CLASIFICAREA, DESCRIEREA, OBSERVAREA, IDENTIFICAREA ŞI CODIFICAREA

NORILOR

Norul este un hidrometeor constituit dintr-o suspensie de particule minuscule de apă lichidă
sau de gheaţă în atmosferă, sau din ambele în acelaşi timp, care, în general, nu ating solul. De
asemenea, el mai poate să conţină particule de apă sau de gheaţă de dimensiuni mari, precum şi
particule lichide neapoase sau particule solide, provenite, de exemplu, din vapori industriali, fum
sau pulberi.
Sistemul noros este o grupare sau un ansamblu de nori, distinct şi durabil, constituit, în
general, din mai multe zone diferenţiate, denumite ‘sectoare noroase’ asamblate într-o formă
caracteristică, aspectul cerului prezentând particularităţi proprii fiecărui sector în parte.
Sistemele noroase se caracterizează prin succesivitatea relativ ordonată a genurilor,
formelor, dimensiunilor şi înălţimii norilor în timp şi spaţiu. În majoritatea cazurilor sistemele
noroase sunt bine individualizate şi separate între ele prin zone mai mult sau mai puţin senine însă,
uneori, sunt unite prin fâşii de benzi noroase denumite zone de legătură.
După dimensiuni sistemele noroase sunt grupate în:
 Sisteme mari (macrosisteme sau sisteme sinoptice) asociate depresiunilor barice şi
fronturilor aferente;
 Sisteme mici, care nu depăşesc 200-300km, denumite şi mezositeme sau sisteme locale,
aşa cum sunt sistemele sau celulele orajoase.
Sistemele noroase frontale se dezvoltă pe suprafaţa de separare dintre două mase de aer cu
proprietăţi termodinamice diferite şi care sunt în mişcare. Asemenea suprafeţe de separare sunt
întotdeauna înclinate şi pe partea lor superioară se produce o ridicare generală a aerului. În cadrul
acestei ascendenţe generale la scară mare se formează nori, care sunt dispuşi în pânze sau straturi ce
se pot uni între ele prin îngroşarea treptată sau datorită pânzelor de precipitaţii dense care cad din
straturile noroase situate mai sus. Gardul de înclinare a suprafeţei de separaţie dintre cele două mase
de aer, respectiv panta frontului, este diferit, în funcţie de natura masei care înaintează şi care, de
altfel, imprimă şi caracterul frontului. Astfel, aerul cald, mai puţin dens, determină o pantă frontală
cu înclinare mică, orientată peste masa de aer rece care se retrage. Pe asemenea pante ascendenţa
este generală, însă lentă şi relativ uniformă, iar norii care se formează în aceste condiţii sunt nori în
pânze sau straturi de dimensiuni mari. Prin contrast, aerul rece, mai dens, în înaintarea sa imprimă o
înclinare mare a pantei frontale şi prin aceasta determină mişcări ascendente mult mai intense şi
rapide, asemănătoare în multe privinţe cu cele de tip convectiv. Norii formaţi în aceste condiţii, deşi
păstrează structura şi dispunerea în straturi mai mult sau mai puţin succesive, au şi pregnante
caracteristici ale norilor convectivi cu mare dezvoltare verticală. Dacă peste aceste procese
1
dominante nu se suprapun influenţe locale, sistemele noroase îşi conservă forma, în raport direct cu
stadiul de evoluţie al depresiunii sau perturbaţiei la care sunt asociate. Influenţa proceselor locale
duce la modificări ale sistemului noros iniţial, care se traduc fie prin reducerea nebulozităţii până la
înseninare, fie prin apariţia sau formarea unor noi tipuri de nori.
După natura frontului la care sunt asociate, sistemele noroase pot fi:
 de front cald(ci,cc,cs,ac,as,ns,sc,st);
 de front rece (cb,ns, as, ac, ci);
 de front oclus;
 de front cvasistaţionar.
Sistemele noroase din interiorul maselor de aer sunt generate de interacţiunea dintre
proprietăţile termodinamice specifice masei de aer respective şi caracteristicile suprafeţei
subiacente, respectiv intensitatea proceselor de radiaţie şi absorbţie a energiei solare. Caracterul
stratificării termodinamice verticale a masei de aer determină caracteristicile dominante ale norilor
care se formează. Astfel, pentru masele de aer stabile termodinamic sunt caracteristice sistemele de
Stratus şi Stratocumulus, care se îndesesc noaptea şi se destramă ziua. Pentru masele de aer
instabile termodinamic sunt caracteristice sistemele de nori Cumulus şi Cumulonimbus, care se
dezvoltă ziua şi se destramă noaptea deasupra continentelor, şi cu o evoluţie inversă deasupra
mărilor şi oceanelor.

Procese de formare a norilor

Principala cale de formare a norilor este răcirea adiabatică a aerului în cadrul unei mişcări
ascendente, proces prin care conţinutul în vapori de apă al aerului ascendent ajunge la saturaţie şi se
produce condensarea surplusului de apă. În atmosferă predomină două tipuri de mişcări ascendente
care duc la formarea norilor şi care imprimă caracteristica principală a formei lor:
- mişcări ascendente la scară mare, în care întreaga masă de aer se ridică, de regulă, de-a
lungul unei suprafeţe frontale sau în cazuri limitate (locale) de-a lungul unei pante;
- mişcări verticale convective care se realizează prin curenţi ascendenţi şi descendenţi,
individualizaţi şi relativ mici în raport cu dimensiunile unei mase de aer.
De aici rezultă şi o primă diferenţiere în forma norilor: cei rezultaţi din mişcări ascendente
generale, de-a lungul unei pante sunt, în general, stratiformi (nori sub formă de pânze întinse,
straturi sau văluri), şi cei formaţi în curenţi ascendenţi convectivi (nori separaţi cu aspect de
grămezi sau elemente bine individualizate, cunoscuţi sub denumirea de nori cumuliformi).
În realitate condiţiile termodinamice din atmosferă sunt mult mai complexe şi determină
asociaţii de nori care aparţin celor două familii. Aceasta se observă, în special, în sistemele noroase
ale fronturilor ocluse şi ale fronturilor cu un grad accentuat de instabilitate, în care masa de nori

2
predominant stratiformi este străpunsă de aglomerări masive de nori cumuliformi, cu mare
dezvoltare verticală, formaţi pe seama unor puternici curenţi ascendenţi de tip convectiv.
Pentru determinarea cât mai corectă a norilor trebuie să se ţină seama de aspectul lor
general, care este determinat de natura, dimensiunile, numărul şi repartiţia particulelor constituente.
În ultimă instanţă, aspectul unui nor depinde de intensitatea şi culoarea luminii primită de nor,
precum şi de poziţiile relative ale observatorului şi ale sursei de lumină în raport cu norul.
Elementele care sunt luate în considerare la descrierea unui nor sunt:
- dimensiunile norului;
- forma norului;
- structura norului;
- textura norului;
- luminanţa norului;
- culoarea norului.

Dimensiunea norilor
Dimensiunile norilor variază în limite foarte mari, începând de la cele ale fragmentelor abia
observabile şi terminând cu cele ale straturilor sau pânzelor continue, care pot acoperi în întregime
bolta cerului vizibilă din punctul din care se efectuează observaţia.
Mărimea unui nor, legată direct de forma lui, este determinată de procesele tarmodinamice
pe seama cărora se formează norul respectiv şi, practic, se înscrie în limitele mişcărilor ascendente,
deasupra nivelului de condensare din atmosfera liberă. Nivelul de condensare reprezintă înălşimea
până la care trebuie să se ridice o masă de aer pentru ca vaporii de apă pe care-i conţine să devină
saturanţi, iar surplusul rezultat pe această cale să condenseze sau să sublimeze.

Forma norilor
Forma pe care o poate căpăta un nor nu depinde numai de procesele de condensare, ci şi de
condiţiile în care au loc acestea. Ea se încadrează în limitele a două mari tipare:
- pânze, văluri sau straturi, mai mult sau mai puţin uniforme, cu dimensiuni orizontale
mari, care pot depăşi orizontul vizibil al observatorului (nori stratiformi)
- elemente bine individualizate, cu dimensiuni orizontale relativ mici (nori
cumuliformi).
Pentru norii stratiformi cele mai frecvente forme observate sunt vălul (strat întins, cu
grosime mică şi transparenţă relativ bună), pânza sau stratul, bancul şi, uneori, banda (fâşie
noroasă îngustă, cu lungime mare care poate traversa uneori întreaga boltă cerească dintr-o parte în
alta). Condiţiile de formare a norilor imprimă particularităţile formei lor.

3
 Norii cumuliformi, pe lângă formele descrise mai sus, mai pot avea formă de: flocoane,
fragmente, grămăjoare, dale, pavele, lentile, suluri, unite sau nu între ele în bancuri sau
organizate în şiruri (aspect mai greu sesizabil de la sol).
Condiţiile de formare a norilor imprimă particularităţile formei lor:
- norii formaţi în condiţii de turbulenţă au formă de strat, sau pânză, relativ subţire,
însă opacă şi mai mult sau mai puţin continuă. Suprafaţa superioară a acestor nori este
bine delimitată şi coincide cu limita superioară a stratului turbulrnt, care este marcată
printr-o inversiune termică. Aspectul pânzei este, în general, neted, uniform sau vălurit,
iar în contrast cu aceasta, baza norilor este difuză şi se pralungeşte în jos printr-un strat
de aer ceţos sau ceaţă. Norii cei mai caracteristici pentru asemenea condiţii sunt:
Stratus, Stratus fractus, unele varietăţi de Altocumulus, Stratocumulus şi
Cirrocumulus.
- norii formaţi în condiţii de instabilitate au forma caracteristică norilor
cumuliformi, adică de elemente bine individualizate, bine conturate şi uneori dezvoltate
pe verticală. Ca forme particulare determinate de instabilitate sunt de menţionat speciile
castellanus şi flocus, şi particularitatea suplimentară mamma.
- Norii orografici (nori de undă) sunt formaţi datorită mişcărilor ascendente şi
descendente ale aerului care duc la procese de condensare pe pantele expuse vântului sau
în creasta undelor ţi evaporarea produselor de condensare pe pantele de ‘sub vânt’, pe
ramura descendentă a undelor. Forma cea mai tipică de nori formaţi în asemenea condiţii
este aglomerarea masivă de mase noroase, predominant stratiforme, pe partea ‘din
vânt’ (expusă vântului) a munţilor, a căror margine depăşeşte puţin linia de creastă.
Privite de la distanţă, de pe partea opusă direcţiei ntului, aceste mase de aer au aspectul
unui perete de nori situat de-a lungul crestei muntoase (zid de foehn). Ca forme
particulare generate de asemenea condiţii sunt de menţionat norii de tip capişon, care
îmbracă vârful obstacolelor izolate, norii în formă de flamură care se lipesc de vârful
muntelui în partea de ‘sub vânt’, norii în formă de lentile dispuşi paralel cu creasta în
partea de ‘sub vânt’, situaţi la distanţe aproximativ egale şi, de regulă, la niveluri mai
înalte decât cel al crestei muntoase, şi norii în formă de rulou izolat cu poziţie
staţionară însă cu aspect agitat, situat, de obicei, în văi, sub nivelul crestei, în partea de
‘sub vânt’ (nori rotori). Norii cei mai caracteristici pentru asemenea condiţii sunt
Cumulus şi Stratocumulus orografici, speciile lenticularis şi rotorii.
Benzile noroase sunt forme care se observă frecvent. Sunt considerate benzi noroase toate
formele de nori alungite. A căror lungime depăşeşte da mai multe ori lăţimea lor. O variantă a
benzilor o constituie filamentele, care sunt, de asemenea, forme alungite însă înguste şi subţiri.

4
 Structura norilor
Din punct de vedere al structurii norii pot fi constituiţi în totalitate din cristale de gheaţă,
din picăturele de apă sau dintr-un amestec de cristale şi particule lichide. O categorie aparte de
nori o constituie cei formaţi din particule neapoase, lichide sau solide, descrişi sub denumirea de
nori speciali.
Elementele de identificare a structurii interne la nori sunt fenomenele optice şi textura. Norii
cu constituenţă predominant sau exclusiv cristalină au o textură fibroasă, mătăsoasă şi produc
fenomene optice de tip halo (nori cirriformi), iar norii cu structură predominant sau exclusiv lichidă
dau fenomene optice de tip coroană.

Textura norilor
Termenul de textură se referă la aparenţa generală, dispunerea şi dimansiunile relative ale
elementelor structurale ale maselor noroase sau ale elementelor noroase bine conturate şi extinse.
Variaţiile în tipul, grosimea şi înălţimea bazei şi vârfurilor norilor, toate la un loc fac ca norii sau
masa noroasă în ansamblu să pară netedă ori fibroasă. Norii cu textura netedă sunt, în general
stratiformi; structura cumuliformă a elementelor le conferă o textură neuniformă, inmugurită; norii
Cirrus, care au frecvente variaţii de grosime, prezintă o textură fibroasă sau mătăsoasă.

Luminanţa norilor
Luminanţa unui nor este determinată de cantitatea de lumină reflectată, difuzată şi transmisă
de particulele constituente ale norului.
Luminanţa unui nor nu prea gros, situat între Soare sau Lună şi observator este maximă în
dreptul astrului luminos şi scade cu atât mai repede în jurul acestui punct cu cât norul este mai
subţire. În contrast cu aceasta, scăderea luminanţei în norii cu grosime optică apreciabilă este mult
mai lentă în jurul poziţiei aparente a astrului luminos. Grosimea optică a unui nor este reprezintă
gradul în care un nor împiedică trecerea luminii prin el. Grosimea optică depinde de constituţia
fizică şi dimensiunile norului, motiv pentru care poate varia chiar în limitele aceluiaşi nor. Norii cu
grosime optică mare sunt practic opaci.

Culoarea norilor
Culoarea norilor depinde de culoarea luminii pe care o primeşte. Astfel, ceaţa are tendinţa de
a imprima nuanţe galbene, portocalii sau roşii norilor îndepărtaţi.
Culoarea norilor variază cu altitudinea şi poziţia relativă a lor în raport cu Soarele şi
observatorul. În general, pentru înălţimi mari ale Soarelui pe boltă, norii sau părţile din nori care
difuzează lumina solară sunt albe sau cenuşii albăstrui. Când Soarele este la orizont, adică norii sunt
luminaţi de jos, suprafaţa inferioară a lor capătă o nuanţă roşie, iar dacă această suprafaţă este

5
neuniformă ea prezintă o alternanţă de benzi şi pete luminoase (galbene şi roşietice) sau întunecate
(de nuanţe cenuşii diferite) care îi pun în evidenţă relieful. După apusul Soarelui, pentru puţin timp,
norii înalţi rămân în continuare albicioşi, cei de la nivelurile medii capătă o nuanţă roz, iar cei joşi
devin cenuşii. Pe măsură ce soarele coboară sub orizont toţi norii, indiferent de altitudine, devin de
o culoare cenuşie.

CRITERII DE CLASIFICARE A NORILOR

Clasificarea morfologică
OMM a adoptat o schemă unică ce permite deosebirea şi gruparea norilor după unul sau mai
multe din următoarele criterii:
1. aspect sau formă;
2. procese de formare,;
3. altitudine;
4. frecvenţăde apariţie;
5. compoziţie particulară.
Această schemă, denumită ‘clasificarea norilor’ grupează în trei unităţi fundamentale
(genuri, specii, varietăţi) toţi norii observabili în mod obişnuit la staţiile meteorologice terestre.

Genuri
Grupe de nori cu forme caracteristice principale, care se exclud reciproc în schema
sistemului de clasificare. După formă, norii sunt grupaţi în următoarele zece genuri:
1. Cirrus (Ci)
2. Cirrocumulus (Cc)
3. Cirrostratus (Cs)
4. Altocumulus (Ac)
5. Altostratus (As)
6. Nimbostratus (Ns)
7. Stratocumulus (Sc)
8. Stratus (St)
9. Cumulus (Cu)
10. Cumulonombus (Cb)

6
 Specii
Subdiviziune directă a genului, specia grupează norii de aceeaşi formă după trăsături şi
caracteristici comune. În determinarea speciei se ţine seama de una sau mai multe din următoarele
caracteristici:
- Formă – bancuri, văluri, pânze, straturi
- Dimensiune – mărimea elementelor constituente şi extinderea pe verticală
- Structura internă – cristale de gheaţă, picături de apă, amestec de cristale şi picături
- Procese fizice cunoscute sau presupuse ca determinante în formarea norilor – ex.:
nori orografici.
Specia păstrează în continuare caracteristica principală a genului, adică speciile aceluiaşi gen
se exclud reciproc. Unui nor determinat nu i se poate atribui decât un singur calificativ sau
denumire de gen şi o singură denumire de specie.
Speciile de nori sunt:
1. fibratus (fib)
2. uncinus (unc)
3. spissatus (spi)
4. castellanus (cas)
5. floccus (flo)
6. stratiformis (str)
7. nebulosus (neb)
8. lenticularis (len)
9. fractus (fra)
10. humilis (hum)
11. mediocris (med)
12. congestus (con)
13. calvus (cal)
14. capillatus (cap)

Varietăţi
Varietatea reprezintă un grup de elemente care se diferenţiază, în cadrul unei specii, prin
unele particularităţi morfologice. Acestea se referă la diferite combinaţii ale elementelor
macroscopice constituente, precum şi gradul mai mic sau mai mare de transparenţă. Spre deosebire
de specie, o varietate determinată poate fi comună mai multor genuri. De asemenea, acelaşi nor
poate avea caracteristicile mai multor varietăţi. În acest caz numele norului trebuie să conţină
denumirile tuturor varietăţilor observate.

7
 Varietăţile norilor sunt:
1. intortus (in)
2. vertebratus (ve)
3. undulatus (un)
4. radiatus (ra)
5. lacunosus (la)
6. duplicatus (du)
7. translucidus (tr)
8. perlucidus (pe)
9. opacus (op)

Clasificarea norilor după înălţime

Înălţimea unui punct este distanţa pe verticală dintre nivelul locului de observaţie şi nivelul
la care se află punctul considerat.
Altitudinea unui punct este distanţa pe verticală dintre nivelul mediu al mării şi nivelul
punctului considerat.
Extinderea pe verticală a unui nor este distanţa pe verticală dintre nivelul bazei norului şi
vârful norului.

Etajele
Etaje Regiuni polare Regiuni temperate Regiuni ecuatoriale
Superior 3-8km 5-13km 6-18km
Mijlociu 2-4km 2-7km 2-8km
Inferior 0-2km 0-2km 0-2km

Repartiţia normală a genurilor de nori în cele trei etaje este următoarea:

 etajul superior – Cirrus, Cirrocumulus, Cirrostratus
 etajul mijlociu – Altocumulus
 etajul inferior – Stratocumulus şi stratus
în ceea ce priveşte această repartizare a genurilor de nori pe cele trei etaje sunt necesare
precizăriel:
 norii Altostratus se întâlnesc, de obicei, în etajul mijlociu însă, uneori, se extind şi în
etajul superior

 norii Nimbostratus sunt aproape invariabil observaţi în etajul mijlociu însă, prin
îngroşare, se extind şi în celelalte etaje, mai ales în cel inferior

8
  norii Cumulus şi Cumulonimbus au, în general, baze în nivelul inferior însă prezintă
frecvent o asemenea extindere verticală încât vârfurile lor pot pătrunde în etajul mijlociu
sau chiar în cel superior.

NORII ETAJULUI SUPERIOR

NORII CIRRUS
(între 7000 şi 10000m)
Nori separaţi, în formă de filamente albe şi delicate sau de bancuri ori benzi înguste, albe
sau în cea mai mare parte albe. Au aspect fibros sau o strălucire mătăsoasă 8în unele cazuri pot avea
ambele aspecte).
Sunt constituiţi exclusiv din cristale de gheaţă foarte mici, dimensiunea cristalelor şi
subţirimea elementelor noroase explicând transpareţa lor. Procesul de bază în formarea norilor
Cirrus este sublimarea vaporilor de apă datorită răcirii adiabatice a aerului în mişcărole ascendente
din troposfera superioară, caracteristice zonelor frontale înalte.
Norii Cirrus se pot forma şi din cer senin, ca elemente noroase cu aspect de flocoane cu
partea superioară rotunjită. Partea inferioară a acestor nori se transformă treptat în trene fibroase,
care pot persista sub formă de filamente mult timp după dispariţia flocoanelor din care s-au format.
Norii Cirrus , mai ales cei de formă filamentoasă, se mai pot forma din: bancurile dense de Cirrus,
din Altocumulus floccus şi castellanus, din Cirrocumulus, din Cumulonimbus (partea superioară),
din Cirrostratus cu grosime neuniformă, ca urmare a evaporării părţilor mai subţiri ale acestuia.
Forma sub care se observă cel mai frecvent norii Cirrus sunt filamente sau fibre subţiri,
izolate, care nu formează pânze sau straturi.

NORII CIRROCUMULUS
(între 6000 şi 8000m)
Banc, pânză sau strat subţire de nori albi, fără umbre proprii, constituit din elemente foarte
mici în formă de granule, riduri, blană de miel, unite sau nu între ele şi dispuse mai mult sau mai
puţin regulat.
Norii Cirrocumulus sunt constituiţi aproape în totalitate din cristale de gheaţă şi, în oarecare
măsură, din picăturele de apă suprarăcită care, în general, se transformă rapid în cristale de gheaţă.
În funcţie de anotimp şi latitudine, înălşimea bazei norilor Cirrocumulus se situează între 7
şi 10 km.
Norii Cirrocumulus provin, în general, din transformarea norilor Cirrus, Cirrostratus, sau
prin diminuarea elementelor unui banc sau pături de Altocumulus.
9
 Elementele noroase care constituie pătura de Cirrocumulus pot fi aranjate în şiruri,
imprimând cerului un aspect ridat; pot avea aspect de valuri sau dune mici, asemănătoare nisipului
de pe plajă; frecvent, partea centrală a unei pături de Cirrocumulus este mai groasă şi prezintă o
culoare albă strălucitoare, iar marginile ei sunt ondulate şi într-o continuă transformare.

NORII CIRROSTRATUS
(între 6000 şi 8000m)
Văl noros transparent şi albicios, cu un aspect fibros sau neted, care acoperă în întregime sau
parţial cerul. În general dă naştere la fenomenul de halo.
Sunt constituiţi, în general din cristale de gheaţă. Dimensiunile foarte mici ale acestor
cristale, dispersarea foarte mare şi faptul că norii, în general, au o grosime moderată, explică
transparenţa acestor nori prin care este posibil să se vadă net conturul Soarelui. Se poate întâmpla ca
în unii nori Cirrostratus cristalele de gheaţă să fie suficient de mari pentru a căpăta o viteză de
cădere apreciabilă, caz în care se observă trene filamentoase care conferă norului un aspect fibros.
Procesul de formare este sublimarea vaporilor de apă datorită răcirii adiabatice a aerului în
mişcarea ascendentă la scară mare, de-a lungul pantelor frontale în troposfera înaltă, proces
caracteristic pentru partea anterioară a fronturilor calde.
Norii Cirrostratus se pot forma prin contopirea elementelor constituente ale norilor Cirrus
sau Cirrocumulus, şi prin subţierea şi înălţarea norilor Altostratus sau prin etalarea vârfului unui nor
Cumulonimbus bine dezvoltat.
Forma norilor Cirrostratus este de strat mai mult sau mai puţin uniform, care acoperă parţial
sau în întregime bolta cerească. Când nu acoperă complet cerul norii Cirrostratus au marginea netă,
rectilinie, sau franjurată de nori Cirrus.

NORII ETAJULUI MIJLOCIU

NORII ALTOCUMULUS
(între 2000 şi 5000m)
Banc, pânză sau strat de nori albi sau cenuşii sau uneori alb-cenuşii, care au, în general,
umbre proprii. Este constituit din lamele, dale, rulouri, cu aspect parţial fibros sau difuz, unite între
ele sau nu. Cea mai mare parte a elementelor sunt mici şi dispuse regulat.
Norii Altocumulus sunt , aproape invariabil, constituiţi din picăturele de apă. Acest lucru
este pus în evidenţă prin transparenţa relativ slabă a elementelor macroscopice şi prin faptul că
acestea din urmă, când sunt separate, au contururi nete. Atunci când temperatura este foarte scăzută

10
se pot forma şi cristale de gheaţă. Dacă în această situaţie picăturelele se evaporă, norul devine în
totalitatea sa un nor îngheţat şi elementele macroscopice îşi pierd claritatea contururilor. Pe părţile
subţiri ale norilor Altocumulus se observă irizaţii sau coroane, fenomene optice specifice
structurilor apoase.
Procesele de formare a norilor Altocumulus sunt variate şi pot fi grupate în câteva categorii
de condiţii care au ca rezultat final apariţia norilor:
 răcirea aerului în mişcările ondulatorii de la nivelul unei inversiuni de altitudine (în
special în faţa fronturilor reci şi ocluse);
 răcirea aerului şi condensarea vaporilor de apă în mişcările ondulatorii cu caracter
orografic, formate în partea de sub vânt a obstacolelor;
 răcirea aerului în ascendenţa la scară mare, de-a lungul pantelor frontale, combinată cu
mişcări ondulatorii sau convective secundare în stratul cuprins între 2 şi 5 km înălţime;
 răcirea aerului în mişcările convective existente în stratul cuprins între 2 şi 4 km înălţime
(proces specific speciilor castellanus şi floccus).
Norii Altocumulus se mai pot forma prin creşterea dimensiunilor sau îngroşarea elementelor
unui banc sau pături de cirrocumuolus, prin fragmentarea unei pături de Stratocumulus, prin
transformarea unui Altostratus sau Nimbostratus, sau din etalarea vârfurilor de Cumulus care ajung
în cursul dezvoltării lor până la un strat de aer stabil.
Norii Altocumulus pot apărea în cele mai diferite forme, de la banc, pânză sau strat de
elemente noroase mai mult sau mai puţin regulate şi compacte, până la elemente singulare în formă
de dale, rulouri, lentile sau flocoane. Elementele structurale macroscopice au umbre proprii. Când
sunt organizate în bancuri sau straturi elementele noroase pot fi separate între ele prin spaţii cu cer
senin, de formă regulată rotunjită şi dispuse uniform, dând norului în ansamblu un aspect de fagure.
Transparenţa elementelor mavroscopice este foarte variată, chiar şi în interiorul aceluiaşi banc,
putând ajunge până la opacitate completă.

NORII ALTOSTRATUS
(între 2500 şi 5000m)
Pînză sau strat noros cenuşiu ori albăstrui, cu aspect striat, fibros sau uniform, care acoperă în
întregime sau parţial cerul, şi are părţi suficient de subţiri prin care se poate zări Soarele ca printr-o
sticlă mată. Nu prezintă fenomene de halo.
În majoritatea cazurilor norii Altostratus au o constituţie mixtă, din picăturele de apă şi
cristale de gheaţă. În general, este posibil să se deosebească în masa norului trei zone suprapuse:
1. o parte superioară constituită în totalitate din cristale de gheaţă;
2. o parte centrală sau mediană constituită dintr-un amestec de cristale de gheaţă,
cristale sau fulgi de zăpadă şi picăturele de apă suprarăcită;

11
 3. o parte inferioară constituită în totalitate sau în mare parte din picături de apă,
suprarăcită sau nu.
În zona inferioară a norului Altostratus perticulele constituente ale acestuia sunt atât de
numeroase încât conturul Soarelui sau al Lunii apare întotdeauna estompat, iar observatorul de la
sol nu vede niciodată fenomenul de halo. Zonele cele mai groase ale norului pot masca complet
poziţia astrului luminos.
Atât în interiorul norului cât şi sub baza lui există frecvant picături de ploaie sau fulgi de
zăpadă. Când precipitaţiile ating solul ele au caracter continuu şi cad sub formă de ploaie, ninsoare
sau granule de gheaţă.
Norii Altostratus se formează prin condensarea vaporilor de apă, determinată de răcirea
masei de aer în mişcare ascendentă la scară mare şi relativ lentă, de-a lungul pantei frontale la
nivelul troposferei mijlocii. Aceşti nori mai pot proveni din îngroşarea şi coborârea treptată a
vălurilor de Cirrostratus sau prin subţierea unui Nimbostratus, caz frecvent observat în cazul trecerii
sistemelor noroase de front cald. De asemenea, ei mai pot proveni dintr-un strat de Altocumulus,
prin transformarea trenelor generalizate de cristalele de gheaţă.
Norii Altostratus prezintă, aproape invariabil, forma unor pânze cu o mare întindere
orizontală, de ordinul sutelor de km. Pot fi observaţi ca strat unic, mai mult sau mai puţin uniform
sau în mai multe straturi suprapuse, situate la niveluri puţin diferite şi parţial sudate. În acest ultim
caz se observă ondulaţii mari sau benzi paralele. Uneori, suprafaţa inferioară a norului Altostratus
are aspect destrămat, iar în timpul precipitaţiilor, mai ales după începerea lor, baza norului capătă un
aspect difuz şi uniform, dând impresia de coborâre treptată, pe măsură ce precipitaţiile devin mai
intense sau mai dense.

NORII NIMBOSTRATUS
(între 300 şi 1500m)
Pătură noroasă cenuşie, adesea întunecată, al cărei aspect devine difuz datorită căderilor mai
mult sau mai puţin continue de ploaie sau ninsoare care, în cea mai mare parte, ating solul.
Grosimea acestei pânze noroase este suficient de mare peste tot pentru a masca complet soarele sau
Luna. Sub acest nor există frecvent nori joşi şi destrămaţi care pot fi uniţi sau nu cu baza lui.
Norii Nimbostratus sunt formaţi din picăturele de apă (uneori suprarăcită) şi picături de
ploaie , cristale sau fulgi de zăpadă, ori dintr-un amestec al acestor trei componente lichide şi solide.
Datorită concentraţiei mari de particule constituente şi extinderii verticale mari norii Nimbostratus
sunt opaci şi maschează complet poziţia aştrilor.
Procesul principal de formare a Nimbostraţilor este condensarea vaporilor de apă prin
răcirea adiabatică a masei de aer în mişcare ascendentă generală la scară mare şi relativ lentă de-a
lungul pantelor frontale, în straturile joase ale atmosferei.

12
 Aceşti nori provin, în general, din îngroşarea şi coborârea unui Altostratus şi numai rareori
din îngroşarea unei pături de Stratocumulus sau de Altocumulus. Uneori, etalarea norilor
Cumulonimbus poate da naştere unui Nimbostratus. Foarte rar acelaşi proces poate avea loc în cazul
etalării unui Cumulus congestus din care cad precipitaţii. Transformarea păturii de Stratocumulus
sau de Altocumulus în Nimbostratus trebuie considerată completă îdin momentul în care
elementele macrostructurale ale acestora sunt sudate şi relieful aparent al suprafeţei lor inferioare a
dispărut, baza norului nou format pe această cale având aspect difuz din cauza unei virga
generalizate.
Forma generală şi, de altfel, unică a acestor norieste cea de pânză cenuşie, adesea întunecată,
care acoperă în cea mai mare parte sau în întregime bolta cerească şi are baza difuză, vaporoasă, din
cauza precipitaţiilor care cad din masa norului.

NORII ETAJULUI INFERIOR

NORII STRATOCUMULUS
(între 600 şi 1500m)
Banc, pânză sau strat de nori cenuşii sau albicioşi, uneori gri-albicioşi, care prezintă aproape
întotdeauna părţi întunecate, constituit din elemente în formă de dale, plăci, rulouri, unite sau nu
între ele şi cu aspect nefibros.
Sunt constituiţi din picăturele de apă însoţite, uneori, de picături de ploaie sau picături
îngheţate (măzăriche moale) şi numai foarte rar de cristale şi fulgi de zăpadă. Chiar dacă există
cristale de gheaţă în masa norului acestea sunt prea dispersate pentru a determina norului un aspect
fibros. Pe vreme excesiv de rece se poate întâmpla ca din Stratocumulus să cadă virga abundente,
formate din cristale de gheaţă, care pot fi însoţite şi de halo.
Principalele moduri de formare a norilor Stratocumulus sunt:
 mişcările ondulatorii din straturile de sub inversiunile situate sub 200m deasupra
suprafeţei solului. În acest caz norii se formează repede în condiţii de cer senin şi au o
durată de existenţă relativ scurtă, de câteva ore, dispărând odată cu inversiunea sub care
s-au format;
 mişcările ondulatorii care se formează în partea de sub vânt a obstacolelor, care
determină apariţia formelor orografice de nori Stratocumulus;
 îngroşarea şi coborârea elementelor mici de Altocumulus;
 prezenţa turbulenţei sau a mişcărilor convective sub baza unui Altostratus sau
Nimbostratus, în straturile de aer umezit prin evaporarea precipitaţiilor;

13
  transformarea unui nor Nimbostratus;
 ridicarea unei pături de Stratus sau transformarea convectivă ori ondulatorie a unui
Stratus, cu sau fără modificarea înălţimii acestuia;
 destrămarea sau etalarea norilor cumulus ori Cumulonombus la nivelul unui strat de
inversiune, care opreşte curenţii verticali ce au determinat formarea acestor nori;
 transformarea norilor Cumulus sub efectul variaţiilor puternice ale vântului cu înălţimea;
 aplatizarea maselor cumuliforme ca urmare a încetării convecţiei.
Formele sub care apar norii Stratocumulus sunt la fel de variate ca şi procesele de formare
a lor. După aspectul exterior pot fi observaţi sub formă de pături mai mult sau mai puţin întinse,
bancuri adeseori cu aspect lenticular, benzi sau bancuri formate din elemente neregulate şi cu aspect
cumuliform.

NORII STRATUS
(între 100 şi 700m)
Strat noros în general cenuşiu, cu bază destul de uniformă, din care poate să cadă burniţă,
prisme de gheaţă sau zăpadă grăunţoasă. Când Soarele este vizibil prin acest strat, imaginea lui este
net conturată. Stratus nu dă loc la fenomene de halo decât, eventual, la temperaturi foarte joase.
Uneori se prezintă sub formă de bancuri destrămate.
Sunt constituiţi din picăturele mici de apă. la temperaturi foarte joase ei pot conţine particule
mici de gheaţă. Când este dens sau gros norul poate conţine picături de burniţă şi fulgi de zăpadă
sau zăpadă grăunţoasă. În asemenea cazuri norul capătă un aspect întunecat.
Procesele principale care duc la formarea norilor Stratus:
 răcirea aerului, relativ mai cald, în deplasarea lui peste o suprafaţă subiacentă rece;
 răcirea progresivă a stratului de aer în contact cu suprafaţa subiacentă, prin procese
radiative nocturne sau de durată mare;
 răcirea prin ascendenţăa aerului de-a lungul pantelor line;
 umezirea şi răcirea aerului pe seama evaporării precipitaţiilor ce cad din norii situaţi la
un nivel mai înalt;
 transportul turbulent al vaporilor de apă în stratul de sub inversiune sau difuzia vaporilor
de apă din mase de aer umed deasupra inversiunii şi condensarea surplusului de vapori
în partea superioară a stratului de aer situat sub inversiune;
 condensarea vaporilor de apă în masa de aer rece care staţionează deasupra bazinelor de
apă caldă (lacuri) sau deasupra curenţilor marini calzi;
 Se mai pot forma din coborârea unei pături de Stratocumulus, din Altostratus,
Nimbostratus sau Cumulonimbus din care cad precipitaţii.

14
 Norii Stratus se observă sub formă de pânze cenuşii, dsetul de uniforme, cu aspect nebulos.
Masa noroasă este, uneori, atât de joasă încât acoperă înălţimile mici sau partea superioară a
construcţiilor înalte. Cu excepţia pânzelor subţiri, norii Stratus sunt opaci şi maschează complet
poziţia Soarelui. În condiţiile unei circulaţii slabe şi ale existenţei unui aer umed în stratul de sub
nor, baza acestuia devine difuză şi este dificil pentru observator să aprecieze corect plafonul.

NORII CUMULUS
(între 800 şi 1500m)
Nori separaţi, în general denşi şi cu contururi bine delimitate, care se dezvoltă vertical, sub
formă de mameloane, domuri sau turnuri. Prin înmugurure, regiunea lor superioară capătă adesea
aspectul de conopidă. Părţile luminate de Soare ale acestor nori sunt, cel mai adesea, de un alb
strălucitor, iar baza lor, relativ întunecată, este aproape orizontală. Norii Cumulus sunt, uneori,
destrămaţi.
Norii Cumulus sunt constituiţi în princupal din picăturele de apă. Fiind nori care se dezvoltă
mult pe verticală, în părţile lor superioare, care ajung în domeniul temperaturilor negative, se pot
forma şi cristale de gheaţă pe seama picăturelelor de apă suprarăcită care se evaporă. Dacă
dezvoltarea pe verticală continuă şi procesul de îngheţare la partea superioară a norului devine
predominant, atunci norul Cumulus se transformă în Cumulonimbus. Pe timp foarte rece, când toată
masa norului este la o temperatură net sub 0ºC, acest proces conduce la degenerarea norului care, în
final, se transformă în trene difuze de ninsoare.
Norii Cumulus se formează pe seama curenţilor verticali ascendenţi care se dezvoltă în
masele de aer instabile (curenţi de convecţie). Asemenea mişcări verticale la scară mică sunt
determinate de încălzirea stratului inferior de aer în contact cu suprafaţa subiacentă mai caldă.
Procesul este caracteristic pentru suprafeţele de aer uscat în sezonul cald şi ziua. Pentru suprafeţele
oceanice procesul este mai uniform şi se produce, mai ales, în sezonul rece şi noaptea.
Formele sub care pot fi observaţi norii Cumulus sunt foarte variate. Aşa cum rezultă şi din
definiţie, forma tipică este cea de grămezi separate, mai mult sau mai puţin distanţate între ele, în
general cu contururi bine delimitate şi bază relativ orizontală. În stadiile incipiente norii Cumulus
pot fi observaţi sub forma unor elemente mai plate, cu margini destrămate. În funcţie de condiţiile
dominante în atmosfera zonei în care sunt observaţi, se pot vedea simultan mai multe, sau chiar
toate speciile de nori Cumulus care, de fapt, reprezintă diferite stadii de dezvoltare a lor.
Formarea norilor Cumulus în condiţii de cer senin şi convecţie termică este precedată
frecvent de apariţia pe cer a unor plaje pâcloase, în interiorul cărora încep să se dezvolte norii.

15
 În afară de condiţiile menţionate mai sus, norii Cumulus se mai pot forma sau mai pot
proveni din transformarea norilor Altocumulus, Stratocumulus sau Stratus preexistenţi, ultimul caz
observându-se frecvent dimineaţa.
Forma norilor Cumulus variază într-o gamă destul de largă, începând cu cea a elementelor
noroase mici, aplatizate şi cu margini mici şi destrămate, mai mult sau mai puţin răspândite pe bolta
cerească, pânp la elemente noroase mari, cu aspect de domuri sau de conopide, puternic înmugurite,
aglomerate şi în agitaţie vizibilă, proces care le modifică rapid conturul.
Specii de nori Cumulus:
 Cumulus humilis – slabă extindere verticală şi care par, în general, aplatizaţi. Nu dau
niciodată precipitaţii. (h<l)
 Cumulus mediocris – extindere verticală moderată, ale căror vârfuri prezintă
protuberanţe şi înmuguriri puţin dezvoltate. Nu dau, în general, precipitaţii. (h=l)
 Cumulus congestus – puternic înmugurit, cu contururi bine decupate, care au adesea o
extindere verticală importantă. Regiunea lor superioară înmugurită are frecvent aspectul
unei conopide. Pot da precipitaţii. (h>l)
 Cumulus fractus – mici, cu marginile destrămate, ale căror contururi se modifică în
permanenţă şi adesea rapid.
Baza norilor Cumulus este situată la 600-1000m înălţime primăvara şi la începutul verii, şi
peste 1000m în a doua jumătate a verii.
Din norii Cumulus pot să cadă precipitaţii mai mult sau mai puţin abundente şi, în general,
de durată scurtă, care au caracter de aversă. Frecvent, sub norii Cumulus mari se poate observa
virga sau precipitaţii în câmpul vizual. În al doilea caz, dacă pânza de precipitaţii se află în partea
opusă Soarelui, pe ea se formează curcubeul. Aversele din norii Cumulus sunt sub formă de ploaie
sau ninsoare. În timpul iernii aversele din norii Cumulus se pot succede destul de des şi sunt
constituite din căderi de fulgi de zăpadă rari şi destul de mari.

NORII CUMULONIMBUS
(între 400 şi 1500m)
Nor dens şi puternic, cu extindere verticală considerabilă, în formă de munte sau turnuri
enorme. Cel puţin o parte din regiunea sa superioară este, în general, netedă, fibroasă sau
striată şi, aproape întotdeauna, aplatizată. Această parte se etalează adesea în formă de
nicovală. Sub baza acestui nor, adesea foarte întunecat, există nori joşi şi destrămaţi, uniţi
sau nu cu ea, şi precipitaţii sub formă de virga.
Norii Cumulonimbus au, prin excelenţă, o constituţie mixtă, datorită marii extinderi pe
verticală. În ansamblu, ei sunt formaţi din picături de apă, însă în partea lor superioară predomină

16
cristalele de gheaţă. De asemenea, ei conţin picături mari de ploaie şi, adesea, fulgi de zăpadă,
măzăriche tare sau moale sau boabe mari de grindină. Datorită curenţilor verticali foarte puternici,
existenţi în masa norului, picăturile de apă şi picăturile de ploaie pot fi în stare intens suprarăcită.
Norii Cumulonimbus se formează pe seama curenţilor verticali ascendenţi, ei reprezentând,
în mare parte

17