Număr special cu ocazia dezvelirii monumentului închinat poetului național Mihai Eminescu
„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…”(Tudor Arghezi)
Astăzi, 28 octombrie 2017, are loc un eveniment
special pentru comuna Coșna și pentru oamenii care fac
parte din această comunitate. Cu sprijinul primarului
Gavril Pardău și al Consiliului Local Coșna, are loc
dezvelirea monumentului închinat poetului nepereche,
Mihai Eminescu. Evenimentul este posibil în primul
rând datorită domnului doctor Mihai Florea, fiu al
satului Coșna, alături de soția sa, Catinela.
Deși majoritatea cetățenilor din Coșna au auzit de
renumitul doctor de la Spitalul Militar din Cluj sau chiar
au fost ajutați de către acesta în numeroase rânduri, este
necesar să amintim câteva date despre domnul doctor:
născut la 1 decembrie 1960, Mihai Florea absolvă
gimnaziul în satul natal cu rezultate foarte bune.
Urmează apoi cursurile Liceului Militar din Câmpulung
– Moldovenesc, apoi se înscrie la Facultatea de
Medicină Militară în anul 1979, urmând să termine
aceste cursuri în 1985. Deține două primariate și două
specializări în medicină, absolvind și un doctorat. Este
o fire studioasă, reușind să fie atât un bun specialist în
domeniul cardiologiei, practicând medicina de înalt
nivel la Spitalul Militar de Urgențe „Dr. Victor
Papilian” din Cluj-Napoca, cât și o personalitate care se
interesează îndeaproape de valori culturale, de cărți, de
evenimente care pot să mențină încă vie flacăra
conștiinței noastre naționale.
Astfel, soții Mihai și Catinela Florea au donat acest
monument comunității locale din Coșna,
manifestându-și un prinos de recunoștință pentru satul
natal și situând Comuna Coșna într-un cadru select al
localităților care dețin în patrimoniu astfel de
monumente. Executantul lucrării este sculptorul de talie
europeană, Ilarion Voinea.
Prin acest act, comuna Coșna mai face încă un pas
spre afirmarea identității noastre ca popor, în vremurile
tulburi pe care le trăim, iar dacă pe plan administrativ
sunt atâtea realizări, era necesară și o inițiativă de acest
gen pe plan cultural. Le mulțumim tuturor celor care au
făcut posibil acest demers.
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul
dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l
poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe…
(M. Eminescu, Scrisoarea I)
Mihai Eminescu
(15 ianuarie 1850-
15 iunie 1889).
Poetul național al
tuturor românilor
Date biografice eminesciene
În 1850, la 15 ianuarie, se naște la Botoșani
Mihai Eminovici, al șaptelea din cei unsprezece copii
ai soților Gheorghe Eminovici și Raluca Jurașcu. Tatăl
său, fiu de țărani din Călineștii Sucevei, ajunge la
rangul de căminar (boier cu moșie), încât în jurul
anului 1852 își va muta familia la Ipotești.
Copilăria lui Mihai se desfășoară în deplină
comuniune cu natura, cadru ce își va pune foarte
puternic amprenta asupra liricii de mai târziu. Nu se
știe unde și cu cine a absolvit primele două clase
primare, dar în anii 1858-1860, absolvă clasele a III-a
și a IV-a la National Hauptschule din Cernăuți cu
rezultate foarte bune, înscriindu-se apoi la Ober-
Gymnasium din Cernăuți. Se remarcă la obiectele
literatură și istorie. Stă în gazdă la profesorul Aron
Pumnul, o personalitate a învățământului din
Bucovina, latinist de renume și spirit revoluționar.
Acesta moare în 1866, moment în care publică poezia
La mormântul lui Aron Pumnul. Urmează alte
încercări literare. În februarie, la revista Familia din
Budapesta i se publică poezia De-aș avea…Directorul
revistei, Iosif Vulcan îi schimbă numele din Eminovici
în Eminescu, românizându-l, fapt acceptat de poet,
care își va semna astfel toate scrierile ulterioare.
Duce o existență aventuroasă fiind sufleur în trupe
de teatru. Îi întâlnește pe Caragiale și pe Slavici. Se
înscrie la Universitatea din Viena, dedicându-se
studiilor cu o sete nepotolită. Începe să mai publice
poezii și se înscrie la Universitatea din Berlin. Se
întoarce în țară și este bibliotecar la Iași, apoi, în 1875
îndeplinește funcția de revizor școlar. Începe să
publice articole de presă la Curierul de Iași, apoi se
mută la București pentru a lucra la ziarul conservator
Timpul. Între timp, în 1872, o întâlnise pe Veronica
Micle, cea care avea să fie marea iubire a vieții sale, dar
și o sursă de inspirație pentru cele mai frumoase poezii.
Relația cu Veronica avea să fie încordată. Aceasta era
mama a doi copii și va publica și ea la rându-i o poezie
de inspirație eminesciană.
Anul 1883, va reprezenta pentru Eminescu apariția
unei boli, manifestate prin semne de alienație mintală.
La aceasta se pare că a contribuit un stil de viață
dezorganizat și supus exceselor. Urmează perioade de
internare în țară și în străinătate, în special la sanatoriul
doctorului Șuțu. În urma unor diagnostice greșite, este
supus în mod excesiv unui tratament cu mercur, care îi
va agrava starea sănătății. Este din ce în ce mai bolnav,
încât în noaptea de 15 iunie 1889 va muri în sanatoriul
doctorului Șuțu, cauzele morții sale fiind neclare. Este
înmormântat la cimitirul Bellu în 17 iunie, la umbra
unui tei. Tot în același an vor înceta din viață atât
Veronica Micle, cât și Ion Creangă.
În cartea dedicată vieții lui Mihai Eminescu, George
Călinescu a scris: „Astfel se stinse în al optulea lustru
de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în
albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau
cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până
când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le
ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor
sale”.
„Eminescu a venit cu mâna plină înaintea neființei.
Rătăcit, nemângâet, ca un suflet fără parte, exact așa
cum spunea omul Renașterii despre om cum că e ființa
ce n-are partea ei, poetul nostru și-a primit lotul, trăind
pe măsura acestuia, în marginile, ba chiar în
nemarginile lui.”
Darul ce ni s-a facut prin Eminescu? A apărut în lumea
noastră un om care-a înțeles să fie om deplin. Cineva
care n-a vroit să fie al doilea.” (Constantin NOICA)
Odă (în metru antic)
de Mihai Eminescu
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
(1883, decembrie)

„Când le povestesc uneori studenţilor mei că am apucat

să-l văd în copilărie pe Călinescu, că i-am cunoscut mai
târziu pe Cioculescu şi pe Geo Bogza, că am stat de
vorbă cu Marin Preda şi cu Nichita Stănescu pe când
eram eu însumi student, mi se pare întotdeauna că mă
privesc cu neîncredere. Şi nu pentru că nu m-ar socoti
destul de bătrân ca să fi participat la acele lumi
scufundate, ci pentru că înseşi acele lumi au pentru ei,
ca şi locuitorii lor, transparenţa destrămată a irealului.
Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar aşa
de bătrân. De multe ori m-am gândit însă cum ar fi fost.
Au fost sute, mii de oameni care l-au văzut şi l-au auzit,
şi cărora asta nu li s-a părut nimic deosebit. Căci,
fireşte, Eminescu a devenit cu adevărat Eminescu abia
după boală şi moarte. Până atunci era un ziarist în
forfota bucureşteană, puteai sta lângă el în tramcar sau
într-o berărie, iar dacă cineva ţi-ar fi zis: «Ăsta-i poetul
Eminescu», poate că i-ai fi aruncat o a doua privire.“
(Mircea CĂRTĂRESCU)