Sunteți pe pagina 1din 234

Gordon MacDonald

Traducerea: Ion Lucian


Editarea: Gabi Troc
Corectura: Ancuța Oltean

Titlul original în limba engleză:


Ordering Your Private World by Gordon MacDonald

Drepturile în limba engleză:


© 1984 by Thomas Nelson Publishers Inc., USA

Drepturile în limba română:


© 2008 Editura MINISTERIUM, Cluj-Napoca, România

Toate drepturile rezervate. Pentru reproducerea oricărei secțiuni din


această carte, cu excepția unor citate succinte în revistele și articolele de
specialitate, este necesar acordul scris al editorului.

Toate citatele din Biblie, cu excepția locurilor precizate,


sunt din Versiunea Dumitru Cornilescu 1923-24.

MINISTERIUM
CP. 714 OP. 5
400800 Cluj-Napoca, România
tel. 0264-420025; fax 0264-420104
www.ministerium.ro / comenzi@ministerium.ro

MINISTERIUM este un imprint


al S.C. Editura LOGOS S.R.L.

ISBN: 973-9212-79-4

Tiparul executat la
Imprimeria Ardealul, Cluj Napoca
sub comanda nr. 80008/2008
Membrilor comunității Grace Chapel din
Lexington, Massachusetts,

fraților și surorilor mele,


celor care au lucrat alături de mine
și prietenilor mei.

Multe din lucrurile tratate în această carte


le-am învățat de la voi.

Vă iubesc.
Cuprins

Cuvânt înainte 9
Prefață: Notă pentru cei organizați 11
1. Sindromul „pâlnie” 19
2. Vedere de pe punte 27
Sectorul 1. Motivația
3. Prizonier într-o colivie de aur 37
4. Povestea tragică a unui vagabond
care a reușit în afaceri 53
5. Viața trăită ca om chemat 63
Sectorul 2. Folosirea timpului
6. Mi-a văzut cineva timpul? Nu știu unde l-am pus! 79
7. Recapturarea timpului 91
Sectorul 3. înțelepciunea și cunoașterea
8. Cel mai bun a pierdut 109
9. Tristețea unei cărți necitite 123
8 Ordine în universul interior

Sectorul 4. Tăria spirituală


10. Ordine în grădină 141
11. Fără proptele exterioare 153
12. Totul trebuie însușit 169
13. Perspectiva lui Dumnezeu 177
Sectorul 5: Restaurarea
14. Odihna sabatică și simpla deconectare 197
Epilog: Roata de tors 213
Ghid de studiu, de Leslie H. Stobbe 219
Cuvânt înainte

în puține cuvinte, pline însă de înțelepciune și profunzime, Gor­


don MacDonald a pătruns într-o zonă de mari frământări - lu¬
mea noastră interioară - abordând un subiect de mare actualitate
- nevoia noastră de ordine. Am afirmat mai demult că ceea ce-1
caracterizează este o rară și fertilă îmbinare între o personalitate
puternică, o remarcabilă integritate în interpretarea Scripturilor
și un spirit practic. Cartea de față este o dovadă palpabilă a celor
trei calități reunite. Slujind mulți ani ca pastor și călătorind mii de
kilometri spre a întâlni și a ajuta un mare număr de oameni, au¬
torul și-a câștigat dreptul de a fi ascultat. Gândește cu luciditatea
și idealismul unui profet, scrie cu realismul direct al unui om de
afaceri, având totuși, în adâncul ființei sale, compasiunea plină de
căldură a unui pastor. Nu este deloc neglijabil faptul că Gordon
MacDonald punctează cu exemple din propria sa viață mesajul pe
care-1 transmite cititorilor lui. Recomand cu multă căldură această
carte celor care, ca și mine, au nevoie de ordine în universul lor
interior.

Chuck Swindoll
Pastor și realizator al emisiunilor
radio „îndemnuripentru viață“
Prefață: *

Notă pentru cei dezorganizați

„Sunt atât de dezorganizat!“


„Nimic nu-mi iese cum trebuie!“
„Viața mea interioară e un haos!“
„Viața mea particulară e un eșec!“

Am auzit de nenumărate ori astfel de cuvinte. în discuții la micul


dejun, în biroul în care primeam oamenii în calitatea mea de pas¬
tor, în camera de zi de-acasă.
Aceste cuvinte nu vin întotdeauna din partea unor oameni care
și-au distrus viața sau sunt pe punctul de a și-o distruge, ci și din
partea celor aparent realizați și extrem de capabili. Primele măr¬
turisiri de acest gen mi-au produs adevărate șocuri. Acum, după
mulți ani, pot afirma cu certitudine că organizarea vieții particula¬
re este pentru toți oamenii o luptă.
Civilizația occidentală ne pune la dispoziție un număr imens
de cărți menite să ne ajute în organizarea muncii, a programului,
a planurilor de producție, a studiilor și activității profesionale. Nu
am întâlnit însă prea multe titluri care să abordeze direct problema
ordonării universului interior sau spiritual, adică exact domeniul
în care organizarea este o problemă acută.
12 Ordine în universul interior

Oamenii de succes pe care i-am întâlnit, preocupați de atâta


dezorganizare, vorbesc de obicei despre dimensiunea particulară
a vieții lor. Latura ei publică este, în general, reușită. însă, dimen¬
siunea personală este cea pe care o cunoaștem cel mai bine: aici ia
naștere respectul de sine, aici se iau hotărârile principale cu pri¬
vire la motivații, sisteme de valori și angajamente, aici intrăm în
comuniune cu Dumnezeu. Mă voi referi la acest compartiment cu
termenul de univers interior, considerând că starea sa ideală e una
de ordine.
Cunosc problemele pe care le ridică dezordinea universului in¬
terior, pentru că m-am luptat cu ele toată viața, ca mulți alții. Iar
una din cele mai importante „bătălii“ ale vieții mele a fost cea a
ordonării universului meu interior.
Pentru că toată viața am trăit în contextul Evangheliei creștine,
Isus Hristos nu a fost niciodată un străin pentru mine. Ceea ce nu
înseamnă, însă, că am înțeles întotdeauna ce presupune domnia
Lui. Chiar dacă, în general, L-am urmat, prea des am făcut-o de la
distanță.
Mi-a fost foarte greu să înțeleg ce-a vrut El să spună prin „ră¬
mâneți în Mine'1, pentru că sunt un om care nu-și ia ușor angaja¬
mente. Nu mi-a fost ușor nici să înțeleg procesul și motivele da¬
torită cărora Hristos vrea să „rămână41 (Ioan 15:4) în lumea mea
interioară. Sincer să fiu, mă simțeam adesea frustrat când vedeam
oameni pentru care problema „rămânerii44 era cât se poate de clară
și chiar părea să funcționeze.
Treptat, după multe eșecuri, am descoperit că organizarea uni¬
versului interior, locul în care vrea Hristos să trăiască, este un pro¬
ces zilnic, ce ține toată viața. Ceva din interior - pe care Biblia îl
numește păcat - se împotrivește atât ordinii pe care El o aduce, cât
și rămânerii Sale în noi. Păcatul preferă adesea dezordinea, în care
motivațiile și valorile negative pot fi ascunse și scoase la suprafață
în momente de neatenție.
Dezordinea este o problemă cu care ne confruntăm zilnic. Când
eram copil, locuiam într-o casă cu dormitoare în care nu era mo¬
chetă pe jos și eram fascinat de micile rotocoale de praf care se
adunau sub patul meu. Pentru mine, proveniența lor era un mis¬
ter. Era ca și cum o forță ciudată ar fi venit în timpul nopții și ar fi
Notă pentru cei dezorganizați 13

umplut podeaua cu acele rotocoale de praf în timp ce eu dormeam.


Astăzi găsesc în fiecare zi „rotocoale de praf ‘ în viața mea interi¬
oară. Cum ajung ele acolo, n-aș putea să spun. Dar trebuie să le
preîntâmpin prin disciplina zilnică care constă în ordonarea sferei
interioare.
Doresc să precizez faptul că în tratarea acestui subiect - al
ordonării universului interior - plec de la premisa prezenței lui
Hristos în noi, care, în mod misterios, dar sigur, intră în viața
noastră, dacă îl invităm și ne angajăm să-L urmăm. Dacă renun¬
țăm la punctul esențial, la decizia personală de a-L urma, cea mai
mare parte a acestei cărți își pierde sensul. A-ți ordona universul
interior este echivalent cu a-I cere lui Hristos să stăpânească fie¬
care segment al existenței tale.
în cazul meu, ordonarea vieții interioare a fost o luptă dusă de
unul singur, pentru că, la drept vorbind, mi-am dat seama că există
o reticență generală în ceea ce privește deschiderea și spiritul prac¬
tic în asemenea probleme. Majoritatea celor care predică despre
acest subiect o fac în termeni elevați care au darul de a impresiona
auditoriul, dar nu îl pot determina să acționeze în consecință. Mi
s-a întâmplat nu o dată să citesc o carte sau să ascult o prelegere
despre ordonarea vieții interioare, să fiu de acord cu fiecare cu¬
vânt, iar apoi să îmi dau seama că procesul sugerat era prezentat
evaziv și imprecis. Oamenii ca mine, care au nevoie de modalități
clare, palpabile, pentru a răspunde ofertei lui Hristos de a trăi în
noi, trec prin mari frământări.
Cu toate că am dus această luptă mai mult pe cont propriu,
am găsit totuși sprijin atunci când am avut nevoie. Bineînțeles, am
primit ajutor din Scriptură și din învățăturile strânse în tradiția
creștină. Am fost încurajat de soția mea, Gail (a cărei viață este
extrem de ordonată), de câțiva mentori care mi-au fost în preajmă
încă din fragedă tinerețe și de mulți alții, pe care nu-i pot întâlni în
viața aceasta pentru că nu mai sunt printre noi. I-am cunoscut însă
citindu-le biografiile și am fost încântat să descopăr că mulți dintre
ei s-au luptat cu problema ordonării existenței lor.
Când am început să fac primele remarci publice cu privire la
ordonarea vieții mele interioare am fost impresionat de numărul
mare de oameni care au reacționat imediat: pastori, laici, oameni
14 Ordine în universul interior

cu funcții de răspundere. „Mă confrunt cu aceleași probleme ca și


dumneavoastră*', spuneau ei. „Dați-mi niște sfaturi.”
Lumea interioară poate fi divizată în cinci sectoare. Primul se refe¬
ră la ceea ce ne împinge să acționăm într-un anumit fel - motivația
noastră. Suntem noi oameni mânați de ambiție, purtați de tendin¬
țele actuale și siliți să ne conformăm sau să concurăm cu ceilalți?
Sau suntem oameni care acționează în virtutea unei chemări, niște
vase ale harului îmbelșugat al lui Hristos care promite să ne mo¬
deleze?
Un alt sector al vieții noastre interioare are în vedere destinația
pe care o dăm timpului limitat pe care îl avem la dispoziție pe pă¬
mânt. Modul în care alocăm timp creșterii personale și slujirii al¬
tora constituie un factor-cheie pentru echilibrul nostru individual.
Al treilea sector este cel intelectual: felul în care ne folosim mintea,
acea parte remarcabilă din noi, capabilă să recepționeze și să pre¬
lucreze adevărul cu privire la creație.
Al patrulea sector al vieții noastre interioare este, după păre¬
rea mea, sectorul spiritului. Fără a avea pretenția că lansez o mare
idee teologică, aș spune că există un loc special, intim, unde se
realizează acea comuniune cu Tatăl pe care nimeni altcineva nu o
poate aprecia sau înțelege. Eu numesc acest loc al spiritului „grădi¬
na vieții noastre interioare”.
în sfârșit, există în noi un sector care ne atrage spre odihnă, spre
o pace ca aceea a Sabatului. Această pace este diferită de buna
dispoziție pe care o întâlnim atât de des în lumea vizibilă din ju¬
rul nostru. Și ea este atât de importantă, încât cred că ar trebui
să fie recunoscută drept sursă absolut esențială de organizare in¬
terioară.
Printre numeroasele biografii pe care le-am studiat este și cea
a lui Charles Cowman, pionier al activității misionare în Japonia și
Coreea. Viața lui a fost o mărturie extraordinară în ceea ce privește
devotamentul și sacrificiul personal. în ultimii ani de viață, sănăta¬
tea i s-a șubrezit, fiind silit să se retragă de timpuriu din activitate.
Faptul că nu mai putea să predice și să îndrume lucrarea misionară
a colegilor săi constituia o grea povară pentru el. Unul dintre prie¬
tenii săi spunea:
Notă pentru cei dezorganizați 15

Nimic nu m-a impresionat mai mult decât duhul liniștit al


fratelui Cowman. Nu l-am văzut niciodată manifestându-și
supărarea, deși câteodată jignirile suferite îi aduceau lacrimi
în ochi. A fost un suflet sensibil și blând, iar crucea lui ascunsă
s-a transformat într-o coroană.*

Cowman a avut o viață ordonată nu doar pe plan public, ci și


interior.
Acesta este subiectul cărții de față. Voi încerca să fiu cât se poa¬
te de practic. Voi vorbi mult despre experiențele mele personale,
nu pentru că aș fi un model demn de urmat în ce privește ordona¬
rea vieții interioare, ci pentru că mă consider un luptător alături de
toți cei pentru care acest subiect prezintă importanță.
Acolo unde a fost posibil, am apelat la Biblie pentru exemplifi¬
cări și motivații. Trebuie însă să adaug că nu am folosit prea multe
argumente teologice, ci am scris pornind de la presupunerea că cel
care dorește să mențină ordinea în viața sa interioară a luat deja
hotărârea de a trăi în ascultare de Dumnezeu. Am presupus, de
asemenea, o înțelegere și acceptare, fie chiar elementare, ale mo¬
dului de viață creștin.
Dacă cititorul va găsi puncte în care este de acord cu modul
în care am tratat acest subiect, va ajunge, probabil, la concluzia
la care am ajuns și eu, și anume că o mare parte din tot ceea ce
se afirmă și se predică astăzi este în vădită neconcordanță cu rea¬
litatea spirituală. Asta, deoarece eu cred că unele dintre subiectele
pe care am încercat să le tratez în paginile care urmează sunt punc¬
tele fierbinți ale vieții. Ca să fiu sincer, cred că nu se discută sufici¬
ent această temă. Și aș fi încântat dacă unele dintre aceste gânduri,
care pornesc din inimă sau sunt împrumutate de la alți gânditori
și scriitori, vor constitui materialul unui dialog între cei interesați
de aceste lucruri.
Puțini autori își scriu singuri cărțile. Eu nu mă număr printre
ei. în organizarea ideilor mele am beneficiat nu doar de ajutorul
multor autori care mi-au stimulat gândirea, ci și de sprijinul atent

Lettie B. Cowman, Charles E. Cowman, Orienlal Missionary Sociely, Los Angeles,


1928, p. 175.
16 Ordine în universul interior

al soției mele, Gail, darul minunat pe care mi l-a făcut Dumnezeu.


Ea a parcurs fiecare versiune a acestor capitole, a făcut nenumă¬
rate observații pe marginea lor și m-a făcut să adopt un grad mai
înalt de realism, insistând asupra laturii practice.
Celor care au convingerea că viața lor interioară poate fi or¬
ganizată mai bine le adresez invitația de a mă însoți în această
mini-aventură a cunoașterii. La sfârșitul ei, s-ar putea să găsiți o
posibilitate de a vă adânci experiența relației cu Dumnezeu și de a
înțelege misiunea care ne revine în calitate de slujitori ai Lui.
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
datora convingerii mele că viața
spirituală, ascunsă privirilor,
trebuie să guverneze viața
exterioară, activă.
Sindromul „pâlnie”

Nu demult locatarii unui bloc din Florida s-au trezit cu o priveliște


înspăimântătoare chiar sub ferestrele lor. Terenul de sub strada
care trecea prin fața clădirii se prăbușise literalmente, formând o
depresiune adâncă, numită de localnici „pâlnie”. în groapa ce deve¬
nea tot mai adâncă se îngrămădeau automobilele, trotuarele și pe¬
luza cu tot ce era pe ea. Nici clădirea nu părea să mai reziste mult.
Oamenii de știință spun că astfel de pâlnii apar în anotimpurile
secetoase când pânzele de apă freatică seacă și astfel solul își pier¬
de stabilitatea. Dintr-odată totul se „scurge” înăuntru, generând
teama că nimic - nici chiar pământul de sub picioare - nu mai
reprezintă un suport sigur.
Viața multor oameni este precum aceste pâlnii din Florida.
Probabil că mulți dintre noi ne-am simțit, la un moment dat, pe
marginea unei astfel de „pâlnii”. De câte ori am trăit senzația unei
oboseli care ne amorțea, senzația ratării sau amara experiență a
deziluziei, am avut tendința să abandonăm. Am simțit că suntem
la un pas de o prăbușire care amenință să antreneze lumea noastră
într-o cădere fără sfârșit. Uneori parcă nu era nimic de făcut pen¬
tru a o preveni. De ce toate astea?
Dacă reflectăm serios la aceste lucruri, am putea descoperi
existența unui spațiu interior - lumea noastră ascunsă - de a cărei
20 Ordine în universul interior

existență nu eram conștienți înainte. Sper că, pe parcurs, va deve¬


ni evident că neglijarea acestei lumi interioare nu ușurează deloc
depășirea greutății evenimentelor și presiunilor care o solicită din
plin.
Unii oameni sunt surprinși și profund tulburați când se des¬
coperă pe ei înșiși. își dau seama brusc de faptul că și-au consacrat
cea mai mare parte a timpului și a energiei lor clădindu-și o viață
la nivelul vizibil, la suprafață. Au acumulat o seamă de valori, ca
de pildă diplome universitare, experiență profesională, relații în
puncte-cheie, forță fizică sau frumusețe.
Nu e nimic rău în toate acestea. Dar se descoperă, adesea prea
târziu, că lumea interioară a persoanei în cauză este într-o stare
de dezordine sau că e aproape inexistentă. Și, în asemenea cazuri,
există pericolul apariției sindromului „pâlnie11.
Trebuie să ajungem să ne dăm seama că fiecare dintre noi tră¬
im în două lumi foarte diferite. Lumea exterioară, sau viața publi¬
că, este mai ușor de supravegheat. Se poate evalua mult mai sim¬
plu, este vizibilă și poate include sfere tot mai largi. Ea cuprinde
munca, distracțiile, bunurile pe care le agonisim și o mulțime de
oameni pe care îi cunoaștem și care alcătuiesc o rețea socială. Este
segmentul existenței noastre cel mai ușor de evaluat prin categorii
cum sunt succesul, popularitatea, bogăția și frumusețea. însă via¬
ța noastră interioară are o natură spirituală. Este centrul în care
se iau deciziile și unde se stabilesc valorile, unde se poate cultiva
meditația și starea de singurătate. Este un loc al închinării și con­
fesării, o zonă liniștită în care poluarea morală și spirituală a zilelor
noastre nu trebuie să pătrundă.
Cei mai mulți dintre noi am fost bine instruiți pentru a reuși în
viață, în latura ei socială. Desigur, va exista întotdeauna funcționa¬
rul pe care nu te poți bizui, casnica fără spirit gospodăresc sau per¬
soana ale cărei capacități sociale sunt atât de slab dezvoltate încât
devine un încurcă-lume. Dar majoritatea dintre noi știm să respec¬
tăm un ordin, să ne organizăm și să dăm indicații. Știm exact ce sis¬
tem este cel mai bun pentru noi în ce privește domeniul profesional
sau cel al relațiilor interpersonale. Alegem formele de petrecere a
timpului liber și de distracție care ni se potrivesc. Avem capacitatea
de a ne alege prietenii și știm să întreținem relațiile cu ei.
Sindromul ..pâlnie” 21

Viața socială ne solicită timpul, atenția, banii și energia. Și pen¬


tru că sectorul public al vieții este atât de vizibil, atât de real, trebu¬
ie să ne luptăm pentru a rezista tuturor ispitelor și solicitărilor care
încearcă din răsputeri să ne atragă atenția și energia.
Rezultatul acestei stări de lucruri este trădarea și neglijarea
vieții noastre interioare, pentru că ea nu se manifestă la fel de zgo¬
motos. Poate fi ignorată total perioade mari de timp înainte să facă
loc unei depresiuni de tip „pâlnie“.
Oscar Wilde se număra printre cei ce nu acordau importanță
vieții interioare. William Barclay citează mărturisirea lui Wilde:
Zeii mi-au dăruit aproape totul. Dar eu m-am lăsat pentru
mult timp în voia simțurilor, într-o nesăbuită lene. Obosit să
fiu mereu pe culmi, m-am coborât de bunăvoie spre adâncuri
în căutare de senzații noi. Ceea ce pentru mine era un paradox
în domeniul gândirii a devenit perversitate în sfera pasiunii.
Am început să fiu tot mai nepăsător față de cei din jur. Gus¬
tam plăcerea oriunde o întâlneam și porneam mai departe.
Uitasem că orice acțiune măruntă de fiecare zi clădește sau
dărâmă caracterul și că, prin urmare, tot ce face cineva în odăi
ascunse va trebui strigat odată de pe acoperișul casei. Nu mai
eram propriul meu stăpân. Nu mă mai aflam la cârma sufletu¬
lui meu și nici măcar nu-mi dădeam seama de asta. Am îngă¬
duit plăcerii să mă domine, sfârșind în chip rușinos.*
Când Wilde scrie „Nu mă mai aflam la cârma sufletului meu“,
el descrie o persoană a cărei viață interioară e un haos, gata să se
prăbușească. Cu toate că vorbele sale au uneori accente patetice,
ele se aseamănă întrucâtva cu afirmațiile multora, care, ca și el,
și-au ignorat universul interior.
Eu cred că, în veacul nostru, unul dintre cele mai grele câm¬
puri de luptă este viața interioară a individului. Această bătălie
sunt chemați să o dea mai ales cei ce se consideră creștini practi¬
canți. Există printre ei oameni care muncesc din greu și care duc
pe umeri povara unor mari responsabilități acasă, la serviciu și la

•' William Barclay, The LeLLers to Ihe GalcUians and Ephesicins, WeslminsLer, Philadel¬
phia, 1976, p. 100.
22 Ordine în universul interior

biserică. Ei sunt oameni de nădejde, dar sunt foarte, foarte obo¬


siți! Și, în consecință, trăiesc adesea pe marginea unei „pâlnii11 gata
să-i înghită. De ce? Pentru că, deși faptele lor sunt cu totul diferite
de cele ale lui Wilde, asemeni lui, devin mult prea implicați în lu¬
mea exterioară, ignorând-o pe cea interioară până când, uneori,
aproape că e prea târziu.
Valorile civilizației occidentale ne-au făcut, într-o oarecare
măsură, să devenim orbi față de această tendință. Suntem în mod
naiv înclinați să credem că persoana cea mai activă pe plan public
este și cea mai împlinită pe plan spiritual sau că binecuvântarea
cerească este proporțională cu numărul de membri ai unei biserici
sau că un om este cu atât mai aproape de Dumnezeu cu cât posedă
un bagaj mai mare de cunoștințe biblice.
Pentru că tindem să gândim astfel, există tentația de a acor¬
da mai multă atenție lumii exterioare în dauna celei interioare.
Mai multe programe, mai multe întruniri, mai multe experiențe
instructive, mai multe relații, o supraîncărcare a timpului; până
când totul devine atât de apăsător la suprafața vieții, încât între¬
gul edificiu se clatină pe marginea prăpastiei. Oboseala, deziluzia,
eșecul, toate devin posibilități înspăimântătoare. Lumea interioară
neglijată nu mai rezistă sub această povară.
Eram într-o zi la stadion, urmărind un meci de fotbal în care
juca fiul meu. Lângă mine s-a așezat tatăl unui alt băiat din echipă.
Știam că e creștin de mai bine de zece ani. în pauză, ne-am plimbat
puțin și am stat de vorbă. Eu i-am pus una din acele întrebări pe
care creștinii ar trebui să și le pună unul altuia, dar se jenează să o
facă.
- Cum o mai duceți din punct de vedere spiritual? l-am între¬
bat.
Replica lui a fost:
- Interesantă întrebare! Care ar fi răspunsul potrivit? Sunt
bine, cred. Aș dori să pot spune că evoluez sau că mă simt mai
aproape de Dumnezeu. Dar adevărul e că stau pe loc.
Nu cred că am fost indiscret sau deplasat continuând discuția,
deoarece omul părea sincer interesat de subiect.
- Vă rezervați periodic timp pentru a vă ordona viața inte¬
rioară?
Sindromul „pâlnie“ 23

Omul s-a uitat la mine întrebător. Dacă aș fi spus: „Cum stați


cu timpul personal de citire a Biblie și rugăciune?44, ar fi știut exact
ce să răspundă. Acela se putea măsura, iar el ar fi putut răspunde
concret, referindu-se la zile, ore și minute, metode și tehnici. Dar
eu am întrebat despre ordinea vieții lui interioare. Cuvântiil-cheie
este ordine, termen care ne duce cu gândul la calitate, nu la canti¬
tate. Când și-a dat seama la ce fac aluzie, s-a simțit stânjenit.
- Când să mai apuce omul să-și facă ordine în viața interioa¬
ră?, a întrebat el. Nu-mi văd capul de lucru anul ăsta, iar în această
săptămână toate serile îmi simt ocupate. Soția mă presează să îmi
iau o săptămână liberă. Știți, trebuie să zugrăvim. Deci nu-mi ră¬
mâne prea mult timp pentru a-mi ordona viața interioară, ca să mă
exprim ca dumneavoastră.
S-a oprit o clipă și apoi a întrebat:
- Dar, în definitiv, ce este viața interioară?
Am realizat imediat că aveam de a face cu un om care se pre¬
tindea creștin, care se învârtise ani de zile în cercuri creștine, își
câștigase o reputație prin tot ce făcuse în această calitate, dar care
nu înțelesese că, dincolo de orice acțiune și de bunele intenții de¬
clarate zgomotos, trebuia să existe ceva solid, ceva de care să te
poți sprijini. Faptul că el se socotea prea ocupat pentru a mai da
atenție vieții interioare și că nu era prea sigur ce însemna ea m-a
făcut să-mi dau seama că era departe de a fi înțeles ideea de bază
a unei vieți în comuniune cu Dumnezeu. Aveam multe de discutat
împreună.
Puțini oameni au trebuit să facă față unor presiuni atât de mari
din afară ca Anne Morrow Lindberg, soția celebrului aviator. Ea
și-a păzit cu strășnicie lumea interioară și a scris lucruri pline de
miez despre ea, în cartea sa intitulată The Giftfrom the Sea [Darul
din adâncul mării]:

în primul rând... doresc să fiu împăcată cu mine însămi. Vreau


ca privirea mea să nu trădeze gânduri ascunse, inima să-mi fie
curată și viața mea să aibă acel filon central care să-mi dea pu¬
terea să-mi îndeplinesc obligațiile cât pot mai bine. De fapt,
vreau să trăiesc în „har44, cum se spune în limbajul sfinților,
cât mai mult timp posibil. Nu folosesc acest termen în sen¬
24 Ordine în universul interior

sul său strict teologic. Prin har înțeleg o armonie interioară,


de esență spirituală, care se poate manifesta sub forma unei
armonii exterioare. Caut, probabil, ceea ce cerea Socrate în
rugăciunea din Fedru când spunea: „Fie ca omul interior și
cel exterior să fie una.“ Aș dori să dobândesc o stare de har
spiritual interior care să-mi permită să fiu și să fac ceea ce
mi-a hărăzit Dumnezeu de la început.*
Fred Mitchell, lider în lucrarea misionară internațională, păs¬
tra pe birou următorul motto:,Atenție la golul pe care îl poate crea
o viață agitată!“ Asta dovedea că și el era conștient de prăbușirea
care poate surveni atunci când se ignoră viața interioară.
Fenomenul „pâlnie“ din Florida este o imagine concretă a unei
probleme spirituale pe care mulți creștini din lumea noastră tre¬
buie să o rezolve. Pe măsură ce, în anii următori, presiunea exte¬
rioară va crește, vor exista tot mai mulți oameni ale căror vieți se
vor asemăna cu această „pâlnie” dacă nu se vor opri să privească în
lăuntrul lor și să se întrebe: Există cumva o lume interioară, dinco¬
lo de zgomotul și agitația de la suprafață? Există cumva o lume ce
trebuie explorată și conservată? Se pot oare dezvolta acea tărie și
acea rezistență prin care să facem față presiunilor de la suprafață?
Aflat la Washington, într-un moment de singurătate și tânjind
de dorul celor de-acasă, John Quincy Adams a scris fiecăruia din¬
tre copiii săi o scrisoare plină de încurajări și sfaturi. Fiicei sale
i-a scris despre perspectiva căsătoriei și despre bărbatul pe care se
cădea să-l aleagă. Cuvintele sale subliniază importanța pe care o
acorda unei vieți interioare ordonate:
Fiica mea! Să-ți alegi un om cinstit și să veghezi să rămână
astfel. Nu contează dacă e bogat sau nu, atâta vreme cât nu
depinde de alții. Mai presus de orice altceva, să ții seama de
onoarea și de integritatea lui. Să nu te gândești la altă noble¬
țe în afară de cea a sufletului și nici la altă bogăție în afară
de cea a inimii.t

* Anne Morrow Lindberg, The Giftfrom the Sea, Pantheon, New York, 1955, p. 23-24.
+ Dorothie Bobbe, Abigaii Adams, Putnam, New York, 1966, p. 206.
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
dator a faptului că îi „iau
pulsuF zilnic.
Vedere de pe punte

Am un prieten bun care a fost cândva ofițer în marina americană


la bordul unui submarin nuclear. El mi-a povestit o întâmplare pe¬
trecută într-o zi când submarinul era într-o misiune în Meditera­
na. Pe mare navigau mai multe vapoare, iar submarinul trebuia să
facă niște manevre rapide spre a evita posibilele coliziuni.
în absența căpitanului, prietenul meu rămăsese ofițer de servi¬
ciu și preluase comanda submarinului. Datorită mișcărilor bruște
și neobișnuite, căpitanul, care se afla în cabina sa, își făcu apariția
pe punte și întrebă: „Totul e-n regulă?”
„Da, domnule”, răspunse prietenul meu.
Căpitanul aruncă o privire scurtă în jur și se pregătea să plece,
înainte de a dispărea sub punte, mai spuse: „Da, se pare că totul
e-n regulă.”
Această întâlnire simplă, de rutină, dintre un comandant de vas
și unul din ofițerii lui de încredere mi-a oferit o sugestivă imagine a
ordinii care trebuie să domnească în viața interioară a fiecăruia. De
peste tot pândea pericolul unei coliziuni. Existau suficiente motive
pentru ca orice căpitan vigilent să fie alertat. Acel pericol era însă
in afară. în interiorul submarinului exista un loc liniștit de unde
traiectoria vasului se controla perfect și spre care s-a îndreptat in¬
stinctiv căpitanul.
28 Ordine în universul interior

în acel punct de comandă nu era nici urmă de panică; doar


calm și o succesiune de acțiuni duse la îndeplinire de un echipaj
de marinari bine pregătiți. De aceea, când căpitanul a apărut pe
punte pentru a se convinge de mersul lucrurilor, a găsit ordine.
„Totul e-n ordine?14 a întrebat el. După ce s-a asigurat că așa era,
a încuviințat spunând: „Da, se pare că totul e-n regulă.44 Venise la
locul potrivit și primise răspunsul potrivit.
Așa înțelegea căpitanul să organizeze activitatea pe submarin.
Manevrele potrivite fuseseră executate de o mie de ori în situații în
care nu exista nici un pericol. De aceea, când a sosit momentul să
se acționeze într-o situație limită, căpitanul n-avea nici un motiv
de panică. El putea anticipa o comportare excelentă a oamenilor
de pe punte. Când acolo lucrurile merg bine, submarinul este în
siguranță, indiferent ce se întâmplă afară.
Dar au fost și situații în care aceste manevre au fost ignorate,
poate fiindcă nu au fost exersate. Atunci poate apărea dezastrele ­
vapoarele se ciocnesc și se scufundă și se produc pagube imense.
La fel se întâmplă și în viața omului atunci când lipsește organi¬
zarea pe „puntea44 universului interior. Accidentele care se produc
aici se numesc epuizare, prăbușire sau dezintegrare.
Una e când faci o greșeală sau ai un eșec. Cu toții învățăm din
greșeli. Și alta e să vezi o viață de om distrugându-se sub ochii tăi
datorită lipsei de resurse interioare cu care să facă față solicitărilor.
Wall Street Journal a prezentat recent o serie de articole sub
titlul Executivei Crisis [Criza managerului], iar unul dintre repor¬
taje i-a fost dedicat lui Jerald H. Maxwell, un tânăr întreprinzător
care a fondat o companie de înaltă tehnologie. O vreme a fost con¬
siderat un geniu managerial și financiar. Asta însă n-a durat mult,
pentru că a urmat o nenorocire, o prăbușire de tip „pâlnie44.
Acea zi s-a întipărit în memoria lui Jerald H. Maxwell. Nici
familia lui n-o s-o uite vreodată. Pentru ei a fost ziua în care el
a început să plângă în camera lui, ziua în care exuberanta lui
încredere în sine a dispărut lăsând loc depresiei, ziua în care
lumea lui - și a lor - s-a prăbușit.
Maxwell fusese concediat! Totul s-a destrămat, iar el n-a putut
face față situației. Ziarul continua:
Vedere de pe punte 29

Pentru prima dată în viață, domnul Maxwell s-a simțit un ra¬


tat și asta l-a zguduit. Sentimentul propriei înfrângeri a dus
la o prăbușire emoțională, a deteriorat legăturile care existau
între el, soția sa și cei patru fii ai lor și l-a împins spre margi¬
nea prăpastiei... „Când totul s-a destrămat, ai mei s-au simțit
atât de prost încât mi s-a făcut rușine“, își amintește domnul
Maxwell. Se oprește cu un oftat, apoi continuă: „Se spune în
Biblie că tot ce trebuie să faci e să ceri și ți se va da. Ei bine, eu
am cerut de multe ori să mor.”*

Cei mai mulți dintre noi n-am cerut să murim, cum a făcut Max¬
well, însă majoritatea am trăit aceeași presiune exercitată de lu¬
mea din afară care ne strivea atât de tare, încât ne întrebam dacă
nu cumva urmează ceva asemănător morții. în astfel de momente
ne punem problema trăiniciei resurselor noastre, ne întrebăm dacă
putem merge mai departe sau nu, dacă merită să luptăm mai de¬
parte sau nu și dacă nu cumva e momentul să „dăm bir cu fugiții'4.
Pe scurt, nu suntem siguri dacă avem suficientă energie spirituală,
psihică sau fizică pentru a putea menține ritmul respectiv.
Soluția la toate acestea constă în a face ceea ce a făcut căpitanul
submarinului. Când a simțit pericolul exterior, s-a îndreptat spre
punte pentru a verifica dacă lucrurile erau în ordine. El știa că nu
poate găsi răspuns în altă parte. Și dacă acolo totul mergea bine,
știa că se poate retrage liniștit în cabina lui. Vasul va rezista solici¬
tărilor dacă pe punte totul e în regulă.
Una din povestirile mele preferate din Biblie vorbește despre
după-amiaza în care ucenicii se aflau în mijlocul unei furtuni dez¬
lănțuite pe Marea Galileii. în scurt timp groaza i-a cuprins și toți
și-au pierdut cumpătul. Erau aceiași pescari care străbătuseră ma¬
rea în lung și-n lat ani de zile, cu mrejele și cu corăbiile lor, și care
mai văzuseră asemenea furtuni. Dar, din cine știe ce motiv, de data
asta n-au fost în stare să facă față situației. Și, pe de altă parte, Isus
adormise. Toți au fugit atunci la El, indignați că nu părea să-I pese
de primejdia care le amenința viața. Dar poate că ar trebui să le
recunoaștem măcar meritul că au știut încotro să alerge.

* „Executive* Crisis“, Wall Street Journal, 12 martie 1982, p. 1.


30 Ordine în universul interior

După ce Hristos a potolit furtuna, le-a pus întrebarea funda¬


mentală de care depindea creșterea lor personală și formarea lor
ca și conducători spirituali: „Unde vă este credința?11 Ar fi putut
întreba altfel dacă ar fi folosit limbajul meu: „De ce nu este mai
multă ordine pe «puntea» vieții voastre?44
De ce oare atât de mulți oameni consideră că vor găsi soluția
la tensiunile și problemele personale nu pe „puntea44 vieții, ci în
încercarea de a alerga mai repede, de a protesta mai vehement,
de a acumula mai mult, de a strânge mai multe date și a câștiga
mai multă experiență? Trăim într-o epocă în care în mod instinctiv
acordăm o atenție sporită oricărui lucru din afară, ignorând uni¬
versul interior - singurul loc unde putem găsi tăria de a înfrunta,
sau chiar de a învinge, orice tulburare din exterior.
Scriitorii biblici credeau în principiul deplasării pe punte; ei
știau și îi învățau pe alții că dezvoltarea și păstrarea universului
interior ar trebui să fie preocuparea noastră de bază. Acesta este
unul din motivele pentru care lucrarea lor a transgresat timpul și
spațiul. Pentru că tot ceea ce au scris le fusese dat de către Creator,
care ne-a creat astfel încât funcționăm mai eficient dinspre inte¬
rior spre exterior.
Unul dintre autorii Proverbelor a formulat astfel principiul lu¬
mii interioare:
Păzește-ți inima mai mult de cât orice, căci din ea ies izvoare¬
le vieții (Proverbe 4:23).
într-o formulare simplă, scriitorul ne-a revelat un adevăr ulu¬
itor. Ceea ce numesc eu „punte4', el numește „inimă44. Comparând
inima cu un izvor, autorul sugerează că din el provin energia, în¬
țelepciunea și tăria cu care putem face față tulburărilor din afară.
Păzește-ți inima, spune el, și ea va deveni un izvor de viață din care
vei putea bea și tu, și alții.
Dar ce înseamnă să-ți „păzești44 inima? în primul rând, autorul
este în mod evident preocupat de apărarea inimii de influențele
exterioare care i-ar putea amenința integritatea. El subliniază, de
asemenea, strădania inimii de a instaura ordinea în viața cuiva.
Dar, dincolo de aceste posibile lecții oferite de metaforă, aflăm
că păstrarea sau păzirea inimii, „puntea44 vieții umane, este o ale¬
Vedere de pe punte 3t

gere deliberată și de disciplinare pe care trebuie să o facă fiecare.


Trebuie să alegem să ne păzim inima. Sănătatea și capacitatea ei
de muncă nu trebuie asumate; ele trebuie în mod constant proteja¬
te și menținute. Din nou, trebuie să ne amintim ce a făcut căpitanul
submarinului atunci când a simțit că se petrece ceva neobișnuit:
s-a îndreptat imediat spre punte. De ce? Fiindcă știa că acolo se
găsea întreaga capacitate de a face față pericolului.
în Noul Testament, Pavel a făcut o afirmație asemănătoare atunci
când le-a spus creștinilor: „nu vă potriviți chipului veacului acestuia,
ci să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre44 (Romani 12:2).
J. B. Phillips a tradus cuvintele lui Pavel în felul următor: „Nu
lăsați lumea să vă modeleze după calapodul ei.44
Apostolul a subliniat un adevăr atemporal. El ne-a îndrumat
spre o decizie corectă. Vom ordona oare universul nostru interior
astfel încât să aibă o influență asupra celui exterior? Sau îl vom ne¬
glija, permițând astfel lumii exterioare să ne modeleze? Aceasta e o
alegere pe care trebuie să o facem în fiecare zi din viața noastră.
E un gând înțelept. E tocmai ideea care i-a lipsit managerului
distrus, despre care era vorba în articolul din Wall Street Journal.
Dovada? Prăbușirea sa atunci când lumea din jur l-a strivit cu po¬
vara ei. El nu poseda forța interioară necesară și nici în universul
lui interior nu era ordine.
Mary Slessor era o tânără necăsătorită care, la începutul secolu¬
lui, a părăsit Scoția plecând într-o zonă din Africa ce era bântuită de
boli și plină de primejdii. Dar ea avea un spirit hotărât și continua
să înainteze când alții mai slabi cedau și fugeau fără să se mai uite
în urmă. Odată, după o zi deosebit de epuizantă, încerca să adoar¬
mă într-o colibă din junglă. Iată ce a scris despre seara aceea:
De-o vreme nu-mi mai prea pasă unde dorm, dar când stau în¬
tinsă pe câteva scânduri murdare, acoperite cu un așternut de
paie murdare, cu șobolani și insecte mișunând în voie, cu trei
femei și un nou-născut de trei zile lângă mine, cu vreo zece oi,
capre și vaci afară, nu-i de mirare că nu prea pot să dorm. Dar,
în inima mea, am avut o noapte atât de liniștită! (s.n.)*

James Buchan, The Inciomilahle Mary Slessor, Seabury, New York, 1981, p. 86.
32 Ordine în universul interior

La o asemenea liniște ne gândim atunci când ne punem pro¬


blema ordinii universului nostru interior. Că îl numim „punte”, în
limbaj marinăresc, sau „inimă”, în termeni biblici, ideea este ace¬
eași: trebuie să existe un loc liniștit, unde domnește ordinea, un loc
de unde izvorăște o energie care poate învinge agitația și nu se lasă
intimidată de ea.
Putem verifica însușirea acestui principiu în momentul în care
dezvoltarea și menținerea unei vieți interioare puternice ocupă lo¬
cul cel mai important în existența noastră. Atunci, când tensiunea
crește, ne vom întreba: „Este în regulă totul?“ Și, văzând că totul e
în ordine, putem spune din inimă: „Da, se pare că totul e-n regulă.”
Sectorul 1

Folosirea
Motivația
i timpului

înțelepciunea
Restaurarea Și
\cunoașterea/

Tăria
spirituală
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
datora faptului că îmi recunosc
tendința de a trăi conform unor
tipare vechi, care însă nu sunt
în concordanță cu cele
ale lui Dumnezeu.
3

Prizonier într-o colivie de aur

Cei doisprezece care L-au urmat pe Isus și apoi au fondat Biserica


Sa formau un grup ciudat. Pe nici unul dintre ei (poate cu excepția
lui Ioan, pe care îl găsesc la locul lui și nu constituie o amenințare
pentru ideea mea) nu i-aș fi ales pentru a conduce o mișcare de
proporția lucrării lui Hristos. Nu, sigur nu i-aș fi ales pe ei. Dar
Isus i-a chemat și rezultatul îl știți.
Ca să fiu sincer, unii din voluntarii pe care Isus i-a refuzat sunt
pe placul meu mai mult decât aceștia. Erau oameni hotărâți; știau
să recunoască un lucru bun când îl vedeau. Păreau să clocotească
de entuziasm. Dar El i-a refuzat! De ce?
Poate că Isus, cu percepția Sa extraordinară, le-a scrutat viața
interioară și a observat semnele pericolului. Poate că El a văzut în
ei ceea ce erau, de fapt: oameni mânați, în căutarea afirmării per¬
sonale. Și probabil că tocmai ceea ce îmi place mie la ei constituie,
de fapt, neajunsul lor: doreau să aibă ei înșiși controlul asupra
situației prin faptul că fixau momentul și locul începerii lucrării
lor.
Poate că, dacă ar fi fost acceptați (este o simplă speculație),
am fi descoperit că ei urmăreau mai mult decât am fi crezut noi la
prima vedere. Ne-am fi dat seama că erau oameni cu planuri, cu
scopuri și idealuri proprii. Isus Hristos nu va face lucrări mari în
38 Oidine în universul interior

lumea interioară a unor asemenea oameni. N-a făcut-o niciodată.


Se pare că preferă să lucreze cu oameni pe care El îi cheamă. Aces¬
ta este motivul pentru care Biblia nu vorbește despre voluntari, ci
doar despre cei chemați.
în explorarea universului uman interior trebuie să existe un
punct de pornire, iar eu am ales punctul din care se pare că a înce¬
put Isus, operând distincția dintre cei chemați și cei mânați. Cum¬
va, El deosebea oamenii pe baza tendinței lor de a fi mânați sau a
disponibilității lor de a fi chemați. Cântărea motivațiile lor, sursa
energiei lor spirituale și genul de recompensă la care se așteptau.
El i-a chemat pe cei care erau atrași de El și i-a evitat pe cei mânați
care voiau să-L folosească.
Cum îl recunoaștem pe cel mânat? în zilele noastre este relativ
ușor. Oamenii mânați sunt stresați. Căutați simptomele stresului
și veți descoperi, probabil, oameni mânați.
Lumea de astăzi acordă o mare atenție stresului. Acesta consti¬
tuie subiectul multor cărți, al muncii de cercetare, al examenelor
clinice aproape de fiecare dată când cineva acuză dureri toracice
sau de stomac. Mulți își dedică întreaga viață studiului stresului.
Oamenii de știință îl măsoară în laboratoare, supunând diferite
materiale unor serii de solicitări, la temperaturi și vibrații diferi¬
te. Inginerii îl monitorizează în cazul caroseriilor și motoarelor de
automobile și avioane, conducând și pilotând în condiții extreme,
pe distanțe de mii de kilometri. în cazul ființei umane, stresul este
ținut sub observație strictă la zborurile în spațiu, în camera hiper­
barică pe fundul oceanului sau în cadrul examenelor din labora¬
toarele medicale. Un cunoscut de-al meu a proiectat un dispozitiv
de măsură sensibil care urmărește undele emise de creier și poate
informa cercetătorul asupra momentelor în care subiectul depă¬
șește pragul normal de stres.
în deceniul trecut a început să devină evident faptul că mulți
oameni se află sub influența constantă și distructivă a stresului,
pentru ei viața ajungând la un ritm care lasă prea puțin timp pen¬
tru odihnă și refacere. Revista Time scria:
în ultimii treizeci de ani, medicii și funcționarii din domeniul
sănătății au fost martorii ravagiilor stresului care amenință
sănătatea națiunii. Conform Academiei Americane a Medi­
Prizonier intr-o colivie de aur 39

cilor de Familie, două treimi din consultațiile efectuate de


medicii curanți au de a face cu simptome legate de stres. în
același timp, marii industriași sunt alarmați de costul imens
al consecințelor stresului: absenteismul, cheltuielile medicale
și productivitatea scăzută.*
Articolul continua spunând că efectele stresului costă econo¬
mia americană între 50 și 75 de miliarde de dolari anual, adică mai
mult de 750 de dolari pentru fiecare muncitor american. „Stresul,
scrie Time, are o contribuție majoră, directă sau indirectă, la apa¬
riția bolilor coronare de inimă, a cancerului, a tulburărilor respira¬
torii, a accidentelor, a cirozei ficatului și a sinuciderilor.” Și acesta
este doar începutul.
Ce stă în spatele acestei stări de lucruri? Time îl citează pe doc¬
torul Joel Elkes de la Universitatea din Louisville: „Chiar modul
nostru de viață, felul în care trăim, pare să fie azi cauza principală
a bolii.”
Suntem cu toții conștienți că există un tip de stres care este be¬
nefic pentru că stimulează artiștii, sportivii de performanță, fac¬
torii de decizie. Dar atenția noastră se îndreaptă acum spre acele
tipuri de stres care mai degrabă diminuează capacitatea umană.
Dr. Thomas Holmes a coordonat un studiu foarte interesant pe
această temă. Holmes este cunoscut pentru elaborarea renumitei
Scări a Coeficientului de Adaptare Socială, cunoscută de majori¬
tatea dintre noi sub denumirea de Diagrama Holmes a Stresului.
Această diagramă este o tehnică simplă de măsurare care indică la
ce presiuni este supusă probabil o persoană și cât este de aproape
de consecințele fizice și psihice nefaste.
După multe cercetări, diferitelor evenimente cu care suntem
confruntați fiecare dintre noi li s-a asociat câte un punctaj. Fie¬
care punct a primit denumirea de „unitate de modificare a vieții”.
O acumulare de mai mult de 200 de astfel de unități într-un an,
sugerează Holmes, poate constitui semnalul de alarmă al unui po¬
tențial atac de cord, al stresului emoțional sau al diminuării capa¬
cității de a trăi ca o persoană sănătoasă. Moartea partenerului de

,,Stresul: îi putem face Time, 6 iunie 1983, p. 48-54.


40 Ordine in universul interior

viață, de exemplu, are numărul maxim de unități de „modificare a


vieții” - 100 de unități. O concediere echivalează cu 47 de unități,
în timp ce apariția unui nou membru în familie corespunde altor
39 de unități. Nu toate evenimentele cauzatoare de stres enume¬
rate de Holmes sunt de natură negativă. Chiar și evenimentele fe¬
ricite, cum ar fi Crăciunul (12 puncte) sau concediile (13), creează
stres.
Din experiență pot spune că nu este un lucru neobișnuit să ai
de a face cu persoane care au un punctaj total mult superior valorii
de 200. De exemplu, m-a vizitat la birou un pastor care mi-a spus
că punctajul său total este 324. Tensiunea i-a crescut îngrijorător;
are în mod constant dureri de stomac, bănuiește c-ar fi ulcer, și nu
poate dormi bine noaptea. într-o altă zi, am luat micul dejun cu un
tânăr director care îmi spunea că, până nu demult, avea ambiția să
adune un milion de dolari până la vârsta de treizeci și cinci de ani.
Când și-a evaluat starea prin diagrama lui Holmes, a fost îngrozit
să descopere un punctaj total de 412. Ce au în comun cei doi oa¬
meni, cel din lumea afacerilor și cel din lumea religioasă?
Acești doi oameni fac parte din categoria celor pe care eu îi
numesc mânați. Și solicitarea la care se supun îi costă enorm ­
punctajul este doar o reflectare numerică a acestui fapt. Folosesc
expresia mânați, pentru că ea descrie nu doar modul în care în¬
țeleg ei viața, ci și modul în care majoritatea dintre noi, ceilalți,
refuzăm să recunoaștem la ce ne supunem pe noi înșine. Adesea
suntem mânați spre anumite scopuri și obiective, fără să înțele¬
gem întotdeauna de ce. Poate că de multe ori nu suntem conștienți
de prețul pe care-1 vor plăti psihicul, organismul și, desigur, inima
noastră. Prin inimă înțeleg acea parte din noi despre care vorbește
Proverbe 4:23 - izvorul energiilor noastre vitale.
Există mulți oameni mânați care fac lucruri foarte bune. Oame¬
nii mânați nu sunt neapărat oameni răi, deși consecințele faptului
că sunt mânați pot fi nefericite. De fapt, oamenii mânați au avut
adesea contribuții majore. Ei fondează organizații, asigură locuri
de muncă și facilități, sunt adesea foarte inteligenți și adoptă solu¬
ții benefice pentru cei din jur. Dar, cu toate acestea, ei sunt oameni
mânați și există motive de îngrijorare în ce privește capacitatea lor
de a menține ritmul fără a se pune în pericol pe ei înșiși.
Prizonier într-o colivie ele aur 4i

îi putem detecta pe acești oameni? Desigur. Sunt multe sim­


ptome'care indică un astfel de comportament. Printre cele pe care
le-am întâlnit cel mai frecvent se numără următoarele:
(1) Omul mânat este cel mai adesea satisfăcut doar de realizări.
Undeva, în procesul de maturizare, el descoperă că numai acumu¬
lând realizări poate fi mulțumit de sine și de lumea lui. Acest lucru
poate fi rezultatul influențelor educaționale la o vârstă fragedă; în
copilărie a primit aprecieri și laude din partea unui părinte sau a
unui mentor doar atunci când ducea ceva la bun sfârșit. Nu i s-a
spus niciodată un cuvânt bun, până când sarcina încredințată nu a
fost bine îndeplinită. Astfel singurul mod de a obține acceptarea și
dragostea era să realizeze ceva.
în astfel de condiții, se poate naște o mentalitate a lucrului bine
făcut, a realizării. Un om începe să creadă că, dacă o realizare i-a
atras laude și l-a făcut să crească în ochii celor din jur, atunci mai
multe realizări ar putea aduce o abundență de sentimente pozitive
și aprecieri.
Deci, omul mânat începe să caute modalități de a ajunge la
tot mai multe realizări. Curând va începe să facă două sau trei
lucruri deodată, pentru că acest lucru începe să-i producă tot mai
mult respectiva plăcere stranie. El demne genul de om care citește
Întruna cărți ce promit să-l învețe să-și folosească timpul și mai
eficient sau participă la seminarii de acest gen. De ce? Pentru că
astfel va avea mai multe realizări care, în schimb, îi vor aduce o
mai mare împlinire.
Acesta este tipul de om care vede viața doar prin prisma re¬
zultatelor. în consecință, el nu prea apreciază procesul care duce
la respectivele rezultate. E genul de om care s-ar deplasa bucuros
de la New York la Los Angeles cu un avion supersonic, pentru că o
călătorie cu mijloace terestre care i-ar îngădui să admire colinele
din Pennsylvania, aurul grâului din Nebraska și Iowa, măreția
Munților Stâncoși, deșerturile din Utah și Nevada ar fi o mare
pierdere de timp. La sosirea în Los Angeles, după o călătorie ra¬
pidă de două ore, omul mânat va fi iritat la culme dacă va trebui
să aștepte patru minute în plus ca să intre în aeroport. Sosirea
e totul pentru omul însetat de realizări; călătoria nu înseamnă
nimic.
42 Ordine în universul interior

(2) Omul mânat este preocupat de simbolurile realizării. De obicei,


el este conștient de semnificația conceptului de putere și dorește să o
posede pentru a o folosi. Aceasta înseamnă că va fi conștient de sim¬
bolurile asociate statutului: titlurile, dimensiunea și amplasarea biro¬
ului, locul în schema de organizare la serviciu și privilegiile speciale.
Există o preocupare generală cu privire la propria reputație în
cazul celor mânați. Mereu se întreabă: Cine îmi cunoaște realizări¬
le? Cum pot menține relații mai strânse cu somitățile din domeniul
meu? Iată întrebările care îl frământă pe cel mânat.
(3) Omul mânat e dominat de o dorință necontrolată de expansi¬
une. Celor mânați le place să simtă că fac parte din ceva care ia am¬
ploare și are tot mai mult succes. Sunt mereu „în priză4-, căutând
ocaziile cele mai bune și mai avantajoase. Rareori au timp să-și
aprecieze realizările prezente.
Charles Spurgeon, un predicator englez din secolul al XlX-lea,
spunea odată:
Succesul îl expune pe om presiunii maselor, ispitindu-1 astfel să
se agațe de realizările lui prin metode și practici pământești și să
se afle pe de-a-ntregul sub dominația pretențiilor dictatoriale ale
unei expansiuni neîntrerupte. Succesul mi se poate urca la cap,
dacă uit că Dumnezeu e Acela care face o lucrare, că El poate să
o facă și fără ajutorul meu și că El Se descurcă și fără mine din
momentul în care vrea să nu mai fiu părtaș la lucrarea Lui.*
Acest principiu trist poate fi ușor observat în unele cariere pro¬
fesionale, dar și în contextul activității spirituale, care la rându-i își
are oamenii mânați ai ei, niciodată mulțumiți de ceea ce sunt și nici
de ceea ce realizează pe tărâmul lucrării religioase. Aceasta va fi
implicit și atitudinea lor față de cei din jur. Rareori sunt mulțumiți
de progresul colegilor sau al subalternilor. Trăiesc într-o continuă
stare de tulburare și neliniște, căutând metode mai eficiente, rezul¬
tate mai bune, experiențe spirituale mai înalte. Nu există însă, de
regulă, nici un semn că vor fi vreodată mulțumiți de ei înșiși sau de
oricine altcineva.

* Cilal de J. Oswaîd Sanders în Călcați pe urmele inele, LOGOS, Cluj-Napoca, 1993.


Prizonier intr-o colivie de aur 43

(4) Omul mânat are tendința de a nu acorda prea multă impor¬


tanță eticii și integrității. Preocuparea sa pentru succes și reali¬
zări e atât de acaparantă, încât are foarte puțin timp pentru a se
întreba dacă ființa lui lăuntrică ține pasul cu procesul exterior. De
obicei, nu reușește să păstreze ritmul și apare o discrepanță tot mai
mare care îi subminează integritatea. Treptat, începe să-i inducă
în eroare nu doar pe cei din jur, ci și pe sine însuși. în încerca¬
rea neobosită de a avansa, se minte cu privire la motivații; valorile
și etica fac obiectul unor compromisuri. Scurtăturile spre succes
devin o practică zilnică. Pentru că scopul este atât de important,
etica rămâne undeva pe un plan secundar, iar omul mânat devine
înspăimântător de pragmatic.
(5) Omul mânat are capacități limitate sau puțin dezvoltate de
a lucra cu oamenii. Nu se remarcă prin colegialitate. Și asta nu
pentru că i-ar lipsi din naștere capacitatea de a se înțelege bine
cu cei din jur, dar proiectele sunt mai importante pentru el decât
oamenii. Deoarece mintea îi este mereu îndreptată spre proiecte și
obiective, rareori îi observă pe cei din jur, cu excepția situației în
care se poate folosi de ei pentru împlinirea vreunuia dintre scopu¬
rile sale. Dacă ceilalți nu se dovedesc folositori, pot fi percepuți ca
obstacole sau concurenți.
Există, de obicei, „un șir de cadavre” în urma omului mânat.
Dacă la început este lăudat pentru aparenta lui capacitate de a con¬
duce, curând iese la iveală tot mai multă frustrare și opoziție, pe
măsură ce devine evident că șeful mânat este prea puțin interesat
de sănătatea și dezvoltarea celor din jurul său. Devine clar pentru
toți că există niște obiective care trec înaintea oricăror consideren¬
te. Colegii și subalternii dau înapoi, rând pe rând, extenuați, sim­
țindu-se exploatați și înșelați în așteptări. Despre astfel de oameni
se poate auzi adesea: „E groaznic să lucrezi cu el, dar e genul de om
care duce lucrurile la capăt.”
Aici e-aici! El duce lucrurile până la capăt, dar cu prețul distru¬
gerii unor oameni. Urâtă treabă! Culmea ironiei, care ar trebui să
ne dea de gândit, e că în aproape orice organizație mai mare, religi¬
oasă sau nu, astfel de oameni pot fi găsiți în poziții-cheie. Cu toate
că aduc cu ei dezastre în relațiile interumane, sunt adesea necesari
ca oameni de acțiune.
44 Ordine în universul interior

(6) Omul mânat e dominat de spiritul de competiție. El privește


orice acțiune ca pe o partidă ce poate fi câștigată sau pierdută. Și,
firește, omul mânat vrea să câștige, vrea să se etaleze în lumina cea
mai favorabilă. Cu cât e mai mânat, cu atât vrea să câștige la un
scor mai mare. Victoria îi asigură certitudinea după care tânjește:
că el e cel care are dreptate, că este cel mai bun și cel mai impor¬
tant. în consecință, probabil că va vedea în ceilalți niște concurenți
sau niște dușmani care trebuie înfrânți, dacă nu chiar umiliți.
(7) Omul mânat e deseori cuprins de o furie de proporțiile unui
vulcan ce poate erupe în orice moment, când simte că cineva îi
opune rezistență sau că a fost trădat. Această furie se poate declan¬
șa când ceilalți nu sunt de acord, când vin cu altă soluție la vreo
problemă sau fac o aluzie critică oricât de mică.
Nu întotdeauna furia se exteriorizează sub forma violenței fi¬
zice, dar poate lua forma brutalității verbale: a injuriilor sau a in¬
sultelor, de exemplu. Furia își poate găsi expresia în acte de răzbu¬
nare, cum ar fi decizii de concediere, denigrare publică sau pur și
simplu privarea celuilalt de niște lucruri la care acesta este îndrep¬
tățit: afecțiune, bani sau chiar companie.
Un prieten apropiat îmi povestea că se afla în birou cu mai mulți
colegi când șefa de birou, o doamnă care lucrase timp de cincispre¬
zece ani în cadrul acelei companii, l-a rugat pe șeful ei să-i acorde o
săptămână liberă pentru a sta cu copilul ei bolnav. A făcut greșeala să
izbucnească în lacrimi când șeful i-a refuzat cererea. Văzând-o plân¬
gând, i-a spus printre dinți: ,Adună-ți lucrurile de pe birou și pleacă;
oricum, nu am nevoie de tine.” După ce femeia a plecat, el s-a întors
spre cei care asistaseră uluiți la scena petrecută și le-a spus: „Vreau
să vă fie clar: toți sunteți aici pentru un singur lucru - să faceți bani
pentru mine. Și, dacă nu vă place, puteți pleca chiar acum!“
Mai trist e că mulți oameni cumsecade din preajma unor ase¬
menea indivizi sunt gata să acționeze ca un amortizor, preluând
izbucnirile de furie cu toate că sunt profund jigniți, spunându-și
că șeful sau liderul, după caz, e cel datorită căruia merge treaba
bine, că el este binecuvântat de Dumnezeu sau că n-or să se pună
în calea succesului. Uneori furia și consecințele ei nefaste simt su¬
portate din simplul motiv că nimeni n-are curajul sau putința de a
înfrunta un astfel de om mânat.
Prizonier într-o colivie de aur 45

Recent cineva care face parte din comitetul unei mari organi¬
zații creștine mi-a povestit cum decurgeau ședințele cu directorul
lor, inclusiv exploziile de furie și injuriile de care erau însoțite.
Când l-am întrebat de ce membrii comitetului acceptau asemenea
ieșiri, nici izolate, nici scuzabile, mi-a spus: „Cred că eram atât de
impresionați de modul în care părea că îl folosește Dumnezeu în
cadrul lucrării publice, încât priveam cu reticență o confruntare
fățișă.”
Ar mai fi ceva important de spus despre oamenii mânați, care
numai simpatici nu s-au dovedit până acum? Da, un singur lucru:
(8) Oamenii mânați sunt, de obicei, peste măsură de ocupați. Ei
sunt prea ocupați pentru a întreține relațiile obișnuite, cum sunt
cea de căsătorie, de familie, de prietenie sau chiar cea cu ei înșiși
- ca să nu mai vorbim de cea cu Dumnezeu. Pentru că oamenii
mânați cred aproape tot timpul că nu au realizat destul de mult,
se agață de fiecare clipă pentru a participa la mai multe ședințe,
pentru a studia mai mult material, pentru a iniția mai multe pro¬
iecte. Ei cred că renumele de om ocupat este un semn al succesului
și al importanței pe scara valorilor umane. De aceea, încearcă să-i
impresioneze pe ceilalți făcând caz de programul lor extrem de în¬
cărcat. Uneori îi auzi autocompătimindu-se, văitându-se că „sunt
prinși ca-ntr-o cursă în noianul de responsabilități41, dorind să afle
- chipurile - calea de a ieși din acest infern. E inutil să mai spun că
orice încercare de a-i ajuta e sortită eșecului.
Adevărul e că pentru ei cel mai rău lucru ar fi să li se ofere
o cale de ieșire. N-ar ști ce să facă dacă n-ar mai avea o ocupa¬
ție. Activitatea neîntreruptă a devenit pentru ei ceva normal, o
a doua natură, o filozofie de viață. Le place să se lamenteze și să
fie compătimiți, însă, mai mult ca sigur, nu vor nici o schimbare,
îndrăznește să spui asta unui om mânat și-ai să-l vezi ieșindu-și
din fire.
Cam așa arată omul mânat. Nu prea ne încântă, ce-i drept. Ceea
:e mă deranjează pe mine în toată treaba asta e că mare parte din
lumea noastră e condusă de astfel de oameni. Am creat un sistem
la baza căruia se află acești indivizi. Și, fie că e vorba de economie,
de biserici sau de propriul nostru cămin, creșterea ființei lăuntrice
e sacrificată de dragul realizărilor și acumulării.
46 Ordine în universul interior

Pastori mânați de ambiție s-au înconjurat de o armată întrea¬


gă de asistenți și lideri laici din dorința de a conduce organizații
mai mari, mai grozave și mai renumite. Există oameni de afaceri
care se pretind creștini și care au o bună reputație în biserică, dar
sunt necruțători la serviciu, solicitând și storcând oamenii până la
ultimul strop de energie, pentru ca ei să se poată bucura de laurii
victoriei, să acumuleze mai mult sau să-și facă un renume.
De curând, un om de afaceri s-a convertit prin mărturia unui
credincios care îmi este bun prieten. Nu mult timp după ce s-a ho¬
tărât să-L urmeze pe Isus Hristos i-a trimis o scrisoare lungă celui
care îl condusese la credință. în ea, îi descria dificultățile pe care i
le crea firea lui ambițioasă. Am cerut permisiunea să dezvălui ci¬
titorilor o parte din scrisoarea lui, pentru că ilustrează atât de viu
felul de a fi al omului mânat. Iată ce scria el:

Cu câțiva ani în urmă traversam o perioadă de profundă ne­


împlinire. Cu toate că aveam o soție frumoasă și trei copii
minunați, cariera mea era în declin. Aveam puțini prieteni,
băiatul cel mare avea probleme cu învățătura - începea să
neglijeze școala - eu sufeream de depresie, iar la noi în casă
erau mari tensiuni și multă nemulțumire. Atunci mi s-a ivit
posibilitatea să plec în străinătate, unde am rămas să lucrez
pentru o companie. Această ocazie nouă era atât de bineveni¬
tă din punct de vedere financiar și profesional, încât i-am dat
prioritate, lăsând toate celelalte pe locul doi. Am făcut multe
lucruri greșite (adică păcătoase) pentru a fi promovat și pen¬
tru a reuși pe plan profesional. Le-am justificat prin avanta¬
jele ce reveneau familiei mele (bunăstare materială etc.) - și
am ajuns să mă mint pe mine și pe ai mei și să îmbrățișez răul
în multe feluri.
Situația a devenit intolerabilă pentru soția mea care, îm¬
preună cu copiii, s-a întors în Statele Unite. Eu nici atunci nu
m-am luminat, nu vedeam ce se petrecea cu mine. Succesul,
salariul, cariera - toate erau în ascensiune. Eram prizonier
într-o colivie de aur... (s.n.)
Cu toate că atâtea lucruri bune se întâmplau în jurul meu,
în mine totul se năruia. Luciditatea și capacitatea de a lua
decizii îmi erau afectate. Evaluam alternativele, analizând
Prizonier într-o colivie de aur 47

în permanență diferitele opțiuni, încercând întotdeauna să o


aleg pe cea care mă putea propulsa mai rapid spre reușită.
Undeva, în sufletul meu, simțeam că greșesc. Mergeam la bi¬
serică, dar cuvintele treceau pe lângă mine fără să mă atingă.
Eram prea prins de-ale mele.
Cu câteva săptămâni în urmă, după un scandal de propor¬
ții în familie, am plecat fără să mai stau pe gânduri și m-am
mutat la hotel unde timp de nouă zile m-am chinuit să găsesc
o ieșire din impas. Cu cât mă străduiam mai mult, cu atât de¬
veneam mai agitat. Am început să-mi dau seama că, de fapt,
nu mai eram un om viu, că mare parte din viața mea plutea
de fapt în întuneric. Și, pe deasupra, nu vedeam nici o cale de
ieșire. Singura soluție pe care o vedeam era să fug și să mă
ascund, s-o iau de la început într-un alt loc, să rup toate legă¬
turile cu prezentul.

Tragedia acestui om ajuns în fundul prăpastiei are totuși un


final fericit. La scurt timp după întâmplarea de la hotel a desco¬
perit dragostea lui Dumnezeu și puterea ei de a-i schimba viața
din temelii. Și omul, cândva mânat de propriile ambiții, a devenit
ceea ce vom numi în capitolul următor un om chemat și a ieșit din
colivia lui de aur.
în Biblie întâlnim puțini oameni care să ilustreze mai bine
omul mânat decât Saul, primul rege al Israelului. Spre deosebire
de istorisirea precedentă, care a avut un final fericit, aceasta are un
sfârșit tragic, pentru că Saul n-a scăpat niciodată din colivia lui de
aur. Tot ce-a făcut a dus la creșterea stresului sub care se afla. Și în
cele din urmă l-a distrus.
Prezentarea pe care Biblia i-o face lui Saul trebuie să ne averti¬
zeze că acest individ avea anumite carențe care, dacă nu erau tra¬
tate în lumea sa interioară, urmau să îl facă nu peste multă vreme
să piardă controlul asupra propriei persoane.
Era un om din Beniamin, numit Chis, fiul lui Abiel, fiul lui
Țeror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, fiul unui Beniamit, un om
tare și voinic. El avea un fiu cu numele Saul, tânăr și frumos,
mai frumos decât oricare din copiii lui Israel. Și-i întrecea pe
toți în înălțime de la umăr în sus (1 Samuel 9:1-2).
48 Ordine in universul interior

Când și-a început domnia, Saul poseda trei însușiri pentru care
n-avea nici un merit personal. Ele puteau deveni fie un avantaj, fie
un handicap. Totul depindea de felul în care înțelegea să le folo¬
sească, iar folosirea lor depindea de ordinea care-i guverna univer¬
sul interior.
Care sunt cele trei însușiri? în primul rând, bogăția, în al doi¬
lea rând, o înfățișare atrăgătoare și, în al treilea rând, o statură
falnică. Toate acestea țin de aspectul exterior. Deci, prima im¬
presie este că Saul era superior celorlalți. Toate cele trei însușiri
atrăgeau atenția și îi aduceau avantaje imediate. (De fiecare dată
când mă gândesc la darurile înnăscute ale lui Saul, îmi amintesc
de președintele unei bănci care îmi spunea cu ani în urmă: „Mac­
Donald, ai face o carieră strălucită în afaceri, dacă ai fi cu 15 cen¬
timetri mai înalt.“) Și, ceea ce e și mai important, aceste însușiri
i-au creat un farmec aparte care l-a ajutat să izbândească într-o
primă etapă, fără a fi nevoit să-și cultive o inimă înțeleaptă sau o
statură duhovnicească. El a fost ceea ce numim „un tânăr promi¬
țător”.
Pe măsură ce se deapănă povestea lui Saul, aflăm și alte lucruri
despre el, care ar fi putut fie să contribuie la reușita lui, fie să îi
grăbească sfârșitul. Ni se spune, de pildă, că era un bun orator.
Când i s-a dat șansa să vorbească mulțimilor, a fost cât se poate
de convingător. Parcă totul fusese aranjat ca el să-și consolideze
puterea și să primească recunoașterea propriei superiorități fără
să trebuiască să-și dezvolte universul interior mai întâi. Ei bine,
tocmai aici se ascunde pericolul care îl pândea!
Când Saul a ajuns rege al Israelului, s-a bucurat prea mult de
un succes rapid. Se pare că asta l-a făcut să uite că totul în viață are
o limită. Nu s-a gândit că are nevoie de sfătuitori, că trebuie să-și
clădească o relație cu Dumnezeu sau chiar că avea niște responsa¬
bilități față de supușii lui. Semnele caracteristice omului mânat au
început să iasă la iveală.
Saul a devenit un om ocupat; a început să dorească noi teri¬
torii. De aceea, când s-a aflat în fața unei bătălii cu filistenii, duș¬
manii cei mai mari ai Israelului în acea vreme, și profetul Samuel
întârzia să apară pentru a aduce jertfele cuvenite la Ghilgal, Saul
și-a pierdut răbdarea. Simțea că orice amânare i-ar fi dat planul
Piizanier înti'-o colivie de aur 49

peste cap. Și cum a găsit el de cuviință să procedeze? Aducând el


însuși jertfele. Zis și făcut!
Care a fost rezultatul? O încălcare gravă a legământului cu Dum¬
nezeu. Doar profeții, cum era Samuel, aveau dreptul să aducă jertfe¬
le, nicidecum regii, nici chiar marele Saul. Numai că el uitase acest
lucru, pentru că s-a considerat o persoană foarte importantă.
Din acel moment, domnia lui Saul a intrat în declin. „Dar acum
domnia ta nu va dăinui. Domnul Și-a ales un om după inima Lui“
(1 Samuel 13:14). Acesta este sfârșitul de care au parte majoritatea
oamenilor mânați de ambiție, de orgoliu.
Lipsit, din acel moment, de binecuvântarea și ajutorul lui Dum¬
nezeu, firea independentă și ambițioasă a lui Saul a început să se
vadă tot mai mult. Curând și-a irosit toată energia în încercarea de
a-și păstra tronul în fața tânărului David, care-și atrăsese simpatia
poporului.
Scripturile menționează câteva dintre accesele de furie ale lui
Saul, care l-au dus la manifestări necontrolate, dar și la autocom­
pătimire. Spre sfârșitul vieții, a ajuns să nu mai fie stăpân pe sine,
vedea pretutindeni doar dușmani. De ce? Pentru că, de la început,
el a fost un om mânat, care nu a cultivat niciodată ordinea în lumea
sa lăuntrică.
Mă întreb ce punctaj ar fi acumulat Saul pe diagrama lui Tho­
mas Holmes. înclin să cred că ar fi îngroșat rândurile victimelor
atacului de cord. Dar el nu și-a analizat niciodată starea, fie prin
intermediul unei diagrame, fie dând curs mustrărilor pe care Dum¬
nezeu ar fi dorit să le audă în forul său interior. Saul n-ar fi rezistat
mult în grupul celor doisprezece ucenici aleși de Isus. Propriile lui
porniri erau prea greu de ținut în frâu. Dorința lui de a deține toată
puterea l-a făcut să întoarcă spatele celor mai apropiați susținători
și l-a determinat să ia o serie de hotărâri pripite, conducându-1 în
final spre o moarte umilitoare. A fost întruchiparea clasică a omu¬
lui mânat.
în măsura în care ne recunoaștem în această descriere, trebuie
să trecem la treabă în universul nostru interior. Căci o lume interi¬
oară măcinată de porniri nestăpânite nu va fi în măsură să distingă
chemarea lui Hristos. Neliniștea și durerea pricinuite de stres vor
fi prea mari.
50 Ordine în universul interior

Din nefericire, societatea actuală este plină de oameni ca și


Saul, prizonieri în colivii de aur, dornici să acumuleze, să se afir¬
me, oameni dornici de onoruri. Din păcate, și bisericile noastre
sunt pline de astfel de oameni. Multe biserici au ajuns ca fântânile
secate. în loc să fie izvoare dătătoare de energii vitale, care să-i
ajute pe oameni să crească și să-și găsească bucuria urmând calea
Domnului, ele devin surse de tensiuni. Lumea interioară a omului
mânat este dezorganizată. Oricât de aurită i-ar fi colivia, tot o cursă
rămâne; în interiorul ei nu există nimic care să dăinuiască.
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
datora faptului că, după ce am re¬
cunoscut ce anume mă motivează,
aștept liniștit să aud che¬
marea lui Hristos.
4
- **- '? wwx:r«szir>r.î^srttfrMiiM^«

Povestea tragică a unui vagabond


care a reușit In afaceri

Când perechea despre care vă voi povesti a intrat în biroul meu,


la prima vizită, cei doi s-au așezat pe scaune cât mai departe unul
de celălalt. Era evident că nu se agreau deloc, cel puțin în mo¬
mentul respectiv. Și totuși, scopul nostru era să salvăm o căsnicie
- a lor.
Din câte am înțeles, ea îi cerea lui să părăsească locuința. Când
am întrebat-o care e motivul, mi-a spus că era singura soluție pen¬
tru a fi pace în casă, permițând astfel restului familiei să ducă o
viață normală. Nu se punea problema infidelității sau a certurilor.
Pur și simplu nu era pregătită să trăiască alături de el tot restul
vieții, date fiind temperamentul și sistemul lui de valori.
Dar el nu voia să plece. De fapt, spunea că era uluit de conclu¬
zia la care ajunsese ea. La urma urmelor, el era cel care se îngrijea
de bunăstarea familiei; casa lor era suficient de mare și era situată
într-un cartier select. Copiii aveau tot ce-și doreau. Era foarte greu
de înțeles, spunea el, de ce voia ea să pună capăt căsniciei lor. Unde
mai pui că erau și creștini! El crezuse întotdeauna că, pentru ei,
nici măcar nu se putea pune problema unui divorț. M-au întrebat
dacă nu le puteam rezolva eu problema.
54 Ordine în universul interior

Povestea a început să prindă contur. Mi-am dat seama că


aveam în față un om mânat și pe soția sa. Prețul pe care îl plătea
pentru comportamentul lui era familia, căsnicia, sănătatea. Lim¬
bajul trupului lor îmi spunea că aveau un mariaj practic terminat.
Că familia lor era ruinată mi-am putut da seama din relatările cu
privire la atitudinea copiilor. Iar faptul că sănătatea lui era ame¬
nințată reieșea clar din tot ce mi-a spus despre ulcerul lui, despre
migrenele și durerile pe care le simțea uneori în piept. Povestea
continua să se deruleze.
Fiind proprietar de firmă, era liber să lucreze cât poftea: nouă¬
sprezece, douăzeci de ore pe zi. Și, din cauza acestor responsabili¬
tăți, nu și-a prea făcut datoria de părinte. De obicei, pleca de-acasă
înainte ca ceilalți să se fi sculat din pat și rareori venea acasă înain¬
te ca băiatul cel mic să fi adormit. Dacă lua parte la vreo masă în fa¬
milie, părea îmbufnat și preocupat. Nu era ceva neobișnuit ca el să
fie sunat la telefon în timpul cinei și să fie ținut de vorbă timp de o
oră, pentru a rezolva o problemă sau pentru a perfecta o vânzare.
A recunoscut că, atunci când surveneau conflicte, era cuprins
de accese de furie; în discuții, era tăios și îi intimida pe cei din jur.
în societate, se plictisea repede și avea tendința de a se retrage și
de a bea prea mult. Când era întrebat despre prieteni, nu putea da
decât numele partenerilor de afaceri. Și, provocat la o discuție de¬
spre lucruri importante, în afară de munca sa, nu îi venea în minte
altceva decât mașina lui sport, barca cu motor și biletele de meci la
Red Sox - numai lucruri neînsuflețite, nici măcar un singur om. Și,
culmea ironiei, de obicei era prea ocupat pentru a se putea bucura
de toate aceste lucruri!
Aveam de a face cu un om din al cărui univers interior lipsea cu
desăvârșire ordinea. Exteriorul era mai important pentru el. Chiar
el admitea faptul că viața lui era un șir de activități și realizări.
Niciodată nu făcea destul; nu câștiga niciodată suficient pentru a fi
mulțumit. Totul trebuia să sporească, să se îmbunătățească, să de¬
vină mai impresionant. Ce anume îl impulsiona? Exista oare vreo
posibilitate să-și ordoneze viața interioară?
După mai multe discuții, am început să-mi fac o idee despre
energia extraordinară care îl determina să ducă o viață ce distru¬
gea tot ce era în jur. în mijlocul uneia dintre întâlnirile noastre,
Povestea tragică a unui vagabond 55

l-am întrebat despre tatăl lui. Dintr-o dată, s-a schimbat la față.
Oricine ar fi putut observa că atinsesem un punct nevralgic.
A urmat povestea unei mari suferințe. Am aflat că tatăl său fu¬
sese un om de un sarcasm și de-o ironie acerbe. Cât era ziua de
lungă, îi spunea fiului său: „Ești un vagabond! N-o să se aleagă
nimic de tine niciodată!“ Acest lucru a fost repetat de-atâtea ori,
încât s-a întipărit în forul interior al tânărului ca o inscripție cu
fierul înroșit.
Acum aveam în față un om de patruzeci de ani, care făcuse în
mod inconștient un legământ pe viață. El s-a ambiționat să dove¬
dească faptul că eticheta pe care i-o lipise tatăl lui nu era corectă.
Trebuia să demonstreze, dincolo de orice umbră de îndoială, că nu
era un vagabond. Aceasta a devenit preocuparea esențială a vieții
sale, fără măcar să-și dea seama.
Ca să contrazică părerea tatălui său trebuia să muncească pe
brânci, să obțină venituri mari, într-un cuvânt, bunăstare. Toate
acestea s-au conturat pentru tânăr într-un mănunchi de scopuri.
El voia să demonstreze că era foarte muncitor prin faptul că era
în stare să aibă propria companie, cea mai bună în branșa lui. Fir¬
ma îi aducea venituri importante, chiar dacă o parte din bani erau
„murdari11. Vila, mașina sport, biletele în cele mai bune loje erau o
dovadă palpabilă care infirma calificativul pus de tatăl său. Astfel
a devenit interlocutorul meu un om mânat, împins de dorința de a
câștiga respectul și dragostea tatălui său.
Pentru că obiectivele sale ținteau spre exterior, nu apăruse ne¬
voia cultivării lumii interioare. Relațiile cu oamenii nu erau im¬
portante; totul era jertfit pe altarul victoriei. Sănătatea sufletului
trecea pe plan secundar; tot ce conta era vigoarea fizică. Odihna
nu era necesară; în schimb era necesar un program prelungit de
muncă. Iar cunoașterea adecvată și înțelepciunea nu reprezentau
o valoare; în schimb, metodele de vânzare și inovațiile asupra pro¬
duselor, da.
El pretindea că toate făceau parte din dorința lui de a asigura
cele necesare familiei. Dar, treptat, am început să descoperim îm¬
preună că, de fapt, el dorea să câștige aprecierea și acceptarea tatălui
său. Dorea să-l audă în cele din urmă pe tatăl său spunând: „Fiule,
nu ești un vagabond; m-am înșelat foarte tare în privința ta.“
56 Ordine în universul interior

Situația era cu-atât mai ciudată cu cât acel tată greu de mulțumit
murise deja de câțiva ani. Totuși, fiul, acum în floarea vârstei, continua
să muncească pentru a câștiga respectiva acceptare. Ceea ce începuse
prin a fi un obiectiv a devenit o obsesie de care nu se putea dezbăra.

De ce există oameni mânați?


De ce există atâția oameni mânați? Prietenul meu ilustrează perfect
unul dintre motive. El e reprezentantul tipic al celor care au cres¬
cut într-un mediu în care cuvântul „bravo“ nu este rostit nicio¬
dată. Când aprecierea și acceptarea lipsesc, nu e deloc neobișnuit
pentru cel ce tânjește după prețuirea celor din jur să conchidă că
mai multă muncă, o mai mare acumulare de simboluri care, im¬
plicit, semnifică reușita sau recunoașterea generală, vor convinge
un părinte zgârcit în aprecieri să spună în cele din urmă: „Fiule,
la urma urmelor, nu ești un pierde-vară. Sunt foarte mândru de
tine.“
Mulți oameni cu funcții importante au în comun astfel de an¬
tecedente și acest soi de nesiguranță. Unii par oameni cumsecade,
fac lucruri bune și sunt elogiați pentru acțiunile lor altruiste; reali¬
tatea este însă că ei sunt motivați de speranța că vor câștiga accep¬
tarea și încurajarea unei persoane care a jucat un rol important în
trecutul lor. Și, dacă nu le pot obține, li se dezvoltă o extraordinară
dorință de a fi elogiați, de a se îmbogăți, de a fi puternici, pe care o
satisfac apelând la alte surse, în încercarea de a compensa ceea ce
au pierdut. Totuși, rareori ajung să fie mulțumiți. Aceasta pentru
că demersul are loc pe plan material, iar lumea interioară e lăsată
deoparte, vidă. Aici e marea problemă!
O altă sursă o reprezintă trăirea de timpuriu a unei mari frus¬
trări sau a sentimentului de rușine. în cartea sa, Creative Suffe­
ring [Suferința creatoare] (Harper & Row, New York, 1983), Paul
Toumier arată că, în ultimele secole, un număr foarte mare de li¬
deri politici au fost orfani. Crescând într-un cadru din care lipsea
dragostea și căldura părintească, se pare că ei au încercat să umple
acest gol prin grija față de mase. în spatele ambiției de a deține
puterea poate sta, pur și simplu, nevoia de afecțiune. Dar, în loc să
Povestea tragică a unui vagabond 57

și-o împlinească prin organizarea lumii interioare, au preferat s-o


rezolve la nivelul celei exterioare.
Oamenii mânați pot proveni și din medii în care a existat un
sentiment acut de rușine sau jenă. în cartea lui de-o mare since¬
ritate, The Mart Who Could Do No Wrong [Omul care nu putea
face rău] (Chosen Books, Lincoln, Va., 1981), pastorul Charles
Blair își descrie copilăria petrecută în Oklahoma, în perioada crizei
economice. Blair evocă amintirea dureroasă a zilelor când trebuia
să străbată zilnic orașul până acasă, trăgând după el căruciorul cu
lapte primit ca ajutor guvernamental. Când ajungea cu căruciorul
pe strada lor, era silit să îndure batjocura băieților de-o seamă cu
el. Din agonia acelor momente s-a născut în el hotărârea fermă de
a nu mai face niciodată o asemenea muncă, care echivala în ochii
lui cu o mare înjosire.
Tot aici, Blair povestește ce s-a petrecut în timpul unei plim¬
bări de neuitat alături de o fată la care ținea. Pe neașteptate, un
băiat cu o bicicletă nouă s-a oprit lângă ei, invitând-o pe fată cu
el. Fără să ezite, fata a sărit pe locul din spate, lăsându-1 pe Blair
singur, în urma lor. Umilința resimțită în acel moment a născut în
sufletul lui dorința de a avea și el într-o bună zi ceva asemănător
acelei biciclete, dorința de a avea mijloace materiale prin care să-i
impresioneze pe cei din jur, câștigându-le atenția și loialitatea.
Și acele hotărâri, venite din forul lui interior, i-au îndrumat în
mod hotărâtor pașii în viață. Ele au alimentat o ambiție care, după
spusele autorului, l-a trădat. Mai târziu, a vrut să posede cel mai
luxos automobil, să fie pastorul celei mai frumoase și mai mari bi¬
serici și să aibă cele mai elegante haine. Toate acestea erau meni¬
te să dovedească faptul că reușise să depășească perioada grea a
crizei din Oklahoma. Nu era un nimeni; nu era sărac. Poftim, uite
dovada!
Charles Blair fugea de ceva înspre altceva. Cu toate că pornirile
lui erau camuflate de tot felul de motivații spirituale, menite să
impresioneze, și cu toate că lucrarea îi era încununată de-o mare
reușită, undeva, în forul lui interior, mai persistau urmele adânci
ale trecutului. Și, deoarece suferința din trecut a rămas ca un ele¬
ment sortit să perturbe universul lui interior, ea a ieșit mereu la
suprafață, punându-și amprenta pe hotărârile și pe sistemul lui de
58 Ordine în universul interior

valori și împiedicându-1 să vadă ce se petrecea cu viața lui, ajunsă


la o mare răscruce. Rezultatul final: o catastrofă - eșecul, rușinea
și umilința publică.
Trebuie însă adăugat că el și-a revenit și acest lucru demon¬
strează faptul că există o speranță și pentru cei mânați. Charles
Blair, omul mânat de odinioară, cel care încerca să scape de ru¬
șinea trecutului, este acum un om chemat, care merită admirația
prietenilor săi. Din tot ce am citit, cred că povestea lui e una dintre
cele mai pline de semnificații. Ar trebui să figureze pe lista de lec¬
turi obligatorii a oricărui om cu funcție de răspundere.
în sfârșit, unii oameni se dezvoltă intr-un mediu în care a fi
mânat este un mod de viață. într-o carte intitulată WealthAddic­
tion [Dependent de bogăție], Philip Slater descrie mediul în care
au copilărit mai mulți miliardari. în aproape fiecare relatare există
dovezi care atestă că, încă din copilărie, acești oameni au făcut din
acumularea de obiecte și din manipularea altora o sursă de amu¬
zament. Nu cunoșteau aproape deloc joaca de dragul distracției.
Știau doar să câștige, să acumuleze. Așa văzuseră la părinții lor și,
prin urmare, li se părea unicul mod de viață. Așadar, ambiția lor de
a deveni bogați și puternici își avea rădăcinile în trecut.
Pentru acești oameni, noțiunea de univers interior ordonat
nu-nseamnă mai nimic. Singurul lucru care merită atenție este ca¬
drul public al vieții, unde lucrurile pot fi apreciate cantitativ, pot fi
admirate și folosite.
Desigur, omul mânat poate proveni din multe alte medii, iar
cele de până acum sunt doar câteva exemple. Un singur lucru este
valabil în toate cazurile: oamenii mânați nu știu niciodată să se bu¬
cure de liniștea unui univers interior aflat în ordine. Scopurile lor
imediate țintesc în afară, au în vedere aspectul material și cantita¬
tiv. Orice altceva pare ireal, lipsit de sens. Și totul trebuie păstrat
cu orice preț, așa cum a făcut Saul, care a crezut că puterea e mai
importantă decât prietenia lui strânsă cu David.
Aș vrea să ne lămurim în privința unui lucru când vorbim de¬
spre oamenii mânați. Nu îl includem aici doar pe omul de afaceri
care se vrea mereu în frunte sau pe sportivul de performanță. Vor¬
bim aici despre ceva mai atotprezent decât dependența de muncă.
Oricare dintre noi se poate analiza și poate constata dintr-odată că
Povestea tragică a unui vagabond 59

a fi mânat a devenit modul nostru de viață. El se poate materiali¬


za în dorința de a ne consolida renumele de buni creștini, de a trăi
o experiență spectaculoasă pe plan spiritual, de a ocupa o funcție
înaltă care, departe de a fi motivată de dorința de a sluji, e doar un
pretext pentru a-i domina pe cei din jur. O simplă gospodină, un
elev, oricare dintre noi, poate fi un om mânat.

Există șanse de îndreptare?


Poate un om mânat să se schimbe? Cu siguranță! Procesul de
schimbare începe în momentul în care un astfel de om își dă seama
că acționează sub imperiul unor ambiții personale, nicidecum pe
baza unei chemări. Această descoperire este înlesnită de obicei de
lumina intensă, pătrunzătoare, pe care o aduce întâlnirea cu Hris­
tos. Așa cum au descoperit și cei doisprezece ucenici, întâlnirea
cu Isus a scos la lumină toate manifestările și rădăcinile acestor
impulsuri.
Pentru a rezolva problema, omul trebuie să facă o apreciere
obiectivă a motivațiilor și sistemului său de valori, așa cum a fost
nevoit și Petru să o facă în „confruntările” sale periodice cu Isus.
Cei care vor să se elibereze de propria lor dorință de afirmare vor
trebui să asculte de îndrumătorii spirituali care ne vorbesc azi în
Numele lui Hristos.
S-ar putea să fie nevoie de renunțări pentru a învăța smerenia,
de o disciplină care presupune despărțirea de anumite lucruri, nu
neapărat dăunătoare, dar care ne-au dominat printr-o întrebuin¬
țare improprie.
S-ar putea să fie nevoie ca omul mânat să-i ierte pe unii care
în trecut n-au știut să îi ofere afecțiune și apreciere, atunci când a
avut nevoie de ele. Și toate acestea pot fi doar începutul.
Apostolul Pavel era un astfel de om înainte de a deveni creștin.
Ca tânăr mânat, a învățat plin de sârguință, a fost activ, a apărat cu
ardoare Legea, a fost prețuit de toți. Frenezia lui dinainte de con¬
vertire amintea de cea a unui maniac. Era mânat spre un scop ilu¬
zoriu; mai târziu, privind înapoi la fostul său mod de viață, cu toate
dorințele sale de nestăpânit, spunea că totul a fost „o pierdere”.
6o Ordine în universul interior

Pavel a fost un om mânat până când Hristos l-a chemat. Știm


că, în momentul în care Pavel a căzut în genunchi înaintea Dom¬
nului, pe drumul Damascului, în universul lui interior a avut loc
o explozie eliberatoare. Ce schimbare imensă de la ambiția care-1
mânase spre Damasc, în încercarea de a rade creștinismul de pe
fața pământului, la acel moment de răscruce, când, într-o totală
supunere, L-a întrebat pe Isus Hristos: „Ce să fac, Doamne?” Un
om mânat a fost convertit într-un om chemat.
Aș fi vrut ca acel fenomen să se fi petrecut și în interlocutorul
meu, pe care soția îl presa acum să părăsească locuința. Am discu¬
tat de nenumărate ori despre dorința lui nepotolită de a învinge, de
a câștiga, de a impresiona. Au fost câteva situații în care am crezut
că mi-a înțeles mesajul, lăsându-mi impresia că făcuse progrese.
Eram chiar convins că avea de gând să-și deplaseze centrul de gre¬
utate al vieții dinspre exterior spre interior.
Aproape că-1 vedeam, în imaginația mea, căzând în genunchi
înaintea lui Hristos, renunțând la ambiții, vindecat de toate acele
amintiri dureroase provocate de un tată care îi inoculase ideea că
este un ratat. Cât de mult îmi doream ca prietenul meu, vagabon¬
dul care răzbătuse în viață, să devină un ucenic chemat de Hristos,
nicidecum un om mânat mereu de ambiția de a acumula realizări
pentru a demonstra ceva.
Dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată și, în cele din urmă,
am pierdut legătura cu el. Ultima dată când am auzit despre el, am
aflat că ambiția l-a costat tot ce-a avut: familia, căsnicia, afacerile.
Căci l-a mânat direct în mormânt.
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
datora faptului că mă consider
ispravnicul lui Hristos, și nu
stăpân peste țelul, rolul
și identitatea mea.
5

Viata trăită ca om chemat


f

în cartea sa, A Casket of Cameos [Sicriul medalioanelor], F. W. Bo­


reham reflectează asupra credinței unchiului Tom, personajul lui
Harriet Beecher Stowe. Bătrânul sclav fusese strămutat din ținutul
lui, Kentucky, și îmbarcat pe un vapor spre o destinație necunos¬
cută. A fost un moment de mare răscruce și, spune Boreham: „Cre¬
dința unchiului Tom se clătina. I se părea că, părăsind-o pe mătușa
Chloe, pe copii și pe vechii lui tovarăși, îl părăsea pe Dumnezeu! “
După ce adormi, sclavul avu un vis. „Visa că era din nou înapoi
și că micuța Eva îi citea din Biblie. îi auzea chiar glasul: «Dacă
vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă
vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde. Căci
Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul
tău!»“ Boreham continuă:

Ceva mai târziu, sărmanul Tom avea să sufere groaznicele


lovituri de bici ale stăpânului său. „Dar, spune d-na Stowe,
lovitw’ile atingeau acum numai învelișul omului, nu și inima
lui, ca mai înainte. Deși Tom se supusese, Legree nu putea să
nu-și dea seama că-și pierduse oarecum din puterea pe care
o avusese asupra lui. în timp ce negrul dispăru în colibă, iar
el își întorcea brusc calul, mintea lui fu străfulgerată de una
64 Ordine in universul interior

din acele săgeți pe care conștiința le trimite în sufletul omu¬


lui înrăit înțelese dinti'-o dată limpede că Dumnezeu stătea
între el și victima lui și-L hulit‘ (s.n.).*

Omul chemat

Pentru a face o distincție între oamenii mânați și cei chemați, vom


analiza încrederea pe care fiecare dintre ei o posedă. Oamenii mâ¬
nați se bazează pe o încredere dobândită prin tenacitate, zi de zi.
Dar, adesea, atunci când se așteaptă cel mai puțin, evenimentele
ostile urzesc un complot, aducând cu sine posibilitatea unui co¬
laps. Cei chemați au o forță izvorâtă din interior, o perseverență și
o putere care nu pot fi perturbate de loviturile din afară.
Oamenii chemați pot proveni din cele mai neașteptate medii și
par a fi înzestrați cu calități dintre cele mai neobișnuite dar, fiind
modești, pot trece neobservați și neapreciați. Să privim din nou la
cei pe care i-a ales Hristos: puțini dintre ei ar fi putut candida pen¬
tru poziții înalte în ierarhia religioasă sau economică a vremii. Ade¬
vărul e că nici nu se pricepeau la așa ceva, pentru că erau oameni de
rând. însă Hristos i-a chemat și totul s-a schimbat pentru ei.
Decât să trăiască mânați, unii sunt atrași de mâna întinsă 2
unui Tată care-i cheamă. Aceste chemări se pot auzi de obicei în­
tr-un univers interior în care domnește ordinea.

Ioan - imaginea omului chemat de Dumnezeu


Ioan Botezătorul ilustrează perfect omul chemat de Dumnezeu. E
a avut curajul să le spună evreilor din vremea sa că trebuie să re¬
nunțe la pretenția că sunt neprihăniți în ochii lui Dumnezeu doai
în virtutea originii lor etnice și, mai ales, să admită necesitatea une
pocăințe spirituale și morale. Botezul, spunea el, urma să dovedeas
că schimbarea lor autentică. Era deci de așteptat ca toți să adopte (

* Frank W. Boreham, A Casket of Carne os, 1924, reeditare, Judson, Valley Forge, Pa
1950, p. 266.
Viața trăită ca om chemat 65

anumită poziție față de Ioan. El nu vorbea niciodată pe ocolite. Nu-ți


rămânea decât să-l iubești sau să-l urăști; de altfel, a și fost decapitat
de unul care l-a urât. Dar nu înainte de a-și fi terminat lucrarea.
Ioan, omul chemat de Dumnezeu, este opusul lui Saul, bărba¬
tul mânat de ambiție. Se pare că Ioan și-a intuit de la bun înce¬
put destinul extraordinar, a simțit în adâncul lui că Dumnezeu l-a
ales pentru o anume lucrare. Acest contrast dintre el și Saul poate
fi remarcat mai ales atunci când identitatea și siguranța izvorâtă
din chemarea fiecăruia dintre ei sunt supuse amenințărilor. Saul
cel bătăios a reacționat violent, luptând împotriva unor presupuși
dușmani, convins fiind că păstrarea puterii și menținerea tronului
depindeau doar de el.
Cu Ioan, lucrurile stau cu totul altfel. Urmăriți-1 cum primește
vestea că i-ar fi scăzut faima. Să presupunem, doar de dragul de a
dramatiza, că Ioan e pe punctul de a-și pierde slujba. Secvența pe
care o am eu în minte începe după ce Ioan L-a prezentat pe Hris­
tos mulțimilor și acestea își îndreaptă dragostea spre „Mielul lui
Dumnezeu^ (Ioan 1:36). I se aduce la cunoștință lui Ioan faptul că
mulțimile, și chiar unii dintre ucenicii lui, merg după Isus, ascul¬
tă învățăturile Lui și primesc botezul prin ucenicii Lui. Se pare că
oamenii care i-au adus lui Ioan vestea că faima lui e în descreștere
sperau să aibă ocazia de a vedea o reacție de supărare cât de mică
la Ioan. Dar, spre marea lor dezamăgire, n-a fost așa.
Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înșivă îmi
sunteți martori că am zis: „Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis
înaintea Lui.“ Cine are mireasă este mire; dar prietenul mire¬
lui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul
mirelui: și această bucurie, care este a mea, este deplină. Tre¬
buie ca El să crească, iar eu să mă micșorez (Ioan 3:27-30).

Cei chemați înțeleg că sunt ispravnici


Observați concepția de viață a lui Ioan bazată pe isprăvnicie. Cei
care i-au adresat întrebarea au pornit de la presupunerea că mul¬
țimile i-au aparținut cândva lui Ioan, că el le-a câștigat prin darul
66 Ordine în universul interior

lui de a convinge. Și, dacă presupunerea lor era întemeiată, atunci


Ioan pierdea intr-adevăr ceva: statutul lui de mare profet.
Nu acesta era însă și punctul de vedere al lui Ioan. El știa că
nu-i aparținuse nimic niciodată, cu atât mai puțin oamenii. Ioan
gândea ca un ispravnic și orice om chemat de Dumnezeu procedea¬
ză la fel. Sarcina ispravnicului este doar aceea de a conduce trebu¬
rile cum se emane în locul proprietarului, până când acesta revine
pentru a prelua conducerea. Ioan a știut de la început că mulțimea
care îl părăsea pentru Isus nu fusese niciodată a lui. Dumnezeu i-o
dăduse în grijă pentru o vreme, iar acum venise să o ia din nou în
primire. Ioan a înțeles și a acceptat această realitate.
Ce diferență între Ioan și Saul, care a acționat în baza presupu¬
nerii că tronul lui Israel era al lui și că putea să facă tot ce voia cu
el! Credea că, dacă ai ceva, trebuie să ții cu dinții de acel lucru, să îl
păzești cu orice preț. Dar Ioan nu vedea lucrurile așa. Prin urmare,
când a venit Hristos să ia în stăpânire mulțimile, Ioan a fost bucu¬
ros să-I cedeze locul.
Felul în care și-a înțeles Ioan menirea de ispravnic ne aduce
în atenție un principiu actual de mare importanță. Ceea ce erau
masele pentru el pot fi pentru noi cariera, bunurile, înzestrări¬
le noastre naturale sau spirituale, sănătatea. Oare toate astea ne
aparțin sau noi doar le administrăm în Numele Celui ce ni le-a
dat? Oamenii mânați consideră că sunt ale lor de drept, oamenii
chemați nu. Când oamenii mânați pierd aceste lucruri, se declan¬
șează o criză majoră. Când le pierd cei chemați, nu se schimbă
nimic. Lumea lor interioară rămâne aceeași, poate devine chiar
mai trainică.

Oamenii chemați știu exact cine sunt


La Ioan se observă o a doua calitate a oamenilor chemați: con¬
știința propriei identități. Vă amintiți, le-a zis el, că v-am spus ade¬
sea că nu sunt eu Hristosul. Faptul că știa cine nu este era primul
pas spre a ști cine este. Ioan nu-și făcea iluzii cu privire la propria
identitate. Aceasta fusese deja confirmată în forul său interior.
Prin comparație, cei a căror lume interioară e în dezordine tind
să aibă o identitate neclară. Pot să aibă o incapacitate crescândă
Viața trăită ca om chemat 67

de a face deosebire între identitatea personală și rolul pe care-1 în¬


deplinesc. Nu mai fac distincție între ceea ce fac și ceea ce simt.
De aceea, celor ce au avut puterea în mâini le este foarte dificil să
renunțe la ea și, adesea, vor lupta până la moarte pentru păstrarea
ei. De aceea pensionarea e atât de grea pentru mulți. Așa se explică
și depresiile pe care le suferă o mamă când ultimul copil părăsește
casa părintească.
Trebuie să reflectăm serios la problema identității, pentru că se
pare că este un subiect de mare actualitate. Ioan ar fi putut profita
ușor de naivitatea maselor în perioada lui de glorie, după cum ar fi
putut să se lase flatat de aplauzele lor. Faptul că masele au renun¬
țat la loialitatea față de preoții din Ierusalim în favoarea lui l-ar fi
putut umple de aroganță și ambiție. Nu i-ar fi fost greu deloc să
afirme că el e Hristosul, atunci când a fost întrebat cine e.
îți poți imagina destul de ușor că, un om mai puțin integru decât
Ioan, într-un moment de slăbiciune, ar fi spus: „Mă rog, nu m-am
gândit că e chiar așa cum spuneți voi, dar poate că aveți dreptate;
am în mine ceva din felul de a fi al lui Mesia. Ce-ar fi să presupu¬
nem că eu sunt Hristosul și să vedem ce-o să se întâmple?”
Dacă Ioan ar fi fost așa, poate c-ar fi reușit să păcălească pe
cineva o vreme. Dar adevăratul Ioan nici măcar n-a încercat. Forul
său interior era prea bine ordonat pentru a-i ascunde consecințele
unei false identități.
Dacă a existat un moment în care ovațiile mulțimii au răsunat
cu tărie, glasul lui Dumnezeu din interiorul lui Ioan a fost și mai
puternic. Și acea voce era mai convingătoare, pentru că Ioan in¬
staurase liniștea și ordinea în lumea lui interioară încă din anii de
solitudine.
Nu subestimați importanța acestui principiu. Astăzi, în lumea
noastră orientată spre mijloacele de informare în masă, mulți con¬
ducători buni și talentați se află permanent în fața tentației de a
începe să creadă în sloganurile propriei lor campanii publicitare.
Și, în cazul în care o fac, o fantezie mesianică le infestează treptat
personalitatea și stilul de conducere. Uitând cine sunt, ajung la
o imagine deformată a propriei identități. Ce s-a întâmplat? Au
devenit prea ocupați pentru a se mai retrage în forul lor interior
și a face ordine. Imperativele organizației devin copleșitoare, iar
68 Ordine în universul interior

laudele admiratorilor prea măgulitoare. în consecință, în agitația


care le însoțește viața publică, chemarea lui Dumnezeu se pierde
neauzită.

Oamenii chemați
sunt conștienți de misiunea lor
Analizând încă o dată răspunsul înțelept pe care l-a dat Ioan,
vom constata că profetul din deșert și-a înțeles și menirea de înain­
te-mergător al lui Hristos. Iar aceasta este încă o dimensiune a che¬
mării. Celor care au vrut să-i afle părerea despre Omul din Nazaret
care atrăgea mulțimile la El Ioan le-a spus că rolul său se asemăna
cu cel al cavalerului de onoare la o nuntă: „Cine are mireasă, este
mire; dar prietenul mirelui [acesta fiind Ioan], care stă și-l ascultă,
se bucură foarte mult când aude glasul mirelui'4 (Ioan 3:29). Rolul
cavalerului e doar acela de a sta alături de mire și de a se îngriji ca
întreaga atenție să se concentreze asupra acestuia. Ar fi nepotrivit
ca în timpul rostirii jurămintelor să se întoarcă brusc spre invitați
și să înceapă să cânte sau să țină un monolog umoristic. Se poate
spune că un cavaler și-a îndeplinit bine misiunea atunci când nu a
atras deloc atenția asupra lui, ci a îndreptat-o asupra miresei și a
mirelui.
Și tocmai acest lucru l-a făcut și Ioan. Dacă Isus Hristos era
mirele, pentru a folosi metafora lui Ioan, atunci Botezătorul a fost
cavalerul lui și nimic altceva. Acesta era scopul pentru care fusese
chemat, și el n-a râvnit la mai mult. Deci faptul că a văzut mulțimi¬
le îndreptându-se spre Isus a fost singura confirmare pe care o do¬
rea Ioan; scopul său se împlinise. Dar numai cei chemați, asemeni
acestui om, pot rămâne netulburați în astfel de împrejurări.

Oamenii chemați
înțeleg ce înseamnă devotamentul neabătut
Și, în ultimul rând, Ioan, ca om chemat, a înțeles ce înseamnă
a fi devotat. „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez44 (Ioan
3:30), le-a spus el ucenicilor. Nici un om mânat de ambițiile lui nu
ar fi putut spune ca Ioan, pentru că astfel de oameni simt nevoia să
Viața trăită ca om chemat 69

atragă atenția tot mai mult, să acumuleze tot mai multă putere, tot
mai multe bunuri materiale. Atracțiile vieții publice ar fi dus la un
spirit de competiție, dar chemarea inițială din interior s-a impus.
Ceea ce Ioan a început să facă - să îndrepte atenția spre Hristos,
Mielul lui Dumnezeu - a fost dus la bun sfârșit. îndeplinindu-și
rolul de verigă de legătură, Ioan s-a declarat mulțumit și a fost gata
să se retragă.
Aceste calități ale lui Ioan - înțelegerea faptului că era un is¬
pravnic, conștiința propriei identități, devotamentul neabătut ­
sunt specifice unui om chemat de Dumnezeu, unui om care clădeș¬
te întâi în interior sau în lumea ascunsă a inimii, pentru ca în afară
să curgă izvoarele vieții.
Ce diferență uriașă între viața regelui Saul și cea a lui Ioan Bo¬
tezătorul! Primul a dorit să apere o colivie de aur și a pierdut; al
doilea s-a mulțumit cu un loc în deșert și cu șansa de a sluji, și a
câștigat.

Pace și bucurie
Distingem la Ioan tot felul de calități demne de admirație. El
emană o pace care n-are nimic de a face cu siguranța slujbei lui.
Stau adesea de vorbă cu persoane a căror carieră s-a destrămat
dintr-o dată, din diferite motive, și care au ajuns apoi niște epave.
Reiese din aceste situații că și-au clădit toată existența în jurul ca¬
rierei lor, și nu pe fermitatea și stabilitatea unui univers interior în
care vorbește Dumnezeu.
Vedem la Ioan o bucurie care nu trebuie confundată cu varian¬
ta modernă a fericirii - o stare sufletească dependentă de reușită.
Când alții se gândeau că pe Ioan l-ar putea îngrijora perspectiva
unui final ratat, au descoperit că de fapt el era mulțumit, în ciuda
faptului că mulțimile îl părăseau. Probabil că unii din vremea lui
nu gândeau așa, însă Ioan era foarte sigur pe el, pentru că evalua
totul în primul rând în forul lui interior, acolo unde adevăratele
valori se conturează în armonie deplină cu Dumnezeu.
Ioan este, de fapt, un om chemat. El este o ilustrare pentru cu¬
vintele lui Stowe, când scria despre loviturile lui Simon Legree care
il atingeau pe unchiul Tom doar pe dinafară, nu și în inimă. Exista
70 Ordine în universul interior

ceva între Ioan și aparentul lui eșec. Acel ceva era realitatea de ne¬
contestat a chemării lui Dumnezeu, pe care Ioan o auzise în forul
său interior. Și această voce a fost mai puternică decât oricare alta.
Ea venea dintr-un loc în care domnea ordinea.

Cum ajungi un om chemat


Privind cu admirație la Ioan Botezătorul, ne punem evident între¬
barea: Cum a ajuns el să fie astfel? Care era sursa acelei hotărâri,
a acelei puteri, a acelei capacități de a privi evenimentele cu totul
altfel decât o făceau ceilalți? O sondare a trecutului său ne va ajuta
să examinăm structura și substanța vieții sale interioare.
O primă explicație pentru felul de a fi al lui Ioan trebuie că¬
utată în comportamentul părinților lui, care i-au modelat viața
de la început. Așa cum reiese din Scriptură, Zaharia și Elisabeta
erau oameni sfinți, care-au acordat toată atenția chemării lui Ioan.
Aceasta le fusese revelată prin diferite arătări angelice. Iar ei, din
primele zile, au căutat să-l familiarizeze pe Ioan cu destinul care-1
aștepta. Avem puține informații cu privire la începuturile vieții lui
în casa părinților, dar știm că ei erau oameni de-o mare integritate,
evlavioși, hotărâți.
Părinții lui Ioan trebuie să fi murit când el era încă la o vâr¬
stă fragedă. Cum a suportat această pierdere, nu știm. Dar, când
Scriptura îl menționează din nou pe Ioan, aflăm că trăia singur în
deșert, izolat de lumea căreia îi va vorbi mai târziu ca profet.
în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar - pe
când Pilat din Pont era dregător în ludea, Irod, cârmuitor al
Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei și al Trahonitei,
Lisania, cârmuitor al Abilenei, și în zilele marilor preoți Ana
și Caiafa - Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui
Zaharia în pustie. Și Ioan a venit prin tot ținutul din împre¬
jurimile Iordanului și propovăduia botezul pocăinței, pentru
iertarea păcatelor (Luca 3:1-3).
Aceste cuvinte ne introduc într-un cadru care vorbește de la
sine. Cezar era la Roma îndeletnicindu-se cu treburi importante,
ca orice împărat. Ana și Caiafa erau în Templul de la Ierusalim ve¬
Viața trăită ca om chemat 71

ghind la menținerea unei vieți religioase organizate. Și mai erau o


sumedenie de personalități politice prinse în febra unor evenimen¬
te aparent importante. Pentru ei, totul se derula în sfera puterii, a
notorietății și a relațiilor sociale.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, un om neînsem¬
nat, care trăia într-un loc neînsemnat: în deșert. De ce Ioan? Și de
ce în deșert?
îmi amintesc de cuvintele lui Herbert Butterfield, care m-au
impresionat profund:
în istorie, ca și în viață, se întâmplă nu de puține ori să întâl¬
nim oameni neinstruiți care par a fi atins o profunzime spiri¬
tuală deosebită... în timp ce alții, cu o educație solidă, îți lasă
impresia că recurg la tot felul de „acrobații* intelectuale pen¬
tru a-și ascunde golul lăuntric.*
De ce Ioan? în esență, pentru că Dumnezeu l-a chemat pe Ioan,
iar el a răspuns. Chemarea presupunea supunere față de căile lui
Dumnezeu, față de metodele și criteriile Lui pentru asigurarea re¬
ușitei. Ioan era gata să accepte condițiile, indiferent de prețul plătit
prin suferințe sau singurătate.
De ce un deșert? Poate pentru că în deșert oamenii pot auzi
și reflecta la lucruri pe care rar le-ar auzi și gândi în orașele aglo¬
merate, acolo unde oamenii sunt de obicei ocupați, înconjurați de
zgomot și orbiți de iluzia propriei importanțe. Câteodată, în ora¬
șe, zgomotul vieții publice e atât de mare, încât glasul șoptit al lui
Dumnezeu nu mai poate fi auzit. Și, câteodată, oamenii din orașe
sunt prea trufași pentru a-L mai asculta pe Dumnezeu, trăind în
mijlocul zgârie-norilor din oțel și beton, al teatrelor pline de culoa¬
re sau al templelor lor incredibile.
Dumnezeu l-a îndrumat pe Ioan să meargă în deșert, unde îi
putea vorbi. Și când acesta a ajuns acolo, El a început să aibă asu¬
pra sa o influență care a schimbat imaginea lui Ioan cu privire la
societatea din vremea lui. Acolo, în deșert, a dobândit o nouă viziu¬
ne asupra religiei, asupra binelui și răului, asupra celor rostuite de

Herberl Butterfield, Chrisliunily and Ilistory, New York, Charles Scribner’s Sons,
1949, P- 115.
72 Ordine în universul interior

Dumnezeu pentru omenire. Și acolo și-a dezvoltat o sensibilitate


deosebită și un curaj care aveau să-l pregătească pentru o sarcină
extraordinară: aducerea oamenilor din vremea lui la Hristos. Uni¬
versul lui interior s-a clădit în deșert.
Cuvântul lui Dumnezeu a venit la Ioan în deșert. Ce loc ciudat
Și-a ales Dumnezeu pentru a vorbi! Ce poate un om să învețe în de¬
șert? Mie nu prea-mi plac deșerturile și prefer să le ocolesc, dacă se
poate. Pentru mine, deșerturile înseamnă durere, izolare și suferin¬
ță. Și nimeni nu-și dorește așa ceva. E greu să-ți duci viața în deșert
atât din punct de vedere biologic, cât și spiritual. Dar un lucru e de
necontestat: cele mai mari lecții se pot învăța în deșert, cu condiția
ca în clipa cea mai grea să asculți chemarea lui Dumnezeu.
în deșert se poate învăța despre uscăciune, pentru că deșertu¬
rile sunt uscate. Ioan avea să învețe nu doar să se obișnuiască cu
uscăciunea deșertului, dar și să cântărească în mod realist aridita¬
tea spiritelor oamenilor cărora avea să le vorbească la Iordan.
în deșert se învață dependența de Dumnezeu. Viața în pustie,
după cum învățaseră și evreii cu secole în urmă, nu poate fi între¬
ținută fără bunăvoința unui Dumnezeu milos. Doar cineva care a
avut de înfruntat greutăți comparabile cu cele ale vieții în deșert
știe ce înseamnă să fie total dependent de Dumnezeu, pentru că nu
i-a mai rămas nimic altceva.
Există, în orice caz, și un aspect mai puțin sumbru al deșertu¬
lui. Pustia asigură un loc în care ești liber să gândești, să planifici,
să te pregătești. Iar apoi, la vremea potrivită, ca și Ioan, poți apărea
dintr-un teren secetos cu bateriile încărcate, cu un mesaj, cu ceva
de spus care va da pe față ipocrizia și superficialitatea. Cuvintele
pătrund până la rădăcina spiritului uman, aducându-i pe oameni
la Hristosul lui Dumnezeu.
în deșert, chemarea poate fi mai bine auzită. înfruntându-și
adversarii, apoi împotrivirea plină de furie a lui Irod, a cărui viață
imorală o condamna ca profet, chemarea lui Ioan a început să se
manifeste tot mai puternic. Acest lucru se poate observa în liniș¬
tea interioară evidentă cu care își ducea la îndeplinire misiunea
profetică. Exista în el ceva deosebit care lucra și care îi asigura din
start o independență a înțelepciunii și judecății. Puțini se puteau
sustrage mesajului său.
Care era structura acelei lumi interioare care s-a format în de¬
șert? La drept vorbind, autorii biblici nu ne dau un răspuns prea
clar. Ni se prezintă pur și simplu realitatea existenței unei vieți
interioare ordonate. Ioan este prototipul a ceea ce urmărim noi.
într-un univers exterior în care totul pare haotic și dezordonat, el
emană siguranță și încredere.
Am învățat oare ceva de la Saul, Ioan și prietenul meu - „va¬
gabondul care a reușit în afaceri“? Cred că lecția pe care ne-o oferă
ei e clară. Privește înăuntru, spun ei. Care e forța care te susține?
De ce acționezi așa? Ce speri să obții în final? Și care ar fi reacția ta
dacă ai pierde tot ce-ai obținut?
Privesc în forul meu interior și descopăr că aproape zilnic am
de ales între a fi ca Saul sau ca Ioan. Trăind într-o lume a com¬
petiției, în care realizările sunt aproape totul, găsesc că este mai
ușor să fiu ca Saul, să mă agăț de lucruri, să le apăr, să domin. Și
chiar mă pot trezi făcând toate astea și, totodată, convingându-mă
pe mine însumi că fac lucrarea lui Dumnezeu. Stresul acumulat
printr-un astfel de comportament poate deveni prea greu de su¬
portat.
Mai sunt și zile când aș putea fi ca Ioan. Ascultând chemarea
lui Dumnezeu, pot afla ce am de făcut. S-ar putea să fie nevoie de
curaj și disciplină, dar rezultatele sunt de acum în mâna Celui care
cheamă. Dacă eu cresc sau descresc este treaba Lui, nu a mea. Dacă
îmi ordonez viața după așteptările mele sau ale altora și mă apre¬
ciez în funcție de părerile altora, generez instalarea haosului în
lumea mea interioară. Dar, dacă acționez în virtutea chemării lui
Dumnezeu, înseamnă că mă pot bucura de o ordine desăvârșită în
forul meu lăuntric.
Sectorul 2

Folosirea
Motivația timpUlur

înțelepciunea
Restaurarea și
cunoașterea

Tăria
spirituală
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă in universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
datora hotărârii mele de a socoti
zilnic timpul ca fiind un dar de
la Dumnezeu, care trebuie
folosit cu chibzidnță.
Mi-a văzut cineva timpul?
Nu știu unde i-am pus!

La terminarea unei prelegeri ținute unui grup de pastori, în care


menționasem niște titluri de cărți recent citite, un tânăr pastor m-a
întrebat: „Cum ați găsit timp să citiți toate aceste cărți? La începu¬
tul misiunii mele credeam că voi putea să fac și eu acest lucru. Dar
iată că, de câteva săptămâni, n-am mai citit nici o carte. Sunt prea
ocupat! “
Am discutat puțin despre disciplina lecturii și discuția s-a ex¬
tins și asupra altor sfere din viața acelui om. Mi-a mărturisit că
se simțea vinovat din cauza sărăciei activității lui spirituale care
era, de fapt, aproape inexistentă. Mi-a spus că de mult n-a mai stat
serios de vorbă cu soția lui. S-a plâns de faptul că predicile lui nu
răspundeau propriilor lui pretenții. Iar în finalul discuției noastre
mi-a mărturisit că dificultatea de a-și găsi timp pentru o carte era
o nimica toată în comparație cu frământările sale interioare, mult
mai mari. „Practic, a spus el, sunt complet dezorganizat. Nu reu¬
șesc să fac ceva cât de cât important.14
Am înțeles foarte bine ce voia să spună acest tânăr. Eu însumi
am avut o perioadă similară. Și, dacă și ceilalți colegi ar fi fost sin¬
ceri, am fi constatat că noi doi nu eram cazuri izolate. Lumea e
8o Ordine în universul interior

plină de oameni care nu știu ce înseamnă viața organizată și cărora


timpul le-a scăpat printre degete.
William Barclay, comentând pe marginea firii dezordonate a
lui SamuelTaylor Coleridge, scria:
Găsim în viața lui Coleridge tragedia supremă a lipsei de dis¬
ciplină. Niciodată o minte atât de dotată nu a creat atât de
puțin. A părăsit Universitatea Cambridge pentru a se înrola
în armată; a părăsit armata pentru că nu putea țesăla caii; s-a
înscris la Oxford, de unde a plecat fără să obțină o diplomă.
A pus bazele unui ziar intitulat The Watchman, care a su¬
praviețuit doar zece numere. S-a spus despre el: ,.Și-a risipit
timpul plănuind lucruri mari pe care nu le-a făcut niciodată.
Coleridge avea toate darurile unui mare poet, mai puțin ace¬
la al efortului concentrat și susținut.” în mintea lui existau
cărți întregi, după cum el însuși spunea, gata să fie așternute
pe hârtie. „Sunt pe cale, spunea el, de a trimite la tipar două
volume.” Dar cărțile n-au prins niciodată contur în afara
închipuirii lui, pentru că n-a reușit să-și impună disciplina de
a sta la masa de scris. Fără disciplină, nimeni n-a reușit să
atingă o treaptă superioară sau să se mențină pe ea!*
Coleridge rămâne dovada vie a omului înzestrat cu un talent
multilateral, cu o inteligență deosebită și mijloace de comunicare
ieșite din comun, pe care totuși le-a risipit datorită incapacității de
a-și organiza timpul. încercările lui nereușite în sfera literară sunt
similare încercărilor altora în sfera familiei, a bisericii, a profesi¬
unii.
Cred că nici unul dintre noi nu vrea să ajungă la sfârșitul vieții
și să privească înapoi cu regretul de a nu fi făcut ceva ce i-ar fi stat
în putință, așa cum i s-a întâmplat lui Coleridge. Pentru a împie¬
dica o astfel de eventualitate, e necesar să știm să ne organizăm
timpul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu.

* William Barclay, The Gospel ofMatthew, Philadelphia, Westminsler, 1975, p. 280.


Mi-a văzut cineva timpul? 81

Simptome ale dezorganizării


Primul pas pe care ar trebui să-l facem e o apreciere severă a felu¬
lui în care ne folosim timpul. Suntem sau nu ordonați? Să luăm în
discuție trăsăturile unei vieți din care lipsește organizarea. Une¬
le simptome pot să pară puțin ridicole sau chiar mărunte, dar
ele alcătuiesc împreună o imagine coerentă. Am să vă dau câteva
exemple.
De pildă, uneori, când lipsa organizării își face apariția, o recunosc
prin aspectul dezordonat pe care îl ia biroul meu. Același lucru se
întâmplă și cu noptiera din dormitor. De fapt, aproape orice supra¬
față orizontală care-mi iese-n cale este acoperită treptat de tean¬
curi de hârtii, acte nerezolvate și lucrări neterminate. Parcă le aud
pe unele soții: „Poftim, citește ce zice aici! Parcă ar fi fost la tine
în birou!“ Dar biroul meu poate fi bucătăria altcuiva, sau masa de
lucru, sau atelierul. Esența este aceeași.
Simptomele dezorganizării se reflectă în starea mașinii mele. Ea
devine murdară și pe dinăuntru și pe dinafară. Nu mai sunt la cu¬
rent cu programul de la service și ajung în ultimul moment să-mi
schimb pneurile pentru iarnă și la verificarea tehnică anuală.
Când domnește dezorganizarea, încep să simt o diminuare a res¬
pectului de sine. Obsesiile încep să-și facă apariția; sunt cuprins
în adâncul sufletului de teama că oamenii vor descoperi că munca
mea nu e pe măsura investiției lor, că vor ajunge la concluzia că nu
valorez nici jumătate din cât credeau ei.
Știu că sunt dezorganizat când există o serie de întâlniri de care
am uitat, mesaje telefonice la care nu am răspuns și termene li¬
mită pe care am început să le depășesc. Ziua e un șir continuu de
obligații nerespectate și de scuze nefondate. (Trebuie să spun aici
că nu mă refer la situații în care, în ciuda celor mai bune intenții ale
mele, evenimentele au conspirat spre o finalitate nedorită. Chiar și
cei mai organizați dintre noi au astfel de zile.)
Dacă sunt dezorganizat, tind să-mi investesc energia în sarcini
neproductive. Mă trezesc făcând lucruri mărunte și plictisitoare
82 Ordine în universul interior

doar de dragul activității. Apare o tendință de a lăsa gândurile să


zboare aiurea, de a evita deciziile, de a amâna. Dezorganizarea în¬
cepe să-mi afecteze orice inițiativă de a lucra bine și în ritm sus¬
ținut.
Cei dezorganizați sunt nemulțumiți de rezultatul muncii lor. Dacă
reușesc să finalizeze ceva, nici acel ceva nu le place. Le e greu să
primească aprecierile celorlalți. în sinea lor știu că au făcut un lu¬
cru de mâna a doua.
De multe ori m-am întors acasă cu o astfel de impresie după
ce am predicat în cadrul serviciului duminical. Conduceam bătând
nervos cu mâinile în volan, știind că aș fi putut predica mai bine
dacă în timpul săptămânii mi-aș fi folosit mai bine timpul pentru
studiu și pregătire.
Creștinii dezorganizați se bucură rareori de comuniunea cu Dum¬
nezeu. Desigur că doresc să fie fideli acestei prietenii cu El, dar
parcă niciodată nu reușesc să pună lucrurile pe făgașul bun. Nu
trebuie să le vorbească nimeni despre necesitatea unor momente
special acordate studiului biblic și meditației, mijlocirii și închină¬
rii. Cunosc deja acest lucru, dar nu îl fac. Se scuză spunând că nu
au timp, dar în sinea lor știu că e mai mult o chestiune de organi¬
zare și voință.
Dacă n-am o viață organizată, acest lucru se reflectă în calitatea
relațiilor cu cei din jur. Trec zile întregi fără să am o discuție mai
serioasă cu hui sau fiica mea. Chiar dacă vorbesc cu soția, conver¬
sația se menține la suprafață, e fără miez. Mă irită orice încercare
din partea ei de a-mi atrage atenția asupra unor lucruri pe care
le-am lăsat nefăcute sau asupra unor persoane pe care le-am dez¬
amăgit.
De fapt, atunci când există o serioasă lipsă de organizare în ceea
ce privește timpul, nu suntem mulțumiți nici de noi înșine, nici
de serviciul nostru, nici de multe alte lucruri din jurul nostru. Iar
tiparul distructiv care se formează mai poate fi rupt foarte greu.
Lipsa de organizare trebuie învinsă. Altfel, în scurt timp, în lu¬
mea noastră interioară va domni dezordinea generală. Trebuie să
preluăm controlul asupra timpului.
Mi-a văzut cineva timpul? 83

Psihologii sugerează multe motive care pot sta la baza dezor¬


ganizării, pe care e bine să le luăm în considerare. S-a scris mult
pe tema folosirii și organizării timpului. Dar, dincolo de „rețetele­
minune“, există niște principii fundamentale de care va ține cont
orice om care dorește să-și ordoneze viața. Punerea acestor princi¬
pii în practică va fi o încercare de natură să-i stimuleze pe cei care
au ignorat importanța gestionării timpului personal.

Alocarea timpului
Regula de bază a organizării personale a timpului e simplă: timpul
trebuie să fie alocat!
Majoritatea dintre noi am învățat de mult acest lucru în ceea
ce privește banii. Dându-ne seama că de cele mai multe ori nu dis¬
punem de suficienți bani pentru a face cu ei ce vrem, am găsit că e
mai cuminte să ne facem un buget - să stăm să analizăm care ne
sunt prioritățile.
în ce privește banii, lucrurile erau clare. De îndată ce soția mea
și cu mine ne-am angajat să fim ispravnicii a ceea ce ne-a dat Dum¬
nezeu, primul lucru pe listă l-au reprezentat întotdeauna zeciuiala
și darurile de bună voie. Apoi, cheltuielile fixe, hrana, casa, cheltu¬
ielile de întreținere, cărțile (am căzut de acord să fixăm o anumită
sumă pentru cărți) și așa mai departe am stabilit sume pe care am
învățat deja să le folosim.
Abia după ce am fixat aceste sume pentru cele strict necesare,
ne aventurăm să cheltuim restul venitului, destinat unor lucruri
nu atât necesare, cât dorite. Am inclus aici o masă la restaurantul
preferat, un aparat de uz casnic sau un palton frumos, de exem¬
plu.
Când nu se înțelege diferența între partea fixă și cea discrețio¬
nară a bugetului, se ajunge la datorii, adică la dezorganizare finan¬
ciară.
Pentru că banii sunt limitați, construim bugete. Iar pentru că și
timpul este limitat, se aplică același principiu. Un om dezordonat
trebuie să-și formeze deprinderea de a-și aloca timpul. Această de¬
prindere presupune stabilirea diferenței dintre partea fixă - ceea
84 Ordine în universul interior

ce trebuie făcut - și partea discreționară - ceea ce ne-ar plăcea să


facem.
Toate acestea i le-am spus mai tânărului meu prieten, pastorul,
care dorea să afle de ce are rezultate atât de slabe. A rămas surprins
când i-am mărturisit că și eu duc zilnic aceeași luptă.
„Dar tu nu dai deloc impresia unui om care nu știe să-și împar¬
tă timpul”, mi-a replicat el.
Eu am protestat: „Câteodată mă întreb dacă am cât de cât habar
să mi-1 împart.” Toate acele simptome ale unei vieți dezordonate
le am și eu uneori, dar am luat hotărârea (și asta nu s-a întâmplat
numai o dată) de a pune capăt acelui mod de viață.

Domnul timpului
Tânărul meu prieten spera, desigur, că îi voi împărtăși câteva idei
care m-au determinat să pornesc ofensiva ordonării vieții mele la
capitolul „timp”. Dacă s-a așteptat să am un sac de soluții, am fost
nevoit să-l dezamăgesc. în timp ce discutam, l-am sfătuit să priveas¬
că atent la Cel care pare să nu-Și fi pierdut niciodată vreo clipă.
Când deschid Biblia, sunt profund impresionat de lecțiile prac¬
tice de organizare care se pot învăța din viața și lucrarea lui Isus
Hristos. Toți cei patru evangheliști ni-L prezintă pe Isus în perma¬
nență solicitat, urmat îndeaproape atât de prieteni, cât și de duș¬
mani. Fiecare cuvânt al Său era înregistrat, fiecare acțiune era ana¬
lizată, fiecare gest era comentat. Practic, nu se poate vorbi despre
o viață particulară în cazul lui Isus.
Am încercat să mi-L imaginez pe Domnul trăind în lumea noas¬
tră. Ar apela oare la telefon sau la avion pentru a scurta distanțele?
Ar face evanghelizare prin corespondență? Și-ar însuși avantajele
tehnologiei moderne? Cum s-ar adapta într-o epocă în care o știre
poate fi transmisă instantaneu în cele patru colțuri ale lumii pen¬
tru a face obiectul titlurilor de ziar din ziua următoare?
Deși toate lucrurile din lumea Sa erau la o scară mult mai re¬
dusă, se pare că și El a fost supus acelorași solicitări exterioare ca
și noi. Totuși, analizând viața lui Isus, nimeni nu are senzația că
El S-ar fi grăbit vreodată, că ar fi trebuit să facă ceva în pripă sau
Mi-a văzut cineva timpul? 85

c-ar fi fost luat prin surprindere. Nu numai că își organiza timpul


tară ajutorul unei secretare, dar reușea să găsească timp și pentru
rugăciune și meditație, și pentru a fi împreună cu cei pe care Și i-a
ales ca ucenici. Toate I-au fost cu putință, pentru că a știut să-Și
împartă timpul.
Merită să vedem cum a reușit Isus să-Și împartă atât de bine
timpul. Ce L-a determinat să Se organizeze atât de bine?
Primul lucru care mă impresionează este acela că El Și-a înțeles
clar misiunea. Avea de făcut o lucrare capitală și Și-a adaptat mo¬
dul de folosire a timpului în funcție de ea. Lucrul acesta e evident în
timpul ultimului Său drum spre Ierusalim, unde avea să fie răstig¬
nit. Pe când Se apropia de Ierihon, scrie Luca (cap. 18), Isus a auzit
strigătul stăruitor al unui orb și S-a oprit, spre mirarea prietenilor
și dușmanilor Lui. Pe ei îi intriga faptul că Isus părea să ignore dru¬
mul lung de șase-șapte ore pe care-1 mai aveau de străbătut până la
Ierusalim, ținta lor, acolo urmând să sărbătorească Paștele.
Desigur, ei aveau dreptate - dacă scopul lui Hristos ar fi fost
doar să ajungă la timp la Ierusalim pentru o serbare religioasă. Dar,
după cum ni se va preciza, nu aceasta era misiunea Lui principală.
A Se atinge de cei nenorociți, precum orbul acela, era ceva mult
mai important, suficient de important pentru ca Isus să-i acorde
din timpul Lui.
Nu mult timp după prima oprire, Isus face încă un popas, de
data asta sub ramurile unui copac pentru a-1 chema jos pe Zacheu,
vameșul știut de toată lumea. Domnul a dorit să stea la masă cu
Zacheu, în casa lui. Mulțimea care era cu Isus a protestat din nou,
in primul rând pentru că se întrerupea din nou călătoria spre Ieru¬
salim și, în al doilea rând din pricina reputației lui Zacheu, pe care
il disprețuiam
După părerea lor, Isus nu-Și folosea bine timpul. Din punctul
de vedere al lui Isus însă timpul era bine folosit, penti'u că se în¬
scria pe linia misiunii Lui.
Luca ne-a lăsat scrise cuvintele lui Isus, care lămuresc tocmai
:elul lucrării Sale: „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască
:e era pierdut” (Luca 19:10). Ucenicilor le-a fost greu să înțeleagă
scest lucru și Isus a trebuit să le aducă aminte mereu de scopul
misiunii Sale. Câtă vreme nu înțelegeau natura lucrării Lui, nu pu¬
86 Ordine in universul interior

teau să înțeleagă nici felul sau criteriile după care își împărțea El
timpul.
O a doua idee pe care o desprindem din felul cum Și-a organizat
Isus timpul este aceea că El Și-a înțeles limitele. Când Isus S-a în¬
trupat pe Pământ ca Fiu al lui Dumnezeu, El a renunțat la une¬
le prerogative pe care le avea ca Domn al Cerurilor și a acceptat,
pentru o vreme, anumite limitări umane, pentru a Se identifica pe
deplin cu noi. El S-a făcut părtaș limitărilor noastre, dar a știut să
le facă față - așa cum ar trebui să facem și noi.
Să nu uităm nici o clipă faptul că Isus își făcea timp și Se retră¬
gea deoparte singur cu Tatăl Său Ceresc înaintea oricărei hotărâri
și acțiuni importante pe durata misiunii Sale publice.
Există un interval de treizeci de ani înainte ca Isus să-Și încea¬
pă lucrarea, treizeci de ani despre care Biblia nu ne dă date. Doar
când vom fi primiți la Hristos, în veșnicie, vom putea înțelege pe
deplin importanța acestor trei decenii. în cel mai bun caz, putem
trage concluzia că au reprezentat o perioadă importantă de pre¬
gătire. Suntem uimiți să constatăm că au existat treizeci de ani de
relativ anonimat și de pregătire, departe de orice privire, pentru
trei ani de activitate importantă.
în acest caz, nu trebuie să fim surprinși că Moise a trăit în de¬
șert patruzeci de ani din viață, înainte de a-1 înfrunta pe Faraon.
Pavel a trăit retras mult timp în deșert, ascultându-L pe Dumne¬
zeu, înainte de a-și asuma misiunea de apostol. Și acestea nu sunt
exemple izolate.
Chiar înainte de a-Și începe lucrarea printre oameni, Isus a
stat patruzeci de zile în pustie, în comuniune cu Tatăl. Nu uitați de
noaptea petrecută în rugăciune înainte de alegerea celor doispre¬
zece. După o zi încărcată în Capernaum, îl găsim pe Isus în zori
veghind pe munte. A existat și momentul Schimbării la Față când
Se retrage pe munte înainte de călătoria finală la Ierusalim. Și, în
final, a fost Grădina Ghetsimani.
Isus își cunoștea bine limitele. Oricât de ciudat ar părea, El știa
ceea ce noi uităm atât de ușor: că timpul trebuie bine gospodărit
pentru a dobândi tărie lăuntrică, pentru a compensa slăbiciunea
care se manifestă atunci când începe lupta spirituală. Aceste mo¬
mente de izolare erau un punct invariabil în programul lui Isus,
Mi-a văzut cineva timpul? 87

pentru că El își știa limitele. Și chiar și celor care îi erau mai apro¬
piați le-a fost greu să înțeleagă pe de-a-ntregul acest lucru.
Cred că Isus a inclus un al treilea element important în politica
Lui de administrare a timpului, pentru că El Și-a rezervat timp
pentru a-i învăța pe cei doisprezece. într-o lume în care trebuia să
Se ocupe de milioane de oameni, să remarcăm că Isus a folosit o
mare parte din timpul Său pentru a sta de vorbă cu câțiva oameni
simpli.
Și-a consacrat mult timp pentru a-i purta prin textele Scripturii
și pentru a le lămuri multe despre cele cerești. Au existat momente
importante în lucrarea Lui cu oamenii, când le-a dat prilejul să-I
urmărească fiecare acțiune și să-I asculte fiecare cuvânt. Existau
zile în care El le explica înțelesul adânc al predicilor adresate mul¬
țimilor. Și nu puține au fost ceasurile în care Isus asculta veștile
pe care I le aduceau ucenicii întorși din misiune, îi mustra sau îi
lăuda, după caz.
Am putea fi tentați să întrebăm de ce Isus rezerva atât de mult
din timpul Lui prețios pentru discuții cu un grup de oameni simpli,
:ând ar fi putut să-i învețe pe cărturarii apți să-I aprecieze cunoș¬
tințele teologice. Dar El știa exact ce este cu adevărat important, pe
ce anume trebuie să se axeze. Iar timpul fiecăruia va fi investit în
ceea ce a considerat ca fiind important.
Tocmai de aceea Isus n-a fost niciodată în criză de timp. Pen¬
tru că știa care e scopul misiunii Sale, pentru că era întărit duhov­
nicește prin momentele de singurătate cu Tatăl și pentru că știa
ce fel de oameni vor fi aceia care-I vor răspândi învățăturile mult
timp după ce El se va înălța la cer, nu I-a fost niciodată greu să
spună NU invitaților și solicitărilor care, poate, ne-ar fi atras pe
noi.
A sosit și pentru mine clipa când, după ce-am cercetat viața
lui Isus, mi-am dorit să am capacitatea de a vedea lucrurile ca El.
Mi-am dorit să fiu în stare să iau hotărâri înțelepte, legate de admi¬
nistrarea timpului, și am vrut să mă eliberez de chinul zilnic al lup¬
tei contra cronometru. Dar cum puteam ajunge acolo? Judecând
după modul în care acționam, n-aveam șanse.
Tânărul pastor care se apropiase de mine la sfârșitul prelegerii
și-a manifestat interesul de a continua discuția. Am stabilit să ne
88 Ordine în universul interior

întâlnim din nou. Existau probabil unele aspecte practice pe care


aș fi putut să i le împărtășesc. Trebuia însă să fiu de-o sinceritate
brutală, dat fiind că majoritatea lecțiilor le învățasem din propriile
mele greșeli.
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se
va datora faptului că am înce¬
put să astup „găurile” și să-mi aloc
ceasurile productive în funcție
de capacitățile, limitele și
prioritățile mele.
7

Recapturarea timpului

Urma ca tânărul pastor și cu mine să ne continuăm conversația


peste câteva zile. în răstimpul acela, am început să sintetizez sub
forma unor idei cunoștințele acumulate în ultimii ani, care îmi fu¬
seseră de ajutor în organizarea timpului. Ce învățasem oare din
eșecurile mele și ce învățasem din discuțiile cu alții, similare celei
dintre acest tânăr și mine?
Tot gândindu-mă la lecțiile învățate, îmi dădeam seama cât de
util e să știi să-ți organizezi timpul încă din tinerețe. Așternându-le
pe hârtie, am descoperit că erau doar câteva principii de bază. Dar,
până nu ești stăpân pe ele, organizarea timpului va reprezenta per¬
manent o mare problemă și, probabil, un motiv de descurajare.
Tot ce-am pus pe hârtie a primit în final denumirea de „Legile lui
MacDonald privind timpul necapturat.“ Iată ce a rezultat:

Legile lui MacDonald


Legf.a 1. Timpul necapturat
se scurge în direcția punctelor mele slabe
Deoarece n-am fost de la începutul activității pe deplin conști¬
ent de misiunea mea și deoarece nu mi-am luat lipsurile în seri­
92 Ordine In universul interior

os, mi-am dat seama că alocam un volum de timp mult prea mare
unor sarcini pentru care nu eram potrivit, în timp ce lucrurile pe
care le-aș ti putut face foarte bine erau neglijate.
Cunosc mulți lideri creștini care recunosc că folosesc 80% din
timp în activități pentru care nu sunt foarte dotați. De exemplu,
darul meu cel mai mare este acela de a predica și de a învăța pe
alții. La capitolul administrație mă descurc acceptabil, dar nu e
punctul forte al arsenalului meu pastoral.
Atunci de ce în tinerețe îmi rezervam aproape 75% din timp
unor chestiuni administrative și doar câteva procente pentru stu¬
diu și pregătire în vederea predicilor? Pentru că timpul necapturat
curge în direcția punctelor relativ slabe ale unui om. Știind că pot
să țin o predică acceptabilă cu un minim de pregătire, mă prezen¬
tam de fapt sub posibilitățile mele la amvon. Cam asta se întâmplă
când nu se face o evaluare obiectivă a realității și nu se fac schim¬
bări radicale.
în cele din urmă, am făcut schimbările respective. Am benefi¬
ciat de ajutorul câtorva oameni receptivi la situația mea, care rn-au
ajutat să înțeleg ce se petrecea cu mine, demonstrându-mi că îmi
iroseam forțele. Cu ajutorul lor, am luat hotărârea de a delega ad¬
ministrarea lucrării bisericii noastre unui pastor administrativ. La
început, n-a fost ușor, pentru că încă mai doream să am un cuvânt
de spus la fiecare decizie luată, să-mi exprim părerea asupra fiecă¬
rei chestiuni. A trebuit însă să mă retrag și să las aceste lucruri în
seama lui. Și culmea e că treaba mergea! Apoi, când am dobândit
deplină încredere în pastorul nostru administrativ (nici nu era prea
greu), mi-am putut canaliza un volum sporit de energie înspre lu¬
cruri pe care, prin voia Domnului, le fac, se pare, mult mai bine.
Parcă-i aud pe unii: „E simplu, dacă ai găsit bani, să angajezi
pe cineva care să-ți facă treaba la care nu te pricepi.“ Și poate că,
în unele cazuri, singurul ajutor pe care astfel de comentarii îl pot
oferi este că ne fac să ne dăm seama de ce timpul scurs printre
degete ne dă un sentiment de zădărnicie. Trebuie să adaug însă că
pot exista mai multe căi de a ne împărți sarcinile decât am crede
la prima vedere. Mai întâi trebuie să stăm să cântărim: cine e cel
mai indicat pentru a face cutare lucru? Ideea e valabilă și acasă, și
la birou, și în biserică.
Recapturarea timpului 93

Legea 2. Timpul necapturat


ajunge la dispoziția persoanelor
dominatoare din anturajul meu
O „lege spirituală*4 știută de toți creștinii afirmă că „Dumnezeu
te iubește și are un plan pentru tine.“ Cei care nu au controlul asu¬
pra propriului timp vor descoperi că același lucru se poate spune
despre oamenii cărora le place să domine.
Deoarece nu și-au planificat timpul, cei care cad pradă acestei
legi descoperă că alții penetrează lumea lor și își impun propriul
program sau propriile lor obiective. Ca tânăr pastor mi-am dat
seama că, deoarece timpul meu nu era complet organizat, eram la
dispoziția oricărui posibil vizitator, puteam oricând să fiu invitat
la o cafea, să mi se ceară sfatul sau să fiu solicitat la ședințele co¬
mitetului. Deoarece n-aveam un program organizat, cum puteam
spune „nu“? Mai ales când, tânăr fiind, doream să fiu pe placul
tuturor.
Nu numai că am fost privat de partea cea mai productivă a
timpului meu datorită lipsei de organizare, dar răpeam chiar din
timpul pe care-1 datoram familiei mele. Cei din anturajul meu erau
mai stăpâni decât mine asupra timpului meu, și asta pentru că nu
luasem inițiativa de a-mi planifica eu timpul înainte ca alții s-o facă
in locul meu.

Legea 3. Timpul necapturat


cedează în fața solicitărilor urgente
într-o broșurică, Charles Hummel spune clar acest lucru: sun¬
tem guvernați de tirania urgențelor. Cei care au responsabilități
importante la serviciu, acasă sau la biserică sunt continuu încon¬
jurați de evenimente care le solicită atenția imediată.
într-una din verile trecute, când pastorul asociat și cu mine
eram, amândoi, în concediu, responsabilul cu educația creștină a
primit un telefon de la un membru al bisericii care dorea ca eu să
eonduc serviciul de înmormântare a unei rude de departe. Când i
s-a spus că eram plecat pentru o lună, a întrebat de pastorul asoci¬
94 Ordine în universul interior

at și a fost dezamăgit să afle că și el era plecat. I s-au oferit serviciile


unuia din ceilalți pastori, dar el a refuzat, spunând: „Nu, nu vreau
să merg mai jos de al doilea.”
Mentalitatea lui era de genul celei care creează situații urgente
pentru lideri. Toți ar dori să fie în atenția celui care este numărul
unu. Orice comitet ar dori ca persoana numărul unu să participe
la ședințele lui, chiar dacă nu întotdeauna dorește să audă opiniile
acelei persoane. Majoritatea oamenilor care se află într-o situație
dificilă ar vrea să beneficieze de asistența conducătorului de prim
rang.
într-o sâmbătă după-amiază sună telefonul de acasă și, când
răspund, aud o voce tristă de femeie în celălalt capăt al firului.
„Trebuie să vă văd imediat”, a spus ea. Când i-am aflat numele,
mi-am dat seama că n-o mai întâlnisem niciodată și că nu prea
fusese pe la biserica noastră.
„De ce nu suferă amânare?” am întrebat eu. Era o întrebare
importantă, una din multele pe care învățasem din experiență să le
pun. Dacă m-ar fi sunat cu ani în urmă, când eram mai tânăr, aș fi
răspuns imediat solicitării și aș fi aranjat o întâlnire în zece minute
la birou, chiar dacă înainte sperasem să pot sta cu ai mei sau să
studiez.
„Căsnicia mea se destramă”, a răspuns ea.
Am întrebat atunci: „Când v-ați dat seama de acest lucru?”
Ea a răspuns: „Marțea trecută.”
Am pus o altă întrebare: „De când credeți că a început acest
proces de dezmembrare?”
Răspunsul merită reținut: „O, durează de cinci ani.”
Am reușit să-mi înăbuș prima reacție și am spus: „Dacă de cinci
ani se petrec aceste lucruri și dacă de marțea trecută ați văzut că
destrămarea e iminentă, de ce vreți să veniți chiar acum? Aș dori
să-mi răspundeți.”
Mi-a spus: „Aveam ceva timp liber după-masa asta și am crezut
că e momentul potrivit să discut cu dumneavoastră.”
Legea numărul trei spune că, în mod normal, ar fi trebuit să
cedez dorinței ei de a mă vedea imediat. Dar, la acel moment din
viața mea, cea mai mare partea a timpului meu era planificată, așa
că i-am spus: „înțeleg că e vorba de o problemă serioasă. Acum voi
Recapturarea timpului 95

fi foarte direct cu dumneavoastră. Mâine dimineață trebuie să țin


trei predici și, sincer vă spun, sunt foarte preocupat de această res¬
ponsabilitate. Din moment ce problema durează de mai mulți ani și
din moment ce ați avut la dispoziție câteva zile pentru a o discuta,
vă propun să mă sunați luni dimineață, când vom putea fixa o dată
la care mă voi putea concentra cum se cuvine asupra problemei
dumneavoastră. Vreau să vă acord toată atenția. Astăzi nu cred că e
posibil. Ce părere aveți?“
A spus că îi convine de minune și că mă înțelege perfect. Amân¬
doi am închis telefonul mulțumiți. Ea, știind că până la urmă avea
să discute cu mine; eu, pentru că-mi rezervasem timpul pentru ceea
ce era mai important în acea după-amiază. Un lucru aparent urgent
nu-mi dăduse peste cap planificarea precedentă. Nu orice apel dis¬
perat necesită măsuri de urgență.
în autobiografia sa spirituală, MTiileltls YetDay [Cât este încă
ziuă], Elton Trueblood scrie:
O persoană publică, cu toate că trebuie să fie de multe ori dis¬
ponibilă, trebuie să învețe să se ascundă. Dacă este tot tim¬
pul disponibilă, nu e într-o formă satisfăcătoare atunci când e
disponibilă. Am scris odată un capitol în gara din Cincinnati,
dar numai ca un mijloc de a mă ascunde, pentru că nimeni nu
știa cine era cel cu bloc-notesul. în consecință, nimeni nu s-a
apropiat de mine pe parcursul a cinci ore întregi, când pleca
următorul tren spre Richmond. Trebuie să folosim timpul pe
care-l avem, pentru că, oricât de mult ar fi, tot nu avem su¬
ficient* (s.n.)

Legea 4. Timpul necapturat


se investește în activități care
atrag laudele și simpatia generală
Cu alte cuvinte, suntem tentați să alocăm timpul nostru nepro¬
gramat unor lucruri care ne atrag imediat laude din partea celor¬
lalți.

Ellon Trueblood, While ii is Vet Daij, I larper & Row, New York, 1974, p. 67.
c;6 Ordine în universul interior

Când ne-am căsătorit, ne-am dat seama, eu și soția mea, că am


primi multe invitații la festivități și la întruniri de tot felul dacă am
cânta solo-uri sau duete. Era plăcut să primești aplauze călduroase
și să-ți atragi simpatia generală. Dar nu muzica era chemarea sau
idealul nostru, ci predicarea și activitatea pastorală. Din nefericire,
pastorii tineri nu erau prea căutați, iar tentația era să ne purtăm pe
placul celor din jur.
A trebuit atunci să luăm o hotărâre mare. Puteam opta între a
face pe placul oamenilor sau a ne retrage și a acorda atenție altui
lucru mult mai important: predicarea și consilierea. Din fericire,
am optat pentru ultima variantă, și a meritat.
Am fost puși mereu în fața unor astfel de hotărâri de a lungul
vieții. Și, nu de puține ori, eu nu am optat pentru ce trebuia. A fost
o vreme când mi se părea că merită să străbat cu avionul toată țara
ca să vorbesc la o festivitate. Dar era un mod ineficient de a folosi
timpul. Vechea zicală, conform căreia „merită să bați țara de la un
capăt la altul pentru a ține o predică, dar nu merită să treci strada
ca să auzi una“, are, din păcate, un sâmbure de adevăr. Pe vremuri,
părea ceva fantastic să tronezi în capul mesei la un dineu urmat de
rugăciune sau să fii intervievat în cadrul unui program radiofonic
creștin, dar probabil că nu era cea mai bună modalitate de folosire
a timpului.
în consecință, legile timpului necapturat revin și îl vânează pe
omul dezorganizat, până când acesta hotărăște să preia frâiele, să
aibă el inițiativa înainte de a o avea în locul lui alte lucruri sau alți
oameni.

Cum se recapturează timpul


în timp ce strângeam material pentru viitoarea discuție cu tânărul
pastor, am privit în urmă la tot ce-am învățat, încercând să identi¬
fic principiile care, puse în practică, aveau să instaureze ordine în
universul meu interior. Și, când am reflectat la procesul prin care
am trecut, mi-am dat seama că am reușit prin intermediul a trei
modalități.
Recaptiirarea timpului 97

1. Trebuie să-mi cunosc


ciclurile de eficiență maximă
Un studiu atent al deprinderilor mele de lucru mi-a revelat o
idee importantă. Există diferite sarcini pe care le îndeplinesc mai
bine în anumite momente și în anumite condiții.
De exemplu, nu mă pot documenta prea bine pentru predica de
duminică în primele zile ale săptămânii. Două ore de studiu lunea
sunt aproape fără rost, pe când o oră joi sau vineri, e neprețuită.
Pur și simplu, mă concentrez mai bine. Pe de altă parte, sunt în
relații mai bune cu cei din jur în primele zile ale săptămânii, când
tensiunea premergătoare predicii nu și-a făcut încă simțită prezen¬
ța. Eficiența lucrării cu oamenii tinde să se diminueze pe măsură
ce se apropie sfârșitul săptămânii, când începe să mă preocupe lu¬
crarea de la amvon.
Pot să-mi detaliez și mai mult observațiile. Pot studia mai bine
dimineața, când am perioade mai lungi în care nu sunt întrerupt, și
să-mi rezerv timp pentru oameni după-amiaza, când gândesc mai
limpede și sunt mai inspirat.
Cunoscându-mi ciclul de muncă, am reușit să-mi rezerv timp
de studiu în cea de a doua parte a săptămânii și să-mi planific în¬
trevederile cu alții și întrunirile din comitet pe cât posibil în prima
parte a săptămânii. Astfel, orarul meu reflectă ciclul după care se
desfășoară viața mea și profită de el.
Am observat, de asemenea, că sunt un tip matinal. Mă pot trezi
devreme și să fiu în formă dacă în seara precedentă m-am culcat la
o oră rezonabilă. Deci, e în avantajul meu să respect o oră de culca¬
re relativ constantă. Am impus acest obicei și copiilor noștri când
erau mici. Nu știu cum de n-am realizat că și pentru noi, adulții,
Dra fixă de culcare este o măsură cât se poate de înțeleaptă. Când,
in sfârșit, mi-am dat seama de asta, am încercat să respect în fieca¬
re seară ora de culcare.
După ce am citit un articol al unui specialist cu privire la somn,
m-am hotărât să văd concret de cât somn aveam nevoie. Autorul
propunea ca fiecare om să-și determine necesarul de somn prin
fixarea ceasului deșteptător la o anumită oră, trei dimineți conse¬
98 Ordine în universul interior

cutiv. Apoi ora se mută cu zece minute mai devreme timp de alte
trei zile consecutiv. Tot așa, pe etape de câte trei zile, până când se
determină pragul natural la care individul nu se mai simte odihnit.
Am încercat experimentul, mi-am dat seama că mă puteam trezi
mult mai devreme decât m-aș fi gândit și am câștigat două ore ex¬
trem de prețioase.
Există deci cicluri săptămânale, zilnice și anuale. Mi-am dai
seama că există unele luni ale anului când puteam face față unei
solicitări emoționale neobișnuite, perioade în care parte din mine
dorea să fugă de oameni și de responsabilități. Trebuia să fac față
și acestei tendințe.
Pe de altă parte, am observat că existau perioade din an când
trebuia să-mi dovedesc competența ca îndrumător și consilier
creștin pentru că mulți oameni din jurul meu erau prea apăsați
de oboseală și greutăți. Lunile februarie și martie sunt perioade în
care toți cei din regiunea noastră ne luptăm cu efectele unei ierni
lungi și tindem să fim mai irascibili, mai critici. Am învățat să mă
pregătesc pentru a putea oferi încurajare celor care au nevoie de
ea în astfel de perioade. Și, când sosește primăvara și oamenii își
recapătă forța, atunci mă pot bucura de o perioadă de relaxare.
Anticiparea acestor lucruri mi-a fost de mare ajutor. Mă puteam
pregăti ca să le întâmpin cum se cuvine.
Mi-am dat seama că lunile de vară sunt propice lecturilor su¬
plimentare și pregătirii spirituale pentru anul următor. Dar din
ianuarie și până în martie, din motivele anterior menționate, mă
pregătesc să fiu alături de ceilalți cea mai mare parte a timpului,
pentru că lista celor care vor trebui consiliați va crește semnifi¬
cativ. Toate cărțile mele au fost scrise în timpul verii; sub nici c
formă nu aș fi putut face asta iarna.
Cunoscându-mi ciclurile de activitate, nu mă surprinde faptul
că mă simt secătuit interior după o perioadă dedicată prelegerilor
și predicării. Nu pot să trăiesc zi de zi în tensiune emoțională fără
să simt nevoia de a intra, fie și pentru scurt timp, în normalitate
pentru a recâștiga puterea pe care am pierdut-o. De aceea, e mai
cuminte să nu iau decizii importante într-o zi de luni după ce îi;
ziua precedentă am ținut mai multe predici. Și, dacă am tras tare
Recapturarea timpului 99

zi de zi în perioada sărbătorilor, e mai nimerit să-mi planific după


aceea un scurt răgaz în care să mă odihnesc.
A fost cândva o vreme în care încă nu învățasem să-mi iau în
considerare aceste cicluri. îmi aduc aminte de o zi în care totul
părea că se prăbușește. Oficiasem în acea săptămână două înmor¬
mântări care m-au răvășit; trecuseră zece zile fără să fi reușit să
mă odihnesc ca lumea. Tot în acea perioadă citisem o carte care
m-a marcat și nu practicasem deloc disciplinele spirituale. Nu mai
acordasem atenție familiei de câteva zile și simțeam că o parte din
lucrare mă depășește. Așa că n-ar fi trebuit să mă mir când, într-o
duminică după-amiază, în mijlocul unei crize personale minore,
am izbucnit în plâns. Lacrimile îmi curgeau și nu am fost în stare
să-mi revin decât după trei ore.
Cu toate că nu mă aflam în pragul unei depresii nervoase în
adevăratul sens al cuvântului, am aflat din acea experiență dure¬
roasă cât este de important să ții sub control tensiunea și stresul și
când sau cum poți efectua mai bine anumite lucruri. Nu voiam să
trec din nou prin așa ceva și am reușit să mă controlez. Experiența
pe care am trăit-o m-a speriat prea tare, ca să mă mai las iar în voia
furtunilor emoționale. Trebuia să îmi programez timpul mai rigu¬
ros decât o făcusem până atunci.
Acum înțeleg mai bine ce-a vrut să spună, într-o scrisoare, so¬
ția lui William Booth, fondatorul Armatei Salvării, referindu-se la
programul lui încărcat din timpul unei călătorii misionare.
Scrisoarea pe care mi-ai trimis-o marți a ajuns cu bine și m-am
bucurat să aud că lucrarea avansează, deși oboseala pe care o
resimți mă îngrijorează: mă tem de efectele acestei solicitări
asupra sănătății tale. N-aș vrea să-ți împiedic activitatea, dar
te-aș sfătui să fii mai prudent și să nu-ți risipești energia.
Nu uita că o viață lungă de activitate spirituală constan¬
tă, uniformă, aduce de două ori mai multă roadă decât una
scurtată și distrusă de eforturi spasmodice și uriașe; ai grijă
și cruță-ți forțele atunci când nu trebuie să depui prea mult
efort.*

“ Harold Begbie, Life of General William Booth, Macmillan, New York. 1920, p. 178.
100 Ordine în universul interior

2. Alegerea modului de folosire a timpului


trebuie să se facă după un criteriu sănătos
Cu ani în urmă, tatăl meu mi-a spus că poți cunoaște caracterul
unui om în funcție de felul în care refuză sau optează pentru ceva
din noianul de posibilități oferite de viață. „Greutatea nu constă în
separarea deciziilor bune de cele proaste, ci în alegerea celei mai
bune dintre variantele bune“, mi-a spus el. Avea perfectă dreptate.
Și-a trebuit să învăț, uneori pe pielea mea, că trebuie să renunți la
anumite lucruri, pe care dorești cu adevărat să le faci, în favoarea
altora, mai bune.
Ținând seama de acel sfat, am refuzat uneori invitații la petre¬
ceri sau evenimente sportive sâmbătă seara pentru a putea fi cu
mintea limpede și odihnit fizic duminică dimineața. Sau am refu¬
zat anumite oferte de a vorbi în public, deși aș fi dorit s-o fac.
Câteodată îmi este greu să iau astfel de decizii, pentru că pur și
simplu îmi doresc să fiu pe placul oamenilor. Când un om învață să
spună „nu“ unor lucruri bune, își asumă riscul de a-și face dușmani
și de a fi criticat; și cui îi face plăcere acest lucru? De aceea, mi-e
greu să spun „nu“.
Am descoperit că majoritatea oamenilor ce ocupă poziții de
conducere se confruntă cu aceeași problemă. Dacă însă vrem să
fim stăpâni pe timpul nostru, trebuie să ne luăm inima în dinți și
să refuzăm politicos, dar categoric, toate ocaziile care sunt bune,
dar nu și cele mai bune.
După cum am mai spus, acest lucru cere, așa cum am observat
și în lucrarea lui Isus, o conștientizare a propriei misiuni. Ce anu¬
me suntem chemați să facem? Ce anume facem cel mai bine când
ne investim timpul? Care sunt nevoile fără de care nu ne putem
descurca? Orice altceva trebuie considerat de domeniul negociabi¬
lului - discreționar, dar nu necesar.
îmi place ce a scris C. S. Lewis în Letters To An American Lady
[Scrisori către o doamnă din America] referitor la importanța aces¬
tor alegeri:
Nu fiți prea convinsă de faptul că Dumnezeu vrea neapărat
să faceți tot felul de lucruri care nu sunt necesare. Fiecare
Recapturarea timpului 101

trebuie să-și facă datoria „în starea în care l-a așezat Dom¬
nul, și în care l-a chemat Dumnezeu14. Nu uitați următorul
adevăr: credința în virtuțile lui „a face ceva de dragul de a
face“ e caracteristică femeilor, americanilor, epocii: există
deci trei „văluri“ care se interpun între dumneavoastră și
perspectiva corectă! Munca, la fel ca băutura, poate fi o pa¬
timă. Ceea ce trece drept zel poate fi doar neliniște sau mân¬
dria generată de o părere foarte bună despre sine... Făcând
ceea ce nu intră în atribuțiile noastre, devenim mai puțin
apți pentru sarcinile obligatorii care ne revin și astfel putem
chiar face o nedreptate. Dați-i și Măriei șansa pe care i-ați
acordat-o Martei.*

3. Capturez și stăpânesc timpul


dacă îl planific cu mult înainte
Acest ultim principiu este cel mai important; respectarea sau
nerespectarea lui îmi garantează reușita sau eșecul.
Am învățat din proprie experiență că trebuie să-mi planific
principalele activități cu opt săptămâni înainte. Opt săptămâni!
în august, mă gândesc deja la luna octombrie. Ce figurează în
program? Aspectele obligatorii ale universului meu interior: disci¬
plinele spirituale, disciplinele mentale, odihna de Sabat și, desigur,
îndatoririle mele față de familie și prietenii apropiați. Apoi trec în
calendar o a doua categorie de priorități: planificarea activității
mele principale - studiul pentru predici, scrisul, dezvoltarea cali¬
tăților de lider și pregătirea ucenicilor.
Pe cât posibil, toate acestea sunt introduse în agendă cu mul¬
te săptămâni în avans, deoarece, cu cât mă apropii de termenele
respective, descopăr că sunt tot mai solicitat de cei din jur. Unii vin
cu probleme reale și trebuie să-mi rezerv timp pentru ei.
Alții însă vin cu pretenții nepotrivite. Ei îmi solicită o seară pe
care o planificasem pentru a sta cu familia sau îmi solicită o oră
într-o dimineață consacrată studiului. Lucrurile decurg mult mai
bine în universul meu interior dacă asemenea activități se învârt

C.S. Lewis, Lellers lo cin American Lady, Eerdmaiis, Grand Rapids, 1975, p. 53.
102 Ordine în universul interior

în jurul priorităților pe care mi le-am stabilit, ocupând ferestrele


rămase libere, și nu invers!
Mi-am dat seama într-o zi că toate punctele importante din
programul meu au ceva în comun: chiar dacă le-aș neglija o vreme,
nu m-aș simți presat de ele. Dacă, de exemplu, neglijez disciplinele
spirituale, Dumnezeu nu mă trage imediat de mânecă. O vreme
mă pot descurca binișor. Iar când nu-mi fac timp pentru familie,
Gail și copiii sunt, în general, înțelegători și gata să treacă cu vede¬
rea - cu siguranță mai mult decât unii membri ai bisericii care îmi
pretind un răspuns pe loc și o atenție imediată. Când renunț la stu¬
diu, care este o prioritate, nu se întâmplă nimic grav. Toate aceste
lucruri pot fi neglijate o vreme fără consecințe negative. De aceea
le și treceam cu vederea atât de des când n-aveam un program bine
stabilit. Fără să-mi dau seama, alte lucruri, mai puțin importante,
treceau sistematic înaintea lor. Din păcate, dacă le neglijăm prea
mult, constatăm, adesea prea târziu, că nerespectarea timpului da¬
torat familiei, odihnei și disciplinei spirituale duce la consecințe
negative ce nu mai pot fi evitate.
în timpul liceului, Mark, băiatul nostru, era un atlet cu perfor¬
manțe frumoase; fiica noastră adolescentă, Rristen, se ocupa de
teatru și de muzică. Amândoi participau la meciuri și spectacole.
Ce ușor aș fi putut să ratez vreunul din aceste evenimente, dacă nu
mi-aș fi notat datele cu pricina în calendar cu mult înainte. Secre¬
tara mea ținea întotdeauna agenda cu datele respective pe birou
și știa foarte bine că nu trebuie să facă alte programări care să mă
împiedice să fiu prezent la respectivele întâlniri.
Dacă cineva îmi cerea să ne întâlnim în după-amiaza când era
planificat un meci, îmi puteam scoate agenda și, mângâindu-mi
bărbia gânditor, să-i spun: „îmi pare rău, nu pot în ziua respectivă;
am deja ceva programat. Ce ziceți însă de data cutare?” Rareori am
întâmpinat dificultăți. Cheia era alocarea timpului și planificarea
cu săptămâni înainte.
Care sunt punctele ne-negociabile, obligatorii ale programu¬
lui? Mi-am dat seama că majoritatea celor dintre noi care se plâng
nu știu ce să răspundă. Ca urmare, lucrurile principale care ar duce
la o mărire a eficienței noastre în ceea ce facem nu sunt programa¬
te decât când e prea târziu. Consecința? Dezorganizare și frustrare;
Recapturarea timpului 103

lucrurile neesențiale se îngrămădesc în agendă înaintea celor obli¬


gatorii. Iar pe termen lung, acest lucru cauzează dureri.
într-una din zile, cineva mi-a solicitat o întâlnire la un mic de¬
jun, dimineața devreme.
„Cât de devreme?*1 am întrebat eu.
„Știu că vă sculați devreme, a spus el. Ce-ați zice de ora șase?**
M-am uitat în agendă și i-am zis:
„îmi pare rău, am deja ceva programat pentru ora asta; ce spu¬
neți de ora șapte?'*
A încuviințat destul de repede, dar a părut surprins de faptul că
programul meu începea la o oră atât de matinală.
într-adevăr, aveam ceva programat pentru ora șase în dimi¬
neața aceea. De fapt, întâlnirea începea și mai devreme. Era vorba
despre întâlnirea mea cu Dumnezeu. El era primul în programul
meu în ziua aceea, așa cum trebuie să fie în fiecare zi. Și nu e genul
de întâlnire pe care să îți poți permite să o anulezi. Asta dacă vrei
să capturezi timpul și să fii stăpân pe programul tău. Așa începe o
zi organizată, o viață organizată și o lume interioară organizată.
Sectorul 3

Folosirea
Motivația
* timpului

înțelepciunea
Restaurarea Și
^cunoașterea/

Tăria
spirituală
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
datora hotărârii mele ca în fiecare
zi să cresc în cunoștință și
înțelepciune.
Cel mai bun a pierdut

Singurele medalii de aur și distincții pe care le-am câștigat vreo¬


dată au fost cele de pe pistele de câmpie. Deși puteam să fiu
un alergător mai bun, dacă aș fi avut o voință mai mare, anii
aceia de competiții din liceu și colegiu au reprezentat, cu toate
acestea, o ocazie de a deveni mai disciplinat și de a-mi forma
caracterul.
Din toate acele experiențe din tinerețe, cea mai utilă lecție am
învățat-o la cursa de ștafete Pennsylvania din Philadelphia, într-o
zi de primăvară. Eram atunci omul de bază al echipei liceului la
cursa de ștafete de o milă. Sarcina mea era să fiu primul în cursă și,
după ce parcurgeam sfertul meu de milă, să ofer avantajul obținut
celui de-al doilea alergător din echipă.
Dacă eu terminam primul porțiunea mea de alergare, însemna
că următorul coechipier prelua ștafeta cu mult înaintea celorlalți
alergători. Preluarea ștafetei era uneori îngreunată de busculada
care se crea, ceea ce ne putea costa câteva zecimi de secundă, ex¬
trem de prețioase în ultimul tur.
Echipei noastre îi revenise culoarul al doilea și eram curios să
aflu cine primise culoarul întâi, cel interior. Pe el era un alergă¬
tor de la o școală tehnică și avea niște performanțe impresionante
ca sprinter în cursa de o sută de yarzi.* Mai concurasem împreu¬
110 Ordine în universul interior

nă și cu alte prilejuri, pe distanțe mai scurte, și mă învinsese net.


Mă-ntrebam dacă avea să se întâmple la fel și în această cursă, mai
lungă cu 340 de yarzi.t
Era clar că se aștepta să învingă, pentru că mi-a spus-o verde în
față când am dat mâna la linia de start. Uitându-se drept în ochii
mei mi-a spus: „MacDonald, fie ca cel mai bun să câștige; te-aștept
la linia de sosire. “
Să zicem că a recurs la o armă psihologică folosită în sport.
Parțial, stratagema i-a reușit, căci, pe moment, a trebuit să fac un
efort pentru a-mi recăpăta calmul.
S-a auzit împușcătura de start și rivalul meu a pornit și el ca
din pușcă. Mi-amintesc că firele de zgură stârnite de crampoane¬
le lui îmi înțepau fluierele picioarelor în timp ce dispărea văzând
cu ochii, după prima turnantă. între timp, ceilalți șapte alergători
au început ceea ce se cheamă lupta pentru locurile de la doi la
opt. înainte să fi parcurs primii cincizeci de yarzi,* am început să
mă pregătesc sufletește pentru locul doi și asta în cel mai fericit
caz.
Și exact asta s-ar fi întâmplat - dacă cursa ar fi fost mai scurtă,
însă, cam după trei sute de yarzi,§ s-a produs o răsturnare brus¬
că de situație. Cel de la școala tehnică, mult în față, și-a schimbat
ritmul, din alergare cu viteză în alergare de voie. Peste o secun¬
dă, când l-am depășit în forță, l-am auzit respirând cu greutate.
De-abia se mai mișca. A rămas „fără benzină”, ca să folosim lim¬
bajul atleților. Nu-mi aduc aminte pe ce loc a terminat, dar știu că
eu am fost cel ce a așteptat la linia de sosire, străduindu-mă din
răsputeri să nu par malițios în bucuria mea.
Rivalul meu de la școala tehnică mi-a dat ocazia, în acea zi, să
învăț o lecție folositoare. Fără să vrea, m-a învățat că până și cei
mai talentați și mai energici trebuie să alerge toată cursa înainte
de a se pretinde învingători. Nu are sens să fii primul în prima tură,

dacă nu ai energia să termini la fel. Cursa trebuie parcursă într-un * * * §* 100 varzi = aprox. 91,5 m (n.tracii.)­

t 340 varzi - aprox. 311 m (n. traci.).


* aprox. 45 m (n. Lrad.).
§ aprox. 275 m (n. traci.).
Cel mai bun a pierdut ni
ritm constant de la început până la sfârșit. Iar un alergător bun mai
găsește resurse și pentru sprintul final. Talentul sportiv nu are prea
mare importanță, dacă nu este dublat de o rezistență pe măsură.

Prețul lipsei de forță intelectuală


Vă povestesc această întâmplare pentru că se referă la un alt seg¬
ment al universului nostru interior care trebuie să fie într-un con¬
tinuu proces de organizare. Organizarea universului interior nu
poate avea loc fără un antrenament al minții și fără progresul inte¬
lectual pe care acesta îl determină.
în societatea noastră atât de tensionată, cei care nu au o re¬
zistență mentală adecvată devin, de obicei, victimele unor idei și
sisteme dăunătoare spiritului și relațiilor interumane. Ei devin
victime, pentru că nu s-au deprins să gândească ei înșiși și nici nu
și-au propus să-și dezvolte mintea, proces care se întinde pe durata
unei vieți întregi. Neavând un intelect puternic, devin dependenți
de ideile și opiniile altora. în loc să treacă ideile și problemele prin
filtrul gândirii proprii, se mărginesc să trăiască după tot felul de
reguli și programe.
Sinuciderea în masă a membrilor sectei Templul Poporului din
Guyana, în 1978, ilustrează în mod viu consecințele refuzului de a
gândi. Lăsându-1 pe Jim Jones să gândească în locul lor, membrii
sectei au sfârșit în chip tragic. Și-au „spălat creierul^ lăsându-se
în voia minții lui. Iar când mintea lui Jones a încetat să mai func¬
ționeze corect, toți au suferit consecințele. Acest lider promisese
oamenilor călăuzire într-o lume ostilă și violentă. Oferise răspun¬
suri și sprijin, iar oamenii au renunțat la dreptul lor de a gândi
independent în schimbul unei astfel de siguranțe.
Oamenii al căror intelect nu este suficient de puternic nu sunt
nicidecum întotdeauna lipsiți de inteligență, ci pur și simplu nu
s-au gândit niciodată că, folosindu-și mintea, pot progresa și că
asta face parte dintr-un fel de a trăi plăcut lui Dumnezeu. Este ușor
să cazi în capcana de a-ți lăsa mintea să devină tot mai neputin¬
cioasă, în special când ești înconjurat de oameni dominatori care
preferă să gândească în locul nostru.
112 Ordine în universul interior

Această absență a rațiunii se poate observa într-o familie dez¬


echilibrată și fără nici un dumnezeu, în care unul din membri îi
domină pe toți ceilalți, impunându-și toate hotărârile și opiniile.
Avem multe exemple de biserici în care membrii îl lasă pe pastorul
lor dominator să gândească în locul lor. A Treia Epistolă a lui Ioan
vorbește despre un om pe nume Diotref, un conducător laic care,
ca și Jim Jones, îi avea efectiv pe toți sub controlul său. Creștinii
pur și simplu își subordonaseră gândirea acestui om.

Pericolul unui început în forță


După cum într-o cursă de alergări sprinterul cu talent înnăscut țâș¬
nește cu o viteză uluitoare, există unii cărora le plac sprinturile în
viteză în viață - nu pentru că ar fi dotați cu o capacitate intelectu¬
ală ieșită din comun, ci din cauza disponibilităților înnăscute și a
unor relații favorabile, utile. Au avut, poate, șansa de a fi educați
în familii de oameni talentați, foarte comunicativi și cu darul de a
diseca ideile și de a dezlega dilemele. Ca rezultat, și-au consolidat
încrederea în sine de la o vârstă fragedă.
Astfel de influențe îl învață pe tânăr cum să se impună, cum
să concureze cu ceilalți, cum să se descurce în situații dificile. Re¬
zultatul ar putea fi numit „succes prematur*1, iar acesta este - de
multe ori - un obstacol, și nu un ajutor.
Cel care are un succes prematur învață, de regulă, foarte repe¬
de, e capabil să acumuleze experiență cu un efort minim. Este, de
obicei, binecuvântat din plin cu sănătate și energie și tot timpul
lucrurile par să decurgă în favoarea lui. în general, ajunge la con¬
cluzia că poate să facă aproape orice își pune în minte, deoarece
toate par să-i iasă ușor.
Nu putem decât să ghicim cât timp vor continua lucrurile așa.
Probabil toată viața, în unele cazuri. Dar am observat că, în viața
celui ce s-a lansat în forță, cu o ușurință înnăscută, pe la treizeci și
ceva de ani, pot apărea necazuri. Pot apărea primele semnale că
pentru restul vieții va avea nevoie de rezistență și disciplină, și nu
de talent. Și, ca și în cazul alergătorului de la școala tehnică, cel în
cauză începe să-și dea seama că alergătorii mai puțin rapizi, dar cu
condiție fizică mai bună, îl ajung din urmă.
Cel mai bun a pierdut U3

în activitatea mea de consiliere am întâlnit mulți oameni care


se luptă cu astfel de probleme pe la mijlocul vieții. Văd incredibil
de mulți oameni secătuiți, care au stagnat din punct de vedere in¬
telectual și pentru care amuzamentul e aproape singurul scop în
viață.
Folosesc termenul de amuzament cu sensul de acțiune fără
gândire * A acționa fără a gândi duce la apariția unui sentiment
de dezorganizare. Cine sunt cei care acționează fără a gândi? Pot
foarte bine să fie oameni despre care, în urmă cu douăzeci de ani,
se spunea: „Este extraordinar; va reuși în viață.“ Poate fi cazul pre¬
dicatorului care, la vârsta de douăzeci și unu de ani, avea o putere
neobișnuită de a convinge, al comerciantului care și-a început ca¬
riera cu un număr remarcabil de afaceri reușite sau al premiantei
anului. Pare să fie vorba de cei ce nu și-au dat seama niciodată că
mintea trebuie impulsionată, cultivată și antrenată pentru a fun¬
cționa. Talentul nativ nu-i poate susține pe astfel de oameni decât
la începutul drumului, lăsându-i de izbeliște cu mult înainte de fi¬
nalul cursei.

Necesitatea de a ne disciplina mintea


Mintea trebuie învățată să gândească, să analizeze, să speculeze.
Cei al căror univers interior este complet organizat fac eforturi în
acest sens. Mintea le este trează, atentă și receptivă față de noi in¬
formații pe care le primește zilnic, făcând noi descoperiri și ajun¬
gând la noi concluzii. Ei și-au făcut o obișnuință din a-și antrena
zilnic mintea.
„Un creștinism viabil nu este posibil fără dezvoltarea a trei din­
ure aspectele sale“, scrie Elton Trueblood. „Acestea sunt: universul
interior devoțional, cel exterior al slujirii și universul intelectual,
al rațiunii.Al treilea aspect este cel mai ușor ignorat de către
mulți evanghelici, fiind considerat prea lumesc și contrar Evan¬

* Bazat pe un joc dc cuvinte în lb. engleză: „amusement” - a înseamnă „fără“; to rnuse


înseamnă „a gândi” (n.trad).
■ Elton Trueblood, While ii is Yet Day, Harper & Rovv, New York, 1974, p. 97-98.
H4 urtune in universul interior

gheliei. Dar amorțeala minții duce la dezorganizarea totală a uni¬


versului interior.
Eu înțeleg ce înseamnă succesul prematur, pentru că și eu am
descoperit curând după treizeci de ani că mă bazasem pe talentul
înnăscut, ignorând necesitatea dezvoltării intelectului. Mi-am dat
seama că, dacă nu schimbam situația, mintea n-avea să mă mai
slujească așa cum trebuie în anii următori, când voi dori să fiu la
înălțime din punct de vedere intelectual și să dau ce am mai bun
în mine.
Pentru mine, asta însemna că, dacă voiam să devin un predica¬
tor mai eficient, cu o capacitate mai mare de a-i înțelege pe cei în
suferință și un lider mai folositor, trebuia să iau în serios provoca¬
rea de a-mi spori capacitățile intelectuale, pentru a putea face față
misiunii mele publice. Cu toate că nu-mi lăsasem cu totul mintea
în amorțire, nu făceam un efort constant care să mă ajute să fiu spi¬
ritul creator, novator, de care credeam că Dumnezeu are nevoie.
Nu-i de mirare că atunci când mă confruntam cu niște situa¬
ții care îmi depășeau puterea de înțelegere suportam consecințele
lipsei de organizare. întocmai ca o persoană care are de ridicat o
greutate prea mare, m-am pomenit încercând tot mai mult să „ri¬
dic” idei și probleme pe care, mental, nu eram suficient de puternic
pentru a le dezlipi de pământ.
Cu toate că evanghelicii susțin clar necesitatea educației crești¬
ne, nu s-a pus întotdeauna suficient accentul pe dezvoltarea minții.
Puțini dintre noi au sesizat efectiv contrastul dintre „enciclopediile
ambulante” și cei care știu să discearnă adevărul. Există oameni
care știu câte puțin despre o mulțime de lucruri, dar asta nu garan¬
tează că pot să se gândească profund și matur la ceea ce știu.
Am întâlnit oameni care și-au ticsit mintea cu enorme cantități
de informații biblice. Au deprins un vocabular bogat în care predo¬
mină un jargon creștin corect. Rugăciunile lor sunt atât de mângâ¬
ietoare, încât cei din jurul lor sunt plini de venerație. îi considerăm
oameni spirituali. Dar, în alte situații, îi vedem rigizi și inflexibili,
refractari la schimbare și inovație. Reacția lor față de orice provo¬
care la a gândi este fie o izbucnire de mânie, fie o acuzație.
Ca și alții, am convingerea că noi, creștinii, ar trebui să avem
gândirea dezvoltată, cuprinzătoare, creativă, mai mult decât ori¬
Cel mai bun a pierdut »5

cine altcineva. Pavel a spus că, în calitate de creștini, am primit


gândul [„mintea”] lui Hristos. Din acest motiv avem o capacitate
intelectuală de cuprindere pe care o minte neregenerată nu o are;
putem gândi lucrurile dintr-o perspectivă atemporală, a eternită¬
ții. în Hristos găsim temelia adevărului care ar trebui să confere o
forță nelimitată ideilor, judecăților de valoare și reformelor pe care
le promovăm. Dar, din cauza unei inerții inerente și a dezorgani¬
zării universului interior din viețile multor creștini, realitatea nu e
Întotdeauna aceasta. Noi pierdem imul dintre cele mai importante
daruri pe care ni le-a făcut Dumnezeu prin Hristos.
Misionarul-evanghelist Stanley Jones scria:
Swami Shivananda, un vestit swami din India, le spunea dis¬
cipolilor săi: „Ucideți-vă mintea și atunci și numai atunci veți
putea medita.” Punctul de vedere creștin este: „Să-L iubești
pe Domnul Dumnezeul tău cu tot cugetul tău” - intelectul,
„cu toată inima ta” - simțirea, „cu tot sufletul tău” - voința,
„cu toată puterea ta” - latura fizică. Deci e vorba de omul în¬
treg, cu intelect, sentimente, voință, putere. Dar „puterea”
se poate referi și la puterea celorlalte trei. Unii îl iubesc cu
puterea minții și sunt slab dezvoltați emoțional - creștinul
rațional; unii îl iubesc cu puterea sentimentelor și sunt slabi
din punct de vedere intelectual - creștinul sentimental; unii
îl iubesc cu forța voinței, dar nu au forță afectivă - omul de
fier, greu abordabil. Dar a-L iubi pe Dumnezeu cu puterea
minții, a sentimentelor și a voinței, înseamnă a fi un creștin
adevărat, un om echilibrat și cu un caracter cu adevărat pu¬
ternic. (s.n.)*
Mulți ani, amiralul Hyman Rickover a fost comandantul mari¬
nei nucleare a Statelor Unite. Admiratorii și criticii săi aveau păreri
contradictorii despre severitatea amiralului. Ani la rând, toți ofițe¬
rii de la bordul submarinelor nucleare erau intervievați și primeau
rprobarea personală a lui Rickover. Cei care susțineau internul,
ie obicei, ieșeau de acolo tremurând de frică, de furie sau total in­
rimidați. Printre ei, s-a numărat și fostul președinte Jimmy Carter

E. Slanlev Jones, Song of Ascents, Abingdon, Nashville, 1968, p. 189.


n6 Ordine în universul interior

care, cu ani în urmă, a dorit să servească sub comanda amiralului.


Iată relatarea sa despre internul susținut cu Rickover:
Am făcut cerere să fiu admis în cadrul programului de subma¬
rine nucleare, iar cel care trebuia să mă intervieveze era amira¬
lul Rickover. Era pentru prima dată când îl întâlneam; am luat
loc într-o sală mare, doar noi doi, timp de mai bine de două
ore, iar el m-a lăsat să aleg eu subiectele de discuție. Cu mare
precauție, le-am ales pe cele în care aveam cunoștințele cele
mai bune la acea vreme - evenimentele curente, viața pe mare,
muzica, literatura, tactica navală, electronica, tactica artileriei
- și el a început să-mi pună o serie de întrebări, din ce în ce mai
grele. De fiecare dată, a reușit să-mi demonstreze curând că
știam destul de puțin despre subiectele pe care le alesesem.
Mă treceau toate nădușelile. Mă privea tot timpul drept în
ochi și n-a zâmbit niciodată. Eram numai transpirații reci.
în cele din urmă, mi-a pus o întrebare și eu credeam că
mai pot salva ceva. „Cum te-ai descurcat la Academia Nava¬
lă?”, m-a întrebat. încheiasem al doilea an la Politehnica din
Georgia cu rezultate foarte bune înainte de a intra la Acade¬
mia din Annapolis. Mi-am umflat pieptul de mândrie și am
răspuns: „Domnule, am fost al cincizeci și nouălea dintr-o
promoție de opt sute douăzeci!” Am așteptat felicitările, dar
nici vorbă de așa ceva. în schimb, mi-a pus următoarea în¬
trebare: „Ai dat tot ce ai putut?” Eram pe punctul să răspund
„Da, domnule”, dar mi-am adus aminte cu cine stăteam de
vorbă și cât de multe ocazii am avut la Academie în care aș fi
putut învăța mai multe despre aliații și dușmanii noștri, de¬
spre arme, strategie și altele. Eram și eu un om, la urma ur¬
melor. Am înghițit în sec și i-am spus: „Nu, domnule, n-am
dat tot ce aș fi putut.”
El m-a privit îndelung, apoi și-a rotit scaunul pentru a
marca sfârșitul interviului. Mi-a mai pus o ultimă întrebare,
pe care n-aveam s-o uit niciodată, dar la care nici n-am putut
răspunde vreodată: „De ce?” Am stat așa un răstimp, dărâ¬
mat, și apoi am părăsit încet încăperea.*

* Norman Polmar și Thomas B. Allen, Rickover: Controvcrsy and Genius, Simen &
Schuster, New York, 1982, p. 267.
Cel mai bun a pierdut 117

Această întâlnire a constituit punctul de plecare al cărții lui


Carter: Why Not the Best? [De ce să nu fii cel mai bun?]. Povestea
lui ne dă intr-adevăr de gândit. Oare nu e dator orice om care se
pretinde creștin să-L slăvească pe Dumnezeu printr-o calitate su¬
perioară a gândirii?
Gândirea este capacitatea uluitoare cu care ne-a înzestrat
Dumnezeu pentru a descoperi și observa creația, pentru a-i com¬
para elementele și pentru a le folosi, când e posibil, astfel, încât
să reflecte gloria Creatorului. Gânditorii văd lucruri vechi într-o
lumină nouă; ei analizează ipoteze, separând adevărul de minciu¬
nă. Uneori ei descriu adevăruri vechi în cuvinte noi și le dau altă
formă; îi ajută pe alții să-și dea seama cum se pot pune în practică
anumite lucruri. Gânditorii pot lua hotărâri îndrăznețe, ne ajută
să descoperim perspective noi, să depășim obstacolele de pe căi
nebătătorite.
Toate acestea nu sunt apanajul exclusiv al celor cu totul deo¬
sebiți, al celor luminați. Ele sunt sarcinile oricărui om cu mintea
întreagă. Ca și în cazul trupurilor noastre, unii pot fi mai puternici
decât alții, dar acest lucru nu ne scutește de responsabilitatea de a
ne pune la contribuție mintea și trupul.
Se spune că, în ciuda faptului că a deținut peste o mie de pa¬
tente, Thomas Edison era de părere că nu-și poate aroga meritul
originalității decât pentru o singură invenție - fonograful. Toate
celelalte „invenții“ ale sale erau, după spusele lui, adaptări și îmbu¬
nătățiri ale ideilor pe care alții le-au lăsat neterminate.
Ne-ar prinde bine să ne-nchipuim că suntem ca un burete. în
tot cuprinsul creației, Dumnezeu a ascuns lucruri pe care oamenii
trebuie să le descopere, să se bucure de ele, lucruri care să-i ajute
să înțeleagă natura Creatorului însuși. Ar trebui să le „absorbim“
pe toate.
Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor,
dar slava împăraților stă în cercetarea lucrurilor.
(Proverbe 25:2)
Sarcina primului bărbat și a primei femei a fost să descopere și
să identifice lucrurile pe care le crease Dumnezeu. Datorită nesu¬
punerii față de legile lui Dumnezeu, ei și-au pierdut privilegiul de
«8 Ordine în universul interior

a exercita în mod exclusiv o muncă atât de minunată. Trebuiau să


se îngrijească mai mult de problema supraviețuirii într-o lume po¬
trivnică, decât de cea a explorării ei în continuare. Natura muncii
lor s-a schimbat brusc. Sunt convins că viața cerească va recupera
în vreun fel acel gen inițial de muncă.
însă principiul și privilegiul descoperirii există încă într-o oa¬
recare măsură. Unele descoperiri, cum ar fi cea a aurului, se fac cu
un efort fizic foarte mare. Altele se fac observând evoluția formelor
de viață în regnul vegetal, animal sau uman. însă mare parte din
explorarea creației are loc doar în sfera mentală. Săpăm, ca să spun
așa, și descoperim idei și adevăruri; apoi le exprimăm artistic, cu
venerație și inventivitate.
A gândi este o muncă măreață. E un proces care se realizea¬
ză cel mai bine cu o minte antrenată, în formă, la fel cum, în ca¬
zul competițiilor sportive, corpul trebuie să fie antrenat și în plină
formă. Procesul optim de gândire este asigurat de o atitudine de
venerație față de domnia lui Dumnezeu asupra întregii creații. E
trist să vezi cum oamenii pe care nu-i interesează să-L descopere
pe Creator realizează lucruri de un mare rafinament intelectual și
artistic. Toată activitatea lor are la bază dorința de afirmare sau
aceea de a pune la punct un sistem social care are pretenția de a
funcționa și fără Dumnezeu.
Unor creștini pare să le fie frică să gândească. Ei confundă acu¬
mularea de date, de sisteme doctrinare și de liste cu reguli cu pro¬
cesul gândirii. Nu se simt în largul lor când se discută liber, fără
prejudecăți. Și nu înțeleg de ce trebuie să-ți bați capul cu idei mă¬
rețe, dacă nu ai pentru ele un răspuns gata fabricat. în consecință
alunecă în mediocritate, pe plan individual și intelectual, și pierd,
în mare măsură, ceea ce ne-a pus Dumnezeu la dispoziție în creația
Sa, spre folosul și bucuria noastră. în aceste condiții, viața devine
amuzament - activitate fără gândire.
Creștinul care nu gândește se află în pericolul de a fi asimilat de
civilizația în care trăiește, deși nu realizează acest lucru. Deoarece
n-are obișnuința de a gândi și nu a acumulat suficiente cunoștin¬
țe, nu are capacitatea de a pune întrebări majore, întrebări atât
de necesare în lumea noastră. Provocarea creștinului de azi, care
trăiește într-o societate secularizată, poate fi să pună întrebări pro¬
Cel 7nai bun a pierdut 119
fetice înainte de a se ivi ocazia să ofere răspunsuri care să-L aibă în
centrul lor pe Hristos.
Uneori, datorită volumului imens de informații ce ne bombar¬
dează cu regularitate, creștinul care refuză să gândească tânjește
să fugă într-un loc retras, lăsând întrebările complicate în seama
liderilor creștini și a teologilor de elită.
Harry Blamires, într-o carte valoroasă intitulată The Christi­
an Mind [Gândirea creștină], se întreabă unde sunt creștinii cu o
gândire suficient de pătrunzătoare pentru a se opune unei culturi
ce se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. El vorbește despre
necesitatea existenței unor oameni care să gândească „creștinește*
problemele morale majore. Teama lui, pe care o împărtășesc și eu,
este că doar ne amăgim că gândim, când realitatea este cu totul
alta. El se adresează creștinilor pe un ton aspru, mustrător:
Creștinismul este secătuit de relevanța sa intelectuală. El ră¬
mâne, probabil, un agent al spiritualității și al călăuzirii mo¬
rale la nivel individual; la nivel comunitar, nu prea depășește
statutul de expresie a unei solidarități bazate pe considerente
sentimentale.”
Când mintea creștinului intră în amorțeală, el poate deveni vic¬
tima propagandei unui sistem necreștin, condus de oameni care
nu și-au neglijat forța intelectuală - și care, pur și simplu, ne-au
depășit prin gândirea lor.
Așa cum antrenorul meu îmi spunea cândva să-mi antrenez
corpul pentru a putea termina cursa, tot așa a trebuit să învăț ceea
ce trebuie să învețe alții: că mintea trebuie și ea antrenată. Univer¬
sul interior al creștinului va fi fragil, lipsit de apărare și dezorgani¬
zat, dacă nu acordă atenție dezvoltării intelectului.
Băiatul de la școala tehnică era un alergător mai bun, dar a
pierdut. A pierdut, deoarece 100 de yarzi de talent nu sunt sufici¬
enți într-o cursă de 440 de yarzi.
Când mi-am evaluat ordinea din sectorul intelectual al univer¬
sului meu interior, am realizat, din fericire, că niște daruri înnăs¬
cute sau câțiva ani de studii n-aveau cum să facă vreodată din mine

Harry A. Blamires, The Clu'islicm Mind, Servant, Ann Arbor, 1978.


120 Ordine în universul interior

omul pe care Dumnezeu voia să-l poată folosi în orice colț al lumii
pentru lucrarea Sa. Dacă era să fac față presiunilor și să devin fo¬
lositor la nivelul potențialului meu, lucrul acesta nu avea să se în¬
tâmple pentru că eu eram dotat sau educat, ci pentru că învățasem
să-mi lucrez „mușchii” minții și să-i mențin în formă.
Trebuia să devin un om care gândește. Trebuia să cunosc ten¬
dințele istoriei contemporane. Trebuia să știu din ce perspectivă să
abordez marile idei ale omenirii. Trebuia totodată să mă obișnuiesc
să emit judecăți proprii despre tot ce vedeam. Sosise momentul să
mă pun serios pe treabă. Alți alergători mă ajungeau din urmă, iar
cursa era departe de a se sfârși. Nu-mi doream să fiu cel dintâi la
prima turnantă și ultimul la linia de sosire pe motiv că aveam ta¬
lent, dar n-aveam suficientă rezistență.
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
datora faptului că încerc să pun în
slujba oamenilor tot ce asimilez,
așa cum a făcut Hristos.
99
Tristețea unei cărți necitite

într-o zi, răsfoiam niște cărți într-un anticariat împreună cu soția


mea, căutând printre cărțile de mâna a doua niște titluri deosebite,
din acelea care, atunci când le descoperi, îți produc o mare încân¬
tare. Gail a găsit un exemplar al biografiei lui Daniel Webster, care
fusese publicată pe la 1840. Părea interesantă și, pentru că ne plac
biografiile, am cumpărat-o.
Coperta părea destul de uzată, ca să-ți lase impresia că fuse¬
se citită și răscitită. Erai tentat să crezi că fusese o ediție aflată la
loc de cinste în biblioteca mai multor generații ale unei familii din
Noua Anglie. Poate că fusese dată cu împrumut de nenumărate ori
și luminase sufletele multor cititori.
Nici pomeneală! Când Gail a început să-i răsfoiască paginile,
a descoperit că tipografia nu tăiase ca lumea paginile și multe
din ele nu puteau fi desprinse decât folosind un cuțit. Paginile
lipite erau o dovadă clară a faptului că biografia nu fusese citită
niciodată! Pe dinafară arăta de parc-ar fi fost întrebuințată des.
Dar în acest caz a fost folosită doar pentru a împodobi un raft
dintr-o bibliotecă ori, mai degrabă, pentru a juca rolul de opritor
de ușă sau de pernă pentru un copilaș care nu ajungea la masă să
mănânce. Poate că volumul a fost folosit, dar era clar că nu fusese
niciodată citit.
124 Ordine în universul interior

Creștinul care nu-și dezvoltă capacitățile intelectuale se asea¬


mănă cu o carte ale cărei pagini au rămas nerăsfoite și necitite. Ca
și cartea, el poate avea o anumită valoare, dar nu atât de mare ca
valoarea pe care ar putea s-o aibă dacă s-ar hotărî să-și ascută și
să-și dezvolte mintea.

Perfecționarea deprinderii de a gândi


în momentul în care un om se hotărăște să-și folosească mintea cu
scopul de a-și dezvolta personalitatea, în universul lui interior se
instalează o nouă ordine. Mintea - un organ foarte atrofiat în cazul
multor oameni - reînvie cu noi posibilități când se ajunge la ceea
ce eu numesc predispoziție spre dezvoltare.
în dezvoltarea dimensiunii intelectuale a universului nostru
interior există cel puțin trei obiective. Permiteți-mi să le prezint
sub forma unui plan:

Obiectivul 1: Mintea trebuie deprinsă


să gândească din perspectivă creștină
Eu înțeleg acest obiectiv, pentru că am crescut în mediu creștin
și am beneficiat de toate avantajele învățăturii creștine încă de la o
vârstă fragedă.
A gândi din perspectivă creștină înseamnă a privi lumea prin
prisma faptului că ea este creată și stăpânită de Dumnezeu, că va
trebui să dăm socoteală pentru felul în care folosim creația și că
este important să luăm hotărâri în conformitate cu legile lui Dum¬
nezeu. în limbaj biblic, aceasta se numește isprăvnicie. Gândirea
creștină tratează toate subiectele și ideile din perspectiva voii lui
Dumnezeu, țintind spre ceea ce I-ar aduce slavă.
Cel care nu s-a bucurat de avantajul de a crește într-un mediu
creștin nu-și poate însuși ușor acest tip de perspectivă. Dacă se
convertește la creștinism la o vârstă adultă, va fi descurajat com­
parându-și pornirile și reacțiile proprii cu ale celor mai vechi în
credință. Va tinde să se judece mai aspru, întrebându-se dacă va
face vreodată progrese ca și creștin.
Un astfel de om va trebui să-și gândească fiecare acțiune, nepu­
tându-se baza pe instinctul creștin. Cu alte cuvinte, reacția noului
Tristețea unei cărți necitite 125

convertit față de o problemă sau o șansă care i se oferă este, foarte


probabil, una necreștină, pe care va trebui mai apoi să o recanali­
zeze și să o înlocuiască cu una creștină, cultivată.
Cel ce gândește „creștinește41 datorită mediului în care s-a for¬
mat, reacționează așa cum trebuie, cu excepția situației în care
optează pentru postura de rebel. Că atitudinea mentală creștină
va fi urmată de o acțiune de același fel - asta e cu totul altceva.
Descriu aceste două moduri de a gândi pentru că mi-am dat
seama că multora le este de folos, în special creștinilor aflați la în¬
ceput de drum care se zbat să înțeleagă ce înseamnă creșterea spi¬
rituală și în ce constă ea. Se întreabă de ce sunt mereu cu un pas în
urma creștinilor mai vechi și li se pare că nu îi vor ajunge nicioda¬
tă. Găsim adesea explicația în educația creștină care reprezintă cu
siguranță un avantaj și este un argument în favoarea importanței
familiei creștine. Acest tip de educație creștină devine tot mai spo¬
radic, în vreme ce lumea cade vertiginos pe panta seculară, înde­
părtându-se de calea lui Hristos.
Pentru cel proaspăt convertit, dezvoltarea intelectuală va con¬
sta în parte în cultivarea perspectivei creștine, a atitudinii creștine
față de viață și a sistemului creștin de valori.
Pe cel mai vechi în credință îl frământă altele. Cu toate că re¬
acționează instinctiv ca un creștin în fața celor mai multe situații,
poate fi lipsit de entuziasmul specific noului convertit. El pleacă de
la premisa că mecanismele de orientare creștină vor funcționa de
la sine. Cu timpul, acest lucru poate deveni foarte periculos. A gân¬
di creștinește, fără o reînnoire periodică a devotamentului față de
Hristos, duce la o religie moartă, anostă și la o mărturie neputin­
;ioasă. Iar noi, care am beneficiat de mici de Evanghelia lui Hris­
:os, trebuie să fim cu băgare de seamă pentru a evita acest lucru.

Obifxtivul 2: Mintea trebuie deprinsă


să observe și să interpreteze
tot ce-a vrut să ne comunice
Dumnezeu prin creația Lui
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu41 (Psalmul 19:1). Tot ce-a
:reat Dumnezeu - inclusiv ființa umană - are în primul rând me¬
nirea de a reflecta slava lui Dumnezeu.
126 Ordine în universul interior

Din nefericire, puterea păcatului a umbrit capacitatea unor


aspecte ale creației de a-I reflecta slava. De fapt, se pare că păca¬
tul a avut un prim efect asupra omului; apoi, prin acesta, a afec¬
tat și restul creației. Dar acolo unde omul n-a încurcat lucrurile,
creația continuă să-și strige mesajul: „Slavă lui Dumnezeu, Cre¬
atorul!”
O gândire aflată în continuă dezvoltare, plină de dragostea lui
Hristos, cercetează creația pentru a-i descifra tâlcurile. Datorită
darurilor noastre spirituale și naturale, fiecare dintre noi le poa¬
te percepe în anumite domenii mai mult decât în altele. Suntem
îndreptățiți să descoperim din ce e alcătuită creația, să o mode¬
lăm, să-i dăm o altă față sau să o punem în slujba noastră, spre
slava lui Dumnezeu. Tâmplarul lucrează cu lemnul; medicul, cu
corpul omenesc; muzicianul, cu sunetele; directorul, cu subalter¬
nii; profesorul îi educă pe tineri; cercetătorul studiază, inventează
și-și pune în practică invențiile, ajutându-se de elementele lumii
înconjurătoare.
Toți ne antrenăm gândirea pentru diferite activități și ne bucu¬
răm de tot ce ne descoperă Dumnezeu, în marea Lui dragoste.

Obiectivul 3: Mintea trebuie deprinsă


să caute informații și să priceapă
mai bine realitatea cu scopul
de a-i ajuta pe cei din jur
Dezvoltarea intelectului le dă oamenilor posibilitatea de a se
face utili contemporanilor lor. Mă gândesc la contribuțiile medicu¬
lui misionar Paul Brand, căruia i se atribuie dezvoltarea tehnicilor
chirurgicale care au făcut posibilă refacerea membrelor celor care
suferă de boala lui Hansen (lepră). Cu toții am fost îmbogățiți prin
opera literară a lui C. S. Lewis sau prin contribuția lui John Perkins
în domeniul relațiilor interrasiale. Există oameni ale căror nume
nu sunt la fel de bine cunoscute: un tânăr inginer constructor care
își folosește capacitatea profesională pentru a ajuta la construirea
unui baraj hidroenergetic în Ecuador; un contabil care-și sacrifică
din timpul său prețios pentru a ajuta familii dezavantajate finan¬
ciar să se redreseze; un zidar care îi învață pe alții să renoveze și
Tristețea unei cărți necitite 127

să adapteze la condițiile de iarnă locuințele vechi; un operator pe


computer care își face timp să-i învețe pe copiii imigranților să ci¬
tească. Toți aceștia își folosesc capacitățile intelectuale pentru a-și
ajuta semenii.
Ne cultivăm intelectul nu numai în scopul perfecționării indi¬
viduale, ci și pentru a ne pune în slujba celor din jur. Ori de câte
ori pregătesc un material, îmi vine în minte acest gând: schițele
din fața mea se vor închega într-o predică încurajatoare sau în so¬
luții pentru problemele unor semeni de-ai mei. Cu cât îmi dezvolt
mai mult intelectul, cu atât pot contribui mai bine la progresul
altora.

Organizarea mentală în vederea


dezvoltării intelectului

Privindu-mi retrospectiv anii tinereții, îmi amintesc că odată m-am


speriat când mi-am dat seama că, deși adunasem un bagaj enorm
de informații din diferite domenii, nu prea îmi pusesem mintea la
contribuție. De fapt, nu știu dacă ajunsesem vreodată să-mi placă
să învăț.
Pe parcursul anilor de școală, mă numărasem printre cei care
încercau s-o scoată la capăt cu un efort minim. „Spune-mi de ce e
nevoie ca să trec examenul, ziceam eu, și voi reuși.“ Cu rare excep­
:ii, am adoptat această filozofie în timpul liceului, colegiului și stu¬
diilor postuniversitare. Din când în când, aveam de a face cu câte
un profesor care îmi intuia potențialul și care îmi pretindea mai
mult. Nu m-am gândit niciodată de ce îi apreciam pe acei profesori
mai mult decât pe ceilalți. Era distractiv să fiu stimulat să dau din
mine mai mult decât obișnuiam.
Dar, după ce mi-am încheiat studiile, n-a mai fost nimeni care
să mă împingă de la spate, nimeni, în afară de mine, care să-mi
pretindă mai mult și, în scurt timp, mi-am dat seama că va trebui
să-mi asum întreaga responsabilitate pentru a progresa intelectu¬
al. Se poate spune că atunci am atins faza de „pubertate intelectua­
lă“. Pentru prima dată am început să iau în serios ce trebuia să fac
pentru a învăța să gândesc singur.
128 Ordine în universul interior

Cum trebuie acționat în procesul acesta de organizare intelec¬


tuală a universului interior? Voi enumera câteva modalități:

Progresăm dacă învățăm să ascultăm


Am început să mă organizez intelectual când am învățat să as¬
cult. Pentru cineva ca mine, căruia îi place să vorbească, e greu
să învețe să asculte. Dar, dacă o persoană nu știe să asculte, ea își
privează mintea de o sursă majoră de informații, extrem de utilă
progresului.
Poate că primul pas înspre a deveni un bun ascultător este acela
de a învăța să pui întrebări. Rar am fost într-o situație sau am
întâlnit un om de la care să nu fi avut ceva de învățat. De multe
ori a trebuit să declanșez mecanismul ascultării punând întrebări.
Aceasta presupunea să învăț să pun întrebări. întrebările bine for¬
mulate atrag după sine informații prețioase, utile în procesul de
dezvoltare. îmi place să-i întreb pe oameni despre lucruri legate de
serviciul lor, de locul unde și-au cunoscut partenerul de viață, de
cărțile citite, de problemele cele mai mari cu care se confruntă, de
părticica din viața lor unde îl simt cel mai pregnant pe Dumnezeu.
Răspunsurile pe care le primesc îmi sunt întotdeauna de folos.
încercând să devin un bun ascultător, mi-am dat seama că cei
mai mulți oameni sunt dornici să povestească câte ceva despre ei.
Mulți oameni în vârstă nu au decât rareori pe cineva care să-i as¬
culte și, de regulă, ei sunt o sursă nesecată de înțelepciune. Cei
aflați în suferință, cei supuși stresului și tensiunii au multe de îm¬
părtășit celor care doresc să învețe să pună întrebări potrivite. Și
întrebând nu numai că aflăm lucruri noi, dar avem și posibilitatea
de a încuraja și de a ne arăta dragostea.
Trebuie să învățăm să-i ascultăm în special pe oamenii în vâr¬
stă și pe copii. Și unii și alții au de spus câte ceva care ne poate
îmbogăți mintea și sufletul. Copiii simplifică lucrurile, adesea,
cu o sinceritate brutală. Cei în vârstă oferă o perspectivă proprie
asupra lucrurilor, pe care și-au format-o în urma unei experiențe
de-o viață. Omenii în suferință, de asemenea, ne pot învăța care
sunt lucrurile cu adevărat importante în viață. Avem câte ceva de
învățat de la fiecare, numai să fim dispuși să le acordăm atenția
Tristețea unei cărți necitite 129
necesară și să ne „umilim” într-atât încât să punem întrebările
care trebuie.
O a doua modalitate de a progresa intelectual s-a dovedit a fi vizi¬
tarea oamenilor la locurile lor de muncă, pentru a vedea ce fac,
pentru a le întâlni colegii de lucru și pentru a afla câte ceva din
problemele cu care se confruntă. M-am străduit să privesc cu alți
ochi contribuția diversă pe care și-o aduc cei din jur la lumea mea.
îmi place să le pun întrebări legate de profesiile lor: „Spune-mi, de
ce calități este nevoie pentru a fi foarte bun într-o muncă precum a
ta? Care sunt marile probleme cu care te confrunți? în ce domeniu
te confrunți cu probleme de etică și morală? Care este factorul care
generează oboseală și descurajare în munca ta? Te întrebi vreodată
în ce fel este prezent Dumnezeu în tot ce faci?“
O a treia modalitate de a progresa intervine când ne ascultăm
mentorii. De a lungul vieții, Dumnezeu m-a înconjurat de oameni
care au crezut în mine, au ținut la mine și au încercat să-și aducă o
contribuție la valorificarea potențialului cu care El m-a înzestrat.
Le simt recunoscător părinților mei pentru că rn-au învățat să-i
ascult pe acești oameni, mai ales că mulți dintre colegii mei aveau
tendința să desconsidere sfaturile și înțelepciunea unor asemenea
mentori și astfel au pierdut informații valoroase.
în al patrulea rând, aș adăuga că progresul intervine totdeauna
când, de asemenea, îi ascultăm pe cei ce ne critică. Și asta nu e ușor
pentru nici unul dintre noi. Dawson Trotman, fondatorul „Naviga¬
torilor”, avea o metodă sănătoasă de a aborda criticile la adresa
lui. Oricât de nefondată ar fi putut părea critica, el se închidea în
odaia lui, o aducea înaintea lui Dumnezeu, apoi zicea: „Doamne,
arată-mi sâmburele de adevăr ascuns în această critică.”
Desigur, adevărul poate fi uneori infim, dar întotdeauna merită
să fie căutat și analizat. îi sunt recunoscător lui Dawson Trotman
pentru că mi-a împărtășit secretul lui. M-a scutit de nenumărate
momente penibile în care, probabil, aș fi fost tentat să mă apăr de
acuzațiile care mi se aduceau. în schimb, am început să evoluez
datorită criticilor mei. Rar am auzit o critică la adresa mea care să
nu conțină un sâmbure de adevăr, de mare folos, oricât de neîn¬
semnat părea uneori.
130 Ordine în universul interior

- Gordon, a spus el, materialul pe care l-ai citit în seara asta a


fost bun, dar nu extraordinar. Vrei să știi de ce?
Nu cred că eram prea curios să aflu, pentru că anticipam umi¬
lirea care avea să urmeze, dar am înghițit în sec și i-am spus dom¬
nului dr. Buker că vreau să-i cunosc părerea.
- Materialul n-a fost extraordinar, a spus el în timp ce mă îm¬
pungea cu degetul pe piept, pentru că ai sacrificat munca de rutină
pentru a-1 scrie.
M-a durut observația lui, dar am învățat una dintre cele mai
importante lecții de care am avut nevoie. în calitate de lider creș¬
tin, pot să dispun cum vreau de propriul meu timp, dar mi-ar fi
foarte ușor să evit munca de rutină și îndatoririle plicticoase și să
mă ocup numai de cele interesante. însă cea mai mare parte a vie¬
ții e rutină, și Buker avea dreptate: cel care învață să se împace cu
responsabilitățile și obligațiile de rutină va aduce, în timp, contri¬
buțiile cele mai importante.
Dar nu aș fi învățat această lecție și nu aș fi evoluat, cel puțin în
acel moment al vieții mele, dacă nu ar fi existat un om gata să mă
mustre și dacă nu aș fi fost gata să-l ascult și să învăț.
Ne formăm prin ascultare, prin ascultarea activă: punând în¬
trebări, observând cu atenție ce se întâmplă în jurul nostru, ana¬
lizând consecințele pozitive sau negative ale deciziilor pe care oa¬
menii le iau.

Progresăm citind
O a doua cale de evoluție este lectura. în epoca expansiunii
mijloacelor mass-media, generației tinere îi este tot mai greu să
dobândească disciplina lecturii, și acest lucru constituie poate una
dintre cele mai mari pierderi ale perioadei actuale. Nimic nu poate
înlocui lectura.
Pavel și-a dovedit interesul pentru lectură când i-a scris lui Ti­
motei, cerându-i pergamente și cărți. Chiar la acea vârstă înaintată
era dornic să se perfecționeze. Unii dintre noi nu au o înclinație
înnăscută spre lectură și ni se pare un lucru mai greu. Dar, oricât
de mic ar fi interesul nostru pentru lectură, trebuie să ne formăm
obiceiul de a citi sistematic.
Tristețea unei cărți necitite 131

împreună cu soția mea suntem pasionați de studierea biogra¬


fiilor marilor personalități și rareori se întâmplă să nu citim două,
trei biografii în paralel. Aceste cărți au fost un izvor neprețuit de
învățăminte.
Alții se simt atrași de psihologie, de teologie, de istorie sau li¬
teratură bună. Dar cu toții trebuie să ne facem obiceiul de a avea
mereu cel puțin o carte bună, dacă nu mai multe, în curs de lectu­
rare. Când fac vizite unor pastori care au probleme cu eficiența în
lucrare, îi întreb adesea: „Ce ați mai citit în ultima vreme?“ Este
aproape previzibil că, dacă un pastor are rezultate slabe în lucrare,
nici măcar nu e în stare să numească un titlu sau un autor pe care
l-a citit recent. Dacă nu citește, e foarte probabil că nici nu progre¬
sează. Și de-aici nu e decât un pas până la ineficiență.
în timpul crizei ostaticilor din Iran, din cei cincizeci de pri¬
zonieri s-a remarcat în mod deosebit o femeie. Katherine Koob a
fost un exemplu pentru cei de la ambasadă și de acasă, din Statele
Unite. Când s-a întors în țară, a mărturisit că lecturile de-o viață
și pasajele memorate au fost cele care au ajutat-o să reziste psi¬
hic și fizic în respectivele condiții grele. înmagazinase un volum
imens de cunoștințe, din care și-a luat puterea și adevărul cu care
i-a mângâiat pe cei din jur.
în programul meu, am încercat să-mi rezerv zilnic cel puțin o
oră pentru lectură. Am ajuns la concluzia că nimeni nu trebuie să
citească fără un creion în mână pentru a sublinia pasajele mai im¬
portante și am inventat o serie de simboluri pentru a marca ideile
sau pasajele care m-au impresionat și care merită să fie reținute și
folosite ulterior.
Pe măsură ce citesc, îmi notez ideile principale, care devin
punctul de plecare pentru predici sau articole. De multe ori sesizez
soluții care i-ar putea ajuta pe unii din jur. Am copiat câte un citat
sau paragraf pe care l-am trimis apoi cuiva, însoțit de un sfat sau de
o încurajare - o consider o formă de lucrare creștină.
Dacă un anumit autor mi-a impulsionat mintea și inima, încerc
să-i citesc toată opera. Și acord atenție deosebită bibliografiei, note¬
lor de subsol și indexului, selectând materialul care mă interesează.
De a lungul anilor, m-am obișnuit să pun oricărui student sau
fititor întrebarea: „Ce ai citit în ultima vreme?“ Dacă persoana
132 Ordine în universul interior

respectivă poate enumera mai multe titluri, sunt foarte încântat


și le trec pe lista mea de lecturi. Când cineva menționează titlul
unei cărți valoroase, îi recunoști întotdeauna pe cititorii serioși
din respectivul grup. Cei pasionați de lectură își vor scoate imediat
carnețelele și își vor nota titlul cărții și autorul.

Progresăm prin studiul organizat


O a treia modalitate de dezvoltare intelectuală este cea a disci¬
plinei studiului. Timpul consacrat studiului variază de la o persoa¬
nă la alta, în funcție de profesie. Predicatorii trebuie să studieze,
dacă doresc să-și îndeplinească cu succes slujba de „hrănire“ pen¬
tru care au fost chemați.
La începutul lucrării, când nu îmi puneam problema progre¬
sului intelectual, eforturile mele se încadrau în categoria studiului
defensiv. Prin acest fel de studiu înțeleg că citeam și căutam fre¬
netic doar pentru că urma să țin o predică sau un discurs. Și nu
studiam decât în vederea ducerii la bun sfârșit a acelei sarcini.
însă, mai târziu, am descoperit importanța a ceea ce acum
numesc studiu ofensiv. Acesta are ca obiectiv stocarea unei can¬
tități mari de informație și idei din care se pot formula mai târziu
predici și discursuri, cărți și articole. în cazul primului tip de stu¬
diu, există limita impusă de subiectul ales. în cel de-al doilea caz,
se pot face cercetări, se poate răscoli printr-o sumedenie de surse
în încercarea de a descoperi adevărul. Ambele forme de studiu
îmi sunt necesare în activitate. Studiul ofensiv asigură perfecți¬
onarea intelectuală. El presupune lectură, diferite cursuri care
ne solicită gândirea, acceptarea unor provocări care ne forțează
să învățăm lucruri noi și explorarea diferitelor domenii pentru
simpla plăcere de a afla mai multe despre lumea creată de Dum¬
nezeu.
Mi-am dat seama că perioada cea mai propice studiului ofensiv
este vara; nu iarna. în fiecare an îmi pun deoparte anumite cărți și
proiecte cu care vreau să mă familiarizez, iar vara, când am timp,
mă apuc de treabă. La sfârșitul verii pot intra în lunile grele care
urmează cu un volum considerabil de material brut adunat în ve¬
derea predicilor și studiilor biblice.
Tristețea unei cărți necitite 1.33

După cum am menționat mai devreme, perioada propice stu¬


diului, în cazul meu, este dimineața devreme. Dar pot beneficia de
orele respective doar pentru că am planificat cu mult timp înain¬
te ca respectivul interval să fie rezervat studiului. Dacă mă joc cu
timpul meu, aproape întotdeauna sfârșesc prin a regreta. Această
înțelegere cu mine însumi nu trebuie încălcată.
Soția mea mă sprijină și mă încurajează să studiez, ceea ce o
ajută în propria-i creștere spirituală. în primii ani de căsnicie și
misiune, a trebuit să învețe și ea, ca și mine, de altfel, importanța
studiului ofensiv și defensiv. Când eram tineri, iar eu stăteam la
birou citind o carte, nu-și dădea seama că nu trebuie să mă în¬
trerupă. La urma urmelor, am zice, ce înseamnă o întrerupere de
treizeci de secunde pentru o întrebare sau o pauză scurtă pentru a
duce gunoiul?
Dar Gail și-a dat seama că studiul îmi cerea un efort deose¬
bit, iar întreruperile îmi perturbau adesea firul raționamentului.
Observând acest lucru, ea nu a devenit doar un supraveghetor al
timpului meu, ci, în plus, îmi creează posibilități noi de a studia,
admonestându-mă cu tact dacă trag de timp sau îmi amân lucrări¬
le. N-aș fi scris nici o carte dacă ea nu m-ar fi convins că asta este
voia lui Dumnezeu și n-ar fi fost alături de mine pentru a-mi oferi
iot sprijinul și a mă încuraja.
Cu câteva luni în urmă, am condus un seminar pentru pastori
pe tema predicării și am discutat problemele studiului și pregătirii.
Pentru că erau prezente și câteva soții ale pastorilor, am spus gru¬
pului: „Unii dintre voi ar fi tentați să creadă că atunci când soțul
sau soția citește, nu-și folosește timpul în mod adecvat. De aceea,
poate vă simțiți îndreptățiți să-i întrerupeți când doriți. Trebuie să
știți că ei trudesc la fel de greu ca tâmplarul care-și ascute ferăs¬
trăul. Trebuie nu doar să evitați să-i întrerupeți, ci să vă dați toată
silința să le creați cadrul și liniștea necesară, dacă vreți să devină
mai eficienți.“
După vreo două luni, mă aflam la o reuniune la care eram in¬
vitat să vorbesc când, brusc, doi tineri căsătoriți au venit la mine.
Se țineau de mână și radiau de fericire. Tânărul mi-a întins mâna,
spunându-mi: „Am venit să vă mulțumim pentru că ați reușit să
iduceți o schimbare în viața noastră.
134 Ordine în universul interior

Ciim nu-mi trecuse prin minte că pot schimba intr-atât viața


unor oameni, eram curios să aflu despre ce era vorba. Mi-a răs¬
puns soția:
„Am participat acum câteva luni la seminarul unde ați vorbit
despre predicare și despre importanța lecturii și a studiului. Ați
subliniat importanța respectării timpului celuilalt. Vă amintiți?”
Desigur, îmi aminteam.
„Mi-am dat seama, a continuat ea, că niciodată n-am privit ac¬
tivitatea soțului meu din perspectiva aceea. I-am promis Domnu¬
lui că am să procedez altfel când vom ajunge acasă.”
„Și asta ne-a schimbat viața, a spus tânărul pastor. Vă suntem
recunoscători.”
Studiul implică elaborarea unui sistem de îndosariere a in¬
formațiilor pentru a nu se pierde. Implică sacrificii pentru a in¬
tra în posesia titlurilor de referință. Dar, în primul rând, implică
hotărâre și disciplină. Iar rezultatul este, întotdeauna, perfecțio¬
narea.
încă o observație cu privire la importanța studiului pentru noi
toți. Am tratat în primul rând cazul pastorilor, pentru că ei fac par¬
te din universul meu și pentru că studiul este de mare importanță
pentru ei. Dar, în principiu, mă adresez tuturor creștinilor, tutu¬
ror oamenilor. Mi-am dat seama că respectul acordat de soția mea
orelor mele de studiu este la fel de important ca și propriul meu
respect pentru studiul ei. Este vorba de o disciplinare reciprocă, pe
care ne-o impunem, pentru că pe amândoi trebuie să ne preocupe
progresul nostru mental.
Țin să menționez că, în calitate de soți, e bine să ne întrebăm
dacă știm să respectăm timpul afectat de soțiile noastre studiu¬
lui și lecturii. în activitatea de consiliere maritală întâlnesc multe
perechi a căror problemă este diferența de nivel intelectual. După
zece sau cincisprezece ani de căsnicie, imul dintre parteneri pro¬
gresează, iar celălalt nu. Sincer vorbind, problema cel mai des
întâlnită e încercarea soției de a-și menține tonusul intelectual și
după vârsta de patruzeci de ani, în timp ce soțul ei preferă să stea
în fața televizorului. Dar și reciproca poate fi adevărată.
îi recunoști pe cei care se consacră studiului individual prin
faptul că ei au mereu câte ceva de notat. Cu mulți ani în urmă, Gail
Tristețea unei cărți necitite 135

și cu mine am adoptat un anume tip de carnețel și am cumpărat


multe dosare cu foi volante. Toate notițele noastre se află în aceste
dosare, clasate pe subiecte. Practic, nu plecăm nicăieri fără hârtie,
astfel că suntem pregătiți să luăm notițe, dacă ne întâlnim cu cine¬
va care are de spus ceva semnificativ. Nu se știe niciodată când dai
de o carte bună sau te confrunți cu o experiență demnă de consem¬
nat și folositoare pentru viitor.
Creștinul care vrea să se perfecționeze va lua întotdeauna no¬
tițe când ascultă o predică sau când participă la o lecție biblică. E
una dintre modalitățile concrete de a manifesta credința că Dum¬
nezeu va da ascultătorului ceva care-i va folosi în viitor pentru slu¬
jirea altora. Notițele bine luate sunt o cale de a stoca informațiile
și ideile care ne asaltează constant și, implicit, o șansă de autoper­
fecționare.
Ezra, cărturarul întâlnit în Vechiul Testament, credea în dez¬
voltarea capacității intelectuale. „Căci Ezra își pusese inima să
adâncească și să împlinească Legea Domnului și să învețe pe oa¬
meni în mijlocul lui Israel legile și poruncile” (Ezra 7:10). Merită
să fie reținută ordinea descrierii etapelor dezvoltării sale: a împli¬
nit ce-a învățat, a împărtășit și altora ce era de spus. Ezra era un
autodidact, un fel de profesionist al studiului, consacrând acestei
activități mult mai mult timp decât oricare dintre noi. Dar el ne
lasă un model demn de urmat. Și, întrucât avea mintea și sufletul
pline de Cuvântul sfânt, Dumnezeu l-a ales pe Ezra pentru gigan¬
tica misiune de a merge în fruntea unei mari mulțimi, prin deșert,
pentru a reclădi Ierusalimul.
Dacă ați veni azi la noi acasă și ați răsfoi străvechea biografie
a lui Webster, ați descoperi că fiecare pagină a fost dezlipită ca să
putem citi povestea acestui mare om. Cartea arată la fel de uzată,
dar acum dintr-un motiv întemeiat: a fost, în sfârșit, citită!
Mulți oameni poartă pecetea uzurii și a timpului asemenea căr¬
ții noastre. Dar, în interiorul lor, există spații întregi care au rămas
neexplorate. Universul lor interior este dezorganizat pentru că ni¬
ciodată nu și-au pus mintea la lucru pentru a selecta informațiile
și a decanta chestiunile majore ale epocii în care trăiesc. Ei nu au
profitat de toate darurile pe care ni le-a oferit Dumnezeu spre a le
descoperi, a ne bucura de ele și a le folosi.
136 Ordine in universul interior

Dar, dacă tratăm cu toată seriozitatea evoluția noastră intelec¬


tuală, constatăm că se întâmplă un lucru minunat. Ajungem să îl
cunoaștem mai bine pe Dumnezeu și suntem mult mai folositori
celor din jur, deoarece, având mintea ascuțită, reflectăm slava lui
Dumnezeu, întocmai ca și creația la începuturile ei.
Ce poate fi mai minunat decât să vezi în universul creat de
Dumnezeu un om care, cu agerimea minții, deschide și cercetează
fiecare pagină a vieții cu multă perspicacitate și putere de pătrun¬
dere?
Sectorul 4

Folosirea
Motivația
<i
timpului

înțelepciunea
Restaurarea . Și
cunoașterea

Tăria
spirituală
Notă pentru cei dezorganizați

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
datora hotărârii de a-mi îmbo¬
găți permanent centrul
spiritual al vieții.
Ordine In grădină

Howard Rutledge, pilot în aviația americană, a fost doborât în


nordul Vietnamului la începutul războiului. Au urmat câțiva ani
cumpliți de prizonierat până la sfârșitul războiului, care i-a adus
eliberarea.
în cartea sa intitulată In the Presence of Mine Enemies [în pre¬
zența dușmanilor mei], Rutledge vorbește despre resursele sale in¬
terioare, care l-au ajutat să supraviețuiască atunci când viața deve¬
nise de nesuportat.
în timpul acelor lungi perioade de reflecție impusă, am reușit
să separ mult mai ușor esențialul de neesențial, lucrurile de
preț de cele inutile. De exemplu, în trecut lucram sau mă dis¬
tram duminica și nu aveam timp pentru biserică. Timp de mai
mulți ani, Phyllis [soția sa] m-a încurajat să merg împreună
cu familia la biserică. Ea nu m-a cicălit, nici nu m-a certat - a
continuat să spere. Dar eu eram prea ocupat, prea preocupat,
pentru a-mi găsi una sau două ore pe săptămână să mă gân¬
desc la lucrurile cu adevărat importante.
Acum, priveliștea, sunetul și mirosul morții mă încon¬
jurau. în scurt timp, nevoia de hrană spirituală a întrecut
foamea fizică. Voiam să știu mai multe despre acea parte
din mine care nu moare. Voiam să vorbesc cu cineva despre
142 Ordine în universul interior

Dumnezeu, despre Hristos și despre Biserică. Dar, la Heart­


break [Inimă Frântă - nume dat de prizonierii de război
taberei lor] nu exista nici pastor, nici învățător de școală
duminicală, nici Biblie, nici carte de imnuri, nici comuni¬
tate de credincioși care să mă călăuzească și să mă susțină.
Neglijasem complet dimensiunea spirituală a vieții mele. A
fost nevoie de experiența închisorii pentru a realiza cât de
searbădă era viața mea fără Dumnezeu“ (s.n.).*
A fost nevoie de duritatea vieții de prizonierat ca Rutledge să
înțeleagă că există un centru al universului său interior pe care îl
neglijase practic toată viața. îmi place să numesc acest centru spi¬
rit; alții îi spun suflet. Centrul spiritual al universului individual nu
poate fi localizat fiziologic, dar există cu siguranță. El este veșnic și
este locul în care noi comunicăm în modul cel mai intim cu Tatăl
nostru ceresc. Spiritul nu își poate pierde niciodată natura sa eter¬
nă, dar poate fi afectat de lipsa organizării în asemenea măsură
încât aproape să nu mai fie posibilă vreo comuniune cu Dumnezeu.
Acest lucru conduce, de obicei, la haos general, afectând inevitabil
toate celelalte componente ale universului interior.
Din punct de vedere teologic creștinul este convins de existența
sufletului. însă, mulți creștini au probleme ce țin de calitatea trăiri¬
lor în interiorul acestui centru. Cel puțin, aceasta este impresia pe
care mi-am format-o ascultându-i îndelung pe cei dispuși să vor¬
bească despre semnificația activității spirituale interioare. Mulți su¬
feră și sunt profund nemulțumiți de calitatea relației lor cu Dumne¬
zeu. „Pur și simplu, simt de multe ori că nu pot stabili o comunicare
cu Dumnezeu'* e una dintre remarcile cele mai frecvente.
Adesea, un spirit dezorganizat se trădează prin absența liniștii
interioare. Pentru unii, pacea interioară a fost înlocuită cu amorți¬
rea, cu o golire a sufletului. Alții sunt apăsați de neliniște, de senti¬
mentul că nu se vor putea ridica niciodată la înălțimea așteptărilor
lui Dumnezeu. Unul dintre motivele frecvente de îngrijorare îl re¬
prezintă incapacitatea de a menține tonusul spiritual, incapacita¬
tea întreținerii unor atitudini și idealuri consecvente. „încep săp­

* Howard Rutledge și Phyllis Rutledge împreună cu Mei Whit și Lvla White, l'n the Pres­
ence of Mine Enemies, Fleming Revell, Old Tappan, N. Y., 1973, p. 34.
Ordine în grădină M3

lămâna pus pe fapte mari, îmi spunea un tânăr, dar, până miercuri
dimineața, mi-am pierdut elanul. Nu mă simt în stare să duc o via¬
ță spirituală care să mă mulțumească. Și astfel ajung într-un punct
in care obosesc să tot încerc. “

Soluția rapidă
Când citesc despre sfinții amintiți în Biblie, simt că mă cuprinde
invidia. Ne gândim la Moise care a văzut rugul aprins, la vedenia
lui Isaia în Templu și la întâlnirea lui Pavel cu Isus pe drumul Da¬
mascului.
Simtem tentați să spunem: „Dacă aș fi trăit și eu ceva asemă¬
nător, n-aș mai avea probleme în viața spirituală.“ Noi credem că
spiritualitatea noastră ar putea fi potențată de un eveniment spec¬
taculos care și-ar pune definitiv amprenta pe conștiința noastră.
Astfel marcați de atingerea lui Dumnezeu, n-am mai avea nicioda¬
tă îndoieli de natură spirituală.
Tocmai de aceea mulți dintre noi suntem tentați să găsim un
fel de „soluție rapidă“ care să-L aducă pe Dumnezeu mai aproape
și să-L facă mai real. Unii se simt foarte îmbogățiți spiritual dacă
un predicator tună și fulgeră împotriva păcatului, făcându-i să se
simtă grozav de vinovați. Alții aleargă după experiențe emoționale
care să-i ridice pe culmile extazului. Mai sunt și din aceia care se
avântă în nesfârșite cicluri de studii biblice și care fac din căutarea
unei doctrine pure un mod de a-și găsi confortul sufletesc dat de
apropierea de Dumnezeu. Alții caută spiritualitatea implicându-se
în tot felul de activități în cadrul bisericii. De obicei, modul în care
ne alegem căile de împlinire sufletească este condiționat de tem¬
peramentul nostru - de ceea ce ne mișcă mai profund și ne dă un
sentiment de pace.
Dar adevărul e că omul de rând - ca tine și ca mine - nu va
avea parte de niște experiențe spirituale ieșite din comun; și cele
de care au avut parte alții nu ne vor da nouă sentimentul de îm¬
plinire. Dacă vrem să avem o viață spirituală care să ne aducă un
sentiment de mulțumire, trebuie să punem accent pe disciplina
spirituală, așa cum sportivul pune accent pe antrenamentul fizic.
144 Online în universul interior

Un lucru e sigur: dacă nu ne impunem o asemenea disciplină,


va veni o zi - așa cum s-a întâmplat în cazul lui Howard Rutledge ­
când vom regreta că n-am profitat de ocazia pe care am avut-o.

Cultivarea grădinii
Cum am putea descrie acest centru, acest tărâm spiritual lăuntric
unde experiențele sunt prea sfinte pentru a fi redate în cuvinte? în
afara definițiilor teologice, nu ne rămâne decât să recurgem la un
mănunchi de metafore.
David gândea metaforic în Psalmi, imaginându-și sufletul ca
pe o pășune spre care Dumnezeu, Păstorul, l-a călăuzit ca pe un
miel. în această metaforă apar ape liniștite, pășuni verzi și mese
îmbelșugate care-1 așteaptă, la adăpost de oricare dușmani. David
spune că în acest loc sufletul său a regăsit pacea.
William Cowper, un poet creștin care-a trăit în secolul XVIII, a
folosit metafora apei liniștite:
Doar zarvă și tumult viața-i pare
Celui ce-n ochii semenilor dibaci o cârmuiește,
înțelepciune-adevărată însă,
Găsești numai în unda liniștită.
(din The Task [Sarcina], cartea a treia)
Pentru mine, cea mai potrivită metaforă pentru suflet îmi pare
a fi grădina, un loc unde poți afla pacea și liniștea. Grădina este un
loc în care Duhul lui Dumnezeu vine să Se descopere pe Sine, să ne
dea înțelepciune, să ne întărească sau să ne mustre, să ne încuraje¬
ze și să ne călăuzească. Atunci când în grădină domnește ordinea,
ea este un loc liniștit, fără zgomot sau tulburare.
Grădina sufletului e un loc delicat, iar, dacă nu este întreținută
cum se cuvine, va fi repede invadată de buruieni. Dumnezeu nu
intră prea des în grădinile lăsate în paragină. Și de aceea se spune
că grădinile lăsate la voia întâmplării sunt pustii.
Asta-1 frământa și pe Howard Rutledge când tensiunea atingea
cote maxime în închisoarea de la Heartbreak. Izolarea totală, bătă¬
ile frecvente și sănătatea tot mai șubredă au făcut din lumea lui un
Ordine în grădină 145

ioc nesuferit. La ce resurse putea apela? După cum el însuși măr¬


turisea, dăduse cu piciorul ocaziilor de a acumula energie și de a-și
..rândui** grădina sufletului. „... eram prea ocupat, prea preocupat,
pentru a-mi găsi una sau două ore pe săptămână să mă gândesc la
lucrurile cu adevărat importante.** Cu toate acestea, s-a folosit de
puținul pe care-1 acumulase în copilărie. Dintr-o dată, Dumnezeu
a devenit o prezență vie, esențială în existența lui.
A reinstaura ordinea în domeniul spiritual al universului inte¬
rior e sinonim cu a ne cultiva grădina sufletului. Este cultivarea cu
atenție a laturii spirituale. Grădinarul desțelenește pământul, pli¬
vește buruienile, chibzuiește modul de folosire a terenului, sădește
sămânța, o udă, îi pune îngrășăminte și mai târziu strânge recolta.
Toate aceste acțiuni fac parte din ceea ce mulți au numit „discipli¬
na spirituală**.
îmi plac cuvintele Fratelui Laurențiu, cărturar creștin care-a
trăit în urmă cu sute de ani. El a ales metafora unei capele:
Nu este neapărată nevoie să fim tot timpul în biserică pentru
a fi cu Dumnezeu; putem face din inima noastră un sanctuar
în care să ne retragem din când în când pentru a-I asculta
glasul și a-I vorbi încetișor, smeriți și plini de iubire. Orice om
este în stare să vorbească în acest fel cu Dumnezeu, unii mai
mult, alții mai puțin: El știe ce putem și ce nu. Să înfiripăm
un astfel de dialog cu Dumnezeu; poate că El n-așteaptă din
partea noastră decât o generoasă hotărâre. Curaj, ne-a mai
rămas puțin timp de trăit (s. n.)*
Să începem îndată, ne îndeamnă Fratele Laurențiu; vremea e
scurtă! Disciplinarea spiritului trebuie să înceapă chiar acum.

Privilegii pe care le putem pierde


Dacă nu pornim la drum, pierdem multe privilegii pe care ni le-a
acordat Dumnezeu pentru a ne trăi viața din plin. De exemplu, nu
vom învăța niciodată să ne bucurăm de perspectiva eternă și infi­

+ Fratele Laurențiu al învierii, Viata cu Dumnezeu, l^xicticarea prezenței divine în


rutina cotidianului, DISCIPOLUL, Cluj-Napoca, 2006, p. 20-21.
146 Ordine în universul interior

nită asupra realității cu care am fost inițial înzestrați. Capacitatea


noastră de a judeca va fi mult redusă.
David ne dezvăluie o fărâmă din perspectiva eternă când scrie
despre „împărații pământului^ concepând planuri și stratageme
prin care vor să-L răstoarne pe Dumnezeu (Psalmul 2:2). David
s-ar fi înfricoșat de acei împărați și de planurile lor, dacă nu ar
n avut perspectiva unui Dumnezeu veșnic și suveran, pe care el
și-L închipuie stând în ceruri și râzând de mașinațiile zadarnice
ale acestora. Concluzia? David nu s-a înspăimântat, cum poate ar
fi făcut alții care nu vedeau lucrurile din perspectiva veșniciei.
Dacă în centrul spiritual al universului nostru interior nu există
disciplină, al doilea privilegiu pe care-1 vom pierde va fi acea relație
cu Hristos din care izvorăște viața. Din nou, David a fost perfect
conștient de pierderea unui astfel de contact cu Dumnezeul său
atunci când a păcătuit cu Bat-Șeba. S-a chinuit o vreme în starea
respectivă, apoi a alergat la Dumnezeu mărturisindu-și păcatul și
cerându-și iertare. Pentru el, relația cu Dumnezeu însemna atât de
mult, încât nu mai putea să rămână în starea în care era.
Un al treilea privilegiu pe care îl pierd cei indisciplinați este teama
de a da socoteală înaintea lui Dumnezeu. Vom uita pe zi ce trece că
tot ce suntem și tot ce avem vine din mâna Sa bună și vom cădea în
greșeala de a crede că totul este al nostru. Acest lucru i s-a întâm¬
plat și lui Ozia, împăratul lui Iuda, care avusese o relație deosebit
de bună cu Dumnezeu, pe care apoi n-a mai cultivat-o (2 Cronici
26). Rezultatul a fost apariția mândriei care l-a dus la o prăbușire
rușinoasă. A început ca un erou și a sfârșit ca un nebun. Și asta din
cauza haosului crescând din grădina sufletului lui.
în al patrulea rând, lăsând în paragină centrul spiritual, uităm
cât de mici suntem noi față de Creator și, mai mult, uităm ce
însemnătate și ce mare preț avem în ochii Lui, ca și copii ai Săi.
Uitând aceste lucruri, cădem în greșeala fiului risipitor și sfârșim
luând hotărâri greșite care vor avea consecințe grave.
în sfârșit, un centru spiritual neglijat și în care predomină dez¬
ordinea indică făptui că deținem puține resurse sau soluții pen¬
tru momentele de criză, cum ar fi eșecurile, umilințele, suferința,
moartea cuiva drag sau singurătatea. Rutledge se afla într-un ase­
Ordine în grădină 147

menea moment de criză. La polul opus îl găsim pe Pavel în închi¬


soarea romană: toți îl părăsiseră, din motive mai mult sau mai pu¬
țin întemeiate; dar el era încredințat că n-a rămas singur. De unde
venea această siguranță? Ea se datora anilor de practică spirituală,
de cultivare atentă a unui tărâm pe care se putea întâlni cu Dum¬
nezeu, în ciuda ostilității lumii din afară.

Care este prețul?


Când ne cultivăm grădina spiritului ajutați de Duhul lui Dumne¬
zeu, recoltele sunt un lucru sigur. Care sunt roadele? Curajul, spe¬
ranța, dragostea, răbdarea, bucuria și adânca pace. Se dezvoltă, de
asemenea, capacități neobișnuite de autocontrol, capacitatea de a
discerne răul și de a descoperi adevărul. Sau, cum ar spune autorul
Proverbelor:

Căci înțelepciunea va veni în inima ta


și cunoștința va fi desfătarea sufletului tău;
chibzuință va veghea asupra ta,
priceperea te va păzi, ca să te scape de calea cea rea,
de omul care ține cuvântări stricate
(Proverbe 2:10-12).

Richard Foster îl citează pe Thomas Kelly, unul dintre autorii


mei preferați:

Simțim apăsarea multor obligații și încercăm să le ducem


la îndeplinire pe toate. Suntem nefericiți, stresați, apăsați și
ne e teamă să nu fim superficiali... Simțim că există un mod
de viață mult mai bogat și mai adânc decât această existență
grăbită, o viață caracterizată de seninătate netulburată, de
pace și tărie. Măcar de-am ajunge odată la acel Centru! Am
văzut și am cunoscut oameni care au găsit acest centru al
vieții, unde agitația cotidiană dispare, unde și „da“ și „nu“ se
pot rosti cu deplină încredere.*

Ci Lai de Richard Foster în Frccdom of Simplicity, I larper & Row, New York, 1981, p. 78.
148 Ordine in universul interior

Kelly exprimă bine această idee; ce bine ar fi dacă am găsi acel


Centru!
De a lungul secolelor, misticii creștini s-au preocupat foarte
serios de disciplina spirituală. Au studiat-o, au practicat-o, mer¬
gând câteodată până la extreme nesănătoase și periculoase. însă ei
credeau în necesitatea izolării de tumultul vieții, din când în când,
pentru a-L căuta pe Dumnezeu în grădina interioară. Au fost primii
care au observat că slujbele și ritualurile religioase erau departe de
a fi mulțumitoare. Omul, spuneau ei, trebuie să-și construiască în
adâncul sufletului o capelă, o întindere netulburată de apă liniștită
sau o grădină. Nu exista altă soluție.
Isus a urmărit cu siguranță disciplinarea spiritului. La fel și
David, Moise, apostolii și Pavel, care scria despre sine:
Eu, deci, alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă
lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt. Ci mă
port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cum¬
va, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat
(1 Corinteni 9:26-27).
Am nesocotit noi oare această disciplinare spirituală, aceas¬
tă cultivare a grădinii sufletului? Creștinii de azi vorbesc despre
importanța „timpului de părtășie”, un program devoțional zilnic
redus adesea la un sistem sau la o metodă rapidă și superficială. îl
reducem la șapte sau la treizeci de minute, în funcție de cât timp
avem la dispoziție. Folosim ghiduri pentru studiu biblic, ghiduri
devoționale, broșuri devoționale și liste de rugăciune bine întoc¬
mite. Toate astea sunt bune - oricum, mai bine decât nimic
dar nici pe departe nu se compară cu idealul spre care ținteau
misticii.
Un redactor de la o revistă creștină importantă mi-a telefonat
într-o zi pentru a mă ruga să petrec o zi cu un lider creștin de seamă,
din altă țară, care se afla în vizită la Boston. Voia, de fapt, să-i iau
un interviu amplu pentru a face cunoscută cititorilor personalitatea
lui. I-am făcut o vizită ca să-i cer permisiunea pentru intendu.
- Și despre ce vom discuta? m-a întrebat el.
- M-am gândit să discutăm despre activitatea dumneavoastră
ca predicator, scriitor și teolog, am răspuns eu. Poate îmi veți îm­
Ordine în grădină 149

părtași viziunea dumneavoastră cu privire la familie, la prietenie și


la disciplina spirituală personală...
- Disciplina mea spirituală? ripostă el.
- Da, am spus eu. Le-ar plăcea multora să știe cum se desfă¬
șoară umblarea dumneavoastră cu Dumnezeu.
N-am să uit niciodată răspunsul său:
- Partea aceasta e mult prea intimă pentru a o împărtăși cuiva.
Eu consider totuși că mulți dintre cei aflați la început de drum
în lucrare ar fi avut de câștigat din experiența acestui om. în orice
caz, am înțeles la ce se referea el. Acest compartiment al universu¬
lui său interior era strict personal. Se dezvoltase ascuns de orice
privire și așa avea să rămână, între el și Dumnezeu - nimeni altci¬
neva. în nici un caz nu putea fi redus la un sistem.
Oare ce anume ne-ar putea determina să ne cultivăm în mod
organizat grădina spiritului? O suferință mare? Se pare că viața
ne-a demonstrat-o de nenumărate ori: cei aflați la necaz îl caută
pe Dumnezeu, pentru că nule-a mai rămas altceva. Cei copleșiți de
..binecuvântări11 au însă tendința de a se lăsa duși de val. De aceea,
eu personal pun uneori la îndoială termenul de binecuvântare. Cu
siguranță, ceea ce ne îndepărtează de cultivarea spiritului nu poate
fi o binecuvântare.
Vom reuși oare vreodată să apreciem cum se cuvine importan¬
ța acestui for interior, înainte de a simți aripa morții, înfrângerea
sau umilința? Și, încă o dată, ne apar înaintea ochilor porunca și
cazurile precedente din Scriptură și din relatările despre viețile
sfinților. Cel care își pune în rânduială dimensiunea spirituală îi
face loc lui Dumnezeu în sufletul său. Și, când ne va vorbi, glasul
Lui nu va semăna cu nimic din tot ce-am auzit până atunci. Acest
lucru l-a descoperit Howard Rutledge, însă nu înainte de a trece
prin dureroasa experiență a prizonierului de război.
Fratele Laurențiu ne spune să începem neîntârziat. Thomas
Kelly ne sfătuiește: „Căutați Centrul!11 Hristos ne cheamă: „Veniți
și învățați de la Mine!11 Dar, practic, cum are loc această disciplina¬
re a spiritului?
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
datora faptului că nu-mi este teamă
să rămân singur și liniștit
înaintea lui Hristos.
II
ar :u*i wtu .mmm*.* a.. înv*. Ktfsj

Fără proptele exterioare

Aflat la anii bătrâneții, E. Stanley Jones, misionar metodist în In¬


dia, a avut un acces de slăbiciune în urma căruia a rămas parali¬
zat și incapabil să mai articuleze vreun sunet. Credința însă și-a
păstrat-o intactă. „N-am nevoie de proptele exterioare pentru a-mi
menține credința, scria el, pentru că tocmai ea e aceea care mă sus­
ține.“ Dar, plin de tristețe, a trebuit să constate că cei din jur nu
simțeau ca el.

Discutam într-o zi cu un episcop care se pensionase. Se sim¬


țea atât de inutil. De când încetase să mai fie sufletul epis¬
copiei, se simțea atât de abătut, lucru pe care mi l-a și măr¬
turisit. Voia să afle secretul unei vieți împlinite. I-am spus
că el consta într-o abandonare de sine. Ceea ce l-ar fi putut
schimba era supunerea totală în fața lui Isus. Dificultatea
episcopului provenea din faptul că se agățase de lucrurile
din afară. Și când suportul extern dispăruse prin pensiona¬
re, suportul interior nu a mai fost suficient de puternic pen¬
tru a-1 susține. După toate aparențele, aveam în față un om
care își cultivase propria imagine mai mult decât pe Isus.
Din fericire, în cazul meu, abandonarea în fața lui Isus a
fost pe primul plan, iar în momentul în care corzile externe
154 Ordine în universul interior

au fost tăiate de această lovitură, viața mea nu s-a zdrun¬


cinat (s. n.).*
Jones a înțeles la ce s-a referit Thomas Kelly când vorbea despre
găsirea „centrului11. Oricine și-ar dori să aibă perspectiva și răbda¬
rea lui Jones. Dar câți dintre noi nu suntem oare sortiți să cădem în
aceeași cursă ca și episcopul care nu și-a cultivat spiritul? Cum ne
putem cultiva grădina interioară a universului nostru intim?
Deoarece lucrarea de față nu tratează doar disciplina spiritua¬
lă, nu pot descrie toate modalitățile pe care le-au aflat sfinții pen¬
tru a-și consolida viața spirituală. Am selectat însă patru „exerciții”1
spirituale de mare importanță, exerciții neglijate de foarte mulți
creștini. Acestea sunt: cultivarea izolării și a liniștii; ascultarea în
mod regulat a glasului lui Dumnezeu; contemplația și meditația;
și rugăciunea ca închinare și mijlocire.

Liniștea și izolarea
Henri Nouwen ne vorbește despre pustnicii din trecut, care au în¬
țeles importanța unei ambianțe liniștite pentru cultivarea spiritu¬
lui, lucru demonstrat și de deviza lor: „Fuge, terche et quisset“ ­
liniște, izolare și pace interioară.
Puțini dintre noi pot realiza pe de-a-ntregul „conspirația11 te¬
ribilă a zgomotelor din jur, zgomote care ne privează de liniștea și
izolarea de care avem nevoie pentru cultivarea grădinii sufletului
nostru. Nu ne-ar fi greu să ne-nchipuim că dușmanul dintotdeau­
na al lui Dumnezeu a plănuit în secret să ne înconjoare din toate
părțile cu zgomotele civilizației care, necamuflate, reușesc îndeob¬
ște să acopere glasul lui Dumnezeu. Cel care-L cunoaște pe Dum¬
nezeu știe că, de obicei, El nu strigă pentru a Se face auzit. Așa cum
a descoperit și Ilie, se pare că Dumnezeu preferă să șoptească.
Am vizitat recent un centru misionar din America Latină
unde niște muncitori construiau un studio pentru o stație radio.
Ei luau măsuri deosebite pentru a izola fonic încăperile astfel în¬

* E. Stanley Jones, The Divine Yes, Abingdon, Nashville, 1975, p. 63.


Fără proptele exterioare 155

cât nici un zgomot al străzii să nu bruieze emisia și înregistrările


făcute acolo. Trebuie să învățăm să ne izolăm fonic sufletul îm¬
potriva zgomotelor perturbatoare din afară, pentru a auzi ce are
de spus Dumnezeu. îmi plac foarte mult cuvintele Maicii Tereza
din Calcutta:
Trebuie să-L găsim pe Dumnezeu, dar El nu poate fi aflat în
mijlocul vacarmului și al agitației. Dumnezeu este prietenul
liniștii. Uitați-vă cum natura întreagă - copacii, florile, iarba
- crește în liniște; uitați-vă la stele, la lună și la soare, cum
se mișcă în tăcere... cu cât primim mai mult prin rugăciune,
în liniște, cu atât putem da mai mult în viața noastră activă.
Avem nevoie de liniște ca să putem atinge sufletele oame¬
nilor. Esențialul nu se află în cuvintele noastre, ci în ceea ce
Dumnezeu ne vorbește nouă și prin noi. Toate cuvintele noas¬
tre sunt fără rost dacă nu vin din interior - cuvintele care nu
aduc cu ele lumina lui Hristos aduc întunericul (s. n.).~
Universul nostru interior este plin de zgomotele interminabi¬
le ale muzicii, pălăvrăgelilor și ale programelor de lucru supraîn¬
cărcate. în multe case există câte un casetofon aproape în fiecare
cameră, în fiecare mașină, în fiecare birou, în lifturi. Acum observ
că și dacă telefonez unui prieten la serviciu mi se pune muzică în
receptor până când vine la telefon. Cu toată această poluare sono¬
ră, oare când ne mai putem retrage în noi înșine pentru a asculta
glasul șoptit al lui Dumnezeu?
Suntem atât de obișnuiți cu zgomotul încât fără el devenim
agitați. Celor care se închină într-o biserică le este greu să stea în
liniște timp de un minut sau două; parcă le lipsește ceva. Multora
dintre noi le-ar fi foarte greu să reziste fie și o oră fără să spună
ceva sau fără să audă o vorbă din partea altcuiva.
La fel stau lucrurile și în cazul izolării. Nu numai că ne deran¬
jează liniștea, dar puțini dintre noi se simt în largul lor în clipele de
singurătate. Trebuie să existe însă perioade frecvente de retragere.
Trebuie să existe acele momente când ne rupem din mijlocul acti­

‘ Malcolm Muggeridge, Somelhing Beuutifulfor God, Image, Garden C'ily, N. Y., 1977,
p. 48.
156 Ordine în universul interior

vităților de rutină, de contactul cu lumea din jur, de solicitările din


afară pentru a ne întâlni în grădina sufletului cu El. Acest lucru nu
se poate face în adunări publice mari sau în cadrul unor festivități.
Nouwen îl citează pe Thomas Merton, un ucenic al misticilor
din primele secole de creștinism, care împingeau adesea izolarea la
extrem. Observațiile lui ne pot fi de mare folos. De ce căutau acești
mistici singurătatea?
Ei știau că nu pot face nimic bun pentru ceilalți atâta timp
cât se zbat în mijlocul rămășițelor naufragiului [omenirii].
Dar, de îndată ce puneau piciorul pe pământ tare, lucrurile
luau o altă întorsătură. Atunci dobândeau nu doar puterea,
ci și obligația să aducă întreaga lume pe pământ sigur, ală¬
turi de ei.*

Este interesant că îngerul lui Dumnezeu a recurs la tăcere pen¬


tru a îndrepta neîncrederea bătrânului Zaharia care aflase că el și
nevasta lui aveau să fie părinții lui Ioan Botezătorul. Neîncrezător
în Cuvântul lui Dumnezeu, lui Zaharia i s-a luat graiul timp de câ¬
teva luni, ca să aibă timp de gândire. Pe de altă parte, când Elisabe­
ta, nevasta lui, a înțeles ce se petrecea, s-a retras, spune Scriptura,
în parte și pentru că era un obicei al femeilor însărcinate, dar, după
părerea mea, și pentru că simțea nevoia să cugete la lucrurile ciu¬
date și de neînțeles ce se petreceau.
Avem apoi exemplul Măriei care, atunci când a aflat de rolul
pe care avea să-l joace în nașterea Domnului nostru, n-a zădăr¬
nicit planurile lui Dumnezeu, ci a preferat tăcerea. „Maria a ținut
ascunse toate aceste lucruri, păstrându-le în inima ei“ (Luca 2:19).
Venirea lui Hristos nu a fost vestită doar de cântările îngerilor, ci
și de tăcerea oamenilor din jur care au avut nevoie de singurătate
pentru a se gândi și pentru a prețui minunea în toată măreția ei.
Wayne Oates ne spune:
Liniștea nu este ceva obișnuit în lumea mea. Mai mult ca
sigur, este ceva necunoscut și pentru tine. Dacă în sufletele
noastre agresate de zgomot vom aduce liniștea, va trebui să o

* Henri J. M. Nouwen, The Way ufthe Heart, Seabury, New York, 1981, p. 39.
Fără proptele exterioare T-57

cultivăm... Poți adânci liniștea în sufletul tău tulburat dacă o


prețuiești, o cultivi și ești gata s-o întreții. ''
Nu mi-a fost ușor să mă obișnuiesc cu tăcerea și singurătatea.
Cândva le asociam cu lenea, cu lipsa de acțiune și neproductivita­
:ea. în momentul în care rămâneam singur, îmi veneau brusc în
minte o mulțime de lucruri pe care trebuia să le fac: să dau telefoa¬
ne, să termin lucrări, să citesc cutare carte, să pregătesc predici, să
fac vizite.
Cel mai mic zgomot care se auzea dincolo de ușa biroului meu
era o mare amenințare pentru concentrarea mea. Hipersensibilizat
parcă la zgomote, puteam auzi conversații care aveau loc la capătul
celălalt al casei în care locuiam. Curiozitatea mă împingea să ascult
tot ce se discuta. Pentru că biroul meu este aproape de baia în care
spălăm rufe, se pare că niciodată n-am ratat „ocazia'- ca, ori de câte
ori eram prins într-o activitate spirituală, mașina de spălat să nu
înceapă să huruie, semnalând cine știe ce defecțiune, pe care tot eu
trebuia s-o rezolv, din moment ce toți ceilalți erau la etaj.
Dar chiar și în momentele de liniște mi-era foarte greu să mă
concentrez. Am descoperit că aveam nevoie de o „încălzire” preala¬
bilă, care să mă ajute să accept faptul că timp de vreo cincisprezece
minute mintea mea va face tot ce va putea pentru a se opune izo¬
lării. Așa că, am început să citesc și să scriu despre căutările mele
spirituale. Treptat, mintea mea a înțeles mesajul: noi (mintea mea
și cu mine) urma să ne închinăm și să medităm și, cu cât mintea
ajungea mai repede în contact cu grădina interioară, cu atât era
mai bine.
Cred că voi avea de luptat atât cât voi trăi pentru a mă obișnui pe
deplin cu izolarea și liniștea. Vreau totuși să spun că, o dată cu trece¬
rea vremii și de când am început să culeg roadele timpului petrecut
in tăcere, în mine a crescut dorința de a beneficia de mai multe clipe
de felul acesta. Totuși, încă mă lupt cu inerția pe care trebuie s-o în¬
ving de fiecare dată. Când cineva are din naștere o fire activă, îi este
foarte greu să se izoleze pentru un timp. Dar este un efort necesar.

~ Wayne E. Oul.es, Nurluring Silence in a Noisy Heart, Doubleday, Garden City, N. Y.,
1979, P- 3­
158 Ordine în universul interior

în ce mă privește, am parte de liniște și de singurătate în pri¬


mele ore ale dimineții. Așa că țin mult la aceste momente și am
grijă ca în orele respective să nu-mi planific alte activități. Pentru
unii, momentul cel mai potrivit pentru practica spirituală poate fi
seara târziu. însă, oricine dorește să-și facă ordine în sfera spiri¬
tuală a universului interior trebuie să găsească locul și momentul
optim din zi care să corespundă firii sale.

Auzirea glasului lui Dumnezeu


Cred că Moise a avut senzația unui duș rece în dimineața în care
- coborând de pe munte după ce fusese în prezența lui Dumnezeu
- a găsit poporul evreu dansând în jurul unui vițel de aur. Timp de
mai multe zile, el trăise în prezența Celui Preasfânt și slava și ne­
prihănirea Lui și-au lăsat amprenta asupra sufletului său. Și, iată,
acum acest spectacol! Inima îi era zdrobită.
Cum s-au petrecut lucrurile? în timp ce Moise îl asculta pe
Dumnezeu, fratele său Aaron, mare preot al poporului, pleca ure¬
chea la popor. Mesajul primit de Moise era total diferit de cel pri¬
mit de Aaron. Ascultând, Moise a primit de la Dumnezeu legea
neprihănirii. Aaron, în schimb, a auzit doar plângeri, dorințe și
pretenții. Moise a adus cu el etalonul perfect al cerului; Aaron s-a
conformat capriciilor omenești. Problema se reducea la sursa de
informație luată în seamă.
Grădina sufletului se cultivă nu numai când ne retragem în sin¬
gurătate și tăcere, ci și când începem să practicăm, în acel cadru,
disciplina ascultării. Am întâlnit puțini oameni care știu să ascul¬
te glasul lui Dumnezeu. Oamenii ocupați învață foarte greu lecția
aceasta. Majoritatea creștinilor au învățat de mici cum să-I vor¬
bească lui Dumnezeu, dar nu au învățat și cum să-L asculte.
Ascultăm de fiecare dată când deschidem Scriptura cu reverență
și suntem atenți la spusele autorilor inspirați, care descifrează pen¬
tru noi misterele lui Dumnezeu. Ascultăm, așa cum voi arăta mai
târziu, atimci când devenim receptivi la imboldul interior al Duhului
lui Dumnezeu. Ascultăm și atunci când predicatorul sau învățătorul,
înzestrat cu putere de Duhul lui Dumnezeu, ne dă învățătură.
Fără proptele exterioare 159

Toate aceste lucruri merită să fie discutate (ca să nu mai vor¬


bim de faptul că merită să fie puse în practică!). Dar acum aș dori
să vorbesc despre o altă metodă, care poate forma o bază pentru
toate celelalte modalități de ascultare.

Jurnalul personal ­
o modalitate de a asculta glasul lui Dumnezeu
Când i-am studiat pe creștinii mistici și contemplativi, mi-am
dat seama că o modalitate practică de a învăța să-L ascult pe Dum¬
nezeu, când vorbește în grădina sufletului meu, este să țin un jurnal.
Cu un creion în mână, pregătit să notez, am observat că apare un
sentiment de așteptare, de receptivitate față de orice ar dori Dumne¬
zeu să-mi șoptească prin intermediul lecturilor și meditației mele.
Am făcut această descoperire cu aproape douăzeci de ani în
urmă, în timp ce citeam o biografie. Personajul principal al cărții își
cultivase timp de-o viață obiceiul de a ține un jurnal al evoluției sale
spirituale. Citindu-1, deveneam acum beneficiarul acțiunii sale, cu
toate că autorul scrisese mai mult ca să se ajute pe sine, nu pe alții.
Călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, făcuse însemnări amănunțite. Ce
unealtă extraordinară trebuie să fi fost - ceva la care să te întorci
iar și iar și să urmărești lucrarea lui Dumnezeu în viața ta!
Am rămas foarte impresionat de faptul că mulți, foarte mulți
sfinți, de a lungul secolelor, au avut jurnale personale și am înce¬
put să-mi pun întrebarea dacă nu cumva toți aceștia ajunseseră
în posesia unui secret al creșterii spirituale. Pentru a-mi satisface
curiozitatea, m-am decis să încerc aceeași experiență și să încep să
țin și eu un jurnal personal.
La început a fost greu. Mă simțeam stângaci, nesigur. Eram
îngrijorat că voi pierde jurnalul sau că cineva se va uita pe furiș în
el. Dar, cu timpul, aceste griji au dispărut și am început să notez
in jurnal tot mai multe din gândurile care mă năpădeau. Î11 jurnal
am scris lucruri privitoare la ceea ce simțeam, la temerile mele, la
sentimentul de neputință, la speranțele mele, la ceea ce descope¬
ream cu privire la călăuzirea pe care-o aveam din partea lui Hris­
tos. Când mă simțeam gol pe dinăuntru sau înfrânt, înregistram și
aceste sentimente în jurnal.
i6o Ordine în universul interior

încet, încet, mi-am dat seama că jurnalul mă ajuta să mă re¬


găsesc pe mine, cel din interior, față de care nu fusesem niciodată
pe deplin sincer. Nu mai puteam continua să țin în mine temeri și
frământări fără să încerc să le clarific. începusem să le scot la su¬
prafață și să le înfrunt. Și, pas cu pas, mi-am dat seama că Duhul
lui Dumnezeu îmi sugera multe dintre gândurile și ideile pe care
le scriam. Mă simțeam foarte aproape de Domnul de când recurse¬
sem la jurnal. El mă ajuta „să îmi cercetez inima“, ca să folosesc o
expresie de a lui David, mă îndemna să-mi exprim temerile în cu¬
vinte și să dau glas îndoielilor mele. Și, când eram cinstit cu mine
însumi, din Scriptură sau din reflecțiile mele izvorau adesea în¬
curajările, mustrările și admonestările de care aveam atâta nevo¬
ie. Dar toate acestea au început doar când am început să folosesc
jurnalul.
Pentru că mi se părea că rugăciunile mele erau adesea incoeren¬
te și pentru că nu mă puteam concentra (sau chiar nu reușeam să mă
mențin în starea de veghe), m-am întrebat dacă închinarea și mij¬
locirea mea aveau să capete vreodată vigoarea necesară. Din nou,
jurnalul s-a dovedit un mijloc bun pentru a scrie rugăciunile atunci
când cele exprimate prin viu grai nu erau coerente. Conținutul rugă¬
ciunii s-a închegat în mod logic, iar eu eram mulțumit să consemnez
un progres în calitate de credincios și ucenic al lui Hristos.
Un alt rol pe care l-a jucat jurnalul a fost cel de „martor“ nu
numai al momentelor bune, dar și al celor de criză. Când am trecut
prin perioade de descurajare, de disperare chiar, am fost în stare
să descriu tot ce simțeam și modul în care Duhul lui Dumnezeu a
mijlocit pentru mine, ajutându-mă să mă întăresc. Pasajele respec¬
tive au devenit niște puncte de referință și le reciteam mereu; ele
m-au ajutat să îmi amintesc de puterea lui Dumnezeu când eram
cuprins de deznădejde.
îmi amintesc că Domnul le-a spus odată israeliților să pună de¬
oparte „un omer plin cu mană“ (Exod 16:33) ca ceva palpabil, care
să le amintească în permanență de grija pe care le-o purta. Jurna¬
lul a dobândit pentru mine semnificația acelui „omer“, pentru că el
era pentru mine o mărturie necesară a credincioșiei lui Dumnezeu
în viața mea. Acest proces de rememorare, pe care îl asigură un
jurnal personal, are mare importanță.
Fără proptele exterioare 161

Astăzi, după douăzeci de ani de consemnări personale, mi-am


format un obicei. Sunt rare diminețile în care să nu deschid jurna¬
lul ca să notez lucrurile pe care mi le spune Dumnezeu prin inter¬
mediul lecturilor, al momentelor de meditație și al întâmplărilor
zilnice. O dată cu jurnalul îmi deschid și sufletul, gata să ascult.
Dacă Dumnezeu vrea să-mi vorbească, sunt gata să ascult.
în tinerețe W. E. Sangster - un pastor englez - a devenit tot
mai preocupat de climatul spiritual din Biserica Metodistă a Angli¬
ei. Meditând la rolul său de viitor conducător în cadrul bisericii, a
apelat la jurnal pentru a-și ascuți mintea. în acest jurnal și-a așter¬
nut cele mai adânci gânduri și reflecții, reușind să înțeleagă pentru
ce-1 pregătea Dumnezeu. Citind însemnările lui, câteva decenii mai
târziu, observăm modul în care un om s-a folosit de jurnalul său
pentru a-și pune în ordine viața interioară, cu scopul de a aduce
mai târziu ordine și în viața sa publică. Iată ce nota el într-o zi:

Am încredințarea că trebuie să lucrez sub călăuzirea lui Dum¬


nezeu pentru trezirea spirituală a acestei ramuri a Bisericii Sale
- fără să mă gândesc la reputația mea; indiferent de comen¬
tariile celor mai în vârstă sau ale celor invidioși. Am treizeci și
șase de ani. Dacă e să-L slujesc pe Dumnezeu în acest mod, nu
trebuie să mă mai eschivez, ci să fac ce am de făcut.
Mi-am scrutat adâncul sufletului să văd dacă nu cumva
sunt animat de ambiții personale. Sunt convins că nu e așa.
Urăsc genul de critică de care voi vorbi mai jos și nu pot să su¬
făr bârfele celor din jur. Discreția, răsfoirea în tihnă a cărților
și slujirea celor simpli, iată lucrurile care îmi plac - dar, prin
voia lui Dumnezeu, aceasta este misiunea mea...
Uluit și neîncrezător, am auzit glasul lui Dumnezeu spu­
nându-mi: „Vreau să fii instrumentul de care să Mă slujesc!”
O, Doamne, oare a șovăit vreun apostol așa cum fac eu acum?
Nu îndrăznesc să spun „Nu“, dar îmi vine să fug și să m-as­
cund ca Iona.
Doamne, ajută-mă! Doamne, ajută-mă! Ce trebuie să fac
mai întâi? Să readuc metodismul la ceea ce a fost la început?*

Paul Sangster, Doctor Sangster, Epworth, New York, 1962, p. 109.


162 Ordine în universul interior

Cuvintele lui Sangster sunt un exemplu minunat de om care


ascultă glasul lui Dumnezeu în forul său interior, prin intermediul
jurnalului personal. El și-a așternut visurile pe hârtie pentru a se¬
para ambițiile distructive de chemarea autentică. El a încercat să
vadă în ce măsură gândurile sale erau în conformitate cu cele ale
Părintelui Ceresc. S-a luptat cu îndoieli chiar față de propria per¬
soană. E interesant de observat cum își nota tot ce percepea din
glasul șoptit al lui Dumnezeu.

Cum să ții un jurnal


Când am vorbit în public despre cum să ții un jurnal, mi-am
dat seama că mulți oameni sunt foarte interesați de idee și că au
multe întrebări. Curiozitatea lor inițială se axează mai ales pe pro¬
blemele tehnice privind organizarea jurnalului. Cum să arate un
jurnal? Cât de des scrii în el? Ce fel de lucruri notezi? Nu e doar o
consemnare a evenimentelor? îi dai voie soției să-ți citească jurna¬
lul? Cu toate că nu sunt un specialist în materie, încerc să răspund
cât pot de bine.
Jurnalele mele sunt caiete cu arc, pe care le cumpăr de la pa­
petărie. Nu au un aspect grozav. De obicei, completez un astfel de
caiet în aproximativ trei luni de zile. Avantajul dimensiunilor lor
reduse nu stă doar în faptul că pot fi transportate ușor, ci și în fap¬
tul că, dacă se pierde unul, nu dispare munca de un an de zile sau
chiar mai mult.
Scriu aproape zilnic în jurnal, dar nu intru-n panică dacă se
întâmplă să treacă o zi fără să scriu nimic. M-am obișnuit să scriu
când îmi încep disciplina spirituală zilnică, adică dimineața de¬
vreme.
Ce scriu în jurnal? O relatare a celor realizate în ziua prece¬
dentă - oameni pe care i-am întâlnit, lucruri pe care le-am învă¬
țat, sentimente și impresii pe care cred că Dumnezeu a dorit să le
trăiesc.
Așa cum am mai spus, dacă simt că e nevoie, includ în jurnal și
rugăciuni, idei care îmi vin din citirea Bibliei sau a altui text spiri¬
tual și tot ce mă frământă legat de comportamentul meu. îmi place
să scriu lucruri pe care le observ la ceilalți membri ai familiei mele.
Fără proptele exterioare 163

Cred că într-o zi copiii noștri vor citi unele dintre aceste jurnale
și, dacă îi pot încuraja, chiar postum, referitor la lucruri pe care le
văd în perioada lor de dezvoltare, aceste jurnale vor fi o comoară
pentru ei.
Toate aceste lucruri țin de auzirea glasului lui Dumnezeu. în
timp ce scriu, sunt conștient că poate fi chiar ceea ce vrea Dum¬
nezeu să îmi comunice. îndrăznesc să cred că Duhul Său veghează
adesea când îmi aleg subiectele de gândire pe care apoi le notez. în
acest caz, devine vitală o analiză interioară pentru a vedea conclu¬
ziile Duhului Sfânt, chestiunile pe care dorește El să mi le amin¬
tească, problemele pe care vrea să mi le aducă în atenție.
Nu demult m-am aflat în fața unei mari dificultăți legate de
slujirea mea. Iată ce-am notat cu acea ocazie în jurnalul meu:
Doamne, ce știu eu de fapt despre puterea pe care mi-o dai?
Mă simt atât de superficial în gândire, atât de slab spiritual,
atât de dezordonat. Există oare în mine ceva de care să Te poți
folosi? Am calități, dar alții au mai multe și le folosesc mai
bine. Am experiență, dar alții au acumulat o experiență și mai
vastă și au știut să profite mai mult de pe urma ei. Deci, ce-mi
mai rămâne?
Poate că răspunsul se află undeva în comentariul lui Hud­
son Taylor: „Dumnezeu Se folosește de oamenii slabi și sufici¬
ent de neputincioși ca să se bizuie pe El.“ Dar, Doamne, deși
mă simt destul de slab, mi-e teamă uneori că nu voi fi destul
de luminat ca să înțeleg de unde îmi vine ajutorul.
Dacă m-ai ales pe mine să duc la îndeplinire acest lucru,
ce anume mă va susține? Cum va fi în nopțile de nesomn,
când mă voi simți atât de singur? O să mă amețească gândul
de mărire? Voi cădea în ispita de a mă crede un mare lider?
Ce îmi va menține judecata clară, mintea trează, sufletul plin?
Acum întreb cinstit, pot să beau acest pahar? Cum voi reuși
să conștientizez nevoia de Dumnezeu a celor pierduți? Cum
mă voi menține receptiv față de nevoile celor sărmani? Ce mă
va determina să ascult? Rugăciunea? Studiul? Smerenia? O,
Doamne, nimic altceva decât prezența Ta.
De obicei scriu pe fiecare pagină a jurnalului, dar, în același
:imp, pornesc și invers, din spate, pentru a-mi nota nume de per¬
164 Ordine în universul interior

soane și probleme pentru care să mijlocesc. în partea de sus a aces¬


tor pagini am scris întrebarea: „Reflectă oare lista mea de rugăciu¬
ne persoanele și programele cărora mi-am consacrat în principal
activitatea?'1
Apoi, luând-o de la sfârșitul caietului spre mijloc, notez citate
care m-au impresionat, din ceea ce citesc în perioada respectivă.
Deseori, îmi fac timp să parcurg pur și simplu citatele pe care le-am
notat. Ele pot fi rugăciuni, reflecții ale unor oameni ca sf. Toma,
A.W. Tozer și Amy Carmichael sau pasaje din Scriptură.
Când notele zilnice se întâlnesc cu paginile ce conțin citate, trec
la următorul caiet. Am astfel încă un „document” care consemnea¬
ză evoluția mea spirituală, cu frământările și cu întâmplările ei pli¬
ne de învățăminte. Și maldărul de caiete continuă să crească. Dacă
locuința noastră ar lua foc, cred că primul lucru pe care l-aș salva,
după familie, bineînțeles, ar fi aceste jurnale.
Vă-ntrebați dacă și soția mea are acces la aceste jurnale. Bănu¬
iesc că a mai aruncat din când în când câte o privire pe furiș. Dar eu
scriu foarte urât și folosesc tot felul de prescurtări, deci presupun
că i-ar da prea multă bătaie de cap să descifreze ce-am scris. în ori¬
ce caz, relația noastră este suficient de profundă, astfel că nu știu
dac-ar putea găsi ceva care să o surprindă.
Celor care se tem de indiscreția celor din jur, le sugerez să-și
găsească un loc în care jurnalul poate fi încuiat și, deci, ținut depar¬
te de cei care nu trebuie să știe ce conține. Dacă vrei să-i păstrezi
caracterul confidențial, vei găsi cu siguranță o modalitate de a-1
feri de ochii celorlalți. Teama c-ar putea cădea în mâini străine nu
e un motiv suficient de întemeiat pentru a renunța la ideea de a
ține un jurnal.
A ține un jurnal va deveni un obicei pentru majoritatea oame¬
nilor dacă se vor strădui să continue notițele timp de un an. Cei
mai mulți renunță prea repede și nu ajung, din păcate, să-și forme¬
ze un obicei.
Jurnalul mă însoțește și în călătorii. Mă ajută să țin o evidență
a oamenilor cu care mă întâlnesc astfel încât, atunci când mă în¬
torc în locuri pe care le-am mai vizitat, revăd notele făcute la vizita
precedentă și-mi reactualizez relațiile stabilite atunci, dar între¬
rupte din cauza distanței.
Fără proptele exterioare 165

Discutând despre ținerea jurnalului, am ajuns și la avantaje¬


le care decurg de aici în ceea ce privește relațiile interpersonale.
Aceste avantaje sunt, fără îndoială, mari, dar rolul de bază al jur¬
nalului este acela de instrument de ascultare a Glasului blând care
se aude în grădina universului interior. Jurnalul e un mijloc mi¬
nunat de a ne retrage și de a intra în comuniune cu Tatăl. Când
scriu, e ca și cum aș dialoga direct cu El. Și am sentimentul că în
cuvintele pe care sunt îndemnat să le aștern pe hârtie, Duhul lui
Dumnezeu lucrează în mod tainic și astfel are loc o comuniune și
mai profundă.
Gândul îmi zboară iarăși spre Howard Rutledge și lagărul de
prizonieri. Toate glasurile din jurul lui erau ostile; orice sunet adu¬
cea cu sine prevestirea unei nenorociri. Exista oare vreun glas prie¬
tenos, răsuna în auz vreun sunet plăcut într-un loc atât de cumplit?
Da, dacă urechile ar fi fost deprinse să asculte sunetele din grădina
sufletului. Acolo poate fi auzit cel mai mărețe sunete: glasul Lui,
al Celui care dorește tovărășia noastră și vrea să creștem spiritual.
După cum spune un emoționant imn vechi:
Vorbește El, iar glasu-I sun-așa de dulce
Că păsările trilul își opresc.
(C. Austin Miles, „în grădină”)
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
datora faptului că absorb în ființa
mea cuvintele lui Hristos și le las
să-mi determine compor­
tamentul și acțiunile.
12

Totul trebuie însușit

E. Stanley Jones nu a fost dintotdeauna genul de om care să spună,


pe patul morții: „Funiile interioare sunt cele mai tari. N-am nevo¬
ie de proptele exterioare pentru a-mi menține credința, pentru că
tocmai ea e aceea care mă susține.” La începutul activității sale mi¬
sionare, a cunoscut un moment de cădere. Timp de mai bine de un
an a suferit din cauza ineficienței sale atât spirituale, cât și fizice.
..Prăbușirea spirituală a atras-o după sine pe cea fizică”, scria el.
„Prăbușirea exterioară a avut loc pentru că experiența acumulată
în interior nu mi-a conferit suficientă rezistență. îmi făcusem o de¬
viză din a nu predica niciodată ceea ce eu însumi nu trăiam, așa că
exteriorul și interiorul s-au prăbușit deodată.”*
Disciplina spiritului - ceea ce eu am numit cultivarea grădinii
sufletului - depinde de dorința credincioșilor de a căuta singurăta¬
tea și liniștea și de a asculta șoapta lui Dumnezeu.
Dar lucrurile pe care le auzim în liniște și în singurătate tre¬
buie însușite. Scriu această carte folosindu-mă de un calculator și
de un program de procesare a textului. Când am început să folo¬
sesc computerul, a trebuit să învăț funcția tastei „Enter”. Manualul

+ E. Stanley Jones, Sony o/Ascents, Abingdon, Nashville, 1968, p. 104.


170 Ordine în universul interior

de utilizare îmi spunea că pot scrie orice pe ecranul calculatorului.


Dar, până în clipa în care nu apăsam tasta respectivă, computerul
nici nu voia să „audă“ sau să reacționeze la vreun cuvânt pe care-1
dactilografiam. Toate cuvintele mele, oricât de impresionant su¬
nau, rămâneau pe ecran până când le introduceam în interiorul
computerului.
Și noi suntem dotați cu capacitatea de a auzi anumite lucruri
fără să le introducem neapărat în interiorul sufletului nostru. Ceea
ce am în minte nu ajunge în mod obligatoriu și la inimă.
Evanghelistul Samuel Logan Brengle, comisar în Armata Sal¬
vării, scria referitor la disciplina lui spirituală:
Eu ascult foarte mult. Știți, rugăciunea nu e menită să fie un
monolog, ci un dialog. Este o comuniune, o discuție priete¬
nească. în timp ce Domnul îmi vorbește, în primul rând prin
intermediul Cuvântului Său, mă și îmbărbătează într-o ma¬
nieră directă. Prin „îmbărbătare” nu înțeleg un alint dulceag,
ci încredere - încrederea că El e alături de mine și că modul
în care îl slujesc e pe voia Sa. Este ca și îmbrățișarea pe care
i-o dă un comandant soldatului sau trimisului într-o misiune
grea: „Du-te, pune-ți armura, sunt cu ochii pe tine și îți voi
trimite la timp întăririle de care o să ai nevoie.” Am nevoie
de multe încurajări de-acest fel. Nu mă pot mulțumi doar să
presupun că Dumnezeu este alături de mine și că e mulțumit
de mine; am nevoie zilnic de atenție din partea Lui.*
Biblia ne vorbește de un alt Samuel, un băiat care-și primea
învățătura în Cort, sub îndrumarea lui Eli, marele preot. în timpul
nopții, Samuel a auzit o voce care îl chema pe nume. Crezând ca
Eli are să-i poruncească ceva, aleargă la patul acestuia. Dar nu Eli
îl chemase, așa că băiatul s-a întors în camera lui. însă chemarea
s-a repetat. Eli și-a dat seama ce anume se întâmpla și l-a învățat
pe Samuel cum să răspundă data viitoare: „Samuele, când vei auzi
din nou glasul, să răspunzi așa: «Vorbește, Doamne, căci robul Tău
ascultă!»” Cu alte cuvinte, apasă pe tasta „Enter”.

* Clarence W. Hali, Samuel Logan Brende: Portrait of a Profet, Salvation Army Suppl;
& Purchasing Depl., Chicago 1933, p. 185.
Totul trebuie însușit 171

Samuel a răspuns cura l-a sfătuit Eli, iar Dumnezeu i-a vor¬
bit. Cuvintele lui Dumnezeu i-au pătruns în inimă și i-au schimbat
destinul.
Ne întărim pe dinăuntru, ca să folosesc cuvintele lui Jones, ve¬
ghind ca glasul lui Dumnezeu să pătrundă în grădina noastră spi¬
rituală. Primul pas în disciplinarea noastră interioară este găsirea
singurătății și a liniștii; al doilea pas este să învățăm să ascultăm
glasul lui Dumnezeu; al treilea pas, apăsarea tastei „Enter“, se rea¬
lizează prin reflecție și meditație.
Unii creștini critică astfel de idei sau nu se simt în largul lor
când le aud prezentate. Ei consideră că astfel de practici pot des¬
chide o portiță spre activități „scăpate de sub control'* și care pot
duce la concluzii eronate. Imediat se gândesc la oamenii care stau
în poziția lotus și care intră în transă.
Dar Biblia este plină de pasaje care cuprind reflecții și meditații
și ne cheamă să ne deschidem sufletul spre astfel de lucruri. Prin¬
tre cele mai cunoscute sunt pasajele din Psalmi, în care autorul se
concentrează asupra anumitor aspecte ale Ființei lui Dumnezeu și
ale grijii pe care El le-o poartă în permanență copiilor Săi.
în momentele de meditație, psalmistul îl vede pe Dumnezeu în
diferite ipostaze, precum cea de păstor ori căpetenie de oști.
Actul meditației este o racordare a sufletului la energiile divi¬
ne. Putem să alegem un pasaj din Scriptură și, firesc, să-l lăsăm să
atingă cele mai profunde fibre ale ființei noastre. Adesea, rezulta¬
tele sunt diferite: curățire, mărirea încrederii, trezirea dorinței de a
aduce laude și mulțumiri. Uneori, meditând la unul dintre atribu¬
tele lui Dumnezeu sau la acțiunile Sale, ne deschidem mintea spre
noi forme de călăuzire sau înțelegem mai bine ce vrea Dumnezeu
să ne comunice.
în cartea sa de rugăciuni, John Baillie ne dezvăluie starea de
meditație în care intră când se roagă:
Dumnezeule Atotputernic, în acest ceas liniștit caut comuniu¬
nea cu Tine. Din mijlocul freamătului și al agitației zilei, din
mijlocul vacarmului lumii, din mijlocul laudelor și învinuirilor
pe care mi le aduc oamenii, din mijlocul gândurilor încâl¬
cite și al închipuirilor mele, mă smulg acum dorind să caut
liniștea prezenței Tale. Toată ziua am trudit și m-am zbătut;
172 Ordine în universul interior

dar acum, cu inima liniștită și în lumina limpede a eternității


Tale, voi cugeta la modul în care s-a țesut viața mea.*
Desigur, meditația e condiționată de mai mulți factori: timpul
pe care-1 avem la dispoziție, un cadru retras care să ne asigure li¬
niștea și intimitatea necesare. Autobuzul sau mașina nu sunt locu¬
rile cele mai prielnice pentru așa ceva, cu toate că am auzit oameni
pretinzând că acelea sunt momentele pe care le alocă disciplinei
lor spirituale.
Mulți dintre noi vor descoperi că au nevoie de un interval de
pregătire înainte de a medita. Probabil vi s-a întâmplat să vă în¬
toarceți acasă, după un program greu de gimnastică, abia respi¬
rând. Știți, desigur, că timp de câteva minute e, practic, imposibil
să stai liniștit pe un scaun. Efortul de a-ți recăpăta suflul e prea
mare și nu-ți permite să stai liniștit. Același lucru e valabil și în
cazul reflecției. Adesea ne retragem pentru a ne întâlni cu Dum¬
nezeu fără a ne fi recăpătat „suflul” emoțional. La început, e greu
să ne adunăm gândurile și să le îndreptăm spre Domnul. Avem
nevoie de un scurt moment de respiro în care să ne lăsăm mintea
să se familiarizeze cu activitatea spirituală care are loc în „grădi¬
nă”. Deci, este nevoie de un răgaz - pe care unii nu prea vor să
și-l ia.
Creștinii au considerat întotdeauna Biblia ca fiind revelația
principală a credinței noastre, asupra căreia merită să reflectăm.
Dați-mi voie să adaug că lectura marilor clasici ai literaturii creș¬
tine e obligatorie pentru creșterea spirituală. De a lungul secolelor
au existat oameni care și-au consemnat gândurile și experiențele
pentru a fi citite de posteritate. Și, cu toate că lucrările lor nu au
autoritatea Bibliei, ele conțin, totuși, o cantitate enormă de hrană
spirituală.
Reflecția și meditația cer imaginație. Citim Psalmul 1, de exem¬
plu, și ne imaginăm un pom sădit lângă o apă. Ce se poate spune
despre pomul cu care autorul îl aseamănă pe omul care umblă pe
calea Domnului? în cazul Psalmului 19, ne lăsăm gândurile să stră¬
bată cosmosul, să-și imagineze corpurile cerești și tot ce au ele să

* John Baillie, A Diary of Private Prayer, Charles Scribner’s Sons, New York, 1949, p. 27.
Totul trebuie însușit 173

ne spună. Când citim pasajele referitoare la lucrarea lui Isus, ne


ducem cu gândul chiar în miezul evenimentelor: îl vedem pe Mân¬
tuitorul vindecând, îl auzim propovăduind și ne însușim poruncile
Lui. Meditând, înțelegem unele din cuvintele proorocilor, memo¬
răm chiar mici pasaje și lăsăm cuvintele să pătrundă în structura
intimă a ființei noastre în timp ce le tot repetăm. în urma unor
astfel de exerciții spirituale ajungem la concluzii minunate. Cuvân¬
tul lui Dumnezeu intră în lumea noastră interioară. Și, pentru că
ne-am concentrat atenția asupra Cuvântului Său, putem fi siguri că
Duhul Sfânt ne va călăuzi în meditație.
C. S. Lewis, scriind unei prietene din America, vorbește despre
exercițiile de reflecție:

Cu toții trecem prin perioade de „ariditate” în rugăciunile


noastre, nu-i așa? Nu cred că ele sunt neapărat un indiciu grav.
Am câteodată senzația că rugăciunile pe care le considerăm
noi ca fiind cele mai „convingătoare” sunt, de fapt, cele mai
slabe; că ne bucurăm doar de ceea ce este o reușită aparentă,
așa cum se întâmplă cu exersarea unui dans sau cu recitarea
unei poezii. Uneori, rugăciunile noastre n-au nici un rezultat
pentru că persistăm în încercarea de a-I vorbi lui Dumnezeu,
când, de fapt, El e cel care vrea să ne vorbească nouă. Joy
îmi spune că, într-o dimineață, cu mulți ani în urmă, a fost
urmărită de sentimentul că Dumnezeu dorește ceva de la ea,
simțea o apăsare continuă, ca aceea pe care-o ai când n-ai
dus la bun sfârșit o lucrare ce ți-a fost încredințată. Și, până
pe la prânz, s-a tot întrebat ce putea să fie. Dar, în momen¬
tul în care a încetat să-și mai facă griji, a venit și răspunsul,
limpede ca un glas care-i vorbea deslușit: „Nu vreau să faci
ceva anume. Vreau să-ți dăruiesc ceva.” Și îndată inima ei
s-a liniștit, cuprinsă de pace. Sf. Augustin spune: „Dumnezeu
dă celui care are mâinile goale.” Un om ale cărui mâini sunt
încărcate cu pachete nu poate să primească un dar. Poate că
pachetele acelea nu reprezintă întotdeauna păcate sau griji
pentru cele pământești, ci, câteodată, chiar încercările noas¬
tre neîncetate de a ne închina lui Dumnezeu cum credem noi
de cuviință. în paranteză fie spus, cel mai adesea mă-ntrerup
din rugăciune din pricina unor mărunțișuri, lucruri pe care
174 Ordine în universul interior

trebuie să le fac sau, dimpotrivă, să le evit în următoarea oră,


și rareori din pricina vreunui lucru serios.*
Iată un bun exemplu de practicare a reflecției și a meditației.
Dumnezeu vorbește; noi ascultăm; și mesajul pătrunde în inimă.
Nu mai este nevoie de proptele exterioare; grădina universului in¬
terior e cultivată, consolidată. Omul care se disciplinează spiritual
devine tot mai puternic lăuntric.

* C. S. Lewis, Letters lo an American Ladyy Eerdman’s, Grand Rapids, 1975, P* 73*


Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se
va datora faptului că m-am
deprins să observ evenimentele
și oamenii din perspectiva lui Hris­
tos, astfel încât rugăciunile mele
reflectă dorința de a ajuta la
împlinirea scopurilor și
promisiunilor Lui.
13

Perspectiva lui Dumnezeu

Iată ce scria Bridget Herman cu mai bine de șaizeci de ani în urmă


despre credința contemplativă, într-o cărticică plină de semnifica¬
ții profunde:
Când citim viețile sfinților, ne șochează o anumită degajare
care merge mână în mână cu o rodnicie de a dreptul uimi¬
toare. Ei nu se grăbeau niciodată; făceau, comparativ cu cei
de azi, puține lucruri, și acestea nu neapărat ieșite din comun
sau importante; și prea puțin le păsa de influența pe care o
aveau. Și, totuși, părea că întotdeauna reușeau în toate. Fie¬
care amănunt al vieții lor era grăitor; cele mai simple acțiuni
ale lor purtau amprenta distincției, a măiestriei unui artist.
Motivul nu trebuie căutat prea departe. Sfințenia lor consta
în deprinderea de a aduce înaintea lui Dumnezeu chiar și cele
mai mici amănunte din viața lor. Ei trăiau în Dumnezeu; uni¬
ca motivație a acțiunilor lor era dragostea față de Dumnezeu.
Nu erau sclavii propriei imagini, după cum nu erau nici scla¬
vii opiniei celor din jur despre ei. Dumnezeu a văzut și i-a răs¬
plătit: mai aveau nevoie de altceva? îl aveau pe Dumnezeu și
se aveau pe ei înșiși în El. De aici și demnitatea caracteristică
acestor figuri blajine, liniștite, cu rezultate atât de minunate
din lucruri atât de umile.*
178 Ordine în universul interior

A patra modalitate prin care ne putem îmbunătăți comuniu¬


nea cu Dumnezeu în grădina universului nostru interior este ru¬
găciunea ca instrument de închinare și mijlocire. Bridget Her­
man afirmă că ea îi caracteriza pe sfinți. „Sfințenia lor consta în
deprinderea de a aduce înaintea lui Dumnezeu chiar și cele mai
mici amănunte din viața lor.44
„Rugăciunea să fie lucrul cu care începi și cel cu care sfârșești ziua,
scria Thomas Kelly. Și, cu timpul, vei descoperi, ca și Fratele Lauren­
țiu, că «cei însuflețiți de Duhul Sfânt înaintează până și-n somn.»“t
Cei mai mulți dintre noi n-am avut parte de așa ceva niciodată.
Rugăciunea zilnică, disciplinată, este unul dintre cele mai dificile
exerciții pentru un creștin.
Bărbații căsătoriți vor spune, de exemplu, că le e foarte greu să
se roage împreună cu soțiile lor. De ce? Nu pot să dea nici un răs¬
puns. Uneori pastorii vor recunoaște, în urma unei analize sincere,
că nu prea au cu ce să se mândrească la capitolul rugăciune. Nici ei
nu pot oferi un motiv plauzibil pentru această stare.
Impresia pe care mi-am format-o stând de vorbă cu mulți creș¬
tini este că închinarea și mijlocirea reprezintă pentru toți o problemă
spinoasă. Nimeni nu poate nega importanța rugăciunii, dar puțini
văd un progres în viața lor de rugăciune. Și acesta este motivul pen¬
tru care există dezordine în atâtea universuri interioare. Acesta este
motivul pentru care celor mai mulți dintre noi le-ar fi imposibil să
spună ca E. Stanley Jones: „N-am nevoie de proptele exterioare?4

Sursa problemelor din viața de rugăciune


De ce apar atâtea probleme atunci când este vorba de rugăciune?
Aș spune că există trei motive.

închinarea și mijlocirea par acțiuni forțate


Omul a fost creat pentru a aspira la comuniunea cu Dumne¬
zeu, însă efectele păcatului au micșorat această dorință. Păcatul a

transformat o activitate firească într-una forțată. ** E. Herman, Creative Prayer, Forward Movement, Cincinnati n. d. p. 16.
+ Thomas R. Kelly, A Testament of Devotion, Harper & Row, New York, 1941, p. 39.
Perspectiva lai Dumnezeu 179

Eu cred că atunci când păcatul l-a atins pe om, cea mai afectată
a fost sfera sa spirituală, lăsând impulsurile și dorințele trupești
aproape intacte. Preocuparea noastră instinctivă pentru mâncare,
plăcere sexuală și siguranța zilei de mâine nu s-a modificat prea
mult față de nivelul ei inițial. Am putea emite ipoteza că omul, în
starea lui originară lipsită de păcat, avea o dorință la fel de mare,
dacă nu superioară, de a intra în comuniune cu Creatorul ca și cea
de satisfacere a poftelor și instinctelor naturale, atât de accentua¬
te azi. Dar setea spirituală, cândva foarte puternică, a fost în mod
dramatic diminuată de puterea păcatului. în consecință, închina¬
rea și mijlocirea au devenit o adevărată corvoadă.
Ca urmare, rugăciunea adevărată practic se opune la orice ține
de firea noastră și e străină de ceea ce cultura noastră ne impune
ca mod de viață.
Acesta este și miezul problemei. Puțini ne dăm seama cât de
mult ne este „spălat11 creierul. Zilnic suntem bombardați cu mesa¬
je care ne sugerează că orice preocupare de natură spirituală e o
pierdere de vreme. încă din primii ani ai vieții ni se inoculează în
mod subtil ideea că singura cale de a obține ceva este acțiunea, pe
când rugăciunea pare a fi o formă de inactivitate. Celui care are o
viață interioară dezordonată i se pare că rugăciunea nu are nici un
rezultat.
Atâta timp cât nu credem că rugăciunea este o activitate în
adevăratul înțeles al cuvântului, și încă una de mare importanță,
care trece dincolo de spațiu și timp, ajungând la Dumnezeu, nu
vom dobândi deprinderea de a ne închina și de a mijloci. Pentru
a ne forma acest obicei, trebuie să facem un efort conștient ca să
depășim acea parte din noi care ne spune că rugăciunea nu este o
componentă firească a vieții.
A.

închinarea și mijlocirea reprezintă


o recunoaștere tacită a neputinței omenești
Un al doilea motiv pentru care oamenilor le este greu să prac¬
tice închinarea și mijlocirea este că, prin însăși natura lor, ele ne
fac să ne recunoaștem neputința. Prin rugăciune, recunoaștem în
adâncul sufletului că depindem complet de Acela căruia îi adresăm
cuvintele noastre.
i8o Ordine în universul interior

E ușor să spunem că suntem neputincioși și că depindem de


Dumnezeu, că El ne sprijină, dar realitatea este că, undeva în adân¬
cul sufletului, nu vrem să recunoaștem lucrul acesta. Există ceva în
noi care neagă cu putere dependența noastră.
Am fost adesea uimit de reținerea multor creștini față de rugă¬
ciunea împreună cu soțiile lor sau într-un grup mixt. Nu este ceva
neobișnuit ca o soție creștină să se plângă: „Soțul meu nu se roagă
niciodată cu mine și nu pot să înțeleg acest lucru.”
Un posibil răspuns ar fi acela că bărbații au fost învățați de so¬
cietatea noastră să nu-și arate niciodată slăbiciunile și nici să nu se
angajeze în vreo activitate care ar putea să li le trădeze. Rugăciu¬
nea autentică recunoaște faptul că suntem slabi și că depindem de
Dumnezeu. Ceva din natura bărbatului simte asta și i se împotri¬
vește în mod inconștient.
Pe de altă parte, am observat că majorității femeilor, cel puțin
până de curând, nu le-a fost greu să-și recunoască punctele slabe;
acesta poate fi motivul pentru care, ca grup, ele se simt mai în lar¬
gul lor în rugăciune decât bărbații.
O persoană demonstrează o creștere spirituală semnificativă
când reușește să recunoască faptul că are nevoie de o relație cu
Dumnezeu pentru a deveni ființa umană intenționată de Dumne¬
zeu de la început. Cel care-și dă seama de acest lucru va cunoaște
un sentiment profund de eliberare.
Fratele Laurențiu scria:
Trebuie să cercetăm cu toată grija care sunt virtuțile de care
avem cea mai mare nevoie, cele mai anevoios de dobândit,
care sunt păcatele în mrejele cărora cădem adeseori și ce
anume pricinuiește frecvent și inevitabil căderile noastre. în
momentele de luptă spirituală trebuie să apelăm la ajutorul
lui Dumnezeu cu deplină încredere, rămânând neclintiți în
prezența Maiestății Sale divine, să-L adorăm smeriți, să-I în¬
fățișăm necazurile și slăbiciunile noastre, cerând cu toată dra¬
gostea ajutorul harului Său. în acest chip, vom găsi în El toate

virtuțile, fără ca noi să posedăm vreuna.” ** Fratele Laurențiu al învierii, Viața cu Dumnezeu. Practicarea prezenței divine în
rutina cotidiaîiului, DISCIPOLUL, Cluj-Napoea, 2006, p. 36.
Perspectiva lui Dumnezeu 181

Se pare că Fratelui Laurențiu nu i-a fost greu să-și recunoască


slăbiciunile și acesta este unul dintre motivele pentru care viața lui
de rugăciune a fost atât de dinamică.

Uneori nu se vede legătura


dintre rugăciune și rezultatul concret
Un al treilea motiv pentru care rugăciunea ni se pare greu de
abordat este faptul că de multe ori ea nu pare să influențeze rezul¬
tatul. Ca să nu credeți că neg o învățătură de bază a Bibliei, ascul­
tați-mă cu atenție. Eu cred, de fapt, că Dumnezeu ne răspunde la
rugăciuni. Dar cei mai mulți dintre noi nu au suficientă experiență
pentru a-și da seama că modul în care El răspunde nu corespunde
planurilor pe care ni le-am făcut noi.
La începutul activității de pastor, îi mărturiseam soției mele
problemele mele legate de rugăciunea personală. „Uneori mi se
pare că în săptămânile în care mă rog mai puțin, predicile mele
sunt foarte puternice. Iar în săptămânile în care m-am rugat mult,
predic cel mai slab. Spune-mi, o provocam eu, ce crezi că vrea
Dumnezeu să fac din moment ce mi se pare că nu-mi dă binecu¬
vântarea proporțional cu cât m-am rugat eu?“
Ca mulți alții, m-am rugat pentru vindecări, minuni, călăuzire
și pentru ajutor. La drept vorbind, existau momente când eram
sigur că Dumnezeu îmi va răspunde, pentru că eram stăpânit de
sentimente puternice de credință. Dar în multe din astfel de situa¬
ții nu s-a întâmplat nimic - sau dacă s-a întâmplat, nimic nu a fost
așa cum am anticipat.
Trăim într-o societate bazată pe organizare logică. Pui o scri¬
soare în cutia poștală și ajunge, de regulă, la destinație. Comanzi
un obiect dintr-un catalog de produse și, de regulă, ajunge la tine
având mărimea, culoarea și modelul dorit. Dacă-i ceri cuiva un
serviciu, ți se pare normal ca dorința să-ți fie îndeplinită. Cu alte
cuvinte, suntem obișnuiți să obținem rezultate în urma aranjamen¬
telor noastre. Tocmai de aceea rugăciunea poate fi descurajantă
pentru unii dintre noi. Neputând anticipa rezultatul, suntem ten¬
tați să abandonăm rugăciunea, considerând-o o soluție neviabilă,
și să încercăm să obținem rezultate prin propriile puteri.
182 Ordine în universul interior

Dar viața mea de rugăciune nu poate fi direct legată de rezul¬


tatele pe care le aștept sau le pretind. Am avut până acum multe
ocazii să văd că lucrurile pe care le-am cerut de la Dumnezeu prin
rugăciune au fost în detrimentul meu. Am început să înțeleg că
închinarea și mijlocirea presupun, de fapt, supunerea mea la sco¬
purile lui Dumnezeu, și nu invers.
Henri Nouwen exprimă cel mai bine acest aspect:
Rugăciunea este o transformare radicală a tuturor proceselor
noastre mentale, deoarece în rugăciune ne detașăm de noi în¬
șine, de grijile și preocupările noastre, de mulțumirea de sine
- ne canalizăm toată ființa și aspirațiile spre Dumnezeu, cu
încrederea că prin dragostea Lui toate acestea se vor înnoi.*
Când Domnul nostru a intrat în grădină, în noaptea de dinain¬
tea răstignirii, rugăciunea Lui (chiar înainte de a fi prins) a confir¬
mat identitatea dintre scopurile Lui și cele ale Tatălui. Aceasta este
rugăciunea matură.
De multe ori m-am rugat având deja în minte imaginea rezulta¬
tului. Doream să am controlul asupra oamenilor și a evenimentelor
pentru care mă rugam, impunându-I Tatălui forma în care vedeam
eu rezolvarea. Când procedez așa, privesc oamenii și evenimente¬
le din perspectiva pământească, nu din cea cerească. Mă rog ca și
cum aș ști mai bine decât Dumnezeu care este soluția potrivită.
Thomas Kelly sugerează că modul cel mai potrivit ar fi să ne
rugăm astfel: „Doamne, fii Tu voia mea.“ Poate că una din cele mai
pure rugăciuni pe care le putem formula este cererea simplă: „Tată,
ajută-mă să văd lucrurile de pe pământ din perspectiva Ta.“
Tot Kelly scrie:
Cel care dorește să fie pe de-a-ntregul ascultător și supus duce
o viață uimitor de împlinită. Bucuriile sale sunt răscolitoare,
pacea sa - netulburată, smerenia sa - cea mai adâncă, puterea
sa - gata să zguduie lumea, dragostea sa - învăluitoare, simpli¬
tatea sa - aceea a copilului care se încrede în părintele lui.t

* Henri J. M. Nouwen, Clowning in Rome, Image, Garden City, N. Y., 1979, p. 73­
t Kelly, p. 54.
Perspectiva lui Dumnezeu 183

Acest mod de a gândi m-a ajutat să înlătur obstacolele care


adesea mi-au îngreunat serios închinarea și mijlocirea. într-ade­
văr, pentru omul obișnuit rugăciunea e ceva forțat. Dar, o dată ce
Hristos a pășit în viața mea și mi-a dat puterea necesară, tot ceea
ce părea cândva forțat a devenit ceva normal, firesc. E adevărat,
rugăciunea pune în evidență slăbiciunea și dependența. Asta e rea¬
litatea în ce mă privește și e spre binele meu s-o recunosc. Tot atât
de adevărat e și faptul că forma în care se materializează rugăciu¬
nile mele nu coincide întotdeauna cu ce așteptam eu. Numai că
problema e dacă așteptările mele sunt îndreptățite, nu dacă Dum¬
nezeu e receptiv la ele sau dacă are puterea de a le împlini.
întâlnind asemenea obstacole, cum putem practica disciplina
închinării și mijlocirii?

Dialog cu Dumnezeu
Aspectul practic al închinării și mijlocirii este legat de: timp - când
să te rogi; poziție - cum să te rogi; și conținut - ce incluzi în dialo¬
gul tău cu Tatăl.
Alegerea momentului din zi rezervat disciplinelor spirituale e
la latitudinea fiecăruia dintre noi. Eu sunt o persoană matinală; dar
unul dintre cei mai buni prieteni ai mei consideră că seara e mai
potrivită, în cazul lui. Eu încep ziua în rugăciune, iar el o încheie
astfel. Nici unul dintre noi nu poate dovedi că alegerea lui e cea mai
bună; cred că totul se reduce la o chestiune de bioritm personal.
Daniel din Babilon a rezolvat problema rugându-se și dimineața și
seara, dar și la ora prânzului.
Dimineața mi se pare aproape imposibil să mă închin și să mij¬
locesc chiar din primul moment. Vă aduceți aminte ce spuneam
despre respirația întretăiată? E foarte greu, dacă nu chiar imposi¬
bil, să ne rugăm când ne mai persistă în minte frânturi de conver¬
sații recent încheiate sau ne chinuim cu luarea unor hotărâri. Pen¬
tru ca rugăciunea să fie rugăciune, trebuie să ne domolim vârtejul
gândurilor și să dobândim o stare de calm.
Ca să ajung aici, încep adesea prin a citi sau a nota ceva în jur¬
nal. Prin acest gen de activități, îmi conving mintea că sunt ferm în
184 Ordine în universul interior

ceea ce privește practica spirituală și, astfel, e mai puțin probabil că


voi întâmpina vreo rezistență în momentul începerii rugăciunii.
Există vreo poziție propice rugăciunii? Cred că nu, cu toate că
unii ar dori să ne convingă de contrariu. în timpurile biblice, se
pare că oamenii se rugau în picioare, deși în Vechiul Testament cu¬
vântul rugăciune semnifica prosternare, iar asta însemna uneori
întindere pe jos, cu fața la pământ.
Prieteni de-ai lui A.W. Tozer, unul dintre marii oameni ai ru¬
găciunii, spun despre el că ținea o salopetă în debaraua din biroul
său. Când se ruga, se îmbrăca cu ea și se lungea pe podea. Desigur,
salopeta avea rolul să-i protejeze hainele. Merită încercată și pos¬
tura de rugăciune a musulmanilor. Aceasta constă în îngenunchere
și aplecare înainte, până când fruntea atinge podeaua. Mi-am dat
seama că, atunci când sunt obosit, postura musulmană mă ajută să
mă mențin treaz mental și spiritual.
Câteodată mă rog plimbându-mă încolo și încoace prin birou;
alteori prefer să stau jos. Esențial este că rugăciunea se poate face
în tot felul de posturi - și poate că este mai bine să le adoptăm pe
fiecare din când în când.
Mijlocitorii consacrați au liste de rugăciune. Nu vreau să spun
prin asta că mă consider un mijlocitor grozav, dar am și eu o ase¬
menea listă care se află - așa cum am mai spus - la sfârșitul jurna¬
lului. Astfel pot recapitula problemele majore pentru care mă rog.
Este singurul mod de a mă asigura că cei pe care Dumnezeu m-a
însărcinat să-i ajut sunt aduși în rugăciune înaintea Lui - modali¬
tate prin care să-mi pot exprima dragostea și purtarea mea de grijă
față de ei.

Conținutul rugăciunii
Pentru ce-ar trebui să ne rugăm? Să aruncăm o privire asupra unui
fragment din rugăciunile lui Samuel Logan Brengle, evanghelist
din Armata Salvării, de la începutul secolului nostru:
Păzește-mă, Doamne, de decăderea intelectuală și spiritua¬
lă. Ajută-mă să-mi mențin tonusul fizic, psihic și spiritual al
sportivului, al celui care se leapădă de sine zilnic, își ia crucea
Perspectiva lui Dumnezeu 185

și Te urmează. Dă-mi izbândă în lucrarea mea, dar ferește-mă


de mândria și automulțumirea care însoțesc adesea succesul
și bunăstarea. Păzește-mă de lâncezeala și apatia care pot
pune stăpânire pe mine o dată cu șubrezirea sănătății, o dată
cu bătrânețea. *'

Nu este de mirare că Brengle era eficient. El știa cum și pentru


ce să se roage. El nu ascundea nimic, nici măcar în acest scurt frag¬
ment de rugăcimie. Referindu-se la această rugăciune, biograful
lui Brengle adaugă: „Rugându-se astfel zilnic, ceas de ceas, pro¬
fetul și-a menținut aspirația trează și privirea mereu ațintită spre
Dumnezeu, cu toate că trupul îi slăbea constant în putere.“

Adorarea
Când ne întâlnim cu Tatăl în forul nostru interior, primul lucru
cu care se cuvine să începem e adorarea.
Cum îl preamărim pe Dumnezeu în rugăciune? în primul
rând, reflectând la Cine este Dumnezeu și mulțumindu-I pentru
lucrurile pe care ni le-a revelat despre Sine; lăsând duhul nostru
să se „hrănească” cu tot ce ne-a descoperit Dumnezeu despre lu¬
crările Sale, în trecutul apropiat sau mai îndepărtat, și cu tot ce
ne-a spus despre Sine. Treptat, rememorând aceste lucruri, plini
de recunoștință, simțim o stare de dilatare, de percepere a reali¬
tății prezenței și ființei lui Dumnezeu. Treptat, conștiința noastră
devine capabilă să accepte faptul că universul din jurul nostru nu
este închis sau limitat, ci este atât de extins, cât l-a dorit Creato¬
rul lui. Când ne închinăm, ne reamintim cât de măreț este Dum¬
nezeu.

Mărturisirea
în lumina măreției lui Dumnezeu, suntem chemați să fim sin¬
ceri cu noi înșine: să ne vedem micimea comparativ cu El. Acesta
este cel de-al doilea aspect al rugăciunii: mărturisirea. Disciplina

* C. W. Hali, Samuel Log an Brengle: Portrait of a Prophet, Salvation Army Supply &
Purchasing Dept., Chicago, 1933, p. 237.
i86 Ordine în universul interior

spirituală ne impune să ne recunoaștem mereu adevărata natură


și toate faptele sau atitudinile din trecutul apropiat, care nu-I plac
lui Dumnezeu și care ne îndepărtează de părtășia și supunerea pe
care El le dorește.
„Doamne, ai milă de mine, păcătosul!” este o variantă prescur¬
tată a rugăciunii de mărturisire. Trebuie să ne smerim zilnic, să
ne lepădăm de orgoliu înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-ne
imperfecțiunea și înclinația spre căi rele. Ceea ce m-a șocat ca și
creștin a fost faptul că în permanență descopăr în mine noi fațete
ale păcatului pe care înainte nici nu le bănuisem.
Acum câțiva ani am cumpărat cu Gail o fermă veche, abando¬
nată, în New Hampshire, pe care o numim acum „Terasa păcii”.
Terenul pe care voiam să ne construim reședința de țară era aco¬
perit de bolovăniș și pietre. Aveam de muncit serios până să vedem
locul curat și înfloritor. întreaga familie s-a pus pe treabă. Prima
fază a fost ușoară. Bolovanii mari au fost repede îndepărtați. După
ce-am terminat cu ei, am observat că mai rămăsese foarte mult
pietriș care trebuia și el îndepărtat. Așa că a urmat o nouă etapă
de curățare. Dar, când am curățat locul și de pietriș, am dat de alte
pietricele pe care nu le văzusem înainte. Acestea ne-au dat și mai
mult de furcă. Dar nu ne-am lăsat și iată și ziua când pământul era
curat și putea fi semănat cu iarbă.
Viața interioară a fiecăruia dintre noi se aseamănă cu acest te¬
ren. Când am început să-L urmez pe Hristos în adevăratul sens al
cuvântului, El mi-a arătat multe acțiuni și tipare comportamentale
care, exact ca bolovanii, trebuia înlăturate. Anii au trecut și mulți
bolovani uriași au fost urniți din loc. Dar, după ce-au dispărut, am
descoperit un nou strat de acțiuni și atitudini pe care nu le sesiza¬
sem înainte. însă Hristos le-a văzut și m-a mustrat pentru fiecare
în parte. Procesul de curățire a reînceput. Apoi am atins stadiul în
care, împreună cu Hristos, am trecut la înlăturarea pietricelelor.
Sunt mai multe decât ne-am putea imagina și, din câte-mi dau sea¬
ma, voi avea de luptat cu ele toată viața de aici înainte. în fiecare zi,
în perioada consacrată disciplinelor spirituale, întreprind o nouă
încercare în procesul de curățare.
Nu pot să trec mai departe fără a mai menționa un lucru. în
fiecare primăvară, la Terasa Păcii, după ce se dezgheață pămân¬
Perspectiva lui Dumnezeu 187

tul, găsim noi pietre în jurul casei. Au stat ascunse sub pământ,
făcându-și drum la suprafață. Unele dintre ele ne dau mare bătaie
de cap: de-abia când încercăm să le scoatem din pământ ne dăm
seama cât de mari sunt. Și-abia atunci descoperim că mai există
mulți bolovani pe care nu-i vedem.
La fel e și cu păcatul meu. E ca o aglomerare de pietre, pietrice¬
le și bolovani care ies la suprafață unul câte unul. Și cel care ignoră
practica zilnică a mărturisirii va fi curând „năpădit” de ei. înțeleg
de ce apostolul Pavel, la o vârstă destul de înaintată, se socotea „cel
dintâi între păcătoși”. Chiar în închisoare, apropiindu-se de sfârși¬
tul vieții, apostolul mai găsea bolovani și pietre de înlăturat.
Am toată înțelegerea față de cei noi în credință care îmi măr¬
turisesc că sunt descurajați din cauza păcatelor lor. Faptul că pot
cel puțin să vadă și să simtă repulsie față de respectivele păcate de¬
monstrează că au început să evolueze. Mulți dintre cei care se pre¬
tind a-L urma pe Hristos și-au pierdut de mult conștiința propriei
păcătoșenii. Dacă participă la închinare duminica, pleacă fără să fi
trăit acea frângere a eului și acea pocăință înaintea lui Dumnezeu
ce caracterizează adevărata închinare. Lucrul acesta duce la apari¬
ția unui creștinism mediocru.
E. Stanley Jones scrie despre importanța mărturisirii păcatelor
în practicarea disciplinelor spirituale:
Știu că există tipuri de atitudini mentale, afective, morale
și spirituale extrem de dăunătoare: mânia, resentimentele,
teama, îngrijorarea, dorința de a domina, preocuparea față
de sine, vinovăția, libertinajul, gelozia, lipsa unor preocu¬
pări creative, sentimentul de inferioritate, absența dragostei.
Aceștia sunt cei doisprezece „apostoli” ai stării de boală. Ast¬
fel că, în rugăciune, am învățat să încredințez aceste lucruri
lui Isus Hristos, pe măsură ce apar. L-am întrebat odată pe
dr. Kagawa: „Ce este rugăciunea?” Și el mi-a răspuns: „Rugă¬
ciunea este încredințarea întregii ființe în mâinile lui Dum¬
nezeu.” Sunt de acord. Este, în primul rând, autorenunțare,
abandonare deplină. Este tot ce știm și tot ce nu știm. „Tot ce
nu știm” ține de viitor, de problemele care apar rând pe rând.
Așa că, dacă în rugăciune apare vreunul dintre aceste două¬
sprezece lucruri, și precis că apare, pentru că nimeni nu e la
i88 Ordine în universul interior

adăpost de ele, știu ce am de făcut: nu mă împotrivesc lor, ci


le aduc în rugăciune înaintea lui Hristos și-I spun: „Doamne,
Ți le dăruiesc.”*

Slujba de mijlocitor
Toți marii adepți ai rugăciunii par să împărtășească aceeași opi¬
nie: că mijlocirea poate să înceapă abia după ce ne-am închinat
cum se cuvine. După ce am intrat în legătură cu Dumnezeul cel viu,
suntem pregătiți să ne rugăm având ceea ce Thomas Kelly numea
„perspectiva divină”.
Bătrânul comisar Brengle era un om al rugăciunii. Biograful
său scrie:

Când se ruga, era un adevărat exemplu. Avea obiceiul, cu


excepția perioadelor când era prea bolnav, să coboare din
pat între patru și cinci dimineața și își consacra cel puțin o
oră înainte de micul dejun părtășiei cu Domnul. Dr. Hayes,
a cărui carte intitulată The Heights of Christian Devotion
[Culmile închinării creștine] conține dedicația: „Comisarului
Samuel Logan Brengle, un om al rugăciunii”, ne dezvăluie
următorul lucru: „Pe când Brengle era oaspete în casa mea,
l-am găsit adesea în genunchi, cu Biblia deschisă înaintea lui,
pe un pat sau pe-un scaun, citind și explicându-mi că, stând
în felul acela, îi venea mai ușor să transforme tot ce citea
într-o cerere personală: «O, Doamne, ajută-mă să fac asta
sau cealaltă. Ajută-mă să fiu ca omul acesta sau să evit gre¬
șeala aceasta. »”+

Când închinarea s-a încheiat, poate începe mijlocirea. A mij¬


loci înseamnă, de obicei, a te ruga pentru ceilalți. Eu consider că e
cea mai importantă misiune a unui creștin, un privilegiu și, poate,
lucrul cel mai dificil.

* E. Stanley Jones, Song ofAscents, Abingdon, Nashville, 1968, p. 337.


t C. W. Hali, Porlrait of a Prophel, p. 185.
Perspectiva lui Dumnezeu 189

Ați remarcat vreodată că majoritatea celor care mijlocesc cu


adevărat sunt oameni în vârstă? Oare de ce? Unul dintre motive ar
fi acela că au fost nevoiți să-și simplifice felul de viață. Notați însă
și faptul că oamenii mai în vârstă și-au dat seama că mijlocirea e o
activitate mai rodnică decât restul preocupărilor de altă natură. Și,
desigur, experiența încercărilor și propriilor greșeli i-a învățat să
se bazeze pe puterea lui Dumnezeu.
în ultimii ani, m-am hotărât să mă ocup serios de mijlocire din
dorința de a fi de folos oamenilor. Progresul e lent. Poate e cea mai
grea provocare pentru universul meu interior.
Cu cât sunt mai mari autoritatea și răspunderea spirituală care
apasă pe umerii unui om, cu atât e mai importantă capacitatea de
mijlocire. Acest lucru cere timp și o disciplină pe care mulți dintre
noi o găsesc prea dură.
Eu cred că apostolii, conducătorii spirituali ai Bisericii Primare
din Ierusalim, la o astfel de problemă s-au referit în Fapte 6, atunci
când au căutat ajutoare care să aibă grija văduvelor și orfanilor
pentru ca ei să se poată consacra în întregime rugăciunii și predi­
cării Cuvântului lui Dumnezeu. Observați care era lucrul de căpe¬
tenie pentru acești oameni atât de ocupați. Simțeau că începe să le
lipsească rugăciunea și asta i-a neliniștit.
A mijloci înseamnă, de fapt, a sta între două părți și a pleda
cauza uneia în fața celeilalte. Există oare un exemplu mai grăitor
de mijlocire decât cel al lucrării lui Moise, care a pledat neobosit
pentru poporul răzvrătit al lui Israel?
Pentru cine mijlocim de obicei? Dacă suntem căsătoriți, pentru
partenerul nostru de viață și pentru copii, evident. Dar mijlocirea
presupune și lărgirea cercului pentru a putea cuprinde prietenii
apropiați, cei pentru care Dumnezeu ne-a făcut răspunzători, cole¬
gii noștri de serviciu, cei din biserică și vecinii ale căror probleme
le cunoaștem.
Lista mea de mijlocire cuprinde mulți lideri creștini și multe
organizații. Sunt mulți pe care îi cunosc și îi simpatizez; dar trebu¬
ie să mărturisesc faptul că nu simt imboldul de a mă ruga pentru ei
decât uneori. Prin comparație, există persoane ale căror probleme
mă preocupă sincer și pe care le aduc zilnic înaintea lui Dumnezeu.
Cei în cauză se simt încurajați când le spun: „Mă rog pentru tine
190 Ordine în universul interior

zilnic.” Având responsabilitatea unei activități de conducere creș¬


tină, am descoperit cât de încurajator e să știi că există o mână de
oameni care se roagă zilnic pentru tine, mijlocind înaintea tronului
lui Dumnezeu.
Lucrarea de mijlocire înglobează și sarcina de evanghelizare a
lumii. Pentru a reuși să mă rog în mod sistematic pentru întregul
glob, am împărțit harta astfel încât să mă pot ruga în fiecare zi pen¬
tru câte o zonă: duminică, America Latină; luni, America Centra¬
lă; marți, America de Nord; miercuri, Europa; joi, Africa; vineri,
Asia și sâmbătă, popoarele din Pacific. în cazul fiecărei zone includ
mijlocirea pentru biserica națională, pentru misionarii pe care îi
cunosc și pentru suferințele grele prin care trec oamenii.
Suntem îndemnați să aducem înaintea lui Dumnezeu dorin¬
țele și cerințele noastre. într-un fel, cred că ele ar trebui să ocupe
ultimul loc în rugăciunea noastră, dar aceasta nu e decât o opinie
personală. Eu unul mă concentrez asupra unor probleme perso¬
nale în care mi se pare că cel mai nimerit lucru e să-I cer lui Dum¬
nezeu înțelepciune și resurse. M-am tot întrebat cât să-I cer lui
Dumnezeu (unii spun totul) și în ce măsură consideră El că mă pot
descurca cu ceea ce-mi dă. Nu știu dacă am găsit răspunsul bun. Pe
măsură ce cresc în credință, descopăr că renunț treptat la cererile
mele și cer tot mai mult pentru alții. Iar cererile mele se axează
tot mai mult pe problema resurselor și capacităților personale în
beneficiul altora.
Grădina din universul nostru interior nu poate rămâne necul¬
tivată fără s-o năpădească buruienile care o vor face respingătoare
atât pentru Dumnezeu, cât și pentru noi înșine. Neglijată vreme
îndelungată, ea începe să semene tot mai mult cu un morman de
gunoi. Iar atunci vom fi nevoiți să ne bazăm pe resurse externe,
care să ne dea putere și să ne călăuzească pentru a putea merge
înainte.
Cu același neajuns s-a luptat și Howard Rutledge în lagărul de
prizonieri din Vietnam. Prin harul lui Dumnezeu, mărturisește el,
a reușit să iasă la liman. Dar n-a uitat niciodată calvarul acelor zile,
generat de haosul universului interior, îndelung neglijat.
O renumită personalitate creștină a secolului nostru, Eric Lid­
dell, campion olimpic la alergări, erou al filmului Chariots of Fire
Perspectiva lui Dumnezeu 191

[Care de foc], a trecut printr-o încercare de o cu totul altă factură,


într-o închisoare din nordul Chinei, în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. Biograful său vorbește despre respectul de care se
bucura Liddell în lagărul Weinsen. Care a fost secretul extraordi¬
narei puteri care l-a susținut, al bucuriei și integrității în mijlocul
unor vitregii greu de imaginat? Biograful citează cuvintele unei fe¬
mei care a stat în lagăr în aceeași perioadă, împreună cu soțul ei, și
îl cunoșteau bine pe Liddell:
Care era secretul lui? L-am întrebat odată, dar cunoșteam deja
răspunsul, pentru că soțul meu stătuse cu el în același dormitor
și îi împărtășise secretul. în fiecare dimineață, pe la șase, cu
perdelele trase pentru a camufla lumina de la lampa cu ulei de
arahide și pentru a evita bănuielile santinelelor că ar exista o
tentativă de evadare, se dădea jos din patul suprapus, trecând
ușor pe lângă cei care dormeau. Apoi, la o măsuță chinezească,
stăteau amândoi unul lângă celălalt, cu lampa abia luminân­
du-le Bibliile și caietele de însemnări. Citeau, se rugau și făceau
planuri în tăcere. Eric era un om al rugăciunii; nu se ruga
numai la anumite ore - cu toate că nu îi plăcea să piardă o
întâlnire de rugăciune sau un serviciu de închinare, când aces¬
tea puteau fi organizate. El vorbea cu Dumnezeu tot timpul, în
mod firesc, ca unul care trecuse printr-o „școală a rugăciu­
nii“unde deprinsese acest gen de disciplină interioară. Pentru
el nu existau probleme de nerezolvat: viața lui era dăruită lui
Dumnezeu; era bine ancorat în credință și în încredere.*
Pentru a instaura ordinea în universul nostru interior trebuie
să ne cultivăm grădina spiritului așa cum a făcut-o Liddell. Rezul¬
tatul este, conform autorului Proverbelor (4:23), o inimă din care
..ies izvoarele vieții”.
La vârsta de optzeci de ani, țintuit la pat de un atac ce îi afec¬
tase vorbirea și îi paralizase mâna cu care scria, E. Stanley Jones
s-a întrebat: „Pot depăși criza aceasta?” Iar răspunsul lui a fost: Nu
încape discuție! „Funiile interioare sunt cele mai tari. N-am nevoie
de proptele exterioare pentru a-mi menține credința.”

“ Sally Magnusson, The Flying Scotsman, Quarlel Books, New York, 1981, p. 165.
Sectorul 5

Folosirea
Motivația timpului

înțelepciunea
Restaurarea și
cunoașterea

Tăria
spirituală
Notă pentru cei dezorganizați:

Dacă în universul
meu interior va domni
ordinea, lucrul acesta se va
datora faptului că mi-am propus
să întronez o pace sabatică în goa¬
na și rutina cotidiană, ca să aflu
odihna pe care Dumnezeu Și-a
prescris-o Lui însuși și
întregii omeniri.
Odihna sabatică și simpla deconectare

William Wilberforce, un creștin practicant, a fost membru al Par¬


lamentului Englez la începutul secolului al XlX-lea. Ca om politic,
s-a remarcat prin rolul de frunte pe care l-a jucat în Parlament,
convingându-1 să voteze un amendament de scoatere în afara legii
a sclaviei în Imperiul Britanic. A fost un act de mare curaj, poate
chiar unul dintre cele mai mărețe și mai curajoase acte politice din
întreaga istorie a democrației.
Lui Wilberforce i-a trebuit aproape douăzeci de ani pentru a
forma coaliția de legiuitori care au reușit până la urmă să impună
amendamentul de abolire a sclaviei. A fost necesară o documenta¬
ție detaliată cu privire la nedreptățile și cruzimile sclaviei, convin¬
gerea legiuitorilor - care nu doreau să intre în conflict cu intere¬
sele marilor comercianți și industriași - și rezistența neclintită în
fața unui mare număr de dușmani politici cărora le-ar fi plăcut să-l
vadă pe Wilberforce pierzând.
Tăria sufletească și curajul lui Wilberforce trebuie să fi fost
imense. Aflăm câte ceva despre sursa acelei tării și a curajului în
urma unui incident survenit în anul 1801, cu câțiva ani înaintea
votării legii împotriva sclaviei.
Lordul Addington își adusese partidul la putere și, ca nou
prim-ministru, începuse să-și formeze cabinetul. Problema majo¬
198 Ordine în universul interior

ră în Anglia acelor vremuri era pacea; Napoleon teroriza Europa,


iar întrebarea la ordinea zilei era dacă Anglia va putea sau nu să
rămână neutră. Se zvonea că Wilberforce se număra printre can¬
didații pentru un loc în cabinet și, datorită politicii de pace pe care
o promova, dorea să câștige funcția. Garth Lean, unul din biografii
mai recenți ai lui Wilberforce, relatează:
în scurt timp, Wilberforce a devenit tot mai preocupat de po¬
sibilitatea numirii sale. Zile întregi l-a urmărit același gând,
fără a mai lăsa loc altor preocupări. Se confrunta cu „presiuni
de ambiție”, pe care el singur le-a provocat, dar care-1 mutilau
sufletește.*
însă, în viața lui Wilberforce exista un echilibru obținut prin
disciplină și autocontrol și, în situația dată, acea rutină devenise
indispensabilă. După cum spune Lean: „Duminica a adus leacul.”
Deoarece în universul interior al lui Wilberforce exista o zi pe săp¬
tămână în care se odihnea.
Jurnalul politicianului creștin ne relatează mai bine povestea,
dacă îl deschidem la consemnarea de la sfârșitul acelei săptămâni
plină de tentații și de închipuiri ambițioase vizând ocuparea unei
funcții importante: „Dumnezeu să fie binecuvântat pentru ziua de
odihnă în care oamenii își amintesc de religie și lucrurile pămân¬
tești sunt văzute în adevărata lor lumină. Ambiția primește o lo¬
vitură năucitoare“ (s. n.).
Sabatul echilibra viața agitată a lui Wilberforce; el ajunsese să
înțeleagă ce înseamnă odihna autentică. Wilberforce a descoperit
că persoana care își rezervă cu regularitate timp pentru odihnă are
șanse mari să-și mențină propria viață în armonie, să evite surme¬
najul și epuizarea nervoasă.
Nu toți cei din cercul de cunoștințe al lui Wilberforce cunoș¬
teau acest secret; munca fără contenire și suprasolicitarea erau la
fel de prezente atunci, ca și astăzi. Despre William Pitt, de exem¬
plu, Wilberforce scria: „Bietul om, nu-și educă niciodată mintea
întrerupându-și conștient reflecțiile politice, care orbesc, înverșu¬
nează și acresc cel mai mult dintre toate.” Iată ce spune Wilber­

* Garlh Lean, God’s Politician, Darton, Longman & Todd, London, 1980, p. 89.
Odihna sabatică și simpla deconectare 199

force despre alți doi politicieni care și-au curmat firul vieții: „Dacă
ar fi existat în viața lor duminici liniștite, coarda n-ar fi cedat din
cauza suprasolicitării/4
în universul interior al omului nu poate domni ordinea ade¬
vărată dacă nu este apreciată importanța odihnei autentice sau a
contenirii, cum a numit-o Wilberforce, din rutina zilnică. Chiar de
la începuturi, aceasta a fost o axiomă care a definit un mod de viață
sănătos; din nefericire, acest principiu este foarte prost înțeles de
cei care aleargă mânați după câștig și realizări.

Avem nevoie de odihnă

Am sentimentul că noi suntem o generație de oameni obosiți. Do¬


vezi ale acestei oboseli abundă într-o mulțime de articole pe tema
problemelor de sănătate generate de munca peste măsură și de ex¬
tenuare. Dependența de muncă este o etichetare relativ recentă.
Oricât de mult dorim să muncim într-o lume a competiției, se pare
că întotdeauna va fi cineva gata să muncească măcar cu câteva ore
mai mult decât noi.
Lucrul ciudat referitor la această oboseală a noastră, genera¬
lizată la scară mondială, este că ea apare într-o civilizație în care
există un adevărat cult pentru deconectare. Avem ceea ce se nu¬
mește „industria divertismentului44 și este printre cele mai profita¬
bile din economia noastră. Companii, organizații și rețele întregi
de magazine se ocupă de asigurarea produselor și serviciilor nece¬
sare deconectării și distracției.
Probabil că avem acum mai mult timp pentru a ne deconecta
decât am avut vreodată. La urma urmei, săptămâna de lucru de
cinci zile este o inovație de dată relativ recentă; am părăsit fermele,
unde întotdeauna era mult de lucru; putem renunța o vreme la lu¬
cru pentru a ne deconecta. Deci, de ce există astăzi atâta extenuare
și oboseală? E o stare reală sau doar o închipuire? Sau poate că for¬
ma contemporană de extenuare este o dovadă a faptului că nu mai
înțelegem ce este odihna autentică, care e diferită de timpul liber.
Există un punct de vedere biblic cu privire la odihnă care tre¬
buie dezvăluit și studiat. De fapt, Biblia ni-L revelează pe Dumne¬
200 Ordine în universul interior

zeu însuși ca fiind primul care „Se odihnește.14 „în ziua a șaptea,
S-a odihnit.44 Moise spune în Exod 31:17 și mai clar: „... în șase zile
a făcut Domnul cerurile și pământul, iar în ziua a șaptea S-a odih¬
nit și a răsuflat44 sau, literal - „S-a refăcut.44
Dumnezeu are nevoie de odihnă? Bineînțeles că nu! Dar a ales El
să Se odihnească? Da. De ce oare? Pentru că Dumnezeu a supus crea¬
ția unei alternanțe odihnă-muncă, pe care a revelat-o respectând-o El
însuși, oferind un model de urmat pentru orice făptură. în acest fel,
ne-a dat modelul după care ne putem organiza universul interior.
Pentru cei care vor să evolueze și să se maturizeze odihna aceas¬
ta nu este un lux, ci mai degrabă o necesitate. Deoarece nu am în¬
țeles faptul că odihna este o necesitate, i-am modificat înțelesul,
preferând în locul odihnei lăsate de Dumnezeu niște surogate pe
care le-am botezat „agrement44 sau „amuzament44. Ele nu au darul
de a aduce ordinea în viața noastră. Deconectarea și distracția pot
fi plăcute, dar smit ca vata de zahăr pentru sistemul digestiv - ne
dă energie pe moment, dar va fi repede consumată.
Asta nu înseamnă că văd cu ochi răi distracția, buna dispoziție,
recrearea sau destinderea. Ceea ce vreau să spun e că ele singure nu
vor aduce odihna după care tânjesc sufletele noastre. Cu toate că pot
aduce o recuperare temporară a forțelor fizice, aceste momente nu
vor satisface nevoia profundă de odihnă a lumii noastre interioare.
Cu ani în urmă, s-a desfășurat o campanie publicitară masivă
pentru un unguent; se garanta o penetrare în profunzime a muș¬
chilor încordați și calmarea durerilor. Odihna de Sabat pătrunde
până la cele mai adânci niveluri ale oboselii acumulate în universul
interior al fiecăruia. Această extenuare este greu de tratat cu orica¬
re mijloc de distracție modern.

Rostul odihnei de Sabat

închiderea circuitului
Când Dumnezeu S-a odihnit, Și-a privit lucrarea, S-a bucurat
de priveliștea ei desăvârșită și apoi a reflectat asupra rostului ei.
„Și Dumnezeu a văzut că toate erau bune.44 Acest lucru ne indică
Odihna sabatică și simpla deconectare 201

primul dintre cele trei principii ale odihnei autentice. Dumnezeu a


atribuit un rost lucrării Sale și a văzut că a făcut-o desăvârșită. Prin
aceasta, El ne-a învățat că trebuie să știm să apreciem și să punem
suflet chiar și în activitățile de rutină.
Creatorilor de sisteme de înaltă tehnologie le place să foloseas¬
că expresia „închiderea circuitului11 pentru a desemna încheierea
unei faze într-un circuit electric. Ei mai folosesc expresia aceas¬
ta și când vor să spună că lucrarea a fost terminată sau că fiecare
persoană implicată în realizarea unui proiect a fost informată sau
consultată.
Deci, am putea spune că în ziua a șaptea Dumnezeu a închis
circuitul în activitatea Sa primară de creație. El Și-a luat răgazul de
a Se odihni și de a privi ce realizase.
Deci, odihna este, în primul rând, o perioadă menită unei re¬
trospective, un moment al bilanțului. Ne analizăm munca și ne pu¬
nem întrebări: Care e rostul muncii mele? Pentru cine am muncit?
Cât de bine am lucrat? De ce am făcut asta? La ce rezultate m-am
așteptat și ce am dobândit de fapt?
Cu alte cuvinte, odihna pe care a instituit-o Dumnezeu a fost
dată, în primul rând, cu scopul de a ne determina să dăm o inter¬
pretare muncii noastre, să îi vedem rostul, să fim siguri că știm
pentru cine am făcut-o.
Fratele Laurențiu era bucătar într-o mănăstire. El a învățat să
vadă semnificația fiecărei acțiuni cotidiene. Observați capacitatea
sa de a vedea nu doar semnificația, dar și scopul muncii sale:
îmi întorc mica omletă în tigaie de dragul lui Dumnezeu; când
mi-am terminat-o, dacă nu mai am nimic de făcut, mă închin
cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu, care mi-a dat harul
de a o repara, după care mă ridic de jos mai fericit decât un
rege. Când nu pot face altceva, mă mulțumesc și să ridic un
pai de pe jos din dragoste pentru Dumnezeu. Oamenii caută
căi de a învăța cum să-L iubească pe Dumnezeu. Ei speră să
ajungă aici prin cine știe ce practici. Se ostenesc tot încercând
să rămână în prezența Lui prin diferite mijloace. Oare există
o cale mai scurtă și mai directă de a face totul din dragoste
pentru Dumnezeu, de a folosi toate activitățile zilnice pentru
a-I dovedi Lui această dragoste și de a menține în noi prezen¬
202 Ordine în universul interior

ța Sa, prin comuniunea inimii noastre cu a Lui? Nu este nimic


complicat în aceasta. Nu ne rămâne decât să abordăm totul cu
sinceritate și simplitate.*
Sunt sigur că majoritatea dintre noi ne dorim astfel de perioa¬
de. Muncitorul obișnuit are o nevoie disperată să simtă că munca
lui înseamnă ceva, că are un rost și că este apreciată. Dar, în timp
ce tânjim după această asigurare, nu ne dăm seama cât de impor¬
tant e să ne rezervăm timp pentru a o dobândi. Ne lăsăm prinși
intr-un ritm infernal și amânăm căutarea semnificației și a apreci¬
erii; în scurt timp învățăm să ne descurcăm și fără ele. Pierdem din
vedere întrebarea: La ce sunt bune toate acestea? Ne mulțumim să
cântărim valoarea muncii noastre prin prisma salariului. Puțini își
dau seama cât de uscat și sterp rămâne universul nostru interior
datorită acestui lucru.
Un om pe care îl admir foarte mult a fost recent concediat de
firma la care lucrase douăzeci și doi de ani. Situația economică a
făcut necesară o reducere de personal și munca sa a fost considera¬
tă neesențială pentru supraviețuirea companiei. A fost dat afară!
Prietenul meu era convins că va fi angajat în câteva zile de o altă
firmă din același domeniu de activitate. La urma urmelor, îmi spu¬
nea el, avea multe relații, niște rezultate și o vechime în branșă cu
care nu mulți se puteau lăuda. Nu era câtuși de puțin îngrijorat.
Dar au trecut câteva luni fără să apară vreo ofertă. „Relațiile1”
s-au evaporat; tatonările și cererile au rămas fără rezultat. Nu-i
mai rămânea decât să stea acasă așteptând să sune telefonul.
într-o zi, după luni întregi de frământări, mi-a spus: „Toată
treaba asta m-a forțat să mă gândesc mai mult. Ani de zile m-am
consacrat cu toată ființa acestei profesii și, poftim răsplata! La ce
mi-au folosit toate astea? Dar știu că acum mi s-au deschis ochii de
a bineleaR
I s-au deschis ochii? Față de ce? Prietenul meu este un credin¬
cios laic, un om deosebit. Dar, după cum a recunoscut el însuși, a
avut ochii închiși și i-a fost imposibil să vadă ce-a ajuns să însemne

* Fratele Lawrence, The Pi'ticlice of the Presence qf 'God, Lrad. E. M. Blaiklock, Thomas
Nelson, Nashville, 1982, p. 85.
Odihna sabatică .și simpla deconectare 203

profesia pentru el. Și-a dat seama că lucrase ani de zile fără să se
întrebe pentru ce lucra, ce semnificație sau ce rezultate avea mun¬
ca lui. Niciodată nu aflase ce înseamnă să reflectezi în contextul
odihnei din perspectivă biblică.
Munca fără odihnă ne transformă în oameni agitați. Munca,
lună de lună, fără o pauză autentică în care să ne întrebăm de ce
muncim, ne poate totuși rotunji contul din bancă și consolida re¬
putația profesională. Dar secătuiește universul interior de vitali¬
tate și bucurie. De aceea e important să ne facem regulat bilanțul
muncii noastre!

întoarcerea la adevărurile eterne


Există o a doua modalitate prin care odihna de care vorbește
Biblia readuce ordine în universul nostru interior. Odihna adevă¬
rată are loc atunci când ne întrerupem regulat activitatea zilnică
pentru a pune în ordine adevărurile și principiile după care ne ghi¬
dăm în viață.
Zilnic suntem ținta unui bombardament de mesaje care ne so¬
licită competența și loialitatea. Suntem împinși și trași într-o mie
de direcții diferite, ni se cere să luăm decizii și să emitem judecăți
de valoare, să ne investim energia și timpul. Pe ce adevăruri ne
bazăm când luăm aceste hotărâri?
Dumnezeu a rânduit o zi pe săptămână în care poporul Lui
să se gândească serios la această întrebare. Și El le-a poruncit
să dedice câteva zile pe an unor sărbători, în timpul cărora își
puteau reaminti și celebra temele majore ale adevărului etern și
ale lucrării lui Dumnezeu. Numiți-o, dacă vreți, „recalibrare“ a
sufletului.
Discernerea adevărurilor esențiale în viață este un lucru vital,
dacă ținem cont că, așa cum a spus-o și Ieremia, inima este înșelă¬
toare. Suntem continuu supuși unei distorsionări a adevărului, ne
lăsăm convinși că adevărul e minciună și minciuna adevăr. Să ne
amintim de cuvintele autorului de imnuri religioase:
înclinat să rătăcesc, Doamne, simt că e așa;
înclinat să-L părăsesc pe Cel pe care-L iubesc...
(Robert Robinson)
204 Ordine în universul interior

Imnul ne îndeamnă să medităm la tendința inexorabilă spre


pasivitate interioară care trebuie stăvilită periodic prin evaluarea
gândurilor și a sistemului nostru de valori în funcție de adevărurile
eterne revelate de Scriptură și de lucrările minunate ale lui Dum¬
nezeu.
Teologul evreu Abraham Joshua Heschel a analizat odihna
prin prisma tradiției Sabatului și a notat:
Sensul Sabatului este mai degrabă celebrarea timpului decât
a spațiului. Șase zile din săptămână trăim sub tirania obiec¬
telor care aparțin spațiului; în ziua de Sabat încercăm să ne
ridicăm la nivelul sfințeniei, în timp. E o zi în care suntem
chemați să trăim ceea ce este etern pe coordonata timpului,
să ne întoarcem privirea de la rezultatele creației la misterul
ei; de la lumea creației la crearea lumii.*
Trebuie să ne punem întrebarea dacă acest fenomen are loc și
în universul nostru interior.
Șindrilele care acoperă casa noastră din New Hampshire se
contractă și se dilată din cauza variațiilor de temperatură. în con¬
secință, unele cuie cedează și trebuie bătute la loc. Prin analogie,
„refixarea“ are loc într-un moment de odihnă autentică, fie în inti¬
mitatea unei zile liniștite, fie în mijlocul unei adunări care se închi¬
nă Dumnezeului celui viu.
Una dintre cele mai mari bucurii pe care le poate aduce repe¬
tarea crezurilor Bisericii creștine e că ne dă ocazia să reafirmăm
adevărurile fundamentale ale revelației lui Dumnezeu. Spunând
mereu „Cred...*' e ca și cum am bate la loc cuiele convingerilor și
angajamentelor noastre. Astfel, separăm respectivele convingeri
de ceea ce alegem să nu credem.
Același lucru are loc atunci când cântăm vechile imnuri sacre
sau rostim anumite rugăciuni. Fixăm bine cuiele, reordonând spi¬
ritul intrat în derivă. întărirea convingerilor se face în ziua menită
odihnei, dacă ne luăm răgazul necesar pentru a citi, a medita și a
reflecta.

* Abraham Heschel, The Earth is ihe Lord’s and the Sabbath (două cărți publicate
înlr-un singur volum), Harper Torehbooks, New York, 1966, p. 10.
Odihna sabatică și simpla deconectare 205
Soția mea îmi spune ce a notat în jurnalul ei, legat de acest
subiect:
E ziua slăvită a Domnului. Am citit mai mult despre Sabat.
Am sentimentul tot mai profund că n-am beneficiat destul de
porunca lui Dumnezeu de a mă odihni.
Nu e o regulă restrictivă, ci, dimpotrivă, una care elibe¬
rează. Căci El m-a creat astfel încât să simt nevoia de odihnă.
Mintea și trupul sunt capabile de performanțe mai mari dacă
respectăm „specificațiile proiectantului'1 - ale lui Dumnezeu.
Este o zi în care ne amintim cine e Dumnezeu. în fiecare a
șaptea zi simt nevoia să mă întorc la Centru.
Don Stephenson remarca astăzi că, pentru el, cât și pen¬
tru alții, duminica este o zi în care putem veni înapoi la rigla
de verificare ca apoi, îmbărbătați, să ne putem întoarce în „ți¬
nutul mlăștinos”.
Eu v-aș propune să ne întrebăm foarte serios dacă noi și biseri¬
cile noastre ne bucurăm sau nu de acel gen de odihnă care reafirmă
adevărul. Se poate întâmpla ca bisericile și credincioșii să fie atât
de prinși în tot felul de activități - pentru cine știe ce cauză nobilă
- încât să nu mai aibă timp de odihnă, care e tot o formă de închi¬
nare, necesară universului interior.
Deci, odihna nu este doar o reevaluare a sensului muncii mele
și a căii pe care tocmai am străbătut-o; este și o reîmprospătare a
credinței și a devotamentului meu față de Hristos. Este o reglare a
capacităților mele de orientare pentru a reuși să traversez cu bine
încă o săptămână.

Definirea misiunii noastre


Dacă primele două puncte aveau ca subiect trecutul și prezen¬
tul, cel de față se concentrează asupra viitorului. Când ne odihnim,
în accepțiunea biblică a cuvântului, ne afirmăm intenția de a trăi
un mâine care să-L aibă în centru pe Hristos. Ne gândim încotro ne
îndreptăm săptămâna, luna sau anul viitor. Ne definim intențiile și
ne stabilim acțiunile.
Generalul George Patton pretindea ca oamenii lui să știe exact
ce misiune aveau în ziua respectivă. „Care e misiunea ta?“, întreba
206 Ordine în universul interior

el frecvent. Definirea misiunii era esențială pentru soldatul angajat


în luptă. Cunoscând obiectivul misiunii, el putea să ia hotărâri și
să pună planul în aplicare. Exact același lucru se întâmplă când
respect odihna de care vorbește Biblia. îmi analizez bine misiunea.
Și m-am obișnuit să fac o mică pauză chiar în timpul de dimineață
rezervat disciplinelor spirituale pentru a-mi pune întrebarea: „Ce
misiune am azi?“ A nu-ți pune această întrebare cu regularitate
înseamnă a te expune cu bună știință unor erori de judecată și ori¬
entare.
Isus Se retrăgea adesea, căutând izolarea. în timp ce alții cău¬
tau odihna dată de somn, Isus căuta odihna aducătoare de puteri
noi și de călăuzire pentru etapa următoare a misiunii Sale. Nu e
deloc surprinzător că fiecare nouă confruntare îl găsea pregătit,
cu rezerve noi de înțelepciune. Nu e de mirare că avea curajul să
nu răspundă cu aceeași monedă, să nu Se apere. Spiritul Său era
mereu odihnit, în universul Său interior domnea ordinea. Fără o
astfel de odihnă, lumea noastră interioară va fi mereu tensionată
și dezorganizată.

Alegerea odihnei
Unul dintre vicarii de seamă ai Bisericii Anglicane a fost Charles
Simeon, slujitor la Biserica Sfânta Treime din Cambridge. Timp
de mai bine de cincizeci de ani a predicat de la amvon și oamenii
veneau să-l asculte, umplând biserica până la refuz.
Simeon era membru al King’s College și ferestrele locuinței sale
dădeau în curtea complexului studențesc. Apartamentul său de la
etajul al doilea avea o terasă pe acoperiș unde se plimba adesea,
timp în care își refăcea forțele și vorbea cu Dumnezeu. Terasa de pe
acoperiș devenise cunoscută ca locul de plimbare al lui Simeon.
Om cu o inteligență sclipitoare și deosebit de activ, Simeon era
în contact cu cercurile studențești ale Cambridge-ului, cu un mare
număr de membri ai comunității creștine, cu lideri misionari din
întreaga lume. A scris mii de scrisori, a publicat cincizeci de cărți
conținând predicile sale și a fost fondatorul mai multor organizații
misionare importante. Dar întotdeauna a găsit timp pentru odihna
necesară universului său interior.
Odihna sabatică și simpla deconectare 207

Ne putem face o idee despre practica lui spirituală cu ajutorul


unui fragment din jurnalul său, citat de Hugh Hopkins, unul din
biografii lui Simeon:
Am petrecut această zi, așa cum obișnuiesc de patruzeci și trei
de ani încoace, ca pe-o zi a smereniei; nevoia unei astfel de
zile crește o dată cu înaintarea în vârstă.
Hopkins notează:
Pentru Charles Simeon, smerenia nu consta în minimalizarea
darurilor primite de la Dumnezeu sau într-o subapreciere a
valorii lui, și nici în exagerarea păcatelor personale, de care
era perfect conștient. Se smerea venind cu întreaga ființă îna¬
intea lui Dumnezeu, meditând plin de venerație la măreția și
gloria Lui, preamărind îndurarea, iertarea și miracolul iubirii
Lui cerești. Așa ajungea el să se smerească - nu punându-și
cenușă în cap pentru păcatele lui, ci minunându-se mereu de
dragostea incredibilă a lui Dumnezeu.*
Simeon s-a bucurat o viață întreagă de capacitatea de a fi efi¬
cient, făcând față unor eforturi enorme. Nu am nici o îndoială că
o mare parte a secretului rezistenței sale îl constituia respectarea
odihnei sabatice, din care-și formase o adevărată disciplină.
Pentru evreu, Sabatul era mai întâi de toate o zi. O zi pusă deo¬
parte în semn de supunere față de Dumnezeu. Legea interzicea lu¬
crul de orice fel, permițând doar activitățile pe care le-am discutat
deja. Creștinii nu prea știu cât de deosebit era Sabatul pentru evreul
pios. N-ar fi rău să vedem opinia lor în această privință. O broșură
turistică din Israel ne spune ce a scris un rabin despre Sabat:
Faceți din Sabat un monument veșnic al cunoașterii și sfințirii
lui Dumnezeu, atât în miezul activității cotidiene febrile, cât și
în intimitatea tihnită a căminului. Timp de șase zile, cultivați
și stăpâniți pământul..., dar ziua a șaptea este Sabatul Dom¬
nului Dumnezeului tău... înțelegeți, dar, că Părintele Creator
din vechime este Dumnezeul cel viu de astăzi, că El veghează

* Ilugh Evan Hopkins, Charles Simeon of Cambridge, Eerdmans, Grand Rapids, 1977,
P- 155-156).
208 Ordine în universul interior

asupra fiecărui om și asupra fiecărei acțiuni de-a lui pentru a


vedea dacă omul uzează sau abuzează de lumea care i-a fost
dată cu împrumut și de puterile cu care a fost înzestrat și că
El este unicul arhitect Căruia fiecare om trebuie să-I dea soco¬
teală pentru lucrarea sa din timpul săptămânii.

Dincolo de aceste cuvinte, e important faptul că evreul își dă sea¬


ma de tempoul specific Sabatului. Rutina cotidiană trebuie să înce¬
teze; munca, de asemenea. Chiar și stăpâna casei, în familia tipic
evreiască, își încetează activitățile gospodărești. Mâncarea se pregă¬
tește înainte de începerea Sabatului, pentru ca și femeia să se bucure
de binefacerile acestei zile speciale de odihnă. E o diferență ca de la
cer la pământ între Sabatul evreiesc și toată agitația și tensiunea de
care au parte mulți creștini evanghelici în așa-zisa zi „de odihnă“.
Sabatul este, înainte de toate, o zi. în tradiția noastră creștină
ne-am ales ca zi de odihnă nu sâmbăta, ci duminica, ca semn al
recunoașterii învierii lui Hristos. Dar, o dată făcută această schim¬
bare, ce s-a ales de ziua de odihnă - pe care Dumnezeu ne-a dat-o
ca un dar deosebit?
Un credincios, cu care mă rog în fiecare săptămână, mi-a spus
după o duminică plină de activități bisericești: „Mă bucur că există
o singură zi de odihnă pe săptămână, pentru că aș fi complet istovit
dacă ar exista două asemenea zile «de odihnă» pe săptămână.”
Gluma lui conține o acuzație serioasă împotriva multor lideri
creștini și a multor biserici care au transformat duminica într-o zi
agitată, pentru unii poate ziua cea mai tensionată din toată săptă¬
mâna.
Dar Sabatul nu e o zi oarecare. E un principiu al odihnei cu cele
trei coordonate pe care le-am menționat deja. Și ce s-ar întâmpla
dacă am alege pacea odihnei sabatice în locul deconectării oferite
de civilizație?
în primul rând, odihna de Sabat presupune închinare în sânul
familiei creștine. închinarea autentică ne oferă ocazia să trecem
prin toate cele trei faze care conduc la odihna interioară: în prima
fază privim în trecut, în a doua în sus și în a treia, înainte. Nu se ad¬
mite nici o abatere de la o astfel de închinare în cazul celui dedicat
umblării sale cu Dumnezeu.
Odihna sabatică și simpla deconectare 209

Sunt mișcat de cuvintele lui Luca, care descrie obiceiul lui Isus
în ziua de Sabat: ,A venit în Nazaret, unde fusese crescut; și, după
obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă“ (Luca 4:16,
s.n.). Niciodată nu-L vedem pe Hristos lipsind de la ceremoniile
publice de închinare înaintea Tatălui ceresc.
în al doilea rând, Sabatul înseamnă o acceptare deliberată a odih¬
nei și a liniștii în forul interior al individului. Sabatul este o odihnă
care aduce pacea în viața interioară. După cum Hristos a potolit
furtuna, a readus echilibrul în mintea unui posedat, a vindecat o
femeie care pierduse orice nădejde, a readus la viață un prieten
care murise, tot astfel El dorește să aducă pacea în forul interior
al omului modern, aflat într-o continuă alergătură. Dar există o
condiție. Trebuie să acceptăm această pace ca pe un dar și să ne
facem timp pentru a o primi.
Ca pastor, pot spune că au existat multe duminici în care, atât
eu, cât și soția mea, numai de odihnă n-aveam parte. De-abia după
mulți ani mi-am dat seama că mă privam singur de o modalita¬
te necesară refacerii. Adevărul e că aveam nevoie de Sabat pentru
propriul meu univers interior, dar nu reușeam să am parte de el.
Când mă gândeam la duminicile mele, nici nu-mi puteam imagi¬
na că o să mă bucur vreodată de binefacerile Sabatului. Cum mă
puteam aștepta la o refacere a forțelor, când eu țineam trei pre¬
dici duminica dimineața - deseori și seara una - și stăteam toată
ziua la dispoziția membrilor bisericii? Aproape n-a fost duminică
în care eu și Gail să nu fim seara în pragul extenuării. Halal zi de
odihnă!
Ce era însă de făcut? Acum câțiva ani, comunitatea Capela Ha¬
rului a fost extrem de binevoitoare și mi-a acordat patru luni de
concediu sabatic. Decât să merg la vreo universitate să studiez, am
preferat să merg la New Hampshire, unde ne-am construit reșe¬
dința de vară. Descoperirea liniștii și a păcii duminicilor a fost, în
acele patru luni, o experiență extraordinară.
Cu toate că mă bucuram foarte mult de construirea Terasei Pă¬
cii, mi-am făgăduit că nu voi lucra absolut deloc în Ziua Domnului.
Astfel, ne petreceam duminica dimineața citind câteva ore, rugân­
du-ne, după care mergeam la o biserică din apropiere unde ne pu¬
team închina. Nu cunoșteam prea mulți oameni, dar am încercat
210 Ordine în universul interior

să participăm cu toată ființa la închinare și să profităm de hrana


sufletească pe care ne-o ofereau rugăciunile, imnurile și predica.
Am folosit acele momente pentru a ne întări convingerile, a-I mul¬
țumi lui Dumnezeu pentru binecuvântări și a ne fixa obiectivele
pentru săptămâna următoare, în care doream să facem totul spre
slava lui Dumnezeu.
După-amiezele de duminică, pe parcursul celor patru luni,
au fost rezervate unor plimbări în pădure, unor discuții serioase
și analizei menite să evalueze disciplina spirituală și înaintarea în
credință. A fost pentru noi o minunată perioadă de refacere; nu-mi
imaginasem niciodată că poate exista așa ceva.
Eram, cum s-ar zice, îndrăgostiți de Sabat la finele acelei „va­
canțe“ sabatice. Apoi, brusc, a trebuit să reiau predicile, ședințele
de consiliere, programările. Ca de obicei, aveam un program încăr¬
cat duminica; ne simțeam teribil de frustrați. Așa că am hotărât să
ținem un Sabat al nostru într-o altă zi a săptămânii. Doar n-o să
pierdem noi darul lui Dumnezeu! Duminica încercam să-i ajutăm
pe alții să se poată bucura de Sabatul lor. în ce ne privea, rămânea
să găsim altă dată pacea izvorâtă dintr-o astfel de zi. Oricum, solu¬
ția respectivă a reușit să-i împace pe toți.
Așa că zilele de joi s-au transformat pentru mine și Gail în zile
de Sabat. în măsura în care s-a putut, am făcut din ziua de joi o
zi de odihnă a spiritului. A.cest lucru presupunea retragerea totală
din comunitate, ori de câte ori era posibil, dar și lăsarea deoparte
a activităților casnice. Am descoperit că, pentru a fi de folos celor
care slujeau alături de noi, copiilor noștri și bisericii, trebuia să ne
apărăm din răsputeri această posibilitate de a ne reface resursele
sufletești.
Nu e vorba de legalism, ci mai degrabă de libertatea de a te
bucura de un dar. Sincer vorbind, cred că unii au distrus bucuria
pe care o poate aduce ziua de Sabat, ca și fariseii care o îngrădeau
cu tot felul de legi și reguli suplimentare. Nu acesta este Sabatul
nostru. Sabatul nostru a fost lăsat pentru noi și ne-a fost dat de
Dumnezeu. Rostul lui e să ne închinăm și să ne refacem forțele și e
bine să-l păstrăm așa, indiferent de preț.
Aș vrea să fac o subliniere importantă, și anume că probabil
n-am fi reușit să menținem acest obicei al Sabatului atât de ușor în
Odihna sabatică și simpla deconectare 211

perioada când aveam copii mici, care ne solicitau în permanență


atenția. De asemenea, e important să spun și că, după cum remar¬
că și Gail adesea, izolarea noastră e spre binele celor din jur, deoa¬
rece, când revenim în mijlocul lor, avem ceva de oferit, ceva ce, în
alte condiții, Dumnezeu nu ne-ar fi putut da.
Evident, nu în fiecare joi putem respecta cu strictețe Sabatul.
Dar am descoperit că, dacă încercăm să-l respectăm de fiecare
dată, rezultatele sunt extraordinare. Universul nostru interior este
cu adevărat reorganizat. Cea mai uimitoare descoperire a fost că
m-am simt nu doar odihnit, ci și capabil să folosesc timpul mai
eficient în celelalte zile.
Spre marea mea mirare, am observat că, ordonându-mi uni¬
versul interior prin respectarea Sabatului, reușesc să dau dovadă
de mai multă înțelepciune și discernământ în activitatea socială, în
zilele următoare.
Cred că Sabatul înseamnă o zi din cele șapte ale săptămânii.
Dar el poate fi în oricare dintre zile, în „doze“ mai mici sau mai
mari, atunci când ne hotărâm să ne rezervăm o oră, două pentru a
căuta apropierea de Dumnezeu. Cu toții avem nevoie de o „terasă
a lui Simeon“.
Vreau să subliniez că odihna sabatică trebuie să-și aibă locul
ei bine stabilit în programul fiecăruia. Nu ne odihnim doar pentru
că ne-am terminat lucrul; ne odihnim pentru că Dumnezeu ne-a
poruncit și ne-a creat în așa fel, încât să avem nevoie de odihnă.
E important să medităm la acest lucru, pentru că felul în care
înțelegem noi odihna și deconectarea neagă acest principiu. Cei
mai mulți dintre noi se gândesc la odihnă ca la ceva care urmea¬
ză după ce ne-am terminat lucrul. Dar Sabatul nu este ceva care
vine la urmă. Poate fi considerat, de fapt, ca fiind ceva care are loc
înainte. Dacă plecăm de la premisa că această odihnă ne așteaptă
numai după ce ne-am terminat lucrul, apare o nouă complicație,
pentru că toți avem slujbe în care este mereu ceva de făcut. Și, în
parte, acesta e motivul pentru care unii dintre noi nu se odihnesc
decât rareori; nemaiterminându-ne munca, nu ne gândim să ne
rezervăm timp pentru pacea și refacerea pe care le aduce Sabatul.
Am fost nevoit să învăț să respect Sabatul fără să nutresc senti¬
mente de vinovăție. A trebuit să ajung la convingerea că nu-i nimic
212 Ordine în universul interior

rău în a lăsa deoparte alte lucrări pentru a mă bucura de darul de¬


osebit al lui Dumnezeu. în consecință, Sabatul și-a luat locul ce i se
cuvenea în programul nostru. El este planificat cu săptămâni îna¬
inte, împreună cu alte priorități. Iar când cineva ne invită la masă,
la un meci sau la o întâlnire de comitet într-o zi rezervată pentru
ordonarea vieții noastre interioare, eu și soția mea îi spunem doar
atât: „Regretăm, dar avem alt program pentru ziua aceea. Este Sa¬
batul nostru. “
O astfel de disciplină i-a permis lui William Wilberforce să-și
biruie ambiția distrugătoare care îi măcinase sufletul atâtea zile.
Când a venit ziua odihnei, Wilberforce a revenit la Centru, acolo
unde Dumnezeu deținea controlul deplin. A văzut situația în lumi¬
na ei adevărată.,Ambiția primește o lovitură năucitoare”, scria el.
Ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă Wilberforce n-ar fi par¬
curs acea etapă de reevaluare și verificare favorizată de Sabat, care
să-l pună, fără menajamente, față în față cu ambiția din el. Ai” fi
încetat să se simtă chemat să pledeze pentru abolirea sclaviei din
Anglia? Probabil că da. Nu se poate să nu credeți că, respectând re¬
pausul de Sabat, a putut să observe că se îndepărtase de scopul său
inițial și de aceea a reintrat la timp pe făgașul normal. Deoarece a
revenit pe făgaș, lui Wilberforce îi revine meritul de a fi contribuit
în mod hotărâtor la abolirea sclaviei.
Lumea și Biserica au nevoie de creștini care știu ce este odihna
adevărată, de oameni care vin mereu cu forțe proaspete după o zi
de Sabat, și nu după un scurt repaus. E uimitor cât de energic și
rezistent poate fi creștinul care respectă ziua pentru odihna adevă¬
rată pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.
Epilog

Roata de tors

Una dintre personalitățile de seamă ale secolului nostru a fost Ma­


hatma Gandhi, conducătorul indian care a aprins flacăra mișcării
de eliberare în țara lui. Cei care i-au citit biografia sau care au văzut
ecranizarea de mare succes a vieții sale simt impresionați de aerul
liniștit pe care îl afișa acest „George Washington al Indiei'*.
Seninătate? îl vedem pe Gandhi în mijlocul populației celei
mai sărace din orașele indiene, unde moartea și bolile fac ravagii,
îi atinge, are im cuvânt de încurajare și un zâmbet blând pentru
fiecare. Peste numai o zi, regăsim același om în palate și clădiri gu¬
vernamentale, unde stă de vorbă cu spiritele cele mai luminate ale
vremii. Se pune întrebarea: cum a reușit el să traverseze prăpastia
dintre cele două lumi, atât de diferite?
Cum a putut Gandhi să mențină ordinea în forul lui interior,
simplitatea necesară, capacitatea de judecată și înțelepciunea ce îl
caracterizau? Cum a reușit să evite pierderea propriei identități și a
convingerilor, atunci când se deplasa între cele două extreme? De
unde provenea imensa lui forță afectivă și spirituală?
Poate că începutul unui răspuns la aceste întrebări îl găsim
în fascinația cu care Gandhi urmărea străvechea, banala roată de
tors. Se pare că roata a făcut întotdeauna parte din universul lui in¬
terior. După îndeplinirea îndatoririlor publice, Gandhi se întorcea
214 Ordine în universul interior

adesea în umila lui locuință unde, după obiceiul indian, stătea pe


podea și torcea lâna din care erau făcute și hainele sale.
Ce urmărea el? Era aceasta o măsură dintr-o stratagemă de
creare a unei anumite impresii? Era oare doar o încercare politică
de a se identifica cu masele, de a căror loialitate se bucura? Eu cred
că motivele sale trebuie căutate mult mai adânc.
Roata de tors era pentru Gandhi centrul de greutate al vieții
sale. Era un mijloc extraordinar de a-și regăsi echilibrul de care
avea nevoie, ca om. Când revenea de la marile întâlniri publice,
roata de tors îl ajuta să-și păstreze intact simțul proporțiilor, astfel
încât ovațiile maselor nu-1 făceau să-și piardă capul. Când se retră¬
gea din fața regilor și a șefilor de guverne și se așeza în fața roții de
tors, dispărea orice potențială tendință de a se supraaprecia.
Roata de tors era un lucru care-i amintea cine era, îl ajuta să nu
uite că esența vieții se compunea din lucruri simple. Acea practică
regulată a unei îndeletniciri simple îl ajuta pe Gandhi să se opună
forțelor exterioare care încercau să distorsioneze imaginea reală
despre sine.
Gandhi nu era creștin, dar, cu roata sa de tors, oferă o lecție
indispensabilă oricărui creștin. Gandhi ne demonstrează cum tre¬
buie să procedeze orice om care vrea să aibă o viață publică, fără să
fie strivit de ea. Cu toții avem nevoie de o „roată de tors“, de ceva
care să reinstaureze ordinea în universul nostru interior, refăcân­
du-i forța și vitalitatea.
Cum spunea Thomas Kelly: „încercăm să fim mai multe per¬
soane deodată, dar nici una din ele nu este cârmuită de unica, ade¬
vărata Viață din noi.“ El spune, de asemenea: „Viața a fost astfel
concepută încât să fie trăită dintr-un Centru, un Centru divin. Fie¬
care dintre noi poate să ducă o astfel de viață, plină de vitalitate
uluitoare, de pace și seninătate, de împlinire și încredere, de bo¬
găție în simplitate, cu o singură condiție - să dorim într-adevâr
acest lucru*
Și aceasta este condiția pe care trebuie să o avem în vedere în
final. Vrem într-adevăr să domnească ordinea în universul nostru
interior? Vrem cu adevărat?
Dacă este adevărat că faptele sunt mai grăitoare decât vorbele,
înseamnă că un creștin obișnuit nu are ca prioritate organizarea
Roata de tors 215

universului interior. Se pare că preferăm să ne dovedim eficiența


prin valorificarea fiecărei secunde, prin supraîncărcarea progra¬
mului, prin acumulare de cunoștințe și prin participarea neobosită
la toate conferințele, seminariile, prezentările de filme și prelegeri¬
le susținute de personalități.
Pe scurt, încercăm să facem ordine în interior începând cu acti¬
vitățile exterioare. Acest lucru este exact opusul a ceea ce ne învață
Biblia, ce ne-au revelat sfinții și ce ne demonstrează în permanență
trăirile noastre spirituale extrem de sărace.
Cineva îl citează pe John Wesley vorbind despre viața sa interioa¬
ră: „Deși sunt întotdeauna grăbit, nu sunt niciodată în criză de timp
fiindcă nu mă angajez la mai mult decât pot face cu sufletul liniștit.1'
Bob Ludwig, unul dintre cei mai apropiați tovarăși de lucrare ai
mei, este astrolog. Câteodată stă seara la țară și privește cerul prin tele¬
scop. Dar, pentru a scăpa de luminile orașului, trebuie să meargă la țară.
De îndată ce părăsește orașul, bolta cerului devine mult mai clară.
Cum putem scăpa de o astfel de interferență, pentru a scruta
spațiul interior al universului nostru? Din păcate, întrebarea rămâ¬
ne pentru mulți fără răspuns. Mulți oameni care se află în fruntea
unor organizații și biserici mari nu pot răspunde la ea, pentru ei
înșiși. Mulți oameni simpli, care muncesc de dimineața până seara
pentru a-și câștiga pâinea și care încearcă să țină pasul cu restul,
se frământă cu aceeași întrebare. Răspunsul nu e ușor - este unul
simplu. Reușim să pătrundem în spațiul interior al lumii noastre
doar atunci când ajungem să ne convingem că acest lucru e mai
important decât orice altceva.
Deși întotdeauna am crezut că ordonarea universului interior
trebuie pusă pe primul loc, am trecut la fapte abia pe la jumătatea
vieții. Iar acum, când am început să devin din ce în ce mai conști¬
ent de propriile-mi limite, de slăbiciunile mele, de trecerea vremii
și de apropierea sfârșitului, îmi este mai ușor să privesc în interior
și să iau învățătură de la roata de tors, așa încât să-mi reînnoiesc
forța interioară și vitalitatea spirituală.
Exact în acest punct central îl putem vedea pe Isus Hristos în
toată măreția Sa. Acolo ne apare El mai mare decât în orice frază
care încearcă să-I surprindă esența, mai mare decât o pot spune
versurile siropoase ale unui cântec contemporan. Fiind în centru,
216 Ordine In universul interior

El, Domnul înviat al vieții, reclamă atenția tuturor; iar noi simțim
îndemnul irezistibil de a-L urma, susținuți de forța caracterului
Său și de compasiunea Lui.
în acest centru, suntem copleșiți de splendoarea și măreția lui
Dumnezeu, Părintele nostru ceresc. închinarea este solemnă, dar
plină de bucurie; aici are loc mărturisirea și frângerea. Aici putem
găsi iertare, odihnă și siguranță.
în fine, în acest centru suntem umpluți în forul interior de pu¬
terea și tăria lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Căpătăm mai multă în¬
credere, discernământ și înțelepciune; aici se naște credința care
mută munții din loc și iubirea pentru oameni, chiar și pentru cei pe
care nu ne simțim în stare să-i iubim.
După ce am învățat lecția roții de tors, prin care totul este re¬
adus la mărimea și valoarea reală, putem face față vieții sociale.
Privim relațiile cu familia și cu prietenii, cu colegii, cu vecinii și
chiar cu dușmanii într-o lumină nouă. Ne vine mai ușor să ier¬
tăm, să-i servim pe alții, să nu dorim să ne răzbunăm, să fim ge¬
neroși.
Munca noastră va avea și ea de câștigat. Va dobândi o nouă
semnificație și va fi superioară celei prestate anterior. Integrita¬
tea și onestitatea vor deveni calități pe care vom urmări să le cul¬
tivăm. Vom scăpa de frică și vom deveni mai sensibili la durerile
altora.
Cu simplitatea ei, roata de tors ne învață să nu ne lăsăm atrași
de falsele promisiuni și de ispitele celor care vor să ne ia sufletele
captive.
Când avem grijă ca mai întâi să ne ordonăm universul interior
- înainte ca noi, ca și creștini, să pășim în lume -, toate celelalte
lucruri se vor regla de la sine.
A nu face aceasta înseamnă a favoriza apariția fenomenului
„pâlnie“. Iar istoria e plină de exemple de oameni care au suferit
asemenea consecințe.
Astăzi este nevoie de oameni în stare să capteze atenția maselor
și să negocieze cu cei puternici fără să fie influențați, să capituleze
sau să facă compromisuri.
Cum vor reuși ei să fie astfel? întorcându-se la roata de tors; re­
trăgându-se spre acel centru interior unde timpul se poate împărți
Roata de tors 217

cu chibzuință, unde mintea omenească poate descoperi creația lui


Dumnezeu, unde spiritul poate deveni pătrunzător și unde poate fi
aflată odihna de Sabat. Iar dacă e cultivat cu atenție, în acest uni¬
vers interior va domni ordinea.
Ghid de studiu

de Leslie H. Stobbe

Folosirea unui ghid de studiu despre ordonarea universului inte¬


rior poate părea o reacție nepotrivită, o alunecare spre activism,
în fața chemării la o trăire centrată mai mult pe interior. Cu toate
acestea, cei mai mulți dintre noi avem nevoie de ceva care să ne
ajute în dezvoltarea capacității de abordare mai disciplinată a pro¬
cesului ordonării universului.
Iată ce spune autorul: „Când i-am studiat pe creștinii mistici și
contemplativi, mi-am dat seama că o modalitate practică de a în¬
văța să-L ascult pe Dumnezeu, când vorbește în grădina sufletului
meu, este să țin un jurnal. Cu un creion în mână, pregătit să notez,
am observat că apare un sentiment de așteptare, de receptivitate
față de orice ar dori Dumnezeu să-mi șoptească prin intermediul
lecturilor și meditației mele.*
Sperăm că acest ghid de studiu îl va ajuta pe cititor să își for¬
meze obiceiul de a-și consemna în scris reflecțiile. Unele întrebări
sunt concepute astfel, încât să vă imite să reflectați la implicațiile
sugestiilor autorului și să notați propriile răspunsuri. Altele spe¬
răm să răspundă unor probleme existențiale. întrebările cu aste¬
risc au fost inserate pentru a facilita discuțiile în grup.
Prefață *

i. Ce întâmplare sau ce gând v-a stârnit dorința de a citi cartea


Ordine în universul interior?

2. Care credeți că e dușmanul (sau dușmanii) care vă împiedică


să faceți ordine în universul interior? Comparați pagina 12 cu
pagina 21.

3. Cine este cel mai bun apărător al ordinii universului vostru


interior? Comparați Efeseni 1:13 cu Ioan 14:26.

4. Enumerați cele cinci sectoare ale universului vostru interior


care au nevoie de organizare. Vedeți pagina 14.
a.
Ghid de studiu 221

b.

c.

d.

e.

Acordați-vă punctaje de la 1 la io pentru fiecare categorie, io

fiind nota maximă. **5. Ce biografii v-au motivat să doriți o viață interioară mai orga¬
nizată? Ce anume i-a făcut pe respectivii oameni atât de influ¬
enți?
1

Sindromul „pâlnie”

i. în ce fel ilustrează viața dumneavoastră din ultimul an ornan¬


tele autorului: „Lumea exterioară, sau viața publică, este mai
ușor de supravegheat. Se poate evalua mult mai simplu, este
vizibilă și poate include sfere tot mai largi“?

*2. Ați avut parte de vreo prăbușire asemănătoare celor descrise


sub numele de „pâlnie“?

3. Autorul scrie că universul interior „este centrul în care se iau


deciziile și unde se stabilesc valorile, unde se poate cultiva
meditația și starea de singurătate.” Potrivit autorului, ce alte
evenimente pot avea loc acolo? Vedeți p. 20.
Ghid de studiu 223

*4. Care dintre aspectele publice ale vieții vă reclamă insistent


atenția? Puneți un asterisc în dreptul activităților care v-au
acaparat total.

5. Care sunt temerile care v-au împiedicat să căutați pacea inte¬


rioară, care nu vă permit să vă creați un univers interior bine
ordonat?

*6. Privind în perspectivă, vă puteți gândi la un eveniment sau o


solicitare care ar putea deveni suficient de puternice pentru
a determina apariția unui sindrom „pâlnie“ în viața dumnea¬

voastră? **7. Citiți Efeseni 3:14-21. Ce legătură vedeți între versetul 20 și


versetul 16?
2

Vedere de pe punte

i. Citiți întâmplarea despre căpitanul de submarin de la paginile


și, apoi comparați această relatare cu ceea ce s-a întâmplat pe
„punte“ în Fapte 27:21-25. Ce putem învăța din exemplul de
credință al apostolului Pavel?

2. Dacă ați fi consilier creștin, iar Jerald H. Maxwell ar veni la


dumneavoastră, ce i-ați spune, bazându-vă pe răspunsul pe
care l-a dat Isus ucenicilor Săi, în mijlocul furtunii pe Marea

Galileii? **3. în ce fel trebuie să vă întăriți pentru a putea suporta tensiunea


crescândă a lumii din jur? Vedeți Romani 12:2.
Ghid de studiu 225

4. Prin ce a fost Mary Slessor deosebită de cei din generația ei?


Vedeți p. 31.

*5. Din cercul dumneavoastră de prieteni sau dintre cei despre


care ați citit, care ar fi cel mai bun model contemporan de or¬

dine interioară? De ce? **6. Numiți două alegeri foarte importante care v-ar ajuta să vă
consolidați „puntea14 interioară. Vedeți p. 30.
3

Prizonier într-o colivie de aur

1. Hristos „deosebea oamenii pe baza tendinței lor de a fi mânați


sau a disponibilității lor de a fi chemați. Cântărea motivațiile
lor, sursa energiei lor spirituale și genul de recompensă la care
se așteptau. El i-a chemat pe cei care erau atrași de El și i-a
evitat pe cei mânați care voiau să-L folosească* (p. 38). Presu¬
punând că acest lucru este adevărat, v-ați fi calificat pentru a
vă număra printre ucenicii lui Isus? Dacă nu, de ce?

2. încercați să enumerați și să clasificați motivele care vă im¬


pulsionează, ca și creștin, în lucrare. Faceți-vă timp pentru a
asculta glasul blând și liniștit al Duhului Sfânt și începeți să
scrieți.
Ghid de studiu 227

3. Menționați câteva dintre aspectele negative ale stresului,


manifestate în viața dumneavoastră.

*4. Enumerați greutățile prin care a trecut apostolul Pavel, în de¬


cursul vieții sale misionare, așa cum sunt ele descrise în 2 Co­
rinteni 11:24-28. Comparați-le cu aspectele negative pe care
le-ați notat la întrebarea precedentă.

5. Cum s-a întărit Pavel în acele încercări grele? Studiați episto¬


lele lui Pavel și remarcați importanța rugăciunii 1 n ordonarea
universului interior.

6. Faceți o listă cuprinzând trăsăturile caracteristice unei persoa¬


ne mânate, trăsături pe care le regăsiți și la dumneavoastră.

7. Rugați soțul/soția sau pe cel mai apropiat prieten să facă o


listă cu trăsăturile care vă caracterizează, din perspectiva sa.
228 Ordine în universul interior

*8. Care-au fost cele trei calități cu care l-a înzestrat Dumnezeu
pe Saul când a devenit rege? Ce avantaje i-au adus ele?

9. Citind povestea vieții lui Saul, gândiți-vă la viața dumnea¬


voastră și căutați posibile paralele.

10. Acum aduceți aceste lucruri înaintea Domnului, cerându-i în¬


țelepciune ca să vă puteți elibera din „colivia de aur“. Faceți o
listă cu acțiunile concrete pe care le puteți întreprinde.

*11. Cum îi putem ajuta pe liderii creștini care sunt prinși în „coli¬
vii de aur“?
4

Povestea tragică a unui vagabond


care a reușit în afaceri

i. Meditând la povestea soțului ambițios cu care începe capi¬


tolul, privați înapoi la evenimentele din anii copilăriei și ai
adolescenței care se poate să vă fi influențat comportamentul
actual. Descrieți-le pe fiecare pe scurt. Dacă sunt aspecte po¬
zitive, mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ele.

*2. împărțiți o pagină în două coloane. în prima, enumerați


obiectivele omului mânat (vedeți p. 55), iar în cea de a doua,
obiectivele dumneavoastră similare celor din prima coloană.
230 Ordine în universul interior

*3. Enumerați motivațiile unora dintre cunoștințele dumnea¬


voastră, pe care îi considerați mânați, inspirându-vă din cele
enumerate la paginile 56-58.

4. Care dintre aceste motivații au o influență hotărâtoare asupra


universului dumneavoastră interior? Descrieți modul în care
vă influențează în acțiunile dumneavoastră.

5. Ce eveniment poate interveni provocând, după părerea auto¬


rului, o schimbare radicală în stilul de viață al omului mânat?
Vedeți p. 59.

6. Identificați elementele-cheie ale interacțiunii lui Petru cu Isus,


care au dus la o schimbare. Citiți Matei 14:25-30, 16:13-17,
26:31-35 și Ioan 21:15-22, printre altele.

7. Pe cine trebuie să iertați pentru că v-a transformat într-un om


mânat? Cum veți proceda pentru a dobândi eliberarea prin
iertare, atât dumneavoastră, cât și cel vinovat?
Ghid de studiu 231

8. Avem oare cu toții nevoie de o „întâlnire” hotărâtoare cu Isus,


cum a fost cea dintre Pavel și Isus, pentru a ne schimba din
indivizi mânați în oameni conștienți de chemarea lor? Dacă
da, de ce? Dacă nu, de ce?
5

Viata trăită ca om chemat


*

i. Care este diferența, potrivit autorului, dintre cel mânat și cel


care acționează în virtutea unei chemări? Vedeți p. 64. în ce
categorie vă încadrați?

*2. în ce măsură seamănă ucenicii lui Isus cu descrierea oameni¬


lor chemați, făcută de apostolul Pavel în 1 Corinteni 1:26-31?

3. Unde se poate observa cel mai clar diferența dintre Ioan Bote¬
zătorul și regele Saul? Vedeți p. 65.
Ghid de studiu 233

*4. Care sunt, după părerea autorului, caracteristicile persoanei


chemate? Vedeți p. 65-70.

5. Dacă ar trebui să vă descrieți prin prisma respectivelor carac¬


teristici, pe care dintre ele le regăsiți mai pregnant în viața
dumneavoastră? Rezervați-vă timp și veniți înaintea Domnu¬
lui. Lăsați Duhul Sfânt să-Și facă lucrarea plină de har în viața
dumneavoastră. în jurnalul personal sau în spațiul de mai jos
notați gândurile care vă vin.

6. Care considerați că este principalul dumneavoastră rol ca slu¬


jitor creștin?

7. Scrieți care a fost experiența de tip „deșert“ pe care ați tră­


it-o. Dacă nu puteți identifica o asemenea experiență, planifi­
cați-vă o perioadă de timp în care să fiți singur cu Dumnezeu,
pentru a vedea ce rol aveți de îndeplinit și care ar trebui să vă
fie prioritățile. Notați-vi-le.
234 Ordine în universul interior

*8. Descrieți două sau mai multe situații de viață în care lecțiile
pe care Ioan le-a învățat în deșert v-ar putea ti de folos în lu¬
mea de azi.

9. Autorul pune întrebarea: „Care e forța care te susține? De ce


acționezi așa? Ce speri să obții în final? Și care ar ti reacția ta
dacă ai pierde tot ce-ai obținut?” (p. 73). Notați propriile răs¬
punsuri după ce ați reflectat suficient la întrebări.
6

Mi-a văzut cineva timpul?


Nu știu unde l-am pus

i. Care este reacția pe care o aveți față de fiecare dintre urmă¬


toarele afirmații?
a. Biroul meu este dezordonat.
b. îmi dau seama că respectul față de mine însumi mi-a
scăzut.
c. Am multe programări de care am uitat, mesaje telefonice
la care nu am dat nici un răspuns și termene pe care nu
le-am respectat.
d. Am tendința de a-mi investi timpul în activități nepro¬
ductive.
e. Nu am o părere bună despre calitatea muncii mele.
f. Părtășia mea cu Dumnezeu e sporadică.
g. Relațiile mele cu cei din jur au de suferit.
h. Nu-mi place de mine, nu-mi place serviciul pe care îl am
și nu-mi place nimic altceva.
236 Ordine în universul interior

2. Nici unul dintre noi nu poate progresa în atâtea domenii de¬


odată. Este nevoie de aproximativ trei săptămâni pentru a ne
debarasa de un obicei deja format și de încă trei săptămâni
pentru a ne forma un obicei nou. Deci, concentrați-vă atenția
asupra domeniului pe care îl considerați cel mai important
pentru ordonarea vieții dumneavoastră interioare. Apoi faceți
un semn în calendar, corespunzător momentului în care veți
trece să abordați cel de-al doilea domeniu. Notați mai jos do¬
meniile selectate în acest scop.

*3. Pentru a începe o planificare eficientă a timpului, trebuie să


vă stabiliți prioritățile în lucrarea la care ați fost chemați. Cum
ilustrează Isus acest principiu în Luca 18, la plecarea Sa spre
Ierusalim?

4. Care considerați că este misiunea cea mai importantă în viața


dumneavoastră? în ce mod influențează acest lucru (sau ar
trebui să influențeze) programarea timpului dumneavoastră?

5. Isus Și-a cunoscut propriile limite, spune autorul. în ce situații


ați putea să vă depășiți limitele firești fixate de Dumnezeu?
Ghid de studiu 237

Moise a stat patruzeci de ani în pustie, David a stat și el ani


în șir departe de curtea lui Saul, Isus a așteptat treizeci de ani
înainte să-Și înceapă misiunea. Descrieți ceea ce considerați
a fi o întârziere similară - și care, de regulă, este inexplicabi¬
lă - în împlinirea misiunii dumneavoastră. Puteți enumera
avantaje evidente pe care respectiva perioadă de timp vi le-a
adus?

Isus Și-a consacrat viața pregătirii celor doisprezece ucenici.


Cui vă consacrați viața ca părinte, ca om de afaceri, ca și con¬
ducător spiritual în biserică sau ca angajat al unei firme? Ce
vă propuneți să realizați prin aceasta?

Ce puteți face pentru a vă extinde lucrarea, așa cum a făcut


Isus?
7

Recapturarea timpului

i. Terminați propoziția care urmează: Domeniul în care nu reu¬


șesc să-mi planific suficient de bine timpul este (descrieți sfe¬
ra de activitate):...

*2. Verificați valabilitatea celor patru legi ale lui MacDonald re¬
feritoare la timpul necapturat, bazându-vă pe experiența per¬
sonală. Copiați fiecare lege și apoi descrieți o situație în care
respectiva lege a operat în viața dumneavoastră.

a.
Ghid de studiu 239

b.

c.

d.

Dacă faceți parte dintr-un grup, împărtășiți-vă unele dintre


aceste experiențe.

3. Scrieți două dintre sarcinile pe care le aveți în momentul de


față și pe care le-ați putea ceda partenerului de viață, asocia¬
tului, unui alt lider de biserică (dacă sunteți pastor), secreta¬
rei, fiului sau fiicei, fără a vă priva de activitatea pe care o fa¬
ceți cel mai bine. (Poate fi cazul unei activități pe care o faceți
cu multă plăcere, dar despre care știți că nu are o importanță
rit al ă pentru misiunea dumneavoastră.)

a.

b.
240 Ordine în universul interior

4. Gândiți-vă de ce oare oamenii dominatori din anturaj vă pri¬


vează de un timp prețios pe care l-ați putea acorda familiei
dumneavoastră?

5. Ce anume din ceea ce faceți are ca scop să atragă prețuirea și


recunoașterea publică? S-ar putea să aveți nevoie de ajutorul
lui Dumnezeu ca să răspundeți la această întrebare.

6. Ce s-ar întâmpla dacă ați dori să puneți în practică Ioan 9:4?

7. Există ceva în viața dumneavoastră față despre care să aveți


convingeri la fel de puternice ca Isus despre drumul spre Ie¬
rusalim, cum găsim relatat în Matei 16:21?

8. Analizați-vă bioritmul. Când sunteți foarte eficienți? Cum pu¬


teți realiza o suprapunere a momentelor propice cu activități¬
le importante?
Ghid de studiu 241

*9. Notați criteriile pe baza cărora puteți discerne binele de foarte


bine.

10. în cazul dumneavoastră, care segmente ale zilei sau săptămâ¬


nii ar trebui programate mult în avans pentru a le proteja?

“li. Căror țeluri și-a consacrat Isus timpul, conform următoarelor


pasaje: Luca 4:16; 4:42-43; 5:27; 6:12; 9:21-22; 9:51; 18:16;
19:5?
8

Gel mai bun a pierdut

*1. Care este cel mai mare pericol generat de lâncezeala inte¬
lectuală (vedeți p. 111) într-o biserică sau în societate? Dacă
există vreun exemplu în viața dumneavoastră, descrieți situ¬
ația respectivă.

2. Descrieți o situație în care ați fost pregătit mental să înfruntați


un moment greu, pentru că v-ați dezvoltat puterea intelectuală.

*3. Care cerere a apostolului Pavel indică faptul că era hotărât să nu


cedeze psihic, nici chiar în închisoare? Vedeți 2 Timotei 4:13.
4. Care sunt lucrurile pe care le-ați putea considera simptome
alarmante ale faptului că sunteți o persoană care începe „în
forță“ - calitate pe care ați considerat-o până acum un aspect
pozitiv?

5. Ce anume, din ceea ce vă stimulează intelectual, ați neglijat să


cultivați până acum?

a. Lecturi care lărgesc orizontul informațional.

b. Seminarii specializate care dezvoltă capacitatea mentală.

c. Un mentor sau un prieten apropiat care să vă stimuleze


mental tot timpul.d. Alte lucruri.

6. Ce procentaj din lecturile dumneavoastră, din interacțiunea


cu ceilalți are darul de a vă face să reflectați? Precizați titlul a
două cărți pe care le-ați citit și cu care nu ați fost de acord.
244 Ordine în universul interior

*7. Faceți o listă cu indicatori ai capacității intelectuale care apar


în predica lui Pavel din Atena în Fapte 17:16-32.

8. Autorul spune: „Procesul optim de gândire este asigurat de o


atitudine de venerație față de domnia lui Dumnezeu asupra
întregii creații.” Ce gen de pregătire este necesar pentru a face
posibilă apariția unui astfel de context?

9. Un pastor presbiterian organizează anual discuții și dezbateri


în cadrul unui program numit „colțul scepticului”, la care par¬
ticipă doar necredincioșii. Această confruntare dură cu gândi¬
rea necreștină îl face mai conștient de tactica dușmanului. Ce
puteți face pentru a obține un rezultat similar?

*10. Care sunt unele dintre ideile necreștine cărora le putem cădea
pradă în momentul în care gândirea își pierde din acuitate?

11. Care sunt aspectele activității dumneavoastră intelectuale


care au nevoie de lărgire și consolidare? Notați în dreptul fie¬
căruia o resursă care vă poate fi utilă.
9

ff
Tristețea unei cărți necitite

*1. Autorul sugerează că trebuie să învățăm să gândim creștineș¬


te. Ce înseamnă acest lucru? Vedeți p. 124.

2. Dacă nu ați beneficiat de avantajul creșterii într-un mediu creș¬


tin sănătos, ce este de făcut pentru a diminua handicapul?

3. în ce zone ale universului dumneavoastră interior puteți învă¬


ța să descoperiți mesajul înscris de Dumnezeu în creație?
246 Ordine în universul interior

*4. Ce puteți face pentru a vă spori bagajul de informații și idei?

5. Enumerați cei patru pași pe care trebuie să-i faceți pentru a


deveni un om care știe să asculte. Descrieți apoi modul speci¬
fic în care puteți aplica acești pași.

a.

b.

c.

d.

6. Descrieți o situație în care auzirea glasului lui Dumnezeu sau


atenția acordată spuselor unei anumite persoane v-a ajutat să
faceți un semnificativ pas înainte.
7- Ce carte ați vrut să citiți de mult timp și nu ați reușit încă?
Când îi puteți face loc în programul dumneavoastră?

*8. Ce l-a făcut pe Ezra să fie deosebit de ceilalți lideri ai vremii?


Deschideți la Psalmul 119:33-40 și descrieți caracteristicile
omului receptiv la învățătură.

*9. Care sunt obstacolele care vă împiedică să începeți un pro¬


gram intensiv de studiu, dacă nu cumva ați și început unul?

*10. Ce domenii ar trebui să studiem noi, ca și creștini, pentru a


determina o schimbare radicală a societății actuale?

11. Unde e nevoie să aplicăm tactica studiului ofensiv pentru a ne


perfecționa ca slujitori spirituali? Numiți principalele mijloa¬
ce care vă pot ajuta.
10

Ordine în grădină

i. Dacă ați fi într-un lagăr de prizonieri, fără să aveți o Biblie la


îndemână, credeți că v-ați aminti texte din Scriptură? Cum
putem memora mai bine Scriptura?

2. Cum ați descrie, sincer, comuniunea dumneavoastră interioa¬


ră cu Dumnezeu?

*3. Autorul scrie: „Dacă vrem să avem o viață spirituală care să ne


aducă un sentiment de mulțumire, trebuie să punem accent
pe disciplina spirituală, așa cum sportivul pune accent pe an¬
trenamentul fizic.“ Sunteți de acord sau nu? Dacă nu, scrieți
motivele.
Ghid de studiu 249

*4. Care sunt câteva dintre metaforele pe care le-ați putea folosi
pentru a descrie centrul vieții dumneavoastră spirituale?

5. Scrieți cele cinci avantaje pe care le pierdem dacă nu abordăm


dezvoltarea spirituală în mod disciplinat. Marcați-le pe acelea
care credeți că vă lipsesc.

a.

b.

c.

d.

e.
250 Ordine în universul interior

6. Ce momente grele din viață v-au ajutat să începeți dezvoltarea


sferei spirituale a vieții dumneavoastră?

7. Care este dorința cea mai mare a sufletului dumneavoastră,


în ceea ce privește comuniunea cu Dumnezeu? Ce puteți face
pentru ca această dorință să vă fie împlinită?

*8. Ce a câștigat David din comuniunea sa cu Dumnezeu, con¬


form descrierii din Psalmul 27?
II

Fără proptele exterioare

Dacă ar fi să rămâneți neajutorat datorită unei infirmități fizi¬


ce, care ar fi sursa de putere la care ați apela pentru a supra¬
viețui?

Care era secretul liniștii sufletești a lui E. Stanley Jones, imo¬


bilizat în urma unui atac de paralizie?

Scrieți care sunt cele patru exerciții spirituale recomandate ca


fiind foarte importante (vedeți p. 154) și dați-vă note de la 1 la
10 (10 - nota maximă).
252 Ordine in universul interior

4. Descrieți factorii care vă privează de liniștea și singurătatea


pe care o recomandă autorul.

*5. Ce putem să învățăm din tăcerea/singurătatea lui Zaharia; a


soției sale Elisabeta; a Măriei, mama lui Isus?

6. Autorul descrie dificultățile pe care le întâmpinăm când do¬


rim să facem liniște în forul nostru interior, pentru a găsi sin¬
gurătatea. încercați și dumneavoastră, apoi notați rezultatele
obținute.

*7. Care sunt mijloacele care vă ajută să auziți glasul lui Dumne¬
zeu în universul dumneavoastră interior?

8. Care este contribuția principală a unui jurnal personal?


Ghid de studiu 253

9. Ce consemnează autorul în jurnalul său? Vedeți p. 162.

10. Care este scopul însemnărilor de la sfârșitul caietului?

11. Dacă n-ați mai ținut un jurnal, faceți o încercare. Notați chiar
acum câteva idei în spațiul de mai jos.
12

Totul trebuie însușit

i. Descrieți un moment din viața dumneavoastră când nici re¬


sorturile interioare, nici punctele exterioare de sprijin nu au
fost suficient de puternice pentru a vă susține. Dacă nu ați
avut o astfel de experiență, descrieți modul în care ați evitat
să ajungeți în genul de situație menționat.

*2. Descrieți o experiență pe care ați avut-o dumneavoastră sau


un cunoscut, similară celei avute de Samuel, descrisă în Ve¬
chiul Testament.

3. Ce simbolizează tasta „Enter-i pentru prelucrarea în interior a


ceea ce auzim în liniște și singurătate?
Ghid de <tudiu 255
4- Ce se întâmplă în timpul meditației, potrhit autorului? Vedeți
p. 171.

5. Opriți-vă pentru a medita asupra psalmului dumneavoastră


preferat. Dacă nu aveți unul anume, meditați asupra Psalmu¬
lui 139.

6. Autorul spune: „Adesea ne retragem pentru a ne întâlni cu


Dumnezeu fără a ne fi recăpătat «suflul» emoțional.” Dacă vi
s-a întâmplat așa ceva, ce puteți face pentru a evita acest lucru
pe viitor?

*7. Scrieți numele a doi mari autori laici creștini pe care doriți
să-i citiți în următoarele șase luni.

“8. Cum vă puteți folosi imaginația pentru a favoriza reflecția?


întoarceți-vă la psalmul pe care l-ați citit înainte și recitiți-1 cu
imaginația trează. Scrieți unele dintre gândurile care vă trec
prin minte.
13

Perspectiva Iui Dumnezeu

*1. Prin ce diferă atitudinea sfinților din trecut de cea a contem¬


poranilor, după părerea lui Bridget Herman? Dacă cunoașteți
pe cineva cu aceeași atitudine, descrieți experiența avută cu
acea persoană.

2. Scrieți motivele datorită cărora întâmpinați dificultăți când


vă rugați. într-o rugăciune de mărturisire în care să vă expri¬
mați sentimentele, indicați motivul care vă deranjează cel mai
tare.

3. Care este motivul sugerat de autor, datorită căruia femeile se


roagă mai ușor în public? Dacă sunteți căsătorit, notați în jur­
Ghid de studiu 257

naiul personal ce părere aveți despre ideea de a vă ruga îm¬


preună cu soția dumneavoastră.

*4. După părerea autorului, care ar fi un indiciu al creșterii spiri¬


tuale semnificative ? Vedeți p. 180.

5. Consemnați în jurnal descurajarea pe care ați simțit-o când


v-ați rugat și vi s-a părut că nu primiți nici un răspuns.

*6. Care e rugăciunea cea mai simplă, cea mai pură? Vedeți p. 182.

7. De ce are autorul o listă de rugăciune?

8. Scrieți o rugăciune de adorare.


258 Ordine in universul interior

9. Care sunt păcatele dumneavoastră asemănătoare „bolovani¬


lor” menționați de autor?

10. Care sunt, după E. Stanley Jones, „cei doisprezece «apostoli»


ai stării de boală”?

*11. Dacă ați fi un mare luptător în rugăciunea de mijlocire, cum


v-ați descrie viața de rugăciune?

12. Care era secretul puterii extraordinare în conducere a lui Eric


Liddell, misionarul-întemnițat?

13. Scrieți care este cea mai adâncă dorință a inimii dumnea¬
voastră în ceea ce privește rugăciunea.
14

Odihna sabatică și simpla deconectare

Care a fost factorul care a asigurat echilibrul în viața lui Wil­


liam Wilberforce în fața „presiunilor de ambiție”? Dacă ați
trecut printr-o experiență similară, scrieți-o în jurnalul per¬
sonal.

2. Care este paradoxul pe care îl observă autorul în civilizația


actuală în care există un adevărat cult pentru relaxare și deco¬
nectare? Vedeți p. 199.

3. Cum a „închis Dumnezeu circuitul'1 activității Sale de creație?


260 Ordine în universul interior

*4. Care este scopul esențial al odihnei instituite de Dumnezeu?

*5. Autorul scrie: „Munca, lună de lună, fără o pauză autentică


în care să ne întrebăm de ce muncim, ne poate totuși rotun¬
ji contul din bancă și consolida reputația profesională.“ Care
sunt celelalte consecințe ale ei, în cazul oricăruia dintre noi?

6. Știți să beneficiați de odihna prin care adevărul este reafirmat


în viața noastră? Dacă nu, ce pași trebuie să faceți pentru a
realiza acest lucru?7. Ce trebuie să faceți pentru a cunoaște
acea odihnă care vă ajută să vă reconsiderați misiunea?

*8. Ce include, după autor, odihna de Sabat? Vedeți p. 208.

9. Ce fel de „odihnă sabatică” se pretează în cazul dumneavoas¬


tră și al partenerului de viață?