Alexandru Iliuta

Clasa a VII-a A,
BALADA

Balada populara
Balada sau cântecul bătrânesc este o specie a genului epic, prin excelenţă declamator. Ea este
unul dintre genurile cele mai studiate, dar si controversate, deoarece acest gen prezinta o serie de
probleme ca: originea, legatura cu viata sociala, eposul altor popoare, raportul cu alte genuri, valoarea
artistica si documentara, trasaturile specific nationale, conditiile si prilejul de manifestare, frecventa
tematica si clasificarea acesteia. S-au facut cercetari minutioase, dar numai asupra aspectelor literare,
latura muzicala fiind considerata completarea – „complementul melodic al baladei”. Alteori, partea
muzicala a fost pur si simplu ignorata.

Se evocă fapte isotrice sau legendare, întâmplări fantastice.

Cântăreţul se acompaniază singur sau este ajutat de un grup de instrumentişti. Balada începe cu un
preludiu instrumental. Acesta este urmat de o parte vocală, urmează versuri cântate şi recitate, întrerupte
pe alocuri de interludii instrumentale. Se încheie deseori cu o urare pentru ascultători, urmată, prin
contrast, de o melodie instrumentală de joc.

In 1910, istoricul N. lorga a inteles valoarea expresiva a impletirii textului cu muzica, lasand
posteritatii o caracterizare deosebita a modului de manifestare a acestui gen: 'Balada se canta sau mai
bine se zice. Zicerea acestor melodii este o recitare melodica. Putem spune ca partea de cantec
intovaraseste partea de poezie, o recheama in minte - caci altfel omul nu e in stare a da nimic -o
intretine, indemnand si incalzind pe 'zicator', o adauga si o preschimba insa, prin caldura creatoare care-l
cuprinde pe acesta incetul cu incetul'.
Ultimele cercetari vizeaza latura muzicala a baladei evidentiindu-se elemente interesante in ceea
ce priveste organizarea materialului sonor.
Balada sau cantecul batranesc se canta numai la cerere, in fata unui auditoriu, in trecut balada era
intalnita la tot pasul, la orice fel de petrecere, in prezent, ea se canta din ce in ce mai rar, la logodne,
cumetrii, carciumi sau la nunta, care constituie un prilej principal de a se canta, alaturi de alte genuri.
Astazi ea este apreciata in mod deosebit de batrani, fiind ceruta rar ca urmare a prezentei unui public
cunoscator al repertoriului. Interpretarea baladei este prepoderent masculina, dar poate fi cantata si de
femei sau numai de lautari.
Termenul de balada a fost folosit pentru prima oara de V. Alecsandri in 1852 si provine din
cuvantul italian ballare, care inseamna a dansa. Forma dansanta a baladei se mai intalneste, in prezent,
doar la cateva popoare europene (la macedo-romanii si la scandinavi).
Termenul provensal ballada inseamna un poem liric popular, oral, avand destinatie coregrafica.
Pentru romani reprezinta un gen 'de ascultare'. Exceptie de la aceasta o constituie cantecul despre Iancu
Jianu, ale carui motive se mai intalnesc uneori in jocul 'Jianul'.
Nicolae lorga sustinea ideea originii occidentale a baladei; in conceptia sa balada ar fi existat
initial sub forma unei epopei care prin sfaramare a dat nastere baladelor, venind dinspre Franta catre
regatul Neapolelui, spre Spania, Serbo-Croatia si ajunse in Principatele Dunarene, iar de aici mai departe
catre Polonia.
O a doua teorie referitoare la originea baladei este cea aristocratica in temeiul careia balada s-a
nascut la curtea domnilor, unde, la ospete, se preamareau faptele de vitejie ale inaintasilor.
Aceasta idee este preluata de etnomuzicologul Emilia Comisel care afirma ca balada romaneasca
„a luat nastere pe baza unor elemente autohtone stravechi, care dupa formarea limbii romane s-au
dezvoltat in formele ajunse partial pana la noi”.
Matej Strykowski afirma, referindu-se la romani, ca poporul „se delecteaza peste masura
ascultand marile vitejii ale principilor si voinicilor”, martuire ce demonstreaza un gust deja format
pentru acest gen.
 Din punct de vedere tematic, baladele se grupează în:
- fantastice (Gerul, Scorpia, Soarele şi Luna, Şarpele)
- voiniceşti cu subgrupele – cotropitorii, haiducii si hotomanii (Tătarii şi robii, Iancu Jianul, Toma
Alimoş)
- păstoreşti (Mioriţa, Hora oilor)
- de curte (Meşterul Manole, Radu Calomfirescu)
- familiale cu subgrupele – indragostitii, sotii, copiii si parintii si fratii (Logodnicii, Nevasta fugita,
Blestemul fetei)
- jurnale orale – povestesc intamplari neobisnuite petrecute in comunitate (Codin, Ghişă Cătănuţă)

Cel mai desavarsit produs al maiestriei artistice a poporului roman, expresie a dragostei nemarginite de
viata, in perspectiva sumbra a vietii este balada „Miorita”.

Sub aspect muzical exista:

- balade in care predomina recitativul epic, unele sunt interpretate de tarani, altele (cele mai multe) de
lautari;
- balade ale caror melodii sunt strofice, cu o structura muzicala - provin din stratul vechi si sunt
interpretate de tarani;
- alte categorii - cum ar fi melodii ale cantecului propriu-zis sau romanta.

Balada clasica din repertoriul lautarilor este cantata cu acompaniament instrumental (vioara, cobza,
tambal sau chitara 'cobzita'), diferind uneori numarul de instrumente. Balada incepe cu un preludiu
instrumental ce are o forma libera, ce inainte vreme era diferit de melodia propriu-zisa a baladei si avea
un pronuntat caracter oriental. El se numea 'taxim' (de la cuvantul turcesc taksim = preludiu) si era
urmat de o introducere recitata sau cantata, numita 'inchinare' cu ajutorul careia se atragea atentia asupra
asistentei:
Cand oi zice de-avrameasa
Ia s-ascultati dumneavoastra
L'asta poveste frumoasa
Ca nu e' de-un lucru mare
Doar cantec de-ascultare
De bere si de mancare

Dupa preludiu, urmeaza interpretarea propriu-zisa a baladei, ce debuteaza, de regula, cu un sunet in

registrul acut dupa care se continua nararea faptelor cu patos, partile cantate alternand cu cele vorbite.
Din cand in cand, naratiunea este intrerupta de interventii instrumentale, ce dau posibilitatea solistului de
a se odihni sau de a-si aminti textul. Aceste interludii apar la sfarsitul unui episod literar si formeaza asa-
zisele 'strofe elastice'. De altfel, in improvizatia muzicala ce insoteste textul sau in preludiu si interludiu,
atat solistul vocal ('guristul'), cat si instrumentistii folosesc 'anumite stereotipuri melodice cu rolul de a
atrage atentia unii altora ca partea lor s-a incheiat'. Cand lautarul este si 'gurist' si violonist (instrument
ce nu lipseste in acompaniamentul baladei) instrmentistul intervine numai pentru a puncta cadentele
finale ale strofelor. Sunt si lautari care canta deodata, cu vocea si vioara (in surdina), creandu-se
heterofonia.

Din punct de vedere literar balada se incheie cu o formula prin care lautarul incurajeaza mesenii
sa mai bea un paharel, cerandu-le in acelasi timp sa nu-1 uite, solicita recompensa pentru osteneala
depusa si le promite un alt cantec mai frumos:

V-am cantat un cantec bun

Daca sunteti oameni buni
Da-ti cu sticla si beti vin,
 Si eu beau de-o tuiculita
Ca sa va cant din gurita.

Incheierea baladei se face cu o parte instrumentala, numita de lautari 'vivart' si care este de cele
mai multe ori o melodie de joc din repertoriul local.

Trasaturile muzicale ale baladei sunt determinate de functia genului. Melodia va fi lipsita de
ornamente pentru a nu acoperi continutul literar.

Schimbarile aduse de evolutia societatii se rasfrang implicit asupra culturii populare, marcand-o
sub aspectul manifestarilor, dar si sub aspectul structural sau al continutului, modificandu-i de cele mai
multe ori destinatia; unele genuri disparand partial sau total din uz. Daca in vremurile trecute balada era
frecvent intalnita si cantata in ocazii diverse, astazi ea se intalneste din ce in ce mai rar.

Modernitatea prezentului a provocat schimbari si in ceea ce priveste balada:

 sunt cerute din ce in ce mai rar in cadrul nuntii, la masa mare (uneori in mod obligatoriu,
deoarece se potrivesc in continut cu momentul respectiv); sunt considerate ca fiind cantece ale
nunului mare sauale socrului mare.
 altele sunt cantate cu texte mai scurte, ajungand la dimensiunea unui cantec;
 in anumite centre lautaresti, unde balada era foarte apreciata, aceasta a disparut aproape in
totalitate sau este cunoscuta numai de anumite persoane varstnice, lautarii tineri nemaifiind
interesati s-o preia si s-o transmita mai departe nemaiexistand cererea;
 balada se mai intalneste in mediul taranesc, rapsozii modificand stilul interpretativ dat de lautari.

Considerate un adevarat letopiset al trecutului poporului roman, baladele constituie un document

si totodata, o sursa de inspiratie pentru creatorii profesionisti, care folosesc uneori recitativul epic al
baladei in lucrarile lor.

Balada culta
Balada cultă pornește de la modelul celei populare, dar se deosebește de aceasta prin dinamica
desfășurării acțiunii, ceea ce duce la o mai mare concentrare, și printr-o versificație mai îngrijită. Balada
cultă modernă renunța în mare măsură la epic, din care păstrează o schemă generală, preferând
simbolurile lirice, metafora, alegoria.
Balada a intrat în atenția „gândiriștilor“, îndeosebi a lui Nichifor Crainic și a lui Radu Gyr, încă
dintre anii 1927 și 1930, deoarece în această specie s-au conservat mituri fundamentale dacoromânești:
în “Meșterul Manole” – mitul jertfei zidirii și în “Miorița” – mitul mioritic.
Alti poeti care au creat balade culte sunt cei care au facut parte din “Cercul literar de la Sibiu” -
Radu Stanca, Ion Negoițescu, Cornel Regman, Ion Desideriu Sârbu, Ștefan Augustin Doinaș, Eugen
Todoran, Ovidiu Drimba, Radu Enescu, V. Iancu, Letiția Papu, Eta Boeriu, Francisc Păcurariu