Sunteți pe pagina 1din 10

Formarea conştiinţei istorice

“Cuvântul istorie are două semnificaţii distincte, (...) defineşte, în acelaşi


timp, ceea ce s-a petrecut cu adevărat şi reconstituirea a ceea ce s-a petrecut, cu alte
cuvinte, trecutul în desfăşurarea sa obiectivă şi discursul despre trecut. (...) Ceea ce
numim îndeobşte istorie este discursul nostru despre istorie, este imaginea,
inevitabil incompletă, simplificată şi deformată a trecutului, pe care prezentul o
recompune fără încetare.” (Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească)

Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui


popor prin raportarea la origini, la alte naţiuni şi evenimente petrecute în plan
istoric. Datorită decalajului dintre evenimentele petrecute în planul european,
respectiv în cel românesc, conştiinţa istorică românească se conturează relativ
târziu, în jurul curentelor apărute în cultura europeană a vremii. Renaşterea,
eveniment cultural de mare amploare, apare ca răspuns la dogmatica excesivă a
Evului Mediu, plasând omul ca individualitate superioară în centrul tuturor
creaţiilor; criticul Dan Horia-Mazilu descrie omul renascentist ca „făptură a lui
Dumnezeu, dar şi ca fiinţă cu personalitate şi responsabilităţi, centru de la care
provin informaţiile constatative şi către care gravitează învăţăturile formatoare”, de
o „demnitate aproape intangibilă, proprie unei creaturi unice şi privilegiată între
celelalte componente ale cosmosului.” Apariţia Renaşterii este favorizată de marile
descoperiri ştiinţifice şi de marile expediţii finalizate cu descoperirea unor teritorii
necunoscute până atunci. Centrul cultural al Renaşterii este Italia în secolul al XV-
lea, de unde curentul se răspândeşte în restul Europei, cunoscând o amploare
substanţială la sfârşitul secolului şi în prima jumătate a secolului următor. Idealul
omului universal, spiritul individualist, viaţa citadină, descoperirea si inovaţia
ştiinţifică reprezintă coordonatele fundamentale ale curentului, manifestate în toate
domeniile artei şi de care sunt legate personalităţi culturale precum Lorenzo de
Medici, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Rafael. Renaşterea dezvoltă curentul
umanist, manifestat cu precădere în domeniul ştiinţelor umaniste (literatură,
gramatică, istorie, filozofie, etică), care îndeamnă preluarea unor modele etice şi
estetice din culturile Antichităţii greco-romane, printre ale căror susţinatori se vor
număra nume universale ca Pico della Mirandola, Giovanni Boccacio, Francois
Rabelais, Francis Bacon, Thomas Morus, Erasmus de Rotterdam. În spaţiul
românesc, Renaşterea pătrunde începând cu secolul al XVI-lea sub forma
umanismului, „născut”, aşa cum afirmă Dan Horia Mazilu, „ din îngemănarea
elementelor recepţionate din izvoare bizantine cu cele aparţinând unor surse
occidentale.” Ecourile umanismului sunt preluate prin filieră poloneză(fii de boieri
români erau trimişi pentru a studia la şcolile din Polonia,recunoscute pentru
strânsele legaturi cu marile centre culturale din Italia) şi încurajează formarea unor
1
conştiinţe istorice, estetice şi literare, care însă nu pot fi delimitate net de o
dimensiune religioasă importantă, efect al dogmei conservatoriste ortodoxe. Pe când
umanismul european este contextualizat cultural, cel românesc face loc unor
preocupări de ordin istoric, cu precădere în vederea susţinerii originilor, respectiv a
latinităţii limbii şi poporului român.
Prima afirmaţie despre originea română şi unitatea limbii şi a poporului
român este emisă de către savantul umanist Nicolaus Olahus în lucrarea sa
Hungaria (1536) , scrisă în limba latină: ,,moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi
religie ca şi muntenii. [...] Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci
ei sînt colonii de romani”. Referindu-se la locuitorii Transilvaniei, Nicolae Olahus
deţine un punct de vedere care contrastează puternic cu cel al societăţii maghiare
stăpâne, şi anume faptul că ,,valahii” reprezintă cea mai veche populaţie din această
zonă. Meritul savantului constă în elaborarea primelor studii cu caracter istoriografic
şi topografic , reflectate în special asupra ţinutului transilvănean, fiind recunoscut de
către criticul Alexandru Piru drept o personalitate importantă a umanismului
românesc: ,,Istoria literaturii române nu poate ignora figura lui Nicolaus Olahus,
primul umanist de origine română care în ciuda calomniilor răspândite asupra
provenienţei sale, şi-a purtat cu mândrie numele de valah toată viaţa, făcându-l
cunoscut nu numai în patria sa adoptivă, dar şi în toată Europa.”
Pasul decisiv în acest domeniu este însă făcut de cronicarii moldoveni , care
la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba
română, pun bazele istoriografiei româneşti şi care, de asemenea, sunt consideraţi a
avea merite în crearea unui stil literar şi original. Lucian Boia defineşte istoricul
drept „un producător neobosit de coerenţă şi semnificaţii. El produce un gen de
ficţiune cu materiale adevărate „ caracteristici reflectate şi de preocupările
cronicarilor. Aceştia constată necesitatea consemnării în scris a evenimentelor ,
întrucât provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie
absorbite de uitare. De aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a
consemna trecutul: ,,cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”. Pe de altă parte,
cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei, idee pe care o
expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie
de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre cele
bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”.
Redactând prima cronică în limba română, Grigore Ureche este nevoit să
inventeze o limbă scrisă, cărturărească, din care nu lipsesc accentele specifice limbii
vorbite. Cu un remarcabil instinct de istoric, autorul insistă pe ideea unei relatări
obiective şi a respectării adevărului istoric, precum el însuşi afirmă: ,,ca să nu mă
aflu scriitoriu de cuvinte deşarte ci de direptate” . Grigore Ureche consideră că
realizarea unei cronici reprezintă o datorie patriotică pentru orice popor care vrea sa
păşească pe treapta culturii şi, în acelaşi timp, conştientizează faptul că un popor
care acceptă ignoranţa în detrimentul cunoaşterii va rămâne ,,asemenea fiarelor şi
dobitoacelor celor mute şi fără minte”.

2
Studiind la şcolile poloneze ale Lvovului şi intrând în contact cu Umanismul
târziu şi cu Antichitatea latină, cronicarul rămâne marcat de gradul de cultură al
regatului polon. Acest fapt îl va ambiţiona să creeze, la rândul său, începuturile unei
culturi istoriografice în spaţiul originar; deşi cronicarul şi-a propus să scrie cronica
Moldovei de la întemeierea acesteia (1359) până la Vasile Lupu, n-a reuşit să ajungă
decât până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1594). Marcat de începuturile unei
laicizări a culturii, letopiseţul lui Grigore Ureche urmăreşte istoria unei ţări şi
destinele unei naţiuni. Criticul George Ivaşcu afirmă faptulcă ,,în scrierea lui
Ureche se întâlnesc – alăturate – gândirea regionalistă feudală şi patriotismul
local, moldovenesc, cu noua concepţie modernă în plin proces de elaborare: a
unităţii de origine, de neam şi de limbă a locuitorilor Ţării Româneşti, Moldovei şi
Transilvaniei”. Pe lângă încercarea de redare a unui istorii a domniilor de până
atunci, lucrarea cronicarului surprinde pentru prima dată aspectul latinităţii
poporului român fiind aduse argumente de ordin lingvistic în vederea asemănării
limbii române cu cea latină: ,, de la Rîm ne tragem şi cu ale lor cuvinte ni-s
amestecate (...) de la râmleni, cele ce zicem latină, pîine ei zic panis, carne ei zic
caro, găină zic galina; muiare,mulier; părinte, pater, al nostru, noster şi altili multe
din limba latinească că de ne-am socoti pre amănuntul, toate cuvintele le-am
înţelege.” Eugen Negrici este de părere că însuşi cronica sa este contrstruită în
manieră latină: „A vorbi de cronica lui Ureche înseamnă a vorbi de naraţiunea
pură. Limpezimea intuiţiei, siguranţa în reprezentarea lucrurilor, nervul şi vigoarea
relatării trimit gândul la proza latină.” Ureche îşi redactează letopiseţul călăuzit de
o concepţie unitară, gândirea sa istorică, socială şi politică introducând naraţiunea şi
aspirând la prelucrarea izvoarelor.Cronicarul vede istoria Moldovei în context şi
simte nevoia de a privi în jur, nu atât pentru a consemna evenimentele, cât pentru a
cuprinde întreaga realitate socială. Fără a fi conştient de faptul că face literatură,
acest personaj umanist reuşeşte să exerseze modurile de expunere, procedeele
literare prin care să exprime sentimente precum emoţia, patriotismul. Arta sa însă,
se valorifică îndeosebi prin capacitatea lui de a creiona portrete; o particularitate a
stilului său este aceea a contrastului, a prezentării antonimice a trăsăturilor. Având
meritul de a fi primul biograf al domnitorului Ştefan cel Mare, cronicarul îl descrie
într-un joc involuntar de lumini şi umbre : ,, Fost-au Stefan vodă om nu mare de
statu, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat ; (...) amintrilea era om
întreg la fire, neleneşu (...), la lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se
vîrîia (...) şi raru războiu de nu biruia” . Dincolo de faptul că Grigore Ureche îl
elogiază, este totuşi conştient de condiţia umană a acestuia. De aceea, nu-l consideră
sfânt în sensul absolvirii de păcat, ci pentru că a săvârşit ,,lucruri vitejeşti carile
nimenea din domni nici mai nainte, nici după aceaia nu l-au ajunsu” . Referindu-se
la limba întrebuinţată aici de cronicar, Nicolae Iorga observă că portretul este

3
realizat în ,,fraze bătute ca o medalie”, armonia graiului ,,lovind” de la cele dintâi
rânduri: ,,se vede spiritul format la buna şcoală latină”.
Cronica îi este continuată de Miron Costin, considerat de critici cea mai
puternică personalitate, atât literară cât şi ştiinţifică, a secolului al XVII – lea. În
,,Letopiseţul Ţării Moldovei” se regăseşte tendinţa recuperării trecutului prin cuvânt;
cuvântul scris devine ,,oglindă” ce dezvăluie şi restituie în conştiinţă firea originară
a neamului: ,,lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii
omeneşti,scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, cele trecute ce multe vremi le
va putea şti şi oblici”. Despre preocuparea sa de istoric, Nicolae Manolescu afirmă
ca „ Originalitatea lui Costin provine din aplecarea (...) spre culisele istoriei. (..) O
istorie nu întotdeauna eroică, dar vicleană, machiavelică şi, mai presus de orice,
politică.” De asemenea, Miron Costin conştientizează importanţa cunoaşterii
originilor pe care le consideră de esenţă romană şi le argumentează în manieră
amplă în lucrarea De neamul moldovenilor: ,,caută-te dară acum, cetitoriule, ca
într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti (...) că eşti dreptu vlah, adecă italiian şi
râmlean”. Se poate observa că încă de la cronica lui Costin porneşte tendinţa de a-i
exclude sau minimaliza pe daci din etnogeneza românească în favoarea exclusivă a
romanilor, tendinţă preluată şi accentuată de Dimitrie Cantemir, spre a-şi găsi apoi
în Şcoala Ardeleană expresia ei cea mai categorică. Lucrarea ,,De neamul
moldovenilor” reprezintă în istoria literaturii române primul tratat savant consacrat
exclusiv analizei originii neamului. Punctul de plecare al lucrării o reprezintă
constatarea faptului că societatea de la vremea respectivă nu avea încă o percepţie
clară asupra originii române, astfel încât necesitatea unei asemenea scrieri devine
imperioasă: „Îndemnatum-au mai mult lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de
descalicatul ei cel dintâi, toate alte ţări ştiind începuturile sale.” În concepţia
cronicarului moldovean, istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi şi
supuşi de romanii lui Traian, identificat ca ,,descălecătorul cel dintâi”. La retragerea
romanilor din Dacia, nu au plecat toţi romanii, ci mulţi au rămas, rezistând
năvălirilor barbare. Din aceste elemente romane s-a născut poporul român: originea
sa este atestată, după cronicari,de numele cu fonetică asemănătoare (român-
romanus).Pentru ca diversele numiri date de străini celor trei ramuri subdialectale să
nu ascundă realitatea existenţei aceluiaşi popor, Miron Costin le supune unei analize
amănunţite începând chiar cu numele: ,,numele cel mai adevărat, autentic, de la
primul descălecat prin Traian este rumân sau rumanus, care nume, acest popor l-a
păstrat întotdeauna între dânşii (...) până astazi acelaşi nume este dat îndeobşte şi
muntenilor şi moldovenilor, şi celor ce locuiesc în Ţara Transilvaniei”. Cronicarul
punctează ideea că limba este cea mai puternică dovadă a originii romane a
poporului român, adevăr enunţat anterior şi de către Grigore Ureche şi Nicolae
Milescu: ,,cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba
lui care este adevărată latină, stricată, ca şi italiana; totuşi, întreaga temelie a
4
vorbirii se ţine pe limba latină şi o parte din cuvinte stau vehiculate sau
neschimbate nici măcar cu o literă” (Miron Costin). O particularitate a lucrării o
reprezintă introducerea unei prefaţe, intitulate sugestiv „ Către cetitoriu”, menită să
familiarizeze publicul neobişnuit până atunci cu aportul de lectură-însuşi argumentul
pe care îl aduce în acest context dezvăluie constanta sa preocupare literară:
„Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască (...) şi mai slobode
veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face
iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa
omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor.”
George Ivaşcu numeşte lucrarea De neamul moldovenilor „actul de naştere
al prozei de idei în limba română”, „operă de superbă indignare patriotică”, cu „un
stil sacadat, vibrant, care vădeşte maturizarea tuturor mijloacelor de scriitor ale
cărturarului.” Spre deosebire de predecesorul său, Costin dovedeşte o puternică
conştiinţă literară, remarcată prin tehnica retorică voluntară, frazele elaborate – la
acest nivel George Călinescu afirmă: „ Cunoscător al frazei latine, el a desfăşurat-o
în moldoveneşte în spiritul şi cu ajutorul limbii noastre, păstrându-i toate registrele
şi toate fluierele. Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată,
în stare de a exprima orice gând.”
Opera reprezentativă la acest nivel este poemul filozofic Viiaţa lumii în care
abordează tema norocului schimbător, fortuna labilis, şi a trecerii ireversibile a
timpului. Poemul debutează cu ideea efemerităţii vieţii , prin comparaţia cu firul de
aţă: "A lumii cântu cu jale viiaţa,/ Cu griji si primejdii, cum ieste şi aţa,/ Prea
subţire şi-n scurtă vreme trăitoare.” Imaginea unei lumi eterne, liniştite este
înşelătoare: "O, lume hicleană, lume înşelătoare!/ Trec zilile ca umbra, ca umbra de
vară,/ Cele ce trecu nu mai vin, nici sa-ntorcu iară./ Trece veacul desfrânatul trec
anii cu roata,/ Fug vremile ca umbra si nici o poarta/ A le opri nu poate.” Faptele si
evenimentele umane se înscriu pe o pantă a destrămării, căci peste toate se aşează
pecetea trecerii timpului: "Vremea lumii soţie şi norocul alta,/ El a sui, el a surpa,
iarăşi gata." Invoca nume antice recunoscute în istorie şi literatură pentru caracterul
puternic, legendar, sugerând nediferenţierea în faţa morţii şi efemeritatea în faţa
timpului: „Unde-s ai lumii imparati, unde iaste Xerxes/ Alixandru Machidon, unde-i
Ataxers,/ Avgust, Pompeiu si Chesar? Ei au luat lume,/ Pre toti i-a stinsu vreme, ca
pre niste spume." Surprinzătoare in poemul lui Miron Costin este introducerea ideii
despre dispariţia întregului sistem solar, supus şi el unei existenţe trecătoare; apare
astfel, pentru prima dată în literatura română, viziunea unui dezechilibru cosmic, a
unei stingeri universale, prezentată însă în manieră religioasă, apocaliptică: „Şi voi,
lumini de aur, soarilă şi luna/Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa./Voi stele
iscusite, ceriului podoba./Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba./În foc te vei
schimosi, peminte, cu apa /O, pre cine amar nu aşteaptă sapa/Nu-i nimica să stea în
veci, toate trece lumea.”
5
Dintre cronicarii moldoveni, Miron Costin este scriitorul cu gradul cel mai
mare de complexitate, prin orizont cultural, valoarea şi amploarea documentării,
tendinţa de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei în cele ale istoriei
europene, viziunea moralistă, uneori polemică şi virulentă, asupra destinului uman si
al popoarelor, şi nu în ultimul rând, prin rafinamentul stilistic, rezultat din modul în
care utilizeaza toate artificiile literare ale epocii. În Istoria literaturii române, George
Ivaşcu îl prezintă pe Costin atât din prisma amplelor atribuţii pe care cronicarul le-a
deţinut în cultura vremii, cât şi din perspectiva ecoului pe care munca sa îl va avea
asupra veacului următor: „ Scriitor divers, poet, istoric, ideolog, polemist, moralist,
Miron Costin revoluţionează tipul vechiului cărturar român. Fără prezenţa lui în
ambianţa culturală moldovenească din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
Dimitrie Cantemir, care-l continuă în mod învederat, ar fi fost de neconceput.”
Alături de Grigore Ureche şi Miron Costin, este de remarcat şi cronicarul
moldovean Ion Neculce, personalitate a secolul al XVIII-lea. Cu o contribuţie mai
semnificativă în domeniul literar decat în cel istoric, fără a avea o formare propriu-
zis intelectuală ca aceea a înaintaşilor săi, Ion Neculce deţine un extraordinar har
nativ manifestat în povestire, pe care el însuşi şi-l atribuie: ,,am scris singur dintru a
mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin
să cetesc şi să scriu că au fost scrise în inima mea" . Cu un acut spirit de observaţie,
Neculce ştie sa selecteze aspectele esenţialepe care le redă cu obiectivitate şi în
acelaşi timp, ,,cu reacţia sa sufletească vie, cucomprehenisune sau revoltă, cu
duioşie sau ironie, cu ataşament sau sarcasm” (Al. Piru). Cea mai importantă operă
a lui Ion Neculce este considerată ,,O samă de cuvinte”, lucrare care cuprinde 42 de
micropovestiri cu un conţinut educativ o naraţiune simplă şi un caracter
memorialistic. Referindu-se la această lucrare, criticul Al. Piru afirmă: „Ceea ce
face farmecul legendelor lui Neculce este conţinutul lor educativ fără ostentaţie sau
cumpănit anecdotic, epicul cuminte, bătrânesc, naraţiunea simplă, populară. „
Caracterul de povestitor se oglindeşte în faptul că ştie să găsească întotdeauna
cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau caracterul unui om. Stilul său nu este
bombastic, ca al analiştilor ce scriau slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi,prin aceasta,
foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are uneori valoare artistică. Cine vrea să afle
modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce,
apoi în Miron Costin şi Grigore Ureche.
Meritul lui Ion Neculce de a readuce în proza noastră istorică spiritul
popular caracterizat prin umor şi ironie este remarcat îndeosebi de către criticul
Nicolae Manolescu. Acesta afirmă faptul că toate aceste calităţi sunt ,,ajutate de un
talent de narator incomparabil, care compensează îngustimea concepţiei şi
netemeinicia culturii”.
O contribuţie pe scară largă în afirmarea conştiinţei istorice o are şi stolnicul
Constantin Cantacuzino , fiind primul umanist care introduce în cultura română,în
6
acelaşi timp, erudiţia istoricului de perspectivă modernă şi stilul ştiinţific, direct,
lipsit de podoabe şi intenţii literare. Istoricul Adolf Armbruster consideră că
stolnicul Constantin Cantacuzino aşează la originea etnogenezei românilor
elementele de bază, dacii şi romanii, numele sintezei etnice fiind adoptat după
factorul dominant, romanii, ceea ce se apropie foarte mult de interpretările ştiinţifice
din zilele actuale. Pe de altă parte, Constantin Cantacuzino este primul istoric român
care pune şi discută problema continuităţii elementului roman în Dacia cu
argumente valabile până astăzi. Argumentul principal împotriva golirii Daciei este,
aşa cum consideră Adolf Armbruster, uimitor prin logica sa: ”au mai lesne era şi
acelora ce era oblăduitori acestor locuri, să nu asculte decât moştenirile lor
înţelenite de atîţea ai, să le lase şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai
aspre şi mai seci”.
Constantin Cantacuzino oferă cea mai clară şi concisă idee asupra întregii
probleme a conştiinţei romanităţii la români: sunt urmaşi ai romanilor, origine
adeverită de nenumăraţi istorici străini, şi în acelaşi timp, sunt mândri cu această
descendenţă nobilă; conştiinţa unei astfel de înrudiri le creează românilor atât
convingerea permanenţei etnice pe solul dac cât şi cea a unităţii neamului de pe
acest teritoriu.Astfel, stolnicul Cantacuzino integrează istoriografia autohtonă
conştiinţei istorice şi culturale româneşti într-o sinteză personală, care este prima
lucrare de istorie propriu-zisă.
Personalitatea marcantă a secolului al XVIII-lea rămâne însă Dimitrie
Cantemir, a cărui operă de dimensiuni enciclopedice este comparabilă cu cea a lui
Leonardo Da Vinci. Definitorie pentru Cantemir este formaţia sa de istoric, prin
intermediul său realizându-se trecerea de la cronică la istorie. Domnitor, om politic,
filozof, estetician, istoric, muzicolog, Dimitrie Cantemir înfăţişează prototipul
intelectualului creat de umaniştii renascentişti: ,,exponent al clasei dominante,
reprezentat al unei puternice şi bine conturate orientări politice, erudit de seamă cu
o pregătire ştiinţifică de nivel european, istoric în primul rând.” (Adolf Armbruster)
George Călinescu îl aseamănă în Istoria literaturii de la origini până în prezent cu
renascentistul Lorenzo de Medici: „ Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume
şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor
de Moldova lui după care tânjeşte (...) academician berlinez, prinţ rus, cronicar
român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie
Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru.”
Dintre operele sale, ,,Descriptio Moldaviae” este prima prezentare de
sinteză românească a Moldovei din punct de vedere geografic, istoric, etnografic,
cultural, religios şi politic. În această lucrare Dimitrie Cantemir esenţializează
romanitatea etniei române.În acest sens istoricul Adolf Arnbruster afirmă faptul că
,,Descrierea afirmă, aşadar, lapidar pietrele unghiulare ale romanităţii:
colonizarea romană, descendenţa românilor din romanii Daciei, deci, continuitatea
şi unitatea neamului, latinitatea limbii, romanitatea unor instituţii juridice.” Dan
Horia Mazilu indică ideea că în scrierile lui Dimitrie Cantemir, în ,,Descriptio

7
Moldaviae” cu precădere, timpul şi spaţiul se intersectează într-un ,,punct”
românesc, definind viaţa unui popor de la începuturile sale şi până în vremea
autorului. Tot acesta este de părere că Dimitrie Cantemir se dovedeşte a fi deosebit
de modern prin faptul că încearcă o izolare a naţionalului, decupându-l din contextul
universal şi redându-i prestigiu. Formaţia de istoric este relavată şi de încercarea de
a descrie caracterul naţional şi obiceiurile moldovenilor -printre calităţile acestora se
remarcă ospitalitatea şi veselia (,,inima lor nu era departe de gură”), iar printre
defecte aroganţa, irascibilitatea, lipsa de moderaţie şi nestatornicia. Sunt amintite de
asemenea o suită de ceremonii, de la cele de logodnă până la cele funebre, precum şi
unele zeităţi mitologice: Drăgaica, Ursitele, Frumoasele, Sânzienele, Papaluga, etc.
Dintre speciile poeziei populare sunt prezente îm aceeaşi lucrare doina, bocetul,
colinda, descântecul.
De remarcat este şi lucrarea ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”,
scrisă în limba română – ea constituie opera unui umanist care demonstrează nu
numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia, dar şi rolul urmaşilor
acestora, de apărători ai civilizaţiei europene împotriva invaziilor barbare, tătăreşti
şi turceşti. Ideile conţinute în această lucrare sunt redate ca o continuare a
premiselor elaborate de Miron Costin în ,,De neamul moldovenilor”, şi se referă la
puritatea romană a românilor, descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi din
Italia; cu toate că acest lucru este exagerat, George Ivaşcu afirmă că se identifică
aproape întocmai cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene. Din acest motiv, se
poate afirma faptul că preocuparea lui D. Cantermir constă în încercarea de a
recomanda poporul său Europei şi de a îi restitui în acelaşi timp o demnitate gravă.
,,Istoria ieroglifică”, operă semnificativă pentru începuturile literare,
reprezintă prima încercare de roman politic social. Scris la Constantinopol în 1705,
acesta are un caracter alegoric, cuprinzând vietăţi din lumea animală, sub măştile
cărora se ascund protagoniştii conflictelor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti,
în frunte cu Brâncoveanu (,,Corbul”), şi aceea a Moldovei, condusă de Cantemir
însuşi (,,Inorogul”). Deşi epicul nu este deloc pretenţios, reuşeşte să încifreze
întâmplările şi să ascundă în hieroglife fizionomia eroilor sub nume de animale reale
sau himerice. Darul de a construi portrete groteşti, caricaturale, fantezia umoristică
şi gustul proiecţiilor fantastice sunt aspecte ale talentului unui veritabil scriitor.
Limbajul criptic utilizat îl determină pe Eugen Negrici să îi atribuie vocaţia euristică
(a descoperirii) şi să afirme: „ Indecizia stilistică face interesantă opera,
preschimbând-o intr-o ciudăţenie de specie nedefinită, un fel de struţo-cămilă.”
Importanţa scrierii este subliniată şi de către criticul George Călinescu : „Opera
viabilă a lui Cantemir este Istoria Ieroglifică, adevărat Roman de Renard. „
Prin ideile expuse şi o personalitate deosebit de interesantă, Dimitrie
Cantemir va inspira sistematica de investigaţie istorică, lingvistică şi etnografică a
Şcoalii Ardeleane şi va preocupa scriitori secolelor următoare: „Eminescu îl citeşte
8
şi se lasă fascinat de această faimoasă şi contradictorie personalitate.(...) ,N. Iorga
îi judecă la inceput insconsecvenţele şi îi critică detaşarea, pentru a ajunge apoi la
o înaltă preţuire entuziastă. Pentru Blaga, principele e inorogul alb al gândirii
româneşti” (Magdalena Popescu, Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei)
În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este amplificată mişcarea
de tip naţionalist în Transilvania, ca urmare a asupririlor populaţiei române de către
partea maghiară, dominantă. Latinitatea limbii şi poporului român devine argument
de afirmare naţională, în acest sens înfiinţându-se Şcoala Ardeleană, ai cărei adepţi
(Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu) promovează
ideea romanităţii pure – Petru Maior încearcă în lucrarea sa, Istoria pentru începutul
românilor in Dachia, să demonteze orice posibilitate de contopire a elementului
roman cu cel autohton. Momentul latinist culminează odată cu introducerea
Dicţionarului limbii române, elaborat de August Treboniu Laurian şi I. Massim cu
scopul de a „purifica” limba română de orice element nelatin. Cuvintele create astfel
dovedesc o sonoritate ilară şi un sens bizar, stârnind revolta societăţii culte a vremii.
Printre opozanţii acestei mişcări se numără Mihail Kogălniceanu, care sprijină în
discursul intitulat „ Cuvânt introductiv” elementul dac şi susţine în acelaşi timp
descendenţa romană. Cu toate acestea, prin adoptarea ideologiei iluministe, a cărei
caracteristică definitorie este primatul raţiunii şi al gândirii logice şi prin eforturile
de culturalizare a populaţiei transilvănene concretizate în înfiinţarea de şcoli,
editarea de manuale, de dicţionare, de cărţi de istorie şi de gramatică, învăţaţii
Şcolii Ardelene oferă burgheziei româneşti în ascensiune mijloace practice de
cunoaştere rămânând astfel iniţiatorii preocupărilor pentru cultivarea limbii române.
Aşadar, conştiinţa istorică, indispensabilă în cultura fiecărui popor, se
întemeiază în terenul românesc pe baza tendinţelor culturale din plan internaţionale
(curentele iluministe şi umaniste), adaptate la specificul naţional. În Transilvania
este exploatată pentru prima dată în secolul al XVII-lea prin intermediul studiului
asupra originilor poporului român, întreprins de umanistul român Nicolaus Olahus,
urmând a fi expusă în cronicile moldovene ale lui Grigore Ureche, Miron Costin şi
Ion Neculce, primii doi instruiţi la şcolile umaniste din Polonia;cronicile urmăresc
atât prezentarea domniilor, bătăliilor şi a evenimentelor istorice semnificative
petrecute până atunci, cât şi îndreptarea către origini prin argumentarea descendenţei
romanice a poporului român. În secolul următor mentalitatea istorică este
manifestată din direcţia Ţării Româneşti ( reprezentanţi de seamă fiind Dimitrie
Cantemir, Constantin Cantacuzino), unde lucrările istorice exploatează intens teoria
originilor, topografia, domeniul social ( Istoria ieroglifică, D. Cantemir) . Spre cea
de-a doua jumătate a secolului înclinarea faţă de istorie şi de origini dobândeşte
ecouri puternice în Transilvania – românii din acest ţinut se aflau sub stăpânire
maghiară, fiind trataţi conform statutului de „ naţiune tolerată”. Apare astfel
necesitatea de afirmare naţională, manifestată la nivel lingvistic de argumentarea şi
9
susţinerea latinităţii pure a poporului român, activităţi întreprinse în cadrul Şcolii
Ardelene, care preia coordonatele curentelor circulante pe plan international
(iluminism, umanism) şi le adaptează la specificul si nevoile naţionale. Astfel,
întregul pachet lucrări şi studii din perioada veche este de factură umanistă,
respectiv iluministă şi atestă formarea unei puternice conştiinţe istorice care va
atinge punctul de manifestare cel mai intens în perioada paşoptistă, când orice formă
de artă, îndeosebi literatura, dobândeşte puternice accente naţionaliste.

10