Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838,[1][2] Pitaru, România – d.

21 iulie 1907,[1][2] Câmpina,

România) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și
Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care,
în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile
spiritualității românești.

La vârsta de doar zece ani, Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton
Chladek pentru o perioadă de doi ani. Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către
maestrul său și a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și
suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după
terminarea uceniciei de atelier. Aceeași manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură
târzie în care artistul a ajuns la perfecțiuni ale genului. El a folosit în toate acestea stilul retoric și
primitiv al primilor pictori de șevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care
era promovat de noile școli de pictură bisericească care apăruseră în Țara Românească.

Realizările din domeniul picturii religioase sunt: icoanele și prăznicarele de la biserica din
Băicoi, icoanele de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la biserica Alexa din
București, picturile murale de la Mănăstirea Zamfira, picturile de la Mănăstirea Agapia și de la
biserica din Puchenii Mari. Grigorescu a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a
clasicismului în iconografia tradițională, urmând drumul înaintașilor săi în această direcție.
Practic, până la vârsta de douăzeci de ani, el l-a depășit pe Anton Chladek, Gheorghe Tattarescu
sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale
secolului al XIX-lea în România. Cele mai reprezentative lucrări care au rămas din prima
perioadă de creație a artistului sunt icoana de la biserica Alexa, icoana realizată pentru
catapeteasma de la Căldărușani intitulată Isus și femeia Samarineană, cele opt icoane împărătești
de la Zamfira, Epitaful și praporul de la Zamfira și picturile murale de la Agapia.

Ca urmare a activității sale de la Agapia, Nicolae Grigorescu a fost remarcat de către politicianul
Mihail Kogălniceanu. Astfel, a beneficiat de o bursă de studii pentru cinci ani de zile la Paris
începând din toamna anului 1861. După analizele controversate ale biografilor săi, s-a înscris la
École nationale supérieure des beaux-arts. Într-o epocă de plină efervenscență în căutarea unor
noi căi de primenire a expresiei, artistul s-a alăturat pictorilor de la Barbizon și a urmat calea
realismului și mai apoi a impresionismului. Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras
decât de orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare a
lui Jean-François Millet, Gustave Courbet și a lui Théodore Rousseau, promotori ai realismului
care s-au stabilit chiar aici. Emblematici pentru această perioadă efervescentă a Barbizonului au
mai fost și pictorii precursori ai impresionismului Jean-Baptiste Camille Corot și Charles-
François Daubigny ca și mulți alții care au făcut celebră Școala de la Barbizon.
A participat la Războiul de Independență (1877-1878) împreună cu Sava Henția, Carol Popp de
Szathmári și G.D. Mirea. A însoțit armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la
fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, care au stat la baza unor mari
compoziții.

Din 1879 până în 1890, a lucrat îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său
din Paris. Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii
1891 și 1904. Din anul 1890, s-a stabilit la Câmpina și s-a dedicat cu preponderență subiectelor
rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, a pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri
prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899, a devenit membru de onoare
al Academiei Române.

A participat la Războiul de Independență (1877-1878) împreună cu Sava Henția, Carol Popp de

Szathmári și G.D. Mirea. A însoțit armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la
fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, care au stat la baza unor mari
compoziții.

Din 1879 până în 1890, a lucrat îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său
din Paris. Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii
1891 și 1904. Din anul 1890, s-a stabilit la Câmpina și s-a dedicat cu preponderență subiectelor
rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, a pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri
prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899, a devenit membru de onoare
al Academiei Române.
Corneliu Baba (n. 18 noiembrie 1906, Craiova - d. 28 decembrie 1997, București) a fost un
pictor român, cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar și pentru alte tipuri de tablouri și
ilustrații de cărți.

Prin originalitatea, măiestria și realismul ei profund, arta lui Corneliu Baba și-a câștigat o mare
prețuire în țară și peste hotare.

A studiat pentru scurtă vreme (1926) la Școala Națională de Arte Frumoase din București, dar nu
a obținut nici o diplomă. Prima expoziție publică a sa a avut loc în 1934 la Băile Herculane. Anul
următor și-a continuat studiile cu ajutorul lui Nicolae Tonitza în Iași, primind o diplomă în Arte
Frumoase în 1938 la Iași, unde a fost numit asistent al departamentului de pictură în 1939 și apoi
profesor de pictură în 1946.

Puțin după debutul său oficial la Salonul de Artă din București cu o pictură numită Jucătorul de
șah, a fost arestat și închis pentru scurtă vreme la închisoarea Galata din Iași. Anul următor a fost
suspendat fără explicații din postul său de la facultate și mutat de la Iași la București.

Deși a avut o relație nu prea ușoară cu autoritățile comuniste, care îl denunțau ca fiind formalist,
Baba a reușit să se impună ca un ilustrator și artist. Pe distanța unui deceniu (1940-1950), într-un
moment când își căuta propriul drum, artistul era confruntat cu fenomenul de înghețare a
limbajului în formele neoacademice, convenționale. A avut o scurtă perioadă în care a pictat în
stilul realismului socialist, oțelari și tablouri cu țărani, dar și-a revenit repede. Baba depășește
contradicția simplificatoare a acestui climat. Soluția sa se bazează pe apelul la valorile marii
tradiții a picturii, numit de obicei spațiu al clasicității. Se refugiază în tablourile cu țărani și
pictează foarte multe scene din timpul răscoalei din 1907. Pictorul redescoperă chipul și
universul țăranului român, conferindu-le simbolul permanenței , din această epocă datează
pânzele Întoarcerea de la sapă, 1943; Țărani, 1953; Odihnă pe câmp, 1954; Oameni odihnindu-
se. În 1955 i-a fost permisă o plecare în Rusia (pe atunci Uniunea Sovietică) și apoi a câștigat o
medalie de aur la o expoziție internațională la Varșovia. În 1956, Baba a însoțit Jucătorul de șah
și alte două picturi la o expoziție din Veneția, apoi a călătorit împreună cu tablourile la expoziții
din Moscova, Leningrad și Praga. A desenat ilustrații pentru romanul cu țărani al lui Mihail
Sadoveanu, Mitrea Cocor.

Aproape toate operele lui Corneliu Baba au rămas în România, abia dacă există vreun muzeu mai
important din țară care să nu aibă măcar o operă de-a sa. Una dintre puținele opere din afara
României este tabloul impresionist numit Spaima, aflat la Muzeul Szepmuveszeti din Budapesta.
Printre cele mai importate opere sunt o serie de portrete care au determinat criticii să-l compare
cu Francisco Goya. Printre acestea sunt portretul din 1952 al lui Mihail Sadoveanu (aflat la
Muzeul de Artă Timișoara) și portretul din 1957 al lui Krikor Z. Zambaccian (la Muzeul
Zambaccian, tot în București). Aceasta artă a jocului de lumini, inspirată de la Rembrandt este
preponderentă în tablourile care prezintă portretele altor personalitați cum ar fi Lucia Sturdza-
Bulandra, George Enescu, Tudor Arghezi, Ion Irimescu(aflat la Muzeul de Artă "Ion Irimescu",
mun. Fălticeni, județul Suceava). În portretele sale a acordat o atenție deosebită mâinilor, ca
element cheie în caracterizarea personalității umane, exact ca Rembrandt și marii portretiști din
școala olandeză. Corneliu Baba este cel mai mare portretist român. Își pregătea portretele, pe
urmele maestrului său Rembrandt, printr-un număr uriaș de schițe ale mâinilor sau ochilor.
Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886[1], Bârlad - d. 26 februarie 1940, București) a fost un pictor și
grafician român, interpret al "tristețelor luxuriant colorate" și al unor sincere simțăminte de revoltă
mocnită și îndelung resemnată.

S-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai
Toniță. Frecventează școala primară de băieți nr.2 și urmează Gimnaziul real "Manolache K.
Epureanu" din Bârlad. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala națională de
Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare (dar
nu va putea să își ia diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a
studenților),[2] iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu cu care va lega o lungă
prietenie[3].

În 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București,
condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanța următoare rămâne în țară, unde, împreună cu
alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești.

În 1908[4] pleacă în Germania, la München, unde este admis la Königlich Bayerischen

Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente
Academia de Arte Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la
Kunstverein, trimite caricaturi la revista Furnica și articolul "Importanța criticii de artă" la revista
Arta română din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. Părăsește Germania, fără să-și fi
terminat studiile, și călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne
pentru doi ani la Paris.

La Paris frecventează atelierul lui Pierre Laprade[5] și face studii după pictori celebri. Influența
preocupărilor din epocă nu întârzie să-și pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calitățile
de colorist și prospețimea senzațiilor îl fac să găsească repede drumul spre originalitate.
Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniștilor și, nu mai puțin, modul decorativ
de a gândi, compoziția și fastul stilului Belle Époque îi vor determina hotărâtor opțiunile estetice.
Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse.
Echilibrul, hedonismul - acea bucurie nereținută în fața fermecătoarelor aparențe ale realității -
senzualitatea temperată, se traduc deja în aceste opere de început, pline de strălucirea luminii,
exaltarea tonurilor și sudura perfectă dintre formă și culoare.

În 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde predă un timp ca
suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziția Tinerimii artistice. În 1912 termină
cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de "pictor bisericesc".
Va zugrăvi bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele. Se căsătorește în 1913 cu
Ecaterina Climescu și va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță la pictură
câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul Iașul.[6] În 1916 expune la București 94 de picturi și
desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de
la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria. După război se
stabilește la București, unde - alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți - colaborează
la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice. În perioada 1921-1924 locuiește
la Vălenii de Munte. Devine redactor la revista Artele Frumoase. În 1922 călătorește în
Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care se va împrieteni și va
purta o vastă corespondență. În 1924 expune la Bienala din Veneția iar un an mai târziu se
retrage din asociația "Arta Română" și - împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan
Dimitrescu - întemeiază "Grupul celor patru".

În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziții ale "Grupului celor patru". Tonitza, între
timp considerat "cel mai de seamă" pictor român în viață, expune și în străinătate: Barcelona
(1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de
Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu iar în 1937 devine
rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea,
realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic. În 1939 se îmbolnăvește grav și la 26
februarie 1940 se stinge din viață[7]. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la "Salonul
Oficial" și la expoziția din cadrul "Lunii Bucureștilor".

O privire retrospectivă asupra operei lui Tonitza ne revelează în prima perioadă o pictură
academistă purtând pecetea școlii müncheneze, și, drept corolar, un interes major pentru desen,
în detrimentul picturii. În scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-și însuși viziunea
impresionistă, dar preferința lui pentru exprimarea grafică îi va îndrepta atenția spre creațiile lui
Daumier. Revirimentul cromatic, pe care fruntașii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a
fost declanșat de Ștefan Luchian, fără ca acest fapt sa-l facă pe Tonița să rămână la o treaptă
inferioară, deși el și-a descoperit multe afinități cu pictorul "Anemonelor". După această
perioadă, tablourile realizate între 1930 și 1935 își cuceresc deplina autonomie artistică,
eliberându-se de orice influențe. Grafica, plină de maliție și deseori de dramatism - a colaborat la
numeroase reviste culturale și sociale ale vremii: "Rampa", "Flacăra", "Clopotul", "Hiena" etc. -
sunt mărturii ale participării intense la viața epocii.

Pictura rămâne, dincolo de frământările cotidiene, de angajarea în evenimentele contemporane,

senină, vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă înțeleasă ca
expresie a permanenței valorilor spirituale. Această viziune autonomă se conturează în portretele
de copii. "Ochii lui Tonitza", ochii copiilor pictați de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică
inocență, cu o amară melancolie și candoare. Ochii aceștia mari, rotunzi și expresivi sunt
inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie în arta plastică românească.

De la sobra muzicalitate picturală de o rafinată împletire de poezie și realitate, Tonitza trece în

ultimii ani ai vieții la o manieră cu reminiscențe orientale, datorită fără îndoială farmecului
peisajului dobrogean. Este perioada premergătoare așa-numitei faze japoneze, caracterizată
printr-un decorativism excesiv și printr-o simplificare a paletei dusă aproape până la
monocromie.
Octav Băncilă (n. 4 februarie 1872, Botoșani, România – d. 3 aprilie 1944, București, România)
a fost un pictor realist român. Datorită influențelor pe care le-a avut din copilărie din partea lui
Ion Nădejde, Sofia Nădejde (sora sa) și a lui Nicolae Beldiceanu care au înființat revista
Contemporanul, principiile care l-au călăuzit în viață precum și întreaga carieră plastică a lui
Octav Băncilă au fost tributare ideilor socialiste, fapt pentru care a fost și un fervent activist
politic de stânga. Ca urmare, a înființat în anul 1919 împreună cu Constantin Ion Parhon și cu
Paul Bujor Partidul Muncitor, care a avut o viață scurtă, deoarece a fuzionat în scurt timp de la
înființare cu Partidul Țărănesc. Cu toate că la sfârșitul vieții a fost un simpatizant al ideilor
comuniste, el nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist Român.

Octav Băncilă a făcut studiile la Școala de Arte Frumoase din Iași și i-a avut ca profesori pe
Gheorghe Panaiteanu-Bardasare și Constantin Stahi. A urmat în perioada 1893-1898, Academia
de Arte Frumoase din München care era în acea perioadă condusă de Nikolaos Gyzis și a fost
influențat de Fritz von Uhde, Fritz Mackensen, Leopold Graf von Kalckreuth, Heinrich von
Zügel și mai ales de Franz von Lenbach.

Octav Băncilă a lăsat posterității o operă caracterizată de un realism critic foarte puternic, artistul
fiind cunoscut ca un deschizător de drumuri și ca Pictorul răscoalelor de la 1907. Atașat celor
mulți și exploatați, pictorul a avut patru mari tematici cu care a făcut epocă în pictura
românească. Acestea au fost: tematica proletariatului, tematica țărănească, tematica evreiască și
tematica țigănească. La toate acestea se mai adaugă tematica militară, Octav Băncilă fiind unul
dintre primii artiști plastici români care au criticat prin opera lor, starea materială precară a
armatei române la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În întreaga sa viață, Băncilă a rămas critic la toate evoluțiile politice și sociale din România. A
susținut acțiunile muncitorești din Lupeni, Valea Jiului și a folosit arta pentru a ataca tendințele
antisemite din societatea românească. Începând din anul 1905, tematica proletariatului a făcut
parte integrantă din creația artistului, primele lucrări Muncitorul și Muncitor în repaus fiind unele
dintre cele mai bune din întreaga sa carieră.

Picturile cu tematica socială din viața țărănimii din România a fost începută de către Ștefan
Luchian în anul 1905 când a realizat celebrul tablou La împărțirea porumbului. Octav Băncilă a
avut meritul de a fi pictorul care a ilustrat Răscoala țărănească din 1907. Relativ, puținele
reprezentări plastice înfăptuite în imediata apropiere a anului 1907, au dus iremediabil la
schimbarea iconografiei țăranului existentă până atunci. Ca urmare, au existat artiști ca Ștefan
Luchian, Abgar Baltazar, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato,
Ștefan Dimitrescu, Ary Murnu și mulți alți adepți ai curentelor tradiționaliste care au apărut după
anul 1920, a căror atenție a fost îndreptată către lucrările dramatice realizate în jurul anului 1907.
Acest lucru s-a întâmplat cu toate că ei se revendicau din pictura lui Nicolae Grigorescu.
Ulterior, momentul 1907 s-a constituit într-o puternică sursă de inspirație pentru curentul
realismului socialist, în care, artiștii au avut o abordare de manieră eclectică și rezultatul obținut
a fost un melanj între duritatea realistă a lui Băncilă și idilicul reprezentării lui Nicolae
Grigorescu.

Majoritatea picturilor care fac obiectul tematicii țărănești, înfățișează felurite aspecte ale muncii
pe ogoare. A pictat sute de pânze în care apar ciobani cu oile prin luminișurile pădurilor sau pe
câmp, țărani secerând și culegând recolta, țărani care ară și seamănă țarina, țărani cu căruțe
cărând lemne și vreascuri din pădure. Apar de asemenea femei care spală rufe, care torc fuioare,
femei care aduc apă sau aruncă năvodul în râu. Multe din picturile lui Băncilă zugrăvesc prânzul
sau cina sărăcăcioasă pe care doar țăranul și-o putea permite. Artistul și-a surprins personajele în
cele mai importante și permanente îndeletniciri și destul de des în ipostaze melancolice sau de
odihnă. El nu a căutat idilicul vieții la țară ca predecesorii săi. Realismul muncii, a luptei cu
greutățile vieții și cu exploatarea care era în acele timpuri o obișnuință, a făcut ca tablourile lui
Băncilă să rămână posterității ca documente vii ale condițiilor în care și-a dus traiul țărănimea
din România.

În toată opera creată cu tematică evreiască, Octav Băncilă a deosebit clasele sociale și a
evidențiat antagonismul dintre ele. A înfățișat viața evreilor săraci din Iași, a dezvăluit suferințele
caracteristice ființelor exploatate, a criticat pe zarafii bogați și pe cămătari și a redat cauzele care
au determinat valul de emigrări de la începutul secolului al XX-lea. Fasciștii și antisemiții epocii
de atunci și-au exprimat ostilitatea contra lui Octav Băncilă, acesta fiind detestat atât de bogătașii
evrei cât și de cei creștini. Artistul a avut popularitate în rândul celor umili deoarece omenia lui
s-a revărsat deopotrivă asupra celor asupriți indiferent de cultură, naționalitate sau religie.

Un loc important în opera lui Octav Băncilă îl reprezintă picturile care au ca izvor de inspirație
viața țiganilor, cu predilecție a țiganilor nomazi. Pictorul a realizat peste o sută de lucrări în care
a evocat căruțele cu nomazi care străbat depărtările pe sub cerurile albăstrii sau vineții ca petunia
ori stânjenelul. Așa se remarcă tablourile intitulate Caravana, Căruțe cu nomazi, Spre
necunoscut, Nomazii, etc. Toate compozițiile care au ca tematică viața țiganilor au în ele ceva
trist, dar melodios. Sunt ca niște cântece de inimă albastră, întregul colorit are dominată albastră
cu întrepătrunderi de roșuri închise și movuri care-și susură aleanul. Această pribegie care se
dezvăluie privitorului, face să se înțeleagă simpatia pictorului pentru oamenii care sunt nevoiți
să-și câștige traiul din îndeletnicirile mărunte.

Prin tematica militară, Octav Băncilă a înfățișat în opera sa ostilitatea țărănimii față de serviciul
militar precum și față de viața de cazarmă cu toate neajunsurile și greutățile ei. Astfel, în anul
1898, Băncilă a pictat celebrul tablou intitulat Recrutul, care a fost începutul criticii sale
împotriva modului în care era organizată și condusă armata română. În plus față de tematicile
care l-au consacrat în arta plastică românească, Octav Băncilă a creat numeroase portrete, naturi
statice, tablouri cu flori și peisaje, toate aceste făcând deliciul caselor de licitații contemporane.