Organizarea infinitului prin finit

Noţiunea de infinit(lat. “in” = fără, “finis” = sfârşit) fascinează fiinţa umană pentru că face
trimitere la posibilităţile nelimitate ale materiei şi spiritului de a se manifesta în spaţiu şi timp.
De fapt infinitul apare în matematică în două ipostaze: actual şi potenţial. Infinitul actual se referă
la prezenţa simultană a tuturor elementelor mulţimii R = R  {- , +  } - denumită dreapta încheiată sau
compactificată- care este total ordonată(se păstrează ordinea pe R şi se ţine seama de convenţiile
stabilite). Infinitul potenţial este introdus cu ajutorul şirurilor divergente, de exemplu, după modelul
şirului de numere naturale. Alfel spus, în loc de a preciza că şirul {xn} n  0 creşte oricât de mult este mai
convenabilă notaţia xn→  .
După Zenon, pentru a nu se ajunge la paradoxuri, doar infinitul potenţial poate fi utilizat în
raţionamente, cel actual fiind inaccesibil intuiţiei. Această contradicţie a fost depăşită de Georg Cantor
prin numărarea mulţimilor infinite cu ajutorul funcţiilor bijective.
Şirul numerelor naturale pozitive poate fi definit la nivel abstract prin sistemul de axiome ale lui Peano:
1) 1 este număr natural;
2) orice număr natural n are un succesor n’ bine determinat;
3) 1 nu este succesorul unui număr natural;
4) din n’= m’ rezultă n = m;
5) orice mulţime de numere naturale pozitive care conţine pe 1 şi care, odată cu fiecare număr n, conţine
şi pe succesorul său conţine toate numerele natural pozitive.
Este bine de menţionat că pe axioma (5) se bazează principiul inducţiei complete, deosebit de util în
deducerea sau demonstrarea unor relaţii din matematică.
Deşi conceptul de mulţime este o noţiune primară, în algebră se interpretează la nivel intuitiv ca o
colecţie de entităţi distincte, bine determinate. Această interpretare elimină din start mulţimile ale căror
elemente nu sunt bine determinate, ca de exemplu, mulţimea ideilor viitoare. De fapt, neajunsurile unei
definiţii intuitive a mulţimilor au fost sesizate de către B. Russel încă de la începutul secolului al XX-lea.
Depăşirea acestor inconveniente a impus definirea axiomatică a mulţimilor prin postularea obiectelor,
proprietăţilor şi semnelor logice cu care se operează. Mulţimile în care s-au definit anumite legi de
compoziţie formează diverse structuri algebice: monoid, grup, corp, inel, spaţiu vectorial etc.
Este interesant de analizat şi posibilitatea de evaluare a “mărimii” unei mulţimi oarecare.
Două mulţimi A şi B sunt considerate echivalente(echipotente sau că au aceeaşi putere) atunci când
între elementele acestora se poate stabili cel puţin o corespondenţă biunivocă(aplicaţie bijectivă).
Pentru orice mulţime X se defineşte cardinalul lui X, notat Card X, prin clasa de echivalenţă a mulţimii
X care include toate mulţimile Y echipotente cu X. Evident, mulţimile finite echipotente au acelaşi
număr de elemente, deci pot fi puse în corespondenţă biunivocă cu submulţimi finite de numere naturale.
Prin abuz de limbaj se consideră Card X = n pentru o mulţime finită cu n elemente, în particular
Card Φ = 0 pentru mulţimea vidă.
În teoria mulţimilor se utilizează denumirile:
*mulţime infinită – dacă nu este finită;
*mulţime numărabilă – dacă este echipotentă cu mulţimea numerelor naturale;
*mulţime cel mult numărabilă – dacă este finită sau numărabilă.
Mulţimea N a numerelor naturale, mulţimea Z a numerelor întregi şi mulţimea Q a numerelor raţionale
sunt mulţimi numărabile, spre deosebire de mulţimea R a numerelor reale care nu este numărabilă.
Se spune că muţimea R are puterea continuului, iar Card R se notează prin ‫א‬0(“alef zero”).
Se poate demonstra că:
- reuniunea de mulţimi numărabile este o mulţime numărabilă;
- produsul cartezian a două mulţimi numărabile este o mulţime numărabilă;
- dacă f: A→B este o funcţie injectivă şi B este o mulţime numărabilă atunci A este o mulţime cel mult
numărabilă;
- dacă f: A→B este o funcţie surjectivă şi A este o mulţime numărabilă atunci B este o mulţime cel mult
numărabilă.
Având în vedere că mulţimea numerelor reale R se obţine prin reuniunea dintre mulţimea
numărabilă Q a numerelor raţionale cu mulţimea I a numerelor iraţionale, se deduce că mulţimea I nu
este numărabilă, deci are un statut privigeliat. Se ştie că un număr raţional în reprezentare zecimală are
un număr finit de zecimale sau este de tip fracţie periodică simplă sau mixtă, spre deosebire de numerele
iraţionale care au un număr infinit de zecimale fără ca acestea să se repete periodic. Ambele mulţimi Q
şi R sunt dense, în sensul că între două numere raţionale sau reale p < q se află un număr de
acelaşi tip (pm + qn) / (m +n) , unde m, n  N.
Fără a intra în detalii - care se găsesc în lucrările de analiză matematică – se aminteşte că
o funcţie f: A→B este continuă într-un punct x0  A atunci când valorea f(x0) a funcţiei coincide
cu limita funcţiei în punctul respectiv

Pe de altă parte, noţiunea de limită a unei funcţii într-un punct poate fi definită în trei moduri echivalente,
mai precis, prin analiza cu vecinătăţi, cu diferenţe infinitezimale respectiv cu şiruri convergente.
Acest model abstract se aplică în abordarea riguroasă a structurării şi devenirii existenţei, având în vedere
că numerele reprezintă esenţa reflectării cantitative a mărimilor de stare şi de proces cu care se operează în ştiinţă.
Iniţial în Europa a fost utilizat sistemul de numeraţie roman având la bază şapte simboluri, şi
anume, notaţiile I, V, X, L, C, D, M pentru numerele 1, 5, 10, 50, 100, 500 respectiv 1000.
Celelalte numere se obţin din combinaţiile acestor simboluri, având în vedere că valoarea unui simbol se
adună dacă este precedat de un simbol cu valoare mai mare şi se scade dacă este urmat de un simbol cu
valoare mai mare. Un salt calitativ în reprezentarea numerelor îl constituie sistemul de numeraţie
arab – introdus după anul 1200 d.Hr. – în care fiecare simbol dintr-o combinaţie de cifre contribuie la
valoarea totală a numărului exprimat atât prin valoarea sa proprie ca cifră cât şi prin poziţia ocupată în
cadrul combinaţiei.
Sistemul zecimal utilizat în prezent este un sistem de numeraţie pozitional cu baza B =10 şi
cifrele 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9. În tehnica de calcul, alături de sistemul zecimal se utilizează şi
alte sisteme de numeraţie, precum:
-binar, cu B =2 şi cifrele 0, 1;
-octal, B =8 şi cifrele 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7;
-sexagesimal B =16 şi cifrele 0, 1, …, 9, A, B, …, F.
Schema reprezentării unui număr în baza B este următoarea:
N(B) = (bnbn-1…b0, b-1b-2…b-m)B = bnBn +bn-1Bn-1+…+b0 + b-1B-1+…+b-mB-m
Trecerea de la un sistem de numeraţie la altul – conversie - se face prin identificarea coeficienţilor
puterilor bazei din schemele de reprezentare, dacă se fac calculele în acelaşi sistem de numeraţie, de
exemplu, cel zecimal. În cazul numerelor întregi se aplică succesiv teorema împărţirii cu rest.
Semnificaţia filosofică a numerelor a constituit o preocupare pentru adepţii curentului idealist ai
şcolii de matematică din Grecia antică (înfiinţată de Pitagora în sec. VI î.Hr.), care considerau că
numerele reprezintă esenţa tuturor lucrurilor şi susţineau că întregul Univers este o armonie de numere.
Merită analizată această afirmaţie, pentru că numerele oferă posibilitatea reflectării abstracte a existenţei
prin modele matematice riguroase.
Este fascinant că în teoria dipolilor vortex fotonii şi gravitonii sunt consideraţi particule
universale primordiale care reprezintă, nu numai cuante de energie, de masă, de sarcină electrică şi de
informaţie, ci şi cuante spaţio-temporale de manifestare dialectică a existenţei ca “unitate în diversitate”.
Configuraţiile de particule universale din dipolii vortex determină interacţiunile fundamentale ale materiei
şi structurarea acesteia pe diverse nivele de organizare.
În cele ce urmează, vă propun să reflectaţi la o abordare organizatorică a infinitului prin finit la
nivelul reprezentării configuraţiilor de tipul mulţimilor ordonate, în particular a mulţimii numerelor
naturale exprimate într-un sistem de numeraţie poziţional cu baza B = n. Se urmăreşte punerea în
evidenţă a unei scheme logice de ordonare succesivă a unui număr finit de n simboluri pentru
construirea unor mulţimi cel mult numărabile.
În analiza combinatorie, aranjametele cu repetiţie a n elemente luate câte k sunt definite prin
totalitatea mulţimilor ordonate de k elemente care se pot forma cu cele n elemente, fiecare element
putând fi repetat pănă la k ori. Numărul aranjametelor cu repetiţie a n elemente luate câte k se calculează
cu relaţia
Ank = nk
Pe baza aranjamentelor cu repetiţie, vom analiza configurarea unui număr finit de elemente distincte pe
diverse nivele de organizare care la limită tind către mulţimi ordonate infinite. Dacă se consideră că
nivelul de bază 1 are n elemente distincte, atunci nivelul de organizare 2 are Ann =nn configuraţii posibile

formate cu elementele nivelului 1, nivelul 3 are configuraţii posibile formate cu elementele

nivelului 2 etc. La limită se ajunge la un nivel de organizare cu un număr infinit de configuraţii posibile.
În cazul concret n = 2, se deduce că nivele de organizare 2 şi 3 au câte 4 respectiv 256 de
configuraţii posibile, ultimul număr fiind apropiat de valoarea maximă a numărului de masă pentru
nucleele şi atomii care se găsesc în stare naturală. Dacă se iau în consideraţie nivelele 2 şi 3, atunci
numărul configuraţiilor posibile devine 260. Nivelele 1, 2 şi 3 au împreună 262 de configuraţii posibile.
S-a ales cazul n = 2 pentru nivelul de bază, având în vedere că dipolii vortex elementari sunt de două
tipuri – convergenţi respectiv divergenţi. Numărul de masă este foarte important în analiza structurii
substanţei, deoarece pe baza sa a fost concepută prima variantă a tabelului elementelor chimice de către
Dimitri Mendeleev. Este firesc să presupunem că pentru valori n > 3 se pot obţine informaţii interesante
despre nivelele molecular, macroscopic şi chiar cosmic despre posibilităţile de structurare a materiei.
O analiză similară a configurării mulţimilor - în care nu contează ordinea elementelor ci doar
natura acestora - se poate face pe baza combinărilor cu repetiţie de n elemente luate câte k, adică a
grupelor distincte de k elemente care pot fi obţinute cu cele n elemente, fiecare element putând fi
repetat până la k ori. Numărul combinărilor cu repetiţie de n elemente luate câte k se calculează cu
relaţia Cnk = n(n+1)…(n+k-1) / k!, unde notaţia k!( k factorial) are semnificaţia k! = 1· 2·3·... ·k.
Se constată că C55 = 126, valoare care reprezintă unul din “numerele magice” referitoare la
stabilitatea deosebită a nucleelor atomice.
În concluzie, aprofundarea semnificaţiei configurării mulţimilor poate conduce la rezultate
interesante despre structurarea realităţii obiective pe diverse nivele de organizare. Deşi abstract, acest
mod de abordare reflectă “unitatea în diversitate” a existenţei la graniţa dintre actual şi potenţial,
necesitate şi întâmplare, continuitate şi discontinuitate.