Sunteți pe pagina 1din 54

DIP SPETE

Speţa imaginara

Un vas sub pavilionul statului A este surprins de către autorităţile statului B pescuind
la o distanţă de 14 mile marine de ţărmul acestuia din urmă. Vasul estesechestrat, şi împotriva
comandantului navei şi a echipajului autorităţile statului B iniţiază un proces penal pentru
săvârşirea infracţiunii de braconaj în apele teritoriale. Legislaţia internă a statului B
precizează că marea teritorială se întinde pe o distanţăde 14 mile marine de la ţărm şi
pescuitul în acest spaţiu maritim este interzis pentru navele sub pavilion străin – cu excepţia
unei autorizaţii exprese a autorităţilor naţionale.
În faţa instanţei interne, avocaţii membrilor echipajului invocă faptul că, în conformitate
cu Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării (Montego Bay, 1982), la care ambele
state sunt părţi, lăţimea maximă a mării teritoriale este de 12 mile marine, dincolo de care se
întinde marea liberă (precizăm că pentru scopurile prezentei speţe, se va face abstracţie de
noţiunea de zonă economică exclusivă). Prin urmare – susţin avocaţii, statul B nu ar fi avut
dreptul să sechestreze un vas care pescuia la o distanţă mai mare decât limita prevăzută de
convenţia internaţională.
În replică, procurorii statului B au susţinut că legislaţia internă nu permitea statului să
aplice dispoziţiile Convenţiei. De asemenea, s-a invocat faptul că legislaţia internă fusese
adusă la cunoştinţă publică.
a) Cum va soluţiona instanţa internă conflictul dintre legea internă şi tratatul
internaţional?
b) Statul A şi Statul B convin să supună litigiul Curţii Internaţionale de
Justiţie. Ce va decide Curtea?

Articolul 317 din conventie precizeaza ca indiferent daca se indica motivele denuntarii
sau nu, statul trebuie in mod obligatoriu sa notifice secretariatului general onu denuntarea
convemtiei. Per a contrario, aceasta denuntarea nu poate produce efecte juridice.
Reglementarea raporturilor juridice maritime printr o lege care nu respecta dispozitiile
conventiei, in situatia in care statul a ratificat conventia, poate avea cel putin doua
semnificatii: in primul rand poate marca intentia statului de a denunta conventia, insa
aceasta trebuia precedata de o notificare chiar si fara indicarea motivelor denuntarii; si
poate insemna totodata incalcarea obligatiilor asumate la nivel international, dar si a celor
constitutionale totodata in masura in care constitutia statului respectiv prevede
obligativitatea respectarii obligatiilor asumate la nivel international.
Cu privire la primul punctul a) al spetei, instanta are mai multe variante posibile.
In primul rand, in lipsa unei denuntari exprese a tratatului international, acesta va avea
preemintenta asupra dreptului intern, se va aplica cu prioritate fara a ne afla in situatia
incalcarii suprematiei constitutiei, cu atat mai mult cu cat constitutia statului in cauza ar
prevede obligativitatea respectarii obligatiilor internationale. Deci instanta va avea
posibilitatea, in eventualitatea unui conflict intre cele doua legi(legea de ratificare si legea ce
ce incalca dispozitiile conventiei), sa o inlature de la aplicare fara a-i infirma validitatea, pe
cea care incalca obligatia internationala.
In al doilea rand, considerand ca constitutia statului prevede obligativitatea respectarii
obligatiilor internationale, instanta mai poate sa suspende judecarea cauzei pe fond si sa
investeasca jurisdictia constitutionala cu o exceptie de neconstitutionalitate a legii ce incalca
dispozitia internationala, solicitand un control de constitutionalitatea a acesteia, dar nu prin
raportare la dispozitiile tratatului, ci prin raportare la norma constitutionala, avand in
vedere si faptul ca o lege de ratificare are o forta superioara unei legi organice sau ordinare,
avand in vedere cel putin ordinea juridica romaneasca.
O a treia posibilitate ar fi recurgerea la mecanismul advisory proceedings adresate
curtii internstionale..
Din punctul meu de vedere, atata timp cat denuntarea tratatului nu a operat, statul
ramane obligat fata de dispozitiile acestuia, motiv pentru care instanta ar trebui sa respinga
solicitarea procurorului national si sa l achite pe subiectul in cauza.
Cu privire la punctul b) al spetei probabil ca curtea internationala va statua ca nu au
fost respectate obligatiile din tratat, precum si faptul ca nu a operat nicio denuntare a
acestuia, motiv petru care va putea sanctiona staul in cauza.
Lex posterior derogat priori
La o constitutie de tip dualist, vedem care e legea posterioara, iar in ipoteza a doua
daca legea ulterioara e cea interna, s ar aplica aceea. Depinde de solutia constituantului.
Deci legea interna poate fi contrara legii interne de transpunere. Lituania de ex are art 7 in
caz de conflict, prevaleaza dreptul international. In Italia de exemplu, nu exista norma si are
sistem dualist, se ajunge la prevalarea legii interne. Hotararea curtii constutionale italiene
238/2014-curtea spune ca carta onu e neconstitutionala, o anumita dispozitie din legea
respectiva e neconstitutionala.
Vezi Hotararea nr. 2/2014 a CCR
b) In fata cij nu se pune problema de sitem monist sau dualist. Cij aplica doar tratatul
si atat. Art 38.1 din statut vezi anexa, curtea aplica a) tratatele, b) cutuma...si celelate.

Cazul „Interese germane în Silezia Superioară Poloneză”


Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională
Germania c. Polonia (1926)

Germania a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie împotriva


Poloniei, acuzând faptul că prin legea poloneză din 14 iulie 1920 se prevedea înscrierea în
cartea funciară sub numele Trezoreriei poloneze (cu efect al trecerii în proprietatea statului
polonez) a unor bunuri rurale care aparţinuseră unor familii nobiliare germane din Silezia
Superioară (teritoriu care a revenit Poloniei ca urmare a încheierii primului război mondial, în
temeiul Tratatului de la Versailles), precum şi a uzinei de azot din Chorzow, care aparţinea
societăţilor germane Oberschesische Stickstoffwerke A.G şi Bayerische Stickstoffwerke A.G.
Germania susţine că respectivele acte normative constituie exproprieri/lichidări de
bunuri şi drepturi care contravin Convenţiei de la Geneva din 1922, încheiată între Polonia şi
Germania, care prevede în articolul 6 că bunurile cetăţenilor germani din Silezia Superioară
nu vor fi expropriate de statul polonez. De asemenea, s-a susţinut că aceste acţiuni contravin
articolelor 92 şi 297 din Tratatul de la Versailles.
Polonia, a arătat că dreptul de a emite legislaţie, în temeiul căreia să reglementeze
situaţii de pe teritoriul său este generat de suveranitatea naţională.

Ce a decis Curtea?

Principalele elemente
Aparent, situaţia de fapt presupune o incompatibilitate între legea internă poloneză şi
două tratate internaţionale care erau obligatorii pentru Polonia. În realitate, problema de drept
ridicată este valoarea legii interne în faţa unei instanţe internaţionale – Curtea Permanentă de
Justiţie Internaţională. Trebuie ţinut cont, din această perspectivă, că izvoarele dreptului
internaţional aplicabile în faţa Curţii sunt: tratatele, cutuma, principiile generale de drept şi, în
subsidiar, jurisprudenţa şi doctrina.
Cu privire la această chestiune, Curtea a decis:
„s-ar putea pune întrebarea dacă nu rezultă o dificultate din faptul că se cere Curţii să
se ocupe de legea poloneză din 14 iulie 1920. Totuşi, nu este cazul. Din perspectiva dreptului
internaţional şi a Curţii, care este un organ al dreptului internaţional, legile naţionale sunt
simple fapte, manifestări ale voinţei şi ale activităţii statelor, la fel ca şi deciziile judiciare
sau măsurile administrative. În mod cert, Curtea nu este chemată să interpreteze legea
poloneză ca atare; dar nimic nu se opune ca ea să se pronunţe asupra întrebării dacă, în
aplicarea acestei legi, Polonia a acţionat sau nu în conformitate cu obligaţiile pe care i le
impune Convenţia de la Geneva în relaţia cu Germania” (p. 19).
Hotărârea este importantă pentru că defineşte valoarea legii interne în dreptul
internaţional ca fiind un simplu element de fapt. Practic, în faţa unei instanţe
internaţionale, legea internă nu este izvor de drept, ci un fapt, care poate constitui proba
încălcării unei obligaţii internaţionale. Aşa cum s-a arătat şi în cazul Alabama, un stat
nu poate invoca legislaţia internă pentru a justifica încălcarea unei obligaţii
internaţionale.
Ulterior,Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a mers chiar mai departe,
declarând, în cazul privind Tratamentul cetăţenilor polonezi la Danzig: „un stat nu ar fi în
măsură să invoce în relaţia cu alt stat propria constituţie pentru a se sustrage obligaţiilor
impuse de dreptul internaţional sau de tratatele în vigoare”.

Cazul „Alabama”
Tribunal arbitral – Statele Unite ale Americii c. Marea Britanie

Imediat după izbucnirea războiului de secesiune din Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie, printr-o declaraţie unilaterală, şi-a asumat obligaţia de a se menţine neutră faţă de
conflict.
Ulterior acestei declaraţii, un şantier naval din Liverpool – persoană juridică cu capital
exclusiv privat – a construit o navă de război de mare tonaj (nava „Alabama”), care a fost
vândută forţelor sudiste. În cadrul conflictului militar, folosirea navei Alabama a determinat
importante pierderi umane şi materiale în dauna forţelor nordiste.
După terminarea războiului, Statele Unite ale Americii au chemat în judecată Marea
Britanie în faţa unui tribunal arbitral (în conformitate cu o clauză compromisorie cuprinsă de
Tratatul de comerţ, prietenie şi navigaţie - Tratatul Jay). Statele Unite au cerut instanţei să
constate că Marea Britanie a încălcat obligaţia de neutralitate.
Marea Britanie a invocat, în apărare, următoarele argumente:
- în primul rând, nu este vorba de o acţiune a statului, ci de a unei persoane private –
şantierul naval, persoană juridică privată, a construit şi vândut nava respectivă, în condiţii de
liberă concurenţă;
- în al doilea rând, chiar dacă ar fi dorit să împiedice construirea navei, legislaţia internă
britanică nu permitea imixtiunea statului într-o activitate comercială desfăşurată în mod liber
de o persoană privată.

Principalele elemente
Problema de drept ridicată a fost dacă Marea Britanie putea să invoce lipsa unei baze
juridice în dreptul intern, pentru a justifica faptul că nu era posibilă adoptarea unor măsuri în
temeiul obligaţiei de prevenire, impusă de dreptul internaţional cutumiar statului neutru.
Tribunalul arbitral a statut următoarele:
„guvernul Majestăţii Sale Britanice nu poate să se justifice pentru omisiunea de a
îndeplini obligaţia de diligenţă pe baza argumentului insuficienţei mijloacelor legale de
acţiune de care dispune”.
Cazul este important pentru că reprezintă prima afirmare a regulii în conformitate cu
care dreptul intern nu poate fi invocat de un stat pentru a justifica încălcarea unei obligaţii
internaţionale. În prezent, această regulă figurează în articolul 27 din Convenţia de la Viena
din 1969 cu privire la dreptul tratatelor.

Cazul privind Templul Preah Vihear (Cambogia c. Thailanda)

Situaţia de fapt
Cambogia a solicitat recunoaşterea suveranităţii sale asupra zonei templului Preah
Vihear, unde Thailanda instalase o bază militară după retragerea trupelor franceze (Cambogia
făcând anterior parte din Indochina franceză). În replică, Thailanda susţinea că zona amintită
face parte din teritoriul său.
Pentru a stabili cui revine teritoriul revendicat de părţi, Curtea a examinat mai întâi
reglementările în problema frontierei, încheiate între 1904 între Franţa (care deţinea la acea
epocă teritoriul Cambogiei ) şi Siam. Ambele tratate stabilesc că frontiera urmează a fi trasată
de o comisie mixtă. In principiu, în teritoriul din care face parte Preah Vihear frontiera trebuia
să urmeze linia cumpenei apelor. La 2 decembrie 1906 demararea lucrărilor Comisiei mixte,
cu participarea unor specialişti francezi. In ianuarie 1907, s-a raportat finalizarea lucrarilor,
deşi partile nu au putut furniza informaţii despre existenţa unei minute sau a unei hotărâri a
Comisiei mixte. În 1907, a fost elaborată o hartă (anexa I), care însă nu purta nici semnăturile
membrilor comisiei mixte, nici sigiliile acestora.
Punctul final al delimitării fusese stabilirea hărţilor, pe care Siam-ul a lăsat-o în sarcina
părţii franceze, nedispunând de mijloacele tehnice necesare efectuării acesteia. Harta regiunii
a fost întocmită de ofiţerii francezi, printre care şi cei care făcuseră parte din Comisia mixtă
de delimitare a frontierei, anexată convenţiei referitoare la delimitarea frontierei şi prezentată
autorităţilor din Siam. Nici la momentul respectiv, o perioadă îndelungată după aceea, Siam-
ul nu şi-a manifestat în nici un fel dezacordul faţă de harta respectivă. Totuşi, prin acea hartă,
regiunea templului era desemnată ca aparţinând Cambogiei.
Chiar după ce în anii 1934-1935 un nou extras topografic al regiunii în discuţie
identifica o divergenţă între frontiera stabilită prin hartă şi adevărata linie de delimitare pe
cumpăna apelor, prin care zona templului ar reveni părţii thailandeze, Thailanda a continuat să
folosească şi să publice vechea hartă care indica Preah Vihear ca teritoriu cambodgian. Nici în
cadrul negocierilor pentru încheierea tratatelor dintre Franţa şi Siam din 1925 şi 1937, care au
confirmat frontierele existente, şi nici în faţa comisiei de conciliere a celor două părţi din
1947, de la Washington, Siam-ul nu a ridicat nici un moment chestiunea neconcordanţei hărţii
din 1907 cu realitatea.

Principalele elemente
Problema de drept ridicată în speţă era divergenţa dintre textul tratatului din 1904, care
făcea referire la faptul că în principiu, frontiera urmează linia cumpenei apelor, şi harta
elaborată în 1907, care nu fusese semnată de Siam, dar utilizată ulterior în practică. Mai exact,
se pune problema ce valoare are acea hartă, având în vedere conduita ulterioară a părţilor
Deşi ar părea că ar fi vorba de o cutumă bilaterală, Curtea nu foloseşte acest argument.
Curtea arată:
„Chiar dacă ar fi vreo îndoială cu privire la acceptarea hărţii de către Siam în 1908, şi
în consecinţă cu privire la frontiera indicată în hartă, Curtea consideră, în lumina cursului
subsecvent al evenimentelor, că Thailanda ar fi împiedicată prin conduita sa să susţină că nu
a acceptat harta. Pentru o perioadă de peste cincizeci de ani, Thailanda s-a bucurat de
beneficiile pe care i le-a conferit Tratatul din 1904, chiar dacă acest beneficiu ar fi doar o
frontieră stabilă. Franţa, şi prin ea Cambogia, s-au întemeiat pe acceptarea de către
Thailanda a hărţii. Întrucât Thailanda nu poate să susţină că a fost în eroare, este irelevant
dacă întemeierea pe hartă a avut la bază impresia că harta era corectă. În prezent, nu mai
este permis Thailandei, în timp ce continuă să beneficieze de reglementarea frontierei, să
nege că a consimţit la aceasta.
Curtea consideră că Thailanda a acceptat într-adevăr harta din Anexa 1 ca
reprezentând rezultatul activităţii de delimitare, şi prin aceasta a recunoscut linia din hartă
ca reprezentând linia de frontieră, ceea ce are efectul plasării templului Preah Vihear în
teritoriul cambodgian. Curtea consideră că, privit în ansamblu, conduita subsecventă a
Thailandei confirmă acceptarea sa iniţială, şi că actele Thailandei pe teren nu sunt suficiente
pentru a o nega. Ambele părţi, prin conduita lor, au recunoscut linia şi prin urmare au agreat
ca aceasta să fie linia de frontieră” (p. 32-33)”.
Curtea clarifică valoarea juridică a hărţii:
„Curtea apreciază că acceptarea de către părţi a hărţii din anexa I a încorporat
această hartă în reglementarea convenţională, din care a devenit parte integrantă. Nu putem
spune că acest fapt a implicat o deviere faţă de dispoziţiile convenţiei din 1904, cu atât mai
puţin o violare a acestor dispoziţii, în cazurile în care frontiera de pe hartă se depărtează de
linia cumpenei apelor [menţionată de convenţie, n.n.], deoarece, în opinia Curţii, harta (fie
că a coincis sau nu în toate aspectele cu linia cumpenei apelor) a fost acceptată de părţi în
1908 şi, în consecinţă, a reprezentat rezultatul interpretării pe care cele două guverne au
dat-o delimitării reglementate de convenţie [s.n.]. Cu alte cuvinte, părţile au adoptat la
momentul respectiv o interpretare a soluţiei convenţionale în conformitate cu care, în caz de
divergenţă faţă de linia cumpenei apelor, frontiera de pe hartă primează faţă de prevederile
pertinente ale Convenţiei” (p. 34)
Cazul este relevant pentru consecinţele juridice ale conduitei unei părţi
(acceptarea) – în situaţia în care documentul în cauză nu îndeplinea nicio condiţie de
formă (nu fusese nici măcar semnat). Totuşi, paragraful de mai sus este relevant pentru
determinarea valorii juridice a hărţii respective: un acord interpretativ, care face parte
integrantă din „reglementarea convenţională” a frontierei. Ceea ce este relevant este lipsa
totală a condiţiilor de formă. Acceptarea, recunoaşterea de către Thailanda a
documentului a reprezentat elementul determinant.
Raţionamentul juridic al „acceptării” de către Thailanda a hărţii poate avea în
vedere, fără să fie menţionat expres, principiul estoppel (sau „precluziune”). În
conformitate cu această regulă, inspirată din dreptul anglo-saxon, un stat care a adoptat
o anumită conduită sau care a acceptat o anumită situaţie este împiedicat („precluded”)
să îşi modifice poziţia dacă alte state s-au întemeiat cu bună credinţă pe acea conduită.
În paragraful citat mai sus observăm elementele estoppel-ului: i) Thailanda a acceptat
harta; ii) „Franţa, şi prin ea Cambogia, s-au întemeiat pe acceptarea de către Thailanda a
hărţii”.iii) rezultatul: Thailanda este împiedicată („precluded”) să susţină că nu a
acceptat harta.
Principiul este detaliat în opinia separată a judecătorului Sir Gerald Fitzmaurice, care
argumentează că, într-adevăr, Curtea a aplicat acest principiu în speţă:
“Condiţia esenţială a operării regulii precluziunii sau estoppel-ului, pentru a înţelege
în mod strict, este ca partea care o invocă să “se fi întemeiat” pe declaraţiile sau conduita
celeilalte părţi, fie în detrimental său, fie în avantajul celeilalte. Necesitatea adesea invocată
a unei “schimbări de poziţie” subsecventă, a părţii care invocă regula, este implicită.”
 La momentul elaborarii hartii, ea nu avea nicio valoare in dreptul international.
Prin utilizarea ei repetata, cele doua state au acceptat harta in mod tacit, prin urmare, harta a
devenit parte integranta din tratat, dobandind aceeasi valoare cu acesta. Daca avem la examen,
trebuie sa dovedim ca este cutuma, in carte e dat exemplu, de folosit tratatul ca argument.

Cazul privind dreptul de trecere prin teritoriul indian (Portugalia c. India)

Situaţia de fapt
Începând cu 1954, guvernul indian interzisese Portugaliei să tranziteze pe teritoriul său
mărfuri, persoane, forţe armate, arme şi muniţii, între posesiunile coloniale portugheze (între
Daman şi enclavele Dadra şi Nagar-Aveli). Portugalia s-a adresat Curţii solicitând
recunoaşterea dreptului de trecere între aceste teritorii a persoanelor, mărfurilor, armelor,
muniţiilor şi forţelor armate, specificând că nu este vorba de un drept de acces pe teritoriul
indian, ci de un drept de tranzit.
Portugalia a invocat ca temei juridic pentru dreptul de trecere un tratat din 1779 între
conducătorii din dinastia Maratha ai Indiei şi Portugalia, precum şi două decrete din 1783 şi
1785, care acordau Portugaliei „venitul” a două sate, situate în enclavele menţionate. Tratatul
respectiv nu menţiona însă că este vorba despre un transfer de suveranitate.
Totodată, Portugalia a invocat faptul că Marea Britanie a recunoscut în mod repetat
suveranitatea asupra celor două enclave. Totodată, s-a arătat că Marea Britanie a permis
constant trecerea către enclave a funcţionarilor oficiali, persoanelor sau bunurilor, aspect
reflectat şi într-un tratat britanico-portughez din 1878. Documentele prezentate evidenţiau
însă că, în ceea ce priveşte forţele armate, poliţia, armele şi muniţiile, Portugalia a solicitat
întotdeauna autorizarea Marii Britanii, ulterior Indiei, pentru tranzitul acestora.
Argumentele Indiei au constat, în principal, în lipsa oricărui temei juridic pentru
recunoaşterea dreptului de trecere (menţionăm că tratatul dintre Marea Britanie şi Portugalia
din 1878 nu mai era în vigoare între India şi Portugalia).

Principalele elemente
Cercetând în mod distinct practica referitoare la trecerea prin teritoriul indian a
persoanelor private şi a funcţionarilor civili, în cazul căreia există o practică constantă între
părţi, iar acestea nu contestă libertatea de trecere de-a lungul timpului, şi tranzitul forţelor
armate, a poliţiei, armelor şi muniţiilor portugheze între Daman şi enclavele Dadra şi Nagar-
Aveli, în cazul cărora practica stabilită între cele două părţi nu permitea trecerea decât cu
permisiunea autorităţilor indiene, Curtea îşi fondează decizia sa pe cutumele formate între
cele două părţi.
Curtea recunoaşte astfel expres existenţa unor cutume locale, formată prin
practica existentă între două state:
„Nu există nici un motiv pentru care numărul statelor între care se poate constitui o
cutumă locală, pe baza unei practici îndelungate trebuiesă fie mai mare de două. O practică
continuă între două state, acceptată de acestea camijloc de reglementare a raporturilor
dintre ele constituie în opinia Curţii baza unor drepturi şi obligaţii reciproce între aceste două
state.”
Observăm aici cele două elemente constitutive ale cutumei.
În cazul tranzitării teritoriului indian de către persoane private, funcţionari civili
sau mărfuri, Curtea constată că dreptul de trecere a fost recunoscut Portugaliei pe o
perioadă mai mare de un secol, fără să fie afectat de schimbările de regim, drept pentru
care rezultă că această practică a fost acceptată de către părţi ca o regulă juridică, din
care derivă drepturi şi obligaţii ale părţilor. În cazul persoanelor private şi mărfurilor,
Curtea recunoaşte deci dreptul de trecere în profitul Portugaliei. Pentru aceleaşi motive,
lipsa unei asemenea cutume locale în cazul forţelor armate, poliţiei, armelor şi
muniţiilor determină respingerea cererii Portugaliei pentru acestea din urmă. Exista
solicitare de autorizatie, putea oricand sa refuze aprobarea.
Curtea Internaţională de Justiţie
Cazul privind chestiuni legate de interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la
Montreal din 1971, apărute în urma incidentului aerian de la Lockerbie
Libia c. S.U.A/Marea Britanie.

La 3 martie 1992, Libia a introdus cereri în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie


împotriva Statelor Unite şi Marii Britanii, întemeiate pe următoarea situaţie de fapt:
În urma incidentului aerian de la Lockerbie (21 decembrie 1988), un tribunal din
Statele Unite – Districtul Columbia, precum şi o instanţă britanică, au instituit proceduri
împotriva a doi cetăţeni libieni, suspectaţi a fi plasat o bombă la bordul zborului Pan Am 103.
Respectiva acuzaţie se referea la comiterea unei fapte prevăzute şi de Convenţia de la
Montreal privind reprimarea actelor ilicite împotriva securităţii aviaţiei civile internaţionale,
semnată la 23 septembrie 1971, şi anume: „plasarea sau determinarea plasării la bordul unei
aeronave, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau substanţă care este capabilă să distrugă
aeronava …” (articolul 1, alin. (3).
Statele Unite au solicitat Libiei extrădarea persoanelor respective, în ciuda faptului că
Libia a instituit proceduri împotriva celor doi. Codul de procedură penală a Libiei interzice
extrădarea cetăţenilor proprii, iar între Statele Unite/Marea Britanie şi Libia nu există un tratat
de extrădare.
Totodată, Libia a solicitat Statelor Unite, printr-o scrisoare a secretarului de stat M.
Elbushari, din 17 ianuarie 1992, cooperarea necesară pentru luarea de către Libia a măsurilor
necesare urmăririi celor două persoane, solicitare rămasă fără răspuns.
Pe baza faptelor de mai sus, Libia a cerut Curţii să declare că, prin refuzul cooperării
judiciare şi prin solicitarea de a-i extrăda pe cei doi cetăţeni Libieni, Statele Unite, respectiv
Marea Britanie au încălcat articolele 5 (2), 5 (3), 7, 8 (2) şi 11 din Convenţia de la Montreal.
Libia a solicitat măsuri conservatorii, în conformitate cu art. 41 din Statut.
Statele Unite şi Marea Britanie au ridicat excepţii preliminare la jurisdicţia Curţii,
motivând că litigiul are caracter politic.
Statele Unite şi Marea Britanie au arătat următoarele:
- intenţia Libiei de a urmări şi judeca efectiv cele două persoane nu era reală, datorită
calităţii acestora de agenţi ai statului libian;
- Libia este obligată să extrădeze cele două persoane în temeiul Rezoluţiilor Consiliului
de Securitate nr. 748 (1992) şi 883 (1993). Faţă de acest argument, Libia a arătat că
Rezoluţiile obligatorii nu ar fi fost adoptate în domeniile în care Consiliul are această
competenţă, şi anume probleme privind pacea şi securitatea.
- Gravitatea faptelor comise (terorism internaţional) justifică faptul imposibilităţii
invocării de către Libia a dreptului intern pentru a putea refuza extrădarea.

Ce va decide instanţa cu privire la solicitările Libiei?

Principalele elemente
Prima etapă procesuală a fost reprezentată de ordinul privind instituirea măsurilor
conservatorii solicitat de Libia în temeiul articolului 41 din Statutul CIJ. La prima vedere,
problema de drept care s-ar ridica ar fi reprezentată de incompatibilitatea între două norme de
drept internaţional: pe de o parte, articolul 7 al Convenţiei de la Montreal, care prevede
obligaţia aut dedere aut iudicare („Statul contractant pe teritoriul caruia este descoperit
autorul prezumat al unei infractiuni, in cazul cind nu procedeaza la extradarea acestuia,
supune cazul, fara nici o exceptie si indiferent daca infractiunea a fost sau nu savirsita pe
teritoriul sau, autoritatilor sale care au competenta de a exercita actiunea penala”) şi, pe de
altă parte, obligaţia de a extrăda impusă prin rezoluţia Consiliului de Securitate. În plus, Libia
a invocat posibilitatea examinării legalităţii rezoluţiei Consiliului de Securitate.
Ordinul privind măsurile conservatorii din 1992 oferă anumite indicaţii cu privire la
valoarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate (Order, Provisional Measures, ICJ Reports,
1992, p. 126, para. 39-42):
„39. Având în vedere că Libia a susținut în observațiile sale, în secundar, că riscul de
contradicție între rezoluție și măsurile conservatorii solicitate de Libia nu determină ca
cererea Libiei să fie inadmisibilă, întrucât nu există nicio concurență sau ierarhie între Curte
și Consiliul de Securitate, fiecare exercitând competența proprie, și având în vedere că Libia
reamintește că susține că rezoluția Consiliului de Securitate este cotrară dreptului
internațional, Consiliul de Securitate folosindu-se de puterile sale de a caracteriza situația
pentru scopurile capitolului VII ca un simplu pretext pentru a ocoli aplicarea Convenției de
la Montreal,
40. Având în vedere că în observațiile sale cu privire la Rezoluția Consiliului de
Securitate nr. 748 (1992) […] Statele Unite au susținut că […] indiferent de drepturile sale
care resultă din Convenția de la Montreal, Libia are o obligație rezultată din Cartă de a
îndeplini deciziile Consiliului de Securitate […] ;
41. Având în vedere că Curtea, în contextul prezentelor proceduri referitoare la
măsurile conservatorii, trebuie, în conformitate cu articolul 41 din Statut, să ia în considerare
circumstanțele care îi sunt aduse în atenție care impun dispunerea măsurilor conservatorii,
dar nu poate emite considerații definitive, de drept sau de fapt, cu privire la fond, iar
drepturile părților de a contesta aceste aspecte în faza de fond trebuie să rămână neafectate;
42. Având în vedere că atât Libia cât și Statele Unite, ca membri ai Organizației
Națiunilor Unite, sunt obligate să accepte și să îndeplinească deciziile Consiliului de
Securitate în conformitate cu articolul 25 din Cartă; având în vedere că această Curte, care
în acest stadiu al procedurilor referitoare la măsurile conservatorii, consideră că prima facie
această obligație se extinde la decizia conținută în Rezoluția 748 (1992); și având în vedere
că, în conformitate cu articolul 103 din Cartă, obligațiile părților rezultând din aceasta
prevalează în raport cu obligațiile din orice alt instrument, inclusiv Convenția de la
Montreal;”
Relevanța cazului rezidă în aprecierea valorii juridice a rezoluțiilor Consiliului de
Securitate: acestea beneficiază de regimul articolului 103 din Carta ONU: în cazul unui
conflict între obligațiile rezultate din rezoluții și obligațiile rezultate din orice alt tratat, cele
din rezoluții prevalează. Cazul poate fi reținut și pentru faptul că instanța nu s-a aplecat asupra
susținerilor Libiei referitoare la legalitate rezoluției, însă trebuie ținut cont de faptul că
instanța a analizat cazul doar din perspectiva stadiului procedural al măsurilor conservatorii.
În 1998, Curtea a pronunțat o hotărâre cu privire la obiecțiile preliminare ridicate de
SUA și Marea Britanie, reținând că are competență pentru a judeca litigiul. Ulterior, cazul a
fost radiat de pe rolul Curții, urmare unei înțelegeri intervenite între părți.
Solutie: Aceste rezolutii intra in conflict cu conventia de la Montreal, dar aceste
rezolutii sunt ulterioare introducerii cererii. Daca exista acest conflict, prevaleaza
deciziile consiliului de securitate in baza art 25. Dar el nu spune rezolutii. Art 103 spune
in caz de conflict intre dispozitiei cartei onu si alte acorduri in speta Montreal
prevaleaza carta. Art. 25 spune ca obligatia prevaleaza fata de conventia de la Montreal
art 103. Deci ele au aceeasi valoare, rezolutiile ca acte unilaterale au valoare superioara
fata de alte acte din dreptul international in baza lui art. 25 cu 103. Fata de pretentia uk,
curtea a zis ca nu exista diferent pur juridic sau pur politic, ci orice diferend are la baza
interesele politice ale statelor, de altfel orice diferend se bazeaza pe un diferend juridic.
Dreptul intern mai jos dc nu se ia in considerare
Curtea Internaţională de Justiţie
Cazul privind zonele de pescuit anglo-islandeze
(1974)

În 1972, printr-un act normativ intern, Islanda a reglementat o zonă exclusivă de


pescuit pentru navele sub pavilionul său, pe o distanţă de 50 de mile de la liniile de bază ale
ţărmului. În urma aplicării acestui act, navelor de pescuit britanice li s-a interzis activitatea în
această zonă.
Marea Britanie a introdus o acţiune în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie prin care
solicita declararea faptului că actul Islandei reprezintă o încălcare a dreptului internaţional.
În argumentaţia sa, Marea Britanie arată că, printr-un Acord bilateral, încheiat prin
schimb de note, în 1961, cele două state au convenit o zonă de pescuit exclusivă de 12 mile
marine să fie acordată Islandei, navele engleze având dreptul de a pescui la o distanţă
superioară de ţărm. Acordul prevedea că orice modificare a zonei de pescuit se va face cu
acordul părţilor, în urma unor negocieri. Totodată, Marea Britanie a arătat că navele engleze
au pescuit de secole în acea zonă.
În replică, Islanda a evidenţiat că activitatea navelor britanice, datorită volumului
acesteia, este de natură să pericliteze existenţa resurselor piscicole din zonă. Totodată, Islanda
a arătat că economia sa naţională se bazează în proporţie de peste 85% pe activitatea de
pescuit, şi, în acest context, continuarea pescuitului de către navele britanice ar putea aduce
Islanda într-o situaţie catastrofală, motiv pentru care nu ar fi echitabil să se menţină
reglementarea Acordului din 1961, care acorda doar 12 mile marine ca zonă de pescuit.

Ce va decide Curtea?
Art 2 conventia de la geneva, sa ia in considerare dreptul celorlalte state.

Principalele elemente
Cazul a intervenit într-o perioadă în care era în curs de cristalizare conceptul de „zonă
de pescuit”, devenit ulterior „zonă economică exclusivă”. În epocă, era în curs de formare
conceptul de „drepturi preferenţiale”. În baza dreptului aplicabil la data introducerii cererii,
Islanda avea dreptul doar la o zonă de pescuit de 12 mile marine. Problema care se ridica era
dacă evoluţia dreptului sau raţiunile de echitate puteau justifica măsura unilaterală adoptată de
Islanda. Cazul este relevant pentru conceptul de „echitate” care presupune obligaţia de a
negocia.
“52. Conferința din 1960 a eșuat, la diferență de un vot, să adopte un text care ar
guverna două chestiuni referitoare la marea teritorială și drepturile de pescuit. [...] Două
concepte s-au cristalizat ca drept cutumiar în anii recenți care au urmat consensului general
relevat la Conferință. Primul concept este zona de pescuit, care este zona pe care un stat
poate să o pretindă ca zonă exclusivă de pescuit, independent de marea sa teritorială;
extinderea acestei zone este până la maxim 12 mile marine de la liniile de bază, ceea ce este
acum general acceptat. Al doilea concept este cel al drepturilor preferențiale de pescuit în
apele adiacente în favoarea statului riveran, această preferință operând în raport cu alte
state interesate în exploatarea acelor zone de pescuit […].
54. Conceptul zonei de pescuit de 12 mile, expus în paragraful 52 de mai sus, ca un
genus tertium între marea teritorială și marea liberă, a fost acceptat în ceea ce privește
Islanda în prevederile substanțiale ale schimbului de note din 1961 […].
55. Conceptul drepturilor preferențiale ale statului riveran într-o situație de dependență
de zonele de pescuit adiacentee a avut originea într-o propuere înaintată de Isllanda la
Conferința de la Geneva din 1958 [...]. Islanda a susținut că, într-un astfel de caz, când o
limitare a capturii ar deveni necesară, a trebui să se acorde considerație specială statelor a
căror populație este din ce în ce mai dependentă de resursele de pescuit din apele adiacente.
67. Prevederile regulamentului islandez din 14 iulie 1972 și maniera de punere în
aplicare Geneva din încalcă drepturile de pescuit ale statului reclamant. Acțiunea unilaterală
a Islandei constituie o încălcare a principiului expus în articolul 2 al Convenției de la Geneva
din 1958 privind marea liberă, care impune ca toate statele, inclusiv statele riverane, în
exercitarea drepturilor de pescuit, să iau în considerare drepturile altor state. Actul nu ia în
considerare nici drepturile statului riveran, așa cum rezultă din schimbul de note din 1961.
[…] În consecință, Curtea este obligată să concluzioneze că regulamentele islandeze din 14
iulie 1972 care stabilesc o zonă de pescuit care se extinde până la 50de mile marine de la
liniile de bază nu sunt opozabile Marii Britanii, și aceasta din urmă nu are nicio obligație
de a accepta încetarea unilaerală a drepturilor sale.
69. Rezultă din raționamentul Curții în acest caz că, pentru a ajunge la o soluție
echitabilă în diferendul de față, este necesar ca drepturile preferențiale ale Islandei, stat
dependent de zonele de pescuit adiacente, să fie reconciliate cu drepturile tradiționale de
pescuit ale statului reclamant.
72. Rezutlă că, deși Curtea reține că extinderea de către Islanda a zonei de pescuit nu
este opozabilă statului reclamant, aceasta nu înseamnă că reclamantul nu are nicio obligație
în relația cu Islanda în ceea ce privește zona în dispută, situată între2 și 50 de mile față de
coastă. Dimpotrivă, ambele state au obligația de a ține cont de drepturile celuilalt și de a lua
măsuri pentru conservarea resurselor în apele respective.
73. Metoda cea mai corespunzătoare pentru soluționarea diferendului este în mod clar
negocierea. Obiectivul acesteia trebuie să fie delimitarea drepturilor și intereselor părților,
drepturile preferențiale ale statului riveran și drepturile statului reclamant, să echilibreze și
să reglementeze în mod echitabil chestiuni precum cele ale limitării capturilor […].”

Curtea Internaţionalǎ de Justiţie


Cazul privind platoul continental al Mǎrii Nordului
Danemarca & Olanda c. Germania
(1974)

În 1967, Danemarca, Olanda şi Germania au sesizat Curtea Internaţionalǎ de Justiţie


solicitând Curţii sǎ stabileascǎ regulile în conformitate cu care se va proceda la delimitarea
platoului continental între Danemarca şi Germania, pe de o parte, şi între Olanda şi Germania,
pe de altǎ parte (platoul continental reprezintǎ prelungirea naturalǎ a ţǎrmului mǎrii care se
întinde dincolo de limitele exterioare ale mǎrii teritoriale şi pânǎ la taluzul continental abrupt
– unde încep marile adâncimi ale mǎrilor şi oceanelor – definiţie în vigoare la data
procesului).
Originile regulilor dreptului internaţional referitoare la platoul continental se regǎsesc în
Declaraţia Preşedintelui american H. Truman din 1945, care precizeazǎ cǎ „delimitarea
platoului continental între douǎ state se face prin acord, iar în lipsa acestuia conform unei
soluţii echitabile”. Statele recunosc, în majoritate, valoarea cutumiarǎ a acestei reguli.
Danemarca şi Olanda au solicitat Curţii sǎ recunoascǎ faptul cǎ regula în conformitate
cu care se va face delimitarea este principiul echidistanţei (o linie ale cǎrei puncte sunt egal
depǎrtate de cele mai apropiate puncte de pe ţǎrmurile celor douǎ state). Astfel, Danemarca şi
Olanda au susţinut cǎ articolul 6 din Convenţia de la Geneva din 1958 privind platoul
continental preciza cǎ delimitarea platoului continental între douǎ state vecine se
realizeazǎ prin acordul între pǎrţi, iar în lipsa acestuia conform regulii echidistanţei.
Danemarca şi Olanda erau pǎrţi la Convenţie, iar Germania era stat semnatar al acestei
Convenţii.
Germania se opunea aplicǎrii principiului echidistanţei, solicitând aplicarea regulii
proporţionalitǎţii (suprafaţa care va reveni fiecǎrui stat trebuie sǎ fie proporţionalǎ cu
lungimea ţǎrmului sǎu). Principiul proporţionalitǎţii fusese folosit, în practicǎ, în mod
complemetar, de unele state.
Danemarca şi Olanda au susţinut, de asemenea, cǎ regula echidistanţei reprezintǎ o
normǎ cutumiarǎ internaţionalǎ. Astfel, au precizat cǎ în peste cincisprezece cazuri de
delimitare care au avut loc din 1945 pânǎ la data procesului, a fost folosit principiul
echidistanţei, ceea ce reprezintǎ o practicǎ suficientǎ în acest sens.
În replicǎ, Germania a arǎtat cǎ, în lucrǎrile Comisiei de Drept Internaţional din
momentul elaborǎrii Convenţiei de la Geneva din 1958, Comisia a precizat cǎ prin redactarea
articolului 6 a procedat la „dezvoltarea progresivǎ a dreptului internaţional”
Totodatǎ, Germania a arǎtat cǎ oricum, perioada de timp ar fi fost mult prea scurtă
pentru formarea unei cutume. Totodată, Germania a arătat că nu există opinio juris sive
necesitatis, deoarece statele care au aplicat principiul echidistanţei nu au făcut-o cu conştiinţa
că este o normă obligatorie de drept.

Ce va decide Curtea cu privire la regulile de drept aplicabile pentru delimitarea


platoului continental?

Principalele elemente
Conventia de la geneva dorea ridicarea la nivel de tratat a unor cutume in materie.
Curtea a reţinut că regula echidistanţei nu poate fi reţinută ca o regulă
convenţională, având în vedere că Germania nu era parte la Convenţia din 1958. Singura
posibilitate pentru statele reclamante era dovedirea faptului că regula echidistanţei este o
regulă cutumiară. Curtea a analizat elementele cutumei:
În ceea ce priveşte elementul material, poate fi reţinut:
”chiar și fără trecerea unei perioade considerabile de timp, o participare largă și
reprezentativă la convenție poate să reprezinte [practică] suficientă, cu condiția să includă
statele afectate în particular […].
În ceea ce privește elementul timp, Curtea remarcă faptul că au trecut zece ani de la
semnarea Convenției, mai puțin de cinci ani de când convenția a intrat în vigoare în iunie
1964 și că prezenta procedură a început la mai puțin de trei ani de la acest moment, în timp
ce mai puțin de un an trecuse până la momentul la care negocierile între Republica Federală
[Germania] și celelalte două părți s-au întrerupt cu privire la aplicarea principiului
echidistanței. Deși, trecerea unei perioade scurte de timp nu este în mod necesar, sau în sine,
o barieră în calea formării unei noi norme de drept cutumiar, pe baza a ceea ce a fost inițial
doar o normă convențională, o cerință indispensabilă este ca în perioada de timp în cauză,
cât de scurtă ar fi, practica statelor, incluzând practica statelor ale căror interese sunt în
mod particular afectate, să fi fost extinsă și teoretic uniformă în ceea ce privește prevederea
invocată; și în plus să fi intervenit într-o manieră care să arate recunoașterea faptului că
este implicată o regulă de drept sau o obligație juridică” (para. 72-75).
Curtea şi-a concentrat analiza pe existenţa sau non-existenţa elementului subiectiv:
“Nu este suficient ca actele în cauză să reprezinte o practică stabilită, dar aceste acte
trebuie să fie într-o așa manieră, sau să fie îndeplinite într-o așa manieră, încât să reprezinte
dovada convingerii că această practică este obligatorie în virtutea existenței unei norme de
drept. Necesitatea acestei convingeri, care reprezintă existența elementului subiectiv, este
implicită în noțiunea opinio juris sive necessitatis. Statele în cauză trebuie să aibă
sentimentul că se conformează unei reguli care prescrie o obligație juridică. Frecvența, sau
chiar caracterul obișnuit al actelor nu sunt suficiente. Există multe acte internaționale, cum
ar fi în domeniul ceremoniilor sau protocolului, care sunt îndeplinite în mod invariabil, dar
care sunt motivate de rațiuni de curtoazie, conveniență sau tradiție, dar nu în temeiul
conștiinței unei obligații juridice” (para. 77).
În acest caz, Curtea a decis că regula echidistanței, aplicată pentru delimitarea
platoului, continental, nu reprezintă cutumă, deoarece:
“în anumite cazuri – nu un număr foarte mare – statele în cauză au convenit să traseze
sau au trasat linia de delimitare în conformitate cu principiul echidistanței. Nu există nicio
dovadă că au făcut acest lucru pentru că s-au simțit obligate din punct de vedere juridic să
traseze linia în acest mod, în temeiul unei reguli de drept cutumiar care să le oblige în acest
sens – în special luând în considerare faptul că statele ar fi putut fi motivate de alți factori”.
Statele nu au aplicat echidistanta pentru ca o considerau obligatorie, ci din alte ratiuni.
Statele au facut obiectii la formularea art 6 pentru ca aveau interese contrare, nu erau de
acord cu principiul echidistantei, de aceea comisia a adoptat o solutie de mijloc, adica
stabilirea prin consens, iar in lipsa se va aplica principiul.Nu exista conventia de la
viena privind rezervele, prin urmare se preciza ca se pot face rezerve. Avand
posibilitatea sa depuna rezerve la conventie, nu e indeplinit elementul subiectiv. Curtea
le a trimis la negociere.
Cazul privind testele nucleare
Noua Zeelandă c. Franţa/Australia c. Franţa (1974)

La începutul anilor 70, Franța efectua teste nucleare atmosferice în Polinezia Franceză,
în arhipelagul Touamotou, statele din această regiune invocând caracterul nociv al exercițiilor,
solicitând încetarea acestora.
Față de refuzul exprimat față de aceste cereri, Australia și Noua Zeelandă au formulat
cerere introductivă în fața Curții, la data de 9 mai 1973.
Australia a solicitat Curții să constate că exercițiile nucleare contravin dreptului
internațional public, în timp ce Noua Zeelandă și-a întemeiat solicitările pe efectele
radioactive produse de aceste activități.
Curtea a luat notă de următoarele fapte:
Un comunicat de presă al Preşedinţiei franceze din 8 iunie 1974 preciza că runda de
teste nucleare atmosferice din 1974 va fi ultima, după care Franţa va trece la teste subterane.
Aceste elemente au fost comunicate Noii Zeelande printr-o notă a Ambasadei Franţei la
Wellington din 10 iunie 1974 şi o scrisoare a Preşedintelui Franţei din 1 iulie 1974 adresată
Prim-ministrului Noii Zeelande.
La 25 iulie 1974, într-un comunicat de presă, Preşedintele Franţei a afirmat că începând
din 1974 Franţa nu va mai realiza teste nucleare în atmosferă începând din 1975. Afirmaţia a
fost confirmată de un interviu televizat al ministrului apărării din 16 august 1974 şi într-un
comunicat de presă al ministrului apărării din 11 octombrie 1974.

Care este valoarea juridică a acestor acte?.


Este general acceptat (regula cutumiara faptul ca actele cutumiare produc efecte
juridice) ca actele unilaterale pot crea obligatii pentru statul de la care emana sau
organizatiile de la care emana. Nu exista nici reguli de forma, nici reactia destinatarilor
si nici primirea acelui act unilateral de comunitatea internationala a lui. Este necesar sa
rezulte din actul respectiv ca statul in cauza avea intentia de a si asuma obligatii
internationale.
Probarea cutumei
-codificata
- note diplomatice
-declaratii de presa
-alte acte individuale
-tratate
-legea interna nu e izvor, dar poate sustine o practica

Cazul privind Strâmtoarea Corfu (1949)


(Marea Britanie c. Albania)

La 22 octombrie 1946, două distrugătoare britanice aflate în trecere prin Strâmtoarea


Corfu (situată în apele teritoriale ale Albaniei) au lovit mine subacvatice, suferind impotante
pierderi (inclusiv pierderi de vieţi omeneşti). Strâmtoarea fusese deminată în 1944 şi
verificată în 1945.
În ziua accidentului, dar şi la 12 noiembrie 1946, marina militară britanică a executat
operaţiuni de deminare în zona respectivă, fiind descoperite 22 de mine. Diferendul dintre
cele două state cu privire la acest eveniment a fost supus Curţii Internaţionale de Justiţie, la
recomandarea Consiliului de Securitate.
Părţile au cerut Curţii să stabilească:
1) Dacă Albania este responsabilă pentru producerea catastrofei şi dacă datorează Marii
Britanii despăgubiri;
2) Dacă operaţiunile de deminare reprezintă o încălcare a suveranităţii Albaniei.
Cu privire la punctul 1, Marea Britanie a susţinut că este posibil ca înseşi autorităţile
albaneze să fi amplasat minele, dar, în orice caz, acestea au fost amplasate cu consimţământul
autorităţilor. De asemenea, Marea Britanie a susţinut că Albania se face vinovată de faptul că
nu a notificat existenţa minelor.
Albania a replicat că este imposibil ca ea să fi amplasat minele, deoarece marina sa
militară se reduce la câteva bărci. În acelaşi timp, Albania a susţinut că nu putea informa
deoarece nu avea cum să afle despre amplasarea minelor.
Marea Britanie a răspuns că faptul că Albania deţinea un control efectiv asupa
strâmtorii, şi putea să ia cunoştinţă despre mine este demonstrat de faptul că baterii albaneze
au deschis focul la 15 mai 1946 asupra unor distrugătoare britanice, în strâmtoare. De
asemenea, coasta oferea posibilităţi bune de observaţie, fiind înaltă, iar minele fuseseră
amplasate la o distanţă relativ redusă de ţărm (500-1000m).
Referitor la punctul 2, Albania a susţinut că atât operaţiunile de deminare, cât şi
prezenţa vaselor respective reprezintă încălcări ale suveranităţii, deoarece trecerea nu a fost
inofensivă, ci cu scopul de a intimida (dreptul de trecere inofensivă pe timp de pace reprezintă
o regulă generală în dreptul internaţional).
Argumentând că nu există probe în favoarea intenţiei de intimidare, Marea Britanie a
susţinut că operaţiunile de deminare sunt justificate prin teoria intervenţiei, bazată pe auto-
apărare şi auto-ajutorare (“self-help”), şi de aceea nu reprezintă o încălcare a suveranităţii
Albaniei.

Ce va decide Curtea?

Principalele elemente
În ceea ce priveşte prima problemă, responsabilitatea Albaniei pentru pagubele cauzate
navelor, Curtea a admis că există probe certe că Albania nu a amplasat ea însăşi minele.
Marea Britanie a invocat argumentul în conformitate cu care, indiferent de persoana
care ar fi amplasat minele, aceasta nu s+ar fi putut face fără cunoştinţa Albaniei, ceea ce
atrăgea răspunderea acesteia. Faţă de această situaţie, Curtea a reţinut:
„Nu se poate trage concluzia doar din faptul că un stat exercită controlul asupra
teritoriului şi apelor teritoriale că acel stat ştia în mod necesar, sau ar fi trebuit să ştie cine sunt
autorii faptei. Acest fapt, în sine şi independent de alte circumstanţe, nu implică
responsabilitatea prima facie, nici nu răstoarnă sarcina probei”. (p. 18)
Totuşi, Curtea ajunge la concluzia că influenţa controlului teritorial al Albaniei se
reflectă asupra mijloacelor de probă. Având în vedere că Albania avea controlul exclusive
asupra apelor strâmtorii în zona respective, statul victimă nu poate furniza probe directe cu
privire la faptele care au dat naştere răspunderii, motiv pentru care Curtea acceptă
posibilitatea oferirii de probe indirecte, acceptate în “toate sistemele de drept”.
Din probele indirecte prezentate (faptul că Albania exercita supravegherea strâmtorii,
faptul că ţărmul era înalt şi faptul că minele erau aproape de ţărm), Curtea trage concluzia că
amplasarea minelor “nu s-a putut realiza fără cunoştinţa guvernului Albaniei”. (p. 22)
Consecinţele juridice ale acestei situaţii sunt detaliate astfel:
“Obligaţiile care incumbă autorităţilor albaneze sunt reprezentate de notificarea, în
beneficiul navigaţiei generale, a existenţei unui câmp de mine în apele teritoriale şi de a
avertiza navele de război britanice cu privire la pericolul iminent la care sunt expuse. Aceste
obligaţii nu sunt bazate pe Convenţia nr. VIII de la Haga din 1907, care este aplicabilă în
timp de război, ci pe anumite principii generale şi bine-recunoscute: consideraţiile
elementare de umanitate, mai exact în timp de pace, nu în timp de război; principiul
libertăţii navigaţiei maritime; obligaţia oricărui stat de a nu permite în mod conştient
folosirea teritoriului său pentru a fi utilizat în vederea comiterii de acte care să lezeze
drepturile altor state (p. 23).
Acest paragraf este relevant pentru definirea unor principii generale aplicabile în dreptul
internaţional, dintre care reţine atenţia principiul „diligenţei” (due dilligence), fundamentat
pe suveranitate: obligaţia unui stat de a nu permite folosirea teritoriului său, în mod conştient,
într-un mod care să ducă la lezarea drepturilor altor state.
Cu privire la cea de-a doua problemă, referitoare la violarea suveranităţii Albaniei,
Curtea a examinat în mod diferit acţiunile realizate la date diferite: 22 octombrie şi 12-13
noiembrie 1946.
Curtea a recunoscut că actele săvârşite la 22 octombrie nu încalcă suveranitatea
Albaniei, deoarece trecerea prin strâmtoare avea caracter paşnic şi operaţia de deminare din
ziua respectivă a fost justificată de situaţia critică în care se aflaseră cele două nave, care
loviseră mine şi ai căror comandanţi se temeau de faptul că apărarea de coastă albaneză ar fi
putut deschide focul asupra lor, aşa cum făcuse pe data de 15 mai 1946 (p. 32).
În ceea ce priveşte operaţiunile de deminare din 12 şi 13 noiembrie, Curtea a reţinut:
„În conformitate cu cele susţinute de guvernul [Marii Britanii], era necesară
conservarea corpora delicti cât mai rapid posibil, de teamă să nu fie preluate, fără a lăsa
urme, de autorii amplasării minelor sau de autorităţile albaneze. Justificarea a luat două
forme în argumentaţia Marii Britanii. A fost prezentată mai întâi ca o aplicare nouă şi
specială a teoriei intervenţiei, prin intermediul căreia statul care intervine ar asigura posesia
probelor aflate pe teritoriul altui stat, în vederea supunerii cazului unui tribunal
internaţional.
Curtea nu poate accepta această apărare. Curtea nu poate privi pretinsul drept de
intervenţie decât ca o manifestare a unei politic de forţă, care, în trecut, a dat naştere la
cele mai serioase abuzuri şi, prin urmare nu îşi poate găsi un loc în dreptul internaţional,
oricare ar fi deficienţele organizării internaţionale. Intervenţia este şi mai puţin admisibilă în
forma particulară pe care ar lua-o în cazul de faţă, pentru că, prin natura lucrurilor, ar fi în
posibilitatea celor mai puternice state, care ar putea în mod facil să afecteze funcţionarea
justiţiei internaţionale însăşi.
Agentul Marii Britanii, în pledoaria sa în replică, a clasificat operaţiunea „Retail” ca o
metodă de auto-protejare sau auto-ajutorare („self-protection” or „self-help”). Curtea nu
poate accepta nici această apărare. Între state independente, respectul suveranităţii
teritoriale este un fundament esenţial al relaţiilor internaţionale. Curtea recunoaşte că
încălcarea de către guvernul Albaniei a obligaţiilor care îi incumbau după survenirea
exploziilor, precum şi natura dilatorie a notelor diplomatice, sunt circumstanţe atenuante
pentru Marea Britanie. Dar, pentru asigurarea respectării dreptului internaţional, Curtea
fiind un organ al acestuia, Curtea trebuie să declare că acţiunile marinei britanice au
reprezentat o violare a suveranităţii Albaniei”. (p. 34-35).
1. Curtea a considerat ca Albania este raspunzatoare pentru faptul ca nu a
notificat existenta minelor. Albania avea o obligatie de a notifica existenta unor mine in marea
sa teritoriala. Curtea a considerat ca nu e responsabila pentru plasare minelor,,pentru acuzatii
de o gravitate exceptionala, este necesar un nivel echivalent de proba (onus probandi incubit
actori-eanu exista in dr international, dar e principiu general de drept invocat pe 381 pct c.)
2. Exista o regula generala de drept international, confirm careia pe timp de pace,
navele militare ale statelor au un drept de trecere prin stramtorile internationale ale
statelor, atat timp cat trecerea este inofensiva si neintrerupta. Prin urmare, pentru
octombrie uk nu a incalcat, pentru celelalte da, adica privind deminarea. Pentru invocarea
autoajutorarii, curtea a zis ca nu exista niciun temei in dreptul international pentru doctrina
autoajutorarii. O astfel de argument nu este decat o politica de folosire a fortei care nu isi are
locul in dreptul international actual.
! Regula generala cu privire la dreptul de trecere se aplica numai pe stramtori
internationale, nu aer sau uscat.
! Sarcina probei, curtea a invocat un principiu general de drept.

Curtea Internaţionalǎ de Justiţie


Cazul privind activitǎţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia
Nicaragua c. S.U.A.
(1986)

În 1981, Nicaragua a sesizat Curtea Internaţionalǎ de Justiţie, pe baza declaraţiei


unilaterale reglementate de articolul 36 (2) din Statutul Curţii, solicitând instanţei sǎ declare
cǎ anumite activitǎţi militare şi paramilitare ale Statelor Unite ale Americii împotriva acesteia
erau neconforme cu dreptul internaţional.
Litigiul dintre cele douǎ state s-a nǎscut pe fondul intenţiei Statelor Unite de a rǎsturna
guvernul sandinist de la Managua (comunist), care s-a instaurat la putere în anii 1979-1980.
Elementele de fapt care au putut fi probate de Nicaragua (cu mijloace de probǎ precum
materiale de presǎ, martori, declaraţii oficiale ale unor demnitari americani) au constat din:
a) Preşedintele S.U.A. a autorizat agenţii guvernamentale sǎ plaseze mine în mai multe
porturi ale statului Nicaragua;
b) Aeronave militare ale S.U.A. au survolat teritoriul statului Nicaragua (pǎtrunzând în
spaţiul aerian al acesteia);
c) S.U.A. a instituit o blocadǎ economicǎ în raport cu Nicaragua;
d) S.U.A. au finanţat, antrenat şi echipat un grup de forţe paramilitare, numite
„contras”, care luptau pentru rǎsturnarea guvernului sandinist.
Nicaragua a susţinut cǎ aceste acte reprezintǎ încǎlcǎri flagrante ale Cartei O.N.U.,
Cartei Organizaţiei Statelor Americane (O.A.S.) şi a principiilor elementare ale dreptului
internaţional.
Statele Unite au susţinut, în primul rând, cǎ instanţa nu este competentǎ sǎ judece
litigiul, deoarece o rezervǎ conţinutǎ de declaraţia prin care S.U.A. recunoşteau competenţa
Curţii Internaţionale de Justiţie prevedea faptul cǎ instanţa nu va judeca pe baza unui tratat
multilateral decât în cazul în care toate pǎrţile la acel tratat declarǎ cǎ vor accepta hotǎrârea
Curţii. În decizia pronunţatǎ asupra competenţei sale, Curtea Internaţionalǎ de Justiţie a
reţinut cǎ are competenţǎ sǎ judece litigiul, dar nu va putea aplica în speţǎ tratatele
multilaterale.
S.U.A. nu s-a prezentat la pledoaria oralǎ, transmiţând Curţii doar memoriul scris.
Statele Unite au susţinut cǎ activitǎţile lor sunt motivate de dreptul colectiv la
autoapǎrare. Astfel, S.U.A. au probat cǎ grupuri paramilitare susţinute de statul
Nicaragua (în special prin livrarea de arme) acţionau la graniţa cu statul Honduras –
ceea ce îndreptǎţeşte S.U.A. sǎ rǎspundǎ, în apǎrarea statului Honduras, cu acţiuni
militare legitimate de dreptul la autoapǎrare.
De asemenea, S.U.A. au arǎtat cǎ acţiunile lor sunt motivate şi de un drept de
intervenţie democraticǎ, legitimat de faptul cǎ guvernul Nicaraguan s-a angajat, prin
Pactul pentru Pace din cadrul O.A.S., sǎ organizeze alegeri libere şi sǎ respecte
drepturile fundamentale ale omului.
In ceea ce priveşte forţele „contras”, S.U.A. au arǎtat cǎ acele forţe acţionau
independent şi, prin urmare, nu le este imputabilǎ acţiunea acestora.

Ce va decide Curtea în raport cu situaţia de fapt şi argumentele pǎrţilor?


Principalele elemente
Cazul ridică mai multe probleme de drept internaţional. Vom menţiona cele mai
importante dintre acestea.
a. Valoarea principiilor dreptului internaţional
Prin hotărârea din 29 noiembrie 1984 (ICJ Reports, 1984, p. 392), Curtea a reţinut că
are competenţa să judece diferendul dintre cele două state, dar a reţinut că rezerva SUA este
aplicabilă. Ca urmare, în soluţionarea litigiului pe fond, Curtea nu va putea să invoce ca izvor
de drept tratatele multilaterale (ICJ Reports, 1986, para 172). Numeroase norme care ar fi
putut a fi pretinse de către Nicaragua ca fiind încălcate de SUA ar fi fost conţinute de Carta
ONU sau de Carta Organizaţiei Statelor Americane: interzicerea folosirii forţei şi ameninţării
cu forţa, soluţionarea paşnică a diferendelor, neimixtiunea în afacerile interne, respectul
suveranităţii.
Curtea a argumentat natura cutumiară a acestor principii, referindu-se, indirect
(prin citarea Comisie de Drept Internaţional şi a argumentelor părţilor), la natura de
jus cogens a principiului interzicerii folosirii forţei:
„Este clar că dreptul cutumiar internaţional continuă se existe şi să se aplice, separat
de dreptul internaţional convenţional, chiar dacă cele două categorii de norme au conţinut
identic” (para. 179).
„Opinio juris este dedusă, inter alia, din atitudinea părţilor şi atitudinea statelor faţă
de rezoluţiile Adunării Generale ONU, în special Rezoluţia nr. 2625 (XXV), intitulată
„Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi
cooperarea între state în conformitate cu Carta ONU”. Efectul consimţământului faţă de
textul acestor rezoluţii nu poate fi înţeles ca o „reiterare sau elucidare” a unor angajamente
conţinute în Cartă. Dimpotrivă, trebuie înţeles ca acceptarea validităţii unui set de norme
declarate de rezoluţie. Principiul interzicerii folosirii forţei, de exemplu, trebuie privit ca un
principiu de drept cutumiar, care nu este condiţionat de prevederile referitoare la
securitatea colectivă sau facilitatea contingentelor armate prevăzute de articolul 43 din
Cartă.” (para. 188)
„Comisia de Drept Internaţional, în cursul lucrărilor sale de codificare în domeniul
dreptului tratatelor, a exprimat punctul de vedere că „dreptul Cartei referitor la interzicerea
folosirii forţei reprezintă un exemplu clar de regulă de drept internaţional care este jus
cogens” […] Nicaragua, în memoriul său, pe fond, arată că în prezentul caz principiul
interzicerii forţei înglobat în articolul 2 alineatul 4 din Cartă „a ajuns să fie recunoscut ca
jus cogens”. Statele Unite, în contra-memoriul referitor la probleme de compentenţă şi
admisibilitate, a citat punctul de vedere al unor autori în sensul că acest principiu este o
„normă universală”, o normă de „drept internaţional universal”, un „principiu universal
recunoscut al dreptului internaţional” şi un „principiu de jus cogens”.(para. 190).
b. Legitima apărare
Problema care se pune este dacă trebuie operată o distincţie între noţiunea de „act
de folosire ilegală a forţei” şi cea de „atac armat” – ultima reprezentând o condiţie
pentru invocarea dreptului inerent la legitima apărare.
„[…] limbajul articolului 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite [face referire la]
dreptul interent („inherent right” (en.), „droit naturel” (fr.)), pe care îl are orice stat în cazul
unui atac armat, care acoperă atât autoapărarea individuală cât şi colectivă. Astfel, Carta
însăşi oferă mărtura existenţei unui drept de autoapărare colectivă în dreptul internaţional
cutumiar”. (para. 193)
„În cazul auto-apărării individuale, exercitarea acestui drept se face în situația în
care statul în cauză a fost victima unui atac armat. Existența unui drept de auto-apărare
colectivă nu elimină, desigur, necesitatea auto-apărării individuale. Se pare că există în
prezent o opinie unanimă în doctrină și jurisprudență cu privire la natura actelor care pot fi
tratate ca fiind atacuri armate. Mai exact, se consideră că noțiunea de atac armat trebuie să
fie înțeleasă ca reprezentând nu numai o acțiune a forțelor armate regulate în afara
frontierelor statului, ci și ,,trimiterea de către sau în numele unui stat de bande înarmate
sau mercenari, care efectuează acte de forța armată împotriva unui alt stat de o asemenea
gravitate încât constituie (inter alia) un atac armat realizat efectiv de către forțele regulate
ale unui stat ,,sau implicare substanțială a unui stat în acesta”. Această descriere, cuprinsă
în articolul 3, litera (g), din definiția agresiunii anexată la Rezoluția Adunării Generale
3314 (XXIX), poate fi considerată a reflecta dreptul internațional cutumiar în materie.
Curtea nu vede nici un motiv pentru a nega faptul că, în dreptul cutumiar, nerespectarea
interdicției de a trimite bande înarmate pe teritoriul altui stat, nu poate fi clasificată drept
atac armat, în cazul în care o astfel de operațiune, ținând cont de amploarea și efectele sale,
ar fi fost clasificată drept un atac armat și nu ca un simplu incident de frontieră provocat de
forțele armate regulate. Totodată, Curtea consideră că noțiunea de „atac armat” include pe
lângă acțiunile de amploare a unor bande înarmate și asistența acordată rebelilor în forma
furnizării de arme, sprijin logistic sau de alt fel. Această asistență poate fi considerată ca o
amenințare cu sau utilizare a forței, sau având o valoare echivalentă amestecul în treburile
intern sau externe al altor state. Totuși, este obligația statului care se consideră a fi victima
unui atac armat să declare că a fost atacat. Nu există nici o normă de drept internațional
cutumiar care să permită un alt stat să exercite dreptul la auto-apărare colectivă doar în
baza unei analize proprii, subiective, a situației. În cazul în care se invocă dreptul la auto-
apărare colectivă, este de așteptat ca statul în beneficiul căruia se exercită dreptul să se fi
declarat a fi victima unui atac armat” (para. 195)
„În toate situațiile, Curtea constată că în dreptul internațional cutumiar nu există nici
o regulă care să permită exercitarea dreptului la auto-apărare colectivă în lipsa unei cereri
exprese din partea statului care se consideră victima unei atac armat. Curtea
concluzionează că cerința unei cereri exprese venite din partea statului care se consideră
victima pretinsei agresiuni trebuie completată cu cerința ca statul în cauza să fi declarat că a
fost atacat.”(para. 199)
„ […] Întrucât Curtea are de-a face cu un litigiu în care se presupune existența unei
utilizări abuzive a forței, trebuie să ia în considerare în primul rând, dacă un stat are dreptul
de a răspunde unei intervenții cu o altă intervenție, ce implică utilizarea forței, ca reacție la
măsurile care deși nu constituie atac armat, pot implica totuși o utilizare forței [...]. S-ar
putea totuși sugera că, într-o astfel de situație, Statelor Unite ale Americii le-ar fi permisă
intervenția în Nicaragua, în exercitarea unui drept analog dreptului la auto-apărare
colectivă, drept ce ar presupune o intervenție implicând folosirea forței fără a constitui un
atac armat.”(para. 210)
„[...] În opinia Curții, în temeiul dreptului internațional în vigoare astăzi – fie
cutumiar, fie cel al sistemului națiunilor unite, - Statele nu au dreptul de a răspunde
“colectiv”, prin acțiuni ce implică forța armată, la acte care nu constituie un „atac
armat”[...]”(para. 211)
În cazul de faţă, Costa Rica şi Honduras însele nu se declaraseră victimele unui atac
armat decât la un moment ulterior în timp, după ce “intervenţia Statelor Unite fusese
declanşată” (para. 234 – 235).
c. Principiul neintervenţiei
„Principiul neintervenție presupune dreptul tuturor statelor suverane de a-și urmări
interesele interne sau externe legitime, fără vreun amestec din exterior; chiar dacă în
practică principiul a fost încălcat în mod repetat, Curtea consideră că acesta face totuși
parte din dreptul internațional cutumiar.”(para. 202)
“O ingerință a unui stat este neconformă cu dreptul internațional dacă poartă asupra
chestiunilor ce țin de competența exclusivă a altui stat, conform principiului suveranității.
Fiecare stat este liber să-si aleagă sistemul politic, social sau economic, și să-și formuleze în
mod nestingherit politica externă. Intervenția este ilegală atunci când sunt folosite metode
de constrângere ce presupun folosirea forței, fie direct printr-o intervenție militară, fie
indirect prin intermediul sprijinului acordat elementelor subversive ce desfășoară activități
armate pe teritoriul altui stat.”(para. 205)
“Curtea consideră că în dreptul international contemporan nu există un drept general
de intervenție din partea unui stat în sprijinul opoziței interne dintr-un alt stat. Așadar,
Curtea conchide că toate actiunile ce constituie o încălcare a principiului cutumiar al non-
intervenției,vizând în mod direct sau indirect folosirea forței, vor constitui totodată o
încălcare a principiului nefolosirii forței în relatiile dintre state.”(para. 209)
d. Folosirea forţei
În ceea ce privește acuzația că activitățile desfășurate de Statele Unite în relația cu
gherilele Contras ar reprezenta o încălcare a principiului neutilizării forței din dreptul
internațional cutumiar, Curtea consideră, sub rezerva dreptului Statelor Unite la auto-
apărare, că acțiunile întreprinse de către Statele Unite constituie o încălcare flagrantă a
principiului menționat, deoarece Statele Unite au acordat sprijin grupărilor Contras prin
„organizarea și încurajarea formării de forțe neregulate sau de bande înarmate, în special
de bande de mercenari, în scopul de săvârșirii de incursiuni pe teritoriul unui alt stat” și
prin “participarea la acte de război civil […] pe teritoriul altui stat”(Rezoluția Adunării
Generale ONU 2625(XXV)). Potrivit Rezoluției, sprijinirea și participarea la acte de război
civil reprezintă o încălcare a obligației de nefolosire a forței când actele menționate implică
o amenințare cu forța sau folosirea forței. În opinia Curții, cu toate că oferirea de armament
și sprijin în vederea instruirii gherilelor Contras constituie amenințare cu forța sau
folosirea forței împotriva statului Nicaragua, același lucru nu poate fi afirmat în legătură
cu alte activități desfășurate de către guvernul Statelor Unite pe teritoriul respectivului stat.
Mai exact, Curtea consideră acordarea de sprijin financiar gherilelor Contras drept
amestec în treburile interne ale altui stat și nu o situație în care s-a folosit forța.(para. 228)
e. Controlul efectiv
„Curtea a considerat (la punctul 110 de mai sus), că participarea Statelor Unite, chiar
dacă preponderentă sau decisivă, la finanțarea, organizarea, instruirea, echiparea și dotarea
Contras, selecția obiectivelor militare sau paramilitare, precum și planificarea tuturor
operațiunilor militare desfășurate de aceasta, este insuficientă în sine, pe baza probelor în
posesia Curții, pentru a atribui Statelor Unite răspunderea pentru faptele comise de Contras
în cursul desfășurării operațiunilor militare sau paramilitare din Nicaragua . Toate
mijloacele menționate mai sus prin care Statele Unite ale Americii au participat la
sprijinirea grupărilor rebele, fie chiar și atunci când au exercitat un control general asupra
gherilelor, nu pot constitui prin ele însele, fără alte probe, o dovadă că Statele Unite ale
Americii au instigat sau au ordonat nemijlocit comiterea acelor acte contrare drepturilor
omului și dreptului internațional umanitar, precum cele invocate de Nicaragua. Astfel de
acte ar fi putut foarte bine să fi fost comise de membri ai Contras fără încuviințarea Statelor
Unite. Pentru ca acest comportament să dea naștere la răspunderea juridică a Statelor Unite,
ar trebui, în principiu, să se demonstreze că acest stat a deținut controlul efectiv asupra
operațiunilor militare sau paramilitare în timpul cărora presupusele încălcări au fost
comise.”(para. 115)
(Cand se invoca ex aequo et bono, curtea nu poate invoca un tratat, e un raport de la
intreg la parte privind acest lucru, principiul fiind doar o parte a bunei credinte.
Curtea considera ca principiile fundamentale ale dreptului international au valoare
cutumiara, interzicerea fortei a spus curtea e chiar norma imperativa, ele sunat aplicabile in
baza dreptului cutumiar, aplica 38 b. Opinio iuris in cadrul principiilor rezulta din votul
afirmativ exprimat de state in adoptarea rezolutiei adunarii generale 2625 din 1970 declaratia
privind principiile fundamentale...
Dreptul la autoaparare individuala sau colectiva a statelor are valoare cutumiara,
concluzie ce rezulta din formularea drept inerent din art 51 al cartei onu. Conform acestei
reguli autoapararea poate fi invocata numai in cazul unui atac armat. Notiunea de atac armat a
fost definita prin intermediul rezolutiei 3314 din 1974 privind definirea agresiunii. Curtea a
asimilat atacul agresiunii armate. Curtea a interpretat formularea de la final ,,care desfasoara
acte de o asemenea gravitate,, pentru ca un act de folosire a fortei sa fie considerat atac armat
trebuie evaluate amploarea si efectele sale, deci trebuie sa aiba amploarea si efectele unuia
dintre actele din rezolutie: bombardare, blocade, ocupatie militara, invazie. Deci nu orice act
este atac armat. Trimiterea trupelor nu a atins acel grad de efecte si nu au avut amploarea
incat sa fie atac armat. Suplimentar fata acaeasta conditie, curtea a mai identificat doua
conditii pe cale cutumiara, anume proportionalitatea si necesitatea. Reactia la acel atac sa
fie necesara si proportionala acelui atac. Curtea a considerat ca trimiterea trupelor la
granita nu intruneste nici aceste conditii. Acestea sunt pentru autoapararea individuala.
Pt cea colectivase mai adauga doua: statul pentru care se invoca autoapararea sa
considere ca asupra sa a avut loc un atac armat; statul pentru care se invoca
autoapararea sa fi solicitat sprijinul din partea statului care o invoca, iar Honduras nu a
spus niciodata si nici n a cerut SUA sa il apere. In tratatul nato sunt deja prevazute in art 5,
adica un atac impotriva unuia e atac impotriva tuturor, deci in aceasta situatie indeplineste
toate conditiile, prin forta tratatului.
Curtea Internaţională de Justiţie
Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de
independenţă a Kosovo (aviz consultativ 2010)

În 1989, Slobodan Milosevic anulează autonomia provinciei Kosovo, act care, odată
aprobat de adunarea legislativă a Kosovo, dă naştere la violenţe în rândul populaţiei
majoritare. În februarie 1998 conflictul devine evident când peste 10000 de albanezi din
Kosovo sunt ucişi în lupta dintre forţele sârbe şi Armata pentru Eliberarea din Kosovo. Tot în
1998 forţele NATO se implică şi reuşesc să restabilească pacea în zonă.
Ulterior, Consiliul de Securitate al ONU, „hotărât să rezolve gravele probleme
umanitare din Kosovo” şi „condamnând actele de violenţă împotriva populaţiei din Kosovo”,
adoptă Rezoluţia 1244(1999) prin care stabileşte ca provincia să fie administrată temporar de
o misiune specială, aflată sub auspiciile ONU (UNMIK). Scopul principal al UNMIK era
acela de a asigura securitatea în zonă şi de a reprezenta o administraţie interimară a regiunii
până când Belgradul şi Pristina vor ajunge la un acord. Acest acord trebuia să îmbrace forma
„unui proces politic în vederea stabilirii unei auto-guvernări substanţiale pentru Kosovo,
ţinând seama pe deplin de acordurile de la Rambouillet şi principiile suveranităţii şi
integrităţii teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia […]”
În perioada următoare cele două părţi au participat la mai multe runde de negocieri,
urmărite îndeaproape de un Trimis Special al Secretarului-General al ONU (Martti Ahtasaari),
fără a face însă vreun progres. Având în vedere că părţile nu au reuşit să ajungă la un acord
nici în cazul unor propuneri venite din partea Trimisului Special, parte sârbă fiind dispusă să
acorde orice nivel de autonomie pentru provincie, numai independenţă nu, iar partea kosovară
având ca unic obiectiv independenţa, Ahtasaari a concluzionat în raportul său final:
„Am convingerea fermă că posibilitatea ca negocierile să producă un rezultat reciproc
acceptat cu privire la statutul Kosovo, a fost epuizată [...] Am ajuns la concluzia că singura
opţiune viabilă pentru Kosovo este independenţa”
În data de 17 februarie 2008 Adunarea din Kosovo adoptă o declaraţie unilaterală prin
care proclamă Kosovo stat suveran şi independent.
Pe 8 octombrie 2008 Adunarea Generală a ONU adoptă o rezoluţie prin care cere Curţii
Internaţionale de Justiţie să emită un aviz consultativ asupra următoarei întrebări:
„Declaraţia unilaterală de independenţă a Instituţiilor Provizorii de Auto-guvernare a
Kosovo este conformă cu dreptul internaţional public?”
Reprezentaţii Serbiei şi ai statelor care nu au recunoscut Kosovo au susţinut că
declaraţia încalcă principiul integrităţii teritoriale, principiul inviolabilităţii frontierelor,
principiul egalităţii suverane şi Rezoluţia Consiliului de Securitate 1244(1999). Reprezentaţii
Kosovo şi cei ai statelor care au recunoscut Kosovo (în prezent 69) au argumentat că
declaraţiile de independenţă nu sunt reglementate de dreptul internaţional public şi, oricum,
poporul kosovar are acest drept în baza principiului auto-determinării popoarelor.

Principalele elemente
Avizul consultativ ar putea fi calificat drept „controversat” deoarece, pe motivul
caracterului restrâns al întrebării, Curtea a evitat să răspundă la problema reală dacă
secesiunea Kosovo sau formarea acestuia ca stat, este permisă de dreptul internaţional.
“Curtea reamintește că, în unele cazurianterioare, s-a îndepărtat de lalimbajul
întrebării adresateîn cazul în careaceastanu fusese formulatăîn mod adecvat(a se vedea, de
exemplu, îninterpretarea Acordului degreco-turc din 1 decembrie 1926(Protocolulfinal,
articolul IV), Aviz Consultativ, 1928, PCIJ, Seria B,nr.16), sauîn cazul în careCurteaa
constatat,pe bazaexaminăriipe fonda contextului întrebării, căaceastanureflecta“problemele
juridice într-adevăr disputate în cauză” (Interpretarea Acorduluidin25 martie
1951întreOMSși Egipt, Avizul Consultativ, ICJReports 1980, p. 89, para.35). În mod similar,
în cazul în careîntrebarea adresatăa fostneclarăsauvagă, Curtea aclarificatproblemaînainte
de a da avizul(Cerere de revizuire aHotărâriinr.273 aTribunaluluiAdministratival
Organizației Națiunilor Unite, Aviz consultativ, ICJ Reports1982,p. 348, alin. 46).(para. 50)”
„În speță, întrebarea adresată de către Adunarea Generală este clar formulată.
Întrebarea este limitată și specifică; se solicită avizul Curții dacă declarația de independență
este sau nu în conformitate cu dreptul internațional. Întrebarea nu cere cu consecințele
juridice ale acestei declarații. Mai exact, nu se întreabă dacă a reușit sau nu Kosovo să
realizeze statalitatea. Nu cere nimic nici despre valabilitatea sau efectele juridice ale
recunoașterii Kosovo de către acele state care l-au recunoscut ca stat independent. Curtea
constată că, în cererile anterioare de avize consultative, Adunarea Generală și Consiliul de
Securitate, când au vrut opinia Curții cu privire la consecințele juridice ale unei acțiuni, au
încadrat problema în așa fel încât acest aspect a fost menționat în mod expres (a se vedea, de
exemplu, Consecințele juridice pentru state din prezența continuă a Africii de Sud în Namibia
(Africa de Sud-Vest) fără a aduce atingere Rezoluției Consiliului de Securitate 276 (1970),
Aviz Consultativ, ICJ Reports 1971, p. 16 și Consecințele juridice ale construcției unei zid în
teritoriile palestiniene ocupate, Aviz Consultativ, ICJ Reports 2004 (I), p. 136). Prin urmare,
Curtea nu consideră că este necesar să abordeze astfel de probleme cum ar fi dacă declarația
a condus sau nu la crearea unui stat sau statutul actelor de recunoaștere, pentru a răspunde
la întrebarea adresată de Adunarea Generală. Curtea nu vede nici un motiv, în consecință, să
reformuleze întrebarea.”(para. 51)
“În timp ce mulți dintre cei care participă la prezenta procedură au făcut referire la
avizul Curții Supreme a Canadei în cazul privind anumite aspecte referitoare la secesiunea
Quebec din Canada […], Curtea observă că problema în speță este semnificativ diferită de
cea supusă Curții Supreme a Canadei.
Întrebarea relevantă în acest caz a fost: “Dă dreptul internațional Adunării Naționale,
legiuitorul sau guvernului Quebec dreptul de a efectua secesiunea Quebec din Canada în
mod unilateral? În acest sens, există un drept de autodeterminare
în conformitate cu dreptul internațional, care ar oferi Adunării Naționale, legiuitorul sau
guvernului Quebec dreptul de a efectua secesiunea Quebec din Canada în mod
unilateral?”(para. 55)
„Întrebarea adresată Curții Supreme a Canadei a fost dacă există un drept de a
"efectua secesiunea", dacă există o normă de drept internațional, care a conferit un drept
pozitiv pentru oricare dintre organele numite. În schimb, Adunarea Generală a întrebat dacă
declarația de independență a fost "în conformitate cu" dreptul internațional. Răspunsul la
această întrebare depinde de aspectul dacă dreptul internațional aplicabil interzice
declarația de independență. În cazul în care Curtea concluzionează că suntem într-o astfel de
situație, atunci Curtea trebuie să răspundă la întrebarea adresată și să spună că declarația
de independență nu a fost în conformitate cu dreptul internațional. Rezultă că sarcina pe care
o are Curtea este să stabilească dacă declarația de independență a fost sau nu adoptată cu
încălcarea dreptului internațional. Curții nu i se cere o poziție asupra faptului dacă dreptul
internațional conferă un drept pozitiv pentru Kosovo de a-și declara independența sau, a
fortiori, dacă dreptul internațional conferă, în general, entitățile situate într-un stat dreptul
de a se rupe, în mod unilateral, de acel stat. Într-adevăr, este foarte posibil ca un anumit
act - cum ar fi o declarație unilaterală de independență - să nu fie săvârșit cu încălcarea
dreptului internațional, fără a constitui în mod necesar exercitarea unui drept conferit de
acesta. Curtea a fost sesizată pentru aviz cu privire la primul punct, nu al doilea.”(para. 56)
Curtea a formulat unele consideraţii cu privire la sfera de aplicare a principiilor
autodeterminării şi integrităţii teritoriale.
„În timpul secolelor al XVIII-lea, XIX-lea șiînceputul secolului al XX-lea, au existat
numeroase cazuri dedeclarațiideindependență, când, de multe ori, statele din care se declara
independențas-au opusenergic. Uneori,declarațiaa dus lacrearea unuinou stat, alte orinu.Cu
toate acestea, înnici uncaz, practicastatelorîn ansamblu său nu a sugeratcă
actuldepromulgare a declarației a fostconsideratca fiind contrardreptuluiinternațional.
Dimpotrivă, practicastatelor în timpulacesteiperioade duceclarla concluziacă
dreptulinternațional nu conținea ointerdicțiede a efectua declarații deindependență.În a
doua jumătatea secolului XX, dreptul internaționalla autodeterminare s-a dezvoltatîn așa
felîncât să creeze undrept laindependențăpentrupopoarele din teritoriilecare nu se auto-
guvernează și popoarele care se află sub ocupație străină, dominațieși
exploatare[...].Unnumăr mare destatenoiau apărut, ca urmare aexercităriiacestuidrept. Au
fost, însă, de asemenea,cazuri dedeclarațiide independențăîn afara acestuicontext. Practica
statelor, în aceste cazuri din urmănuindicăaparițiaîn dreptul internaționalaunei noiregulide
interzicere a formulăriiunei declarațiideindependențăîn astfel de cazuri.”(para. 79)
“Mai mulți participanți la procedura în fața Curții au susținut că o interdicție de a
formula declarații unilaterale de independență este implicită în principiul integrității
teritoriale. Curtea reamintește că principiul integrității teritoriale este o parte importantă din
ordinea juridică internațională și este consacrat în Carta Organizației Națiunilor Unite, în
special la articolul 2, alineatul 4, care prevede că: “Toate statele membre se vor abține, în
relațiile lor internaționale de la amenințarea sau folosirea forței împotriva integrității
teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat, sau în orice alt mod incompatibil cu
scopurile Organizaţiei Națiunilor Unite.” În Rezoluţia Adunării Generale 2625 (XXV),
intitulată „Declarația cu privire la principiile dreptului internațional privind relațiile
prietenești și cooperarea între state în conformitate cu Carta Națiunilor Unite”, care
reflectă dreptul internațional cutumiar (Activități militare și paramilitare în și împotriva
Nicaragua (Nicaragua statele c. Unite ale Americii), fond, Hotărârea ICJ Reports 1986, pp.
101-103, paras. 191-193), Adunarea Generală a reiterat "principiul conform căruia statele
se vor abține, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea sau folosirea forței împotriva
integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat”. Rezoluția apoi enumeră
diferite obligații care revin statelor în sensul că trebuie să se abțină de la încălcarea
integrității teritoriale a altor state suverane. În aceeași ordine de idei, Actul Final al
Conferinței de la Helsinki pentru securitate și cooperare în Europa de 1 august 1975
(Conferința de la Helsinki), prevede că „Statele participante vor respecta integritatea
teritorială a fiecăruia dintre statele participante" (Art. IV). Astfel, domeniul de aplicare a
principiului integrităţii teritoriale este limitat la sfera relațiilor dintre statele.”(para. 80)
Cu privire la declaratiile de independenta, curtea a zis ca declaratiile nu sunt guvernate
de dreptul international. Principiile nu se pot aplica, vezi bold.
De la dreptul la autodeterminare se poate ajunge la un drept la independentta, asa cum e
prevazut in rezolutia 2625. Nicio dispozitie din paragrafele precedente.... de vazut in
declaratie..Vezi principiul autodeterminarii din rezolutia 2625 ne intereseaza daca constituirea
unui stat poate fi justificata de aceste drept la autodeterminare
Exercitarea acestui drept poate fi si sub forma secesiunii, nimic nu se interpreteaza
ca aducand atingere integritatii teritoriale a unui stat care respecta toate drepturile(vezi
textul rezolutiei), asta e clauza de salvgardare.
Clauza de salvgardare interpretata a contrario inseamna ca atunci cand un stat respecta
dreptul la autodeterminare, acteleacestuia nu pot fi interpretate ca aducand atingere dr la
secesiune.
In cazul Quebec, curtea de justitie a stabilit 3 modalitati in care secesiunea ar fi permisa,
pentru teritorii foste colonii, teritorii care nu se autoguverneaza sau sunt ocupate, sunt sub
tutela, secesiunea-remediu in situatia in care un popor nu si poate determina autodeterminarea
in cadrul statului din care face parte. Curtea a distins intre autodeterminare externa si
interna implicit. In baza clauzei, autodeterminarea ar trebui sa se exercite in plan intern
(autonomie de exemplu), adica in cadrul statului, in mod exceptional poate fi externa in
3 situatii, asa cum am sous mai sus:
 Popoare foste colonii
 Teritorii care nu se autoguverneaza sau sunt sub ocupatie straina
 Secesiunea remediu. Nu suntem pe teritorii-colonie sau sub ocupatie straina, ci in
cadrul acelui stat poporul nu si poate exercita drepturile din cauza incalcarii
drepturilor.
Diferenta popor-minoritate in viziunea curtii canadei. Curtea a zis ca nu exista
definitie general acceptata a poporului. Poporul poate fi inteles ca natiune, intr-o situatie, iar a
doua situatie, conform careia poporul se distinge prin traditii, cultura proprii de populatie.
Curtea a zis ca important e ca dreptul la autodeterminare sa poate fi exercitat indiferent
de definitie.
Dreptul international interzice secesiunea ca regula, o permite in anumite situatii
in concluzie.
Dar, totusi, se poate interpreta clauza de salvgardare ca dand dreptul la autodeterminare,
daca statul nu permite exercitarea drepturilor. Daca statul respecta drepturile nu exista drept la
autodeterminare. Recunoasterea internationala este cea care produce efecte in sensul
existentei statului, iar nu simpla declaratie de independenta. Aceasta nu inseamna ca
declaratia e ilegala, numai politicul decide producerea efectelor.
Si minoritatea, si poporul au traditii etc, pentru minoritate aceste traditii sunt in legatura
cu alt stat.

Repere ale situatiei de fapt relevante

1. August 1990 – Irakul invadează Statul Kuwait;


2. Prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 660 (1990), invadarea Kuwait-ului este
calificată ca o „încălcare a păcii” şi se solicită expres Irakului retragerea din Kuwait;
3. Prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 678 (1990), statele care cooperează cu
Guvernul Kuwaitian sunt autorizate să adopte toate măsurile necesare pentru înlăturarea
trupelor irakiene din acest stat;
4. Prin Rezoluţia 687 (1991), urmare campaniei militare „Furtună în deşert” care a
condus a îndepărtarea trupelor irakiene din Kuwait, Consiliul de Securitate impune Irakului
următoarele condiţii de încetare a focului:
- Irakul să reununţe la armele de distrugere în masă;
- Irakul să renunţe la rachetele balistice cu o rază de acţiune mai mare de 150 km;
Totodată, este stabilit regimul de inspecţii O.N.U.
5. La 11 septembrie 2001 au loc atacurile teroriste împotriva unor obiective din Statele
Unite ale Americii. Urmare acestora, prin Rezoluţia 1373 (2001), Consiliul de Securitate
apreciază terorismul internaţional ca o ameninţare contra păcii şi securităţii, făcând referire
expresă la „dreptul inerent al statelor la legitimă apărare”.
6. Urmare faptului că Irakul nu a permis accesul inspectorilor O.N.U. la unele obiective
de pe teritoriul său, Consiliul de Securitate adoptă în septembrie 2002 Rezoluţia nr. 1441, care
prevede următoarele elemente esenţiale:
- Irakul nu şi-a îndeplinit în mod sistematic obligaţiile rezultate din Rezoluţia nr. 687;
- Consiliul de Securitate acordă Irak-ului o ultimă şansă să se dezarmeze;
- In caz că nu se va dezarma, Irakul va avea de suportat „consecinţe serioase”.
7. In februarie 2003, S.U.A., Marea Britanie şi Spania propun Consiliului de Securitate
un proiect de rezoluţie care afirmă, în esenţă, că Irakul a ratat oportunitatea oferită de
Rezoluţia 1441. Proiectul este retras datorită şanselor nule de a fi adoptat.
8. In martie 2003, SUA şi Marea Britanie declanşează operaţiuea „Libertatea irakiană”
(Iraqi Freedom), prin care este înlăturat regimul Saddam Hussein.
Autoapararea nu putea fi invocata impotriva Irakukui, de aceea a invocat o
impotriva Afganistanului.
Conditia existentei atacului iminent sau a pericolului iminent: autoapararea nu se
poate invoca decat daca atacul s a realizat. Putem vorbi de autoaparare cand atacul e
doar posibil au zis SUA. Pozitia SUA: au invocat un preemtive self defense.
Pana atunci erau doua tipuri de autoraparare, reactiva si anticipativa – la reactiva
atacul s a consumat, dar la cealalta e vorba de cele iminente. Si aceasta a fost acceptata de
comunitatea internationala, atunci cand nu mai poate fi oprit, este coplesitor. A aparut in cazul
Caroline 183... de aici izvoraste testul caroline pentru a determina aplicabilitatea. In 2003
administratia Bush extinde autoapararea anticipativa la autoapararea reactiva pentru ca in
situatiade azi criteriul nu poate fi decat atacul posibil. La nivelul tehnologiei de acum este
imposibil sa nu se cunoasca. Argumentul a fost respins de intreaga administratie, inclusiv
de administratia Obama in 2008.
A doua posibilitatea este autorizarea Consiliului de securitate: autorizarea tuturor
mijloacelor necesare inseamna de fapt si autorizarea fortei. Consiliul nu foloseste
expressis verbis autorizara fortei.
Dar in 2003 mai este operanta autorizarea din 1990? Situatia de fapt s a schimbat,
nu mai exista forte militare. Si avand in vedere ca un proiect pentru autorizarea fortei a
fost respins sistematic, folosirea fortei e exclusa.
Art 60 din conventia privind dreptul tratatelor prevede ca atunci cand un stat
parte la un tratat incalca grav sau substantial un tratat, celelalte state au dreptul sa
suspende tratatul in privinta statului respectiv. Din moment ce nu si a onorat obligatiile
ulterioare stabilite de consiliu, mai departe, au fost inlaturate aceste atentionari si se
aplica din nou conventia, existand o autorizare implicita, sistand forta prin armistitiu
sub anumite conditii, statele avand dreptul sa inlature acel armistitiu si sa reactiveze
rezolutia initiala.
 In cazul nicaragua si in interventia din iugoslavi art.2 alin. (4) jusitifica
interventia umanitara respectiv prodemocratica. Deci SUA au invocat in cele doua
cazuri criterii care nu erau contrarecu cele din carta, forta putand fi folosita pentru
apararea drepturilor omului. Mai departe, un summit de la rio a stabilit ca interventia
umanitara nu are niciun temei in dreptul international, vezi declaratia de la rio 2007.
Respectiv curtea in cazul nicaragua a respins.
Curtea Internaţională de Justiţie
Cazul privind proiectul „Gabcikovo – Nagymaros”
Slovacia c. Ungaria

În 1977, Ungaria şi Cehoslovacia au încheiat un tratat bilateral privind construirea


unui complex hidroenergetic pe Dunăre, în zona în care acest fluviu constituia frontiera
comună între cele două state (proiectul „Gabcikovo-Nagymaros”). Tratatul prevedea
executarea proiectului în comun, denumindu-l „investiţie comună indivizibilă”. Totodată,
tratatul prevedea angajamentul părţilor de a conserva mediul înconjurător.
În 1989, Ungaria a decis suspendarea lucrărilor, în condiţiile în care a considerat că
executarea proiectului este de natură să aducă grave prejudicii mediului înconjurător. Au
urmat negocieri, care însă nu s-au finalizat cu succes. Ulterior, în 1992, printr-o notă
diplomatică, Ungaria a denunţat tratatul din 1977.
În aceste condiţii, Cehoslovacia a decis continuarea lucrărilor, în conformitate cu
proiectul iniţial, în executarea tratatului.
La 1 ianuarie 1993, Slovacia a devenit independentă – complexul hidroenergetic
aflându-se acum la graniţa acesteia cu Ungaria.
Urmare eşecului negocierilor ulterioare între Slovacia şi Ungaria, prima a decis
continuarea unilaterală a lucrărilor, conform unui nou proiect, numit varianta „C”.
Cele două state au decis să supună diferendul C.I.J., solicitând Curţii să decidă asupra
următoarelor chestiuni:
1) Avea Ungaria dreptul să denunţe Tratatul din 1977?
2) Avea Cehoslovacia/Slovacia dreptul să continue lucrările imediat după denunţarea
tratatului de către Ungaria, conform variantei iniţiale?
3) Avea Slovacia dreptul să continue lucrările conform „variantei C”?
Slovacia a arătat că tratatul nu putea fi denunţat, deoarece nu prevedea expres această
posibilitate. În condiţiile în care tratatul rămânea în vigoare, Slovacia avea dreptul să continue
lucrările.
Ungaria a invocat următoarele argumente în sprijinul legalităţii denunţării tratatului:
a. a) Tratatul oricum ar fi încetat ca urmare a dispariţiei uneia dintre părţi
(Cehoslovacia), în 1993;
b. b) Au intervenit următoarele situaţii:
 - starea de necesitate;
 - apariţia unei norme de jus cogens privind protecţia mediului
înconjurător, care determina nulitatea tratatului;
 - violarea substanţială a tratatului de către Cehoslovacia, în ceea ce
priveşte conservarea mediului.

Ce a decis Curtea, în special în legătură cu argumentul de la litera a) invocat de


Ungaria?

Principalele elemente
În esenţă, dreptul internaţional reţine că un tratat nu putea fi denunţat, dacă nu
prevedea expres această posibilitate, cu excepţia cazului în care părţile au convenit
asupra acestui fapt în alt mod sau rezultă din natura tratatului. Niciuna dintre condiţii nu
erau îndeplinite în cazul de faţă (para. 100). În condiţiile în care tratatul rămânea în vigoare,
Slovacia avea dreptul să continue lucrările. Ungaria a invocat mai multe argumente subsidiare
în sprijinul legalităţii denunţării tratatului, dintre care selectăm:
- Tratatul oricum ar fi încetat ca urmare a dispariţiei uneia dintre părţi
(Cehoslovacia), în 1993;
- starea de necesitate;
- apariţia unei norme de jus cogens privind protecţia mediului înconjurător,
care determina nulitatea tratatului;
- violarea substanţială a tratatului de către Cehoslovacia, în ceea ce priveşte
conservarea mediului;
- schimbarea fundamentală a împrejurărilor
a. Aplicabilitatea Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor
În raport cu argumentul Ungariei referitor la neaplicarea ratione temporis a Convenţiei
de la Viena faţă de Acordul ungaro-cehoslovac din 1977, care făcea obiectul litigiului, Curtea
a reţinut că:
„trebuie să ţină cont de faptul că a avut ocazia în mai multe rânduri să statueze că
reguli din Convenţie pot fi considerate ca o codificare a dreptului cutumiar existent. Curtea
este de părere că în multe privinţe aceasta este valabil pentru prevederile Convenţiei de la
Viena referitoare la încetarea şi suspendarea tratatelor, prevăzute în articolele 60-62” (para.
46). Art 28 conventie exprima ius cogens.
Regula e ca nu se preiau tratatele bilaterale cu doua exceptii: cu acordul statului si
daca rezulta din conduita partilor. Execeptiile sunt la art 11 si 12-regim de frontiera unde
statele sunt clar obligate sa respecte aceste regim si tratatele care stabilesc un regim teritorial.
Curtea a zis ca stabileste un regim teritorial in acest caz. Teritoriul este chiar Dunarea. Fluviul
este un curs international, deci e afectata circulatia internationala, vizeaza un regim teritorial.
Deci tratatul ramane in vigoare in momentul independentei.

Cazul privind insulele Aaland


Tribunal arbitral, 1926

Printr-un tratat încheiat în 1907, Rusia, Marea Britanie şi Franţa au convenit ca Rusia sa
respecte statutul de demilitarizare al insulelor Aaland. Aceste insule aparţineau la acea dată
Rusiei, fiind situate în Marea Baltică.
In 1920, urmare dezmembrării Imperiului Tarist, suveranitatea asupra insulelor Aaland
a revenit Finlandei.
Ulterior, Suedia a constatat că Finlanda manifesta intentia evidentă de a nu respecta
statutul de neutralitate al insulelor. Prin urmare, Suedia a solicitat, în temeiul tratatului din
1907, ca Finlanda să respecte acest statut.
Cele două state au convenit ca litigiul dintre ele să fie soluţionat de un tribunal arbitral.

Ce va decide tribunalul cu privire la pretenţiile Suediei?

Tratatele care stabilesc regimuri obiective nu sunt afectate de succesiunea statelor.


Aceste tratate obiective sunt cele care stabilesc obligatii pentru comunitatea internationala in
ansamblul sau. Deci esenta tratatului era ca creeaza obligatii erga omnes.

Cazul Canevaro (Curtea Permanentă de Arbitraj, 1912)

Rafael Canevaro este cetăţean peruan, în conformitate cu jus soli, şi italian, în


conformitate cu jus sangvinis. A locuit aproape toată viaţa sa în Peru, unde a candidat pentru
parlamentul acestui stat şi a îndeplinit funcţia de consul general al statului Peru în Olanda.
În 1890, împreună cu fraţii săi, a achiziţionat obligaţiuni emise de statul Peru.
Obligaţiunile nu au fost achitate la termen de guvern, ceea ce a cauzat prejudicii importante
lui Canevaro.
După epuizarea căilor de recurs interne, Italia a chemat în judecată Peru în faţa Curţii
Permanente de Arbitraj pentru repararea prejudiciului cauzat cetăţeanului său, Canevaro.
Peru a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă

Daca protectia diplomatica e invocata fata de alt stat de cetatenie, ca regula cutumiara,
criteriul stabilirii legaturii de cetatenie este cetatenia dominanta.

Cazul Salem (Tribunal arbitral, 1934)

George Salem s-a născut în Iran, fiind cetăţean iranian. La vârsta de 19 ani, a emigrat în
SUA, unde a locuit 10 ani şi a dobândit cetăţenia americană, după care s-a întors în Iran.
Ulterior, s-a stabilit în Egipt, unde a demarat o afacere.
Statul egiptean a adoptat măsuri restrictive referitoare la compania pe care o înfiinţase
Salem, ceea ce a generat un litigiu între acesta şi statul Egipt.
După epuizarea căilor de recurs interne, SUA au chemat în judecată Egiptul în faţa unui
tribunal arbitral pentru repararea prejudiciului cauzat cetăţeanului american Salem.
Egiptul a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Protectia nu e invocata impotriva altui stat de cetatenie, Salem avea cetetanie efectiva a
ambelor state, oricare o putea invoca. Era admisibila cererea, dar s a respins pe fond.

Cazul Nottebohm

Principatul Lichtenstein a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de Jusitiţie,


solicitând obligarea Guatemalei la plata unei despăgubiri pentru actele ilegal (naţionalizări)
comise în 1943 împotriva lui Friedrich Nottebohm, cetăţean al Lichtensteinului cu reşedinţa în
Guatemala (prin acordarea protecţiei diplomatice acestui cetăţean).
Nottebohm s-a născut la Hamburg, fiind cetăţean german. În 1939 a cerut naturalizarea
în Lichtenstein, obţinând cetăţenia acestui stat.
Din 1905, reşedinţa sa a fost în Guatemala, unde se ocupa cu afaceri. Între 1931 şi 1943,
a efectuat câteva scurte vizite în Lichtenstein, la fratele său.
Legea din Lichtenstein referitoare la cetăţenie din 4 februarie 1934, prevedea condiţiile
referitoare la obţinerea cetăţeniei, printre care şi rezidenţa timp de 3 ani pe teritoriul statului.
Guatemala a susţinut că cererea Lichtensteinului era inadmisibilă, întrucât singurul
criteriu de acordare a protecţiei dipomatice este cetăţenia reală şi efectivă.
Lichtenstein a susţinut că Guatemala a recunoscut implicit cetăţenia lui Nottebohm în
1941, acordând viză acestuia. De asemenea, Lichtenstein a susţinut că naturalizarea a fost
conformă cu dreptul intern, deci opozabilă celorlalte state.

Ce a decis instanţa?

Principalele elemente
Cazul este relevant pentru definiţia cetăţeniei şi realizarea distincţiei între existenţa
şi opozabilitatea cetăţeniei, cea din urmă fiind relevantă pentru protecţia diplomatică.
“Ține de prerogativa Liechtenstein, ca stat suveran, de a reglementa prin propria
legislație atât modurile prin care se dobândește cetățenia cât și situațiile în care aceasta este
conferită de către autoritățile statale, în conformitate cu legislația națională .
Pe de altă parte, cetățenia are efecte imediate, extinse și, pentru cele mai multe
persoane, unice, numai în raport cu ordinea juridică a statului care o conferă. Cetățenia
este folosită în special pentru a arăta că posesorul ei beneficiază de toate drepturile și este
ținut a îndeplini toate obligațiile prevăzute de legislația statului respectiv. Acest lucru reiese
implicit și din interpretarea in extenso a noțiunii de cetățenie ca parte componentă a
competenței exclusive a statului.
În acest caz, trebuie aflat dacă naturalizarea domnului Nottebohm poate fi în mod
valabil invocată în contra Guatemalei, în cazul în care, după cum s-a spus, aceasta îi este
opozabilă, astfel încât Liechtenstein are dreptul de a-și exercita protecția sa diplomatică în
favoarea domnului Nottebohm în dauna Guatemalei .
În conformitate cu practica statelor, practica arbitrală, a doctrinei și a instanțelor de
judecată, cetățenia este o legătură juridică având la bază un atașament, o legătură afectivă și
de interese, din care rezultă drepturi și obligații reciproce pentru părți. Ea constituie expresia
juridică a faptului că resortisantul căruia i-a fost conferită, prin lege sau prin dispoziția
autorităților, este legat într-o mai mare măsură de populația statului care i-a conferit
cetățenia, decât de populația oricărui alt stat. Odată cetățenia conferită de către stat, îi
permite acestuia să își exercite protecția diplomatică în contra altui stat numai dacă cetățenia
în cauză oglindește în plan juridic legătura afectivă dintre acel stat și resortisantul său.”
Curtea a considerat cererea inadmisibila. A zis ca nu are competenta sa spuna daca e
legal sau nu acordata. E chestiune de drept intern la libera apreciere a statului. A zis ca e si
cetatean al statului Lichtenstein, fata de statul guatemalez. Totusi, chiar daca e recunoscut ca
cetatean a zis ca nu sunt indeplinite conditiile pentru a fi protejat diplomatic. Pentru aceasta
trebuie sa existe o legatura de cetatenie reala si efectiva intre statul care invoca protectia si
cetateanul in cauza. Regula are valoare cutumiara. Reala e de iure, ceea ce este indeplinit in
speta, in schimb, de facto, trebuie sa existe legaturi de fapt intre stat si cetatean. Curtea s a
referit la participarea la viata sociala, plata taxelor, viata politica, economice, de familie.

Subiecte de sinteza examene comparatie mare contigua, prezentati succesiunea la


tr bilaterale si exceptiile.

Cazul privind situatia minoritatii betane din Districtul de Nord al Sildaviei

Sildavia si Betania sunt doua state vecine, membre ale Consiliului Europei. Ambele
state sunt parti la Conventia Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationaledin 1994. Inainte
de 1918, cand Sildavia a obtinut independenta, teritoriul acesteia a facut parte din Imperiul
Betan. In Districtul de Nord al Sildaviei, locuiesc persoane apartinand minoritatii betane, care
reprezinta 70% din populatia Districtului. Totusi, in orasul care reprezinta resedinta
administrative a Districtului de Nord, populatia apartinand minoritatii betane reprezinta numai
25% din populatia orasului.
Constitutia Sildaviei prevede: “Limba oficiala este limba sildava”. In Sildavia a fost
adoptata o lege privind protectia persoanelor apartinand minoritatilor nationale, care prevede,
inter alia, urmatoarele: “Acolo unde necesitatea impune acest lucru, autoritatile
administrative ale Sildaviei vor permite persoanelor apartinand minoritatilor nationale sa se
adreseze in scris si oral acestora, insa numai in localitatile unde persoanele apartinand
minoritatilor nationale reprezinta o treime din populatia acelei localitati”. In practica,
autoritatile administrative interpreteaza aceasta prevedere legislativa in sensul ca se pot adresa
in limba materna numai persoanele apartinand minoritatilor nationale care din motive
obiective nu cunosc limba sildava. De asemenea, numarul functionarilor care cunosc limba
betana este insuficient, ceea ce implica imposibilitatea aplicarii practice a dispozitiei
legislative, in special in zonele rurale.
De asemenea, legea privind organizarea judecatoreasca in Sildavia prevede ca
persoanele care apartin minoritatilor nationale se pot adresa instantei printr-un interpret,
costurile reprezentand onorariul acestuia fiind suportat de instanta. In practica, numarul
interpretilor este scazut iar calitatea interpretarii nu este corespunzatoare, ceea ce determina
persoanele apartinand minoritatii betane sa prefere, din ratiuni practice, sa se adreseze
instantelor direct in limba sildava.
In aprilie 2007, Partidul Minoritatii Betane din Sildavia si Guvernul Betaniei au incheiat
un Protocol prin care se acorda posibilitatea ca organizatiile representative ale minoritatii
betane din Sildavia sa primeasca fonduri, pe care sa le poata folosi pentru: promovarea
culturii betane, invatarea limbii betane in scoli private si plata de interpreti pentru asigurarea
traducerilor in fata organelor administrative si in justitie. Guvernul Sildaviei nu a fost
consultat cu privire la aceasta.
In septembrie 2007, ca urmare a refuzului de catre unele instante judecatoresti a unor
interpreti “neagreati de Ministerul Justitiei”, care erau platiti din fonduri private, Partidul
Minoritatii Betane a declansat o actiune de protest. In conformitate cu un interviu acordat de
presedintele Partidului unei publicatii locale, se solicita Guvernului Sildaviei urmatoarele:
1) Reglementarea prin lege a Automomiei Districtului de Nord;
2) Reglementarea prin lege a drepturilor colective pentru minoritatea betana
3) Reglementarea prin Constitutie a faptului ca limba betana este limba oficiala alaturi
de limba sildava.
4) Reglementarea prin lege a posibilitatii ca cetatenii apartinand minoritatii betane sa se
adreseze in scris si oral administratiei si justitiei
Un reprezentant al Guvernului, intr-un interviu acordat unui cotidian central, a declarat
ca solicitarile minoritatii privind autonomia, drepturile colective si limba oficiala sunt
neconstitutionale si ca pun in pericol siguranta statului si a declarat, totodata, ca Guvernul este
dispus sa imbunatateasca conditiile practice de punere in aplicare a actualei legisalii privind
folosirea limbii materne in administratie si justitie. De asemenea, reprezentantul in cauza a
declarat ca Protocolul incheiat cu guvernul Betaniei este ilegal.
In decembrie 2016 au inceput negocieri intre reprezentantii minoritatii betane si Guvern.
S-a solicitat asistenta Comitetului Consultativ pentru aplicarea Conventiei Cadrul pentru
Protectia Minoritatilor Nationale din 1994.
Partidul Minoritatii Betane a amenintat ca daca nu se va ajunge la un consens vor avea
loc ample manifestari de strada.
Comitetul Consultativ a reamintit unele repere din practica sa: prin Primul raport de
monitorizare referitor la Croatia, Comitetul a considerat ca dreptul de a utiliza limba materna
in administratie in localitatile unde persoanele apartinand minoritatilor nationale reprezinta o
treime din populatia localitatii nu este conforma standardelor Conventiei, in conditiile
specifice in care in orasul Vukovar minoritatea sarba reprezenta 30%; in primul si al doilea
raport privind Romania, Comitetul a considerat ca dreptul de a utiliza limba materna in
administratie si justitie in localitatile unde persoanele apartinand minoritatilor nationale
reprezinta 20% este conform standardelor Conventiei.

1. Pt primele trei este ca titularul acelor drepturi e persoana nu colectivitatea,


minoritatea, art 3 conventia-cadru...pg.191. Un stat le poate face, dar nu e obligat.
Vezi 10.3 din conventie. Pt punctul 4 indiferent de procedura, se poate face prin
interpret sau prin intreaga procedura.
Vezi 10.2 statul are o obligatie de mijloace, nu ca in cazul justitiei, evident daca e
nevoie, daca e suficient de populat. Nu exista o limita general acceptata care sa clarifice, ci in
functie de practica statelor.
2. Rolul statului inrudit. Nu exista acordul sidaviei, comisia de la venetia pentru
democratia prin drept, a elaborat un raport pentru implicarea statului inrudit in protectia
minoritatilor nationale
O responsabilitate primara protectie apartine statului de cetatenie, betania nu are voie sa
se implice. Statul inrudit poate juca un rol in ceea ce priveste protectia legaturilor culturale si
lingvistice cu minoritatea in cauza.
3. Totusi, si in aceste cazuri interventia trebuie sa fie proportionala cu scopul
urmarit. Pentru scoli de exmplu este, pentru interventii in economie de exemplu nu poate fi.
4. Neamestecul in treburile interne. Trebuie acordul statului de cetatenie.

Speţa nr. 1

La data de 1 octombrie 2007 se semnează un tratat intitulat “Acord între Guvernul


României şi Guvernul Statului X privind statutul forţelor militare române pe teritoriul statului
X”. Acordul prevede, la articolul 5, că el “intră în vigoare la data ultimei notificări prin care
părţile îşi comunică reciproc îndeplinirea formalităţilor legale necesare pentru intrarea în
vigoare.
La 1 ianuarie 2008 Statul x transmite Ambasadei României în acest stat o notificare prin
care comunică faptul că acest stat a ratificat Acordul, fiind îndeplinite astfel procedurile
interne necesare pentru exprimarea consimţământului său.
La 30 ianuarie 2008 este adoptată Hotărârea Guvernului României privind aprobarea
Acordului. Articolul unic menţionează că se aprobă Acordul între Guvernul României şi
Guvernul Statului X privind statutul forţelor militare române pe teritoriul statului X, în
conformitate cu articolul 19 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele.
La 1 februarie 2008 Ministerul Afacerilor Externe al României transmite o notificare
către Ambasada Statului X prin care comunică faptul că au fost îndeplinite procedurile interne
necesare pentru intrarea în vigoare a Acordului şi că acesta intră în vigoare la data primirii
prezentei notificări.
19 alin. (1) lit.c)
Întrebări:
1)Au fost respectate prevederile Legii nr. 590/2003 privind tratatele?
2)Poate România să invoce nulitatea Tratatului?
Art 41 din conventia de la viena pt dreptul tratatelor.doua conditiii: dispozitia interna sa
fie norma fundamentala(constitutia p, lege organica pe domeniu sensibil) si a doua sa fie
vadit pentru cealalta parte.

Speţa nr. 2

La data de 20 octombrie 2005 s-a semnat Acordul dintre Guvernul României şi


Guvernul Republicii Ungare privind înfiinţarea Fundaţiei Publice X. Acordul prevede plata de
la bugetul fiecăreia dintre părţi a unei sume de 200.000 Euro, pentru formarea patrimoniului
fundaţiei.
Acordul prevede că intră în vigoare la data ultimei notificări prin care părţile îşi
comunică reciproc îndeplinirea formalităţilor legale necesare pentru intrarea în vigoare
Ungaria a comunicat în scurt timp, prin notificare pe cale diplomatică, îndeplinirea
formalităţilor necesare pentru intrarea în vigoare a tratatului.
Printr-o Ordonanţa de urgenţă a Guvernului din 14 decembrie 2005, România a ratificat
Acordul. De asemenea, la scurt timp după publcarea Ordonanţei de urgenţă în Monitorul
Oficial, a fost comunicat, pe cale diplomatică, Ministerului Afacerilor Externe al Republcii
Ungare, că au fost îndeplinite procedurile interne necesare pentru intrarea în vigoare a
Acordului şi că acesta intră în vigoare la data primirii prezentei notificări.
Printr-o Lege din 28 martie 2008, adoptată de Parlamentul României, se prevede, în
articolul unic, că “Se respinge Ordonanţa de urgenţă din 14 decembrie 2005 privind
ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind
înfiinţarea Fundaţiei Publice X.”

Consideraţi că Acordul este în vigoare?


Tratatul a intrat in vigoare. Iar simolul falt ca avem o lege, nu inseamna ca acordul nu e
in vigoare, legea e fapt. Vezi 34 din lege, procedura trebuie sa fie simetrica adoptarii.

Speta nr. 3

România şi Regatul A semnează la data de 1 martie 2004 un tratat intitulat “Acord între
România şi Regatul A privind colaborarea în domeniul cultural”. Acordul prevede la articolul
6 următoarele: “ (1) Prezentul acord intră în vigoare la data ultimei notificări, transmise pe
cale diplomatică, prin care părţile îşi comunică reciproc îndeplinirea procedurilor interne
necesare pentru intrarea în vigoare. (2) Prezentul acord se încheie pe o perioadă de 5 ani.
Perioada de valabilitate a acordului se prelungeşte automat pe perioade similare de 5 ani dacă
niciuna dintre părţi nu notifică celeilalte, prin canale diplomatice, cu cel puţin 30 de zile
înainte de expirarea termenului de valabilitate, voinţa sa de a denunţa acordul”.
La data de 1 mai 2004 Guvernul României adoptă o Hotărâre privind aprobarea
Acordului, care se publică ulterior în Monitorul Oficial. La 1 iunie 2004, Ministerul
Afacerilor Externe al României trimite o notificare pe cale diplomatică Ambasadei Regatului
A prin care informează acest stat că procedurile legale interne pentru intrarea în vigoare au
fost îndeplinite. După un an, la 1 iunie 2005, Regatul A transmite Ambasadei României în
capitala acestui stat faptul că au fost îndeplinite procedurile interne necesare pentru intrarea în
vigoare.

1)Consideraţi că au fost respectate prevederile legale interne din România referitoare la


încheierea tratatelor?

Art 19 din lege

2)La 30 ianuarie 2009, Ambasada Regatului A în România trimite o notificare Statului


român prin care informează că “denunţă unilateral şi imediat” Acordul privind colaborarea în
domeniul cultural din 1 martie 2004. În calitate de consilier juridic în cadrul Ministerului
Culturii, primiţi o sesizare din partea unor persoane, care aduc în atenţie faptul că la 15 mai
2009 era programat un concert al unei formaţii româneşti în capitala Regatului A şi încetarea
valabilităţii Acordului cultural ar avea consecinţe negative asupra evenimentului şi vă solicită
să luaţi măsuri urgente pentru a preveni încetarea valabilităţii acordului. Ce poziţie adoptaţi,
atât în relaţia cu Regatul A, cât şi în relaţia cu solicitanţii?

Vezi art 18 cv de la viena ca sa apreciezi daca s au


incalacat dispozitiile internationale, chiar daca cele din tratatul
bilateral nu au fost incalcate, adica obligatia de a nu face ceva.

Curtea Internaţională de Justiţie


Cazul privind proiectul „Gabcikovo – Nagymaros”
Slovacia c. Ungaria

În 1977, Ungaria şi Cehoslovacia au încheiat un tratat bilateral privind construirea


unui complex hidroenergetic pe Dunăre, în zona în care acest fluviu constituia frontiera
comună între cele două state (proiectul „Gabcikovo-Nagymaros”). Tratatul prevedea
executarea proiectului în comun, denumindu-l „investiţie comună indivizibilă”. Totodată,
tratatul prevedea angajamentul părţilor de a conserva mediul înconjurător.
În 1989, Ungaria a decis suspendarea lucrărilor, în condiţiile în care a considerat că
executarea proiectului este de natură să aducă grave prejudicii mediului înconjurător. Au
urmat negocieri, care însă nu s-au finalizat cu succes. Ulterior, în 1992, printr-o notă
diplomatică, Ungaria a denunţat tratatul din 1977.
În aceste condiţii, Cehoslovacia a decis continuarea lucrărilor, în conformitate cu
proiectul iniţial, în executarea tratatului.
La 1 ianuarie 1993, Slovacia a devenit independentă – complexul hidroenergetic
aflându-se acum la graniţa acesteia cu Ungaria.
Urmare eşecului negocierilor ulterioare între Slovacia şi Ungaria, prima a decis
continuarea unilaterală a lucrărilor, conform unui nou proiect, numit varianta „C”.
Cele două state au decis să supună diferendul C.I.J., solicitând Curţii să decidă asupra
următoarelor chestiuni:
1. 1) Avea Ungaria dreptul să denunţe Tratatul din 1977?
2. 2) Avea Cehoslovacia/Slovacia dreptul să continue lucrările imediat după
denunţarea tratatului de către Ungaria, conform variantei iniţiale?
3. 3) Avea Slovacia dreptul să continue lucrările conform „variantei C”?
Slovacia a arătat că tratatul nu putea fi denunţat, deoarece nu prevedea expres această
posibilitate. În condiţiile în care tratatul rămânea în vigoare, Slovacia avea dreptul să continue
lucrările.
Ungaria a invocat următoarele argumente în sprijinul legalităţii denunţării tratatului:
a. a) Tratatul oricum ar fi încetat ca urmare a dispariţiei uneia dintre părţi
(Cehoslovacia), în 1993;
b. b) Au intervenit următoarele situaţii:
 - starea de necesitate;
 - apariţia unei norme de jus cogens privind protecţia mediului
înconjurător, care determina nulitatea tratatului;
 - violarea substanţială a tratatului de către Cehoslovacia, în ceea ce
priveşte conservarea mediului.

Ce a decis Curtea, în special în legătură cu argumentul de la litera a) invocat de


Ungaria?

Ca regula un tratat care nu are duspozitii privind denuntarea nu pate fi


denuntat, cu dpua exceptii: cand rezulta din conduita partilor ca e denuntabil si
cand rezulta din natura tratatului. In ambele sotuatii demuntarea isi porduce efecte
in 12 luni de l a data denuntarii. Art 56 conventie, prin natura sunt avute in vedere
tratatele privind relatiile diplomatice.

Principalele elemente
În esenţă, dreptul internaţional reţine că un tratatul nu putea fi denunţat, dacă nu
prevedea expres această posibilitate, cu excepţia cazului în care părţile au convenit asupra
acestui fapt în alt mod sau rezultă din natura tratatului. Niciuna dintre condiţii nu erau
îndeplinite în cazul de faţă (para. 100). În condiţiile în care tratatul rămânea în vigoare,
Slovacia avea dreptul să continue lucrările. Ungaria a invocat mai multe argumente
subsidiare în sprijinul legalităţii denunţării tratatului, dintre care selectăm:
- Tratatul oricum ar fi încetat ca urmare a dispariţiei uneia dintre părţi
(Cehoslovacia), în 1993;
- starea de necesitate;
- apariţia unei norme de jus cogens privind protecţia mediului înconjurător,
care determina nulitatea tratatului;
- violarea substanţială a tratatului de către Cehoslovacia, în ceea ce priveşte
conservarea mediului;
- schimbarea fundamentală a împrejurărilor

Tratatul nu era denuntabil pein natura sau prin conduita partilor.


a. Aplicabilitatea Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor
În raport cu argumentul Ungariei referitor la neaplicarea ratione temporis a Convenţiei
de la Viena faţă de Acordul ungaro-cehoslovac din 1977, care făcea obiectul litigiului, Curtea
a reţinut că:
„trebuie să ţină cont de faptul că a avut ocazia în mai multe rânduri să statueze că
reguli din Convenţie pot fi considerate ca o codificare a dreptului cutumiar existent. Curtea
este de părere că în multe privinţe aceasta este valabil pentru prevederile Convenţiei de la
Viena referitoare la încetarea şi suspendarea tratatelor, prevăzute în articolele 60-62” (para.
46).
b. Principiul pacta sunt servanda
Curtea a reţinut trăsătura integrităţii principiului pacta sunt servanda, în sensul că
încălcarea unei obligaţii, chiar reciprocă, nu aduce atingere caracterului obligatoriu al
tratatului:
„Curtea ar stabili un precedent cu implicaţii periculoase pentru relaţiile bazate pe tratate
şi pentru integritatea regulii pacta sunt servanda, dacă ar accepta că un tratat în vigoare între
state, pe care părţile l-au pus în aplicare într-o măsură considerabilă, cu costuri mari, de-a
lungul unei perioade de mai mulţi ani, ar putea fi înlăturat în mod unilateral pe motiv de
încălcare reciprocă” (para. 114).
b. Succesiunea statelor
Chestiunea regimurilor obiective a fost ridicată este reglementată în Convenţia de la
Viena privind succesiunea statelor cu privire la tratate din 1978, în articolele 11 şi 12
(articolul 11 se referă la tratate privind o frontieră sau un regim de frontieră iar articolul 12 se
referă la un alt regim teritorial; ambele texte prevăd că un astfel de tratat nu este afectat de
succesiunea statelor). Caracterul cutumiar al articolului 12 şi aplicarea acestuia la un tratat
privind regimul unui fluviu a confirmat de Curte în paragraful de mai jos:
„Curtea nu găseşte necesar, pentru scopul prezentului caz, să discute dacă articolul 34
din Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate din 1978 reflectă dreptul
cutumiar .[…] Tratatul [din 1977] stabilește, de asemenea, un regim de navigație pentru un
sector important al unei căi navigabile internaționale, în particular relocarea principala linie
de navigație, care trebuie să ocoească canalul. Astfel, în mod inevitabil se creează o situație
în care interesele altor utilizatori ale Dunării sunt afectate. [...]
Tratatele „cu caracter teritorial” au fost privite atât în doctrina tradițională și în
opiniile recente ca nefiind afectate de succesiune […] Proiectul de text [al Comisiei de Drept
Internațional] al articolului 12, care reflect[ acest principiu, a fost ulterior adoptat fără
modificări în Convenția de la Viena din 1978. Curtea consideră că articolul 12 reflectă o
normă de drept cutumiar; notează că niciuna dintre Părți nu pune acest lucru în discuție. Mai
mult Comisia a indicat că ”tratele care privesc drepturi cu privire la râuri și la navigație sunt
în mod uzual privite drept candidate pentru includerea în categoria tratatelor teritoriale
(para. 123).
b. Starea de necesitate
„Curtea se va referi acum la primul motiv ridicat Ungaria, şi anume statrea de
necesitate. În această privință, Curtea doar va observa că, şi dacă ar exista o stare de
necesitate, aceasta nu este un motiv de încetare a unui tratat. Acesta poate fi invocată numai
pentru a exonera de răspundere un stat care nu a reușit să pună în aplicare un tratat. Chiar
dacă este găsită ca justificată, aceasta nu pune capăt unui tratat; tratatul poate rămâne fără
efecte atâta timp cât starea de necesitate continuă să existe; aceasta poate fi chir latentă,
dar – afară dacă părțile, de comun acord, pun capăt valabilităţii tratatului - continuă să
existe. De îndată ce starea de necesitate încetează să mai existe, obligația de a se conforma
obligațiilor tratatului revine.”(para. 105)
5 conditii: - interes esential al statului care invoca,
- acel interes trebuie sa fie afectat de un pericol grav si iminent,
- invocarea starii de necesitatea adica incalcarea sa fie singura
posibilitate,
- prin incalcare sa nu afectez interesul pertii celeilalte,
- cel care invoca sa nu fi contribuit la aparitia starii.
Starea nu poate fi invocata in speta, Ungaria a contribuit la nasterea starii prin
incheierea tratatului, a afectat interesul economic al Slovaciei.
c. Jus cogens
„În sfârșit, Ungaria a susținut că obligaţii impuse ulterior de dreptul internațional în
ceea ce privește protecția mediului fac imposibilă aplicarea tratatului. Obligația existentă
anterior de a nu provoca daune substanțiale pe teritoriul unui alt stat, susţine Ungaria, a
evoluat într-o obligație erga omnes de prevenire a daunelor în conformitate cu „principiul
precauției”. Pe această bază, a susținut Ungaria, încetarea valabilităţii tratatului a fost
„forțată de refuzul celeilalte părți de a suspenda lucrările la Variant Cm”.
Slovacia a susținut, în replică, faptul că niciuna dintre evoluțiile care au intervenit în
legislația privind mediu nu a dat naștere unor norme de jus cogens, care ar bloca tratatul.
Mai mult, a susținut că cererea Ungariei de a avea dreptul de a lua măsuri nu ar putea în
niciun caz să servească drept justificare legală pentru încetarea tratatului în temeiul
dreptului tratatelor, ci aparține mai degrabă „limbajului de auto-ajutorare sau
represalii””.(para. 97)
„Niciuna dintre parţi nu a susținut că au apărut noi norme ale dreptului mediului de la
încheierea Tratatului în 1977, iar Curtea nu va trebui, prin urmare, să examineze domeniul
de aplicare al articolului 64 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor. Pe de altă
parte, Curtea dorește să sublinieze că normele recent dezvoltate ale dreptului mediului sunt
relevante pentru punerea în aplicare a Tratatului și că părțile ar putea, de comun acord, să le
integreze.”(para. 112)
d. Violarea substanţială
„Curtea este de părere că doar o încălcare substanţială a tratatului în sine, de către un
stat parte, dă dreptul celeilalte părți să se bazeze pe această încălcare ca motiv de încetare a
valabilităţii tratatului. Încălcarea altor norme ale tratatului sau a normelor de drept
internațional general pot justifica luarea unor măsuri, inclusiv contramăsuri de către statul
vătămat, dar nu constituie un motiv de încetare a valabilităţii în conformitate cu dreptul
tratatelor.”(para. 106)
„Curtea nu poate trece cu vederea că Cehoslovacia a comis o fapta internaţională
ilicită prin punerea în aplicare a Variantei C, ca urmare a comportamentului culpabil
anterior din partea Ungariei. Așa cum a declarat de Curtea Permanentă de Justiție
Internațională:
„Este, de altfel, un principiu general acceptat în jurisprudența arbitrajului
internațional, precum și de către instanțele naţionale, că o părte nu se poate prevala de faptul
că celălaltă parte nu și-a îndeplinit unele obligații sau nu a recurs la unele mijloace de a
solicita despăgubiri, în cazul în care prima parte, printr-un act ilegal, a împiedicat-o pe
acesta din urmă să își îndeplinească obligația în cauză, sau de la a recurge la instanţă”(...
Fabrica Chorzow, jurisdicție, Hotărârea Nr. 8, 1927, PCIJ Seria A, nr 9, p. 31).
Ungaria, prin propriul comportament, a adus atingere dreptului său de a pune capăt
tratatului; acesta ar fi fost consecinţa şi în cazul în care Cehoslovacia, până la data pretinsei
încetări, ar fi încălcat o prevedere esențială pentru atingerea obiectului sau scopului
tratatului.”(para.110)
f.Schimbarea fundamentală a împrejurărilor
„Situația politică a fost cu siguranță relevantă pentru încheierea tratatului din 1977.
Dar Curtea aminteşte că Tratatul a prevăzut un program de investiții comun pentru
producerea de energie, controlul inundațiilor și îmbunătățirea navigației pe Dunăre. În
opinia Curții, condițiile politice au fost, prin urmare, nu atât de strâns legate de obiectul și
scopul tratatului pentru a constitui o bază esențială a consimțământului părților și pentru a
schimba radical natura obligațiilor rămase de excutat. Același lucru este valabil pentru
sistemul economic în vigoare la data încheierii tratatului din 1977. În plus, chiar dacă
rentabilitatea estimată a proiectului ar fi putut să pară mai mică în 1992 decât în 1977, nu
pare, din datele de care dispune Curtea, că s-ar fi diminuat într-o asemenea măsură încât
obligațiile părţilor în baza tratatului să fi fost schimbate atât de radical ca urmare a acestui
fapt.”
„Curtea nu consideră că noile evoluții în cunoștințelor de mediu și în legislația de
mediu au fost complet neprevăzute. Mai mult, formularea articolelor 15, 19 și 20, concepute
pentru a găzdui schimbare, a făcut posibil ca părțile să ia în considerare aceste evoluții și să
le aplice atunci când pun în aplicare aceste dispoziții ale tratatului.
Circumstanțele schimbat, conform celor, avansate de Ungaria nu sunt, în opinia Curții,
de așa natură, fie individual, fie colectiv, încât efectul să transforme radical întinderea
obligațiilor rămase de executat în vederea realizării proiectului. O schimbare fundamentală a
împrejurărilor trebuie să fi fost neprevăzută; existența împrejurărilor în momentul încheierii
tratatului trebuie să fi constituit o bază esențială a consimțământului părților de a fi legate
prin tratat. Formularea negativă și condiționată din articolul 62 din Convenția de la Viena
privind dreptul tratatelor este un indiciu clar, de asemenea, că stabilitatea relațiilor din
tratate cere ca excepția de schimbare fundamentală a împrejurărilor să fie aplicate doar în
cazuri excepționale.”(para. 104)
Cuzrtea a respins si argumentul ca normele de protectie a mediului ar fi de ius
cogens. Rebus sic stantibus e o modalitate de incetare a efectelor contractului.
Circumstantele care au stat la baza deciziei partilor de a exprima consimtamantului de a
deveni parte la tratat nu s au schimbat, precum nu s a schimbat nici natura obligatiilor
ramase de executat, e vorba de o noua obligatie integral, nu ca obligatie devine mai
complexa sau mai dificil de executat.
Cazul privind Districtul Gex şi Savoia Superioară
Elveţia c. Franţa
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, 1932

Prin Protocolul de la Paris din 3 noiembrie 1815, Tratatul de la Paris din 20 noiembrie
1815 şi prin Tratatul de la Torino din 16 martie 1816 a fost reglementat un regim vamal
special pentru Districtul Gex şi Savoia Superioară. Aceste teritorii aparţineau Franţei, iar
zonele libere erau în beneficiul Elveţiei. Elveţia a beneficiat de acest regim juridic şi
prevederile tratatelor menţionate s-au reflectat în practica organelor vamale ale celor două
state.
Prin articolul 435 din Tratatul de la Versailles din 1919, s-a menţionat încetarea
regimului vamal al acestor zone libere. De asemenea, Franţa a adoptat o lege internă care
desfiinţa acest regim vamal.
Elveţia nu a fost parte nici la tratatele încheiate în anii 1815-1816 şi nici la Tratatul de la
Versailles din 1919.
Franţa şi Elveţia au adoptat un compromis prin care au supus Curţii litigiul, adresând
Curţii întrebarea dacă prin prevederile Tratatului de la Versailles au putut fi abrogate
prevederile tratatelor din 1815 şi 1816 referitoare la regimul zonelor libere.

Principalele elemente
Regula generală în materia efectelor tratatelor față de terți este reflectată de principiul
general al relativității actelor juridice, reflectat în adagiile res inter alios acta și pacta tertiis
nec nocet nec prosunt.
Curtea Permanentă de Justiție Internațională a enunțat că ”este cert că, în orice caz,
articolul 435 din Tratatul de la Versailles nu leagă Elveția, care nu este parte la Tratat, cu
excepția măsurii în care acea țară a l-a acceptat” (p. 141)
Curtea a analizat dacă dreptul internaţional permite o „stipulaţie pentru altul”
“Nu se poate prezuma faptul că stipulația în favoarea unui stat terț a fost prevăzută
pentru a crea un drept în favoarea acestuia. Totuși, nimic nu împiedică statele suverane să
convină în acest sens. Chestiunea existenței unui drept născut dintr-un instrument încheiat
între alte state trebuie, prin urmare, decisă în fiecare caz în parte: trebuie stabilit că statele
care au stipulat în favoarea unui terț au avut în intenție să creeze un drept, pe care statul terț
l-a acceptat ca atare” (p. 147)
Cea mai complexă discuţie a fost reprezentată de posibilitatea revocării unui drept
constituit în favoarea unui terţ.
Cazul Zonele libere Savoia Superioară și Districtul Gex apare din nou ca fiind printre
cele mai relevante, în condițiile în care, prin compromisul încheiat între ele, Franța și Elveția
au solicitat Curții să determine dacă regimul zonelor libere, stabilit prin mai multe tratate care
au urmat războaielor napoleoniene, la care Elveția nu a fost parte, poate fi ”abrogat” prin
articolul 435 (2) din Tratatul de la Versailles din 1919, la care, din nou, Elveția nu a fost
parte.
Cazul prezintă complexitate deoarece s-a derulat pe parcursul mai multor faze
procedurale, care, așa cum arată raportorul Comisiei de Drept Internațional Humphrey
Waldock, ”au generat interpretări diferite cu privire la viziunea Curții în ceea ce privește
stipulațiile în favoarea statelor terțe”. În afară de considerațiile de manieră generală pe care le
putem desprinde din hotărârea Curții, trebuie să arătăm că situația de fapt presupunea crearea
mai multor zone libere, fiecare cu un regim diferit: Zona liberă Gex fusese, într-adevăr, creată
prin tratatele dintre Franța și celelalte puteri din 1815, însă, ”pe parcursul creării acesteia”, a
existat un act de acceptare din partea Dietei Elveției (la 27 mai 1815) a condițiilor generale de
neutralitate oferite de Puteri, în baza cărora au fost prevăzute stipulațiile Protocolului din 3
noiembrie 1815 și ale Actului din 20 noiembrie 18151. În cazul zonelor Savoia Superioară și
St. Gingolph, acestea fuseseră stabilite prin instrumente cu caracter contractual între Elveția și
Sardinia (Franța fiind succesor al Sardiniei cu privire la teritoriul respectiv, din 1860).
În 1929, Curtea a emis un ordin prin care a fixat un termen pentru părți în vederea
ajungerii la un acord. Totuși, anumite paragrafe sunt relevante pentru aprecierea în drept a
situației. În ceea ce privește „stipulația pentru altul”, Curtea ar recunoscut că ”nu este necesar
să determine măsura în care dreptul internațional recunoaște principiul stipulației în favoarea
terților” – pentru motivul că, în fapt, Curtea a stabilit acceptarea de către Elveția, tacit sau
expres, a drepturilor. Totuși, Curtea a stabilit clar inopozabilitatea articolului 435 din
Tratatul de la Versailles față de Elveția.
În hotărârea sa din 1932, Curtea a confirmat interpretarea articolului 435 (2) din
Tratatul de la Versailles ca recunoscând doar “facultatea Franței și Elveției de a reglementa,
prin acord comun, regimul acestor teritorii”. Curtea continuă, afirmând: ”chiar dacă am dori
să interpretăm cuvintele <<revine Franței și Elveției să reglementeze între ele, de comun
accord, regimul acestor teritorii, în condițiile pe care le consider oportune>> [...] ca un

1
Zonele libere Savoia Superioară și Districtul Gex, (1932)PCIJ, Ser A/B, no. 46, p. 116-119;
mandat, care comportă o obligație, pentru Franța și Elveția, de a proceda la abrogarea
stipulațiilor care nu mai corespund situațiilor actuale, acest mandat nu ar fi opozabil Elveției,
care nu l-a acceptat”.
Prin urmare, concluzia Curții în cazul Zonele libere a fost în sensul imposibilității
revocării unui drept conferit altui stat fără acordul său. Este adevărat, în paragraful citat
mai sus ”retragerea unui drept” este asimilată ”asumării unei obligații”. Menționăm însă că
opinia dizidentă comună a judecătorilor Altamira și Hurst a contestat ca fiind ”periculoasă”
concluzia în conformitate cu care un drept conferit unui stat terț printr-un tratat nu ar putea fi
modificat sau revocat fără consimțământul acestui stat. Această concluzie a fost preluată,
nuanțat, și de raportorul Humphrey Waldock, care consideră că soluția din Zonele libere a fost
justificată de i) caracterul contractual al aranjamentului dintre Franța și Elveția și ii)
caracterului teritorial al reglementării.
Stabilirea unui drept fata de un stat tert. Ca statul c sa beneficieze de drept e
suficient sa accepte tacit, sa execute. Totusi daca se stabileste obligatie pt tert, obligatia
trebuie sa fie expres si in scris asumata.