Sunteți pe pagina 1din 11

IX.

Poziţia individului în socialism

1. Selecţia personalului şi alegerea ocupaţiei

Comunitatea socialistă este o mare asociaţie autoritară în care se emit şi se ascultă


ordine. Aceasta e ceea ce este implicat prin cuvintele „economie planificată” şi
„desfiinţarea anarhiei producţiei”. Structura lăuntrică a unei comunităţi socialiste poate
fi cel mai bine înţeleasă dacă o comparăm cu structura lăuntrică a unei armate. Mulţi
socialişti într-adevăr preferă să vorbească despre „armata muncii”. Ca şi într-o armată,
în socialism toate lucrurile depind de ordinele autorităţii supreme. Fiecare are un loc
căruia îi este încredinţat. Fiecare trebuie să rămână la locul său până când este mutat în
altul. Urmează că oamenii devin bieţi pioni ai acţiunii oficiale. Ei se ridică numai când
sunt avansaţi. Ei coboară numai când sunt degradaţi. Ar fi pierdere de timp descrierea
unor astfel de condiţiuni. Ele sunt îndeobşte cunoscute fiecărui cetăţean al unui stat
birocratic.

Este evident că, într-un stat de felul acesta, toate numirile ar trebui să fie întemeiate pe
capacitatea personală. Fiecare situaţie ar trebui să fie deţinută de individul cel mai bine
înzestrat ca s-o deţină, întotdeauna sub rezerva că nu este nevoie de el pentru treburi
mai importante în altă parte. Astfel este principiul fundamental al oricărei organizaţii
autoritare sistematic ordonate – al mandarinatului chinezesc, ca şi al birocraţiilor
moderne.

Punând acest principiu în aplicare, cea dintâi problemă care se iveşte este numirea
autorităţii supreme. Există două căi pentru rezolvarea acestei probleme, cea oligarhic-
monarhică şi cea democratică, dar nu poate fi decât o singură soluţie – soluţia
carismatică. Conducătorii supremi (sau conducătorul) sunt aleşi în virtutea graţiei cu
care sunt înzestraţi prin orânduire divină. Ei au puteri şi capacităţi supraomeneşti, care
îi ridică deasupra celorlalţi muritori. A le rezista înseamnă nu numai a rezista puterilor
în fiinţă; înseamnă a înfrunta poruncile Dumnezeirii. De felul acesta este baza
teocraţiilor – a aristocraţiilor clericale sau a regatelor „celor unşi de Domnul”. Dar la fel
este şi baza dictaturii bolşevice din Rusia. Chemaţi de istorie la îndeplinirea misiunii lor
sublime, bolşevicii pozează ca reprezentanţi ai umanităţii, ca instrumente ale necesităţii,
ca executanţi ai marelui plan al lucrurilor. A le rezista este cea mai mare dintre toate
crimele. Dar împotriva adversarilor lor ei pot recurge la orice expedient. Este vechea
idee aristocratic-teocratică într-o formă nouă.

1
Democraţia este cealaltă metodă de rezolvare a problemei. Democraţia pune toate
lucrurile în mâinile majorităţii. În capul ei este un conducător sau conducători aleşi prin
decizia unei majorităţi. Dar baza acesteia este tot atât de carismatică cum este oricare
alta. Numai că, în acest caz, graţia este considerată ca fiind acordată în proporţii egale
tuturor. Fiecare este înzestrat cu ea. Vocea poporului este vocea lui dumnezeu. Aceasta
se vede cu deosebită claritate în cartea lui Tommaso Campanella, City of the Sun.
Regentul ales de adunarea naţională este de asemenea preot şi numele lui e „Hoh”,
aceasta înseamnă: „metafizica”. [1] În ideologia autoritară, democraţia este apreciată nu
pentru funcţiunile ei sociale, ci numai ca un mijloc de constatare al absolutului. [2]
Potrivit teoriei carismatice, autoritatea supremă numind funcţionari le transmite graţia
pe care o posedă ea însăşi. O numire oficială ridică muritori obişnuiţi deasupra nivelului
maselor. Ei contează mai mulţi decât alţii. Când sunt în exerciţiul funcţiunii, situaţia lor
este în special avantajată. Nu este îngăduită nici o îndoială despre capacitatea sau
aptitudinea lor pentru funcţie. Funcţia face pe om.

În afară de valoarea lor polemică, toate aceste teorii sunt pur formale. Ele nu ne spun
nimic despre cum funcţionează în practică astfel de numiri. Ele sunt indiferente faţă de
origini. Ele nu cercetează dacă dinastiile şi aristocraţiile în chestiune au ajuns la putere
prin şansa războiului. Ele nu dau nici o idee despre mecanismul sistemului de partid
care îi aduce pe şefii unei democraţii la cârmă. Ele nu spun nimic despre mecanismul de
selecţionare a funcţionarilor publici.

Dar, pentru că un conducător atotştiutor ar putea să se lipsească de ei, trebuie făcute


aranjamente speciale pentru numirea funcţionarilor publici. Deoarece autoritatea
supremă nu poate să facă totul, cel puţin numirile în situaţiile mai puţin importante
trebuie lăsate în sarcina autorităţilor subordonate. Pentru a împiedica această putere de
a degenera în simplu bun plac, trebuie îngrădită de regulamente. În chipul acesta,
selecţiunea ajunge să fie bazată nu pe capacitate adevărată, ci pe conformarea cu
anumite forme, trecerea anumitor examene, trecerea prin anumite şcoli, petrecerea unui
anumit număr de ani într-o poziţie subordonată, ş.a.m.d. Despre neajunsurile unor
astfel de metode nu poate exista decât o singură părere. Conducerea încununată de
succes a afacerilor cere calităţi cu totul altele decât acelea necesare pentru trecerea
examenelor – chiar dacă examenele sunt despre subiecte în legătură cu lucrul situaţiei
în chestiune. Un om care a petrecut un anumit timp într-o capacitate subordonată este
departe de a fi, din acest motiv, corespunzător pentru un post mai înalt. Nu este
adevărat că cineva învaţă să comande învăţând mai întâi să asculte. Vârsta nu este un

2
substitut pentru capacitate personală. Pe scurt, sistemul este defectuos. Singura sa
justificare este că nu se cunoaşte nimic mai bun de pus în locul său.

S-au făcut încercări de a invoca ajutorul psihologiei şi fiziologiei experimentale şi mulţi


promit de la acestea rezultate de cea mai mare importanţă pentru socialism. Nu poate
exista nici o îndoială că, în socialism, ceva corespunzător examenelor medicale pentru
serviciul militar va trebui să fie întrebuinţat pe o scară mai întinsă şi cu metode mai
rafinate. Aceia care ar pretexta diformităţi trupeşti pentru a scăpa de muncă grea şi
neplăcută vor trebui să fie examinaţi tot aşa cum vor trebui şi aceia care ar începe să facă
o muncă pentru care ei nu ar fi dezvoltaţi cum trebuie. Dar nici cei mai călduroşi
susţinători ai unor astfel de metode nu ar putea pretinde că ele ar putea face mai mult
decât să pună o frână foarte slabă abuzurilor celor mai grosolane ale oficialităţii. Pentru
toate acele feluri de muncă pentru care se cere ceva mai mult decât simplă forţă
musculară şi o bună dezvoltare a unor anumite simţuri, ele nu sunt deloc aplicabile.

2. Artă şi literatură, ştiinţă şi jurnalism

Societatea socialistă este o societate de birocraţi. Modul de trai predominant în ea şi


modul de gândire al membrilor ei sunt determinate de acest fapt. Oameni care sunt
veşnic în aşteptarea promovării, oameni care au întotdeauna un şef de care depind,
oameni care, pentru că primesc un salariu fix, nu înţeleg niciodată legătura dintre
producţie şi propriul lor consum – ultimii zece ani au fost martori la ridicarea acestui tip
peste tot în Europa. În Germania însă se simte în special acasă. Întreaga psihologie a
timpului nostru derivă de la acest tip.

Socialismul nu cunoaşte libertatea de alegere a ocupaţiei. Fiecare trebuie să facă ceea ce


i se spune şi să se ducă unde este trimis. Orice altceva este de negândit. Vom discuta mai
târziu şi în legătură cu altceva cum va fi afectată de către aceasta productivitatea muncii.
Aici avem de discutat poziţia artei şi a ştiinţei, a literaturii şi a presei în condiţiuni de
felul acesta.

Sub regim bolşevic în Rusia şi Ungaria, artiştii, oamenii de ştiinţă şi scriitorii, care erau
recunoscuţi ca atare de către selectorii numiţi în acest scop, au fost scutiţi de la obligaţia
generală de a munci şi li s-a dat un salariu anumit. Toţi aceia care nu erau recunoscuţi
ca atare rămâneau supuşi obligaţiei generale de a munci şi nu primeau nici un reazem
pentru altă activitate. Presa a fost naţionalizată.

Aceasta este cea mai simplă soluţie a problemei şi încă una care se armonizează complet
cu structura generală a societăţii socialiste. Birocraţia este extinsă în sfera spiritului.
3
Acelora care nu sunt pe placul deţinătorilor puterii nu li se permite să picteze sau să
sculpteze sau să conducă o orchestră. Operele lor nu sunt tipărite sau reprezentate. Şi
dacă decizia nu depinde de libera judecată a administraţiei economice, ci este dirijată
spre avizare unui consiliu de experţi, cazul nu este substanţial modificat. Dimpotrivă,
consiliile experte, care sunt inevitabil compuse din ce este vechi şi stabilit, trebuie
recunoscute a fi chiar mai puţin competente decât laicii pentru a sprijini ridicarea
tinerelor talente cu vederi deosebite şi poate cu măiestrie mai mare decât a lor. Chiar
dacă alegerea ar fi reiterată întregii naţiuni, ridicarea spiritelor independente care se
împotrivesc tehnicii tradiţionale şi părerilor acceptate nu ar fi uşurată. Astfel de metode
nu pot face decât să prăsească o rasă de epigoni.

În Icaria lui Cabet vor fi tipărite numai asemenea cărţi care sunt pe placul publicului
(les ouvrages préférés). Scrierile din timpurile presocialiste vor trebui să fie examinate
de republică. Cele care sunt în parte folositoare vor trebui să fie revăzute. Acelea care
sunt considerate ca primejdioase sau inutile vor trebui să fie arse. Obiecţiunea că
aceasta ar trebui să se facă, ceea ce a a făcut Omar prin arderea bibliotecii din
Alexandria, Cabet o socotea drept cu totul de nesusţinut. Pentru că, zicea el, „nous
faisons en faveur de l’humanité ce que ses oppresseurs faisaient contre elle: Nous avons
fait du feu pour brûler les méchants livres, tandis que des brigandes ou des fanatiques
allumaient les bûchers pour brûler d’innocents hérétiques”. [3] Dintr-un astfel de punct
de vedere, soluţia problemei toleranţei este imposibilă. Cu excepţia oportuniştilor,
fiecare este convins de dreptatea părerilor sale. Dar, dacă o astfel de convingere ar fi
prin ea însăşi o justificare pentru intoleranţă, atunci fiecare ar avea dreptul să-i
constrângă şi să-i persecute pe toţi ceilalţi care gândesc altfel. [4] În aceste
circumstanţe, cererea pentru tolerare poate fi numai o prerogativă a celor slabi.
Împreună cu puterea vine şi exercitarea intoleranţei. Într-un astfel de caz trebuie să
existe veşnic război şi animozitate între oameni. Cooperarea paşnică este în afară de
discuţie. Tocmai pentru că doreşte pace, liberalismul cere tolerare pentru toate părerile.
În capitalism, artistul şi omul de ştiinţă au pentru ei deschise mai multe alternative.
Dacă sunt bogaţi, îşi pot urma propriile lor înclinaţii. Ei pot căuta patroni bogaţi. Ei pot
lucra în calitate de funcţionari publici. Ei pot încerca să trăiască din vânzarea muncii lor
creative. Fiecare din aceste alternative are primejdiile ei, în special ultimele două. S-ar
putea întâmpla foarte bine ca acela care dă valori noi neamului omenesc sau care este
capabil să dea aşa ceva să îndure nevoi şi sărăcie. Dar nu există nici un mijloc de a
împiedica aceasta efectiv. Spiritul creativ inovează necesarmente. El trebuie să împingă
înainte. El trebuie să distrugă ce e vechi şi să pună ce e nou în loc. Nu este de conceput
că ar putea fi uşurat de această sarcină. Dacă ar fi, ar înceta de a mai fi pionier.
4
Progresul nu poate fi organizat. [5] Nu este greu de asigurat că geniul care şi-a
desăvârşit opera să fie încoronat cu lauri; ca rămăşiţele sale mortale să fie puse într -un
mormânt de cinste şi să se ridice monumente pentru memoria sa. Dar este cu neputinţă
de a netezi calea pe care el trebuie să păşească pentru a-şi împlini destinul. Societatea
nu poate face nimic pentru a ajuta progresul. Dacă nu încătuşează individul cu lanţuri ce
nu pot fi fărâmate, dacă nu împrejmuieşte cu ziduri de netrecut închisoarea în care îl
ţine, a făcut tot ceea ce se poate aştepta de la ea. Geniul va găsi curând o cale pentru a
câştiga propria sa libertate.
Naţionalizarea vieţii intelectuale, care trebuie încercată în socialism, trebuie să facă
orice progres intelectual cu neputinţă. Este posibil să ne înşelăm asupra acestei
chestiuni, pentru că în Rusia feluri noi de artă au ajuns la modă. Dar autorii acestor
inovaţiuni lucrau deja când Sovietele au venit la putere. Ei s-au dat de partea lor, căci,
neavând o recunoaştere anterioară, sperau să o obţină de la noul regim. Marea întrebare
este dacă inovatorii care vor apărea mai târziu vor reuşi să-i scoată din poziţia pe care au
câştigat-o acum.

În utopia lui Bebel, numai munca fizică este cunoscută în societate. Arta şi ştiinţa sunt
surghiunite la orele de răgaz. În modul acesta, gândeşte Bebel, societatea viitorului „va
poseda oameni de ştiinţă şi artişti de toate felurile în cantităţi nenumărate”. Aceştia,
potrivit înclinaţiilor lor multiple, îşi vor continua studiile şi artele în timpu l lor
liber. [6] Astfel, Bebel se lasă dus de resentimentul filistin al muncitorilor manuali
împotriva tuturor acelora care nu sunt tăietori de lemne sau cărăuşi de apă. Orice fel de
lucru intelectual el îl consideră ca simplu diletantism, după cum se poate vedea din
gruparea acestuia cu „relaţiunile sociale”. [7] Dar, cu toate acestea, trebuie să cercetăm
dacă în asemenea condiţii spiritul ar fi în stare să creeze acea libertate fără de care nu
poate exista.
Evident că orice fel de muncă artistică şi ştiinţifică care cere timp, voiajuri, educaţie
tehnică şi mare cheltuială materială ar fi cu totul în afară de discuţie. Dar vom
presupune că este posibil ca cineva să se consacre scrisului sau muzicii, după ce s-a
terminat munca zilnică. Vom presupune mai departe că astfel de activităţi nu vor fi
stânjenite prin intervenţia răuvoitoare din partea administraţiei economice – de pildă,
transferând autori nepopulari în localităţi îndepărtate – astfel că, poate cu ajutorul
prietenilor devotaţi, un autor sau un compozitor este în stare să economisească destul
pentru a plăti taxa cerută de tipografia statului pentru publicarea unei mici ediţii. În
felul acesta, el poate chiar reuşi să scoată un mic periodic independent – poate chiar să
realizeze o producţie teatrală. [8] Dar toate acestea ar avea de învins concurenţa
covârşitoare a artelor sprijinite artificial, şi administraţia economică l-ar putea suprima
5
oricând. Căci nu trebuie să uităm că, neputându-se stabili costul tipăritului,
administraţia economică ar fi liberă să decidă condiţiile de afaceri în care s-ar putea face
publicarea. Nici un cenzor, nici un împărat, nici un papă nu a posedat vreodată puterea
de a suprima vreodată libertatea intelectuală pe care ar poseda-o comunitatea socialistă.

3. Libertatea personală

Se obişnuieşte a descrie poziţia individului în socialism spunând că el ar fi lipsit de


libertate, că comunitatea socialistă ar fi un „stat-închisoare”. Această expresie conţine o
judecată de valoare care, ca atare, stă în afara sferei de gândire ştiinţifică. Ştiinţa nu
poate decide dacă libertatea este un bine sau un rău sau doar o chestiune de indiferenţă.
Ea poate cerceta numai în ce constă libertatea şi unde rezidă libertatea.

Libertatea este un concept sociologic. Este lipsit de înţeles a-l aplica la condiţii în afara
societăţii, după cum se poate vedea foarte bine din confuziile predominând peste tot în
celebra controversă a liberului arbitru. Viaţa omului depinde de condiţii naturale pe car e
ele nu are nici o putere să le modifice. El trăieşte şi moare în aceste condiţii şi, pentru că
ele nu sunt supuse voinţei sale, el trebuie să se subordoneze lor. Tot ceea ce face este
supus lor. Dacă aruncă o piatră, ea urmează un drum condiţionat de natură. Dacă
mănâncă şi bea, procesele înlăuntrul corpului său sunt condiţionate în mod asemănător.
Noi încercăm să expunem această dependenţă a procesului evenimentelor de relaţia
funcţională, definită şi permanentă, prin ideea conformităţii tuturor întâmplărilor
naturale cu legile infailibile neschimbătoare. Aceste legi domină viaţa omului, el este
complet circumscris de ele. Voinţa şi acţiunile sale pot fi concepute ca având loc numai
în limitele lor. Împotriva naturii şi în cadrul naturii nu există libertate.

Viaţa socială de asemenea face parte din natură şi, în cadrul ei, legi inalterabile ale
naturii îşi exercită dominaţia. Acţiunea şi rezultatele acţiunii sunt condiţionate de aceste
legi. Dacă asociem o idee de libertate cu originea acţiunii în voinţă şi cu îndeplinirea ei
în societate, nu facem aceasta pentru că am concepe că o acţiune de felul acesta are loc
independent de legile naturale: înţelesul acestui concept de libertate este cu totul diferit.

Nu este aici o chestiune a problemei libertăţii interne. Problema care ne interesează este
aceea a libertăţii externe. Prima este o problemă a originii voinţei, ultima, a modului de
înfăptuire a acţiunii. Fiecare om este dependent de atitudinea semenilor săi. El este
afectat de acţiunile lor într-o mulţime de feluri. Dacă el trebuie să-i rabde ca să-l trateze
ca şi cum el n-ar avea o voinţă a sa proprie, dacă nu-i poate împiedica să calce fără

6
consideraţie peste dorinţele sale, el cu siguranţă va simţi o dependenţă unilaterală faţă
de ei şi va spune că nu este liber. Dacă este mai slab, el trebuie să se acomodeze cu
constrângerea din partea lor.

În relaţiile sociale care se nasc din cooperare în muncă comună, această dependenţă
unilaterală devine reciprocă. În măsura în care fiecare individ acţionează ca un membru
al societăţii, el este obligat să se adapteze la voinţa tovarăşilor săi. În modul acesta, nici
unul nu depinde mai mult de alţii decât depind alţii de el. Aceasta este ceea ce înţelegem
prin libertate externă. Este o dispoziţie a indivizilor în cadrul necesităţii sociale, care
presupune, pe de o parte, limitarea libertăţii individului în raport cu alţii şi, pe de alta,
limitarea libertăţii altora în raport cu el.

Un exemplu va lămuri aceasta. În capitalism, patronul pare să aibă putere mare peste
salariat. Dacă angajează un om, cum îl întrebuinţează, ce salariu îi dă, dacă îl concediază
– toate acestea depind de hotărârea lui. Dar această libertate de partea lui şi lipsa de
libertate corespunzătoare a celuilalt sunt numai aparente. Conduita patronului faţă de
angajat este parte dintr-un proces social. Dacă nu se poartă cu angajatul într-un chip
potrivit evaluării sociale a serviciului pe care îl face angajatul, atunci se produc
consecinţe pe care trebuie să le suporte el însuşi. El poate, desigur, să se poarte prost cu
angajatul, dar el însuşi trebuie să suporte costul purtării sale arbitrare. Deci în măsura
aceasta angajatul depinde de el. Dar această dependenţă nu este mai mare decât
dependenţa fiecăruia dintre noi de vecinul nostru. Căci, chiar şi într-un stat unde legile
sunt în vigoare, orişicine, desigur, care vrea să suporte consecinţele acţiunii sale este
liber să ne spargă geamurile sau să ne vatăme trupeşte.

Strict vorbind, desigur, potrivit acestei vederi, nu poate exista acţiune socială care să fie
în întregime arbitrară. Chiar şi despotul oriental care, pentru toate aparenţele, este liber
să facă ce vrea cu viaţa inamicului pe care îl capturează trebuie să ţină seama de
rezultatele acţiunii sale. Dar există diferenţe de grad în chipul cum sunt legate spezele
acţiunii arbitrare de satisfacţiile care se nasc din ea. Nici o lege nu ne poate oferi
protecţie împotriva agresiunilor oamenilor a căror ostilitate este de aşa natură, încât
sunt dispuşi să suporte toate consecinţele acţiunii lor. Dar dacă legile sunt suficient de
severe pentru a ne asigura, ca regulă generală, că pacea noastră nu va fi tulburată, atunci
ne simţim independenţi de intenţiile rele ale semenilor noştri, în orice caz într -o
oarecare măsură. Relaxarea istorică a legilor penale trebuie atribuită nu unei ameliorări
a moralei sau decadenţei de partea legislatorilor, ci pur şi simplu faptului că, în măsura
în care oamenii au învăţat să-şi domine resentimentul prin considerarea consecinţelor

7
acţiunii lor, a fost cu putinţă să se diminueze severitatea pedepselor, fără a li se micşora
puterea lor deterentă. Astăzi ameninţarea cu o scurtă perioadă de închisoare este o
protecţie mai eficace împotriva infracţiunilor contra persoanei decât era odată
spânzurătoarea.

Nu este loc pentru arbitrar acolo unde socoteli băneşti exacte ne permit să calculăm
complet acţiunea. Dacă ne lăsăm duşi de curentul lamentărilor cu privire la împietrirea
inimii unei epoci care socoteşte totul în termeni de lei şi bani, trecem cu vederea faptul
că tocmai această conexiune a acţiunii cu consideraţiuni de profit bănesc este mijlocul
cel mai eficace al societăţii de a limita acţiunea arbitrară. Tocmai aranjamente de genul
acesta sunt cele ce-l fac pe consumator, pe de o parte, pe patron, pe capitalist, pe
proprietarul de pământ şi pe muncitor, pe de alta – pe scurt, pe toţi cointeresaţii în a
produce pentru cereri altele decât ale lor proprii – dependenţi de cooperarea socială.
Numai nereuşita completă de a înţelege această reciprocitate de relaţiune poate face pe
cineva să întrebe dacă debitorul este dependent de creditor sau creditorul de debitor. De
fapt, fiecare este dependent de celălalt, şi raportul dintre cumpărător şi vânzător, patron
şi angajat este de aceeaşi natură. Se obişnuieşte a se deplânge faptul că, în zilele de azi,
consideraţiunile personale sunt surghiunite din viaţa de afaceri şi că banul conduce
totul. Dar lucrul care se deplânge aici în realitate este pur şi simplu că, în acel
departament de activitate pe care o numim pur economică, capriciile şi favorurile sunt
surghiunite şi numai acele consideraţiuni sunt valabile care sunt cerute de cooperarea
socială.

Atunci aceasta este libertatea în viaţa exterioară a omului – că este independent de


puterea arbitrară a semenilor săi. O astfel de libertate nu este un drept natural. Ea nu a
existat în condiţiunile primitive. Ea s-a născut în procesul de dezvoltare socială şi
desăvârşirea ei finală este opera capitalismului matur. Omul din zilele precapitaliste era
supus unui „stăpân binevoitor”, a cărui favoare el trebuia s-o capteze. Capitalismul nu
recunoaşte nici o relaţie de felul acesta. El nu mai împarte societatea în conducători
despotici şi şerbi fără drepturi. Toate raporturile sunt imateriale şi impersonale,
calculabile şi capabile de substituire. Odată cu calculele capitaliste monetare, libertatea
coboară din sfera visurilor în realitate.

Când oamenii au câştigat libertatea în raporturile pur economice, ei încep s-o dorească
şi în altă parte. Mână în mână cu dezvoltarea capitalismului, de aceea, merg încercările
de a elimina din stat tot ce este arbitrar şi toate dependenţele personale. A obţine
recunoaşterea legală a drepturilor subiective ale cetăţenilor, a limita acţiunea arbitrară a

8
funcţionarilor publici la câmpul cel mai strâmt cu putinţă – acestea sunt ţelul şi obiectul
mişcării liberale. Ea nu cere favoruri, ci drepturi. Şi recunoaşte, din capul locului, că nu
există nici un alt mijloc de a realiza această cerere, decât prin cea mai rigidă suprimare a
puterilor statului asupra individului. Libertatea, după vederile sale, este liberarea de
stat.

Căci statul – aparatul de constrângere operat de către persoanele care formează


guvernământul – este nedăunător libertăţii numai când acţiunile sale trebuie să se
conformeze anumitor norme clare, fără echivoc, universale sau când ei ascultă de
principiile care guvernează toată munca pentru câştig. Cel dintâi este cazul când el
funcţionează în capacitate judecătorească; pentru că judecătorul este legat de legi care
permit un mic spaţiu părerii personale. Cel din urmă este cazul în care, în capitalism,
statul funcţionează ca un antreprenor, lucrând în aceleaşi condiţii şi supuşi aceloraşi
principii ca şi alţi antreprenori care lucrează pentru profit. Ceea ce face dincolo de
aceasta nu poate fi determinat prin lege sau limitat, în orice alt chip, suficient pentru a
proteja împotriva acţiunii arbitrare. Individul nu are atunci nici o apărare împotriva
hotărârii exponenţilor oficiali ai statului. El nu poate calcula ce consecinţe vor avea
acţiunile sale, pentru că nu poate spune cum vor fi privite de către aceia de care el
depinde. Aceasta este negarea libertăţii.

Se obişnuieşte a privi problema libertăţii externe ca o problemă a mai marii sau mai
micii dependenţe a individului faţă de societate. [9] Dar libertatea politică nu reprezintă
întreaga libertate. Pentru ca un om să poată fi liber nu este suficient ca el să poată face
orice lucru nu este dăunător altora fără împiedicare din partea guvernământului sau din
partea puterii represive a uzanţelor. El trebuie să fie, de asemenea, şi în situaţia de a
acţiona fără a se teme de consecinţele sociale neprevăzute. Numai capitalismul
garantează această libertate, legând în mod explicit toate raporturile reciproce de
principiul rece, impersonal al schimbului „du ut des”.
Socialiştii încearcă de obicei să infirme argumentul în favoarea libertăţii susţinând că în
capitalism numai posesorul este liber. Proletarul nu este liber, deoarece el trebuie să
muncească pentru existenţa lui. Este cu neputinţă de imaginat o concepţie mai primitivă
despre libertate. Că omul trebuie să muncească, pentru că dorinţa lui de a consuma este
mai mare decât a animalelor de pe câmp, face parte din natura lucrurilor. Că posesorul
este în stare să trăiască fără a se conforma acestei reguli este un câştig derivat din
existenţa societăţii, care nu face rău nimănui – nici măcar celor lipsiţi de posesiuni. Iar
cei lipsiţi de posesiuni, ei înşişi beneficiază de pe urma existenţei societăţii, prin aceea că
cooperarea face munca mai productivă. Socialismul ar putea doar să micşoreze

9
dependenţa individului de condiţiile naturale prin mărirea acestei productivităţi. Dacă
nu poate face aceasta, dacă, dimpotrivă, micşorează productivitatea, atunci va micşora
libertatea.

NOTE

1. Georg Adler, Geschichte des Sozialismus und Kommunismus, Leipzig, 1899, pag. 185
et seq.
2. Despre funcţiunile dinamic-sociale ale democraţiei vezi cap. III, 2 din această lucrare.
3. Cabet, Voyage en Icarie, Paris, 1848, pag. 127.
4. Luther îi îndemna pe principii din partidul său să nu tolereze sistemul monastic şi
liturghia. Potrivit lui, ar fi irelevant de răspuns că, din moment ce împăratul Carol era
convins că doctrina papistă era adevărată, acesta ar fi acţionat just din punctul lui de
vedere, distrugând învăţăturile luterane ca erezie. Pentru că ştim „că el nu este sigur de
aceasta, nici nu poate fi sigur, pentru că noi ştim că el greşeşte şi luptă împotriva
Evangheliilor. Căci nu este datoria noastră să credem că el este convins, pentru că el
merge fără cuvântul lui Dumnezeu şi noi mergem cu cuvântul lui Dumnezeu; mai
degrabă este datoria lui să recunoască cuvântul lui Dumnezeu şi să-l propovăduiască
asemenea nouă, cu toate puterile sale”. Dr. Martin Luther, Briefe, Sendschreiben und
Bedenken, editat de de Wette, Part IV, Berlin, 1827, pag. 93 et seq.;
Paulus, Protestantismus und Toleranz im 16. Jahrhundert, Freiburg, 1911, pag. 23.
5. „Este inducător în eroare a spune: progresul trebuie să fie organizat. Ceea ce este într-
adevăr productiv nu poate fi pus în forme făcute mai dinainte; acesta înfloreşte numai în
libertate nerestricţionată. Urmaşii pot apoi să se organizeze, ceea ce se numeşte de
asemenea ‘a forma o şcoală’”. Spranger, Begabung und Studium, Leipzig, 1917, pag. 8.
Vezi de asemenea Mill, On Liberty, ed. a 3-a, Londra,1864, pag. 114 et seq.
6. Bebel, Die Frau und der Sozialismus, pag. 284.
7. Modul în care şi-a închipuit Bebel viaţa într-o comunitate socialistă se vede din
următoarele: „Aici ea (Femeia) este activă în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbatul. La un
moment dat muncitor practician într-o industrie oarecare, ea este educatoare în ceasul
următor, învăţătoare, bonă; în a treia parte a zilei, ea practică o artă sau cultivă o ştiinţă;
şi în a patra parte ea îndeplineşte vreo funcţie administrativă. Ea se bucură de studii,
plăceri şi distracţii cu semenele ei sau cu bărbaţi, întocmai cum doreşte sau cum se oferă
ocazia. În alegerea dragostei ea este liberă şi neîncătuşată ca şi bărbatul. Ea curtează sau
se lasă curtată, etc.”. (Bebel, op. cit., pag. 342).

10
8. Aceasta corespunde ideilor lui Bellamy (Ein Rückblick, tradus de Hoops în Meyers
Volksbücher, pag. 130 et seq.)
9. Formulată asemănător de J. S. Mill, On Liberty, pag. 7.

11