Sunteți pe pagina 1din 5

Cămila şi vulpea - Costache Negruzzi

Cămila mult geloasă, văzând un ţap odată,


Cu coarnele cum bate, de câni încungiurat,
A început în sine a blestema pe soartă,
Zicând: - ”Ce ticăloasă!
Un trup frumos şi mare să fie fără coarne,
Să nu am eu o armă, ca slava să-mi sporesc,
Ca duşmanii mei lesne în praf să se răstoarne!”
(Geloşii nenumărate pricini născocesc
Când vor să tot cârtească.) Aşa se tânguieşte
Cămila mergând tristă, cu capu-n jos plecat,
Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlneşte,
Împărtăşire multă la soartă-i a luat.
Cămila de-amănuntul îşi spune jalea toată.
- ”Cunosc - răspunde vulpea - că mare ai cuvânt,
Dar eu am mijloc sigur ca să te fac comată.
Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ,
De drum prea departe; îl vei afla sub zare,
Se cheamă vizuină: la ea oricine-a mers
Şi capul său plecându-şi a stat păzind răbdare,
Fără de prelungire, cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii şi ţapii dau dovadă.”
Această sfătuire cămilei a plăcut;
Ea nici gândea că leul în vizuini să şadă,
Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie,
Găseşte acea bortă sub nişte frasini vechi
Şi capul îşi afundă îndată-n vizuină,
Iar leul cu cruzime, o prinde de urechi.
Ea trage, el nu lasă, pân'ce-n sfârşit scăpând,
Acasă se întoarce urechile lăsând.

O, iubitori de slavă! Pe voi v-am arătat,


Pilda cămilei când v-am dat.
Cunoaşteţi că acela ce fala tot goneşte,
Cu râsul şi ocara ades se pomeneşte.
Păianjenul şi melcul - George Coşbuc

Păianjenul:
Melcule, mă mir de tine,
Ai o casă în spinare.
Măcar de ar fi mai mare...
Şi-altceva tu n-ai nimic!
Într-o casă mititică,
Tu mereu te-ascunzi de frică!
Aaa! Dar vezi-mă pe mine,
Sunt bogat, nu sunt calic
Eu ţes pânza mea cea deasă,
La boieri şi regi în casă!

Melcul:
O poţi ţese, unde-i vrea,
Tu trăieşti în curţi străine:
Însă eu am casa mea,
Este mică, văd eu bine,
Dar sunt singur domn la mine!

Măgarul şi privighetoarea - George


Ranetti
Scris de Cristina Vuşcan
Sâmbătă, 16 Octombrie 2010 08:36

Nu ştiu prin ce fărădelege


Ori vicleşug de nepătruns,
Măgaru-odată a ajuns
De dobitoace ales rege.
Pe mândru tron se răsfăţa,
”Măria-ta"-i zicea poporul,
Pierdut era cutezătorul
Care greşea
Spunându-i: ”măgăria-ta",
Că ştiţi că orice parvenit,
Când s-a-nţolit,
Îi e necaz şi-i e ruşine
De orice-aducere-aminte
A joasei sale origine.
Mai ştiţi că chiar de-al lor părinte
Nu mai vor unii ca s-audă,
Aşa a fost şi cu măgarul
Ce pretindea că armăsarul
Arab de sânge pur 'i-e rudă.
Ş-odată ce s-a apucat
Măgarul cel încoronat?
Să dea-n palatu-i o serbare,
Dar una mare
La care,
Spre-a face-o şi mai lucitoare,
Poftit-a pe privighetoare
Să părăsească codru verde,
Pe musafiri să îi dezmierde
Cu farmecul cântării sale.
Privighetoarea a cântat,
Dar trilurile-i triumfale
Pe suveran l-au supărat,
Căci prea au fost aplaudate.
- Hm, hm, cânţi frumuşel!
Binevoi să zică el,
Dar cu mai multă maiestate
Cânta-voi eu! - O, cântă, sire!
Strigau curtenii cu grăbire;
Iar urechiatul de pe tron
Cântă un imn, strident, barbar,
Cântă-n sfârşit ca un măgar.
Iar raţe, gâşte, ce erau
La curte dame de onoare,
- Ah, majestate - murmurau -
Ce voce dulce, răpitoare!
- Hei, tu ce zici, privighetoare?
Măgarul întrebă-ngâmfat,
Şi ea smerit a cuvântat:
- Măria-ta-s uimită, zău,
Şi umilită îţi declar
Că glasul meu pe lâng-al tău
Parcă-i un zbieret de măgar!

Mistreţul şi porcul - Cincinat Pavelescu


Scris de Cristina Vuşcan
Sâmbătă, 16 Octombrie 2010 08:26

Un porc văzând că un mistreţ


Privea la el cam cu dispreţ,
Îi zise: - Ia mai lasă, frate,
Căutăturile-astea crude;
Ce, ai uitat că suntem rude?
Mistreţul, plin de bunătate,
I-a zis: - Dreptate, poate, ai;
Dar printre oameni de când stai,
(Şi-atunci mistreţul a surâs)
Atât de mult cu ei te-asemeni,
Că, frate, parcă sunteţi gemeni...
Şi faci familia de râs!

Vulpea şi Veveriţa - Jean de la Fontaine


Scris de Cristina Vuşcan
Duminică, 10 Octombrie 2010 11:15

Ori peste cine vezi c-a dat năpasta,


De nimeni să nu râzi pe lumea asta.
Chiar dacă n-ai păcate sau cusururi,
Au crezi că fericirea ta-i de-a pururi?
Esop ne dă şi el la fel povaţă,
Dar astăzi iau o pildă chiar din viaţă.
Făcea cumătra Vulpe, odată, mare haz
De-o Veveriţă mică, ajunsă la necaz,
Ce se juca-ntr-un paltin, cu toată voioşia,
Când din senin o prinse, în ramuri, vijelia.
- Cu coada ta stufoasă în van ţi-acoperi mutra
(Striga la ea de jos, din ierburi, cutra),
Că vântul te snopeşte cu cât te sui mai sus!
Nu-ţi mai aduci aminte, surato, ce ţi-am spus?
Umblai după înalturi cu trăsnetul vecine.
Vezi ce păţişi, neghioabo?... Mai bine e de mine:
Dau fuga, la nevoie,-n vizuină.
Dar mai aştept puţin acum, vecină,
Ca să te văd zdrobită la tulpină!
Şi, dând târcoale-ncoace şi-ncolo după pui,
Mai gâtui destui.
Avea îndată vântul mânia să şi-o curme
Şi iar trona în slăvi seninul soare.
Un Vânător din preajmă, pornind la vânătoare,
Zări lângă bârlogul Cumetrei nişte urme.
”Aci erai? (îşi zise-n gândul lui).
Stai că te satur eu de pui:
Am să-ţi atârn, Cumătră, blana-n cui!"
Şi puse-ndată câinii bârlogul să i-l scurme.
Văzând-o pe Cumătra-nhăţată de grumaz,
Şi Veveriţa noastră putea să facă haz,
Dar se-nvăţase minte din propriul ei necaz.