1

Clasificarea și operațționalizarea obiectivelor didactice.

Obiective proprii diferitelor discipline socio-umane și competențțele generate de
acestea

Procesul instructiv-educativ este prin esența sa unul orientat teleologic. În măsura

în care se vorbește despre educație, se vorbește despre urmărirea intenționată a unui scop.
Acest lucru este făcut manifest de însuși termenul de educație care, prin etimologia sa,
trimite, pe de o parte, la latinescu “​educo-educare​” = “a alimenta”, “a îngriji”, “a crește”
(plante și animale) și, pe de alta, la “​educo-educere​” = “a duce”, “a conduce”, “a scoate”.
În teoria modernă a educației scopul care orientează și, totodată, imprimă sensul
procesului educativ ia forma ​idealului educațional formulat pe baza unei politici
educaționale care prescrie “tipul ideal” de om ce se dorește creat prin educație în
conformitate cu cerințele/valorile sociale, politice, economice, ideologice, filosofice
existente în societate la un moment dat. În practica didactică efectivă, idealul educațional
se concretizează în forma ​obiectivelor educaționale ​care, în termeni generali, trebuie
înțelese ca pași efectivi de urmat în atingerea sa.
Începând cu teoria behavioristă a educației obiectivele educaționale se definesc în
funcție de comportamente de format la educați. Pentru B. S. Bloom, Robert Gagne,
Robert Mager un obiectiv este totdeauna relativ la comportamentul observabil, măsurabil,
cuantificabil pe care trebuie să-l dobândească elevul la finalul unei unități de învățare.
I. În funcție de vectori care reglează procesul instructiv-educativ obiectivele
educaționale iau diverse forme în procesul de învățământ. Din punctul de
vedere al laturii personalității vizate obiectivele pot fi:
1. obiective cognitive​ – se referă la transmiterea și însușirea de cunoștințe;
2. obiective afective​ – convingeri, atitudini, sentimente;
3. obiective psihomotorii ​– conduite și operații manuale.
II. În funcție de nivelul de generalitate la care sunt formulate obiectivele sunt:
1. generale – vizează o întreagă arie curiculară sau un ciclu al educației;
2. medii – o disciplină;
2

3. particulare – vizează performanțele efective de obținut prin predarea

materiei de studiu.
III. În funcție de timpul în care se urmărește atingerea lor:
1. obiective pe termen lung
2. mediu
3. scurt
Așa cum idealul educațional nu există decât prin intermediul obiectivelor
educaționale care îl concretizează și îi dau un conținut substanțial, tot așa obiectivele nu
există decât în măsura în care ele sunt concretizate în actul didactic prin reformulatea lor
ca obiective operaționale.
În operaționalizarea obiectivelor cadrul didactic este totdeauna orientat de o suită
de întrebări:
1. Cine va produce comportamentul dorit?
2. Ce comportament observabil va arăta că obiectivul a fost atins?
3. Care este produsul sau performanța obținută?
4. În ce condiții va avea loc comportamentul preconizat?
5. În temeiul căror criterii putem trage concluzia că acel comprtament vizat este
satisfăcător?
În vederea operaționalizării obiectivelor, pentru a răspunde la aceste înrebări
cadrul didactic trebuie să aibă în vedere următoarele exigențe:
1. obiectivul vizează comportamentul elevului nu al profesorului;
2. obiectivul trebuie să fie principial realizabil, adică să corespundă
particularităților de vârstă, experiențelor și achizițiilor elevilor;
3. obiectivul descrie comportamente observabile și nu procese psihice interne;
4. obiectivul trebuie să desemneze un rezultat imediat al învățării;
5. obiectivul trebuie să precizeze atât condițiile realizării cât și criteriul
performanței.
6. să fie formulate în verbe de acțiune: a recunoaște, a identifica, a defini, etc.;
7. să vizeze o singură operație și nu un complex de operații;
3

8. să fie unice, congruente logic și valide axiologic.

Definirea behavioristă a obiectivelor educaționale în termeni de ​comportamente
observabile, măsurabile și cuantificabile nu este lipsită de dificultăți atât la nivel teoretic
cât și la nivel practic, în ceea ce privește posibilitatea de operaționalizare a lor. În primul
rând, există conținuturi care nu pot fi traduse în comportamente și, totodată, există
comportamente care nu sunt direct observabile și măsurabile de către cadrul didactic. În
al doilea rând, așa cum ne arată Robert Ebel, există teme și lecții prin predarea cărora nu
se urmărește formartea de comprtamente observabile, căci acest lucru ar duce la
conformism și îngrădirea creativității. Iar în al treilea rând, după cum arată Elliot Eisher,
în predarea disciplinelor socio-umane se urmăresc comportamente complexe care nu pot
fi prevăzute. Ceea ce se urmărește efectiv prin predarea acestor discipline este pur I
somplu formarea personalității pe baza unor criterii științifice, moral-civice umaniste.
Și datorită acestor dificultăți – dar nu numai lor – teoria modernă a curriculumului
și ​Noul curriculum național din 1998 distinge obiectivele educaționale ca obiective cadru
și obiective de referință și le definește mai degrabă în termeni de abilități și competențe și
nu de comportamente. Obiectivele cadrul sunt urmărite pe parcursul mai multor ani de
studiu și se referă la competențele urmărite prin studierea unei arii curriculare sau modul
de discipline. Obiectivele de referință sunt urmărite pe parcursul unui singur an de studiu
și se referă la competențele urmărite prin studierea unei singure discipline.
În oglindă cu această distincție a obiectivelor educaționale, teoria modernă a
educației distinge între două tipuri de competențe de care aceste obiective sunt legate:
1. competențe generale corespondente obiectivelor generale;
2. competențe specifice corespondente obiectivelor de referință.
Obiectivele urmărite în predarea științelor umane pot fi clasificate în câteva
categorii:
1. Obiective cognitive​ – însușirea cunoștințelor specifice disciplinei.
2. Obiective cognitiv-formative​:
i. dezvoltarea capacităților de cunoaștere (atenție, memorie, gândire
creativă, critică, reflexivă, etc.);
4

ii. utilizarea corectă a informației factuale și capacitatea de a lucra cu ea;

iii. autonomizarea propriului demers cognitiv;
iv. formarea concepției despre lume.
3. Obiective afective (atitudinale):
i. formarea convingerilor și sentimentelor morale;
ii. formarea și exprimarea părerilor personale;
iii. aprecierea și valorizarea diferitelor moduri de gândire și acțiune;
iv. reflecție critică asupra prejudecăților proprii și a altora.
4. Obiective acționale:
i. dezvoltarea deprinderilor intelectuale;
ii. capacitatea de a realiza aplicații;
iii. dezvoltarea competenței de comunicare;
iv. dezvoltarea competențelor de participare la viața socială.
Competențele urmărite prin predarea disciplinelor socio-umane sunt:
1. Cunoașterea și înțelegerea principalelor dimensiuni ale reflecției asupra
omului și societății.
2. Competențe de obținere a cunoștințelor:
i. însușirea conceptelor disciplinelor socio-umane;
ii. identificarea și înțelegerea unor fapte, fenomene, procese, etc.;
iii. abilități de informare;
iv. stil de muncă investigativ.
3. Competențe de prelucrare a cunoștințelor:
i. capacități de analiză, sinteză, comparare, clasificare, etc.;
ii. efectuarea de raționamente corecte;
iii. elaborarea de strategii de rezolvare de probleme.
4. Competențe de utilizarea a informației
i. gândire asociativă;
ii. gândire productivă;
iii. capacități de aplicare a cunoștințelor.
5