SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT

ÎN EVUL MEDIU ŞI LA ÎNCEPUTURILE MODERNITĂŢII

Relaţiile internaţionale, marcate de creşterea sau descreşterea puterii unor state, nu au o evoluţie
constantă în perioada secolele XIV-XVIII când marii puteri dispar ca state (Ungaria, Polonia), iar
altele se afirmă (Imperiul Habsburgic, Otoman, Rus).

Acţiunile româneşti urmăresc în planul relaţiilor internaţionale menţinerea statelor medievale formate
şi păstrarea independenţei acestora. În politica externă statele Europei medievale şi monarhii vremii
alternează acţiunile diplomatice cu cele militare, dominante pentru această perioadă fiind conflictele
militare.

Epoca medievală se caracterizează prin relaţii suzerano-vasalice politice (între state) şi sociale (între
nobili sau nobili şi ţărani). Aceste relaţii presupun obigaţii de ambele părţi, adică sprijin şi ajutor
reciproc şi respectarea în relaţiile internaţionale a principiului „prietenii mei sunt şi prietenii tăi,
duşmanii mei sunt şi duşmanii tăi”. În acest context o practică europeană specific medievală este
acceptarea recunoaşterii din partea unui stat a protecţiei unui alt stat de regulă mai puternic – stat
suzeran.

Neînţelegerile dintre state se datorau atât unor considerente politice (lupta pentru un anume teritoriu
sau politica expansionistă a unui stat), cât şi religioase. Statutul internaţional al ţărilor române a fost
rezultatul raportului dintre politica marilor puteri europene şi obiectivele politicii externe româneşti.
Acest statut s-a deteriorat treptat până la începutul secolului al XVIII lea, când capătă trasături
negative prin insaturarea regimului fanariot.

I. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN SECOLELE XIV-XVI

A. Contextul european

Spre sfârşitul secolului al XIV-lea turcii ajung la sudul Dunării şi intenţionau să înainteze spre vest
si nord, ameninţând Ţările Române, Ungaria şi Polonia. Astfel la rivalitatea dintre Ungaria şi Polonia
pentru dominaţie în spaţiul românesc se adaugă de acum înainte şi pericolul otoman.

Statele creştine se aliază în numele apărării creştinătăţii şi a menţinerii statale şi organizează ample
campanii militare antiotomane, cunoscute sub numele de „cruciade târzii”, desfăşurate de-a lungul
secolelor XIV-XVI.

În secolul al XV-lea Ţările Române, Ungaria, Polonia, forţele sârbeşti şi occidentale au reuşit să
obţină succese în oprirea întaintării otomanilor spre centrul Europei, însă cucerirea Constantinoplolului
în 1453 de către sultanul Mahomed al II-lea a reprezentat o grea lovitură pentru creştinătate.
Înfrângerea otomanilor la Belgrad (1456) a oprit însă înaintarea lor spre Buda şi Viena pentru
aproape un secol.

În secolul al XVI-lea situaţia în Europa Centrală şi de Sud-Est s-a înrăutaţit treptat prin influenţa
sporită a dominaţiei otomane în zonă în timpul domniei sultanului Soliman Magnificul. Astfel turcii
ocupă Belgradul în 1521, iar în 1526 zdrobesc oastea ungară în lupta de la Mohacs şi transformă
Ungaria în provincie turcească (paşalâc) în 1541. Tot acum Transilvania devine principat autonom
supus Porţii.

Polonia, altă mare putere creştină înregistrază în cursul sec. XVI o perioadă de declin din cauza
invaziilor tătarilor.

Caracteristice pentru sec XVI sunt războaiele dintre Imperiul Otoman şi Habsburgic cu scopul
stăpânirii Ungariei şi a Europei Centrale. În acest sens în a doua jumătate a sec. XVI conflictul armat
se va desfăşura între forţele din Liga Creştină (imperiul Habsburgic, Spania, Statul papal, ducatele
italiene Mantua, Toscana, Ferrara) şi Imperiul Otoman.

B. Situaţia Ţărilor Române

Extinderea dominaţiei otomane până la Dunăre, în secolul al XIV-lea reprezenta pentru Ţările Române
o ameninţare permanentă. Obiectivele politicii externe româneşti în aceste condiţii ale sec. XIV-XVI
au avut tot timpul scopul apărarii teritoriului, menţinerea sau recuperarea independenţei statului şi
afirmarea individualităţii statelor româneşti.

Pentru indeplinirea acestor obiective Ţările Române au găsit răspunsul prin diferite strategii de
politică externă îmbinând soluţiile diplomatice cu cele militare.

Soluţia diplomatică. Ţările Române nu aveau resursele necesare unor acţiuni ofensive, de atac de
lungă durată în teritoriul inamic . Dorinţa lor de a se păstra independente a fost punsă în practică în
primul rând prin căutarea de soluţii diplomatice. Cu ajutorul diplomaţiei românii încercau să
mobilizeze cât mai multe state creştine ca să îi susţină în lupta antiotomană. Soluţia diplomatică s-a
concretizat prin:

a) Contacte diplomatice: scrisori, trimiterea de soli către puterile creştine (de exemplu
scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii Europei, în 1475, sau trimiterea de soli către Veneţia în
1476).

b) Tratate cu caracter politico-militar sau economic: tratate de alianţă, acordarea de

privilegii comerciale. Înţelegerile politico-militare cu puterile creştine aveau scopul de a oferii garanţii
reciproce în cazul unui conflict sau de a stabili detaliile unor acţiuni comune antiotomane (Tratatul de
la Braşov, 1395 dintre Ţara Românească şi Ungaria).

c) Plurivasalitatea: acceptarea suzeranităţii altor state precum Ungariei sau Poloniei sau/şi
Imperiului Otoman. Raporturile de suzeranitate sunt o caracteristică a Evului Mediu. Ţările Eromâne,
state mici, preferă recunoaşterea suzeranităţii statelor creştine în locul celei otomane.Un principiu pe
care s-a bazat diplomaţia românescă a fost plurivasalitatea, adică vasalitate dublă sau triplă care
echivala cu anularea vasalităţii, fiind un bun mijloc de a pune în contrazicere interesele suzeranilor şi
de a-şi asigura în felul acesta independenţa.

Deşi Ungaria şi Polonia au reprezentat întodeauna spatele frontului antiotoman, românii erau
conştienţi de planurile de expansiune ale vecinilor creştini. Prin tradiţie dar şi datorită vecinătăţii, Ţara
Românească se orienta în politica externă spre acceptarea suzeranităţii Ungariei, iar Moldova spre
acceptarea suzeranităţii Poloniei.

Faţă de Imperiul Otoman, Ţările Române îşi răscumpărau pacea prin plata unui tribut,
menţinându-şi astfel independenţa o perioadă faţă de otomani şi se obligau să nu întreprindă acţiuni
ostile otomanilor.

Soluţia militară. Păstrarea teritoriului şi a intereselor ţărilor române au fost apărate de către
domnitori şi prin recurgerea la soluţia militară. Cauze ale conflictelor militatre: pericolul otoman,
refuzul de a plăti tribut, nesupunere în politica externă. Pentru diplomaţia românească această
soluţie a însemnat implicarea în conflictele cu Imperiul Otoman, numite şi conflicte asimetrice.

a) Conflictul asimetric – conflict defensiv: în acest tip de conflict partea aflată în

inferioritate nu poate să obţină succese de valoare strategică în câmp deschis şi cu atât mai puţin să
ameninţe direct teritoriul adversarului. Dacă o victorie militară hotărâtoare nu poate fi obţinută, din
cauza resurselor militare modeste ale celui slab, el poate, în schimb, printr-o rezistenţă îndelungată şi
tenace, să obţină o victorie politică, în sensul că adversarul este obilgat să renunţe la continuarea
conflictului, fie să accepte o formulă de pace, favorabilă, în parte, şi părţii slabe.

Ţările române nu dispuneau de mijloace de putere necesare unei victorii strategice. Strategia
lor nu putea fi decât defensivă, o strategie destinată a constrânge Poarta sa abandoneze intenţia de a
instaura regimul dominaţiei în spaţiul românesc. Strategie în conflictul asimetric urmărea:
- retragerea populaţiei, distrugerea recoltei, pârjolirea pamântului şi otravirea fântânilor (golul
demoeconomic);
- hărţuirea adversarului;
- atac în zilele cu ceaţă (Vaslui, 1475);
- atacuri surpriză, nocturne (Târgovişte, 1462);
- atacuri în zone înguste (Posada, 1330) sau mlăştinoase (Rovine, 1395)

Pentru spaţiul românesc, bătăliile desfăşurate în sec XIV-XVI au adus, în funcţie de rezultat, fie
păstrarea independenţei, fie asigurarea unui statut de autonomie, fie schimbări de domnie, reduceri
de sume pentru plata tributului. Ele nu au avut întodeauna efectul scontat, dar au contribuit la
evitarea transformării ţărilor în paşalâcuri, menţinându-se astfel statul şi identitatea politică.

b) Cruciadele creştine – conflicte mai ales ofensive. Cruciadele desfăşurate în afara

teritoriului ţării cu scopul de a-i alunga pe turci din Europa. Ele aveau un caracter ofensiv şi erau
purtate în alianţă cu alte state creştine ( ex. Cruciada de la Nicopole, 1396). Ţările române participau
la cruciadele antiotomane datorită faptului că se considerau ţări creştine, europene, parte integrantă
a peisajului politic din acea vreme. În plus otomanii erau pentru ei o ameninţare la fel de mare ca
pentru oricare alt stat european, dacă nu chiar mai mare. Prin participarea la aceste cruciade, statele
româneşti s-au constituit într-o adevărată „poartă a creştinătăţii”, fiind un prim obstacol nord-
dunărean. Prin participare la cruciade s-au înscris în contextul relaţiilor internaţionale şi au obţinut
recunoaşterea şi respectul curţilor creştine din Europa şi al papalităţii. Mircea cel Bătrân era numit
„cel mai viteaz şi mai ager dintre principii creştini”, pe piatra de mormânt a lui Iancu de Hunedoara
este inscripţionat „s-a stins lumina lumii”, iar Ştefan cel Mare este numit de papă „atletul lui Hristos”.

Principalele personalităţi ale sec. XIV-XVI sunt:

- MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418)

- IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456)

- VLAD ŢEPEŞ (1456-1462)

- ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)

- MIHAI VITEAZUL (1593-1601) – sfarşitul sec. XVI şi începutul sec.XVII.

C. ACŢIUNI MILITARE. CONFLICTE ÎN SECOLELE XIV-XVI

1. Bătălia de la Kosovopolje sau Câmpia Mierlei (1389)

- cauze: politica expansionistă a Imperiului Otoman. Sultanul Murad I iniţiază a amplă

campanie militară în zona Kosovo, teritoriu cu importanţă strategică, aflat la intersecţia drumurilor
comerciale din Balcani

- desfăşurare: în acest context are loc în 1389 batălia de la Kosovopolje între o coaliţie de
forţe creştine (sârbi, albanezi, bosniaci, bulgari) conduşi de cneazul sârbilor Lazăr şi otomani
conduşi de sultanul Murad I. La bătălie a participat şi Mircea cel Bătrân cu un corp de oaste
susţinându-i pe creştini. Participarea românilor la această campanie va fi una dintre cauzele care l-au
determinat pe noul sultan să atace Ţara Românească mai târziu. La început victoria părea să fie de
partea creştinilor, mai ales că sultanul Murad I a fost ucis în luptă, însă turcii au întors cursul bătăliei
în favoarea lor, lupta încheindu-se cu o victorie nu foarte clară.

- urmări: otomanii nu au reuşit să învingă decisiv forţele sârbeşti şi nu au avansat imediat

după bătălie, retragându-se ca urmare a morţii sultanului Murad I. Din cauza presiunii otomane,
popoarele din sudul Dunării au început să plătească tribut, iar turcii au preluat iniţiativa în regiune.

2. Bătălia de la Rovine (1394 / 1395)

- cauze: politica externă activă a lui Mircea cel Bătrân manifestată prin participarea la bătălia
de la Kosovopolje, incursiunile lui Mircea la sud de Dunăre când atacă bazele otomane, confruntările
cu turcii din Dobrogea şi acţiunile diplomatice cu Polonia şi Ungaria, precum şi relaţiile lui Mircea cu
emirii din Anatolia, l-a determinat pe sultanul Baiazid I Fulgerul să decidă eliminarea Ţării Româneşti
în calitate de factor de putere, printr-o expediţie militară condusă chiar de el.

- desfăşurare: atacul otoman nu a întârziat să apară şi în mai 1395 sau poate la început de
toamnă în 1394, Baiazid trece Dunărea, iar Mircea a aplicat tactica destinată să devină tradiţională în
confruntările cu turcii (războiul asimetric). Bătălia principală s-a dat la Rovine. Sursele istorice
menţionează atât octombrie 1394, cât şi mai 1395. Nici locul nu este cunoscut, izvoarele vorbind
despre o rovină (loc mlăştinos). Istoricii consideră că au existat două bătălii: prima bătălie de la
Rovine a fost câştigată în octombrie 1394 de oastea românească, insă cea de-a doua bătălie din mai
1395 va aduce înfrângerea oştilor aliate române şi maghiare de către sultanul Baiazid, în ciuda
alianţei încheiate de Mircea cu regele Ungariei. Victoria a fost câştigată cu grele pierderi pentru turci.

- urmări: după bătălie sultanul inaugurează politica de atragere a Ţării Româneşti în orbita
Imperiului Otoman prin sprijinirea unui pretendent la tronul Ţării Româneşti, Vlad Uzurpatorul, care
acceptase să plătească tribut Porţii Otomane. La scurt timp Vlad este înlaturat de Mircea care revine
cu forţe din Transilvania şi redevine singurul conducător al Ţării Româneşti.

3. Cruciada de la Nicopole (1396)

- cauze: dorinţa statelor creştine de a înlătura prezenţa tot mai pronunţată a otomanilor din
Balcani după bătălia de la Kosovopolje. Aceştia cuceriseră cea mai mare parte a Balcanilor şi
ameninţau prin politica lor expansionistă statele europene. În acest context Papa de la Roma a
proclamat organizarea unor noi cruciade împotriva turcilor.

- desfăşurare: la apelul Papei se formează o alianţă ce cuprindea cavaleri francezi, englezi,

germani, precum şi oastea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. La cruciadă a participat şi
Mircea cel Bătrân. Principala bătălie a fost asediul cetăţii Nicopole în 1396. Sursele istorice
menţionează neînţelegerile apărute între conducătorii cruciaţilor privind tactica de luptă potrivită.
Mircea a cerut regelui Ungariei să conducă atacul de deschidere a bătăliei, cu cavaleria uşoară, fapt
ce a stârnit protestele cavalerilor occidentali. Primul atac a fost efectuat de cavaleria grea a
francezilor şi englezilor care nu a avut impact iar victoria va fi în cele din urmă de partea turcilor.

- urmări: consolidarea prezenţei otomanilor în Balcani şi descurajarea pentru circa 50 de ani a

încercărilor cruciaţilor/creştinilor de a-şi uni eforturile pentru alungarea otomanilor din Europa.
Participarea la cruciada de la Nicopole a lui Mircea este o dovadă a politicii antiotomane promovate
de acesta în condiţiile apartenenţei la creştinismul ortodox şi a participării alături de state creştin
catolice.

4. Campania cea Lungă (1443-1444)

- cauze: o nouă încercare a forţelor creştine de a alunga prezenţa otomanilor din Europa prin
formarea unei noi coaliţii creştine în spiritul cruciadei târzii. În acest context, Iancu de Hunedoara,
voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, adoptă o politică ofensivă declanşând în toamna
anului 1443 o amplă operaţiune militară în interiorul pen.Balcanice, cunoscută sub numele de
Campania cea Lungă.

- desfăşurare: în timpul campaniei Iancu reuşeşte să elibereze Niş şi Sofia, iar popoarele din
Balcani încep să lupte de partea lui Iancu. Reuşeşte să ameninte chiar centrul Imperiului Otoman,
însă venirea iernii îi opreşte înaintarea spre Adrianopol şi Constantinopol. Urmarea acestei campanii
va fi încheierea unei păci avantajoase semnată de regele Ungariei la Seghedin cu Imperiul Otoman pe
o perioadă de 10 ani. Succesele obţinute de Iancu şi fragilitatea aparentă a otomanilor în Balcani au
încurajat desfăşurarea unei noi ofensive antiotomane. Iancu nu a fost de acord cu încălcarea păcii de
la Seghedin, dar a participat alături de regele maghiar Vladislav Jagiello (care era şi rege al Poloniei)
la cruciadă. Armata creştinilor era formată din trupe transilvănene, bosniace, croate şi maghiare.
Principala bătălie s-a dat la Varna, în 1444. Prin tactica superioară de luptă, Iancu a reuşit să câştige
câteva poziţii strategice, dar, în toiul luptei, regele maghiar este ucis, iar armata creştină înfrântă.

- urmări: reafirmarea puterii otomane în Balcani şi ascensiunea acestor prin pregătirea unor
noi expediţii militare spre centrul Europei; pierderea speranţei de către popoarele balcanice privind
obţinerea independenţei de sub dominaţia otomanilor. Ca o încununare a greşelilor creştinilor,
incapabili de a se înţelege, noul sultan Mahomed al II-lea cucereşte apoi Constantinopolul (1453)
ceea ce îl face în viziunea sa stăpân legitim al tuturor fostelor teritorii ale ale Imperiului Bizantin.

5. Cruciada de la Belgrad (1456)

- cauze: sultanul Mahomed al II-lea cuceritorul Constantinopolului declanşează o nouă

ofensivă asupra Europei Centrale, având ca prim obiectiv cucerirea Belgradului, una dintre cele mai
bine fortificate cetăţi din Balcani, considerată „cheia de intrare în Europa”

- desfăşurare: ofensiva otomană a fost declanşată în 1456, iar Iancu organizează apărarea
cetăţii Belgrad. Armata creştină inferioară numeric cele otomane, era fără experienţă şi mai slab
echipată. Cu toate acestea, printr-un atac surpriză, Iancu reuşeşte să respingă atacurile otomanilor
asupra cetăţii, iar sultanul fiind rănit de o săgeată. Izbucnirea unei epidemii de ciumă a determinat
retragerea definitivă a turcilor, iar la scurt timp Iancu este răpus de această epidemie.

- urmări: victoria creştinilor a decis soarta creştinătăţii europene, oprind înaintarea otomană,
cu atât mai mult cu cât, în urma cu trei ani, Constantinopolul a fost cucerit, devenind capitala
Imperiului Otoman. Victoria redresează moralul europenilor după căderea Constantinopolului şi
întârzie cucerirea Ungariei de către otomani. Totodată, izbânda lui Iancu este cel mai strălucit
moment al carierei sale militare, de care nu a putut să se bucure îndeajuns, murind de ciumă la 11
august 1456, în tabăra de la Zemun.

6. Atacul de noapte de la Târgovişte (1462)

- cauze: campanie militară de pedepsire a domnitorului Vlad Ţepeş după ce acesta atacase
cetăţile otomane de la sud de Dunăre şi refuzase din 1459 să mai plătească tribut către sultan.

- desfăşurare: în acest context, sultanul Mahomed al II-lea declanşează o campanie militară,

iar domnitorul Ţării Româneşti pentru a face faţă invaziei armatei otomane extrem de numeroasă,
adoptă strategia militară defensivă, prin folosirea tacticii pământului pârjolit şi otrăvirea fântânilor. În
acelaşi timp prin atacuri rapide hărţuieşte armata otomană care înainta spre Târgovişte. La 16/17
iunie 1462, Vlad Ţepeş, printr-un atac de noapte, va reuşi să provoace o mare confuzie în tabăra
otomană. Sursele istorice menţionează faptul că domnitorul cu un grup restrâns, îmbrăcaţi în haine
turceşti au pătruns în tabăra otomană, încercând să atace cortul sultanului. În ciuda acestui atac,
Mahomed al II-lea îşi continuă înaintarea spre Târgovişte, pe care a găsit-o pustie.

- urmări: campania otomană s-a soldat cu un eşec, sultanul nu si-a atins scopul, adică
prinderea lui Ţepeş şi transformarea ţării în paşalâc. Vlad se retrage în Transilvania unde spera să
obţină ajutor şi sprijin de la regela Ungariei,Matei Corvin dar este prins din ordinul acestuia şi închis,
iar tronul Ţării Româneşti este ocupat de Radu cel Frumos.

7. Bătălia de la Baia (1467)

- cauze: dorinţa mai veche a regilor Ungariei de a-şi impune dominaţia aspra Moldovei şi
interesele comerciale ale acesteia la gurile Dunării, mai precis intenţia de a cuceri cetatea Chilia, un
important centru economic şi strategic al vremii şi obiect de dispută între statele din zonă. Chilia era
ocupată de regatul ungar, iar în 1456 domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare, reuşeşte să o alipească
Moldovei.

- desfăşurare: acest fapt a condus la declanşarea campaniei militare a regelui Ungariei, Matei
Corvin, din 1467, împotriva Moldovei. Înainte de a ajunge la Suceava, armata regelui ungar a fost
atacată de oastea română la Baia, unde regele se oprise pentru pregătirea atacului final. Trădat de
unul dintre boieri, atacul lui Ştefan nu a reuşit să nimicească armata maghiară. Lupta a rămas
nedecisă, iar Matei Corvin a părăsit Moldova fără a-şi realiza obiectivul.

- urmări: bătălia de la Baia a reprezentat ultima încercare a Ungariei de a-şi impune, prin
forţă dominaţia asupra Moldovei. În schimb, Ştefan a mai întreprins în anii 1468 şi 1469 două
expediţii de represalii în Transilvania, în cursul cărora, în condiţii neclare, a fost prins Aron Vodă
(pretendentul la tronul Moldovei) şi executat. Victoria lui Ştefan de la Baia a aşezat pe baze noi
relaţiile moldo-maghiare şi a întărit prestigiul intern şi internaţional al domnului.

8. Bătălia de la Vaslui/Podul Înalt (1475)

- cauze: încercările sultanului Mahomed al II-lea de a scoate Moldova din luptă în contextul
formării unui front antiotoman la Dunăre; întreruperea tributului datorat sultanului de către Ştefan cel
Mare cât şi a încercărilor domnului Moldovei de a scoate Ţara Românească de sub influenţa Porţii,
prin înlăturarea lui Radu cel Frumos (1473 – 1474). În acelaşi timp, otomanii doreau extinderea
influenţei la Marea Neagră, prin dobândirea Chiliei şi a Cetăţii Albe.

- desfăşurare: toate aceste cauze au condus la expediţia militară din ianuarie 1475 condusă
de beglerbegul Rumeliei, Soliman paşa. Fiind într-o inferioritate numerică, Ştefan a adoptat tactica
militară defensivă specifică războiului asimetric. Bătălia principală a avut loc lângă Vaslui. Cunoscută
şi sub denumirea de bătălia de la Podul Înalt, a reprezentat o importantă victorie a românilor
împotriva otomanilor. În ziua bătăliei, Ştefan a atras oastea otomană pe valea Bârladului, într-o zonă
mlăştinoasă, unde aceasta nu se putea desfăşura. Domnul s-a folosit de ceaţa densă din ziua
respectivă pentru a ascunde numărul real al oştirii sale. Otomanii au fost învinşi, suferind pierderi
grele.

- urmări: lupta de la Vaslui a fost o victorie strălucită , care dus faima domnitorului în Europa
şi a integrat Moldova în relaţii internaţionale diplomatice de mare amploare. Revenit la Suceava,
Ştefan îşi anunţa victoria principilor creştini, arătând că „am mers împotriva duşmanilor Creştinătăţii,
i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul sabiei noastre”. El îndemna,
totodată, la continuarea luptei, turcii fiind slăbiţi în urma dezastrului de la Vaslui, domnul Moldovei
temându-se de reacţia sultanului, care nu putea lăsa nerăzbunată o asemenea înfrângere.
 9. Bătălia de la Războieni/Valea Albă (1476)

- cauze: înfrângerea şi dezastrul armatei otomane în bătălia de la Vaslui determină

declanşarea unei noi campanii militare a otomanilor contra Moldovei, campanie condusă de această
dată de însuşi sultanul Mahomed al II-lea.

- desfăşurare: pentru a-şi asigura victoria, sultanul a ordonat şi un atac al tătarilor din
Crimeea asupra Moldovei, care va fi respins de români. Armata otomană, imensă pentru acea vreme
(peste 100.000) a înaintat pe valea Siretului, spre Suceava. Bătălia decisivă a avut loc lângă
Războieni, în iulie 1476. Domnitorul Ştefan cel Mare şi-a stabilit tabăra pe un platou înalt, fortificat.
Soarta bătăliei este decisă de atacul ienicerilor, elita armatei otomane, condus chiar de sultan. Ştefan
este nevoit să abandoneze tabăra improvizată şi să se refugieze. Armata otomană va părăsi Moldova
abia în luna august fără a reuşi să cucerească vreo cetate. La acest fapt a contribuit şi strategia
adoptată de Ştefan specifică războiului asimetric prin aplicarea golului demoeconomic, care a lăsat
practic armata otomană fără baze de apovizionare.

- urmări: campania militară otomană din 1476 deşi începută cu o victorie s-a încheiat cu eşec
pentru sultan, Ştefan rămânând domnitor, iar Moldova nu a pierdut niciun teritoriu. Urmările
campaniei otomane din 1476 în Moldova au fost dramatice: ţara a fost devastată de raidurile tătărăşti
şi otomane, multe bunuri au fost jefuite, activităţile economice au fost perturbate. Cu toate acestea,
Ştefan continuă eforturile diplomatice pentru menţinerea coaliţiei antiotomane, dar în zadar.
Conştient că lupta cu Imperiul Otoman nu poate fi câştigată pe termen lung, va accepta să plătească
din nou tribut sultanului, în a doua jumătate a anului 1479 sau în prima parte a anului 1480.

10. Bătălia de la Codrii Cosminului (1497)

- cauze: dorinţa regelui Poloniei, Ioan Albert de a readuce Moldova sub dependenţa Poloniei
şi recuperarea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă. Totodată, intenţiona să-l instaleze pe fratele său,
Sigismund, pe tronul Moldovei.

- desfăşurare: ajunse pe teritoriul Moldovei, trupele poloneze s-au îndreptat spre Suceava.
Întrucât asediul cetăţii dura prea mult şi exista riscul unei intervenţii a Ungariei, regele Ioan Albert
decide să se retragă. La întoarcere este atacat de oastea lui Ştefan la Codrii Cosminului.
Superioritatea armatei poloneze a fost contracarată de dificultatea terenului deluros şi împădurit.
Ştefan a urmărit în continuare oastea polonă, până la Cernăuţi, atacând-o şi hărţuind-o permanent,
astfel încât campania din Moldova a fost un adevărat dezastru pentru Ioan Albert.

- urmări: după acest conflict relaţiile dintre cele două state se îmbunătăţesc, dovadă fiind
încheierea unui tratat, doi ani mai târziu. Pacea dintre cele două părţi este restabilită prin tratatul de
la Hârlău (iulie, 1499), care înlătură suzeranitatea Poloniei asupra Moldovei, fiind încheiată de pe
poziţii de egalitate.
 11. Bătălia de la Călugăreni (1595)

- cauze: răscoala antiotomană iniţiată de Mihai Viteazul prin uciderea creditorilor levantini şi
atacarea garnizoanei otomane de la Bucureşti; aderarea Ţării Româneşti la Liga Sfântă, o alianţă
antiotomană; din cauza distrugerilor masive produse prin atacurile devastatoare ale lui Mihai de la
Giurgiu, Brăila, Hârşova, Silistra, Putineiu.

- desfăşurare: toate acestea au determinat campania militară din august 1595 când oastea
otomană condusă de Sinan-paşa a trecut Dunărea şi a înaintat spre Bucureşti. La Călugăreni, Mihai
Viteazul a reuşit să obţină o victorie importantă aplicând tactica atragerii inamicului în locuri
neprielnice desfăşurării luptei. Astfel se explică alegerea făcută de Mihai pentru terenul de la sud de
Călugăreni, care era împădurit, mlăştinos, străbătut de râul Neajlov. Prin victoria obţinută Mihai a
reuşit să atingă principalele obiective: a provocat mari pierderi duşmanului, l-a demoralizat şi a
întârziat avansarea turcilor câştigând timpul necesar pentru concentrarea forţelor antiotomane.

Având nevoie de întăriri, Mihai se retrage în munţi, aşteptând ajutor de la principele

Transilvaniei. În acest timp oastea lui Sinan-paşa a intrat în Bucureşti şi Târgovişte şi a început
organizarea ţării în provincie turcească. În octombrie 1595 cu ajutor militar din Transilvania, de
aproximativ 25.000 de ostaşi şi o mică oaste din Moldova, începe marşul împotriva otomanilor, care
au fost înfrânţi în bătălia de la Giurgiu (octombrie 1595) şi alungaţi peste Dunăre.

- urmări: înlăturarea pentru moment a pericolului otoman asupra Ţării Româneşti şi

consolidarea puterii lui Mihai Viteazul.

12. Bătălia de la Şelimbăr (1599)

- cauze: Mihai Viteazul organizează acţiuni de forţă pentru a readuce Transilvania în cadrul
frontului antiotoman, în condiţiile în care Transilvania a ieşit din Liga Sfântă prin venirea la conducere
a principelui Andrei Bathory, care ducea o politică favorabilă otomanilor.

- defăşurare: în octombrie 1599 se desfăşoară lupta de la Şelimbăr între oastea Ţării

Româneşti condusă de Mihai şi oastea Transilvaniei condusă de Andrei Bathory. Mihai iese învingător
iar principele Bathory a încercat să se refugieze în Moldova, dar este prins şi ucis de secui.

- urmări: Mihai Viteazul intra în Alba Iulia unde îi este recunoscută autoritatea asupra
Transilvaniei. La scurt timp trece în Moldova unde îl înlătură pe domnitorul Ieremia Movilă supus
turcilor şi o uneşte cu Ţara Românească şi Transilvania (anul 1600).

13. Bătălia de la Mirăslău (1600)

- cauze: ostilitatea şi opoziţia nobilimii maghiare din Transilvania faţă de politica lui Mihai
Viteazul. Nobilii transilvăneni au hotărât recunoaşterea autorităţii împăratului austriac Rudolf al II-lea,
considerând stăpânirea lui Mihai în Transilvania ca nelegitimă.

- desfăşurare: lupta are loc între oastea nobilimii maghiare, sprijinită de oastea imperială,
condusă de generalul Giorgio Basta, şi oastea lui Mihai Viteazul. Mihai îşi aşează oastea la Mirăslău
(jud. Alba), un loc îngust lângă râul Mureş. Mihai este înfrânt din cauza superiorităţii militare a
adversarilor şi se refugiază în Ţara Românească.

- urmări: în urma înfrângerii suferite Mihai pierde controlul asupra Transilvaniei iar unirea
realizată de acesta a celor trei ţării române se destramă.

D. ACŢIUNI DIPLOMATICE ÎN SECOLELE XIV-XVI

1. Tratatul cu Polonia de la Radom/Lublin, semnat de Mircea cel Bătrân (1390)

- cauze: puterea în creştere a turcilor, tot mai prezenţi pe linia Dunării şi încercările lui Mircea
de a înlătura influenţa politică a regelui Ungariei asupra Ţării Româneşti.

- prevederi: aceste cauze l-au determinat pe Mircea cel Bătrân să încheie, în ianuarie 1390,
un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagiello (tratatul a fost semnat la Radom, în 1389 şi
ratificat la Lublin, în 1390). Tratatul dintre regele polon şi domnitorul român era încheiat de pe poziţii
de egalitate, ca între doi suverani. Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva
duşmanului comun - regele Ungariei - şi sprijinul împotriva altor inamici.

- urmări: consolidarea poziţiei domnitorului muntean şi creşterea prestigiului acestuia; Mircea

va renunţa mai târziu la acest tratat, câţiva ani mai târziu, prevederile lui nefiind puse în practică.

2. Tratatul de la Braşov (1395)

- cauze: pericolul otoman iminent, cauzat de victoria lui Mircea de la Rovine, îl determină pe
voievodul muntean să se apropie de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, în vederea încheierii
unui tratat de aliantă împotriva otomanilor.

- prevederi: Tratatul este semnat între cei doi, la 7 martie 1395, la Braşov şi prevedea ajutor
reciproc antiotoman; este primul tratat antiotoman din sud-estul Europei .

- urmări: Mircea primeşte ajutor militar împotriva turcilor în lupta de la Rovine din mai 1395,
iar în virtutea acestui tratat de alinaţă domnitorul român va participa la cruciada de la Nicopole
desfăşurată în 1396.

3. Tratatul de la Overchelăuţi (1459)

- cauze: relaţiile încordate dintre Ştefan cel Mare şi Polonia din cauza prezenţei în Polonia a lui
Petru Aron pretendent la tronul Moldovei şi interesele comerciale ale polonezilor la gurile Dunării prin
controlul asupra cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă; încercările de a înlătura tendinţa de dominaţie a
Ungariei asupra Moldovei.

- prevederi: În aceste condiţii, Ştefan încheie cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, în aprilie
1459, tratatul de la Overchelăuţi (pe Nistru), prin care regele polon recunoaşte domnia lui Ştefan cel
Mare în Moldova. Tratatul înscria şi obligaţia celor două părţi de a se sprijini militar în caz de nevoie.
Pentru a da mai multă autoritate actului, Ştefan recunoaşte formal, suzeranitatea regală. Era o
măsură preventivă, având în vedere faptul că nu-şi consolidase încă poziţia internă faţă de boieri.
 - urmări: consolidarea poziţiei interne a lui Ştefan; îndepărtarea de la hotarul Moldovei a
rivalului său, Petru Aron şi totodată tratatul marcheză orientarea politicii externe a Moldovei şi în
timpul lui Ştefan cel Mare, mai ales către Regatul Poloniei.

4. Scrisoarea adresată de Ştefan cel Mare principilor europeni (ianuarie 1475)

- cauze: victoria obţinută de Ştefan la Vaslui în 1475 (Vestea victoriei lui Ştefan cel Mare la
Vaslui s-a răspândit cu repeziciune în Europa. Papa şi monarhii vremii s-au întrecut în laude la adresa
domnitorului Moldovei). În acest context, conştient de posibilitatea unui nou atac otoman, Ştefan cel
Mare trimite curţilor europene o scrisoare prin care arată cât de importantă era apărarea Moldovei,
solicitând sprijin.

- prevederi: Scrisoarea ilustrează calitatea de diplomat a lui Ştefan, care este conştient de
importanţa Moldovei, "această poartă a creştinătăţii" în oprirea înaintării otomanilor spre Europa.
Ajutorul cerut de Ştefan se dovedea cu atât mai necesar, cu cât otomanii ocupă nordul Mării Negre
până la Nistru.

- urmări: apelul voievodului Moldovei a rămas fără răspuns din partea principilor Europei;
singurul care reacţionează este Matei Corvin, regele Ungariei, cu care Ştefan încheie o alianţă în 1475
ce prevedea sprijin militar reciproc antiotoman.

5. Tratatul dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin (1475)

- cauze: împrejurările grele ale anului 1475, odată cu victoria de la Vaslui a lui Ştefan cel
Mare; posibilitatea unui nou atac al turcilor şi scrisoarea rămasă fără răspuns din partea principilor
europeni, l-au determinat pe Ştefan să înceapă negocierile pentru încheierea unui tratat de alianţă cu
regele Ungariei, Matei Corvin.

- prevederi: Tratatul a fost semnat în vara anului 1475 şi prevedea sprijin militar reciproc
antiotoman, îndepărtarea oricărui pretendent de la tronul Moldovei sau Regatului Maghiar, iar orice
neînţelegere urma să fie rezolvată pe cale paşnică.

- urmări: Încheierea acestui tratat pune capăt unei stări tensionate dintre cele două state,
generată de bătălia de la Baia, din 1467; consolidarea domniei lui Ştefan prin îndepărtarea
pretendenţilor la tron.

6. Tratatul de la Calomeea (1485)

- cauze: ameninţarea tot mai mare a otomanilor asupra Moldovei şi pierderea cetăţilor Chilia
şi Cetatea Albă în 1484 cucerite de turci; lipsa ajutorului militar din partea Ungariei care semnase
pacea cu turcii în 1483, l-au determinat pe Ştefan să încheie un tratat de alianţă cu Polonia şi să
presteze jurământ de vasalitate în faţa regelui polonez.

- prevederi: În aceste condiţii, Ştefan cel Mare, în 1485, la Colomeea, în prezenţa nobilimii
polone şi a boierilor săi, a depus jurământul de vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea.

- urmări: Tratatul nu s-a dovedit prea folositor, domnitorul Moldovei respingându-i pe turci în
continuare cu forţe proprii. În aceste condiţii, îşi reorientează politica externă, începând tratative cu
sultanul Baiazid al II-lea, pentru încheierea păcii. Acesta are loc în 1489, iar prin tratatul semnat,
Ştefan cel Mare se obligă să plătească tribut în schimbul răscumpărării păcii.

7. Tratatul de la Hârlău (1499)

- cauze: deteriorarea relaţiilor dintre Moldova şi Polonia ca urmare a morţii regelui Cazimir al
IV-lea şi neînţelegerile cu noul rege Ioan Albert; expediţia militară a acestuia asupra Moldovei şi
înfrângerea suferită la Codrii Cosminului în 1497.

- prevederi: toate acestea au condus la încheierea unui tratat între cele două state la Hârlău
în 1499. Prin acest tratat, Ştefan cel Mare şi Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război
şi "linişte şi pace veşnică" între cele două state. Era eliminată orice pretenţie de suzeranitate din
partea Poloniei, tratatul fiind încheiat în condiţii de deplină egalitate.

- urmări: Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai de seamă succes diplomatic al lui Ştefan
cel Mare, consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei faţă de Polonia. Relaţiile Moldovei cu Polonia
nu s-au îmbunătăţit foarte mult din cauza problemei Pocuţiei (parte a Moldovei controlată de
Polonia). Astfel, la sfârşitul domniei sale, Ştefan a reuşit să pună capăt oricărei forme de dependenţă
faţă de Ungaria şi Polonia şi a impus Porţii recunoaşterea autonomiei Moldovei, care se afla la
apogeul prestigiului şi puterii sale.

8. Aderarea Ţării Româneşti la Liga Sfântă şi Tratatul de la Alba Iulia (mai 1595)

- cauze: pericolul otoman tot mai pronunţat care ameninţa Ţara Românească; creşterea
tributului care trebuia plătit sultanului; nevoia de sprijin şi protecţie din partea statelor creştine în
lupta antiotomană.

- prevederi: Liga Sfântă era o alianţă antiotomană constituită la iniţiativa Papei Clement VIII
alcătuită iniţial din Statul Papal, Spania, Austria şi statele italiene Ferrara, Mantua şi Toscana. Ulterior
la alianţă aderă şi Transilvania considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte state
româneşti, Moldova şi Ţara Românească. După intrarea Moldovei în alianţă Mihai Viteazul decide cu
acordul boierilor intrarea în alianţa antiotomană. Astfel în mai 1595 o delegaţie de 12 boieri
încheie la Alba Iulia, în numele lui Mihai, un tratat cu principele Transivlaniei, Sigismund Bathory.
Boierii au acceptat ca Sigismund să fie suzeranul Ţării Româneşti în schimbul ajutorului antiotoman şi
al subordonării Bisericii Ortodoxe din Transilvania faţă de Mitropolia Ţării Româneşti.

- urmări: Deşi devenea vasalul lui Sigismund Bathory, Mihai a acceptat acest tratat deoarece
avea nevoie de ajutor în lupta antiotomană, în condiţiile în care otomanii se pregăteau să intervină
armat în Ţara Românească. Cu sprijin din Transilvania, Mihai reuşeste în toamna anului 1595 să-i
învingă pe turici în lupta de la Giurgiu şi să-i alunge din Ţara Românească.
 9. Tratatul de la Târgovişte (1598)

- cauze: modificarea raportului de forţe din ţările române prin intervenţia polonezilor în
Moldova unde impun un domnitor favorabil politicii otomane şi ostilitatea noului principe al
Transilvaniei Andrei Bathory care era şi el de parte turcilor.

- prevederi: aceste cauze îl determină pe Mihai Viteazul să intre în contact direct cu împăratul
habsburgic, Rudolf al II-lea. În 1598, la Târgovişte, se încheie tratatul de alianţă dintre Imperiul
habsburgic şi domnul Ţării Rmâneşti, prin care împăratul Rudolf al II-lea îi recunoaşte lui Mihai
Viteazul domnia ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii
(mercenari). În schimb, împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească
pe otomani la Dunăre şi să ăi ajute pe ardeleni împotriva acestora.

- urmări: Prin încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai
Viteazul de principele de atunci al Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin tratatul din 1595. În urma
acestui tratat Mihai intervine în Transilvania şi îl înlatură pe principele Andrei Bathory în urma luptei
de la Şelimbăr din 1599.

II. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

ÎN SECOLELE XVII – ÎNCEPUTUL SECOLULUI XVIII

A. Contextul european

O caracteristică a relaţiilor internaţionale din această perioadă este declinul politic şi economic
al Imperiului Otoman, care marchează debutul „crizei orientale”. Statul otoman se află într-o
retragere teritorială evidentă, luptă pentru a se menţine iar la începutul sec XIX va fi numit „ omul
bolnav al Europei”.

În 1683 turcii atacă Viena, sunt înfrânţi, iar începând de acum intră în perioada de declin.
Imperiul Habsburgic reuşeşte să-i învingă pe turci în mai multe lupte, cuceresc Ungaria de la
otomani, iar Transilvania este cedată oficial de otomani austriecilor prin Pacea de la Karlowitz din
1699. Mai târziu Banatul şi Bucovina sunt cedate tot austriecilor.

Pe de altă parte, din estul Europei, Imperiul Rus încurajat de succesele austriecilor şi sub
pretextul apărării creştinilor ortodocşi, profită de slăbiciunea otomană şi se extinde teritorial.

B. Situaţia Ţărilor Române

După eşecul războiului eliberator purtat de Mihai Viteazul, politica antiotomană s-a schimbat,
în sensul că domnitorii români nu mai încearcă desfăşurarea unor lupte antiotomane şi nu-şi mai
afirmă decât pe ascuns ostilitatea faţă de sultan.

După asediul Vienei în 1683 clasa politică românească a încercat înlăturarea dominaţiei
otomane prin mijloace exclusiv diplomatice. Ţările Române devin adevărate zone de conflict între
imperiile austriac, otoman şi rus cu implicaţii în calea dezvoltării lor.
 În condiţiile politicii expansioniste austriece şi ruseşti, Imperiul otoman accentuează regimul
dominaţiei în Moldova şi Ţara Românească la începutul sec. XVIII prin impunerea regimului fanariot
în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească.

Principalele personalităţi ale vremii au fost:

- Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688)

- Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1688-1714)
- Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1710-1711)

C. ACŢIUNI MILITARE. CONFLICTE ÎN SECOLELE XVII-ÎNCEPUTUL SEC. XVIII

1. Asediul Vienei (1683)

- cauze: încercarea otomanilor de a cucerii Europa Centrală prin atacul asupra Vienei.

- desfăşurare: la cererea sultanului, domnitorul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino,

participă la asediul Vienei, dar, pe ascuns, i-a încurajat pe asediaţi (austrieci) şi le-a transmis
mişcările trupelor otomane. Asediul Vienei se încheie cu înfrângerea otomanilor şi marchează
începutul declinului Imperiului Otoman.

- urmări: după înfrângerea otomanilor, Serban Cantacuzino a trecut la o politică externă

activă, intrând în tratative secrete cu austriecii. Aceştia i-au garantat domnia ereditară, i-au acordat
titului de Baron al imperiului şi i-au promis ajutor de 6000 de soldaţi. Şerban Cantacuzino a cerut ca
ţara să-şi păstreze hotarele printr-un act scris, care nu s-a mai întocmit din cauza morţii domnitorului.

2. Bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711)

- cauze: sprijinul împotriva turcilor pe care trebuia să-l acorde domnitorul Moldovei, Dimitrie
Cantemir, ţarului Rusiei ca urmare a tratatului încheiat între cei doi la Luţk în aprilie 1711

- desfăşurare: Bătălia se dă la Stănileşti (judeţul Vaslui), pe malul Prutului, unde tabăra

rusească este înconjurată de oştile otomane. Turcii supun tabăra ruşilor unui bombardament puternic
timp de câteva zile însă ruşii rezistă şi chiar trec la contraatac. Turcii acceptă propunerea de pace
venită din partea ruşilor şi lupta se încheie.

- urmări: Dimitrie Cantemir pierde tronul Moldovei ca urmare a sprijinului acordat ţarului şi se
refugiază în Rusia; Avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze
cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice; Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante
pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra
acestora. Astfel, în acelaşi an, în Moldova era instaurat regimul fanariot, măsură luată şi în Ţara
Românească, în 1716. Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 –
1714), era mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă
de partea cui este victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele Ianache
Văcărescu.
 D. ACŢIUNI DIPLOMATICE ÎN SECOLELE XVII-ÎNCEPUTUL SEC. XVIII

1. Activitatea diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714)

- cauze: încercările domnitorului Ţării Româneşti de a păstra autonomia ţării în condiţiile

ameniţărilor şi luptelor dintre cele trei imperii de la graniţe:rus, austriac şi otoman.

- desfăşurare: Domn al Ţării Româneşti, a desfăşurat o vastă activitate diplomatică, prin

stabilirea unor contacte şi angajamente concrete cu Polonia împotriva turcilor. Cu Moldova, relaţiile
au fost încordate din cauza adversităţilor cu familia Cantemireştilor.
Brâncoveanu a trebuit să acorde o mare atenţie relaţiilor cu Poarta. În anul 1699,
otomanii îl recunosc ca domn pe viaţă. În acea vreme începea să se ridice Rusia lui Petru cel Mare,
domnul muntean trimiţând la curtea acestuia un emisar diplomatic pentru stabilirea unei alianţe
împotriva otomanilor. Abia în 1709, între Ţara Românească şi Rusia se încheie o convenţie secretă
pentru acţiunea împotriva Porţii.

- urmare: În urma acţiunilor diplomatice active în defavoarea Porţii, în 1714, Constantin

Brâncoveanu a fost mazilit (înlăturat din domnie), fiind executat în acelaşi an de către Imperiul
Otoman.

2. Tratatul de la Luţk (1711)

- cauze: dorinţa domnului Moldovei, Dimitrie Cantemir de a avea sprijin şi ajutor împotriva
unor eventuale atacuri ale otomanilor şi înlăturarea dominaţiei otomane asupra Moldovei;

-prevederi: Tratatul de la Luţk a fost încheiat, în aprilie 1711, între Petru cel Mare, ţarul
Rusiei, şi Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei. Acest tratat a fost încheiat în vederea luptei comune
împotriva Imperiului Otoman. Întreg textul tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru
cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme acest text ce i-a fost trims de domnul Moldovei.
Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk, Ţărilor Române urmau să li se retrocedeze
teritoriile care au fost transformate în raiale turceşti de către Poarta Otomană.
Prevederi:
- ţarul ia "sub oblăduire" pe domn şi întreg poporul ţării;
- după scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii;
- se restabileau hotarele vechi ale Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane;
- Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului şi
se obliga să nu se amestece în treburile lui interne;
- domnia ereditară a familiei Cantemir;
- în caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia;
- graniţa dintre cele două state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor Moldovei este
asigurată.
Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir
urmărea obţinerea independenţei şi a integrităţii teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere
creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile
Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar comerţul pe mare dinspre
Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se putea realiza decât străbătând aceste strâmtori.

- urmări: participarea lui Dimitrei Cantemir la bătălia de la Stănileşti din acelaşi an împotriva
turcilor şi pierderea tronului Moldovei