care nu a fost complet deplasată, poate afecta polimerizarea răşinii în
interiorul stratului hibrid şi intră în competiţie spaţială cu răşina din dentina demineralizată
(Meerbeek şi colab.)(32).
Din punct de vedere clinic există riscul ca umiditatea suprafeţei dentinare să nu fie
complet înlocuită prin acţiunea monomerilor hidrofili ai primer-ului. Apa în exces, insuficient
îndepartată prin aplicarea primer-ului, produce o separare a fazei componentelor hidrofile de
cele hidrofobe şi antrenează apariţia de bule, goluri la inerfaţa dentină/răşină. Acest defect al
interfeţei slăbeşte adeziunea şi, în consecintă, vor apărea tubi dentinari imperfect sigilaţi. Pe de
altă parte, o uscare uşoară după condiţionarea dentinei pe o perioada scurtă înainte de aplicarea
primer-ului anhidru pe bază de acetonă va determina o insuficientă infiltrare a răşinii
intertubular.
În consecinţă, se poate conclude că dentina gravată nu trebuie păstrată prea umedă
dar nici prea uscată timp îndelungat. Tehnica cea mai eficace recomandă aplicarea unui jet de
aer scurt pentru eliminarea apei reziduale sau o ştergere cu o hârtie absorbantă a suprafeţei de
dentină gravată acid.
Tehnica colajului umed mai are şi alte inconveniente cu importanţă clinică:
- acetona se dizolvă rapid din flaconul de primer, de aceea flaconul trebuie închis
imediat după utilizare altfel, prin pierderea componentei solubile, după un număr de închideri
şi deschideri ale flaconului, primer-ul se modifică prin mărirea proporţiei de monomer în
raport cu solventul. Această modificare duce la rândul său la modificarea capacităţii de
penetrabilitate a monomerului în reţeaua de colagen;
- suprafaţa de smalţ gravat acid, care apare pe un smalţ uscat sub forma unei
coloraţii alb-cretoase, culoare ce atestă eficienţa gravării, în condiţii de umiditate nu mai este
observabilă.
 4.2.7.4 Modul de aplicare al primer-ului

Primer-ul trebuie să fie aplicat cu mare atenţie, timp de cel puţin 15 secunde,
respectând indicaţiile fabricantului, pentru a permite difuziunea monomerului în toată
profunzimea stratului demineralizat şi pentru a fi siguri că răşina va infiltra corect reţeaua de
colagen.
În cazul unei tehnici de adeziune uscată, aplicarea primer-ului rehidratant apos pe o
perioadă de 15 secunde permite reţelei de colagen o reexpansiune, pe când la folosirea unei
tehnici de colaj umed, primer-ul trebuie aplicat un timp suficient pentru a permite deplasarea
umidităţii reziduale de la suprafaţa dentinei prin evaporarea solventului pe bază de acetonă. În
plus, primer-ul cu acetonă aplicat după o uscare scurtă şi blândă a suprafeţei dentinare poate
elimina detritusul dentinar remanent în trei sau două etape (monoflacon). Aplicarea primer-ului
sub presiune moderată cu ajutorul unei pensulări sau cu o buletă, ameliorează şi accelerează
procesul de difuziune a monomerului, care va fi aspirat în spaţiile inerfibrilare.
Teoretic, nu e necesară aplicarea de primer pe smalţul gravat acid şi uscat dacă se
utilizează un agent de colaj amelar hidrofil; totuşi, aplicarea primer-ului pe smalţul gravat acid
nu aduce prejudicii procesului de colaj. În cazul în care cavitatea este menţinută umedă, atunci
este necesară o tehnică de colaj umed. Primer-ul trebuie aplicat totdeauna pe smalţul gravat
pentru că, datorită evaporării solventului, să fie deplasată toată umiditatea reziduală. Aplicarea
primer-ului este totdeauna completată de o uscare scurtă şi blândă pentru a permite
volatilizarea excesului de solvent înainte de aplicarea răşinii adezive.

4.2.7.5 Aplicarea răşinii adezive

Răşina adezivă va fi răspândită pe suprafaţa de adeziune mai uşor printr-o acţiune

mecanică (pensulă, buletă) decât cu jet de aer. Ea trebuie depusă în cantitate mare înainte de a
fi întinsă cu ajutorul unui aplicator şi uscată cu o hârtie absorbantă între două aplicări; astfel,
stratul de răşină adezivă va atinge o grosime optimă de aproximativ 100 microni, grosime
suficientă pentru a-i oferi un grad de elasticitate care să amortizeze presiunile mecanice şi
tensiunile datorate contracţiei de polimerizare a răşinii compozite.
Întinderea adezivului cu ajutorul jetului de aer poate reduce grosimea adezivului şi
aceasta la răndul său diminuă capacitatea de absorbţie elastică. Utilizarea răşinii adezive cu
vâscozitate scăzută în strat intermediar sub obturaţie permite o legătură foarte rezistentă
mecanică şi o bună etanşeizare a plăgii dentinare. Se poate considera conceptul de legare
elastică ca un mijloc excelent nu numai de contrabalansare a reacţiei de contracţie de
polimerizare a răşinii compozite dar, în egală măsură, ajută la amortizarea forţelor de
masticaţie, a deformărilor dentare şi şocurilor termice care pot scădea integritatea joncţiunii
dinte/răşină, în timpul funcţiei clinice. Alături de adezivii conţinând răşină cu vâscozitate
scăzută, unele sisteme adezive cu acid polialkenoic, ca Scotch-Bond Multipurpose(3M),
Scotch-Bond 1 (3M) şi mai recent sistemul adeziv pe bază de ionomeri de sticlă FujiBond LC
(GC) se aplică în strat mai gros. Un excelent rezultat s-a obţinut din punct de vedere clinic cu
Clearfil Liner Bond (Kuraray), ScotchBond Multipurpose (3M) şi Optibond Dual Cure (Kerr).
Teoretic, sistemele adezive polimerizate chimic sau mixt care au o viteză de
polimerizare mai mică decât răşinile fotopolimerizabile şi care astfel permit formarea unor
porozităţi slabe în masa stratului de răşină, pot contribui la mecanismul de amortizare elastică.
Utilizarea unui ciment ionomer de sticlă intermediar sub restaurarea de compozit reduce
rigiditatea totală a restauraţiei şi măreşte capacitatea ei de amortizare elastică. Cimenturile cu
ionomeri de sticlă modificate prin adaugare de răşină ar fi de preferat cimenturilor ionomere
convenţionale pentru că ele pot copolimeriza chimic cu răşina compozită de restaurare plasată
pe fundul cavităţii. Această tehnică numită <sandwich> efectuată cu un ionomer de sticlă cu
adaos de răşină, precum Vitrebond(3M) aplicat ca strat intermediar pe podeaua cavităţii, a
dovedit o diminuare semnificativă a procentului de pierdere a restauraţiei.
Pentru agenţii de colaj fotopolimerizabili, răşina adezivă trebuie polimerizată
întotdeauna înainte de aplicarea compozitului de restaurare, astfel răşina adezivă nu va putea fi
deplasată când se aplică restaurarea. Polimerizarea răşinii adezive stabileşte joncţiunea răşină/
dinte şi activează, în consecinţă, mecanismele de amortizare elastică. O subţiere extremă a
stratului de răşină adezivă provoacă o permeabilizare incompletă a răşinii şi reducerea
capacităţii de amortizare elastică eficientă a adeziunii.

4.2.7.6 Procedeul de restaurare finală

În scopul realizării unei interfeţe flexibile dinte/restaurare, compozitul de

restaurare trebuie plasat de aşa manieră încât contracţia de polimerizare să fie redusă la
minimum.
O legătură puternică între dentină şi răşina de polimerizare nu va permite formarea
de breşe care să poată atenua stresul realizat de contracţia de polimerizare şi, în aceste situaţii,
doar suprafaţa răşinii compozite va fi cea care se va putea deplasa în raport cu suprafeţele
legate de pereţii preparaţiei. Potenţialul de deformare al materialului compozit depinde de
configuraţia spaţială a cavităţii şi, în acest sens, au fost sugerate o serie de tehnici clinice care
să aibă drept consecinţă diminuarea efectului negativ al contracţiei de polimerizare. Cea mai
utilizată este

tehnica de aplicare în straturi, care diminuă contracţia totală de polimerizare şi reduce masa de
compozit polimerizat în fiecare etapă, el reducând, astfel, raportul dintre suprafaţa colată şi
suprafaţa liberă. Stratul mai subţire de răşină compozită asigură o polimerizare completă a
compozitului în zonele profunde ale cavităţii.

La o cavitate de clasa I-a, în scopul limitării contracţiei de priză sunt indicate

următoarele:
- realizarea unei preparaţii cu unghiuri interne rotunjite;
- aplicarea unei obturaţii de bază cu ciment ionomer de sticlă într-un strat gros cu
scopul de a limita cantitatea de material compozit necesară pentru realizarea restaurării ştiut
fiind că, cu cât cantitatea de compozit va fi mai mică cu atât şi contracţia sa de priză va fi mai
mică;
- aplicarea în straturi succesive a materialului compozit astfel încât fiecare strat să
vină în contact cu un număr mai mic de pereţi ai cavităţii. Straturile nu trebuie să depăşească
grosimea de 2-2,5mm pentru a se putea realiza o bună polimerizare.
Spotul luminos e de preferat să fie direcţionat, ţinând seama că direcţia de contracţie
este orientată spre acesta.

La cavităţile de clasa I-a mici şi superficiale, materialul compozit poate fi aplicat într-un
singur strat care va fi polimerizat, iar şanţurile şi fosetele pot fi sigilate cu o răşină compozită
(fig. 4.7).
 Fig. 4.7 - Restaurarea cavităţilor mici cu materiale
compozite şi sigilarea şanţurilor.

Dacă avem de restaurat cavităţi mai întinse în suprafaţă şi profunzime, se va

obtura în mai mulţi timpi:

- primul strat de material compozit se plasează pe peretele vestibular şi se întinde

spre podeaua cavităţii oblic; se fotopolimerizează dinspre vestibular şi apoi ocluzal;
- stratul al doilea se aplică oral, oblic şi se polimerizează dinspre oral şi apoi
ocluzal;
- stratul final, al treilea, va fi ocluzal (fig. 4.8).

A B

Fig.4.8 - Modul de realizare a restauraţiilor la

cavităţile ocluzale mari:
A - Prepararea cavităţilor ocluzale pentru compozit;
B - Modul de realizare a restauraţiei.

Compozitele autopolimerizabile sunt recomandate pentru restaurări posterioare

pentru că ele induc o contracţie de polimerizare mai mică decât cele fotopolimerizabile şi cu
direcţionarea acesteia spre centrul restauraţiei, pe când răşinile fotopolimerizabile au tendinţa
de contracţie spre sursa de lumină, slăbind legătura dintre restauraţie şi pereţii laterali şi pulpar
al cavităţii. Acest fapt este atribuit procesului de polimerizare mai lent care măreşte potenţialul
de amortizare prin deformări plastice. O răşină compozită de restaurare cu macroparticule,
reduce masa de compozit şi contracţia de polimerizare rezultată (fig. 4.9).

Fig. 4.9 - Direcţia de contracţie a răşinilor compozite.

Pentru leziunile carioase proximale, se pot pregăti cavităţi de clasa a II-a mai
economicoase, pe o singură faţă, în galerie sau tunel, în funcţie de mărimea procesului carios.
La aceste tipuri de cavităţi fotopolimerizarea materialului compozit se poate face într-o singură
etapă. La cavităţile proximale cu sau fără retenţie ocluzală, aplicarea fotopolimerizării se face
în straturi succesive folosindu-se o matrice transparentă autocolantă sau o bandă simplă, fixată
cu ajutorul unei pene de lemn. Se pot utiliza şi pene reflectorizante transparente care, prin
reflecţia luminii către pragul gingival al preparaţiei, potenţează fotopolimerizarea. Atunci când
cavitatea este mare, se aplică materialul compozit în mai multe straturi astfel:
- primul strat se aplică la nivelul pragului gingival şi se face fotopolimerizarea
aplicând spotul luminos pe pana reflectorizantă dinspre lingual, apoi vestibular, şi, în final se
completează dinspre ocluzal;
- stratul următor se aplică oblic oral, fără să ajungă la peretele vestibular, se
polimerizează dinspre oral spre ocluzal; se mută pana vestibular, se aplică un nou strat
vestibular oblic şi se repetă fotopolimerizarea întâi vestibular, apoi ocluzal.
 Fig. 4.10 - Tehnica de aplicare şi fotopolimerizare a obturaţiei
de compozit la cavităţile proximo-ocluzale.

Când cavitatea este mai mică se poate renunţa la aplicarea primului strat de
material pe peretele gingival şi se aplică doar straturile oral şi vestibular. Se va modela o
cantitate de răşină sub forma unei biluţe mici care se fotopolimerizează pe degetul acoperit de
o mănuşă curată şi apoi, în cavitatea verticală se plasează o cantitate de compozit cu ajutorul
spatulei sau cu o seringă. În acest strat se va aplica biluţa de compozit polimerizată astfel încât
ea să intre în contact cu pereţii axiali şi cu faţa internă a matricei. Astfel această sferă va
acţiona ca o pană internă care îmbunătăţeşte modelarea punctului de contact cu dintele vecin
(fig. 4.10).
Se fotopolimerizează dinspre ocluzal şi atunci când e necesar se va aplica un strat
ocluzal şi se va fotopolimeriza până la obturarea completă a cavităţii astfel:
- primul fragment de material compozit va fi întâlnit indirect pe direcţia luminii
dinspre pană;
- al doilea fragment, mai mare, şi al treilea, mai mic, vor fi polimerizaţi dinspre
oral şi, respectiv, bucal, în aşa fel încât vectorii de contracţie să fie plasaţi tot timpul spre
marginea cavităţii;
- al patrulea fragment se va obtura şi se va polimeriza dinspre ocluzal.

Fig. 4.11 - Tehnica de aplicare şi fotopolimerizare a obturaţiei

de compozit cu inserturi prepolimerizate la cavităţile
proximo-ocluzale.

Cunoscute fiind dezavantajele obturaţiilor din compozit la cavităţile proximale

extinse la care, din cauză că smalţul necesar gravării acide şi substratul dentar necesar
adeziunii sunt minime, contracţia de priză destul de importantă a compozitului precum şi
apariţia fenomenului de oboseală a compozitului în timp sub presiunile ocluzale ca, de altfel, şi
absorbţia de apă pe termen lung duc la o rezistenţă limitată în timp a restauraţiei, refacerile
molarilor cu răşini compozite nu sunt indicate.
Totuşi, în aceste cazuri, din dorinţa de a realiza restaurări estetice direct în cabinet,
au fost introduse în practică inserturile din compozit sau din ceramică. Obturând marea
majoritate a cavitaţii cu ajutorul acestora, se permite introducerea unui strat redus de material
compozit pentru fixare, contracţia volumetrică a răşinii compozite va fi mult mai mică şi, deci,
închiderea marginală mai bună. Aceste inserturi au şi avantajul realizării unui punct de contact
mai corect (fig. 4.11).
Azi există la dispoziţia medicului stomatolog o gamă foarte variată de astfel de
inserturi ceramice precum şi posibilitatea de a realiza direct inserturi din răşină compozită.
Inserturile aflate la îndemâna oricărui medic stomatolog şi utilizate destul de
frecvent de acesta sunt cele obţinute prin polimerizarea unei cantităţi de răşină compozită de
forma unei biluţe realizată şi polimerizată în afara cavităţii bucale şi introdusă apoi în masa
compozitului nepolimerizat reducând substanţial masa acestuia şi deci contracţia de
polimerizare.
Inserturile din ceramică au acelaşi scop, să reducă masa materialului compozit.
Există azi pe piaţă mai multe sisteme de inserturi ceramice, de forme şi mărimi diferite, cu o
formă congruentă cu cea a cavităţii de restaurat cum ar fi cele beta-quartz ce pot avea o
formă cilindrică, trapezoidală, paralelipipedică, în formă de L (Bratu şi Fabricky 1998)(10).
Aceste inserturi au fost introduse pentru prima dată în practică de către
Bowen.R.L. (citat de Bratu şi Fabricky 1998)(10) şi firma Lee Pharmaceuticals (S.El Monte
SUA) a fost prima care le-a comercializat.
Blocurile de beta-quartz se introduc ca nişte pene în masa compozitului
nepolimerizat şi, în final, rezultă o restauraţie fizionomică din compozit care va adera la blocul
de ceramică îmbunătăţind mult atât contracţia de polimerizare cât şi închiderea marginală a
restauraţiei şi rezistenţa acesteia la stress-ul ocluzal. Acest tip de reconstituiri coronare
complexe din răşină compozită şi inserturi ceramice oferă o variantă pentru realizarea unor
restauraţii în zonele laterale ale arcadelor care să permită refacerea şi păstrarea stopurilor
ocluzale.

BIBLIOGRAFIE

1. Andreescu C., Iliescu A. –Compoziţia şi structura ţesuturilor dure dentare. Ed. Cerma
Bucureşti 1995
2. Anghel Mirella,Vâlceanu Anca – Adeziunea la structurile dure dentare. Ed.Orizonturi
Universitare, Timişoara, 1999.
3. Aboudharam G., Koubi G., Soubayroux P., Wattinne F., Faucher A. – Les difficultes dans
les
restaurations anterieures comment les resondre? Rev.D’Odonto. Stomatologie 25(4),297-
309,1996.
4. Baratieri L.N., Monteiro J.G. – Influence of acid type (phosphoric or maleic) on tht
retention
of pit and fissure sealant.An in vivo study .Quintessence Int.25,11,749-757,1994.
 5. Baume L., Phillips R.W., Lund M.R. – Textbook of Operative Dentistry. Saunders Company
Philadelphia,1995.
6. Bayne S.C.,Taylor D.F. – Dental materials In ed. Sturdevant C.M., Roberson
T.M.,Heymann
H.O.,Sturdevant J.R.- The art and science of Operative Dentistry third ed. Ed. Mosby St.
Louis Missouri 206-229,1995.
7. Bertolotti R.L. – Acid etching of dentin. Quintessence Int. 21, 2, 77 - 78, 1990.
8. Bowen R.L., Eicmiller F.C., Marjenhoff W.A. – Gazing into the future of esthetic
restorative
materials.JADA 5, 123, 33 - 39, 1992.
9. Bratu D., Mikulik L., Munteanu D. – Tehnici adezive în stomatologie. Ed,Facla, 1982.
10. Bratu D., Fabricky M – Sisteme integral ceramice. Ed. Helicon Timişoara,142-151,1998.
11. Cârligeriu V., Bold A. – Odontoterapie restauratoare. Ediţia a II-a. Ed.Mirton, Timişoara,
2000.
12. Chappell P.R., Eich J.D., Mixson J.M., Theisen F.C. – Shear bond strength and scaning
electron microscopic observation of four dentinal adhesives. Quintessence Int.21,4,303-
310,
1990.
13. Chappell P.R., Spencer P., Eich J.D. – The effects of current dentinal adhesives ou the
dentin
surface.Quintessence Int. 25, 12, 851 - 861,1994.
14. Cherlea V. – Cimenturile cu ionomeri de sticlă - aplicaţii clinice în stomatologie.
Ed.Prahova,
1996.
15. Crim G.A. – Microleakage of three dentinal bonding systems:a 6-month evaluation
Quintessence Int. 22, 5, 387 - 389,1991.
16. Croll T.P. – The quintessencial sealant? Quintessence Int. 27, 11, 729 - 733, 1997.
17. Duke E.S., Robbins J.W., David S.S. – Clinical evaluation of a dentinal adhesive system-
three
year results Quintessence Int. 22, 11, 889 - 895, 1991.
18. Ehrnford Lars E.M., Scholander Sven A.T. – Step-by-step description of direct filling
therapy
inlay, onlay and veneers. Publ.PC Lempert AB Helsingborg Sweden,1995.
19. Elbaum R., Pignoly C., Brouillet J.L. – A histologic study of the biocompatibility of a
dentinal bonding system. Quintessence Int.22, 11 ,901 - 910, 1991.
20. Feigal R.J. – Sealants and preventive restauration review of effectiveness and clinical
changes for improvement. Pediatric Dentistry 20, 85 - 92, 1998.
21. Ferrari M., Mason P.N., Bertelli E. – A new dentinal bonding agent and microfilled resin
system:a 2-year clinical report.Quintessence Int.21,11, 875 - 881, 1990.
22. Gafar M.. – Odontologie vol.I Caria dentară. Ed.Medicală Bucureşti 1995.
23. Gafar M., Andreescu C. – Odontologie şi parodontologie.Ed.Didactică şi Pedagogică
Bucureşti,1983.
24. Gwinnett A.J. – Bonding basic:wath every clinicien should know Esthetic Dent.Update 5 ,
35 –
38, 1994.
25. Hansen E.K., Asmussen E. – Marginal adaptation of resin in relation to application
tehnique
and use of calcium hidroxide liner.Scand.J.Dent.Res. 98, 6, 558 - 563, 1990.
26 Holtan J.R., Nystrom P.G., Douglas W.H., Phelps R.A. – Microleakage and marginal
placement of glass-ionomer liner.Quintessence Int.21 ,2, 117 - 122, 1990
27. Iliescu A. – Concepţia de obturaţie coronara tip “sandwich”. Stomatologia Bucuresti 39, 1 -
2,
25 - 29, 1993.
28. Iliescu A., Gheorghiu Irina, Dimitriu Ligia – Linerii din cimenturi cu ionomeri de sticla,
o alternativă a Dycal-ului în coafajul indirect? Revista de Medicină Militară 99, 151 -160,
1996.
29. Iliescu A.,Gafar M. – Cariologie şi odontoterapie restauratoare. Ed.Medicală, 2001.
30. Imay Y., Masuhara Eiichi–Long – term in vivo study of poly (2-hydroxyethyl methacrylat),
Journal of Biomedical Materials Research,16 ,5 ,609 - 617, 1982.
31. Lăcătuşu St. – Caria explozivă. Ed.Cronica Iaşi 1996.
32. Meerbeek B., Lambrechts P., Vanherle G. – Facteurs cliniques influencant la reussite de
l’adhesion a l’email et a la dentine. Realites Cliniques 10, 2, 175 - 195, 1999.
33. Mitchell D., Laura Mitchell – Ghid clinic de stomatologie. Ed.ALL Bucuresti, 2001.
34. Mount G.J., Hume W.R. – Conservarea şi restaurarea structurii dentare. Ed.ALL Bucureşti,
69
- 106, 1999.
35. Nakabayashi N., Ashizawa M., Nakamura M. – Identification of a resin–dentin hybrid
layer
in vital human dentin created in vivo:durable bonding to vital dentin.Quintessence
Int.23,2,135-141,1992.
36. Smidsederer I.-Dentistrie estetique.Ed.Mason Paris 118-136, 2000
37. Sterrett J.D.,Delany B.,Rizkalla A.,Hawkins C.H. – Optimal citric acid concentration for
dentinal demineralization. Quintessence Int.22, 5, 371 - 375, 1991.
38. Yao Kakuhiko, Chien Mingchun, Kokara O., and al.—Effect of Water Isolation and Early
Finishing on Hardness of Glass Ionomeres Cements.J.Osaka of Dent, Univ.24, 2, 141 -
147,
1990.
39. Yu X.Y., Davis E.L., Joyrt R.B., Wieczkowski – Bond strength evaluation of a Class V
composite resine restauration.Quintessence Int.22, 5, 391 - 396, 1991.
 CAPITOLUL 5

MODALITĂŢI DE REFACERE A FIZIONOMIEI DINŢILOR

CU MATERIALE COMPOZITE

5.1 METODE DE RESTAURARE DIRECTĂ CU MATERIALE

COMPOZITE A DINŢILOR CU LEZIUNI CARIOASE

Leziunile carioase fac parte din factorii care determină modificări de formă, culoare
şi volum ale dinţilor. Sunt manifestări ale unei maladii, maladia carioasă care poate afecta toţi
dinţii, temporari sau definitivi, ale ambelor arcade. Această maladie cauzată de flora bacteriană
patogenă face obiectul unor măsuri de prevenţie care astăzi se dovedesc a fi tot mai eficace dar şi
obiectul unor tratamente restauratoare care se cer a fi din ce în ce mai estetice.
Pierderile de substanţă dură dentară apar ca urmare a leziunilor carioase dar ele pot
fi în egală măsură consecinţa unor traumatisme dentare, a fenomenelor de abraziune fiziologică
sau patologică, ele pot fi determinate şi de altă patologie necarioasă ca, de exemplu, eroziunile
determinate de cauze interne sau externe, etc. Tratamentul restaurator se adresează tuturor
acestor leziuni dar şi unor configuraţii defavorabile ale dinţilor, discromiilor dentare, etc.
Indiferent de cauză, tehnica de realizare a tratamentului trebuie adaptată noilor
cunoştinţe ştiinţifice în domeniul biomaterialelor.
Tratamentul unei leziuni carioase necesită îndepărtarea ţesuturilor dure dentare
patologice după un prealabil acces specific la leziune, iar tratamentul efectuat, forma preparaţiei
trebuie adaptate exigenţelor materialului restaurator ales pentru restabilirea funcţiei şi care să
garanteze ermeticitatea restauraţiei şi să elimine posibilitatea de dezvoltare a florei bacteriene la
interfaţa dinte/restauraţie.

5.1.1 Obiectivele restaurărilor cu materiale compozite

Obiectivul esenţial al tratamentului este acela de a menţine timp cât mai îndelungat
vitalitatea organului pulpar şi de a restabili organul dentar cu funcţiile sale fiziologice obişnuite.
Pentru a atinge acest obiectiv, medicul stomatolog trebuie să respecte principiul biologic de a
păstra cât mai mult din structurile dentare sănătoase printr-o economie tisulară maximă,
principiu care urmăreşte, în final, câteva obiective importante:
 să limiteze suprafaţa de dentină expusă şi, deci, posibilitatea apariţiei inflamaţiei
pulpare ca urmare a contaminării bacteriene a acesteia;
  să limiteze volumul materialului restaurator şi, ca atare, să faciliteze obţinerea unei
retenţii şi stabilităţi optime unei restauraţii adezive;
 să reducă interfaţa dinte/material de restauraţie, ştiut fiind că acesta din urmă poate
constitui, prin proprietăţile sale fizice (ex. conductibilitatea termică) şi chimice (ex. persistenţa
radicalilor liberi în cazul unei polimerizări insuficiente) cauze posibile ale apariţiei unei
inflamaţii pulpare;
 să uşureze reconstrucţia morfologică şi funcţională a dintelui în limitele anterioare;
 să reducă fragilitatea organului dentar care este direct legată de volumul pierderii
de substanţă dentară;
 să permită o linie de contur a marginilor cavităţii mai puţin extinsă şi, în
consecinţă, reducerea posibilităţii de apariţie a recidivei de carie;
 prin micşorarea volumului de material restaurator să permită o limitare a
degradării marginale imputabile în mare parte variaţiilor dimensionale ale materialului
restaurator, ca urmare a contracţiei de polimerizare sau coeficientului de dilatare termică, direct
proporţionale cu volumul restauraţiei;
 ameliorarea longevităţii restauraţiei la acţiunea forţelor ocluzale aplicate direct pe
suprafaţa sa şi păstrarea contactelor dento-dentare;
 să faciliteze condiţiile de reintervenţie atunci când e necesară o refacere a
restauraţiei;
 să permită menţinerea sănătăţii parodontale prin menţinerea la distanţă a limitelor
cervicale ale restauraţiei.
Respectarea acestor obiective terapeutice este necesară, dar nu suficientă pentru
respectarea imperativului biologic. În egală măsură, vor trebui limitate agresiunile determinate
de toţi factorii ce intervin în tratamentul conservator şi care acţionează fie:
 în etapa de preparare a cavităţilor;
 în faza de tratament medicamentos al plăgii dentinare;
 în faza de inserare a materialului restaurator;
 în faza de adaptare şi finisare a restauraţiei.
De asemenea, nu putem să nu luăm în considerare importanţa pe care o are, pentru
longevitatea restauraţiilor, controlul periodic al acestora, care permite evaluarea eficacităţii
tehnicilor de igienă orală şi detectarea unor eventuale carii iniţiale sau recidive de carie
detectabile la un examen clinic minuţios.
Tratamentele atraumatice de restaurare sunt posibile astăzi datorită tehnicilor
adezive şi restaurărilor cu materiale compozite. Răşinile compozite, datorită adeziunii lor prin
colaj amelo- dentinar, permit restaurarea dinţilor cu leziuni carioase sau de etiologie necarioasă,
modificarea aspectului dinţilor şi a poziţiei lor, închiderea unor treme sau diasteme, alungirea
dinţilor scurtaţi prin procese de uzură dentară, etc.
În cazul tratamentului de carie simplă, restaurările cu răşini compozite pot fi
efectuate la toţi pacienţii dar, cu deosebire la cei tineri, la care este importantă limitarea
pierderilor de substanţă dură dentară printr-un tratament minimal invaziv şi, din acest punct de
vedere, materialele compozite sunt considerate ideale. Aceasta nu înseamnă însă că vârsta
pacientului trebuie să limiteze utilizarea restauraţiilor cu materiale compozite.

5.1.2 Indicaţiile restaurărilor directe cu răşini compozite

Restaurările cu materiale compozite au indicaţii care trebuie să ţină seama de

următorii factori:
  întinderea leziunii - de acest tratament beneficiază leziunile cu pierderi de
ţesuturi dentare nu prea importante deoarece o distrucţie importantă a acestora ar putea duce la
slăbirea rezistenţei ţesuturilor dure restante;
 aspectul estetic - sunt indicate mai ales la restaurările dinţilor anteriori dar pot la
fel de bine să permită o restaurare estetică a dinţilor laterali atunci când forţele ocluzale ce se
exercită pe suprafaţa de restaurat nu sunt prea importante. Materialele compozite nu rezistă
totdeauna la aceste forţe, în anumite situaţii putându-se produce fracturarea restauraţiei. Riscul
fracturării diminuă dacă se va utiliza o suprafaţă amelară mai mare, pentru a mări suprafaţa de
adeziune şi utilizând o răşină mai stabilă. Când deteriorarea substanţei dure dentare ocluzale este
foarte importantă, cuprinzând şi punctele de contact dento-dentare, e mai bine să se recurgă la o
restaurare metalică sau ceramică;
 materialul restaurator – este foarte important ca medicul să aleagă materialul
restaurator corespunzător, care să satisfacă cât mai bine cerinţele estetice ale pacientului, să ofere
stabilitate ocluzală suficientă şi să fie uşor de manipulat. Din acest punct de vedere, se preferă
compozitele hibride, datorită stabilităţii şi rezistenţei lor, dar şi datorită faptului că ele au culori,
opacităţi şi vâscozităţi diferite. Compozitele cu microumplutură pot fi mai bine finisate şi
permit, în final, o restaurare mai asemănătoare smalţului, dar sunt mai sensibile la fractură, de
aceea ele pot fi folosite în combinaţie cu compozitele hibride. Stabilitatea compozitelor hibride
se combină cu aspectul mai estetic ale compozitelor cu microumplutură când sunt plasate pe
suprafaţa acestora, la limita amelo/dentinară. Compozitele cu microumplutură pot fi, de
asemenea, utilizate pentru obturaţii de talie mică şi pentru restaurările feţelor vestibulare unde
este important să se obţină un aspect cât mai estetic.
 colajul amelo-dentinar trebuie să fie de bună calitate, să ofere forţă de adeziune
suficientă pentru a evita fracturarea dintelui sau a materialului compozit;
 igiena orală – trebuie să fie bună sau foarte bună, cu îndepărtarea riguroasă a
plăcii bacteriene cu precădere de la nivelul marginilor preparaţiei unde prezenţa sa reprezintă un
factor esenţial în apariţia recidivei de carie;
 tratamentul estetic trebuie efectuat cu competenţă, medicul trebuie să cunoască
aspectul, proprietăţile, culoarea, tehnica de utilizare a materialelor şi efectul acestora asupra
psihologiei pacientului. El trebuie să poată modela un dinte asemănător cu cel anterior, care să
răspundă exigenţelor pacientului, dar să ţină seama şi de funcţionalitatea fiziologică a dintelui şi,
nu în ultimul rând, să ţină seamă şi de preţul de cost al restauraţiei în directă relaţie cu
posibilităţile materiale ale pacientului.

5.1.3 Etapele plasării restauraţiilor cu materiale compozite

Tehnicile de refacere directă a dinţilor cu ajutorul materialelor compozite sunt

diverse, de la tehnica simplă a polimerizării în bloc a materialului şi până la tehnica mult mai
laborioasă a fotopolimerizării tridimensionale, indiferent însă de tehnică, toate restauraţiile ţin
seamă de o serie de etape succesive (vezi cap.4).

5.1.3.1 Diagnosticul corect al leziunii

În vederea realizării restauraţiei cu un material compozit se cere tratarea leziunii

carioase după aprecierea exactă a profunzimii şi întinderii sale precum şi a stării de sănătate
dentară a pacientului care va beneficia de această restaurare. Acestea reprezintă elemente
importante în restaurările directe cu materiale compozite. Competenţa, răbdarea şi, nu în ultimul
rând, capacitatea medicului de a alege din datele oferite de examenul anamnestic şi clinic pe
acelea favorabile şi defavorabile tipului de tratament ce urmează a fi instituit, decid, în final,
metoda de tratament cea mai potrivită cazului dat.

5.1.3.2 Alegerea culorii

Culoarea dintelui trebuie luată în condiţii de umiditate, înaintea creerii câmpului

operator. Ea se alege de comun acord cu pacientul şi cu doleanţele acestuia.
Materialul compozit transmite culoarea şi lumina de o manieră diferită pe smalţ şi
dentină, iar, din acest punct de vedere, compozitele hibride au mai degrabă aspectul asemănător
dentinei, pe când compozitele cu microumplutură seamănă mai mult cu smalţul dentar. E posibil
să se aplice mai multe straturi de compozit de culori diferite pentru a realiza un aspect cât mai
estetic al restauraţiei şi aceasta fără a influenţa proprietăţile de adeziune şi stabilitate ale
compozitului.

5.1.3 3 Realizarea unui câmp operator corespunzător

Saliva şi resturile de sânge diminuă capacitatea de adeziune, de aceea, metoda de

izolare cea mai eficientă împotriva umidităţii externe este diga, orice alt mijloc de izolare putând
fi socotit un compromis în raport cu izolarea obţinută cu diga. Mijloacele de izolare, precum
rulourile de vată, aspiratorul de salivă se vor folosi doar în caz de necesitate.

5.1.3.4 Preparaţia dintelui

Preparaţia dintelui se va face îndepărtând în totalitate dentina şi smalţul afectate de

procesul carios, menţinând o suprafaţă de substanţă dentară suficientă pentru adeziune şi
grosimea suficientă a stratului de material de obturaţie.
Pentru a îndepărta ţesuturile alterate se va folosi instrumentar rotativ adecvat
situaţiei clinice precum şi instrumentar de mână potrivit..
Nu se va îndepărta substanţa dură dentară sănătoasă pentru retenţie sau extensie
preventivă şi toate unghiurile interne ale preparaţiilor vor fi rotunjite pentru a se evita
acumularea de stres. Suprafaţa ocluzală a cavităţii nu se va bizota deoarece acest procedeu ar
putea determina extinderea marginilor cavităţii şi posibilitatea de a include în conturul lor şi zona
stopurilor centrice, ceea ce ar duce la deteriorarea accelerată a marginilor restauraţiei şi apariţia
cariilor secundare. Aria ocluzală va trebui delimitată numai la pierderea de substanţă dură
dentară după care, cu ajutorul unei hârtii de articulaţie, se vor verifica punctele de ocluzie pentru
a fixa conturul definitiv al cavităţii.
Zonele de smalţ nesusţinut de dentină se vor conserva şi se vor căptuşi cu cimenturi
ionomeri de sticlă.
Acolo unde smalţul cervical nu poate fi păstrat, este contraindicată reconstituirea cu
răşină compozită pentru că adeziunea sa la dentină este mult inferioară celei de la nivelul
smalţului.
Pentru a se preveni cariile secundare se va face sigilarea şanţurilor şi zonelor
cariosusceptibile, iar pentru carii izolate, se vor pregăti cavităţi izolate cu sigilarea şanţurilor de
legătură.
Forma cavităţii poate influenţa desprinderea sau adaptarea compozitului la pereţii
preparaţiei, orientând sensul fotopolimerizării, de aceea, cavitatea va fi aceea obţinută după
accesul la procesul carios şi exereza totală a ţesuturilor alterate respectând diferitele nivele de
extindere a leziunii carioase şi conservând smalţul în limite rezonabile.
 În funcţie de profunzimea şi extinderea în suprafaţă a proceselor carioase, forma
preparaţiei la nivel ocluzal şi proximal poate avea mai multe aspecte:

 Restauraţie preventivă
Restauraţia preventivă este tehnica prin care se combină sigilarea şanţurilor şi
fosetelor ocluzale cu tratamentul unei carii incipiente ocluzale de smalţ sau dentină. Este cea mai
consecventă metodă de tratament pentru cariile mici din şanţuri şi fosete, în special la molarii
permanenţi tineri. Preparaţia va fi minimă şi pentru a se preveni apariţia ulterioară a unui proces
carios în şanţurile sau fosetele adiacente, acestea vor fi tratate prin aplicarea unui sigilant. Cel
mai frecvent, acest tip de cavităţi sunt restaurate cu răşină compozită dar ele pot fi restaurate şi
cu glassionomeri, compomeri sau amalgam. Realizarea preventivă poate îmbrăca mai multe
aspecte din punct de vedere tehnic (Luca 1998)(36):
 tipul 1 - se recurge la îndepărtarea cât mai conservatoare a ţesutului alterat cu
ajutorul unei freze sferice şi se face palparea exploratorie pentru a preciza întinderea procesului
carios. Atunci când extensia în profunzime a acestuia nu a interesat ţesutul dentinar, nici
cavitatea nu va fi extinsă până acolo, aşa cum s-ar fi procedat dacă materialul restaurator ar fi
fost amalgamul. Apoi se trece la :
- izolare;
- demineralizarea în vederea aplicării sigilantului;
- spălarea şi uscarea suprafeţelor dentare demineralizate;
- aplicarea sigilantului.
 tipul 2 - când leziunea carioasă a progresat şi în dentină dar este încă puţin
extinsă, se procedează la îndepărtarea dentinei alterate după care se efectuează:
- izolare;
- aplicarea obturaţiei de bază cu hidroxid de calciu sau CIS
care realizează o legătură mai bună cu dentina;
- demineralizarea smalţului;
- spălare şi uscare;
- aplicarea agentului de legătură (nu se aplica atunci când
baza este realizată din glassionomeri);
- aplicarea răşinii compozite granulare în porţii mici.
Se vor folosi compozite rezistente la uzură pentru realizarea obturaţiei şi sigilarea şanţurilor şi
fosetelor din vecinătate (fig.5.1).
Răşina compozită poate fi folosită şi numai pentru restaurarea preparaţiei, iar pentru
sigilarea şanţurilor se va folosi un material de sigilare, realizându-se astfel o variantă a acestui
tip de restauraţie preventivă (fig. 5.2).

A B

Fig. 5.1 - Obturaţie preventivă cu răşină compozită:

A – secţiune longitudinală prin procesul carios;
 B - obturaţie preventivă (vedere ocluzală):
1 - obturaţia de bază cu CIS sau Ca(OH)2 ;
2 - obturaţia cu compozit;
3 - material de sigilare (după Henderson şi Setcos 1994).

 tipul 3 este tehnica de restaurare preventivă în care se utilizează pentru

restaurare glassionomer a cărui adeziune la dentină şi închidere marginală sunt mai bune. Aceste
restauraţii se vor derula după următorii timpi operatori:
- periaj profesional cu pastă de piatră ponce;
- spălare cu apă;
- pregatirea conservatoare a cavităţii;
- izolare;
- spălarea cavităţii cu apă şi uscarea blândă cu jet de aer;
- îndepărtarea “smear layer”-ului cu acid poliacrilic 10 secunde (în
cavităţile profunde, înaintea folosirii condiţionerului se aplică un strat de hidroxid de calciu);
- spălarea cavităţii cu apă şi uscarea sa blândă cu aer;
- aplicarea glassionomerului pentru lining, acesta asigurând o
legătură mai bună cu sigilantul;
- demineralizarea glassionomerului şi a şanţurilor şi fosetelor;
învecinate cu acid fosforic 37%;
- spălare cu jet de apă fără presiune 30 de secunde;
- aplicarea materialului de sigilare peste suprafeţele demineralizate;
- controlul restauraţiei în ocluzie.

Fig. 5.2 - Obturaţie cu răşină (după Matheson şi Primosch 1995):

1.Obturaţie de bază cu hidroxid de calciu;
2.Agent de legătură;
3.Compozit granular;
4.Material de sigilare.

 Restaurarea adezivă
Restaurarea adezivă presupune creearea accesului asupra procesului carios în smalţ
şi dentină, îndepărtarea smalţului alterat şi păstrarea celui subminat, îndepărtarea dentinei
alterate, în final, rezultând o formă autoretentivă, caracteristică cavităţii adezive. Ea are mai
multe variante în raport cu localizarea şi întinderea procesului carios.
  Pentru un proces carios cu localizare ocluzală, forma generală a cavităţii va fi
aceea obţinută după realizarea accesului la procesul carios, exereza ţesuturilor alterate cu
respectarea nivelului de extindere al cariei şi conservând smalţul subminat în limite rezonabile.
Dacă există mai multe procese carioase e preferabil să se realizeze deschiderea
fiecărei leziuni în parte şi, în cazul în care ţesutul dentar restant care le separă este suficient, ele
se prepară separat. Dacă ţesutul dentar sănătos care separă leziunile carioase este insuficient
pentru a nu se fractura sub acţiunea forţelor de masticaţie, se vor reuni cavităţile în una singură
(fig.5.3).

A B

A B

Fig. 5.3 – A - Cavităţi separate, cu ţesut dentar sănătos

suficient între ele;
B - Unirea cavităţilor în una singură.

O preparaţie convenţională se realizează când procesul carios depăşeşte 5 mm în

sens vestibulo-oral şi e localizat în smalţ şi dentină. Se va urmări realizarea unei forme de
rezistenţă corespunzătoare, cu pereţi cu forme rotunjite, evitându-se crearea de unghiuri interne
accentuate care favorizează contracţia în timpul prizei, instaurând astfel o competiţie între forţa
de adeziune a compozitului la smalţ şi dentină şi forţa de contracţie (desprindere). Cu cât
cavitatea este mai profundă, cu atât adeziunea este mai dificil de realizat, indicându-se astfel
utilizarea unei obturaţii de bază tip sandwich (Iliescu 1993)(27).

 Pentru procesele carioase proximale situate pe dinţii laterali planul de tratament

diferă în funcţie de situaţia clinică:
 proces carios care ajunge până la nivelul joncţiunii smalţ-dentină;
 proces carios care a evoluat şi în dentină.
Cavităţile de clasa a II-a pentru materiale compozite vor fi realizate cât mai
conservativ, se vor îndepărta strict ţesuturile alterate, fără extindere în şanţuri şi fosete, toate
unghiurile interne vor fi rotunjite şi nu se vor include în conturul cavităţii stopuri centrice.
Atunci când smalţul cervical nu poate fi păstrat, reconstituirea cu răşină compozită este
contraindicată datorită lipsei de adeziune a materialului la acest nivel.
  Când leziunea carioasă a ajuns la joncţiunea smalţ–dentină, dacă procesul carios
este situat pe faţa proximală, sub punctul de contact, la distanţă de creasta marginală, se pot
realiza mai multe tipuri de cavităţi:
 cavităţi proximale tip casetă, acestea putând să fie realizate doar în situaţia în care
avem acces direct asupra suprafeţei proximale afectate, lucru posibil datorită unor distrucţii
coronare întinse a dinţilor vecini, unor edentaţii sau, atunci când această leziune devine
accesibilă printr-o preparaţie efectuată faţă în faţă pe dintele vecin. Efectuarea restaurării acestei
cavităţi care nu este supusă direct forţelor ocluzale se va efectua cu ciment ionomer de sticlă
autopolimerizabil
(fig. 5.4).

A B

Fig. 5.4 - Cavitate tip “casetă”.

 cavităţi tip “tunel” cu abordare dinspre ocluzal, la distanţă de 2 mm de creasta

marginală care trebuie conservată. Deschiderea iniţială a cavităţii se realizează cu freze
diamantate fine la turaţie medie, cu spray de apă şi aer. Cavitatea ocluzală se va lărgi treptat
numai atât cât să ne permită o completă îndepărtare a ţesuturilor alterate, protejând dintele vecin
cu ajutorul unei matrici metalice plasate interdentar. Restaurarea se va face cu ciment ionomer de
sticlă fotopolimerizabil care poate fi laminat cu un strat de material compozit atunci când
restauraţia este supusă unor forţe ocluzale mari (fig. 5.5).

A B

Fig. 5.5 - Cavitate tip “tunel”:

A - vedere ocluzală;
B - secţiune longitudinală.

 cavitate “în galerie” cu acces vestibulo-oral, cu localizare sub punctul de contact

proximal (fig.5.6).
 Fig. 5.6 - Cavitate “în galerie” cu acces vestibulo-oral.

 cavitate tip “slot”. Această preparaţie se realizează pentru procesele carioase

situate în apropierea crestei marginale, cu acces chiar prin creasta marginală. Materialul
restaurator poate fi un ciment ionomer de sticlă fotopolimerizabil.

Fig. 5.7 – Cavitate tip “slot” - vedere ocluzală şi proximală.

 Cavitate adezivă
Cavitatea adezivă se realizează atunci când procesul carios a evoluat ducând la
întreruperea crestei marginale. Caracteristic acestui tip de cavitate este că marginile cavităţii
proximale nu sunt extinse până în zonele de autocurăţire şi prin exereza dentinei alterate va
rezulta o formă autoretentivă în sens orizontal.

 Când leziunea carioasă s-a extins în smalţ şi dentină se va realiza o cavitate

proximală adezivă tip”cutie” pe cale ocluzală care înglobează procesul carios şi la care, pentru
restauraţiile adezive nu sunt necesare şi nici indicate unghiuri ascuţite şi extensii vestibulare şi
orale ca la preparaţiile realizate pentru amalgam. Ele trebuie să aibă margini nete şi regulate,
finisate dar nebizotate şi opţional cu şanţuri retentive pe peretele gingival şi pe cei laterali ai
cavităţii verticale (fig. 5.8).
 Fig. 5.8 – Cavitate proximală foarte conservatoare
tip “cutie” pentru restaurări adezive.

 Când suntem nevoiţi să realizăm o cavitate tipică de clasa a II-a, datorită unei
evoluţii mai extinse a procesului carios, aceasta va avea forma convenţională a unei cavităţi
conservatoare moderne, asemănătoare celei realizate pentru amalgam, sub rezerva realizării unui
bizou periferic şi, evident, fără şanţuri de retenţie proximale sau gingivale (fig. 5.9).

Fig. 5.9 - Cavitate conservatoare modernă proximo-ocluzală

cu unghiurile interne rotunjite.

 Când există două leziuni carioase mici proximale pe acelaşi dinte, se vor face două
cavităţi distincte. Dacă leziunile sunt întinse şi cuprind şi şanţul mezio-distal, se va realiza o
preparaţie tip mezio- ocluzo- distală (MOD).
 Pentru procese carioase localizate pe feţele proximale ale dinţilor frontali există
mai multe tipuri de preparaţii:
 preparaţie convenţională
Această preparaţie are formă clasică triunghiulară, cu 4 pereţi orientaţi:
- vestibular;
- oral;
- parapulpar;
- gingival.
Marginile cavităţii se termină cu un bizou drept. Acest tip de preparaţie este indicată
atunci când procesul carios se găseşte pe suprafaţa radiculară.
 preparaţie convenţională bizotată
Această preparaţie prezintă avantajul că prismele de smalţ descoperite prin bizotare
sunt supuse mai eficient gravării acide realizând o retenţie mai bună, cu reducerea posibilităţii de
infiltrare marginală şi de colorare a restauraţiei. Această preparaţie bizotată are următoarele
caracteristici:
- formă tot triunghiulară dar marginile cavităţii externe sunt bizotate;
 - pereţii laterali sunt perpendiculari pe suprafaţa smalţului şi marginea e
bizotată;
- adâncimea cavităţii poate să fie sau nu uniformă;
- nu sunt necesare şanţuri de retenţie, ele sunt suplinite de gravarea acidă.
Acest tip de preparaţie este indicată atunci când se înlocuieşte o restauraţie veche de
compozit compromisă cu una nouă (fig. 5.10).

Fig. 5.10 - Cavitate convenţională bizotată, extinsă

radicular, cu desfiinţarea punctului de contact.

 preparaţie modificată
Preparaţia modificată se caracterizează prin aceea că:
- nu prezintă formă specială şi nici o adâncime anume, acestea fiind dictate de
întinderea şi adâncimea procesului carios, îndepărtându-se strict dentina alterată;
- marginile exterioare ale cavităţii sunt bizotate îndepărtându-se astfel şi smalţul
friabil de la marginile cavităţii;
- adeziunea este dată de gravarea acidă şi nu este nevoie de mijloace
suplimentare de retenţie.
Acest tip de restauraţie este indicat pentru restaurarea proceselor carioase iniţiale
mici, nou apărute, înconjurate de smalţ sănătos sau pentru corectarea unor defecte de smalţ (fig.
5.11).
 A B

Fig. 5.11 - Preparaţie modificată pe faţa proximală, sub

punctul de contact, cu localizare:
A - în smalţ;
B - în smalţ şi dentină;
C - cu extindere spre oral.

 Pentru procese carioase localizate la nivelul feţelor proximale ale dinţilor

frontali, cu distrugerea unghiului incizal cavităţile de clasa a IV-a se prepară după aceleaşi tipare
ca o cavitate de clasa a III-a. Ea presupune necesitatea unei analize corecte a ocluziei şi obţinerea
unei suprafeţe importante de smalţ pentru colaj. Cavitatea de clasa a IV-a reprezintă o restaurare
majoră pentru estetica dinţilor anteriori, de aceea modificarea marginii libere trebuie făcută cu
atenţie, în funcţie de dinţii vecini. Restauraţia acoperă partea incizală a dintelui, ceea ce
presupune o bună formă a preparaţiei şi obţinerea unui bizou amelar la marginile cavităţii. Cu cât
bizoul amelar este mai mare, cu atât adeziunea compozitului pe dinte este mai bună. Pentru ca
marginea vestibulară să fie mai puţin vizibilă, se va prepara un bizou arcuit şi nu drept.
Preparaţia pentru restaurarea dinţilor cu leziuni situate pe feţele proximale ale
dinţilor anteriori cu unghiul incizal distrus poate avea mai multe variante:

 preparaţia convenţională
 Preparaţia convenţională este recomandată atunci când marginea gingivală a
viitoarei restauraţii se extinde la nivelul suprafeţei radiculare. În acest caz, orice porţiune a
cavităţii trebuie să prezinte un unghi de întâlnire între pereţii laterali şi suprafaţa externă a
smalţului de 90, precum şi şanţuri de retenţie, indiferent de modul în care este preparată partea
superioară a cavităţii (după tehnica bizotată sau cea modificată) (fig. 5.12 A).

 preparaţia bizotată
Preparaţia bizotată este recomandată în restaurarea proceselor carioase mari ce
afectează şi unghiul incizal. Se va suplimenta suprafaţa de smalţ bizotată pentru realizarea
retenţiei dar ancorarea răşinii compozite în preparaţie se poate obţine şi cu mijloace
suplimentare: şanţuri, retenţii tip coadă de rândunică, ştifturi parapulpare sau combinarea
acestora.
Şanţurile de retenţie incizale şi gingivale sunt indicate în cavităţile extinse şi sunt
similare ca aspect cu cele de la cavitatea de clasa a III-a (fig. 5.12 B).

A B

Fig. 5.12 – A - Prepararea unei cavităţi tipice de clasa a IV-a;

B - Prepararea unei cavităţi de clasa IV-a extinse incizal.

 preparaţia modificată
Acest tip de preparaţie modificată este utilă pentru restaurarea leziunilor carioase
mici/ moderate sau pentru rezolvarea unor leziuni traumatice. Obiectivul acestui gen de
preparaţii este de a îndepărta cât mai puţin ţesut dentar, ceea ce presupune îndepărtarea ţesutului
alterat sau a obturaţiei defectuoase existente, incluzând în conturul extern al cavităţii tot smalţul
friabil, albicios de la marginea preparaţiei.
Adâncimea cavităţii va fi dependentă de extinderea procesului carios, de obturaţia
anterioară sau de linia de fractură. Nu sunt indicate şanţuri de retenţie.
Marginile exterioare ale cavităţii vor fi bizotate.
În cazuri în care există o pierdere de ţesuturi dure dentare fără existenţa unui proces
carios se poate realiza un bizou de jur împrejurul defectului foarte important pentru retenţia
optimă a compozitului (fig. 5.13).
 Fig. 5.13 – Pregătirea unui dinte pentru realizarea
unei cavităţi minimale de clasa a IV-a cu bizouri
în smalţ pentru realizarea retenţiei.

 preparaţiile realizate pentru procesele carioase situate în 1/3 cervicală a dinţilor

presupune extinderea spre incizal, mezial,distal şi gingival a cavităţii până în ţesut sănătos. În
mod curent aceste cavităţi se restaurează cu materiale compozite cu microumplutură deoarece
obturaţia va deveni mai lucioasă şi mult mai flexibilă în cazul prezenţei abfracţiei.

 preparaţia convenţională
Preparaţia convenţională este indicată pentru procese carioase situate parţial sau
total pe suprafaţa radiculară vestibulară/orală a dintelui şi ea va îmbrăca caracteristicile unei
preparaţii pentru amalgam.

 preparaţia bizotată
Acest tip de preparaţie este indicată pentru înlocuirea unei restauraţii vechi, plasată
într-o cavitate realizată după tehnica convenţională pentru leziuni carioase mari la care este
necesar ca mijloc de retenţie suplimentar realizarea unor şanţuri gingivale. Acestea sunt necesare
pentru cazul în care marginea gingivală a cavităţii nu e plasată în smalţ (fig. 5.14)

Fig. 5.14 – Cavitate de clasa a V-a bizotată.

  preparaţia modificată
Preparaţia modificată este indicată în defecte mici de smalţ, leziuni carioase
cervicale mici/moderate sau zone de decalcifiere sau de hipoplazie de smalţ.
Peretele pulpar poate să nu fie plasat la o adâncime uniformă.

Restaurarea preparaţiilor cervicale se va realiza în funcţie de etiologia şi întinderea

lor. Astfel:
leziunile abrazive se vor restaura folosindu-se compozite microşarjate sau hibride
sau tehnica sandwich compusă din aceste două materiale;

leziunile carioase limitate în smalţ presupun o tehnică facilă de restaurare, cu

utilizarea, de preferinţă, a unui compozit hibrid şi cu utilizarea tehnicilor adezive pentru smalţ;

leziunile de genul leziuni discoidale ,a căror origine este igiena orala şi recesiunea
gingivală, presupun utilizarea pentru restauraţie a unui material ce eliberează fluor, tip ciment
ionomer de sticlă sau compomer. Se realizează în acest caz o preparaţie convenţională fără a
urmări obţinerea unei cavităţi standard, mărimea leziunii şi zona de retenţie a materialului
influenţând forma sa;

leziunile erozive trebuie să fie restaurate cu un material eliberator de fluor şi cu o

solubilitate scăzută, de preferat compomere sau ionomere răşinoase prin tehnici adezive.

A B

Fig. 5.15 - Rezolvarea unui caz clinic de lacună cuneiformă:

A-înainte; B-după tratament.

Secvenţa terapeutică presupune eventual îndepărtarea ţesuturilor alterate, bizotarea

marginilor de smalţ, realizarea de şanturi interne de retenţie după care se trece la realizarea
restauraţiei care, în final, va fi supusă gravării acide, spălării, uscării după care se va aplica o
răşină cu vâscozitate scăzută şi se elimină excesul cu jetul de aer pentru ca stratul să fie foarte
fin, apoi se fotopolimerizează.
 A B C

Fig. 5.16 – Rezolvarea unei leziuni eroziv-abrazive:

A-Defectul cervical;
B-Realizarea retenţiei şi a restauraţiei cu CIS;
C-Realizarea retenţiei şi a restauraţiei cu compozit.

5.1.3.5 Realizarea adeziunii amelo-dentinare

Adeziunea amelo-dentinară se realizează prin gravarea acidă a smalţului şi dentinei

urmată de o spălare abundentă cu apă şi aplicarea primerului şi adezivului conform preparatului,
tehnicii alese şi indicaţiilor fabricantului. De o procedură corect efectuată depinde sigilarea
marginilor preparaţiei, a plăgii dentinare şi adeziunea materialului de obturaţie.
Pentru o restaurare directă cu compozit, adezivii dentinari de ultimă generaţie sunt
de preferat. Dintele trebuie să rămână umed, iar flaconul cu adeziv trebuie deschis doar în
momentul utilizării (solventul care este acetona se evaporă foarte repede). Plasarea primerului se
va face cu un aplicator după care flaconul se va închide imediat, se usucă rapid şi cu blândeţe
dintele şi se aplică adezivul de colaj, se aşteaptă 15- 20 de secunde timp în care adezivul de colaj
va penetra în toate structurile dentare demineralizate şi solventul se va evapora după care, se face
o uşoară uscare şi se polimerizează. Se va aplica întotdeauna şi un al doilea strat.

5.1.3.6 Plasarea materialului de restauraţie

Pentru plasarea materialului de restauraţie trebuie avute în vedere mai multe

aspecte:
se va alege materialul compozit în funcţie de stabilitate şi calităţile sale, în directă
legătură cu tipul de restaurare de efectuat;
culoarea aleasă va fi adaptată culorii dintelui natural;
se va aplica materialul compozit fără a lăsa porozităţi;
se va face aplicarea în straturi, pentru a imita culoarea diferenţiată a dintelui în
raport cu diferitele zone ale suprafeţei sale. Se va polimeriza fiecare strat care nu trebuie să fie
mai gros de 2 mm; la suprafaţa dentară aplicarea va fi cât mai plană pentru a reduce la minimum
finisările ulterioare;
finisarea morfologiei suprafeţei dentare.
În comparaţie cu alte tehnici estetice, metoda directă de restaurare cu răşini
compozite este relativ simplă, rapidă şi economică, dar ea prezintă dezavantaje clinice destul de
importante precum:
-dificultatea de a obţine un punct proximal corect la cavităţile de clasa a II-a;
-abraziunea ocluzală;
-contracţia de polimerizare, mai ales la cavităţile extinse de clasa I şi a II-a şi care, la
rândul său determină apariţia microinfiltraţiilor marginale precum şi a sensibilităţii
postrestauratorie;
 -nu permite păstrarea de stopuri ocluzale stabile.
În scopul eliminării acestor neajunsuri, au fost propuse diferite procedee:
-segmentarea polimerizării, folosind tehnica polistraturilor orizontale, oblice sau
tridimensionale;
-condensarea şi polimerizarea de conuri sau introducerea inserţiilor de beta-quartz
Glass Insert, acestea din urmă în scopul:
- reducerii volumului de material compozit supus contracţiei;
- creşterii rezistenţei la abraziune;
- creşterii modulului de elasticitate la valori asemănătoare ţesuturilor dure dentare;
- reducerea expansiunii termice.
Aceste inserturi se introduc în masa de compozit nepolimerizat şi, astfel, restauraţia
de compozit va face masă comună cu aceste blocuri de sticlă alumino-silicat, ansamblul rezultat
având proprietăţi fizice mai bune (expansiune termică, contracţie de polimerizare,
radioopacitate). Au dezavantajul că prelungesc timpul de lucru şi au un preţ de cost mai ridicat.

5.1.3.7 Adaptarea şi finisarea restauraţiei

Se realizează după următoarele principii:

-se începe prin a lustrui marginile restauraţiei;
-se stabilesc punctele de contact ocluzale;
-nu se vor utiliza instrumente de finisare cu viteză mare;
-se va modela conturul corect în raport cu structura dintelui;
-se utilizează discuri de lustruit din cauciuc;
-obţinerea luciului de suprafaţă se va face cu discuri de finisat foarte fine;
-aplicarea unei răşini cu vâscozitate scăzută pe suprafaţa compozitului.
Toate obturaţiile directe din compozit au defecte microscopice de suprafaţă şi
prezintă porozităţi. Răşina de suprafaţă cu văscozitate scăzută penetrează în aceste porozităţi la
nivelul marginilor şi a suprafeţei restauraţiei care va deveni astfel mai puţin vulnerabilă. După
finisare, toată suprafaţa şi marginile obturaţiei vor fi supuse din nou gravării acide, spălată şi
uscată şi apoi se va plasa un strat de răşină cu vâscozitate scăzută pe toată această suprafaţă a
compozitului astfel preparat. După eliminarea excesului cu ajutorul aerului, marginile vor fi
curăţate cu un fir de mătase dentară după polimerizare. Excesul de răşină va trebui îndepărtată de
la marginile gingivale şi proximale.
Cu toate neajunsurile prezentate, aceasta modalitate de restaurare directă a dinţilor
cu materiale compozite este acceptată bine de către pacienţi. Evoluţia la care asistăm în
continuare în privinţa îmbunătăţirii calităţilor acestor materiale, a tehnicilor de aplicare, a
accesoriilor necesare acesteia, succesul restaurărilor posterioare cu materiale compozite mai este
dependent şi de alţi factori care, de data aceasta, nu se mai adresează materialului:
-priceperea şi manualitatea medicului, talentul lui;
-selecţia corectă a cazurilor ce beneficiază de acest tip de restaurare;
-modul în care pacientul purtător al unei asemenea restauraţii ştie să respecte
indicaţiile medicului cu privire la igiena orală, tehnicile şi materialele folosite în acest scop,
ritmicitatea cu care se prezintă la control, etc.

5.2 RESTAURĂRI ALE DINŢILOR CU LEZIUNI CARIOASE

PRIN INLAY-URI DE COMPOZIT

Încercările făcute de către practicieni în rezolvarea neajunsurilor restaurărilor directe

cu materiale compozite a dus la apariţia tehnicilor semidirecte (direct-indirecte) sau indirecte de
restaurare, mai ales în refacerile extinse ale zonelor laterale ale arcadei dentare, piesa astfel
realizată fiind cunoscută sub numele de incrustaţie (inlay sau onlay).
Inlay-urile din materiale compozite reprezintă o alternativă destul de recentă şi
frecvent utilizată pentru reconstrucţia leziunilor coronare din zona laterală a arcadelor dentare
Ele permit o restaurare estetică a ţesuturilor dure dentare care, spre deosebire de restaurările
directe au avantajul că reduc mult contracţia de polimerizare a compozitului şi sunt mai
rezistente la abraziune. Aceste calităţi îmbunătăţite ale restauraţiei din răşină compozită apar ca
urmare a faptului că o mare parte din materialul compozit folosit pentru realizarea inlay-ului este
polimerizată înainte de fixarea acestuia în interiorul preparaţiei şi doar o cantitate mică, un strat
fin de răşină de cimentare va fi supus polimerizării în timpul procesului de cimentare a
incrustaţiei în interiorul preparaţiei.
Dacă tratamentul leziunilor cu pierdere de substanţă dură dentară a dinţilor anteriori
astăzi nu mai constituie o problemă, materialele compozite permiţând rezolvarea acestora cu
destulă uşurinţă şi cu rezultate estetice bune, nu acelaşi lucru îl putem afirma despre restaurările
dinţilor posteriori pentru care specialiştii au încercat şi încearcă încă, să găsească soluţii cât mai
rezistente în timp şi cât mai estetice, care să permită menţinerea stopurilor ocluzale stabile. Una
din aceste soluţii o reprezintă incrustaţiile din răşini compozite.
Avantajele incrustaţiilor estetice din compozit sunt:
 necesită o preparaţie minimală;
 permit o adaptare bună a restauraţiei la marginile preparaţiei, în special la
nivelul pragului gingival;
 permit reducerea contracţiei de priză a materialului compozit prin polimerizarea
piesei în afara cavităţii bucale;
 efectul estetic precum şi comportamentul în timp sunt bune;
 materialul compozit este uşor de manipulat;
 permit ajustări ulterioare ale suprafeţelor ocluzale fiind uşor de adaptat şi reparat;
 sunt radioopace;
 au un preţ de cost accesibil;
 tehnologia de laborator a acestor piese e mai simplă decât a celor din porţelan sau
metal.
Atunci când ne decidem să alegem ca metodă de restaurare estetică un inlay din
răşină compozită este necesară o evaluare corectă a următoarelor elemente:
statusul dentar, estimarea imaginilor radiologice;
efectuarea unei fotografii ca document a situaţiei clinice iniţiale;
starea dintelui ce va fi restaurat şi tipul de preparaţie ce va primi inlay-ul;
localizarea dintelui pe arcadă, pentru a aprecia efortul mecanic pe care restauraţia
îl va susţine;
mărimea şi numărul restauraţiilor. Cazurile în care e vorba de a restaura un număr
limitat de 2-3 dinţi localizaţi pe hemiarcade diferite, acestea pot fi rezolvate ideal prin tehnici
semidirecte pe când, atunci când trebuie trataţi mai mulţi dinţi simultan pe aceeaşi hemiarcadă
sunt indicate tehnicile indirecte;
aprecierea riscului de carie;
calitatea igienei orale;
estimarea culorii;
realizarea unor modele de studiu;
timpul avut la dispoziţie şi răbdarea pacientului;
posibilităţile financiare ale pacientului.

Incrustaţiile realizate din materiale compozite sunt indicate pentru:

  restaurarea molarilor şi premolarilor ambelor arcade dentare;
 dinţi care prezintă margini de smalţ necesare sigilării cu o grosime de cel puţin
0,5 mm;
 restaurări conservative ale dinţilor care au un istm vestibulo-oral de cel puţin 1/3
din distanţa intercuspidiană;
 restaurări estetice la pacienţi cu bruxism, pentru a modera abraziunea dinţilor
antagonişti;
 înlocuirea unor restauraţii de amalgam din motive estetice sau datorită unor
defecte de închidere marginală ale acestora, fracturi ale restauraţiei sau a pereţilor dentari;
 înlocuirea restauraţiilor din materiale compozite compromise din punct de vedere
al integrităţii lor sau a aspectului coloristic.

5.2.1 Prepararea dintelui

Conceptul restaurarilor estetice adezive a schimbat principiile clasice, stabilite de

Black în prepararea cavităţilor astfel încât, pentru acest tip de restauraţii, reducerea de ţesuturi
dure dentare devine mult mai conservatoare întrucât tehnica de colare asigură sigilarea corectă a
interfeţei preparaţie/ restauraţie fără a mai fi necesară o extensie preventivă şi retenţie
suplimentară.
În cazul inlay-urilor estetice din compozit efectuate prin metoda semidirectă (direct-
indirectă) sau indirectă există următoarele principii în prepararea dintelui:
se vor elimina ţesuturile dure dentare afectate de procesul carios;
se va realiza o cavitate care să permită o grosime a materialului restaurator care să
reziste la presiunile masticatorii (cel puţin 1 mm în zonele nesupuse forţelor ocluzale şi de
minimum 1,5 mm în zonele expuse acestor forţe);
întâlnirea dintre pereţii preparaţiei trebuie să se realizeze prin linii şi unghiuri
rotunjite pentru a facilita realizarea piesei şi a reduce riscul de propagare a fracturilor;
pereţii vestibulari şi orali ai cavităţii verticale (clasa a II-a) trebuie să fie uşor
divergenţi spre ocluzal şi spre dintele vecin, iar unghiurile de întâlnire dintre peretele gingival şi
cel axial să fie bine exprimate;
plasarea marginilor cavităţii să fie în afara zonelor centrale ocluzale unde există
pericolul de fractură al marginilor restauraţiei. E de preferat ca toate marginile cavităţii să se
termine în smalţ dar este posibilă şi situaţia în care marginea cervicală a unei preparaţii să fie în
cement;
pereţii preparaţiei să fie netezi, fără anfractuozităţi;
peretele pulpar trebuie plasat la cel puţin 1,5- 2 mm adâncime şi la cel puţin 0,5
mm în dentină;
plasarea peretelui axial se va face în raport cu extinderea procesului carios;
forma peretelui pulpar nu trebuie neapărat să fie plană, ea va depinde de
extinderea procesului carios şi de necesitatea de inserţie şi dezinserţie a piesei în cavitate;
dacă peretele pulpar este la mai puţin de 0,5 mm de ţesutul pulpar, se va aplica un
strat de protecţie pulpară. Se va recurge la o reconstrucţie a peretelui pulpar cu cimenturi
ionomeri de sticlă care oferă şi o posibilă protecţie la carie prin eliberare de fluor. Această
protecţie prin reconstrucţie cu ionomeri de sticlă este aplicabilă şi acolo unde marginea cervicală
se termină în cement.

5.2.2 Metode de realizare a inlay-ului

 Realizarea unei incrustaţii din material compozit se poate face prin 2 metode:
-metoda semidirectă (direct-indirectă)
-metoda indirectă

5.2.2.1 Metoda semidirectă (directă-indirectă)

Metoda semidirectă (direct/indirectă) de realizare a inlay-ului presupune realizarea

acestuia direct în gura pacientului dar el va fi terminat în afara ei. Se va proceda în felul următor:
 după realizarea preparaţiei dintelui, cavitatea va fi spălată, uscată, bine izolată,
scop pentru care e de preferat să se folosească diga. Dintele şi cavitatea astfel pregătite vor fi
lubrefiate prin pensulare cu un lubrefiant compatibil cu materialul compozit, care va fi întins cu
un jet de aer; această operaţiune are drept scop să permită ca inlay-ul, după realizarea sa, să
poată fi îndepărtat cu uşurinţă din cavitate.
 la cavitatea astfel pregătită se va aplica, pentru cavităţile ocluzo-proximale o
matrice transparentă şi pană reflectorizantă. Răşina compozită aleasă va fi plasată în preparaţie
după tehnica indicată tipului de material compozit şi după tipul de cavitate şi apoi supusă
polimerizarii. Polimerizarea, o dată terminată, piesa va fi scoasă din cavitate. Pentru inlay-ul
proximo-ocluzal se va folosi, în acest scop, o sondă dentară cu care se exercită presiuni dinspre
zona interproximală spre ocluzal, cu atenţie să nu se fractureze marginile sale sau un fir de aţă
plasat interdentar şi fixat într-o excrescenţă a materialului compozit, de regulă la nivelul central,
în zona fosei, ea jucând rol de mâner.
 după îndepărtarea sa, piesa va fi supusă unei noi polimerizări în afara cavităţii
bucale timp de 60 de secunde, după care va fi supusă unui proces termic sau fototermic
(postpolimerizare) într-un cuptor la 110 C timp de 7 minute, combinaţia dintre căldură şi lumină
asigurând o polimerizare completă a materialului. Această tehnică îmbunătăţeşte astfel
proprietăţile fizico- chimice ale materialului, rezistenţa sa la abraziune, stabilitatea dimensională
şi permite o mai bună adaptare şi sigilare marginală.
 piesa astfel obţinută înainte de plasare şi cimentare va fi probată în gură,
urmărindu-se:
-integritatea marginală a piesei;
-interrelaţiile de contact proximal cu dinţii vecini;
-relaţiile de ocluzie cu arcada dentară antagonistă;
-culoarea inlay-ului.
Se vor efectua eventualele retuşuri, după care piesa va fi cimentată în cavitate. În acest scop, se
va recurge la curăţarea atentă a inlay-ului şi a suprafeţei dentare înaintea gravării sale acide. Se
va alege sistemul adeziv astfel: pentru un inlay foarte transparent se va utiliza un sistem de colaj
complet fotopolimerizabil, pentru un inlay mai puţin transparent şi o restauraţie mai mare se va
alege un sistem << dual>>. Se va aplica adezivul de colaj şi primer-ul pe suprafaţa inlay-ului
după care el va fi plasat în cimentul de sigilare din cavitate.
Se va îndepărta excesul ocluzal şi proximal, se polimerizează rapid şi scurt inlay-ul
după care se va verifica dacă în zona proximală nu există exces. Răşina în această fază nu este
încă total polimerizată, ceea ce permite îndepărtarea resturilor existente cu destulă uşurinţă, cu
atât mai mult cu cât inlay-ul este suficient fixat pentru a nu putea fi dislocat.
După îndepărtarea excesului de material existent se va face polimerizarea completă
a inlay-ului prin fotopolimerizarea acestuia timp de 3 minute (1 minut ocluzal, şi câte 1 minut
vestibular şi oral) după care se reverifică suprafaţa sa şi se vor îndepărta eventualele resturi
rămase neobservate în faza anterioară.
 Se scoate diga şi se trece la finisarea preparaţiei. Pacientul va fi instruit asupra
igienei orale cotidiene, va fi chemat la control la 2 săptămâni pentru a îndepărta şi ultimele
resturi de ciment ce mai pot exista.

5.2.2.2 Metoda indirectă

Metoda indirectă dispune de două variante de lucru :

– o metodă indirectă imediată, care presupune realizarea piesei în aproximativ 20-
30 de minute în laborator;
- o metodă indirectă, realizată în laborator în două şedinţe de tratament.

5.2.2.2.1 Metoda indirectă imediată

Reprezintă o alternativă de realizare a inlay-ului din răşină compozită pe un model
realizat după o amprentă a preparaţiei dintelui în alginat în care va fi turnat modelul din silicon
cu vâscozitate scăzută şi priză rapidă. Acesta va fi plasat pe un soclu de silicon dur şi modelul
obţinut va fi tăiat cu o lamă de ras (fiecare dinte de restaurat în parte) astfel încât contactul la
nivel gingival să rămână intact, obţinându-se, în final, un bont mobil.
În acest model se va realiza de către tehnician piesa din răşină compozită, după
tehnica descrisă la metoda semidirectă, acesta respectând indicaţiile medicului cu privire la
culoarea dorită. Anatomia ocluzală şi proximală a dintelui trebuie, de asemenea, respectată şi
refăcută corect. Polimerizarea se va face complet, câte 40 secunde pentru fiecare faţă şi, după
terminarea acesteia, inlay-ul va fi scos de pe model prin uşoară presiune dinspre proximal spre
ocluzal. Urmează polimerizarea prin căldură la 100 ºC pentru 15 minute în cuptorul CRC –100
Curing Oven (Kuraray) sau 7 minute la 110 ºC în cuptorul de fotopolimerizare DI 500 (Coltene
AG) sau sistemul Ivomat de polimerizare la căldură/presiune (Ivoclar Vivadent).
Piesa realizată după această metodă va fi supusă aceloraşi pregătiri descrise la
tehnica semidirectă înainte de cimentare, iar cimentarea sa va necesita aceeaşi tehnică deja
descrisă.

5.2.2.2.2 Metoda indirectă în două şedinţe de tratament

Presupune o amprentă care să realizeze o amprentare într-un timp atât a dinţilor de
restaurat cât şi a antagoniştilor, cu un material care să rămână stabil pentru a putea fi trimis în
laborator. După această amprentă tehnicianul realizează modelul cu preparaţia pentru inlay pe un
bont mobil pe care, cu ajutorul unui creion de culoare roşie el va marca marginile preparaţiei, iar
pe suprafaţa preparaţiei va plasa un mediu de separaţie prin pensulare şi uscare cu un jet fin de
aer care să permită acoperirea fiecărei zone a preparaţiei.
După realizarea amprentei, preparaţia de la nivelul dintelui va fi restaurată
provizoriu cu o răşină acrilică autopolimerizabilă . Nu se face izolarea pentru a permite unui strat
fin de salivă să umecteze preparaţia, având, astfel, rolul de lubrefiant necesar îndepărtării
restauraţiei. După ajustarea restauraţiei provizorii în ocluzie prin mişcări de închidere şi
deschidere a gurii şi mişcări de lateralitate, după polimerizarea iniţială până la cea finală,
restauraţia va fi mişcată sus-jos pentru a nu se lipi. După terminarea polimerizarii piesa este
scoasă din gură, se îndepărtează excesul, se finisează, se refixează în gură, unde, cu ajutorul
hârtiei de articulaţie va fi controlată ocluzia şi făcute ultimele retuşuri. Piesa, astfel pregătită va
fi cimentată temporar cu un ciment non-eugenol.
În laborator tehnicianul va realiza inlay-ul după aceiaşi tehnică a metodei indirecte
imediate după care, în şedinţa următoare, piesa e trimisă în cabinet.
 Medicul va îndepărta restauraţia provizorie evitând deteriorarea preparaţiei şi va
realiza o curăţire a acesteia de orice urme de ciment .Urmează o spălare, uscare şi izolare a
dintelui, precum şi curăţirea inlay-ului care va fi aşezat cu blândeţe în cavitate unde va fi evaluat
după aceleaşi criterii ca la metoda semidirectă, retuşat, individualizat, finisat şi lustruit, după
care va fi cimentat în preparaţie după tehnica descrisă anterior.

5.2.2.3 Realizarea inlay-ului cu ajutorul metodei de reconstrucţie

Metoda reconstrucţiei în realizarea unui inlay se utilizează la dinţi ce prezintă o

restauraţie de amalgam sau compozit compromisă, într-o preparaţie cu distrucţie importantă a
ţesuturilor dure dentare care ar necesita o restauraţie foarte voluminoasă. În scopul conservării
cât mai mult a ţesuturilor dure dentare, se va proceda la o reconstrucţie a cavităţii existente, după
îndepărtarea restauraţiei vechi, necorespunzătoare (Schmidseder 1999)(50). Această
reconstrucţie reprezintă în acest caz, o parte importantă a realizării unui inlay estetic din material
compozit. Tehnica sa de realizare presupune mai multe etape:
anestezie, dacă aceasta este necesară;
izolarea câmpului operator;
îndepărtarea restauraţiei existente şi a linerului, când acesta există şi expunerea
ţesuturilor dure dentare în totalitate;
îndepărtarea ţesuturilor alterate de un eventual proces carios existent;
aplicarea unui strat de material protector cu hidroxid de calciu, dacă peretele
pulpar sau parapulpar are o grosime mai mică de 0,5 mm şi protecţia acestuia cu ciment ionomer
de sticlă ca material de reconstrucţie ce are şi avantajul că permite o protecţie împotriva apariţiei
cariei secundare prin eliberare de fluor; atunci când protecţia pulpară nu e necesară, tehnica de
hibridizare a plăgii dentinare oferă o protecţie suficientă ţesutului pulpar;
aplicarea atentă a gravării acide în cavitatea astfel pregătită prin metoda “total
etch”, cu acid fosforic 30- 40% timp de 15 secunde; urmează spălare abundentă cu apă şi uscarea
scurtă a cavităţii;
aplicarea imediată a adezivului de colaj; alegerea unui material adeziv de ultima
generaţie este de preferat pentru acest tip de reconstrucţie;
după aplicarea şi polimerizarea adezivului dentinar şi a primer-ului, cavitatea va fi
umplută cu material compozit de preferinţă transparent, care permite o restaurare transparentă, se
polimerizează rapid şi este uşor de modelat. Se poate utiliza însă orice alt material compozit.
se va realiza ulterior preparaţia în materialul restaurator aplicat anterior cu
ajutorul instrumentarului rotativ, la început freze diamantate, având în vedere că toate limitele
preparaţiei să se afle în smalţ, excepţie putând face zona cervicală a preparaţiei care, uneori, se
află în cement. După prepararea grosieră cu frezele diamantate, se face finisarea preparaţiei cu
freze dure sau cu instrumente de mână, mai ales peretele proximal şi zona cervicală. Pereţii
proximali vor fi modelaţi suplimentar cu discuri.
se verifică limitele preparaţiei, dacă nu există resturi de ţesut dentar alterat, dacă
există volum suficient pentru inlay, dacă e bine să se realizeze inlay sau e necesară realizarea
unui onlay sau coroană parţială;
amprentarea cavităţii, realizarea obturaţiei provizorii, realizarea inlay-ului în
laborator, proba şi plasarea sa în cavitate după retragerea restauraţiei provizorii sunt identice cu
cele descrise deja.
 Avantajele inlay-ului de compozit în raport cu cel de ceramică
 estetica sa este bună, adesea mai bună decât cea a ceramicii şi se menţine timp
îndelungat dacă este realizată după o tehnică corectă şi pacientul respectă toate indicaţiile
medicului;
 rezistenţa la abraziune depinde de tipul de material folosit şi de abraziunea
smalţului; inlay-ul de ceramică poate abraza foarte puternic antagoniştii;
 ambele metode permit o preparaţie conservatoare dar, faţă de ceramică, inlay-ul de
compozit cere un volum mai mic al preparaţiei;
 se adaptează uşor şi se repară la fel de uşor prin simplul adaos de răşina compozită
 tehnica de lucru este uşoară.
Are însă câteva inconveniente:
 rezistenţa la abraziune este inferioară inlay-lui din ceramică;
 nu este încă suficient de rezistent pentru plasarea sa pe suprafeţele dentare supuse
forţelor ocluzale.

Avantajele în raport cu restaurările compozite directe

 oferă medicului posibilitatea de a controla limitele cervicale ale restauraţiei, de a
realiza o adaptare corectă la pragul gingival şi o morfologie corectă a feţei proximale precum şi
realizarea unui punct de contact optim şi a unei ocluzii corecte;
 prin modelarea şi finisarea compozitului în laborator se pot îmbunătăţi
proprietăţile sale fizice, mai ales după tratamentul la cald care determină creşterea rezistenţei la
abraziune, la flexiune şi a modulului de elasticitate;
 e relativ uşor de obţinut şi plasat în interiorul preparaţiei şi e simplu de obţinut o
sigilare bună a marginilor, ceea ce reduce mult posibilitatea de apariţie a cariei secundare şi a
coloraţiilor la nivelul dinţilor cuspidaţi în raport cu obturaţiile directe cu răşină. Pierderea
etanşeităţii marginale este redusă.
Dezavantajul acestora este ca tehnică indirectă necesită:
 o şedinţă suplimentară de lucru la fotoliu şi o restauraţie provizorie
 costul manoperei este mai ridicat datorită suprapunerii costului de execuţie a
piesei în laboratorul de tehnică dentară.

5.3 TEHNICI DE ALUNGIRE A DINŢILOR FRONTALI

Abraziunea dentară, fractura prismelor de smalţ, vârsta pacientului, parafuncţiile pot

să conducă la o scurtare graduală a dinţilor incisivi. Pentru foarte mulţi pacienţi această scurtare
provoacă un disconfort important din punct de vedere estetic şi pentru ei devine foarte
importantă refacerea lungimii dinţilor incisivi aşa cum au fost ei la început.
Pentru alungirea dinţilor incisivi este necesară şi esenţială o analiză a orientării
acestora, a tipului de ocluzie prezentă. O disocluzie orizontală suficientă, existenţa conducerii
canine în mişcările de lateralitate ale mandibulei astfel încât să avem o suprafaţă de smalţ
suficientă pentru gravare acidă, toate aceste aspecte reprezintă factori determinanţi pentru
plasarea unei margini incizale libere. Înaintea tratamentului se va proceda pe incisivii nepreparaţi
la o alungire a lor cu ceară sau cu un compozit care va permite medicului să aprecieze
fezabilitatea tehnicii de alungire a dinţilor cu material compozit prin metoda directă şi pentru a
verifica estetica şi functionalitatea acestei restaurări.
 Dacă rezultatul este bun se va trece la realizarea unui şanţ periferic, situat la nivelul
marginii libere a dintelui, cu ajutorul unei freze diamantate flacără. Marginea liberă va trebui să
prezinte o zonă de retenţie suficientă pentru compozit pentru a evita astfel fracturarea obturaţiei.
Limita palatinală a preparaţiei trebuie plasată în aşa fel încât punctul de contact ocluzal să se afle
pe smalţ sau să fie în zona unde stratul de compozit este cât mai gros posibil, dar în nici un caz la
nivelul marginii obturaţiei. Limita vestibulară trebuie bombată pentru a diminua contrastul între
compozit şi smalţ.

Fig. 5.17 - Reprezentarea schematică a modului de

preparare a dinţilor în vederea alungirii lor

Se poate utiliza materialul compozit hibrid datorită stabilităţii lui şi pentru înlocuirea
dentinei pe când compozitul cu microumplutură va fi folosit pentru posibilitatea de finisare a
stratului de suprafaţă. Pentru aplicarea materialului compozit se va recurge la gravarea acidă a
suprafeţei preparaţiei, spălarea sa, aplicarea adezivului de colaj după care, se aplică materialul
compozit, dacă este posibil pe faţa linguală un compozit hibrid cu microparticule şi pe faţa
vestibulară o răşină microşarjată.
Forma anatomică a dintelui se realizează după aplicarea compozitului, iar forma de
contur şi marginile libere sunt determinante pentru aspectul estetic final.
Finisarea se efectuează cu instrumentar rotativ iar la nivelul marginii gingivale se
poate utiliza un instrument de mână tip bisturiu. Pentru spaţiul proximal se utilizează discuri fine
de lustruit. Se pot utiliza cupe sau discuri de cauciuc pentru a se obţine o suprafaţă cât mai
lustruită, fără a modifica forma anatomică superficială.
După terminarea adaptării şi finisării, restauraţia va fi supusă gravării acide cu acid
orto-fosforic, spălată, uscată şi se va aplica pe suprafaţă astfel preparată o răşină cu vâscozitate
scăzută în scopul umplerii microporozităţilor de la suprafaţa şi marginile restaurării.

5.4 ÎNCHIDEREA UNOR TREME SAU DIASTEME CU

RĂŞINI COMPOZITE PRIN METODA DIRECTĂ

Pentru a realiza închiderea unei diasteme sau treme medicul trebuie să facă un
examen clinic care să scoată în evidenţă câteva elemente foarte importante scopului urmărit:
 analiza surâsului, a mărimii dinţilor frontali, a relaţiei dintre dinţi, diagnosticul
etiologic;
 cantitatea şi calitatea gingiei şi a papilei interdentare.
Diastema şi tremele pot fi închise estetic prin metoda directă cu materiale
compozite sau prin faţete vestibulare din ceramică. Atunci când se recurge la metoda directă de
închidere a diastemei cu ajutorul răşinilor compozite preparaţia ce va rezolva situaţia trebuie să
fie minimală, cu un şanţ lejer în smalţ. Restauraţia va fi deplasată spre versantul palatinal pentru
a permite închiderea ambrazurii interdentare. Dintele astfel preparat va fi supus apoi aceloraşi
operaţii ca în cazul refacerii înălţimii dinţilor incisivi.
Diastema nu jenează simetria surâsului dar dacă dinţii sunt prost proporţionaţi
atunci prezenţa sa este mai puţin bine tolerată. Medicul poate modifica forma dinţilor şi deci şi
surâsul pacientului. Spaţiul interproximal este un element important din punct de vedere estetic,
şi o papilă normal dezvoltată în urma tratamentului de închidere a diastemei poate să apară
uneori ca o zonă neagră triunghiulară evidentă (fig. 5.18).

Fig. 5.18 – Închiderea diastemei cu ajutorul

răşinilor compozite (metoda directă).

Pacientul trebuie pus în temă că închiderea diastemei se poate face şi cu un tratament

ortodontic dar pacienţii sunt mai puţin dispuşi să accepte un asemenea tratament care este de
lungă durată şi există posibilitatea unor recidive. Închiderea diastemei cu material compozit este
o metodă rapidă şi eficace care permite o intervenţie minimală asupra dintelui.
Tratamentul se derulează în următoarele etape:
- suprafeţele proximale care limitează diastema sunt prelucrate cu prudenţă cu
ajutorul unei freze diamantate realizându-se un şanţ unic în smalţ;
- se va adapta o matrice coronară transparentă pe dinţii limitanţi ai diastemei sau se
aplică materialul compozit strat cu strat;
- partea de smalţ ce prezintă preparaţia în şanţ va fi gravată cu acid fosforic 30-35%
timp de 30 de secunde apoi spălată şi uscată;
- se va aplica un strat fin de adeziv de colaj şi se polimerizează;
- matricea preparată anterior se va umple cu compozit care este fotopolimerizat
timp de 1 minut de fiecare parte (faţa vestibulară şi palatinală) cu o lampă de fotopolimerizare
puternică;
- dacă este necesar, se va proceda la finisarea compozitului şi la o stratificare
suplimentară cu o tentă de culoare diferită;
- finisarea se efectuează ca la orice restaurare de compozit şi se va proceda la
aplicarea unui strat fin de răşină cu vâscozitate scăzută, uscată uşor şi polimerizată.

Aceleaşi considerente trebuie avute în vedere şi la închiderea unor treme sau la

rezolvarea unor defecte minore de poziţie ale dinţilor pe arcadă (linguo–poziţie, vestibulo-poziţie
minimă).
 Fig. 5.19 – Modificarea lui 12 în formă de ţăruş
cu ajutorul compozitelor (metoda directă).

5.5 TEHNICA FAŢETĂRILOR CU MATERIALE COMPOZITE

Este o metodă de rezolvare a unor defecte de fizionomie ale dinţilor prin acoperirea
totală a feţei lor vestibulare cu o faţetă fizionomică. Metoda necesită îndepărtarea minimă a
smalţului de pe suprafaţa vestibulară a dintelui fiind astfel o metodă mai biologică decât
restaurarea cu microproteze. Metoda poate fi folosită şi după o prealabilă decolorare a dinţilor,
atunci când rezultatele acesteia nu sunt satisfăcătoare, decolorarea potenţând rezultatele faţetării.
Faţetele pot fi realizate din:
- materiale compozite, realizate prin tehnica directă sau indirectă;
- din ceramică, realizate prin metoda indirectă.
La început faţetările au urmărit doar acoperirea feţei vestibulare a dintelui cu o
faţetă din material compozit sau ceramică după o prealabilă gravare acidă a suprafeţei neşlefuite
a smalţului. Această metodă avea avantajul că era : - neinvazivă;
- permitea la nevoie să se recurgă la o altă
alternativă terapeutică.
Metoda era dezavantajoasă pentru că: - determina o faţă vestibulară a dintelui mult mai bombată
în raport cu omologul său şi cu dintele vecin;
- de multe ori determina inflamaţia mucoasei gingivale;
- dislocarea faţetei se producea destul de frecvent.
Aceste neajunsuri au determinat apariţia metodei care apelează la o îndepărtare
minimă din smalţul feţei vestibulare a dintelui care urmează a primi o faţetă din răşină
compozită. Această preparaţie minimă are câteva avantaje:
 realizează spaţiul necesar materialului pentru faţetare refăcând în acelaşi timp şi
aspectul morfologic al dintelui;
 prin şlefuirea minimală ce se efectuează se îndepărtează stratul superficial de
smalţ care, în genere este mai bogat în fluor şi deci mai rezistent la demineralizarea acidă;
 permite realizarea unei suprafeţe de smalţ rugoase, optimă adeziunii;
 permite realizarea unei delimitări nete a preparaţiei.
Faţetele din materiale compozite pot fi realizate prin două metode:
- metoda directă, în care faţetele sunt executate de medic în cabinet,
- metoda indirectă, cu faţete efectuate de medic în cabinet, după o amprentă
prealabilă şi un model de studiu efectuat după aceasta, sau în laborator de către tehnician, pe un
modelul efectuat după amprentă.
Această metodă constă în aplicarea pe suprafaţa vestibulară a dintelui modificat în
acest scop a unui material compozit fotpolimerizabil, de culoare asemănătoare cu cea a dintelui
natural.
 Înaintea tratamentului medicul trebuie să facă un examen clinic atent, care să-i
permită aprecierea unor elemente esenţiale pentru atitudinea terapeutică:
 prezenţa leziunii cauzatoare a modificării aspectului cosmetic al dintelui /dinţilor
cu aprecierea etiologiei sale;
 să stabilească gradul de implicare al ţesuturilor dure dentare (smalţ, dentină) şi
limitele acesteia;
 stabilirea statusului dentar, a igienei orale precum şi a riscului de carie al
pacientului;
 să stabilească morfologia viitoarei faţete, în conformitate cu cea a dintelui
omolog. În acest scop se vor efectua fotografii ale zonei implicate şi un model de studiu;
 să stabilească culoarea viitoarei preparaţii în acord cu dorinţa pacientului şi cu
vârsta lui;
 să aleagă materialul compozit adecvat, în funcţie de ocluzie şi de posibilităţile de
finisare ale materialului ales;
 să stabilească tehnica de tratament cea mai indicată;
 să avertizeze pacientul că va trebui, ca purtător al restauraţiei ce va fi efectuată,
să respecte indicaţiile primite cu privire la igiena orală şi să revină cu regularitate la control.
Prepararea feţei vestibulare presupune îndepărtarea din smalţul de pe faţa
vestibulară a dintelui a unui strat în grosime de 0,3-0,5 mm la dinţii vitali şi de 0,5-1 mm la dinţii
devitali, respectând conturul convex în sens axial şi transversal al coroanei dentare.
Limitele preparaţiei vor fi :
- cervical - până la marginea liberă a gingiei,
- subgingival;
- supragingival;
- proximal - până în vecinătatea punctului de contact fără a-l desfiinţa, pe cât
posibil;
- incizal - până la nivelul muchiei incizale fără a se prelungi spre oral decât dacă
este necesară şi o alungire a dintelui/dinţilor.

5.5.1. Indicaţiile şi contraindicaţiile faţetărilor cu răşini compozite

Indicaţiile faţetelor compozite sunt:

 situaţii clinice în care este afectat smalţul fără interesarea dentinei cum ar fi :
 cazurile de uzură dentară prin abraziune, localizate în regiunea cervicală
a dinţilor anteriori;
 ca metodă de tratament a eroziunilor chimice;
 pată albă cretoasă ce nu beneficiază de rezolvare prin tehnica de micro-
abraziune;
 hipoplazii minore de smalţ;
 fluoroză sau discromii determinate de administrare de tetraciclină, sau
de alte cauze, la care metodele de albire nu au dat rezultatele scontate;
 în situaţii clinice cu modificări de formă, volum şi poziţie ale dinţilor;
 pentru închiderea unor treme sau diasteme;
 în funcţie de ocluzie, în sensul că o ocluzie psalidodontă sau o ocluzie
adâncă este favorabilă faţetării dinţilor maxilari dar mai puţin avantajoasă pentru feţele
vestibulare ale dinţilor frontali mandibulari ce vin în contact direct cu faţa orală a dinţilor
maxilari. Tipul de ocluzie este factor determinant în alegerea tipului de material compozit.
Astfel, în ocluzia psalidodontă, pentru dinţii arcadei superioare, materialele compozite
fotopolimerizabile cu microumplutură sunt de preferat, ele permiţând o bună finisare şi lustruire
şi deci un efect estetic maxim.
În ocluzie psalidodontă sau ocluzie adâncă în acoperiş, la nivelul muchiei incizale
şi pe o anumită lungime a feţei vestibulare care suportă forţe mari, e necesar să se utilizeze
compo- zite hibride sau cu macroumplutură.
Contraindicaţiile faţetărilor sunt:
 discromii severe;
 ocluzie cap la cap;
 obiceiuri vicioase (roaderea unghiilor, a creionului, pipei), pacienţi cu bruxism,
etc.;

5.5.2 Tehnica de realizare a faţetelor compozite

Tehnica de realizare a faţetelor compozite necesită o preparaţie specială, ce are

anumite caracteristici.
Pentru obţinerea adâncimii necesare unei faţete din compozit se utilizează freze
speciale cu limitator, cu benzi active diamantate şi inactive, netede, cu care se fac în smalţ
şanţuri transversale sau verticale cu grosimea cerută, ce nu va depăşi profunzimea de 0,3-0,5 mm
la dinţii vitali după care, şanţurile astfel obţinute se desfiinţează cu o freză diamantată flacără cu
vârf rotunjit sau cu o freză flacără obişnuită. (fig. 5.20). De preferinţă se lucrează fără anestezie
pentru a putea controla sensibilitatea dentară.

Fig. 5.20 - Frezele utilizate pentru prepararea feţei vestibulare

a dinţilor în vederea faţetării.

Pe dinţii în vestibulo-poziţie e necesară o şlefuire a unui strat mai gros de smalţ care
să permită realizarea unei faţete care să nu realizeze o bombare exagerată a feţei vestibulare.

Dinţii palatinizaţi vor fi faţetaţi fără o şlefuire prealabilă sau una minoră, pentru a
reduce cantitatea de material compozit necesară faţetării şi asemănător se va proceda şi în cazul
necesităţii închiderii unor treme sau diasteme.

La dinţii foarte închişi la culoare, la care va fi necesară aplicarea unor agenţi

opacifianţi sau coloranţi suplimentari se va şlefui o cantitate mai mare de smalţ care să permită
aplicarea acestora.
Marginile proximale ale preparaţiei trebuie să se extindă suficient pentru a permite
mascarea zonei afectate dar pe cât posibil, e bine să se păstreze punctul de contact intact, având
în vedere că el e foarte dificil de realizat ulterior.
Limita cervicală a preparaţiei vestibulare se va realiza cu prag şi aici reducerea
stratului de smalţ este de 0,3 mm şi în concordanţă cu aspectul mucoasei gingivale. Această
limită cervicală poate fi plasată supragingival, subgingival sau de preferat, la nivelul marginii
gingiei libere. În cazul unor discromii dentare grave, ca de exemplu cele tetraciclinice grave, se
va îndepărta zona închisă la culoare de la baza preparaţiei.
Marginea incizală va fi la nivelul crestei incizale şi în această zonă se va şlefui un
strat de 0,5 mm de smalţ (fig. 5.21). Când este necesară în acelaşi timp şi o lungire a dintelui,
şlefuirea se extinde peste marginea incizală spre lingual şi se va termina cu prag lingual rotunjit.

Fig. 5.21 – Reprezentarea schematică a pregătirii feţei

vestibulare a dintelui pentru faţetările de compozit.

5.5.2.1 Tehnica directă de faţetare

Tehnica directă de faţetare presupune următoarele etape:

 se alege culoarea materialului compozit pe un dinte alăturat, umezit în prealabil,
pe care se va aplica compozitul direct pe suprafaţa de smalţ negravat, la lumina zilei. Se va
folosi cheia de culori a trusei. Alegerea culorii este subiectivă, medicul poate să perceapă
culoarea în mod diferit faţă de pacient, de aceea e bine ca alegerea culorii să fie făcută împreună
cu pacientul şi cu o altă persoană, asistenta de cabinet sau un membru al familiei pacientului.
Aceştia trebuie să se pună de acord în privinţa culorii. Se va recurge, dacă e cazul, la realizarea
unor tente de culori diferenţiate pe arii cu aspecte cromatice diferite: 1/3 cervicală, 1/3 medie şi
1/3 incizală.
 se spală şi se usucă dintele după care se izolează cu multă atenţie pentru a se evita
contaminarea cu salivă a suprafeţei preparate şi demineralizate, ceea ce ar împiedica o adeziune
optimă. De asemenea, izolarea trebuie să fie bună un timp mai lung, necesar operatorului în
realizarea preparaţiei.
 se procedează la demineralizarea smalţului folosindu-se un gel demineralizant
timp de 15 secunde. Unii autori recomandă în prealabil izolarea dinţilor vecini cu benzi de
celuloid pentru a nu risca atingerea suprafeţelor lor cu gelul demineralizant;
 se spală cu apă suprafaţa gravată timp de 15 secunde;
 se usucă complet după care se umezeşte suprafaţa dentară cu o buletă de vată
umezită în apă distilată sau se face de la bun început o uscare incompletă a dintelui;
 se aplică adeziv amelo-dentinar, o picătură în zona centrală a smalţului după care,
cu o pensulă fină se întinde spre marginile preparaţiei şi apoi este suflată blând cu aer şi se
fotopolimerizează 20 secunde;
 se trece la aplicarea materialului compozit folosind una din tehnicile de faţetare
în capă sau strat cu strat.
 Faţetarea directă în capă necesită folosirea unei cape transparente (1/2
vestibulară) care va fi adaptată la colet şi proximal pe suprafaţa preparată, înainte de realizarea
demineralizării. Dacă este vorba de aplicarea mai multor faţete de compozit, este bine să se
recurgă anterior la pregătirea capelor pe un model de studiu.
Dacă dinţii sunt foarte închişi la culoare se pot utiliza, pentru mascarea acestei
culori, fie agenţi opacifianţi, care împiedică trecerea luminii datorită oxidului de titan şi a altor
pigmenţi opaci pe care îi conţin, fie coloranţi destinaţi să modifice culoarea faţetei. Uneori, se
pot aplica ambele în scopul de a îmbunătăţi rezultatul estetic al restauraţiei. Aceste substanţe sunt
răşini de culori şi vâscozităţi diferite, pe bază de BisGMA sau UDMA şi cu adaus de pigmenţi
sau coloranţi. Se prezintă sub forma de:

- lacuri volatile (opacifianţi) care se pensulează pe suprafaţa dentară pregătită, în

grosime minimă;
- siropuri (opacifianţi şi coloranţi), care se aplică prin pensulare dar au tendinţa să se
acumuleze în zonele cu concavităţi şi să se aplice în strat mai fin în zonele convexe;
- geluri (opacifianţi şi coloranţi), aplicate prin pensulare sau cu ajutorul unui instru-
ment de metal sau de material plastic.

Dacă dintele ce va fi faţetat e foarte închis la culoare se trece la aplicarea opacifi-

antului care a fost ales în etapa de alegere a culorii şi se va aplica de la cervical spre incizal şi
proximal şi, datorită opacităţii sale va fi fotopolimerizat 40 de secunde. Se vor aplica 2-3 straturi
şi fiecare se va polimeriza separat. Excesul va fi îndepărtat cu o freză fină diamantată. Peste
stratul opacifiant se va aplica din nou un adeziv care va fi fotopolimerizat 20 secunde. Pe prepa-
raţia astfel pregătită se va aplica o cantitate de compozit cu ajutorul unei spatule umezite în
răşina adezivă, după care matricea coronară este umplută cu material compozit şi va fi plasată pe
dinte în poziţie corectă şi cu presiune. Se va fotopolimeriza timp mai îndelungat (60 de secunde)
vestibular şi oral şi se îndepărtează excesul.
Finisarea faţetei se face cu freze diamantate efilate iar finisarea marginală cu discuri
flexibile din oxid de aluminiu. Faţeta va fi adaptată în poziţie de relaţie centrică, propulsie şi
lateralitate.

Această metodă are avantajul că este : - mai rapidă;

- mai comodă;
- contracţia de priză a compozitului este mai
redusă;
are însă dezavantajul că cere o bună manualitate din partea operatorului.

 Faţetarea directă strat cu strat se face astfel:

- se aplică compozitul cu ajutorul unor spatule ce nu aderă de acesta, spatule de
aluminiu anodizat sau teflonat sau din material plastic, sau se umezeşte spatula inoxidabilă cu o
picătură de adeziv. Se aplică succesiv straturile de material compozit şi se fotopolimerizează pe
rând strat cu strat, după unii autori dinspre palatinal de 2-3 ori timp de 40-60 de secunde, apoi şi
dinspre vestibular. Metoda permite alegerea diferenţiată a culorilor pe vertical rezultând un
aspect fizionomic superior dar contracţia de priză e mai mare ca la metoda cu capă.

Nu trebuie să se realizeze o grosime exagerată a materialului, mai ales la colet

pentru că excesul de material compozit poate duce la afectarea parodonţiului marginal.
 se procedează la modelarea, în conformitate cu vârsta pacientului, a lobilor
vestibu- lari şi a muchiei incizale.
 finisarea se face cu freze de finisat efilate, puţin active la început iar finisarea
finală se face cu discuri flexibile din oxid de aluminiu, benzi abrazive, gume şi paste de lustruit
(fig. 5.22).
 Faţeta trebuie să respecte curburile anatomice ale dinţilor şi să se înscrie în curbura
normală a arcadei dentare.
Faţetarea poate fi precedată de o tehnică de albire a dinţilor. Atunci când substratul
dentar pe care urmează a fi aplicată faţeta este foarte închis, se pot utiliza agenţi de mascare a
culorii sub compozit, opacifianţi sau coloranţi.

A B

D E

Fig. 5.22- Faţetarea cu compozit a lui 21 modificat de culoare:

A - aspect iniţial;
B - realizarea şanţurilor orizontale de ghidaj;
C - prepararea finală;
D - aplicarea răşinii compozite;
E - forma finală a faţetei.

Faţetarea presupune, în condiţiile aplicării de agenţi coloranţi sau opacifianti,

indiferent de tehnica directă aleasă, următorii timpi:
- preparaţia vestibulară,
- demineralizarea stratului de smalţ ce va fi acoperit de faţetă,
- aplicarea sistemului adeziv,
- aplicarea stratului de opacifiant / colorant,
- aplicarea materialului compozit şi polimerizarea sa,
- finisarea şi lustruirea finală,
- instruirea obligatorie a pacientului asupra metodelor de igienă indicate şi a res-
tricţiilor imediate necesare,
- controlul periodic al restauraţiei.

 Avantajele faţetării directe cu material compozit sunt următoarele:

- se efectuează în cabinet într-o singură şedinţă de tratament,
- are şanse mai mari de a fi mai exactă decât metoda indirectă,
- nu necesită laborator,
- este mai ieftină.

 Dezavantajele metodei constau în faptul că:

- efectul fizionomic este mai puţin optim şi rezistenţa coloristică în timp e mai puţin
stabilă decât la faţetele realizate prin metodă indirectă;
- este dificil de realizat protecţia punctului de contact;
- au rezistenţă mecanică mai mică.
 5.5.2.2 Tehnica indirectă de faţetare

Este o alternativă ce presupune un model realizat după o amprentă prealabilă cu

un silicon cu priză rapidă şi pe care medicul realizează faţeta din compozit fotopolimerizabil şi
apoi o aplică în aceeaşi şedinţă pe dinte prin cimentare. Această metodă cere mai mult timp de
lucru decât faţetarea directă dar este un procedeu mai simplu pentru practician.
Faţeta poate fi realizată şi în laborator, de către tehnicianul dentar pe un model de
lucru efectuat după o amprentă şi apoi trimisă pentru cimentare în cabinet. Are avantajul că
contracţia de priză a materialului compozit este mai mică, ea făcându-se în afara cavităţii bucale
dar necesită două şedinţe de lucru şi, datorită intervenţiei laboratorului, este mai costisitoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Andreescu C., Iliescu A. – Cimenturile cu ionomeri de sticlă în practica stomatologică.

Stomatologia (Buc.), 1, 1-14, 1990
2. Andreescu C., Cherlea V.,Vârlan C., Dimitriu B. – Elemente de odontologie.
 Ed.Topaz Bucureşti 1997.
3. Aranjo M.A., Aranjo R.M., Marsilio A.L. – A retrospective look at esthetic resin composite
and glass-ionomer Class III restoration:a 2-year clinical evolution.Quintessence
Int.29(2),87-
93,1998.
4. Barnes D.M., Blank L.W.,Thompson V.P., Holston A.M., Gingell J C.P. - A 5 -and 8-year
clinical evaluation of a posterior composite resin. Quintessence Int. 22, 143-151,1991.
5. Bessing C., Lundqist P.A. – A one year clinical examination of indirect resin composite
inlay:A preliminary raport. Quintessence Int. 22, 153-157, 1991.
6. Boksman L., Gratton D.L., McCutcheon E., Plotzke O.B. – Clinical evaluation of glass-
ionomer cement as a fissure sealant. Quintessence Int. 18,10,707-709,1987.
7. Bratu D., Bratu E., Zawadzki A.- Sigilarea şanţurilor şi fosetelor - între vis şi realitate.
Stomatologia (Buc.) XXXII ,2, 141-154, 1985.
8. Bratu D., Ciosescu D., Românu M., Uram-Ţuculescu S. – Materiale dentare. Materiale utili–
zate în cabinetul stomatologic. Vol.2, Ed.Helicon,Timişoara 1994.
9. Bratu D., Mikulik L., Munteanu D. – Tehnici adezive în stomatologieEd.Facla
Timişoara,1982
10. Cârligeriu V., Bold A. – Odontoterapie restauratoare Ed.II-a Ed. Mirton, Timişoara, 2000.
11. Chan D.C.N., Cooley R.L. – Direct Anterior Restorations In:Ed Schwartz R.S., Summitt
J.B., Robbins J.W.–Fundamentals of Operative Dentistry. A Contemporary Approach
Quintessence books, Illinois 187-206,1996.
12. Cherlea V. – Obturaţii cu compozite fotopolimerizabile în cavităţile ocluzale şi proximale.
Arta Stomatologică 3-4, 7-9, 1997.
13. Cherlea V. – Prepararea cavităţilor ocluzale şi proximale pentru obturaţii.Arta Stomatologică
Bucureşti , 2, 20-22, 1996.
14. Cherlea V. – Cimenturile cu ionomeri de sticlă. Aplicaţii clinice în stomatologie.
Ed.II-a Ed.Prahova 1998.
15. Collins C.J., Bryant R.W., Hodge K.L. – A clinical evaluation of posterior composite resin
restauration: 8-year findings. Journal of Dentistry 26 (4), 331-337, 1998.
16. Craig R.G. – Materiale dentare restaurative. Ed.ALL Bucureşti 2001.
17. Eichmiller F.C. – Research into Non-Mercury Containing Mettalic Alternatives Operative
Dentistry Supplement, 6, 111-118, 2001.
18. Feilzer A.J., Degee A.J., Davidson C.L. – Curing contraction of composites and glass-
ionomer cements. J. Prosthet. Dent. 59, 207-300, 1998.
19. Fusayama T. – Biologic problems of the light-cured composite resin.Quintessence Int.
24,225-226,1993.
20. Gafar M. – Odontologie. Vol.I - Caria dentară. Ed. Medicală SA Bucureşti 1995.
21. Garcia – Godoy F. – The preventiv glass-ionomer restauration.Quintessence Int. 17,10,617-
619, 1986.
22. Garcia-Godoy F., Marshall T.D., Mount G.J. – Microleakage of glass-ionomer tunnel
restoration. Am. J. Dent. 1, 53-56,1988.
23. Graber D.A., Goldstein R.E.- Porcelan & composite. Inlays & Onlays.Esthetic Posterior
Restoration.Quintessence books,1994.
24. Henderson H,Z., Setcos J.C. – Pitt and Fissure Sealants. In McDonald R.E., Avery D.R.(ed.)
- Dentistry for the Child and Adolescent, 6 ed.Mosby 1994.
25. Heymann H.O., Roberson T.M., Sockwell C.L. – Direct tooth –colored restorations for
Classes III, IV and V cavity preparations. In:Ed.Sturdevant C.M., Roberson T.M.,
Heymann
H.O., Sturdevant J.R. –The art and science of Operative Dentistry. Third ed. Mosby
Illinois
 325-360,1995.
26. Hilton T.J.- Direct Posterior Composite Restorations In:Ed:Schwartz R.S., Summitt
J.B., Robbins J.W. – Fundamentals of Operative Dentistry. A Contemporary Approach
Quintessence books Illinois 207-228,1996
27. Iliescu A. – Concepţie de obturaţie coronară tip “Sandwich”.Stomatologia (Buc.),XXXX.,1-
2,25-31,1993.
28. Iliescu A., Popescu A.,Tetelbaum O. – Compomerii - o nouă clasă de materiale de obturaţie
coronară de durată.Revista de Medicină Militară 98,55-62,1995.
29. Iliescu A.,Gheorghiu I., Dumitriu B. – Linerii din cimenturi cu ionomeri de sticlă ;o
alternativă a Dycal-ului în coafajul indirect. Revista de Medicină Militară 99,151-
160,1996.
30. Iliescu A.- Cariologie şi odontoterapie restauratoare. Ed. Medicală Bucureşti 2001.
31. Isenberg B.P., Essing M.E., Leinfelder K.F., Mueninghoff L.A. – Clinical evaluation of
CEREC CAD-CAM restorations, J.Dent.Res. 69,1597 (abstr.no.1597), 1990.
32. Kawai K., Isenberg B.P., Leinfelder K.F. – Efect of grap dimension on resin composite
cement wear. Quintessence Int. 25, 53-58, 1994.
33. Lăcătuşu S. – Caria dentară. Problemele mineralizării. Editura Junimea Iaşi 1998.
34. Lee B., White G.E. – Chamfered margin effects on ocluzal microleakage of primary molar
Class I composite resin restorations in vitro.Journal of Clinical Pediatric Dentistry
22(2)113-116,1998.
35. Luca R. – Concepţii moderne în diagnosticul şi tratamentul cariei incipiente de pe
suprafeţele netede. Stomatologia(Buc.) XXXX, 3-4, 15-19, 1993.
36. Luca R. – Metode locale de prevenire a cariei în şanţuri şi fosete. Ed. Cerma Bucureşti,1998.
37. Lutz F., Krejci I., Barbakow F. – The importance of proximal curing in posterior composite
resin restorations.Quintessence Int.23,605-609,1992.
38. van Meerbeek B., Lambrecht P., Vanherle G. – Facteurs cliniques influencant la reussite de
l`adhesion a l`email et a la dentine. Realites Cliniques 10, 175-195, 1999.
39. Mertz-Fairhurst E.J., Ergle J.W., Rueggberg Adair S.M. –
Ultraconservativ and cariostatic sealed restoration:results at year 10 (see comments)
J.Am.Dent.Assoc.129(4),410-412,1998.
40. Mitchell D.A., Mitchell Laura – Ghid clinic de stomatologie.Ed.ALL Bucureşti 1999.
Mount G.J., Hume W.R.- Conservarea şi restaurarea structurii dentare.Ed.ALL Bucureşti 69-
93,185-202,1999.
41. Movileanu M., Popa B. – Fotopolimerizarea materialelor compozite cu laseri.Revista
Naţională
de Stomatologie III, 2, 27-30, 2000.
42. Pop A., Roman A., Seceleanu R – Materiale compozite fotopolimerizabile.Arta
Stomatologică
2,8-9,1996.
43. Popa B., Bodnar D., Heytmanek M. – Aplicaţiile laserului hydrokinetic  în tratamentul
cariei simple. Revista Naţională de Stomatologie III, 3-4, 66-72, 2000.
44. Popa B., Bodnar D. – Sistemul aer-abraziv în prepararea cavităţilor.Revista Naţională de
Stomatologie II,3-4,25-28,1999.
45. Popa B., Vârlan C., Vârlan V., Bodnar C. – Consideraţii actuale asupra leziunilor coronare
cervicale necarioase. Comunicare la al IV-lea Simpozion Internaţional al Zilelor
Stomatologice Bănăţene 2001.
46. Popa B., Vârlan C.,Vârlan V., Bodnar C., Stamate A. – Observaţii privind alternativele
terapeutice la amalgamele dentare pentru restaurări coronare directe. Comunicare la al V-
lea
Congres Naţional cu participare internaţională al UNAS, 2001.
47. Reid J,S., Saunders W.P., Yick Y.C. – The effect of bonding agent and fissure sealant on
microleakage of composite resin restorations. Quintessence Int. 22, 295-198, 1991.
48. Roman A., Pop A.- Caria dentară de la terapie la practică. Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
49. Românu M., Bratu D., Lakatos S., Zena Floriţa – Polimerizarea în stomatologie.
Ed.Brumar, Timişoara, 2000.
50. Schimdseder J. – Dentisterie esthetique. Ed.Masson, Paris 85-149, 2000.
51. Suzuki M., Jordan R.E. – Glass-ionomer-composite sandwich tehnique.J.Am.Dent
Assoc.120,55-57,1990.
52. Suzuki M. – Recent Comercial Composite Formulations.Operative Dentistry Supplement
6,145-151,2001.
53. Vârlan C., Popa B., Vârlan V. – Observaţii privind un sistem restaurator fizionomic de tip
Ormocer pentru refaceri coronare adezive directe.Comunicare la al VI-lea Simpozion
Internaţional al zilelor stomatologiei bănăţene 2001.
54. Velcescu C., Bodnar D., Velcescu S., Popa B. – Concepte actuale de diagnostic şi tratament
în caria dentară necavitară.Comunicare la Congresul Naţional cu participare Internaţională
al
UNAS 2001.
55. Zenkner J.E.A., Baratieri L.N., Monteiro S., Andrada M.A.C., Vieira L.C.C.- Clinical and
radiographic evaluation of cermet tunnel restorations on primary molars.
Quintessence Int.24,783-791,1993.
56. Yeh C.L., Miyagawa Y., Powers J.M. – Optical properties of Composites of Selected Shades
J.of Dental Research 61,6,797-801,1982.
57. Van Kerckhaven H., Lambrecht P., M.van Beylen – Unreacted Methacrylate Groups on the
Surfaces of Composite. J. of Dental Research 61, 6, 791-796, 1982.