Sunteți pe pagina 1din 10

Clasa a XII-a

● Toate subiectele sunt obligatorii!


● Timpul efectiv de lucru este de 3 ore.

Sunt disoluţia şi resurecţia mea în toate câte mi-am pus şi mi-am dat sufletul.
Mor şi mă nasc de fiecare dată în locurile în care mi-am investit capitalul de iubire.
(Gabriel Liiceanu)

Subiectul 1 (70 de puncte):


— Să scriu? [...] Pentru ce să scriu? Ce să mai adaug eu la tonele de capodopere ce
zac uitate în bibliotecile omenirii? Să fim serioşi! Citesc corect şi sper, după un număr de
ani, să deprind binişor această foarte modestă meserie. Nu te indignezi că lumea de astăzi
numără mai mulţi scriitori decât cititori? [...] De ce să scriu? [...] Poftim, scrie dumnea-
ta!
— Tocmai am nevoie de o invitaţie şi, mai ales, de încurajări. [...] Ideea mi-a crescut
în suflet printre ambiţiile adolescenţei, întrecându-le pe celelalte şi, curând, mi-am dat
seama că se confundă cu scopul vieţii mele. Romanul este oglinda unei grave experienţe,
a unei existenţe imaginându-se unică.
— Iartă-mă că te întrerup: ce motive te îndeamnă să crezi că ai fost ales pentru o exis-
tenţă deosebită? [...] Şi ce experienţă ai putut acumula în mai puţin de douăzeci de ani
de viaţă? [...] E nevoie de ceva răbdare ... [...] Romanul e genul cel mai puţin scriitori-
cesc din câte cunosc. Toţi trăim şi scriem romane. O experienţă de viaţă densă şi intere-
santă e suficientă spre a-l naşte perfect...
— Romanul [...] e o carte cu un destin tare ciudat. [...] poate fi considerat mai curând
un produs al gustului legiunilor de cititori, decât al personalităţii celor care l-au scris.
Vedeţi dumneavoastră, un poet îşi transcrie într-un mod cu totul particular viziunea pro-
prie, poemul lui nu respectă aproape deloc legile impuse de înaintaşi, în afară de câteva
reguli sumare, încăpând toate pe o foaie de caiet. Cu fiecare nou poet se naşte o altă
galaxie, aproximativ asemănătoare celor ivite din neant mai înainte, dar diferită şi ca
structură, şi ca întindere, oricum de o altă materie decât cele cunoscute. Istoria poeziei e
o întinsă listă de fenomene ce nu se succed cauzal şi între care nu circulă normal un
sânge cu formulă cunoscută. Marile opere ale genului sunt înrudite la grade îndepărtate,
filiaţia fiind exclusă. Ei bine, romanul se naşte după legile naturale cele mai modeste,
cele mature fac pui leit asemănători părinţilor, ba unele se înmulţesc chiar prin butaşi,
ca unele plante. [...] Inovaţia e neînsemnată şi schimbările [...], pretinsele revoluţii, nu
sunt altceva decât umile reluări de teme şi scene, cu imperceptibile schimbări de fard,
nu mai importante decât schimbările modei. Energia care determină materia romanului
a rămas, de veacuri, deplorabila mişcare în spaţiu a eroilor. Totul este mişcare, mai do-
moală sau mai accelerată, după ritmul vieţii pe care epica năzuieşte s-o înfăţişeze, după
vârsta societăţii în care autorul trăieşte.[...] Trag concluzia că romanul e genul cel mai
27
pragmatic, iar operele care-l ilustrează sunt cu atât mai reprezentative cu cât se apropie
mai mult de acele cărţi, vioi scrise, de sfaturi practice. [...]
— Destul! Până la urmă, vei ajunge să afirmi că romanele vor înlocui, nu peste multă
vreme, manualele şcolare. [...]
— Dacă afirm că n-am mai scris de ani de zile nimic este adevărul adevărat. Cât pri-
veşte felul în care am înfăţişat realitatea, aici ar fi multe de discutat. [...] Îngăduiţi-mi o
mărturisire, care ar putea explica întrucâtva lucrurile: de multă vreme, viaţa nu-mi mai
îngăduie să înţeleg decât în parte ce se întâmplă. [...] Nu ştiu ce se petrece cu mine, poa-
te că oboseala şi prea ambiţioasele mele aşteptări mă constrâng a nu mai cuprinde decât
o latură. [...] Sunt aspecte care ar putea schimba mult înţelegerea. Aceste laturi şi aspec-
te îmi par de nepătruns. Nu le pot elucida... Neputinţă...
(Mircea Horia Simionescu – Nesfârşitele primejdii)

a. (30 de puncte)
1.Scrie sinonimele contextuale pentru cuvintele subliniate din structurile: ambiţiile vie-
ţii, genul cel mai pragmatic, deplorabila mişcare. 3 puncte
2. Selectează una dintre definiţiile pe care protagoniştii dialogului le dau romanului şi
analizează, pe scurt, poziţia emiţătorului în raport cu manifestarea propriei individualităţi
spirituale, prin desfăşurarea liberă sau potenţată conştient a funcţiei expresive a limbajului.
10 puncte
3. Explică rolul semnelor de punctuaţie din prima replică şi prezintă, pe scurt, valoarea
expresivă a acestora în conturarea registrului stilistic dominant. 5 puncte
4. Transcrie, din text, patru cuvinte/structuri care pun în opoziţie noţiunile de roman şi
poezie. 4 puncte
5. Identifică şi transcrie mărcile lexico-gramaticale care asigură caracterul de confesiu-
ne al secvenţei următoare: Nu ştiu ce se petrece cu mine, poate că oboseala şi prea ambi-
ţioasele mele aşteptări mă constrâng a nu mai cuprinde decât o latură. [...] Sunt aspecte
care ar putea schimba mult înţelegerea. Aceste laturi şi aspecte îmi par de nepătruns. Nu
le pot elucida ... Neputinţă 8 puncte

b. (40 de puncte)
Fragmentele propuse, selectate dintr-un roman, construiesc o situaţie de comunicare tip
dezbatere, pe tema relaţiilor dintre autor, cititor şi carte. Imaginează-ţi că trebuie să scrii o
cronică literară la o revistă de cultură în care să prezinţi, într-un mod critic-obiectiv, în 1-2
pagini, relaţia dintre roman şi poezie, aşa cum o prezintă protagoniştii fragmentelor din
romanul Nesfârşitele primejdii de Mircea Horia Simionescu. În elaborarea acestui tip de
compunere, vei respecta următoarele repere:
- alegerea pentru cronică a unui titlu persuasiv şi adecvat temei, precum şi stilului pu-
blicistic 4 puncte
- identificarea problemei fundamentale a dezbaterii 4 puncte
- comentarea interdependenţei afective din cadrul triadei autor-cititor-carte 10 puncte
- manifestarea unui punct de vedere propriu, critic şi echidistant, susţinut şi de judecăţi
de valoare emise de critici literari şi autori de literatură studiaţi de tine, pe tema relaţiei
dintre roman şi poezie 10 puncte

28
- valorificarea funcţiei referenţiale a limbii, în ipostaza ei enunţiativ-informaţională,
prin raportarea la un referent dinamic (viaţa socială, culturală, evenimentele istorice ale
epocii interbelice etc.) şi a funcţiei expresive, prin raportarea la universul afectiv al emiţă-
torului 8 puncte
- respectarea convenţiilor stilului publicistic, în elaborarea eseului 4 puncte

Subiectul 2 (40 de puncte)


Romanul autobiografic şi confesiv Nesfârşitele primejdii (1978) surprinde un specta-
col al inteligenţei româneşti care face combinări şi permutări (Ion Simuţ), la care auto-
rul îi invită pe cititori în culisele scrisului (...), intercalând între episoadele pur epice
diferite teorii asupra „genului proteic”, cum observă Alex Ştefănescu. În roman, cititorul
descoperă, prin destinele individuale, interogative, imaginea simbolică a destinului colec-
tiv. Implicit, se deschide şi o perspectivă care justifică, într-o manieră ficţională, spiritul de
frondă, ca simptom al tinerilor creatori. Această atitudine s-a manifestat şi în perioada
interbelică, declanşând o orientare nouă ce a făcut subiectul unor studii de estetică şi de
critică literară, promovând autori pe care timpul i-a păstrat în memorie.
Deşi scurtă – între sfârşitul primului război mondial şi încheierea celui de-al doilea se
scurg mai puţin de trei decenii – perioada interbelică e socotită o etapă de maximă efer-
vescenţă, cu numeroase realizări de vârf, în evoluţia literaturii române. [...] E un timp al
disputelor aprinse, al partizanatelor de idei, la care intelectualitatea umanistă ia parte cu
voce sonoră. Câmpul literar se lasă şi el cotropit de frenezia controverselor şi polemici-
lor, de natură estetică, culturală, politică şi socială. Ceea ce uimeşte în perioada interbe-
lică e nu numai abundenţa producţiei artistice, ci şi enorma diversitate a acesteia.
În policromia opţiunilor tematice şi stilistice adoptate de către scriitorii vremii se lasă
întrezărite trei mari direcţii: modernismul, tradiţionalismul şi avangardele. [...] Semnul
distinctiv al mişcărilor de avangardă interbelice, de diferite feluri şi cu titulaturi variate,
îl constituie fronda, războiul declarat împotriva atitudinilor pioase şi reverescente, împo-
triva locurilor comune, a placidităţii „bunului simţ”. Exercitat cu precădere prin inter-
mediul unor publicaţii efemere şi marginale, [...] spiritul avangardist a fost perceput în
epocă mai degrabă ca o excentricitate benignă.
(Liviu Papadima – Mai are timpul răbdare?)

Alcătuieşte un eseu structurat*, de cel puţin două pagini, în care să argumentezi,


într-o manieră documentată şi originală, particularităţile estetice şi tematice ale literaturii
române a frondei din perioada interbelică.
*Secvenţele din romanul lui Mircea Horia Simionescu sunt doar un pretext pentru a te
racorda la atmosfera epocii şi nu sunt supuse analizei.
Eseul va respecta convenţiile acestui tip de compunere şi va fi structurat după următoa-
rele repere:
- prezentarea critică şi persuasivă a premiselor socioculturale şi istorice ale apariţiei
frondei ca fenomen literar, în epoca interbelică 8 puncte
- expunerea analitică a coordonatelor estetice ale literaturii frondei 4 puncte

29
- aplicarea perspectivei hermeneutice şi contextuale în definirea viziunii asupra lumii,
promovată de literatura frondei, prin comparaţie cu formulele estetice pe care le-au expe-
rimentat celelalte orientări din epoca interbelică 10 puncte
- interpretarea originală a relaţiei dintre temele cultivate de literatura frondei şi mediul
social reflectat, ca expresie a crizei morale a omului modern al epocii, cu referire la cel
puţin două opere din literatura română 10 puncte
- valorificarea originală şi critică, în procesul de elaborare a eseului, a opiniilor susţinu-
te de către criticul literar Liviu Papadima, în fragmentul de mai sus 8 puncte

30
LUCRĂRI PREMIATE

Clasa a VII-a

Premiul I

IOANA CRINA RADU,


C.N.V. „Nicolae Titulescu”, Slatina, jud. Olt, punctaj 114
Motto: Într-un univers în care divinul e nefiinţă, gândi-
rii umane îi e refuzat repaosul uitării.

Dacă materia are timp, cuvântul are eternitate; dacă materia e simultană numai cu se-
cunda, cuvântul e simultan cu orice, oricând. Umbra vieţii mele sunt cuvintele mele. A
avea materie e risipă. Singura proprietate e aceea de a avea spirit. Durerea şi sentimentul
tragicului apar nu atunci când materia sfâşie materia, ci atunci când cuvântul sfâşie cuvân-
tul, lăsând în tenebre dâra necuvântului. Caragiale este unul dintre cei mai mari scriitori
români. În operele sale el urmăreşte ambiţia şi caracterele lumii aflate într-un moment
favorabil afirmării.
Caragiale a atins perfecţiunea într-un şir de „momente” artistice de mare expresivitate,
conturând o lume extrem de pitorească.
În schiţa Triumful talentului…, Caragiale face portretul lui Niţă Ghiţescu şi al lui Ghiţă
Niţescu, ale căror profiluri morale sunt deosebit de expresive, prin îmbinarea comicului cu
tragicul.
Titlul rezumă conţinutul ideatic al operei, fiind alcătuit din două substantive articulate
„trimuful” şi „talentul”. Această structură reprezintă un adevăr fundamental, atemporal,
care iese din lumea sferelor şi a simbolurilor sugerând faptul că talentul, harul ies mereu
învingătoare. Punctele de suspensie au un rol desăvârşit; ele ne fac parcă să întrezărim
zâmbetul mijit al autorului. Ele sugerează că în viaţă ai nevoie nu numai de minte, talent,
ci şi de noroc, pentru a reuşi ceea ce ţi-ai propus. În viaţă nu totul e uşor.
Ceea ce H. de Balzac face prin amploare epică, Caragiale reuşeşte prin maximă con-
centrare a elementelor artistice, realizând portretele în antiteză ale celor două personaje.
Numele personajelor construiesc o simetrie perfectă: Niţă Ghiţescu, Ghiţă Niţescu rea-
lizând în plan auditiv o aliteraţie deosebit de expresivă ce subliniază fonic un sentiment
sau o atitudine. Numele lor accentuează antiteza dintre protagonişti şi trăsăturile lor, fiind
simbolic definite pentru a sugera, de asemenea, afinitatea dintre ei – „buni camarazi” –,
dar, totodată, ceea ce îi desparte, ei având trăsături contradictorii.

31
Caragiale urmăreşte portretul moral al protagoniştilor, portretul fizic lipsind, în afară de
amănuntul: „mâna dreaptă şubredă, fiindcă-i degeraseră degetele”. Astfel se conferă textu-
lui un grad mai mare de generalitate.
Modurile de expunere sunt revelatorii în descoperirea treptată a trăsăturilor personaje-
lor. Naraţiunea dobândeşte forţa expresivă prin scurtele pasaje dialogate. Personajele se
prezintă singure prin modul în care se comportă.
Verbele la imperfect: „erau”, „se deosebeau”, „scria”, „era” au rolul de a prelungi dura-
ta acţiunii. Aşa cum spunea Marcel Proust, imperfectul ne arată viaţa ca pe ceva în acelaşi
timp efemer şi pasiv, fiind ca un izvor nesecat de misterioase tristeţi: „Imperfectul are
virtutea de a vrăji mişcarea, introducând cititorul în durata evenimentelor”. Alternarea
timpurilor verbale, îmbinarea imperfectului cu perfectul compus: „au fost”, „s-a dus”, „e
apucat”, „s-a dat” conferă textului o putere evocatoare superioară.
Fragmentul debutează cu introducerea celor două personaje: „Au fost odată într-o şcoa-
lă doi buni camarazi”. Prin structura „au fost odată” opera capătă irizări de basm. Niţă este
pus în lumină, întrucât „se deosebea“ de ceilalţi „prin talentul lui la scris”, sintagmă ce
redă o primă trăsătură a sa prin caracterizarea făcută de autor. Acest lucru îl particularizea-
ză, îl înalţă: „se minuna cu drept cuvânt toată lumea”.
Prin superlativul „aşa de frumos” observăm o evoluţie a personajului al cărui scris „ai
fi zis că e modelul de caligrafie tipărit”. Autorul îşi exprimă sentimentele de admiraţie,
încântare şi emoţie faţă de reuşita lui Niţă.
În comparaţie cu Niţă, Ghiţă pare a fi pus în umbră de talentul colegului său, idee ac-
centuată şi susţinută prin sintagma: „pe câtă vreme”. Caragiale pare că creeaze două mode-
le de existenţă umană reprezentate simbolic de cei doi camarazi. Ghiţă este un antimodel,
căci „scria nu se poate mai urât”, stimulând prin negativitatea sa. De aceea toată atenţia e
concentrată asupra lui Niţă, ale cărui viaţă şi evoluţie le surprinde autorul cu interes.
Totuşi un amănunt extrem de important se impune: „Ghiţă – cu dare de mână”, iar „Ni-
ţă, copil sărman” ce întăreşte puternica antiteză dintre cei doi şi are rol determinant în viaţa
lor.
Niţă este caracterizat direct de către dascălul său, evidenţiindu-se numeroase trăsături
de caracter. Faptul că nu avea părinţi impresionează profund. Remarca: „Nu prea eşti deş-
tept” arată faptul că singura lui posibilitate de afirmare în viaţă o reprezintă talentul său. El
doreşte să se afirme căutând o slujbă modestă ca ideal al împlinirii. El încearcă, insistă,
perseverează, participând la numeroase concursuri. El este optimist: „Nu şi-a pierdut spe-
ranţa”.
Limbajul caracterizat prin inversiuni „aci… li s-a dictat”, „tu părinţi n-ai”, „Ţi-a dat şi
ţie Dumnezeu”, prin regionalisme: „fătul”, „piguleală”, „cantilerie” şi pin forme verbale
populare este deosebit de expresiv în conturarea atât a atmosferei, cât şi a portretelor.
Caragiale afirma: „Eu nu am scris decât despre viaţa noastră şi pentru viaţa noastră,
căci alta nu cunosc şi nici nu mă interesează.” Caragiale a creat o gamă bogată de tipuri
umane.
Rostul gânditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate
nuanţele, să-i străbată în sus şi-n jos cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să
nu descopere noul decât în ce a văzut nelămurit, să zdrenţuiască astfel viaţa gândind-o
până la capăt. Creatorul are puterea să închidă un infinit potenţial într-un finit actual.

32
Premiul al II-lea

ANDREEA RALUCA PETREA,


C.N. Bănăţean, Timişoara, jud. Timiş, punctaj 108

Literatura este expresia poetică a sufletului. În ea vibrează suferinţele şi necazurile oa-


menilor, idealurile lor pentru libertate şi dreptate, iubirea pentru simbolurile naţionale şi
pentru pământul strămoşesc. Printre vocile reprezentative pentru literatura română se nu-
mără şi dramaturgul I.L. Caragiale.
Textul citat este un adevărat model şi reflectă o realitate impresionantă. Titlul este ales
cu mare atenţie pentru a concentra ideea în jurul căreia este construit textul, iar Triumful
talentului este o sintagmă care, în opinia mea, reprezintă cel mai bine tema textului. Oa-
menii care pot spune că au un talent sunt oameni norocoşi, dar cei care au investit în diferi-
te valori, fie materiale, fie sufleteşti, şi au obţinut un triumf, se pot numi chiar fericiţi. Aşa
va ajunge şi Niţă în curând: fericit.
Încă de la începutul fragmentului, I.L. Caragiale precizează clar antiteza dintre Niţă
Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. Chiar numele lor sunt oarecum opuse şi provoacă un râs amar.
Voi încerca să realizez portretele morale ale celor doi, prin comparaţie.
Din primul paragraf aflăm mai multe lucruri. Pentru început, descoperim că cei doi bă-
ieţi au şi ceva în comun: sunt buni camarazi, sunt de aceeaşi vârstă şi merg la o „şcoală de
provincie”.
Apoi autorul ne oferă cea mai importantă informaţie: talentul lui Niţă. Acesta are un
scris foarte frumos care pare a fi „modelul de caligrafie, scris de mână”. Pe de altă parte,
Ghiţă scrie foarte urât, mai ales „că-i era mâna dreaptă şubredă… n-avea nici băiatul apu-
cătură din ochi la lucru de piguleală” (caracterizare directă făcută de narator).
Mai departe aflăm că, după terminarea claselor primare, Niţă îşi ascultă dascălul şi
merge în „Capitală” unde se descurcă singur, pe când Ghiţă se duce la tatăl său, pentru a fi
„întreţinut”. De aici deducem că Niţă este matur, responsabil, iar Ghiţă este infantil, răsfă-
ţat, iresponsabil.
În opinia mea, autorul nu a dorit să continue cu prezentarea trăsăturilor negative ale lui
Ghiţă, prin urmare mai sunt prezentate doar trăsăturile personajului principal, Niţă. Din
adresarea profesorului, aflăm că Niţă este orfan, leneş şi nu prea deştept: „tu părinţi n-ai,
carte multă nu ţi-e dat să-nveţi că nu eşti prea deştept, slugă nu te poţi face că eşti cam
leneş…” (caracterizare directă, făcută de alt personaj). Mai aflăm că Niţă este harnic, con-
ştiincios („s-a pus să-şi caute de lucru”); sociabil, prietenos, („a făcut cunoştinţă ba cu
unul, ba cu altul”); curajos, lăudăros, când trebuie, înfipt („recomandându-şi talentul”),
este apreciat („căpătând… dovezi de admiraţie”), încăpăţânat, optimist („Numele Niţă
Ghiţescu nu figura printre cele trei numiri”).
Sunt profund impresionată de limbajul expresiv folosit de autor.

33
Premiul al III-lea

DIANA BÂLC,
Şcoala cu clasele V-VIII „O. Julea”, Aiud, jud. Alba, punctaj 102

Ion Luca Caragiale este unul dintre acei creatori care esenţializează realul,
transpunându-l în ipostazele sale cele mai profunde, deşi, în aparenţă, comune şi artificia-
le. El este singurul nostru scriitor, poate, care a reuşit să înţeleagă într-atât de bine con-
temporaneitatea sa, încât să o expună în elementul său primordial, fără nimic metafizic,
fără nimic abstract. Opera sa este „subtilă în esenţă” (I. Negoiţescu), dar atât de „teatral”
exprimată încât subiectul său izvorât din realitate se întoarce şi devine una cu ea.
Opera lui Caragiale este umanitatea. Acesta o scoate din neant şi o captează în aşa fel
încât între public şi actor se creează o oglindă.
Triumful talentului… este o creaţie a interesului manifestat faţă de destinul uman şi la
adresa condiţiei umane. Ea este o reprezentare a traseului profesional, deşi ironică la adre-
sa evenimentelor marcante pe parcursul dezvoltării ca om şi ca individ. Ea este o punere în
scenă, o generalizare a ideologiei fiinţei, ca existenţă supusă unui ciclu universal.
Personajele principale sunt Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. Numele lor reprezintă, ca
simbol, un antonim, definind persoane diferite, opuse. Ele sunt prezentate în antiteză, rele-
vând două personalităţi contrare care sunt prezentate împreună, apoi separat, pentru a ni se
putea sugera drumul în viaţă al fiecăruia.
Personajele sunt comune. „Niţă” şi „Ghiţă”, cu derivatele lor sunt nume des întâlnite în
epocă. Cele două personaje sunt prezentate raportând caracterul unuia la personalitatea
celuilalt spre a putea crea opoziţia dintre cei doi. Sunt prezentaţi alternativ în prima parte a
textului, destinele lor întâlnindu-se, dar nefiind coincidente. Caragiale utilizează atât ca-
racterizarea directă, cât şi cea indirectă. Portretul lui Niţă este mai elevat, el trecând
printr-o serie de evenimente ce urmăresc împlinirea profesională a acestuia. Destinul său
nu este sigur, el trecând prin tulburări ce îi dezvăluie caracterul. Spre deosebire de cama-
radul său, Ghiţă are „destinul asigurat”, stabilit.
Portretul fizic al personajelor este aproape inexistent, cu excepţia remarcii despre
dizabilitatea lui Ghiţă. De altfel, dorinţa de generalizare este evidenţiată prin acest portret
lipsă, la asta adăugându-se subînţelegerea condiţiei fizice a fiecăruia în conformitate cu
situaţia lor materială.
Cei doi sunt prezentaţi iniţial în şcoala primară, cunoscut fiind faptul că la vârsta copi-
lăriei talentul individual se manifestă. Aceştia sunt descrişi ca „doi buni camarazi”, fiind
puşi împreună cu scopul de a intensifica efectul antitezei.
Portretul moral al lui Niţă este complex. El este un băiat sărac, orfan, dar separându-se
de ceilalţi prin talentul la scris. Niţă sensibilizează ca personaj prin soarta tristă şi stârneşte
compătimirea. Prezentat direct de către narator, lui Niţă i se asociază calităţi aparte, deşi
cu o tentă de hiperbolă: „de care se minuna cu drept cuvânt toată lumea”, „caietul lui ai fi
zis că este modelul de caligrafie tipărit” etc. Prezentat comparativ, portretul lui Ghiţă
exemplifică opusul. Calităţile lui Niţă se metamorfozează în defecte, stârnind sentimente
de indiferenţă, marginalizare: „scrie nu se poate mai urât”, „nu avea […] apucătură din

34
ochi la lucru de piguleală”. De asemenea, i se prezintă şi defectul mânii drepte şubrede din
cauza degerării, accentuând efectul negativ.
Momentul de răscruce al destinelor celor doi camarazi conferă „nuanţe” portretului lor
moral, precizând atât situaţia materială, cât şi primii paşi în căutarea „norocului”.
Ghiţă este descris ca un băiat dintr-o familie cu stare, tatăl său fiind „negustor cu dare
de mână”.
Niţă îşi începe destinul, afişând alte calităţi morale. El este un „băiat sărman”, un alt tip
de „om necăjit” al lui Sadoveanu.
Acţiunea pune în scenă un alt personaj: dascălul. Acesta completează mijloacele de ca-
racterizare prevăzute în text. Niţă este, în opinia profesorului, „nu prea deştept”, fără „car-
te multă” şi cam leneş, dar cu „icoană la scris”. Ultima sintagmă relevă pe deplin talentul
lui Niţă. El are un dar divin, Dumnezeu părând să-i fi dat acest talent ca o compensare a
lipsei părinţilor. Prin dialog se procedează la caracterizarea indirectă a lui Niţă,
completându-i-se portretul moral. Dascălul îi este ca un tată, utilizându-se chiar termenul
de „fătul” şi, apoi, adjectivul pronominal posesiv „meu” subliniind dragostea ce profesorul
i-o poartă elevului său.
Ultima parte a textului prezintă eşecul profesional al lui Niţă. Încercarea de a deveni
copist îi relevă noi calităţi. El ajunge în capitală şi stabileşte legături, de unde şi caracterul
său sociabil. Ajunge la timp, fiind punctual; urmează o autocaracterizare cu o oarecare
intenţie narcisistă: „zâmbi mulţumit de sine”, „ce frumos scrisesem…!”.
La nivel lingvistic, opera cuprinde un limbaj specific oamenilor de la răscrucea secole-
lor al XIX-lea şi al XX-lea, presărat cu arhaisme şi locuţiuni („piguleala”, „după norocul
lui”, „dare de mână”, „icoană la scris” etc.). De observat şi componenta neologică, („admi-
raţiune”, „canţilerie” etc.).
Efectul stilistic al operei constă în utilizarea metaforelor. Întregul text este o metaforă.
Cele două personaje întruchipează două caractere umane pe care scriitorul le ridică la ran-
gul de tipuri umane. De asemenea, sunt folosite epitetele, hiperbola.
Triumful talentului… este o operă cu tentă ironică. De multe ori în viaţă talentul nu tri-
umfă în favoarea situaţiei materiale. De altfel, titlul operei poate avea un dublu sens. El
poate fi o ironie la adresa eşecului profesional al lui Niţă sau poate fi un adevăr despre
condiţia de om, despre caracterul celui căruia talentul i-a surâs.
Caragiale a fost un actor al limbii române. Triumful talentului… este un text cu o tentă
morală despre condiţia umanităţii.

ELENA CĂTĂLINA PETROV,


Şcoala cu clasele I-VIII „Jean Bart”, Constanţa, punctaj 102

I.L. Caragiale, prozator, dramaturg, nuvelist român identifică, asimilează şi amplifică


în operele sale defectele umane, criticându-le decent.
Opera Triumful talentului… prezintă perseverenţa şi încrederea de sine exagerate, ta-
lentul care pe parcursul vieţii devine neînsemnat şi inutil. Personajele principale sunt, la
început, Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu, pe parcursul acţiunii rămânând important doar
Niţă. În prozele lui Caragiale, numele întotdeauna comune, le sunt atribuite personajelor
îndeosebi pentru păstrarea anonimatului şi reproşarea unui defect general pe care-l posedă
orice persoană. Titlul operei surprinde un uşor sarcasm – „triumf” – neînsemnând mai

35
mult decât o pierdere şi descoperirea unor elemente negative, inutile, în rândurile prozei.
Portretul fizic al personajului lipseşte complet.
Însuşirile morale sunt desprinse în mod direct, transmise de către narator – „erau potri-
viţi la-nvăţătură şi la purtare”, „Ghiţă scria urât”, „Niţă se deosebea” de toată lumea – sau
din replici concrete prin intermediul dialogului; dascălul lui Niţă îl consideră „leneş”, „nu
prea deştept”. În mod indirect, trăsăturile se desprind din fapte, întâmplări, gesturi şi dia-
log. Niţă şi Ghiţă erau buni camarazi pe timpul şcolii, deopotrivă la învăţătură şi compor-
tament. Sunt prezentaţi pe baza „talentului” fiecăruia, în uşoară antiteză; Niţă scria frumos,
fiind admirat de toţi, pe când Ghiţă scria nespus de urât, avea mâna dreaptă cu degetele
degerate, de mic copil. După ce au promovat clasele primare, cei doi au urmat propriile
drumuri total separaţi unul de celălalt. Ghiţă s-a dus „la ţară”, să îşi ajute tatăl, iar Niţă,
deşi era copil „sărman”, s-a îndreptat spre Capitală. Pe parcurs, Ghiţă dispare din acţiune,
ca personaj. Niţă este instruit şi sfătuit de dascălul său să încerce să intre copist într-o
„canţilarie” din Bucureşti. L-a asigurat că va avansa odată cu trecerea timpului. Cum a
ajuns în Bucureşti, tânărul a început să îşi caute de lucru, socializând cu diferite persoane:
„a făcut cunoştinţă ba cu unul, ba cu celălalt”, „recomandându-şi talentul”. Poate fi consi-
derat mândru şi lăudăros, deoarece îşi prezenta oriunde „talentul”. În afară de complimen-
tele nu întotdeauna prea meritate ale celorlalţi, nu a reuşit să obţină nimic mai mult. Era
optimist şi avea încredere în sine, în forţele proprii: „nu şi-a pierdut speranţa”, „mulţumit
de sine”. Într-o seară, o cunoştinţă l-a informat să se prezinte la Ministerul de Interne,
asigurându-l că va primi unul dintre cele trei posturi de copişti. Niţă s-a înfiinţat la locul
probei, unde şi-a iscălit foaia, mulţumit de ceea ce scrisese, predând-o „cu mult respect”.
Dezamăgit şi bazându-se pe faptul că scrisese frumos, Niţă a constatat că nu fusese ales
pentru postul de copist.
Personajele sunt prezentate în antiteză, deşi Ghiţă nu deţine un portret atât de complex
ca cel al camaradului său. Tânărul a rămas „la ţară”, lipsit de perseverenţă, dorinţă de reu-
şită şi încredere în sine, pe când Niţă dispune exagerat de anumite însuşiri.
Opera amplifică defecte generale, infirmă ideea că toate însuşirile sunt benefice, atrage
spre persistenţa la un nivel mediu de încredere, de posesie a ansamblului de însuşiri, nu
promovează atingerea extremelor, exagerarea. Într-o oarecare măsură este sugerată schim-
barea permanentă în opinii şi idei, încercarea abordării variate a evoluţiei prin muncă. Ta-
lentul devine pe parcurs inutil, absent ca importanţă, dacă alte defecte prezentate şi ele ca
trăsături generale – lenea, prostia, lipsa inteligenţei – se afirmă.
Niţă şi Ghiţă întruchipează tipul perfecţionistului ca aparenţă, care nu ţine cont de tot
ceea ce posedă, predominând defectele, de fapt, ale celor lipsiţi de ambiţie, încredere.

36