Sunteți pe pagina 1din 9

ESENȚA EDICTULUI DIN MILAN (313) PENTRU EVOLUȚIA CREDINȚEI

CREȘTINE 1
Radu Ștefan Vergatti2

Întreaga biserică creștină a sărbătorit în anul 2013 împlinirea a 17 veacuri de la elaborarea,


sancționarea, promulgarea și difuzarea Edictum Mediolanense, atribuit împăratului Constantin,
numit ulterior, pentru faptele sale, Constantin cel Mare (306-337)3.
Momentul în care a fost emis și pus în circulație Edictum Mediolanense – începutul
secolului IV p. Chr. – s-a înscris într-o epocă în care se terminase criza anilor anteriori, trecându-se
la o profundă prosperitate socială, economică și, mai ales, spirituală 4. Mă refer la o criză în
domeniul spiritului, deoarece mințile și sufletele celor care locuiau în Imperiu și în imediata lui
vecinătate nu-și mai găseau mântuirea în și prin zeitățile păgâne. Pantheonul roman, mult îmbogățit
cu zeitățile orientale și cu cele aduse de aiurea5, acordarea demnității de pontifex maximus
împăratului nu mai erau suficiente. Oamenii priveau spre trecut cu un scepticism deplin.
Noua credință născută în Imperiu, creștinismul, atrăgea tot mai mulți oameni. Progresa lent
dar constant. S-a încercat oprirea înaintării lui prin folosirea forței brute, prin teroare. Se căuta astfel
să se implanteze spaima în sufletele oamenilor. Chiar la începutul veacului al IV-lea, împăratul
Dioclețian (284-305)6, sub influența Augustului Galerius (305-311)7, a organizat mai multe acțiuni
prigonitoare anticreștine, cum au fost în anii 303 și 304, prin care a căutat să oprească propagarea
creștinismului8. Din fericire pentru creștini, deși prevedeau și pedeapsa cu moartea, edictele
împăratului nu au fost puse în aplicare pe întreaga suprafață a Imperiului și nu s-au dovedit eficace
în eradicarea creștinismului. Oamenii din toate categoriile sociale se îndreptau spre creștinism,
religia care le deschidea drumul către viitor. Cu toate acestea, creștinii nu erau numeroși. La
începutul secolului al IV-lea p. Chr. creștinii se cifrau, în medie, la circa 3,75 milioane din totalul
populației imperiului, estimată la circa 100 milioane suflete. În unele provincii, cum ar fi Italia,
inima Imperiului, numărul creștinilor era mai mare. S-a socotit, cu prudență, folosindu-se indicii
1 Publicat într-o formă redusă sub titlul Characteristics of the imperial act of 313 : the Edict of Milan, în vol. Cruce
și Misiune. Sfinții Împărați Constantin și Elena, promotori ai libertății religioase și apărători ai Bisericii, vol. II,
Studii culese și publicate de Emilian Popescu și Viorel Ioniță, Ed. Basilica, București, 2013, p. 249-276.
2 Profesor universitar, domeniul Istorie; conducător de doctorat la Universitatea Valahia din Târgoviște. Membru
titular al Academiei Oamenilor de Știință din România.
3 Despre viața, creștinarea și faptele lui s-au scris numeroase lucrări; recomand o lucrare în limba română, ușor
accesibilă: Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982,
passim.
4 Santo Mazzarino, Aspetti sociali del IV secolo. Richerche di Storia tardo-romana, „L'Erma” di Bretschneider,
Roma, 1951, p. 3.
5 Eduard Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire. A Modern Abridgment by Moses Hadas, G. P. Putnam
&Sons, New York, 1962, p. 130-135.
6 Pentru viața, domnia și opera reformatoare a împăratului Dioclețian, a se vedea lucrarea clasică E. Gibbon, op. cit.,
passim și, în special, p. 115-124.
7 Despre domnia și personalitatea lui Galerius au apărut multe lucrări. Recent, în limba română, a apărut Al.
Madgerau, Impăratul Galeriu, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, din păcate o compilație, așa cum voi arăta
într-o recenzie în curs de publicare.
8 Cf. Giuseppe Ricciotti, The Age of Martyrs: Christianity from Diocletian to Constantine, translated by Reverend
Anthony Bull, The Bruce Publishing Company, Milwakee, 1959, passim; P. S. Davies, The origin and purpose of
the persecution of A.D. 303, în „Journal of Theological Studies”, 40 (1989), p. 66-94 (autorul atribuie influenței lui
Galerius decretul din anul 303 prin care Dioclețian îi persecută pe creștini, p. 66-89); a se vedea și scrierea mai
veche a lui Arthur James Mason, The Persecution of Diocletian, Cambridge, 1876, passim; pentru decretele din anii
303 și 304, a se vedea, printre alții,. Geoffrey Ernest Maurice de Sainte-Croix, Aspects of the Great Persecution, în
„Harvard Theological Review”, no. 47, 1954, p. 75-113; idem, Why Were the Early Christians Persecuted, în „Past
& Present”, 26, 1963, p. 6-38.

1
maximali, că ar fi existat cca. 600.000 creștini la 10 milioane de locuitori ai Peninsulei Italice9.
Creștinii nu impresionau prin număr, ci prin unitate și prin acțiunea lor de într-ajutorare,
sacrificiu și devoțiune pentru semeni, care se făcea fără a se cere nicio recompensă. De aceasta și-au
dat seama romanii, unul dintre motivele determinante pentru acțiunile anti-creștine, transformate în
final într-o toleranță a religiei acestora.
Constantin, născut la 27 februarie 271, în localitatea Naisus (Niș), ca fiu al generalului
Constantiu Chlorus10, devenit caesar în tetrarhia creată de Dioclețian, deși inițial a fost adept al
cultului soarelui11, a înțeles importanța creștinismului12. S-ar putea ca el să se fi orientat spre
creștinism și sub influența mamei sale, Elena, o creștină ferventă 13. Mai mult, scriitori contemporani
cu Constantin au consemnat că în ziua de 28 octombrie din anul 312, înainte de a da lupta de la
Pons Milvius (Podul Vulturilor) împotriva uzurpatorului Maxentius (28 octombrie 306-28
octombrie 312), Constantin ar fi avut o viziune, un vis deosebit. I-ar fi apărut pe cer un semn, o
monogramă a numelui lui Iisus, cu semnificația celeste signum dei14. Constantin cel Mare a ascultat
îndemnul din vis și a inscripționat scuturile oștenilor săi cu simbolul lui Iisus Christos, adică un X
în mijlocul căruia se găsește litera I, boltită în partea de sus 15. La rândul lui, Eusebiu din Cezareea,
în Vita Constantini a redat același episod, dar l-a prezentat modificat, așa cum i-ar fi fost povestit
direct de însuși împăratul16. Acesta, Constantin cel Mare, împreună cu oștenii săi, ar fi avut o
viziune dumnezeiască în plină zi. I-a apărut pe cer o cruce luminoasă, peste care s-a așezat soarele.
Sub ea ar fi fost scris „In hoc signo vinces”17.
Sub acest semn divin, Constantin cel Mare a obținut o victorie în marginea Romei. Acolo,
cei 20.000 soldați comandați de el au biruit armata de 50.000 soldați aflați sub flamura lui
Maxentius18. Victoria de la Pons Milvius a însemnat odată cu cucerirea Romei și impunerea lui

9 A se vedea Joseph McCabe, The Story of Religious Controversy, edited with an Introduction by E. Haldeman-
Julius, The Stratford Company Publishers, Boston, Mass., 1929, p. 280-283; în lucrare sunt tabele cu populația
creștină din fiecare provincie unde aceasta s-a putut stabili. În unele provincii, populația creștină era extrem de
puțin numeroasă, deci nesemnificativă pentru calculul demografic. Lucrările actuale nu au putut depăși cercetările
lui Joseph McCabe.
10 Marcus Flavius Valerius Constantius Herculius Augustus, pe scurt Constantiu Chlorus, Caesar între 293-305 alături
de Maximian și August între 305-306 în Occident, Galerius fiind August în Orientul Imperiului (cf. Arnold Hughes
Martin Jones, John Robert Martindale, John M. Morris, The Prosopography of the Later Roman Empire, Vol. I: A.D.
260-395, Cambridge University Press, 1971, p. 227).
11 A se vedea moneda și medalionul din vremea lui Constantin cel Mare cu simbolul Sol Invictus, publicate în Jules
Maurice, Numismatique Constantinienne, vol. II, E. Leroux, Paris, 1911, p. 236, pl. VII, no. 14; Jocelyn M. C. Toynbee,
Roman Medallions, în „Numismatic Studies”, no. 5, American Numismatic Society, New York, 1944, pl. XVII, no. 11.
12 Cf. Emilian Popescu, Studiu introductiv la Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea a doua, Viața lui Constantin cel
Mare, col. Părinți și Scriitori bisericești, vol. XIV, trad. și note de Radu Alexandrescu, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe, București, 1991, p. 5.
13 Pentru influența Elenei asupra fiului său, Constantin, a se vedea lucrarea susținută ca teză de doctorat la
Universitatea Groningen în anul 1989 de Jan Willem Drijvers, Helena Augusta, The Mother of Constantine the
Great and the Legend of Her Finding the True Cross, E. J. Brill, Leiden, 1992, p. 9-19.
14 Cf. Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, ediție bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv, tabel
cronologic, note explicative și anexe de Dragoș Mîrșanu, Polirom, Iași, 2011, p. 138.
15 Ibidem, 138-139, 140-141.
16 Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea a doua, Viața lui Constantin cel Mare, ed. cit., p. 76-77 (1. 28).
17 Ibidem, p. 76-77 (1. 28-32).
18 Cifrele armatelor sunt neclar redate de diverși autori; Lactantiu spune că armata lui Maxentius era mult mai
numeroasă (Lactantiu, op.cit., p. 138-139); Zosimos indică niște cifre care, desigur, sunt exagerate: Maxentius ar fi
avut 188.000 oameni, din care 170.000 pedestrași și 18.000 călăreți, iar Constantin ar fi avut numai 98.000 oameni
(Cf. [Zosimos, Historia nova] Zosime, Histoire nouvelle, texte etabli et traduit par François Paschoud, I, ediția II,
Les Belles Lettres, Paris, 2000, 2, 15, 1. Cercetările moderne au arătat că armata lui Maxentius avea în jur de
50.000 oameni, iar cea a lui Constantin în jur de 20-25.000 oameni (cf. Alexandra Wilhelmina Busch, „Militia in
Urbe”. The military presence in Rome, în vol. The Impact of the Roman Army (200 B.C. - A. D. 476), Economic,
Social, and Cultural Aspects, Proceedinng of the Sixth Workshop of the International Network Impact of the
Empire (Roman Empire 200 B.C. - A.D. 476), Capri, March 29-April 3, 2005, Brill, Leiden, Boston, 2007, p. 315-

2
Constantin cel Mare ca Augustus incontestabil în partea occidentală a Imperiului. În regiunile de est
ale imperiului domnea Licinius ca Augustus19.
Constantin cel Mare s-a întâlnit cu Licinius cu ocazia căsătoriei acestuia cu sora sa
Constantia între lunile decembrie 312 și februarie 313, în orașul Mediolanum (Milano)20.
Acolo, atunci, cei doi au discutat, elaborat și promulgat faimosul Edictum Mediolanense21.
Conținutul lui nu reprezenta o noutate. În ajunul calendelor lui mai, adică la 30 aprilie 311,
pe când era a opta oară consul Augustus Galerius și Maximinus a doua oară, s-a făcut cunoscut în
Nicomedia un edict. În esență, el se refera la aceeași situație ca și Edictum Mediolanense. Acel edict
datat în preajma calendelor lui mai22 fusese elaborat, probabil, la Serdica, de unde venea Augustus
Galerius23. Este posibil și logic ca acel edict să fi fost alcătuit sub influența lui Licinius, creștin,
apropiat al lui Galerius, la a cărui curte se afla 24. Textul este cunoscut din opera lui Lactantiu care l-
a reprodus așa cum l-a auzit la Nicomedia 25: „Între celelalte [hotărâri] pe care le-am luat
întotdeauna în interesul și spre binele statului, noi hotărâserăm mai înainte să îndreptăm toate
[problemele] după legile vechi și disciplina publică romane și să veghem ca până și creștinii, care
au părăsit religia strămoșilor lor, să revină la sentimente [mai] bune. 2. Având în vedere faptul că
din anumite rațiuni, aceștia au fost cuprinși de o anumită încăpățânare și posedați de o atât de
mare nebunie, încât, departe de a urma obiceiurile înaintașilor lor – [obiceiuri] care fuseseră
poate stabilite de proprii lor părinți – și-au făcut ei înșiși, după propria lor voință și după bunul lor
plac, legi pe care le respectau și prin care în diferite locuri se întruneau o mulțime de oameni de
diferite feluri. 3. În sfârșit, după publicarea edictului nostru, care le ordona acestora să se
conformeze vechilor obiceiuri, mulți s-au supus [de teama] primejdiei, mulți au fost tulburați [de
tot felul de chinuri]. 4. Dar fiindcă foarte mulți au rămas în aceeași stare și am văzut că aceștia nu
își mai arată față de zei cultul și respectul cuvenit și nu îl mai cinstesc nici pe Dumnezeul
creștinilor, ținând seama de infinita noastră bunătate și luând în considerare obiceiul nostru
statornicit potrivit căruia noi obișnuim să acordăm iertare tuturor, am decis că iertarea noastră
trebuie să acționeze și în cazul lor, ca să poată exista din nou creștini și să-și ridice lăcașurile lor
de adunare, așa încât să nu mai întreprindă niciun act contrar ordinii stabilite. 5. Printr-un alt
document scris noi vom da de știre guvernatorilor ce trebuie să aibă în vedere [în ceea ce-i privește
pe creștini]. În consecință, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creștinii vor trebui să se roage
Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului și a lor personal, încât statul să se mențină
peste tot nevătămat, iar ei să poată trăi în siguranță în casele lor.”26
341). Dl. C. Petolescu, poate nu la fel de informat ca autorii străini care au studiat în amănunt problema, mi-a făcut
observația orală că Maxentius nu putea avea sub comanda lui mai mult de 10-15.000 soldați.
19 Licinius, în foarte bune raporturi cu Galerius, a fost declarat Augustus de acesta la 11 noiembrie 308.
20 Cf. A. H. M. Jones, J. Morris, J. R. Martindale, The Prosopography of the Later Roman Empire, volume 1, A.D.
260-395, ed.cit., p. 1221; Lactanțiu 45, 1. Licinius a ajuns în februarie 313 la Milano și pentru a se însura cu
Constantia, sora lui Constantin cel Mare; era o formă de înțelegere între cei doi conducători ai imperiului, căci
legăturile de familie căpătau, în antichitate, ca și în evul mediu, caracter politic. A fost ales orașul Milano de cei doi
deoarece populația romană și senatul nu-i erau întru totul favorabile lui Constantin cel Mare.; se pare că acesta, în
timpul domniei sale, a fost de doar două ori la Roma.
21 Cf. Lactanțiu, op. cit., p. 148-155; Eusebiu din Cezareea, Istoria bisericească, ed. cit., p. 347-349 redă o traducere
în limba greacă a edictului.
22 Prin calende, în calendarul roman, se înțelegea prima zi a anumitor luni din an, în cazul de față 1 mai.
23 A se vedea Giuseppe Ricciotti, The Age of Martyrs: Christianity from Diocletian to Constantine, ed. cit., p. 151.
24 Ibidem.
25 Folosirea de către traducători a termenului „afișat” nu este corectă, căci nu corespunde realităților din lumea antică;
în primul moment, actele se comunicau prin citire, de către heralzi, în locuri publice, apoi se imprimau pe plăci de
bronz sau se dăltuiau în piatră și astfel textele erau expuse în fața celor care știau să citească și să scrie. A se vedea
instrucțiunile de publicare („edictul va fi dăltuit și expus nu mai puțin de 30 de zile într-un loc situat aproape de
sol, astfel încât să poată fi citit ușor de orice om”) în M. W. Frederiksen, The Republican Municipal Laws: Errors
and Drafts, în „Journal of Roman Studies”, 55 (1965), p. 183-198, aici p. 184 și 195; Rena van der Bergh,
Communication and Publicity of the Law in Rome, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Jurisprudentia”, no.
1/2011, p. 20-30.
26 Lactanțiu, op. cit., p. 122-123.

3
Acest act datat „în ajunul calendelor lui mai”27 a fost cunoscut în Serdica și în
Nicomedia28. Ca atare, pot afirma că nu a avut un carcter general, de aplicare pe tot teritoriul
Imperiului. Mai mult, Maximinus Daia l-a nesocotit29, nu l-a aplicat30.
Demn de remarcat este că actul emis de Galerius a fost condiționat. Augustus acorda
libertate de cult creștinilor, dar le cerea în schimb să fie liniștiți, să nu mai acționeze pentru a atrage
noi adepți. Ceea ce este mai însemnat constă în cererea ca toți creștinii să se roage pentru binele și
sănătatea imperiului și a lui însuși, a Augustului Galerius.
Din aceste cuvinte, care încheie edictul, se poate conchide că Galerius, îngrozit de
cumplita boală de care suferea31, s-a decis ca în cele din urmă zile ale vieții să se adreseze
Dumnezeului creștinilor – o disperare a acestui om care până atunci inspirase persecuțiile împotriva
creștinilor.
El spera atunci într-o clemență a lui Dumnezeu. A căutat s-o obțină chiar prin punerea în
practică a unor fapte extraordinare. Lactanțiu a înregistrat cum, din ordinul lui Galerius, au fost
eliberați o serie de creștini care erau de ani buni în temnițe, printre care era și un oarecare Donatus,
care fusese închis vreme de 6 ani32 . Galerius nu a mai primit nimic din partea lui Dumnezeu.
Faptele lui fuseseră prea grave. Lactantiu a consemnat că Galerius și-a încredințat familia sa – soția
lui, Valeria și fiul Candidianus – lui Licinius și, apoi, la câteva zile, înainte de mijlocul lunii mai –
probabil la 5 mai, a murit într-o cruntă putrefacție33. În consecință, bazându-ne pe succesiunea
evenimentelor, cred că nu se poate susține că Augustus Galerius, muribund, ar fi putut fi autorul
acelui nou edict, amintit prin textul datat 30 aprilie 311 Nicomedia. Nu se poate face un proces de
intenție lui Galerius, deoarece el nu este util, căci nu se știe ce dorea34.
La puțină vreme apoi, în condițiile unui eșec total al edictului lui Galerius, necunoscut și
neaplicat în Imperiu35, Constantin cel Mare și Licinius s-au întâlnit în decembrie 312 – februarie
313 în orașul Milano.
Acolo, probabil, în februarie 313 au elaborat Edictum Mediolanense.
Acest act este cunoscut din reproducerea lui în două variante.
Prima este datorată lui Lactantiu, care l-a transcris în lucrarea sa De Mortibus
Persecutorum36. Textul a fost scris în limba latină, oficială în Imperiu pentru comunicarea
edictelor37.
27 Ibidem.
28 Am simțit nevoia să reproduc textul integral deoarece actul este pomenit de o serie de autori care, însă, prin modul
de tratare personală arată că nu l-au citit (cf. Al. Madgearu, op. cit., p. 149-150).
29 Lactanțiu, op. cit., p. 124-125.
30 Ibidem.
31 Boala de care suferea Galerius a fost identificată drept cangrena Fournier, o necroză datorată unei virulente infecții
polimicrobiane, care și în zilele noastre duce la o mortalitate de 20-30%; iar în secolul al IV-lea, când antibioticele
nu existau, reprezenta o cauză sigură de deces (Cf. Antonis A. Kousoulis, Konstantinos P. Economopoulos, Martin
Hatzinger, Ahad Eshraghian, Sotirios Tsiodras, The Fatal Disease of Emperor Galerius, în „Journal of the American
College of Surgeons”, vo. 215, issue 6, December 2012, p. 890-893).
32 Lactanțiu, op. cit., p. 122-123
33 Ibidem.
34 Mă refer aici la o eventuală dispoziție prin care Galerius ar fi dorit să redea proprietățile creștinilor. Al. Madgearu
merge mai departe, scriind că ar fi existat o asemenea dispoziție, dar că ea nu s-ar fi păstrat (cf. Al. Madgearu, op.
cit., p. 150).
35 Lactanțiu, op. cit., p. 124-125.
36 Lucrarea lui Lactantiu ne este cunoscută astăzi, fiind păstrată într-o singură formă în Codex Colbertinus, B. N. Fr.
Paris, Lat. 2627, un manuscris din secolul al XI-lea; după ample discuții între specialiști, s-a conchis că autorul este
Lactantiu; pentru principalele etape ale discuției în vederea identificării autorului, v. Dragoș Mârșanu, Studiu
introductiv la Lactanțiu, op. cit., p. 17-39.
37 Cf. Bruno Rochette, Language Policies in the Roman Republic and Empire, în vol. A Companion to the Latin
Language, edited by James Clarckson, Wiley-Blackwell Publishing, Chichester, 2011, p. 549-564. Constantin cel
Mare, care-l avea ca model pe împăratul Traian, în felul de a se îmbrăca și de a se purta, cerea tuturor militarilor să
înțeleagă și să vorbească limba latină; era o necesitate pentru Imperiu (ibidem, p. 561). Tot în latină s-a adresat
participanților conciliului de la Niceea din anul 325 (ibidem).

4
A doua variantă a textului a fost transmisă sub forma unei traduceri în limba greacă,
inserată în Historia Ecclesiastica, oferită de episcopul Eusebiu din Cesareea 38. Această variantă în
limba greacă vorbită în părțile orientale ale imperiului, dar neoficială, este puțin deosebită de prima,
de cea în limba latină. În primul rând, în privința autorilor se remarcă o diferență: se atribuie toate
meritele lui Constantin cel Mare, Licinius fiind prezentat în culori negre39. Ideea este reluată cu
multă putere în scrierea panegirică Vita Constantini40. Neîndoielnic Eusebiu a procedat astfel
deoarece cele două lucrări amintite sunt panegirice la adresa lui Constantin cel Mare, fiind scrise
după anul 324 p. Chr., când Licinius s-a văzut îndepărtat de la conducerea statului41.
Așadr, episcopul Eusebiu, prin lucrările lui, îndeplinea un comandament propagandistic,
42
politic .
În articolul de față43 voi folosi textul lăsat de autorul creștin Lactantiu. Am făcut această
alegere, deoarece textul lui a fost în scris în limba oficială, deci mai apropiat de realitate, iar autorul
său era găsea în contact neîntrerupt cu Constantin cel Mare, căci era preceptorul fiului său.44
În primul rând trebuie să precizez că Edictum Mediolanense l-a avut ca autor și pe
45
Licinius. În literatura de specialitate s-a scris și se scrie despre Edictul lui Constantin cel Mare
deoarece s-au preluat tale-quale afirmațiile lui Eusebiu din Cesareea. Nu este o realitate. Chiar de la
începutul Edictului se precizează că actul are doi autori, pe Constantin cel Mare și pe Licinius. Voi
trece cu vederea această nedreaptă formă de exprimare a lui Eusebiu, „edictul lui Constantin”. Cred
însă că precizarea existenței celor doi autori este necesară, mai ales că Licinius contribuise și la
elaborarea edictului din anul 311, al lui Galerius.
În al doilea rând, după Lactantiu, cauza care a determinat elaborarea și difuzarea Edictum
Mediolanense a constat în nerespectarea edictului lui Galerius. A fost un act prin care se prevenea o
situație periculoasă. Ar fi putut să se nască o reacție violentă a creștinilor. Astfel, s-ar fi ajuns la o
ruptură a unor teritorii din Imperiu. Se dorea să se evite o asemenea situație. În fine, geneza
Edictum Mediolanense a constat și în îmbrățișarea creștinismului atât de către Constantin cel Mare 46
cât și de Licinius47.
Edictum Mediolanense, comunicat de Licinius la 13 iunie 313, pe când el și Constantin
erau consuli pentru a treia oară, către guvernatorul Bythiniei, a fost înregistrat de Lactantiu în forma
pe care o redau. Procedez astfel, deoarece mulți vorbesc și scriu despre el fără a-l fi citit:
„2. Eu, Constantin Augustus, cât și eu, Licinius Augustus, după ce într-un mod atât de
fericit ne-am întâlnit în Mediolanum și am dezbătut toate problemele care privesc binele și siguranța

38 Eusebiu din Cezareea, Istoria bisericească, ed. cit., p. 347-349.


39 Numele lui Licinius fiind chiar eliminat de Eusebiu din unele variante ale scrierii sale (ibidem, p. 347, nota nr. 64 a
editorului).
40 Eusebiu din Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, ed. cit., passim.
41 Ibidem, I, 49-57, 1, p. 85-90 (de exemplu, în I, 49.1 Licinius era numit de Eusebiu „fiară pândind cu gânduri rele”)
42 Cf. Emilian Popescu, Studiu introductiv la Eusebiu din Cezareea, Viața lui Constantin, ed. cit., p. 21-24.
43 Textul de față a fost prezentat sub forma unei comunicări în cadrul „The International Theological Congress The
Holy Emperors Constantine and Helen, Promoters of Religious Freedom and Supporters of the Church”, Bucharest,
the Patriarchate Palace, 20-24 May 2013. Am fost uimit când unii dintre participanții la aceeași secție cu mine – Al.
Madgearu, C. Petolescu – au prezentat drept comunicări articole apărute în volumul Cruce și misiune. Sfinții
împărați Constantin și Elena promotori ai libertății religioase și apărători ai Bisericii, vol. I, Studii culese și
publicate de Emilian Popescu și Ovidiu Cățoi, Ed. Basilica, București, 2013, p. 303-318, respectiv 319-326. Rostul
unei comunicări este, totuși, acela de a prezenta rezultatele unei cercetări inedite.
44 Cf. Lactanțiu, op. cit., p. 22.
45 Ibidem, p. 150-151.
46 Cf. Emilian Popescu, Studiu introductiv la Eusebiu din Cezareea, Viața lui Constantin, ed. cit., p. 5, 29-32. Autorul
se arată convins că împăratul Constantin devenise creștin rapid după preluarea tronului, cel puțin în comportament;
el a atribuit un rol însemnat în creștinarea împăratului miracolului din 28 octombrie 312, în preajma bătăliei de la
Pons Milvius.
47 Cf. James Richard Gearey, The Persecution of Licinius, Thesis submitted to the Faculty of Graduate Studies...for
the Degree of Master of Arts, Department of Greek, Latin and Ancient History, University of Calgary, Alberta, June
1999, p. 44-99.

5
publică, am considerat că trebuie reglementat, printre alte neajunsuri pe care le avem în vedere,
binele majorității cetățenilor, în primul rând în privința respectului față de divinitate, astfel încât să
dăm și creștinilor și tuturor celorlalți oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare și-o
dorește, pentru ca orice divinitate s-ar găsi în lăcașul ceresc, [aceasta] să se poată arăta favorabilă și
binevoitoare față de noi și față de toți cei aflați sub puterea noastră.
3. De aceea, noi am considerat că, în spiritul unei politici sănătoase și foarte corecte,
trebuie luată hotărârea de a nu-i fi refuzată această posibilitate nimănui care s-a atașat sufletește, fie
de religia creștinilor, fie de cea pe care o consideră că-i este cea mai potrivită, așa încât Divinitatea
supremă a cărei religie noi o urmăm de bunăvoie să ne ofere tuturor favoarea și bunăvoința sa
obișnuită.
4. De aceea, se cuvine ca Excelența Voastră să știe că am decis ca, îndepărtând complet
toate restricțiile care erau conținute mai înainte în documentele trimise birourilor tale cu privire la
numele de creștini, să abolim prevederile care ne păreau foarte sinistre și străine de clemența
noastră. De acum înainte, în mod liber și sincer, fiecare dintre cei care doresc să cinstească religia
creștinilor să o poată face fără să întâmpine vreo neplăcere sau opreliște.
5. Noi am considerat de cuviință că trebuie supuse atenției tale aceste decizii în amănunt,
ca să știi că le-am acordat creștinilor mai sus amintiți posibilitatea liberă și deplină de a-și practica
propria religie.
6. De vreme ce vedeți bine că noi am acordat acest drept creștinilor, Excelența Voastră
înțelegeți că și celorlalți cetățeni, în aceeași măsură, pentru pacea vremurilor noastre, le-a fost dat
acest drept, de a-și urma religia în mod deschis și liber, așa încât fiecare să se bucure de
posibilitatea liberă de a venera divinitatea pe care și-a ales-o. Noi am făcut aceasta ca să nu pară că
am pus vreo restricție vreunui cult sau vreunei religii.
7. În plus, am hotărât că această decizie trebuie luată mai ales față de comunitatea
creștinilor, fiindcă, dacă se vor găsi unii care au cumpărat, fie de la fiscul nostru, fie de la orice alt
intermediar, lăcașurile unde creștinii aveau obiceiul să se adune mai înainte, în legătură cu care
scrisorile trimise mai înainte birourilor tale conțineau instrucțiuni precise, trebuie să le fie restituite
creștinilor fără [să li se ceară] vreo sumă de bani și fără vreo taxă, lăsând deoparte orice frustrare și
neînțelegere.
8. De asemenea, cei care le-au primit în dar sunt obligați să le restituie creștinilor cât mai
repede; chiar și cei care le-au cumpărat sau cei care le-au primit ca donații. Dacă ei ar [dori să]
ceară ceva de la bunăvoința noastră, să se adreseze vicarului, astfel încât, prin bunătatea noastră, să
li se plătească și lor o compensație. Va trebui ca toate lăcașurile să fie înapoiate imediat comunității
creștine prin implicarea Voastră și fără întârziere.
9. Și fiindcă se știe că acești creștini aveau în posesie nu numai lăcașurile unde aveau
obiceiul să se adune, ci și altele, aparținând de drept comunității lor, adică bisericilor, și nu
persoanelor particulare, toate acestea, prin legea pe care am scris-o mai sus, veți porunci să le fie
restituite creștinilor, adică comunității și bisericilor, fără vreo neclaritate sau neînțelegere, cu
singura precizare de mai sus [anume] că aceștia care restituie aceste lăcașuri fără să pretindă nimic,
după cum am spus, să aștepte din partea bunătății noastre o despăgubire.
10. În toate acestea va trebui să vă implicați cu toată râvna pentru comunitatea numită mai
sus a creștinilor pentru ca ordinul nostru să fie pus imediat în practică, așa încât, în acest fel, prin
clemența noastră să fie asigurată liniștea publică (subl.ns.).
11. Fie ca, după cum s-a spus mai sus, bunătatea lui Dumnezeu [față de noi], pe care în
atâtea împrejurări am simțit-o aproape, să continue, asigurând reușitele noastre împreună cu
fericirea publică.
12. Însă, pentru ca textul generoasei noastre hotărâri și bunăvoințe să poată ajunge la
cunoștința tuturor, va trebui ca, prin dispoziția Voastră, cele scrise să fie afișate, să le puneți la
vedere peste tot și să le aduceți la cunoștința tuturor, pentru ca hotărârea luată prin bunătatea noastră
să nu rămână neștiută.

6
13. La această scrisoare afișată s-a adăugat, de asemenea, și recomandarea verbală de
restituire a bisericilor în forma lor de dinainte. Astfel, de la dărâmarea Bisericii până la restituirea ei
au trecut zece ani și mai puțin de patru luni”48.
Se remarcă imediat din Edictum Mediolanense că acesta avea un caracter general. El
trebuia comunicat tuturor oamenilor, iar la îndeplinirea prevederii urmau să contribuie toți
magistrații unei provincii. Este o deosebire față de edictul emis de Galerius. Acela a avut o
circulație limitată la Nicomedia și la Serdica. O altă caracteristică a edictului semnat de Constantin
cel Mare și de Licinius este reprezentată de esența lui: este un act de toleranță religioasă pentru toți
locuitorii Imperiului. S-a accentuat în mai multe rânduri că nu mai trebuiau persecutați creștinii,
deoarece ei fuseseră obiectul mai multor acțiuni care-i loviseră. Aici este o oarecare apropiere de

48 Lactanțiu, op. cit., p. 151-155; Redau în continuare și varianta Edictum Mediolanense, așa cum a fost tradusă în
grecește de episcopul Eusebiu din Cezareea (în traducerea în românește aparținând lui T. Bodogae), pentru a se
remarca deosebirile față de textul scris în limba latină:«1. Şi acum să reproducem textul ordonanţelor împărăteşti
ale lui Constantin şi Liciniu traduse din limba latină. Copie de pe edictele împărăteşti traduse din limba latină. 2.
«Socotind încă de mai demult că nu se cade să oprim libertatea religiei, și că ar trebui să se îngăduie fiecăruia după
cugetarea şi după voinţa sa să hotărască liber din punct de vedere religios, de aceea am decis încă de mai înainte
creștinilor să li se îngăduie să-şi păstreze credinţa sectei lor şi a religiei lor. 3. Dar întrucît în rescript părea că ar fi
fost adăugate numeroase şi variate condiţii potrivit cărora această permisiune era dată şi pentru creştinii înşişi, poate
că s-a întîmplat ca unii dintre ei să fi fost între timp respinşi ori împiedicaţi de a aplica acest cult. 4. Întrucât, dar,
eu, Constantin Augustul, şi eu Liciniu Augustul ne-am întâlnit în chip fericit la Milan şi am căutat să împlinim tot
ce interesa binele și folosul poporului, între alte lucruri pe care le credeam utile tuturora în multe privințe am
hotărât în primul rând şi să asigurăm respectul şi cinstea cuvenite divinităţii înainte de toate, adică ne-am hotărît să
acordăm creştinilor şi tuturor celorlalţi libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gîndul ca orice divinitate
sau putere cerească ar fi aceasta să ne poată fi de folos şi nouă şi tuturor celor ce trăiesc sub ascultarea noastră. 5.
Drept aceea, cumpănind lucrurile în chip salutar şi drept, am hotărît că voinţa noastră este că nu trebuie să oprim pe
nimeni de a urma şi a alege respectarea sau ţinerea religiei creştine şi că fiecăruia să i se lase libertatea de a-şi da
consimțământul şi a alege acea formă de religie pe care o crede cea mai potrivită pentru el, pentru ca şi divinitatea
să ne arate în toate ocaziile providenţa şi bunăvoinţa sa. 6. De aceea ne exprimăm dorinţa noastră în acest edict ca
respectivele condiţii conţinute în scrisorile noastre anterioare trimise Domniei Tale în legătură cu creştinii să fie
complet suprimate şi înlăturate pentru că păreau cu totul nedrepte şi străine de blândeţea noastră şi ca de acum
înainte fiecare din cei la care se referă această alegere să poată să aleagă liber religia creştină şi să o practice fără
nici o supărare. 7. Şi am mai hotărât să-ţi facem cunoscute în toată întinderea lor aceste măsuri ca să ştii că am dat
creştinilor amintiţi putere liberă şi fără piedică de a-şi practica religia lor. 8. Iar întrucît Domnia Ta vede că noi le
acordăm această libertate fără nici o restricţie, prin aceasta tot aşa înţelege Domnia Ta că şi altora li s-a dat
îngăduinţa să urmeze cum doresc religia lor proprie, lucru cerut şi de liniştea vremilor actuale, că fiecare e liber să-
şi aleagă şi să practice religia care-i place. Am hotărât acest lucru pentru ca să nu lăsăm impresia că am nesocotit
cultul sau religia cuiva. 9. Mai hotărâm totodată, în legătură cu creştinii, că locaşurile în care obişnuiseră să se
adune pînă acum şi despre care stabilisem într-o epistolă anterioară pe care ţi-am trimis-o că lor li s-a dat altă
destinaţie, de acum înainte dacă apar oameni care par că ar fi cumpărat aceste locaşuri de la fiscul nostru, fie de la
altcineva, să le înapoieze fără amânare şi fără echivoc zişilor creştini fără plată. 10. Iar dacă cineva a primit acele
locaşuri sub formă de daruri şi cer ceva în schimb de la bunăvoinţa noastră, aceia să se prezinte la tribunalul
magistratului local pentru ca prin mărinimia noastră să li se plătească o compensaţie. Prin grija Domniei Tale toate
aceste bunuri vor trebui restituite neîntîrziat şi în întregime creştinilor. 11. Şi deoarece aceiaşi creştini nu posedau
numai locaşuri de cult, unde aveau obiceiul să-şi ţină întrunirile, ci întrucît se ştie că avuseseră şi alte bunuri care nu
aparţinuseră persoanelor singuratice, ci comunităţii întregi, vei da porunci ca, potrivit legii anunţate mai înainte,
toate aceste bunuri să fie restituite absolut fără nici o împotrivire creştinilor, adică totalităţii sau comunităţii lor.
Dispoziţiile amintite trebuie să fie clar respectate, pentru ca cei care vor înapoia sau vor primi în schimb preţul lor
să aibă, cum am spus, nădejdea că vor fi răscumpăraţi potrivit mărinimiei noastre. 12. Oricum, trebuie să acorzi
toată atenţia faţă de comunitatea creştinilor, în sensul ca porunca noastră să fie dusă la îndeplinire cât mai repede,
pentru ca, după blîndeţea noastră, să avem convingerea că liniştea publică e în felul acesta asigurată. 13. Fie ca,
după cum s-a mai spus mai sus, prin această rânduiala, bunăvoinţa dumnezeiască pe care am simţit-o de atîtea ori,
să rămână nedezminţită faţă de noi! 14. Iar pentru ca textul prezentei legi şi a bunătăţii noastre să poată fi adus la
cunoştinţa tuturor, e bine ca ceea ce am scris să fie afişat prin dispoziţia ta, să fie publicat pretutindeni şi să ajungă
la cunoştinţa tuturor, pentru ca legea pornită din bunătatea noastră să nu rămînă ascunsă nimănui». (cf. Eusebiu de
Cezareea, Scrieri, partea întâia, Istoria bisericească. Martirii din Palestina, col. Părinți și Scriitori bisericești, vol.
XIII, traducere, studiu, note și comentarii de T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1987, p. 347-348).

7
edictul semnat de Galerius, dar și o deosebire. Constantin și Licinius au lărgit sfera de acțiune.
Altă caracteristică a Edictum Mediolanense constă în cererea imperativă de a se restitui
bunurile confiscate de la biserica creștină. Se impunea redarea bunurilor în primul rând instituției,
nu atât persoanelor. La această acțiune urmau să participe și magistrații, deci era o implicare directă
a statului.
Aici este o deosebire față de edictul lui Galerius, unde nu se pomenește de restituirea
bunurilor confiscate de la creștini. În Edictum Mediolanense se arată că exista o înțelegere
superioară a situației sociale. Deși bisericile creștine erau puțin numeroase 49, de mici dimensiuni50,
ele trebuiau reînzestrate, pentru a nu provoca revolte ale creștinilor, impresionanți prin solidaritate,
într-ajutorare și devoțiune unul față de celălalt.
Biserica creștină a primit înapoi și sclavii care erau proprietatea ei. În conformitate cu
învățătura creștină, i-a eliberat, declarându-i egali cu oamenii liberi. Mai mult, Biserica a trecut la
căsătorirea sclavilor. În acest mod a întemeiat familii pentru foștii sclavi. A fost o situație nouă.
Sclavii, prin prevederile codului civil roman, nu aveau dreptul la familie, căci erau proprietatea
deplină a stăpânilor, conform jus utendi et abutendi. Dar prin această acțiune, biserica creștină a
răsturnat unul din principiile dreptului civil roman. În acest mod se crea o nouă perspectivă
dreptului canonic.
Prin caracterele generale ale Edictum Mediolanense, expuse succint, sper să fi relevat
importanța actului. El a deschis o nouă perspectivă în viața tuturor oamenilor și, în special, a
creștinilor. Aceștia din urmă deveneau egali cu toți ceilalți locuitori ai Imperiului, mai ales că în fața
lui Dumnezeu ei aveau aceleași drepturi, atât la naștere, cât și la judecata de apoi.
Edictum Mediolanense a fost și rămâne un act fundamental pentru dezvoltarea istoriei
omenirii care, de la el înainte, a cunoscut un nou drum, cel al creștinismului. Este calea pe care a
mers cea mai mare parte a locuitorilor pământului, ieșind din profunda criză a minții și a sufletului
în care se găsea Imperiul Roman.
În mod explicit, Edictul, prin prevederile sale, a avut o influență deosebită și asupra
zonelor de margine ale Imperiului, sau a acelora unde se exercita influența directă a lumii romane. A
fost și cazul locuitorilor din fosta provincie romană Dacia. Și populația băștinașă de aici, romanizată
în totalitate, îmbrățișase în bună măsură noua religie și, ca atare, a privit prevederile Edictului ca pe
o binefacere. A fost această situație, mai ales că în timpul imperatorului Constantin cel Mare puterea
romană s-a impus din nou asupra unei mari părți a teritoriului fostei provincii Dacia și nu numai 51.
Acest ultim exemplu accentuează caracterul de universalitate al Edictului și impunerea rapidă a
creștinismului.

Cuvinte cheie: creștinism, toleranță religioasă, 311, Galerius, Edictul din Milan,
Constantin cel Mare, Licinius, Lactantius, Eusebiu din Cezareea.

49 Cf. Joseph McCabe, The Story of Religious Controversy, ed.cit., p. 280-282. Autorul arată că se pare că la Roma, în
jurul anului 313 p.Chr., erau în ființă 2 biserici creștine.
50 Ibidem.
51 În acest sens, al revenirii autorități imperiale romane în fosta Dacia pledează descoperirile arheologice, cum sunt
„valul lui Traian”, părți ale valurilor din Dobrogea, castrele din Dobrogea (Capidava, Dinogeția), descoperirile din
Transilvania de la Alba-Iulia, de la Biertan etc.

8
CARACTÉRISTIQUES DE L'ACTE IMPÉRIAL DE 313:
L'ÉDIT DE MILAN

RÉSUMÉ

Radu Ștefan Vergatti

L’Edictum Mediolanense a 17 siècles d’existence. Il s’agit d’un document fondamental


pour le christianisme, comme pour l’évolution du monde. Et, conformément à mes recherches, ce ne
fut pas un document isolé, faisant partie d’un mouvement général qui voulait imposer la
reconnaissance de la victoire du christianisme et des chrétiens dans la lutte contre le paganisme,
jusqu’alors la religion officielle de l’Empire Romain. Un des premiers pas dans cette direction a été
fait par l’Auguste Galère. Le 30 avril 311, à Nicomédie, il rend public un édit qui conférait aux
Chrétiens le droit de pratiquer leur religion. Il annonce qu’il signera ce nouvel édit, sans que l’on
sache exactement son contenu. C’est une intention qu’il annonçait. Ce fut l’événement qui a permis
à des auteurs enthousiastes, mais ignorant la situation exacte, comme Al. Madgearu, d’affirmer que
l’Auguste Galère voulait rendre ses propriétés à l’Église chrétienne. L’édit de Galère n’a été connu
que sur une aire limitée, à Nicomédie et à Sardonique, et n’a pas été appliqué. Dans un contexte
inquiétant - l’instabilité qui continuait de menacer l’Empire -, Constantin le Grand devenu le seul
Auguste de la partie occidentale de l’Empire après la victoire de Pont Milvius (le 28 octobre 312)
rencontre Licinius, l’Auguste de la partie orientale de l’Empire au mois de décembre 312 ou février
313, à Milan. C’est là que fut débattu et élaboré l’Edictum Mediolanense. On connaît le document
grâce à l’ouvrage De mortibus persecutorm de Lactance, rédigé en latin, la langue officielle de
l’Empire, et à Historia Ecclesiastica d’Eusèbe de Césarée, une traduction grecque différente de la
première version. L’Édit de Milan était adressé à tous les habitants de l’Empire ; on demandait
impérativement aux magistrats de le rendre public. Les deux auteurs de l’Edictum Mediolanense,
Constantin le Grand et Licinius, ont accordé à chaque habitant de l’Empire le droit de choisir sa
religion. On précisait aussi que les Chrétiens ne pouvaient plus être persécutés. Par cet édit on
disposait la restitution des biens confisqués à l’Église des Chrétiens. Mais cette restitution se faisait
au profit des institutions ecclésiastiques et non des personnes privées. C’est une disposition très
importante, vu que, en conformité avec les lois civiles romaines, le droit de propriété implique aussi
bien le jus utendi que le jus abutendi. Par conséquent, on a pu libérer les esclaves, car
conformément aux lois divines tous les hommes sont égaux. Mieux encore, l’Église a pu les marier,
leur donnant le droit à une famille. C’était quelque chose d’inédit, vu que dans le droit civil romain
les esclaves et leurs enfants, fruits d’un concubinage, étaient la propriété de leurs maîtres. L’ancien
code civil romain était de la sorte contourné, ce qui créait les prémisses d’un code canon.
Voilà quelques particularités générales immédiates, d’une grande importance, de
l’Edictum Mediolanense que j’ai voulu signaler, mais le débat peut continuer à une autre occasion.