CONTRA PROGRESULUI

ESTEVE SOLER

Traducerea din limba spaniolă: Luminiţa Voina-Răuţ

(7 piese burleşti)

1
„Sunt sătul de simetrie.”

Luis Buñuel

Fantasma libertăţii

2
1.

Un living cu o masă.Un cuplu de vârstă medie mănâncă, în timp ce se uită la televizor.

BĂRBATUL: Niciodată nu dau nimic bun la televizor.

Pauză.

FEMEIA: Da, da...

BĂRBATUL: Nimic bun.

BĂRBATUL schimbă canalul, folosind telecomanda, în timp ce FEMEIA nu-i aruncă

nici o privire.

FEMEIA: Aşa e...

BĂRBATUL: Înainte era bine să ai televizor, nu erau atâtea canale, dar tot era bine,

acum parcă...

Deodată, unul dintre canale se blochează. Pe ecran apar imagini din Lumea a Treia,

mai ales cu copii înfometaţi.Imaginea se opreşte, încetul cu încetul.

BĂRBATUL:... am impresia că imaginile, cred că ele...

BĂRBATUL încearcă tot mai neliniştit să schimbe canalul.

BĂRBATUL: Asta-i tot ce ne mai lipsea!

Se ridică şi începe să lovească televizorul cu pumnii. FEMEIA nici nu se clinteşte din

loc.

BĂRBATUL: Televizor blestemat!

3
Se aşază din nou şi verifică dacă bateriile telecomenzii sunt cumva expirate. În tot

acest timp, unul dintre copiii de pe ecran apare de sub masă şi se aşază lângă el, în

faţa televizorului. BĂRBATUL o atinge uşor pe femeie, dar aceasta nici nu-l bagă în

seamă. El insistă. Ea îşi priveşte bărbatul, care-i arată copilul, pe care-l observă şi ea

în sfârşit, perplexă. BĂRBATUL ia încet telecomanda, se uită cu atenţie pe ce buton

trebuie să apese şi întreaptă telecomanda spre copil. Încearcă de câteva ori să

schimbe canalul, dar nu reuşeşte. FEMEIA îi smulge telecomanda din mână şi

încearcă şi ea să schimbe canalul, dar fără succes. Se privesc unul pe celălalt

stupefiaţi.

FEMEIA: Poate or fi bateriile de vină.

BĂRBATUL: Crezi?

FEMEIA se ridică fără să slăbească copilul din ochi şi caută alte baterii.

FEMEIA: N-am mai schimbat de mult bateriile.

BĂRBATUL: Eu nu cred că-i din cauza bateriilor.

FEMEIA: Nu? De ce?

BĂRBATUL: Nu ştiu, aşa mi se pare.

FEMEIA îi aduce baterii noi. BĂRBATUL pune bateriile noi, fără să-şi dezlipească

privirea de pe copil. Îndreaptă iarăşi atent telecomanda spre faţa copilului, încercând

să scape de el.

BĂRBATUL: Poate e unul dintre programele alea care se plătesc.

FEMEIA: Ce program?

BĂRBATUL: Unul de pe satelit.

FEMEIA: Noi n-avem satelit.

BĂRBATUL: Da, aşa-i, n-avem.

Scurtă pauză.

4
BĂRBATUL: Uneori fac promoţii şi poţi vedea gratis anumite canale...

FEMEIA: Nu, nu-i asta.

BĂRBATUL: Bineînţeles că nu.

Scurtă pauză.

FEMEIA: Ştiu ce trebuie să facem.

FEMEIA se apropie puţin de copil.

BĂRBATUL: Ce-i?

FEMEIA: Cheamă depanatorul.

BĂRBATUL: Care depanator?

FEMEIA: Pe cel care repară televizoare.

BĂRBATUL caută telefonul mobil.

BĂRBATUL: Unde e mobilul?

FEMEIA: L-am lăsat pe noptieră.

BĂRBATUL găseşte mobilul şi se pregăteşte să sune, dar FEMEIA se apropie de el.

FEMEIA: Noi nu suntem rasişti.

BĂRBATUL: Nu.

FEMEIA: Dar trebuie să facem ceva, nu-i aşa?

BĂRBATUL: Da.

BĂRBATUL sună pe telefonul mobil şi se pregăteşte să vorbească.

BĂRBATUL: Bună ziua? Sunteţi de la cablu? Da, bună ziua, avem o problemă cu...

cu televizorul.

BĂRBATUL vorbeşte la telefon, în timp ce FEMEIA se apropie de copil cu precauţie,

teamă şi curiozitate.

BĂRBATUL: Da. Ce anume? Păi... Da, da, are imagine, se vede, dar... Nu ştiu, puteţi

veni până aici să vedeţi despre ce e vorba? Da, vrem să mai vedem şi alte canale. Nu

5
c-am fi noi rasişti, înţelegeţi? Mă rog, n-are nici o legătură, dar.. dar... Da, de acord.

Da. Vă mulţumesc. Mulţumesc mult.

FEMEIA: Ce zice?

BĂRBATUL: Zice c-o să vină mâine.

FEMEIA: Mâine?

BĂRBATUL: Da.

FEMEIA: Şi ce-o să facem noi până mâine... Fără televizor...?

BĂRBATUL: Nu ştiu, am putea juca cărţi sau...

FEMEIA: Să jucăm cărţi?

BĂRBATUL: Da.

FEMEIA: Dar mie nu-mi place să joc cărţi!

BĂRBATUL: Bine, bine, foarte bine.

FEMEIA: Ştii prea bine că mie nu-mi place să joc cărţi!

BĂRBATUL: Scuză-mă, iartă-mă... Şi ce-ai vrea să facem atunci...?

FEMEIA: Nu ştiu, ai putea încerca să...

BĂRBATUL: Ce?

FEMEIA: Să stingi televizorul!

BĂRBATUL: Să sting televizorul?

Îl privesc amândoi pe copil.

BĂRBATUL: Şi cum se stinge... televizorul?

FEMEIA: Nu ştiu, doar tu singur... Tu singur stingi televizorul în fiecare zi înainte de

culcare, nu-i aşa?

BĂRBATUL: Da, dar azi nu-i acelaşi lucru.

FEMEIA: Nu ştiu, e treaba ta.

BĂRBATUL îl priveşte pe copil.

6
BĂRBATUL: Eu nu mă pricep la televizoare.

FEMEIA: Dar tu l-ai aprins mai devreme. Aşa cum l-ai aprins, aşa o să-l şi stingi!

BĂRBATUL: Nu prea ştiu cum s-o fac.

FEMEIA: Eu una nu mă duc la culcare până nu stingi televizorul!

Scurtă pauză.

BĂRBATUL: Nu-mi face una ca asta...

FEMEIA: Nu mă culc până nu opreşti, într-un fel sau altul, drăcia asta...

BĂRBATUL: Dar dacă au zis că mâine vin să-l repare...

FEMEIA: Şi ce dacă? Până atunci o să stea toată noaptea aprins?

BĂRBATUL: Dar eu nu mă pricep la...

FEMEIA: Vreau să-l stingi imediat!

BĂRBATUL: Bine, bine...

BĂRBATUL se apropie de televizor.

BĂRBATUL: Poate că dacă-i mai sunăm o dată, ar putea veni...

FEMEIA: Singe-l, omule, odată...

BĂRBATUL se apropie cu precauţie de copil şi de televizor.. Stinge televizorul, care

se opreşte, într-adevăr, dar copilul e tot acolo; s-a aşezat la masă.

FEMEIA: Nu pleacă!

BĂRBATUL: Ai răbdare, uneori durează un timp până se opreşte de tot...

FEMEIA: Nu, nu pleacă, nu pleacă şi pace!

BĂRBATUL: Vezi? Ţi-am zis eu că nu trebuia să-l sting!

FEMEIA: Şi-acum ce ne facem? Asta înseamnă că n-o să mai plece niciodată?

BĂRBATUL: Nu ştiu...

FEMEIA: Nu putem rămâne aşa, pentru totdeauna.

BĂRBATUL: Şi ce vrei să fac eu?

7
FEMEIA: Eu n-am nici un amestec în treaba asta. E problema ta. E vina ta!

FEMEIA pleacă.

FEMEIA: Vina mea? Dar ştii c-ai haz? Crezi c-o să mă ocup tot timpul de...de...aşa-i?

FEMEIA revine cu un sac de gunoi.

FEMEIA: Uite aici.

BĂRBATUL: Ce-i ăsta?

FEMEIA: Desfă-l.

BĂRBATUL desface sacul de gunoi.

BĂRBATUL: Un sac de gunoi? Doar n-oi fi vrând să...

FEMEIA: În casa asta nu merge nimeni la culcare până nu opreşti chestia asta!

BĂRBATUL: Haide, dragă, nu fi chiar aşa...

FEMEIA: Nici aşa, nici altfel. Fă-o când îţi spun!

BĂRBATUL: Şi ce fac? Îl bag înăuntru şi... pe urmă?

FEMEIA: Tu însuţi...

BĂRBATUL: Eu însumi, ce?

FEMEIA: Păi îl laşi afară.

BĂRBATUL: Afară unde?

FEMEIA: Unde laşi tu sacii ăştia? În dulăpiorul de la intrare? În living? În dormitor?

BĂRBATUL: Bine, bine, am înţeles.

BĂRBATUL priveşte copilul şi oftează.

BĂRBATUL: Şi dacă nu vrea să intre în sac?

FEMEIA: Tu eşti mai puternic decât el, nu-i aşa?

Scurtă pauză.

FEMEIA: Da sau nu?

BĂRBATUL: Da, dar...

8
FEMEIA: Şi-apoi a cui e casa asta? Aruncă-l naibii odată afară!

BĂRBATUL: Bine, bine....

BĂRBATUL se apropie de copil, dar se opreşte şi se adresează iar FEMEII.

BĂRBATUL: Dar dacă...

FEMEIA: Cu mine nu mai vorbeşti până nu-l azvârli afară!

FEMEIA pleacă, trântind uşa după ea.

BĂRBATUL priveşte copilul, apoi sacul de gunoi. Lasă sacul jos. Se apropie încet şi

precaut de COPIL; e mai aproape de el ca oricând.

COPILUL deschide gura. Îi auzim vocea tulburătoare, de adult.

COPILUL: Sunteţi morţi.

Întuneric.

9
2.

Noapte.Un bărbat întins pe jos, pe o stradă, văitându-se. Tocmai a fost călcat de un tramvai

şi e grav rănit şi confuz. Apare o fată, care se uită la el. Fata poartă o rochie clasică, chiar

puţin demodată şi o poşetă. Pauză lungă.

RĂNITUL: Chemaţi o ambulanţă. Vă rog!

FATA îl priveşte în continuare, fără să facă nimic.

RĂNITUL: O ambulanţă....

Pauză.

RĂNITUL: Chemaţi o ambulanţă.... Trebuie să ajung la spital...

FATA se apropie. Pauză lungă.

RĂNITUL: Trebuie să ajung....

FATA: Relaxaţi-vă, sunteţi grav rănit.

RĂNITUL o priveşte, fără s-o înţeleagă.

RĂNITUL: Trebuie...

FATA: Serios vorbesc, sunteţi cu adevărat grav rănit. Relaxaţi-vă.

FATA se apropie şi mai mult de el şi încearcă să-l consoleze, mângâindu-l.

RĂNITUL: Ce vreţi să spuneţi prin „relaxaţi-vă”?

FATA: Că n-o să scăpaţi viu de aici, îmi pun capul jos!

Pauză.

RĂNITUL: Dar ce... Ce faceţi? Chemaţi o...

FATA: ... o ambulanţă? Întârzie mult prea mult! Ambulanţele n-ajung niciodată la timp! Mie

mi-au murit două rude aşteptând ambulanţa, ascultaţi-mă pe mine!!

Pauză.

RĂNITUL: Chemaţi o...

10
FATA: Vreţi să nu mai insistaţi atâta, pentru numele lui Dumnezeu! Ce pisălog... „O

ambulanţă, o ambulanţă”. Credeţi că sunt tâmpită?

FATA îşi deschide poşeta, scoate din ea un pachet de ţigări şi-şi aprinde o ţigară. RĂNITUL

se uită în jur, nădăjduind cumva să-l vadă cineva.

FATA: Vreţi să fumaţi?

FATA îi pune ţigara în gură, dar RĂNITUL o refuză..

FATA: Cum doriţi. Fumatul relaxează.

FATA fumează.

RĂNITUL: De ce-mi faceţi asta?

FATA: Dar dumneata de ce traversezi strada când trece tramvaiul? Ce, eşti tâmpit? Precis că

vatmanul nici nu s-a oprit, gândindu-se pesemne c-a dat peste un câine. Mereu păţesc aşa

vatmanii şi doar n-o să ajungă târziu la următoarea staţie din cauza unui câine mort, nu-i aşa?

RĂNITUL: Dar eu nu sunt un câine.

FATA: Vai, v-am ofensat? Ce să spun, domnul „în zece minute voi fi un cadavru” s-a ofensat!

Scuze!

RĂNITUL: Ajutor, ajutor! Să mă ajute cineva!

FATA aruncă ţigara şi încearcă să-l facă să tacă.

FATA: Pot să ştiu şi eu ce vreţi să faceţi? E târziu. Oamenii vor să doarmă la ora asta! Puţin

respect, vă rog!

RĂNITUL: Ajutor, vă rog, să mă ajute cineva!

FATA îi pune mâna la gură.

FATA: Încă nu zăriţi tunelul de lumină? De-acum e foarte aproape...

RĂNITUL se lasă păgubaş.

FATA: Aşa e mai bine. Oamenii n-ar trebui să moară traumatizaţi.

FATA ia mâna de la gura RĂNITULUI.

11
RĂNITUL: Ia-mi toţi banii!Tocmai i-am scos de la bancomat. Te rog, cheamă pe cineva!

FATA ia portofelul RĂNITULUI şi se uită în buletinul lui.

FATA: Oare sunteţi prost, domnule García?

FATA îi bagă la loc portofelul în buzunar.

FATA: Ah, García, García... Ce ziceţi, dacă vedeţi moartea, îmi faceţi un semn? Spuneţi-mi

dacă are o coasă sau vă confundă şi ea cu un câine...Credeţi c-o să greşească şi o să vă ducă în

raiul câinilor? Ca să vezi, ce porcărie... Toată veşnicia să te mănânce puricii şi să adulmeci

curul colegilor... Vă pierdeţi deja cunoştinţa, nu-i aşa, domnule García? Îmi închipuiam eu.

Îmi daţi voie să vă citesc ceva?

FATA scoate o carte din poşetă şi începe să citească.

FATA: „Arthur Koestler...” Nici eu nu ştiu cine e, domnule García, dar nu fiţi chiţibuşar.

„Arthur Koestler a asistat la congresul scriitorilor comunişti în 1930, când o întrebare a

provocat o tăcere incomodă. Plictisit la culme de elogiile lumii perfecte pe care avea s-o

întruchipeze socialismul ştiinţific, André Malraux a întrebat cu glas tare: „Şi ce se va întâmpla

cu omul călcat de tramvai?” Aşa-i că acum vă interesează cartea, domnule García? Repet: „...

a întrebat cu voce tare: Ce se va întâmpla cu omul călcat de tramvai?” Toată lumea a amuţit,

până când un tovarăş mai înfipt a găsit răspunsul: „Într-un sistem socialist, cu transporturi

perfecte, nu se va produce niciodată nici un accident.”

FATA închide cartea şi o bagă la loc în poşetă.

FATA: Ei, ce părere ai, domnule García? O să-i explici anecdota asta lui Dumnezeu când o să

ajungi la el? Mă rog, sau poate o să i-o explici diavolului, cine ştie? Aţi fost un om bun în

viaţa asta, domnule García?

RĂNITUL îşi adună ultimele puteri şi ţipă.

RĂNITUL: Ajutor!!!!

FATA: Bravo, domnule, bravo; trezeşte acum tot cartierul!

12
RĂNITUL, aproape fără puteri, insistă.

RĂNITUL: Ajutor!!

RĂNITUL e vlăguit de atâta suferinţă.

FATA: Nu te uita la mine cu mutra asta, că nu eu te-am aruncat sub tramvai!!

Apare un vecin care a auzit gălăgie.

VECINUL: E cumva un bărbat rănit pe aici?

FATA: Da.

VECINUL: Incredibil!

FATA: Da, tocmai l-am găsit.

VECINUL: Şi aţi chemat o ambulanţă?

FATA îşi scoate mobilul din buzunar.

FATA: Tocmai am chemat-o.

RĂNITUL abia mai îngaimă ultimele cuvinte.

RĂNITUL: Nu, nu, nu, nu...

FATA: Bietul om!

VECINUL: Tramvaiul, nu-i aşa?

FATA: Aşa cred.

VECINUL: Gunoierii din cartier au obosit să tot strângă câinii călcaţi de tramvai...

FATA: E trist.

VECINUL: Vreţi să chem şi eu ambulanţa?

FATA: Tocmai am chemat-o eu.

VECINUL: Ştiţi ce... Mi s-a întâmplat ceva tulburător. Eram acasă, nu puteam să dorm,

citeam o povestire care... Nu ştiu, e... chiar o întâmplare. Era o povestire despre un bărbat

rănit care cerea ajutor şi un altul care se uita la el, fără să facă nimic. Ce tare! Am auzit un

ţipăt şi m-am gândit: dacă chiar e un bărbat rănit şi tu nu faci nimic?

13
FATA: Ce tare!

VECINUL: Am coborât în goană, gândindu-mă că poate chiar se întâmplă aşa ceva. Şi uite...

Dau peste... un bărbat rănit! Nu vi se pare incredibil?

FATA: Ce brutal!

VECINUL: Uneori se mai întâmplă şi chestii de-astea, nu-i aşa?

FATA: Cred că da.

VECINUL: Incredibil! Când o să-i povestesc fiului meu ce-am păţit, n-o să-i vină să creadă!

FATA: Ce întâmplare!

VECINUL se uită la bărbatul rănit.

VECINUL: Cred că şi-a pierdut cunoştinţa.

FATA se apropie din nou de bărbatul rănit şi îi ia pulsul.

FATA: Tocmai a murit.

VECINUL: Ce trist!

FATA: Da.

VECINUL: Bietul om!

FATA: Da. Ştiţi, am chemat deja ambulanţa, nu-i nevoie să mai rămâneţi. Aţi făcut tot ce-aţi

putut.

VECINUL: Sunteţi sigură? Nu mă deranjează să mai rămân.

FATA: Nu, staţi liniştit, e târziu şi-apoi or să ne pună să completăm tot felul de formulare,

fiindcă i-am chemat...

VECINUL: Cum doriţi.

VECINUL pleacă, fixându-l cu ochii pe bărbatul rănit.

VECINUL: Ce tare! Ce coincidenţă!

FATA: La revedere. Noapte bună

VECINUL: Noapte bună. Tot nu-mi vine să cred!

14
FATA: Nici mie.

VECINUL: Fiul meu n-o să mă creadă deloc! Noapte bună!

FATA: Noapte bună.

FATA rămâne singură, lângă bărbatul rănit. Pauză. FATA pleacă, neîncrezătoare, chicotind.

Întuneric.

15
3.

Doi patroni, prieteni, servesc o cafea şi nişte fursecuri în biroul unuia dintre ei. Tăcere. AL

DOILEA PRIETEN ia un fursec şi-l mănâncă.

PRIMUL PRIETEN: Apropo... tocmai am fondat o nouă religie.

AL DOILEA PRIETEN: Chiar aşa?

PRIMUL PRIETEN: Da.

PRIMUL PRIETEN bea o înghiţitură de cafea. Scurtă pauză.

PRIMUL PRIETEN: Ţi-a rămas o bucăţică din fursec...

AL DOILEA PRIETEN: Unde?

PRIMUL PRIETEN îi arată că fursecul i-a rămas undeva, lângă buză. AL DOILEA

PRIETEN se şterge la gură.

AL DOILEA PRIETEN: Mulţumesc.

Scurtă pauză.

AL DOILEA PRIETEN: Şi care-i treaba cu noua religie?

PRIMUL PRIETEN: Păi, treaba e că... tocmai am fondat o nouă religie.

AL DOILEA PRIETEN: De multă vreme?

PRIMUL PRIETEN: De vreo două luni.

AL DOILEA PRIETEN: Şi cum stau lucrurile?

PRIMUL PRIETEN: Doar ce-am început, dar merge destul de bine.

AL DOILEA PRIETEN: Şi câţi oameni sunteţi?

PRIMUL PRIETEN: Deocamdată eu şi angajaţii mei.

AL DOILEA PRIETEN: Nu sunteţi mulţi.

PRIMUL PRIETEN: Aşa a început şi creştinismul.

AL DOILEA PRIETEN: Şi nevastă-ta ce zice?

16
PRIMUL PRIETEN: Atâta vreme cât crede că-i mai frumoasă şi mai bogată decât prietenele

ei, puţin îi pasă cu ce mă ocup eu!

AL DOILEA PRIETEN: Dar tu ce loc ocupi în religia asta? Eşti Dumnezeu sau...

PRIMUL PRIETEN: La început am încercat să-i conving pe toţi că eu sunt Dumnezeu, dar

îmi trimiteau în continuare facturile de telefon...

AL DOILEA PRIETEN: Nici măcar Dumnezeu nu mai e respectat.

AL DOILEA PRIETEN mai ia o înghiţitură de cafea.

PRIMUL PRIETEN: Vorbesc serios, i-am ameninţat c-o să provoc o epidemie de lăcuste în

birourile lor.

AL DOILEA PRIETEN: Şi atunci te-ai gândit c-ar fi mai bine să devii...

PRIMUL PRIETEN: Trimisul lui Dumnezeu.

PRIMUL PRIETEN ia un fursec.

AL DOILEA PRIETEN: Asta-i bine. Da, să fii trimisul lui Dumnezeu e mai bine. Şi cum ţi-a

venit ideea asta cu religia?

PRIMUL PRIETEN: Mi-a venit în timpul unei şedinţe. Un idiot a propus un brainstorming

ca să găsim idei să ameliorăm condiţiile de muncă şi sătul de toate tâmpeniile astea m-am

gândit: „eu unul cred în productivitate”. Când am ajuns acasă, credinţa asta devenise practic o

religie.

AL DOILEA PRIETEN: Şi ce-au zis cei de la firmă?

PRIMUL PRIETEN: Comitetul tocmai dezbate subiectul. La început i-a şocat când le-am zis

că eu sunt trimisul lui Dumnezeu. Ştii, iniţial e greu să te obişnuieşti cu ideea, dar acum unii

cred că un director care are legături strânse cu divinitatea poate fi benefic pentru economie.

AL DOILEA PRIETEN: Cred că există o mulţime de avantaje.

17
PRIMUL PRIETEN: Da, fireşte... Ia gândeşte-te puţin. Mă contrazice careva? Oricine ar

fi... nu-i nici o problemă: eu sunt trimisul lui Dumnezeu, deci eu am dreptate! Declară

furnizorii grevă? Păi greva e un păcat de moarte!

AL DOILEA PRIETEN: Interesant. Dar nu te sperie faptul că angajaţii pot să nu creadă în

Dumnezeul tău?

PRIMUL PRIETEN: Nu. Le promit un sejur de cel puţin şase luni în rai şi o asigurare

stomatologică gratuită pentru sufletul copiilor lor.

AL DOILEA PRIETEN: Incredibil!

PRIMUL PRIETEN: Ţinând cont de starea actuală a lumii, totul e posibil.

AL DOILEA PRIETEN: Oamenilor puţin le pasă cât câştigă, dacă sunt unii oameni mai

nefericiţi decât ei. Uite, de Crăciun, noi trimitem întotdeauna felicitări UNICEF.

PRIMUL PRIETEN: Dacă le dăm doar salariul, sunt în stare să ceară te miri ce.

AL DOILEA PRIETEN: Şi cum era raiul ăla despre care vorbeai?

PRIMUL PRIETEN: E ca aici, doar că plătim orele suplimentare. Scuză-mă o clipă.

PRIMUL PRIETEN vorbeşte cu secretara lui la telefon.

PRIMUL PRIETEN: Sonia, poţi să-mi aduci te rog unul dintre sacii ăia din depozit?

SONIA: (din culise): Unul dintr-ăia care au venit azi?

PRIMUL PRIETEN: Da, mulţumesc.

SONIA: (din culise) Eu vă mulţumesc, Sanctitate.

PRIMUL PRIETEN se adresează iar celui de-AL DOILEA PRIETEN.

PRIMUL PRIETEN: Şi-apoi, ştii ceva? De când am intrat în firmă, poate o să ţi se pară nu

ştiu... poate exotic, dar mă tot bătea gândul să aduc ofrande umane unui zeu...

AL DOILEA PRIETEN: Şi te gândeşti de mult la lucrul ăsta?

PRIMUL PRIETEN: N-o să-ţi vină să crezi... Le dai angajaţilor al treisprezecelea salariu

şi... nu ştiu, parcă nu-s deloc motivaţi... Li se pare absolut firesc... Parcă nici nu se bucură...

18
AL DOILEA PRIETEN: În schimb...

PRIMUL PRIETEN: Fireşte! Dacă-l sacrifici în faţa tuturor pe angajatul care lucrează cel

mai puţin, atunci... 1. Scapi de un angajat prost şi 2. Motivarea celorlalţi...

AL DOILEA PRIETEN: ... se ameliorează.

PRIMUL PRIETEN: Se ameliorează vizibil! Ca trimis al Domnului pot să organizez câte

sacrificii umane am chef, nu-i aşa? Doar sunt trimisul lui Dumnezeu!

AL DOILEA PRIETEN: Dar nu se plânge nimeni din familiile lor?

PRIMUL PRIETEN: În ziua de azi toată lumea ştie că viaţa nu-i rentabilă.

AL DOILEA PRIETEN: Dar ce spui tu e ilegal, imoral şi criminal.

PRIMUL PRIETEN: Şi când te gândeşti că ideea asta e numai şi numai a mea! Ce părere ai?

AL DOILEA PRIETEN: Te felicit din toată inima.

Scurtă pauză.

AL DOILEA PRIETEN: Şi crezi c-aş putea aplica religia ta la noua mea firmă?

PRIMUL PRIETEN: Mă gândesc să acord francize. În planurile mele de extindere intră şi

posibilitatea de a cumpăra parohiile lăsate de izbelişte, ca să le transform în sucursale.

AL DOILEA PRIETEN: Eşti un inovator, un geniu!

PRIMUL PRIETEN: Da’ de unde! Sunt un umil continuator al întemeitorilor capitalismului

modern! Noi, firmele, suntem deja mai puternice decât Statul, noi facem chiar şi legile în cele

mai importante ţări! Transformarea noastră într-o religie e doar o evoluţie firească a lucrurilor.

Oamenii au nevoie să creadă în ceva. (Scurtă pauză.) Şi ştii ce? Uneori, când repet lucrurile

astea în faţa oglinzii, îmi dau lacrimile!

AL DOILEA PRIETEN: Ce crezi, aş putea deveni şi eu un trimis al lui Dumnezeu sau ceva

de genul ăsta?

PRIMUL PRIETEN: Ai putea fi... un popă, un cardinal sau...

19
AL DOILEA PRIETEN: Dar papă? Ne cunoaştem de atâţia ani şi pe urmă albul e o culoare

care îmi vine foarte bine.

PRIMUL PRIETEN: Lasă-mă să mă gândesc... Suntem abia la început şi trebuie ocupate

cele mai bune posturi... Treaba s-ar fi complicat dacă aş fi vrut să devin budist sau să trec la o

altă religie; nu poţi să vii şi să spui: „Bună, eu sunt noul Dalai Lama” sau „eu vorbesc cu

Dumnezeu”. Nu te-ar mai crede nimeni, fiindcă asta a făcut-o deja cineva, cu ani în urmă.

AL DOILEA PRIETEN: Ideea e brevetată.

PRIMUL PRIETEN: Tu ai spus-o.

AL DOILEA PRIETEN: Pare evident. Şi nevastă-ta ce zice de toată treaba asta?

PRIMUL PRIETEN: Prefer să nu vorbesc cu ea despre sacrificiile omeneşti. E foarte greu să

găseşti menajere şi dacă îi dau idei, menajerele n-or să reziste nici măcar o săptămână.

Bate cineva la uşa biroului.

PRIMUL PRIETEN: Sonia?

SONIA: Sanctitate?

PRIMUL PRIETEN: Da, intră.

SONIA intră cu un sac enorm şi face o reverenţă. PRIMUL PRIETEN deschide sacul şi

scoate din el un crucifix, pe care i-l arată celui de-al DOILEA PRIETEN.

PRIMUL PRIETEN: Noi reciclăm toate crucifixurile aruncate din bisericile care se închid!

Scoatem statueta celuilalt şi o punem pe a mea în locul ei.

AL DOILEA PRIETEN: Să ştii că n-arăţi deloc rău!

PRIMUL PRIETEN: Nu vrem să avem problemele de imagine pe care le-a avut

creştinismul.

AL DOILEA PRIETEN: Şi aveţi multe crucifixuri de-astea?

PRIMUL PRIETEN: Tocmai am fondat o religie, trebuie să gândim la scară mare!

Mulţumesc, Sonia, pune-l la loc.

20
SONIA: Eu vă mulţumesc, Sanctitate.

SONIA ia sacul şi pleacă.

AL DOILEA PRIETEN: M-ai lăsat cu gura-căscată.

PRIMUL PRIETEN: O să fie o chestie mai tare decât Coca-Cola!

AL DOILEA PRIETEN: Cine ar fi crezut că fostul meu coleg de şcoală o să ajungă trimisul

lui Dumnezeu pe pământ?

PRIMUL PRIETEN: Oamenii n-au timp să se întrebe care e sensul vieţii, fiindcă muncesc,

dar vor totuşi ca cineva să ştie care e sensul vieţii. Iar acel cineva sunt eu!

AL DOILEA PRIETEN: Şi care e sensul vieţii?

PRIMUL PRIETEN: E incredibil că nu-l ştii, tocmai tu, care ai absolvit Facultatea de Ştiinţe

Economice!

AL DOILEA PRIETEN: Dar atunci care-i sensul vieţii pentru cei care n-au absolvit

facultatea asta?

PRIMUL PRIETEN: Tocmai asta e întrebarea pe care oamenii nu trebuie să şi-o pună, nu

vrem să-i apuce disperarea, punându-şi asemenea întrebări! De pildă, nu ne putem resemna cu

contractele de doi bani, care pot provoca depresii angajaţilor. Ei trebuie să accepte contractele

astea plini de entuziasm! De aceea, orice contract de doi bani va fi considerat ca un contract

cu Dumnezeu, un contract cu divinitatea!

AL DOILEA PRIETEN: Pare greu să rezişti la aşa ceva.

PRIMUL PRIETEN: Contractul de doi bani cu Dumnezeu va fi ca o împărtăşanie, dar în

cazul ăsta vor exista şi beneficii. Mai ţii minte deviza aia: „Munca te eliberează”. Păi e cam la

fel.

AL DOILEA PRIETEN: Dar asta nu scria la intrarea în lagărele de concentrare naziste?

PRIMUL PRIETEN: Trebuie să-i copiem pe cei mai buni! Hitler a fost cel mai mare

progresist al secolului trecut.

21
AL DOILEA PRIETEN: Ascultă.... Dar Dumnezeul tău cum e?

PRIMUL PRIETEN: E conştiinţa universală, tipică: un bărbat alb, cu barbă, asta e imaginea

care funcţionează garantat.

AL DOILEA PRIETEN: Vreau să zic... e un om bun? Ne-ar putea ierta două-trei infidelităţi,

nu-i aşa?

PRIMUL PRIETEN: Oricum, mie şi ţie ne-ar ierta, cu siguranţă.

AL DOILEA PRIETEN: Cu noi o să fie milostiv, nu-i aşa?

PRIMUL PRIETEN: Doar n-o să ne afurisească! Suntem abia la început şi îi facem o

favoare. Dar de ce mă întrebi?

AL DOILEA PRIETEN: Mă gândeam şi eu la secretara ta...

PRIMUL PRIETEN: Stai aşa... ea e secretara MEA! Dacă am ales-o să lucreze cu mine e ca

s-o fut eu!

AL DOILEA PRIETEN: Aşa zice religia ta?

PRIMUL PRIETEN: Să-ţi fuţi secretara nu-i ceva menţionat doar în religia mea, asta intră

practic în logica oricărei firme!

AL DOILEA PRIETEN: Şi nu i-am putea spune lui Dumnezeu...?

PRIMUL PRIETEN: Eu sunt trimisul lui Dumnezeu! Şi dacă există un trimis al lui

Dumnezeu, trebuie să-l urmezi pe el, nu pe secretara trimisului lui Dumnezeu!

AL DOILEA PRIETEN: Căile Domnului ar trebui să fie nebănuite...

PRIMUL PRIETEN: Dar e Dumnezeul meu, nu al tău!

AL DOILEA PRIETEN: Dacă e să cred într-un Dumnezeu, vreau să mă favorizeze pe mine!

PRIMUL PRIETEN: Dar eu sunt trimisul lui! Dumnezeu vorbeşte numai şi numai prin

mine!

AL DOILEA PRIETEN: Atunci nu cred că-mi place prea mult religia ta!

PRIMUL PRIETEN: Eşti un eretic!

22
AL DOILEA PRIETEN: Ştii ce... O să-ţi copiez ideea şi o să-ţi fac concurenţă!

PRIMUL PRIETEN: N-ai să îndrăzneşti!

AL DOILEA PRIETEN: O să fim ca musulmanii, dar o să mâncăm porc după pofta inimii şi

o să ne îmbrăcăm cu gust!

PRIMUL PRIETEN: O să-mi trimit angajaţii să le facă zile fripte alor tăi, ca o cruciadă

împotriva păgânilor!

AL DOILEA PRIETEN: Atunci eu o să inventez un Dumnezeu mai bun şi mai puternic,

care o vă pedepsească pe toţi!

AL DOILEA PRIETEN pleacă.

AL DOILEA PRIETEN: De-acum înainte o să fii diavolul meu!

Întuneric.

23
4.

Un bărbat intră în living cu o pungă plină cu portocale. E mai mult dezbrăcat decât

îmbrăcat. Deodată vede în living un măr uriaş, care ocupă practic toată încăperea. Ţipă,

îngrozit.

TATĂL: Mamă!

Priveşte iarăşi mărul, uluit de-a dreptul.

TATĂL: Mamă, vino iute! Repede!

Îşi strigă femeia, de aceeaşi vârstă cu el.

MAMA: (din culise): Ce vrei? Mă îmbrac. Deja te-ai...

Intră MAMA în living, pe jumătate dezbrăcată.

MAMA: Drace! Dar ce-i chestia asta?

TATĂL: E un măr.

MAMA: Asta văd şi eu, că-i un măr...

TATĂL: Şi încă unul foarte mare.

MAMA: Doamne Dumnezeule... Dar... cum a ajuns mărul ăsta aici?

TATĂL: Habar n-am.

MAMA: Dar... E de-a dreptul...

TATĂL: Incredibil?

MAMA: E o glumă, nu-i aşa?

TATĂL: Îţi jur că sunt la fel de uluit ca şi tine.

MAMA: Dar... Cum...?

TATĂL: Pe uşă n-a putut intra, fiindcă e prea mare.

MAMA: Eu n-am auzit nici un zgomot noaptea asta, tu ai auzit?

24
TATĂL: N-am auzit absolut nimic.

TATĂL se apropie şi atinge mărul.

MAMĂ: E incredibil!

TATĂL: Cât o fi cântărind?

MAMA: Nu ştiu... Foarte mult.

TATĂL: O tonă?

MAMA îl studiază de departe.

MAMA: Aproape că atinge tavanul.

TATĂL: Miroase bine. E un măr golden.

MAMA: Merele golden n-au trei metri înălţime.

TATĂL: Şi-atunci ce crezi că e?

MAMA se apropie şi-l atinge.

MAMA: Nu ştiu. Trebuie să recunoşti că nu-i un măr obişnuit.

TATĂL: Dar e sau nu e un măr golden?

MAMA: Ia să vedem... Eu una n-am mai păţit aşa ceva: să mă trezesc dimineaţa şi să dau

peste ceva care ocupă tot livingul, fie el măr golden sau altceva...

TATĂL sare de câteva ori.

TATĂL: Acolo sus are o codiţă.

MAMA: Ia hai să ne gândim: unde se fac merele astea?

TATĂL: Ce vrei să spui?

MAMA: Adică unde cresc! Există pomi în care cresc asemenea mere?

TATĂL: Şi pomii trebuie să fie foarte mari.

MAMA: Fireşte, de-asta întreb şi eu.

TATĂL: O fi vreun pom de-ăla, al cunoaşterii. Nu se fac acum lubeniţe pătrate? Aşa că

uite...ăsta e un măr uriaş!

25
MAMA: Dar ar fi trebuit să scrie în ziar, nu ştiu...

TATĂL: Să-l fi adus de la supermarket?

MAMA: De la care supermarket?

TATĂL: Ieri am făcut o comandă şi uite, au adus produsele şi le-au lăsat la intrare. Eu tocmai

aduceam pungile înăuntru.

TATĂL arată pungile cu portocale.

MAMA: Eu ieri n-am cerut mere, doar portocale.

TATĂL: Uneori ăştia mai încurcă comenzile! N-ar fi prima oară când se întâmplă aşa ceva...

MAMA: Cei de la supermarket n-au camioane aşa mari, ca să aducă un asemenea măr! Şi-

apoi cum crezi tu c-au băgat mărul ăsta aici, înăuntru? Chiar tu ai zis: uşa e prea mică, iar pe

fereastră nu cred să fi intrat, nici atât.

TATĂL studiază cu atenţie pielea mărului.

TATĂL: Şi nu cred nici că l-au tăiat în bucăţi şi l-au reconstruit aici înăuntru. S-ar vedea asta.

MAMA: Copiii ştiu de măr?

TATĂL: Abia l-am descoperit eu

MAMA: Nu le spune nimic, nu vreau să se sperie.

TATĂL: Sunt convins că s-ar amuza grozav.

MAMA: Dar nu se poate una ca asta... Nu-i normal! Ar trebui să sunăm la primărie sau la

pompieri sau în altă parte...

TATĂL: Şi ce să le spun?

MAMA: Că ne-am trezit şi am găsit un măr uriaş, care ocupă tot livingul!

TATĂL: Or să spună c-am avut noroc.

MAMA: Noroc?

TATĂL: Da, noroc. N-o să trebuiască să mai cumpărăm mere multe luni de-acum înainte!

MAMA: Şi cum scoţi tu mărul ăsta de aici?

26
TATĂL: Putem să-l mâncăm. Puţin câte puţin, se înţelege.

MAMA studiază părţile ascunse ale mărului.

MAMA: Poate că are pe undeva eticheta fabricii. Uneori se mai păstrează eticheta, nu-i aşa?

TATĂL: Şi ce faci? Dai mărul înapoi?

MAMA: Nu ştiu; i-aş întreba ce ştiu ei despre sortimentul ăsta...

TATĂL: Dar dacă l-au lăsat aici, acum e al nostru.

MAMA: De fapt ţie ţi-a convenit să-l găseşti aici, nu-i aşa?

TATĂL: Mă rog, de obicei oamenii găsesc în casă câte un şoricel sau vreun hoţ, dar un măr...

Nu-i chiar atât de rău să găseşti un măr.

MAMA: Poate e un semn.

TATĂL: Un semn?

MAMA: Da.

TATĂL: Ce fel de semn?

MAMA: Nu ştiu. Oricum, nu ştim dacă e un semn bun sau rău!

TATĂL: Doar n-o fi unul rău...

MAMA: Nu ştiu...

TATĂL: Ce vrei să spui?

MAMA: Cred că...

TATĂL: Ai făcut ceva sau...?

MAMA: Nu, nimic, dar...

TATĂL: Ce?

MAMA: Nu ştiu, dar... sunt atât de sătulă de...

TATĂL: De ce?

MAMA: De a avea de toate.

TATĂL: „De a avea de toate.” Ce vrei să spui cu asta?

27
MAMA: Când am văzut mărul uriaş m-am gândit: „Da, grozav, doar asta ne mai lipsea: un

măr uriaş.”

TATĂL: Ca să vezi...

MAMA: Vreau să spun că... Tu nu te-ai gândit la asta, nu-i aşa?

TATĂL: Nu, nu şi nu!

MAMA: În schimb eu m-am gândit. Şi tocmai, că nu-i pentru prima oară!

TATĂL: Nu înţeleg.

MAMA: Las-o baltă.

Pauză.

TATĂL: Dacă vrei, chem poliţia şi le spun să-l ia.

Pauză.

MAMA: Nu, nu, nu-i nevoie. Ai dreptate, hai să-l mâncăm.

TATĂL: Putem face compot.

MAMA: Sau marmeladă.

TATĂL: Da, da, da, marmeladă!

MAMA: Trebuie să-l tăiem în bucăţi şi...

TATĂL: Sper că nu-i putred pe dinăuntru.

TATĂL loveşte mărul uşor.

TATĂL: Putem să-i invităm pe ai tăi la prânz şi dacă tot vin, pot să rămână şi la cină.

MAMA: Da.

TATĂL: Nu-i plăcea nepoatei tale mărul la cuptor?

MAMA: Îi sun chiar acum pe ai mei, ca să vină mâine.

TATĂL: O să avem ceva de lucru...

MAMA: Da.

TATĂL: Tot livingul o să miroasă a măr.

28
MAMA: N-o să mai folosim niciodată odorizantul ăla artificial.

TATĂL: Mă duc să iau ferăstrăul în garaj. Aşa o să meargă mai repede.

MAMA: Foarte bine.

TATĂL: Dar mai întâi o să-i anunţ pe copii, trebuie musai să vadă mărul ăsta!

TATĂL pleacă entuziasmat, în timp ce MAMA nu-şi dezlipeşte ochii de pe măr.

TATĂL: Cain, Abel... Ia priviţi ce-avem de mâncare!

Întuneric.

29
5.

O învăţătoare citeşte o poveste în clasă; un grup de băieţei şi de fetiţe urmăresc povestea,

fiecare pe cartea lui, în pupitrele aşezate pe rânduri, într-o clasă.

ÎNVĂŢĂTOAREA: „A fost odată ca niciodată o fetiţă blondă, cu ochii albaştri, care locuia

cu mama ei într-un sătuc, în adâncul pădurii. În fiecare zi, înainte de a pleca la lucru, mama îi

îndesa fetiţei pe cap o scufie roşie. Astfel încât tot satul îi zicea fetiţei Scufiţa Roşie”.

Băiatul din ultima bancă, ENRIQUE, ridică privirea din carte şi începe să vorbească.

ENRIQUE: Domnişoară, eu m-am pierdut.

ÎNVĂŢĂTOAREA: Acum încep al doilea paragraf. „Era o zi frumoasă, însorită, când mama

Scufiţei Roşii i-a cerut acesteia să-i facă un serviciu mai deosebit. Cum ea avea mult de lucru,

a rugat-o pe fetiţă să-i ducă un borcan mare cu miere şi câteva fursecuri bunicuţei ei bolnave,

care locuia în celălalt capăt al pădurii. Dar înainte de a pleca, a avertizat-o că în pădure era un

lup foarte periculos, de care trebuia să fugă cât o ţineau picioarele dacă îi apărea cumva în

cale.”

ENRIQUE se plânge iar.

ENRIQUE: Domnişoară, eu iarăşi m-am pierdut.

ÎNVĂŢĂTOAREA: Dacă te pierzi, nu-i nevoie să citeşti, ascultă-mă doar şi e de-ajuns.

„Când a ajuns în pădure, Scufiţa Roşie a zărit umbra unui copil care-i călca pe urme, dar

fiindcă nu era lupul, nu l-a băgat în seamă şi şi-a continuat drumul cântând şi ţopăind întruna

în timp ce se apropia de casa bunicii, de care i se făcuse tare dor, fiindcă n-o mai văzuse de

multă vreme.”

Lumina ne face să vedem c-au dispărut ultimele pupitre şi, o dată cu ele, şi Enrique.

ÎNVĂŢĂTOAREA: „Dar când mai rămăseseră doar câţiva metri până la casa bunicii, Scufiţa

Roşie l-a auzit pe lup; acesta, grozav de înfometat, urla din toţi rărunchii. Speriată, Scufiţa

Roşie s-a ascuns după un copac, temându-se ca lupul să nu-i fi adulmecat cumva fursecurile.”

30
Una dintre fetiţe, aşezată chiar în faţa lui ENRIQUE, întrerupe iarăşi povestea.

FETIŢA: Domnişoară, cred că Enrique s-a pierdut.

ÎNVĂŢĂTOAREA îi răspunde, fără să-şi ridice ochii din carte.

ÎNVĂŢĂTOAREA: I-am mai zis deja, Marga, să asculte povestea ca toţi ceilalţi copii. Nu

mă mai întrerupeţi, vă rog! „În clipa aceea, lupul s-a apropiat de Scufiţa Roşie tiptil, tiptil, dar

în ultimul moment a văzut un copil care se pierduse prin pădure. Copilul se numea Enrique.”

ÎNVĂŢĂTOAREA ridică privirea din carte, uimită, şi-l caută pe ENRIQUE prin clasă.

ÎNVĂŢĂTOAREA: Unde e Enrique?

Nu răspunde nimeni. Învăţătoarea continuă să citească povestea, cu un interes sporit.

ÎNVĂŢĂTOAREA: „Enrique era un băieţel timid, care nu se simţea iubit nici de părinţi, nici

de învăţătoare, nici de nimeni altcineva. Era unul dintre acei copii căruia nimeni nu i-ar fi dus

dorul dacă un lup negru l-ar fi înghiţit, după ce i-ar fi mestecat un timp frageda-i cărniţă.”

ÎNVĂŢĂTOAREA închide cartea şi se uită la copertă, după care îl caută prin toată clasa pe

ENRIQUE. Speriată, se întoarce cu spatele la copii şi continuă să citească povestea, de astă

dată cu voce joasă.

ÎNVĂŢĂTOAREA: „Lupul se apropie tiptil, tiptil, de Enrique, care se ascunsese după un

copac. Bietul copil plângea îngrozit, căci ştia prea bine ce-l aşteaptă: dinţii ascuţiţi ai fiarei

ucigaşe care se apropia de el. Lupul i-a cerut lui Enrique să ţipe şi să-i ceară ajutor

pădurarului, căci asta îi întărâta şi mai mult poftele ucigaşe.”

Lumina face să dispară treptat toţi ceilalţi copii.

ÎNVĂŢĂTOAREA: „În timpul ăsta Scufiţa Roşie a alergat iute la bunicuţă, ca să-i ceară

ajutor, dar a găsit-o pe aceasta moartă pe jos, în căsuţa ei: boala o răpusese de câteva luni, fără

să ştie nimeni. Lupul n-a mai rezistat şi a început să-l devoreze, muşcându-l cu poftă, pe

Enrique care vedea codrul înroşindu-se, în timp ce implora ajutor pădurarului.”

Lumina care cade pe ÎNVĂŢĂTOARE devine roşie.

31
ÎNVĂŢĂTOAREA: „Din păcate, pădurarul tocmai fusese concediat şi era acasă; supărat,

fără să aibă nimic de făcut, îşi bătea de zor copilul.”

ÎNVĂŢĂTOAREA descoperă că e singură.

ÎNVĂŢĂTOAREA: „Atunci Scufiţa Roşie s-a simţit atrasă în mod straniu de măcelul făcut

de lup şi s-a cocoţat iute într-un copac; în timp ce se înfrupta din fursecuri şi din borcanul

mare cu miere, a rămas să privească fiara ucigaşă sub a cărui falcă uriaşă trosneau oscioarele

lui Enrique.”

Se aud urletele unei haite de lupi.

ÎNVĂŢĂTOAREA: E cineva aici?

Întuneric.

ÎNVĂŢĂTOAREA începe să ţipe, în timp ce lupii o devorează în întuneric.

32
6.

Un bar într-o gară. Un cuplu: CAROLINA şi DAVID stau la bar. Pe jos se văd două valize.

DAVID: Ne-au mai rămas cinci minute.

CAROLINA: Vreau să fii fericit, mă auzi?

Pauză.

DAVID: Ce o să faci, după...?

CAROLINA: Ce înţelegi prin „după”?

DAVID: Când totul se va fi sfârşit.

CAROLINA: O s-o iau de la început. Nu există altă cale.

DAVID: Eu n-o să te uit niciodată.

CAROLINA: Nici eu.

DAVID: Te iubesc.

CAROLINA: Te iubesc atât de mult...

DAVID întoarce capul, mâhnit din cale afară.

DAVID: Nu, nu mai spune asta, te rog.

CAROLINA: Ăsta-i adevărul, nu pot să mint...

Pauză. CAROLINA îl priveşte pe DAVID cu ochii în lacrimi.

DAVID: Am petrecut clipe minunate împreună, nu-i aşa?

CAROLINA: Clipe excelente. Eram făcuţi unul pentru altul, dar nu-i momentul acum să

dezgropăm amintirile.

DAVID: Da, prea ne-am face rău unul altuia.

CAROLINA: N-aş putea suporta.

DAVID: Nici unul dintre noi n-ar putea suporta.

CAROLINA: Contract afurisit!

DAVID: Lumea e atât de nedreaptă!

33
CAROLINA: De ce am semnat contractul ăla? Spune-mi şi mie!

DAVID: Aşa-s regulile. Toată lumea face la fel.

CAROLINA: Dar dragostea noastră nu-i ca a celorlalţi.

DAVID: Ai perfectă dreptate...

CAROLINA: Cine ar fi crezut c-o să rezistăm împreună mai mult de un an?

DAVID: Nimeni. Aproape că nu se mai fac contracte de căsătorie de peste un an.

CAROLINA: Şi-acum au mai rămas doar trei minute şi contractul expiră.

DAVID: Şi totul se va fi sfârşit pentru totdeauna.

CAROLINA: E nedrept.

DAVID: Mai ţii minte când contractele de căsătorie erau pe durată nedeterminată?

CAROLINA: Cred că oamenii erau atât de fericiţi...

DAVID: Fără stresul unei date limite.

CAROLINA: Cu certitudinea c-o să-ţi petreci toată viaţa cu aceeaşi persoană...

DAVID: Lângă tine...

CAROLINA: Iubind-o ca în prima zi...

DAVID:... în ciuda tabieturilor ei ciudate...

CAROLINA:... şi a şantajelor ei emoţionale...

DAVID: Lumea actuală nu-i făcută pentru dragostea noastră.

CAROLINA: Iubirea noastră ar fi durat o veşnicie. Ba chiar mai mult de atât.

DAVID: Da, chiar mai mult de atât.

CAROLINA se ridică şi îşi ia valizele.

CAROLINA: Trebuie să plec. Căsnicia noastră se va sfârşi în curând.

DAVID: Nu se poate. Poate găsim totuşi o soluţie, ceva...

CAROLINA: E imposibil.

CAROLINA pleacă, iar DAVID se ridică de la bar.

34
DAVID: Şi dacă ne-am purta ca şi cum am mai fi căsătoriţi?

CAROLINA: Ar fi ilegal şi am ajunge nişte fugari hăituiţi.

DAVID: De dragul tău aş fi gata să risc.

CAROLINA: Prietenii noştri ne-ar urî dacă ar vedea un cuplu îndrăgostit pentru totdeauna.

N-aş putea trăi văzând cum dragostea noastră se deteriorează.

DAVID: Ştii ceva? Te admir.

CAROLINA: Şi eu pe tine.

Se îmbrăţişează.

CAROLINA: Trebuie să plec.

DAVID: N-o să pot trăi fără tine.

CAROLINA: Nici eu.

Apare un controlor cu un clopoţel, care anunţă plecarea iminentă a trenului.

CONTROLORUL: Toată lumea în vagoane!

CONTROLORUL dispare.

DAVID: Pot să-ţi mai spun încă ceva?

CAROLINA: Spune.

DAVID: Trebuie să-ţi spun că... acum câteva săptămâni am obţinut un contract ca să fac un

copil cu tine.

CAROLINA: Cum? Un contract între noi doi, ca să facem un copil împreună?

DAVID: Da.

CAROLINA lasă valizele jos.

CAROLINA: David, dar...

DAVID: Da, ştiu, ştiu...

CAROLINA: Tu ştiai foarte bine: contractul nostru de căsătorie expiră azi!

DAVID: N-am putut rezista.

35
CAROLINA: Şi-acum ce ne facem?

DAVID: O să-l cheme José, ca pe taică-tu.

CAROLINA: José?

DAVID: Şi o să aibă ochii verzi, ca ai tăi.

CAROLINA: David, ce-ai făcut...?

DAVID: Când o să zâmbească, o să facă gropiţe în obraji, ca maică-ta.

CAROLINA: Dar e imposibil... Nu sunt pregătită să fiu mamă.

DAVID: N-am putut rezista.

CAROLINA: Şi câţi ani durează contractul cu copilul?

DAVID: Până o să plece din casa mea sau a ta. Treizeci şi trei de ani.

CAROLINA: Treizeci şi trei de ani?

DAVID: Cam aşa se întâmplă de obicei.

CAROLINA: Îţi dai seama ce înseamnă asta pentru mine?

DAVID: Iartă-mă.

CONTROLORUL apare din nou.

CONTROLORUL: Ultima strigare! Urcaţi în vagoane!

CAROLINA: Trenul e gata de plecare.

DAVID: N-o face pentru mine, fă-o de dragul contractului micuţului Joselito!

CAROLINA: Poate poţi schimba contractul şi faci copilul cu alta, ce zici?

DAVID: Îmi pare rău, e un contract ferm.

CAROLINA se uită la ceas.

CAROLINA: David, noi doi nu putem avea un copil împreună, de un minut nu mai formăm

un cuplu!

DAVID: Dar în contract scrie că...

CAROLINA: Nu încerca să mă şantajezi cu contractul, ca să-ţi fac acum un copil!

36
DAVID: Îmi pare rău, n-am rezistat... S-a întâmplat... şi asta e!

CAROLINA: Oamenii n-ar trebui să facă un copil dacă au un contract de relaţie pe termen

limitat. E monstruos!

DAVID: Mai gândeşte-te, te rog.

CAROLINA: David, nu voiam să-ţi spun, dar... Am un contract cu alt bărbat!

DAVID: Cum?

CAROLINA: N-a fost din dragoste, a fost o relaţie administrativă, convenţională şi de rutină.

DAVID: Cum ai putut să faci una ca asta?

CAROLINA: Lucrurile astea se întâmplă...

DAVID: Şi de ce-ai acceptat?

CAROLINA: Nu m-am aşteptat ca relaţia noastră să dureze mai mult de un an... L-am

cunoscut şi am amânat începutul relaţiei noastre până mâine, când va începe noul contract.

DAVID: Dar chiar tu ai spus-o, relaţia noastră a durat mai mult de un an.

CAROLINA: Am respectat întocmai anul nostru de căsnicie. Ce mai vrei?

DAVID: Te vreau pe tine.

CAROLINA: Dar m-ai avut. Un an de zile am fost a ta, în mod legal. Nimeni nu poate sta la

infinit cu cineva, ar fi împotriva firii!

DAVID: Atunci înseamnă că dragostea noastră e împotriva firii.

CAROLINA: Dragostea e pură chimie şi nu ţine mai mult de trei luni. Restul timpului cât

durează relaţia ţine de golurile afective ale celor doi. Ce cretin ar rezista la infinit, până moare

de plictiseală?

DAVID: Tu. Şi cu mine.

CAROLINA: Da, aşa-i. I-am zis dragoste prieteniei noastre, dar hai să nu degenereze totul

într-o dramă!

DAVID: Acum zici că-i prietenie?

37
CAROLINA: Cu timpul o să te obişnuieşti şi o să ai multe contracte matrimoniale cu alte

femei. Poate chiar la fel de lungi ca al nostru.

DAVID: Şi cât timp va dura contractul tău cu noul bărbat?

CAROLINA: Nu fi prost.

DAVID: Spune-mi, cât timp?

CAROLINA: David...

DAVID: Cât timp?

CAROLINA: Paisprezece luni.

DAVID: Paisprezece luni? Are un contract mai lung ca al meu!

CAROLINA: Nu fi gelos!

DAVID: Cum ai putut să faci aşa ceva?

CAROLINA: Îmi pare rău.

DAVID: Paisprezece luni e o veşnicie, n-o să rezistaţi atât de mult.

CAROLINA: Îmi pare rău, trebuie să te las, altfel pierd trenul.

DAVID: Şi eu ce mă fac cu Joselito?

CAROLINA: Nu ştiu; când o să-l ai, trimite-mi o poză cu el.

CAROLINA aleargă spre tren şi se întâlneşte cu CONTROLORUL.

CONTROLORUL: Îmi pare rău, am văzut trenul plecând acum trei minute.

CAROLINA: Imposibil!

CAROLINA îi arată biletul.

CAROLINA: Am un contract cu trenul.

CONTROLORUL: A, atunci poate că mai e aici.

CAROLINA o ia la fugă. DAVID începe să plângă, CONTROLORUL îi pune o mână pe

umăr şi îl însoţeşte afară.

Întuneric.

38
7.

Un bărbat cu cagulă pe cap loveşte cu un băţ un copil grav rănit, de vreo nouă luni, care

încearcă să scape târându-se. Când pare a-şi fi isprăvit treaba, epuizat, bărbatul îşi scoate

cagula şi vedem că, în ciuda aparenţei sale umane, faţa lui e de focă. În timp ce-şi şterge

sudoarea de pe frunte, se apropie de public şi se adresează acestuia.

Ştiu, ştiu foarte bine... Şi totuşi, cineva trebuie s-o facă, nu-i aşa? În fiecare an vedem aceleaşi

imagini la televizor. E macabru, cinic, da, ştiu foarte bine. Ar fi mai bine ca nimeni să nu vadă

aşa ceva, dar cineva tot trebuie s-o facă. Credeţi-mă. Guvernul meu ne lasă să ucidem vreo

500.000 de copii pe an, pentru a controla populaţia. A fost o decizie dură, fiindcă... nu e

populară, mă rog... ţi se rupe sufletul... Se uită la tine cu nişte ochişori... Trebuie să vă

mărturisesc că uneori mă fac că nu văd când vreun bebeluş mă priveşte aşa. Îl duc în şuturi

până la apă şi-l las să se înece sau să scape înotând. Munca asta chiar mă face să mă simt

mizerabil... Dar n-am de ales. Îmi amintesc când încă nu erau atâţia oameni, dar în 2050 au

ajuns să fie 8 miliarde pe întreaga planetă. E imposibil să laşi în viaţă 8 miliarde de oameni;

Pământul se distruge.

Lasă băţul deoparte şi se aşază.

E drept că se mai omorau şi între ei – mereu au făcut-o, au o înclinaţie înnăscută pentru

războaie – dar nu era de-ajuns. Dacă nu eliminăm astfel excesul de oameni, ei ar putea

distruge biodiversitatea terestră. Treaba e foarte serioasă. Lighioanele astea au distrus toate

pădurile tropicale.

Se ridică şi se apropie de copilul muribund.

După legile noastre, bebeluşii trebuie ucişi cu o singură lovitură în cap, dar se vede treaba că

uneori nu-i de-ajuns. Pur şi simplu e o problemă practică. De pildă, bebeluşului ăstuia din

spate am încercat să-i trag una în cap, dar i-am dizlocat doar un umăr şi abia a doua oară am

39
reuşit să-i vin de hac. Se zice că 40% dintre bebeluşi sunt scalpaţi pentru hainele de piele şi că

trec prin multe alte orori care-i fac să agonizeze înfiorător, dar vă asigur că mie nici prin cap

nu mi-a trecut aşa ceva. Unii colegi – puţini la număr – iau carnea ca să-şi hrănească familiile,

dar mie, nu ştiu; mie mi-e scârbă de aşa ceva.

Se apropie iar de public.

Animalele astea au o poveste foarte tristă. O ştiţi? Bestiile astea amărâte s-au crezut

superioare celorlalte specii, credeau că prin inteligenţă deveneau superioare celorlalte

animale... Dar ce e inteligenţa? Spuneţi-mi şi mie! Să ştii algebră? Să recunoşti simetria? Asta

e inteligenţa? Şi au crezut că asta le făcea mai bune decât noi. Credeau că aşa scăpau de

natura lor şi, în timp, de toate suferinţele lor omeneşti. Au crezut că tehnologia putea

reconstrui lumea şi după o vreme aceasta va elimina nedreptăţile, corupţia, foametea,

sărăcia...

Râde.

Nu ştiu dacă sunteţi familiarizaţi cu obiceiurile oamenilor, dar... E ciudat, fiindcă... la început

au crezut că Dumnezeu o să-i scape de probleme – şi au inventat un Dumnezeu – pe urmă au

crezut că ideile o să-i salveze – şi au vorbit despre comunism, fără a şti ce înseamnă o

comunitate – în fine, când au ratat totul, s-au bazat pe inteligenţă şi pe ştiinţă.

De fapt, când văd asemenea bebeluşi, când văd cum cărniţa asta firavă încearcă să scape de

vânători, mă întreb cum de-a ajuns rasa asta să mizeze totul pe inteligenţă, pe neant...

Fiindcă inteligenţa nu i-a făcut niciodată pe oameni mai umani, ci mai primejdioşi. Au

acumulat destule arme pentru ca planeta să sară în aer de 1000 de ori, întreţinând aceleaşi

nedreptăţi dintotdeauna şi rămânând la fel de iresponsabili şi de egoişti. Vă rog să mă

înţelegeţi, nu spun că noi am fi mai bune, poate că nici noi, focile, nu suntem perfecte dar cel

puţin nu ne maltratăm între noi şi nu scotocim prin măruntaiele pământului căutând petrol,

pentru ca apoi să poluăm din ce în ce mai mult mediul înconjurător.

40
Nu ştiu, ei îşi închipuiau că inteligenţa îi deosebea de un leu sau de un melc, că deşteptăciunea

lor îi făcea mai buni, când de fapt ea complica doar comunicarea dintre ei. De-a dreptul hilar!

Viaţa fiecărui om e definită prin tipul de confuzie creată, în încercarea de a comunica cu

ceilalţi, şi prin suferinţa provocată lor înşişi şi celor din jur.

Râde.

E de-ajuns să priveşti un exemplar de om - un adult - ca să înţelegi lucrul ăsta. Ei nu se înţeleg

între ei. În loc să-i facă mai buni, natura i-a lăsat singuri şi orbi, ca să nu comunice cu propria

lor specie. Conştiinţa individuală, care-i face să se considere superiori animalelor, parcă îi

înfierbântă şi îi excită, înlesnindu-le astfel înmulţirea şi distrugând mediul înconjurător. Bieţii

de ei... Totuşi, unii dintre colegii mei care vin aici ca să elimine excesul de bebeluşi n-au

deloc remuşcări. Guvernul nostru n-are pretenţia să-i omorâm pe toţi, dar cei mai buni prieteni

ai mei zic că lumea e mult mai liniştită fără oameni şi cu cât sunt mai puţini e... cu atât mai

bine. Zic că oamenii sunt găunoşi, că nu-s buni, că sunt putrezi pe dinăuntru, de-asta aproape

nimeni nu vrea să mănânce atâtea şi atâtea kilograme de bebeluşi pe care-i abandonăm aici în

fiecare zi.

Eu am un fiu, un fiu pe care-l iubesc şi când o să crească o să-i povestesc cum erau oamenii.

O să-i spun ce făceau ei cu semenii lor, ororile pe care n-au vrut să le evite şi ce moştenire ne-

au lăsat. Dragului meu fiu o să-i spun că...

Bebeluşul scoate un smiorcăit slab. Foca observă că bebeluşul vrea să scape iar. Pauză.

V-am mai spus deja, uneori o singură lovitură nu-i de-ajuns. Nu vă uitaţi.

Foca se îndreaptă spre copil, dar se întoarce în ultima clipă.

Mă rog, dacă totuşi vreţi să vă uitaţi, cel puţin gândiţi-vă că nu e o biată focă.

Foca se apropie de copil şi îl ucide.

Trebuie să plec. Mă aşteaptă fiul meu. Noapte bună.

Întuneric.

41
42