1. Noţiunea şi obiectul criminalisticii.

Termenul “ criminalistica”, ca denumierea unei stiinte concrete, a fost utilizat prima data de catre savantul austriac
Hans Gros(1883), care in “manualul judecatarorului de instructie” a declarat criminalistica drept o stiinta de sine
statatoare, destinata aplicarii realizarilor stiintilor naturale si tehnice in activitatea de urmarire penala. Astfel a aparut nu
numai denumirea de criminalistica, dar si primele idei despre obiectul acestei discipline.
In lucrarile de specialitate care apar mai tirziu caracterul stiintific al criminalisticii se argumenteaza prin faptul ca
aceasta elaboreaza metode tehnico-stiintifice si tactice necesare administrarii probleor in vederea cercetarii si prevenirii
infractiunilor. Astfel, S. Mitricev trateaza criminalistica ca stiinta despre mijloacele tehnice, metodele si procedeele
destinate administrarii probelor conform normelor procesual penale in vederea cercetarii si preveniirii infarctiunii.
Punctele de vedere referitoare la definirea stiintei in cauza ale mai multor autori criminalisti exprimate in literature de
specialitate sint in essential similare. Dupa A.N. Vasiliev, criminalistica reprezinta stiinta despre organizarea si
planificarea procesului de cercetare ainfrcatiunilor, administararea probelor in conformitatea cu legislatia procesual
penala in vigoare, avind scop descoperirea si prevenirea infractiunilor prin apliacre pe scara alarga a metodelor stiintifice.
Criminalistica este stiinta judiciara care studiaza , elaboreaza si aplica metode si mijloce tehnici-stiintifice de
examinare a probelor judiciare , reguli metodologici destinate descoperirii cercetarii infractiunii si identificarilor precum
si prevenirea faptelor antisociale.
Obiectul criminalisticii;
1. Elaborarea si aplicarea metodelor si mijloacelor stiintifice de cercetare a urmelor si probelor materiale,
descoperirea locului savirsirii infractiunii in vederea identificarii obiectelor care lau creat.
2. Preluare din alte domenii stiintifice si adoptarea la nevoile proprii a unor metode stiintifice in vederea obtinerii
probelor necesare aflarii adevarului in procesul penal.
3. Elaborarea procedeelor tactice de efectuare a actelor de urmarire penala in vederea asezarii pe bazte stiintifice a
intregii activitati de cercetare penala.
4. Elaborarea regulilor metodologice de cercetarea adiferetelor genuri de infractiuni, in raport cu natura, modurile de
opearare folosite urmarile active ilicite, numarul participantilor.
5. Elaborarea si aplicarea metodelor si mijloacelor stiintifice destinate descoperirii cu operativitate a infractiunilor si
a operatorilor acestora. Etc

2. Sistemul, sarcinile criminalisticii.

De-a lungul istoriei aparitiei si dezvoltarii criminalisticii sistemul ei a fost modificat si perfectionat de nenumerate ori.
Actualmente pare justificata ideia de a structura stiinta si cursul universitar de criminalistica in 4 compartimente; teaoria
generala a criminalisticii, tehnica criminalistica, tactica criminalistica, metodica crimialistica- toate, in unitatea lor,
constituind suportul in lupta cu criminalitatea.
Teoria generala este baza metodologica a stiintei in totalitate, o imagine idealizata a acesteia ce cuprinde 3 blocuri de
cunostinta; 1) bazele scietologice ale criminalisticii ( obiectul, sistemul, principiile, sarciniile, istoria stiintii si alte
elemente introductive); 2) bazele metodologice ale criminalisticii ( sistemul de metode si idei folosite in cercetarile
criminalisticie); 3) sistemul de teorii criminalistice doctrinaire, “ extrase” din continutul celorlalte 3 componente.
Deci, teoria generala a criminalisticii constituie un sistem de principii conceptuale, notiuni si categorii, definitii si
conexiuni ce interpreteaza obiectul stiintei in ansamblu.
Tehnica criminalistica prezinta un ansablu de cunostinte sintetice, in baza carora se elaboreaza metode si diverse
tehnici, destinate colectarii, examinarii si utilizarii materialelor de proba.
Tactica criminalistica, constituie un sistem de teze stiintifice si recomandatii practice, elaborate in baza studierii
legitatilor din sfera organizarii, planificarii si efetuarii urmaririi penale, .
Metodica criminalistica ( metodica cercetarii anumitor genuri si grupuri de infractiuni) prezinta un sistem de teze
stiintifice, in baza carora se elaboreaza indicatii metodice si recomandatii practice privind organizarea si realizarea
investigatiilor diverselor varietati de infractiuni, prezentate normative in legea penala ( omorul, tilhariai, furturi, violurri
etc).
Criminalistica face parte din sistemul stiintelor ce vizeaza infaptuirea justitiei. Sarcina generala este asistenta
stiintifica si sprijinul organelor de drept in activitatea de investigare a infractiunilor. Continutul ei poate fi precizat prin
formularea sracinilor speciale caracteristice doar acestei ramuri stiintifice, sint;
a) analiza legitatilor ce fac temeiul obiectului de studiu al criminalisticii, dezvoltarea de mai de mai departe a teoriei
generale si a celor particulare de drept, conditie necesara pentru largirea bazelor teoretice si sporirea eficacitatii practice a
recomandatiilor ei.
b) elaborarea noilor mijloace de colectare, examinare si utilizare a probelor, perfectionarea celor existente.
c) elaborarea si perfectionarea bazelor organizatorice, tactice si metodice ale urmaririi penale si dizbaterilor judiciare.
d) studierea crimialisticii tarilor dezvoltate, implimentarea experientei positive a acestora in practica de descoperire,
cercetare si prevenire a infractiunilor comise in tara noastra. Precum si alte sarcini, ca;
- Studierea practicii infractionale. Datele empirice ( bazate pe experienta) obtinute contribuie la clasificarea
infractiunilor dupa anumite elemnte carctersitice privind modul de actiune si, in ultima instanta, la elaborarea metodicilor
de investigare specifice anumitor categorii de infractiuni.
- Studierea legitatilor crearii urmelor infractionale se elaborarea, in baza cunoasterii acestor legitati, a mijloacelor si
metodelor adecvate de cercetare criminalistica;
 - Analiza practicii de investigare a faptelor penale in vederea elaborarii unor noi metode tactice de organizare si
efectuarea a actiunilor procesuale, necesare stabilirii adevarului intr-un nproces penal;
- Elaborarea mijloacelor tehnice si metodelor privind aplicarea lor in activitatea operative de prevenire si curmare a
infractiunilor.
- Elaborarea mojloacelor tehnice si a principiilor metodice ale expertizei criminalistice.
- Comunicarea prin publicitatea a celor mai impresionate realizari ale criminalisticii, precum si a practicii inaintate in
domeniul investigatiei infractiunilor

3. Activitatea infracţională : noţiunea şi structura.

Activitatea poate fi interpretată ca un mod de existenţă al omului, o capacitate a acestuia de a modifica realitatea.
Structura activităţii infracţionale conţine căteva elemente principale: 1)Subiecţii activităţii infracţionale sunt personajele
principale ale infracţiunii (organizatorii, executorii, instigatorii etc.). Aceştia posedă anumite calităţi: biologice, sociale,
psihice, psihologice, care la fel se pot oglindi în amprentele materiale rămase la faţa locului, dar şi în memoria
oamenilor.2)Mijloacele activităţii infracţionale sunt cele mai diverse lucruri şi obiectele ce se utilizează pentru a se atinge
scopul ilicit ce creaza urme materiale operante pentru a reconstitui fapta, împrejurările cauzei şi a identifica autorul.
Mijloace infracţionale poate fi divizat în patru grupe esenţiale: a)unelte (de spargere, instrumente).b)arme (de foc, arme
albe, dispozitive explozive). c)surse de pericol sporit (mijloace de transport). d)forţe şi fenomene naturale puse în acţiune
de către făptuitor (ruperea digului unui canal).3)Obiectul atentatului (victima) este omul şi lucrurile materiale ce-i aparţin
sau î-l înconjoară. 4)Urmele activităţii infracţionale sunt modificările produse in lumea materiala ca urmare a comiterii
unei infracţiuni.

4. Caracteristica criminalistică a infracţiunii. Noţiunea şi structura ei.

Caracteristica criminalistică a infracţiunii este un sistem de cunoştinţe privind particularităţile tipice ale anumitor
categorii şi grupuri de infracţiuni, analiza cărora permite a judeca despre căile optimale de descoperire şi cercetare a
acestora. Cele mai relevante elemente ale caracteristicii criminalistice a infracţiunii sunt: 1)Trăsăturile distinctive ale
informaţiei iniţiale privind evenimentul delicvent, sursele şi condiţiile de obţinere a acestora; 2)Date privind obiectul
atentatului ce permit a judeca despre interesele făptuitorului; 3)Informaţii vizând modul de pregătire, comitere şi tăinuire
a infracţiunii, precum şi consecinţele tipice ale acţiunilor criminale.
Aceste date se aplica la la elaborarea versiunilor de anchetă, determinarea zonelor prezumtive unde pot fi găsite
urmele autorului. Lista elementelor caracteristicii criminalistice susmenţionate nu este limitativă. Pe măsura dezvoltării
criminalisticii ea se va preciza şi se va complementa pentru fiecare categorie de infracţiuni.

5. Situaţia de urmărire penală ca bază de elaborare a programului de investigaţie.

Situatia de urmarire penala este o stare de fapt care se creaza inorice moment incepind cu pornirea urmaririi
penale.Situaţiile de anchetă pot fi: 1)tipice şi practice concrete.2)conflictuale şi fără conflict. 3)initiale, intermediare si
penale. 4)favorabile si nefavorabile.Sunt caracteristice trei situaţii tipice: 1) fapta este stabilita, infractorul este cunoscut
si retinut; 2)fapta este stabilita, infractorul este cunoscut, insa nu este retinut si este in cautare; 3) fapta este cunoscuta,
infractorul este necunoscut.La formarea situatiei influenteaza anumiti factori: obiectivi(nu depind de ofiterul de urmarire
penala) si subiectivi(depind de cunostintele si experineta ofiterului).

6. Noţiunea de identificare şi diagnostică criminalistică. Specificul şi bazele ştiinţifice ale identificării

criminalistice.
In cadrul cercetarii infractiunilor adeseori apare necesitatea de a constata dupa urmele acestora incidente legaura unui
obiect sau persoana cu cauza instrumentata. Astfel, dupa aprentele degitale sau profilul talpilor ramase pa pemint trebuie
sa se stabileasac persoana care a operat la locul faptei; dupa urmele de anvelope se cauta transportul disparut; dupa
striatiile ramase pe glont sau pe tubul tras se determina arma din care s-au produs impuscaturile. In toate cazurile de acest
gen principalul consta in a recunoaste obiectul dupa imaginea lui- activitate care poarta denumire de identificare
criminalistica.
Identificarea criminalistică este o activitate de examinare comparativă a obiectelor materiale şi a imaginilor acestora
în scopul stabilirii identităţii lor şi obţinerii datelor utile pentru cercetarea şi descoperirea infracţiunilor. Sarcinile -
stabilirea identitatii: 1) persoanei concrete care a savirsit infractiunea sau care participat la aceasta.2) diferitelor
obiecte(unelte, mijloace) care au fost folosite la pregatirea,savirsirea si marcarea infractiunii.3)diverselor material si
substante utilizate de infractori ori obrinute in rezultatul actiunior ilicite.
Premisele:1)individualitatea constă în aceea că chiar şi printre obiectele similare nu există şi nici nu pot exista
asemenea, care ar coincide între ele pe deplin. Fiecare obiect este strict individual, nerepetabil, adică se distinge prin ceva
de altele, asemănătoare lui. 2)stabilitatea relativa - cu scurgerea timpului obiectele şi fiinţele suferă prefaceri. Nimic nu
este constant, neschimbător. Totul se modifică şi se consumă. Identificarea este posibilă numai dacă schimbările sunt
neînsemnate, adică dacă ele nu modifică esenţa obiectului, proprietăţile lui fundamentale. În caz contrar, obiectul
încetează de a mai fi acelaşi, el devine alt obiect.3)reflectivitatea-capacitatea obiectelor de a se reflecta şi de a fi
reflectate.
 Identificarea în criminalistică are urmatoarele trasaturi: 1)determinarea unui obiect concret implicat în infracţiune.
2)obiectele ce urmează a fi identificate în mare parte deţin formă şi parametrii exteriori constant.3)rezultatele acestor
identificări se reflecta in rapoarte de expertiză, procese-verbale de efectuare a activităţilor
de anchetă şi judiciare etc. 4)ea se efectuează în scopul cercetării ,descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.
Etapele:1)stabilirea apartenentei geerice.2)individualizarea: examinarea prealabila,separata,comparativa si evoluarea
rezultatelor si formularea cocluziei.
Dupa rezultatul final:1)individuala – menita sa solutioneze problema identitatii unui obiect individual determinat.2)de
grup – menita sa identifice grupul de clasificare la care se refera obiectul cercetat si de a stabili apartenenta lui la
grup.Dupa caracterul obiectelor identificate:1)identificarea dupa imaginea pastrata in memoria omului(recunoasterea)
2)identificarea dupa imaginile materiale fixate ale obiectului. 3) identificarea unui obiect pe baza fragmentelor
acestuia. Conform subiectului identificarii:1)de ancheta – se efectueaza de catre anchetator.2)de expertiza-de catre un
specialist in domeniul expertizei.3)operativa-lucratorul operativ.
In procesul de descoperire si cercetare a infractiunilor un mare sprijin in stabilirea adevarului il prezinta asa numitele
examinari diagnostice. Acestea se realizeaza pentru a obtine date necesare desfasurarii unor activitati operative de
investigatii, expertize si efectuarii altor actiuni procesuale. Insa, spre deosebire de cercetarile de identificare, scopul
carora este stabilirea identitatii, examinarile diagnostice ajuta la determinarea unor insusiri si stari ale obiectelor, aflarea
cauzelor unor fenomene, interpretarea dinamicii evenimentelor. Etc.
Astfel, dupa urma de pecior este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se poate de judecat si despre
directia de miscare a autorului, viteza aproximativa, daca a purtat unele greutati sau daca a operat in intuneric. Dupa
urmele de spargere se determina deprinderile infractionale, forta fizica, inaltimea faptuirorului, timpul consumat la
comiterea efractie s. A.
Examinarile diagnostice pot fi divizate in 3 grupe, in cadrul carora pot fi solutionate urmatoarele sarcini;
1. Prima- determinarea calitatilor si starii obiectelor prin cercetarea lor nemijlocita ( de ex; daca arma de foc este sau
nu in stare buna de functionare, daca plumbul este sau nu violat etc.).
2. a doua- stabilirea insusirilor si starii obiectelor dupa urmele lasate de acesta ( de ex; particularitatile mersului unei
persoane dupa cararea de pasi).
3. a treia grupa- constatarea legaturilor cauzale intre unele actiuni si consecintele acestora prin analiza integrala a
urmelor si starilor de fapt din scena infractiunii ( spe ex; dupa forma diminsiunile si numarul petelor se singe se
determina locul unde victimii i s-au cauzat leziuni mortale, unde si sum a fost mutat cadavrul, daca a fost schimbata
pozitia lui, etc )
Mentionam ca, identificarea si diagnosticarea criminalistica se aplica foarte larg in descoperirea si cercetarea
infractiunilor, ca metode efective de stabilire a adevarului in cauzele instrumentate.

7. Stabilirea întregului după părţile componente şi a sursei unice de provenienţă ca varietate a identificării.
In stiinta criminalistica este leaborata teoria identificarii criminalistice, la temele careia stau cunosutele teze dialectice
privind idividualitatea, stabilirea realtiva si reflectarea obiectelor lumii inconjuratoare.
Esenta individualitatii consta in ceea ca chiar si prin obiectele similare cuprinse in clase, genuri, tipuri, etc nu exista si
nu pot exista asemenea, care ar coincide intre ele pe deplin. Fiecare obiect este strict individual, irepetabil, la singular,
adica se distinge prin ceva de altele. De ex; detaliile disenului papilar.
Stabilirea relativa, trebuie de subliniat ca cu scurgerea timpului obiectele si fiintele sufera prefaceri. Nimic nu este
constant, neschimbator. Totul se modifica si se consuma. Insa, pentru o anumita periada de timp orice obiect isi pastreaza
un oarecare numar de trasaturi calitative, care il face sa ramina ceea ce este.. Deci, identificarea este obiectiv posibila
numai daca schimbarile sint neinsamnate, adica nu modifica esenta obiectului, proprietatii lui fundamentale.
Reflectivitatea , adica capacitatea obiectelor de ase reflecta si de a fi reflectate. Miscarea lumii materiale se realizeaza
prin interactiunea obiectelor si fiintelor intr-un proces de influenta reciproca. In acest cadru, reflectarea consta in insusirea
sistemelor materiale de a reproduce particularitatile obiectelor aflate in conexiune.
Identificarea se aplica nu numai in criminalistica, dar si in alte domenii, chimie, fizica, antropologia s. a., avind in
cazul dat de a stabili natura obiectului ( substantei), apartenta lui la o anumita clasa, specie etc. Insa, spre deosebire de
aceste ramuri, identificarea in criminalistica se evedentiaza prin trasaturile ei specifice; - stabilirea unei identitati
individuale, adica determinarea unui obiect concret implicat in infractiune; - obiectele ce urmeaza a fi identificate, de
regula detin forma si parametrii exteriori constanti; - rezultatele acestor identificari imbraca forme strict determinate de
lege- rapoarte de expertiza, procesele verbale de efectuare a actiunilor de urmarire penala. Etc; - identificarea se
realizeaza in scopul descoperirii, cercetarii si prevenirii infractiunilor.

8. Formele şi obiectele identificării, etapele procesului de identificare.

Identificarea poate fi infaptuita in doua forme; neprocesuala si procesuala;
Din momentul constatrii faptului comiterii unei infractiunii angajatii serviciilor operative de investigatii ale organelor
de drept realizeaza masuri de stabilire a faptuitorului, martorilor, victimilor, precum si alte imprejurari ale cauzei. In
cadrul acestor operatini, persoanele cautate se stabilesc dupa fotografii, portret-robot, semnalmente, urme de miros-
activitati care in fond, prezinta identificar. In rezultatul acestor actiuni se alcatuiesc diverse acte neprocesuale ce nu pot
servi drept sursa de probatiune in cauzele instrumentate.
 Mai frecvent identificarea criminalistica se foloseste in forma procesuala, atit in cadrul expertizelor identificatoare, cit
si in procesul de prezentare spre recunoastere a persoanelor sau a altor obiecte, rezultate care prezinta probe judiciare.
In cercetarile identificatoare sint antrenate diferite obiecte, rolul lor in aceste procese este diferit.
Obiectele identificarii criminalistice sunt: 1) persoane concrete care ua savirsit infractiunea sau care participat la
aceasta.2) diferite obiecte(unelte, mijloace) care au fost folosite la pregatirea,savirsirea si marcarea infractiunii.3)diverse
materiale si substante utilizate de infractori ori obrinute in rezultatul actiunior ilicite.4)cadavrele si resturile oaselor .Nu
pot fi identificate lichidele, nisipul, solul,boabele de griu,sperma, singe.Teoria identificării distinge:1) obiecte de
identificat( obiecte scop) – pistolul, unealta de spargere.2) obiecte identificatoare – fragmente de documente, cioburi de
sticla
Dupa natura obiectelor identificatoare, teria si practica identificarii criminalistice distinge si alte genri de identificare a
obiectelor; dupa imaginile fixate material, dupa imaginile fixate in memorie si identificarea intregului dupa partile
componente.
Dupa imaginile fixate material – vizeaza dupa diferite feluri de urme ( digitale, de piciare,de arme, de transport etc),
fotografii , descrieri s.a Acest gen de activitatea poarta un character obiectiv, bazindu-se pe studierea caracteristicilor
obiectului examinat de catre specialisti in cadrul expertizelor.
Identificarea dupa imaginile fixate in memorie, se bazeaza pe faptul ca obiectul identificarii este intiparit in memoria
anumitor persoane ( martori oculari, victime etc). Identificarea in acest caz devine subiectiva, realizindu-se de catre
persoanele care le-a observat anterior in cadrul actiunii de prezentare spre recunoastere a obiectului.
Cit priveste identificarea intregului dupa partile componente, acestea se realizeaza prin confruntarea unor parti ale
obiectului ( cioburi de sticla, hirtii etc)) gasite la fata locului sau ridicate de la banuiti dupa muchiile fragmentate,
microrelieful partilor fragmentate, structura, insusirile fizice si chimice ale acestora.
Orice obiect al lumii material se bucura de un ansamblu de proprietati ce caracterizeaza structura lui exterioara,
componentele din care este alcatuit. In calitate de caracteristici identificatoare mai frecvent se folosesc cele ce privesc
forma, dimensiunile, microrelieful suprafetei obiectului. Indicii identificatoare sunt caracteristicele cantitative si
calitative ale insusirilor obiectelor care contin informatia necesara pentru identificare. Indicii de identificare nu sunt
orisice insusiri ale obiectelor,ci numai cele menite sa solutioneze sarcinele anchetei.Pentru identificare se selecteaza
insusirile care poseda cea mai mare incarcatura informationala,care individualizeaza obiectul identificat sil distinge de
alte obiecte ale lumii material. Indicii se clasifica in: 1)generale - exprima trasaturile cele mai comune tuturor obiectelor
de acest gensi particulare - evidentiaza un obiect din toate asemanatoare lui.Indicii se mai clasifica in: 1)calitative –
descrierea tipului si varietatii desenului papilar(lat,dextrodetic). 2)cantitative – exprima marimi din
dimensiunile(lungimea urmei).
Procesul de identificare parcurge 2 etape; 1) determinarea apartenetei generice; 2) identificarea individuala. Ambele
etape sint parti componete ale procesului unic de identificare, care cuprinde citeva stadii; examinarea prealabila;
examinarea separate; examinarea comparative; evaluarea rezultatelor in vederea formularii caoncluziei de identificare.
Examinarea prealabila consta in luarea de cunostinta cu materialele trimise spre expertiza, atragind atentia la starea
ambalajului si prezenta rechizitelor respective, calificarea sarcinilor puse in fata expertului, a intrebariolor organului
udiciar; analiza profunda a tutoror factorilor ce pot eventual influeta expertizarea obiectelor.
Examinarea separate are scop stabilirea si fixarea caracteristicilor identificatoare, proprii fiecarui obiect in parte.
Analiza poate fi insotita de efectuare unor experiminte, fotoimagini cu sau fara maracarea indicilor depistati.
In stadia de examinare comparativa obiectele se confrunta dupa caracteristicile generale si particulare puse in evidenta
la etapa separate.
In cadrul evaluarii rezultatelor examinarii comparative se hotaraste daca caracteristicile relevate sint suficinte
cantitaiv si calitativ pentru individualizarea obiecteleor.

9. Examinarea preliminară a urmelor infracţiunii la faţa locului ca sarcină a diagnosticii criminalistice.

diagnostică criminalistică. reprezintă o teorie a criminalisticii,desinestătătoare, obiectul de studiu al căreia este
cunoaşterea evoluţiei, schimbărilor petrecute în rezultatul comiterii unei infracţiuni, cauzele şi condiţiile care au favorizat
aceste modificări, pe baza studierii proprietăţilor şi stării interacţionării obiectelor în scopul stabilirii mecanismului
tabloului infracţional în întregime sau pe fragmente
Diagnostica criminalistică se bazează pe cunoaşterea semnelor obiectului indiferent dacă se cercetează însuşi şi
obiectul sau reflectările sale. Se acordă atenţie deosebită laturii informaţionale ale semnelor. La efectuarea examinărilor
diagnosticale ca metodă de bază este compararea după analogie.
Examinarea diagnostică spre stabilirea semnelor, aracteristicilor obiectului, care permit stabilirea stării în trecut a
obiectului, stabilirea consecutivităţii formării urmelor în scopul – stabilirii consecutivităţii acţiunilor .
2. Examinarea diagnostică se efectuiază în următoarele scopuri:
a) pentru examinarea circumstanţelor în care s-au desfăşurat acţiunile criminale;
b) pentru stabilirea legăturii cauzale între fapte, acţiuni, consecinţe;

10. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei criminalisticii.

Istoria aparitiei si dezvoltarii stiintei criminalisice a fot detrminata de necesitatile practicii privind combaterea si
prevenirea delicventei. O data cu dezvoltarea societatii si formarii statului aceasta sarcina s-a pus in fata unor organe
speciale – statale si obstesti care, pina la inceputirile criminalisticii, se conducea in activitatea lor de bunul simt si
experineta de toate zilele. Insa cind dezvoltarea verigioasa a capitalismului favorizata de revolutia tehnico-stiintifica a
condus la agravarea fenomenului delicvent, cind si-a facut aparitia criminalitatea profesionala si organizata, bunul simt si
judecata sanatoasa s- dovedit a fi neputincioasa in lupta contra a astfel de infractiuni. Se simtea nevoi crearii unor
mijloace si metode eficiente in acest sens.
Termenul «criminalistică», cunoscut din antichitate, secole în şir semnifica ştiinţele juridice, toate ramurile dreptului
aplicate în justiţia penală. Pentru denumirea unei ştiinţe concrete, a fost utilizat prima dată de către reputatul savant
austriac Hans Gros (1883), care in «Manualul judecătorului de instrucţie» a declarat criminalistica drept o ştiinţă de sine
stătătoare, destinată aplicării realizărilor ştiinţelor naturale şi tehnice în activitatea de urmărire penală. Astfel a apărut nu
numai denumirea de criminalistică, dar şi primele idei despre obiectul acestei discipline.
Primele recomandatii criminalistice ce priveau mai cu seama procedee de efectuare a examinarii locului faptei, a
perchizitiei, interogarii s-au cristalizat in adincurile procedurii penale. Unele ginduri practice in acest sens au aparut in
prima jumatate a sec, XIX, “ indrumator cu privire la ancheta judiciara” semnat de procesualistul german Jagemann, “
bazele procedurii judiciare penale” alcatuit de I. Barsev ( sanct-petersburg 1841).
Procesul de consolidare a cunostintelor criminalistice a fost infaptuit mai cu seama de catre functionarii politienisti in
ultimul sfert al sec. XIX-lea. Aceasta munca se desfasura in 3 directii principale.
1) Crearea si perfectionarea mijloacelor de inregistrare penala a infractorilor. Un reprezentat al acestei remarcari a
fost Alfonse Bertillon – autor al metodei antropometrice de inregistrare, bazate pe masurile anumitor parti ale corpului
uman, precum si a descrierii semnalmentelor dupa metoda portretului vorbit, a diferitelor procedee de fotografiat etc. O
alta contributie pentru afirmarea altui sistem de inregistrare penala – celui dactiloscopic, care a succedat modelul
antropometric au adus-o W. Herschelle, H. Faulds, F.Galtot s.a Actualmente acest sistem a devenit universal si este
aplicat pretutindeni, in unele tari fiind completat ce cel genetic (proba AND).
2) Elaborarea si sitematizarea procedeeor de colectare a probelor- , directie legata in primul rind de numele lui
Hanss Gross, magistrate austriac, carea a creat sistemul stiintei in cauza si a propus termenul de “ Criminalistica”, a
sistematizat si a completat ansamblu de metode si mijloace vizind investigarea infractiunilor, socotindu-se pe drept,
fondator al stiintei criminalistica. Editarea lucrarii lui in a, 1893 “ Manualul judecatorilo de instructie, al functinarilor si
jandarmeriei si politiei” este socotit drept moment de referinta in nasterea criminalisticii.
3) Elaborarea metodelor stiintifice de expertizare a urmelor si altor obiecte materiale ridicate din scena infractiunii
– linia sustinuta de E. Locard- fondator al laboratorului criminalistic din Lion ( Franta). R, Reiss, E. Burinski ( Rusia)-
intemeetor al unui laborato de fotografie judiciara din Petersburg, care a servit prototip la formarea primelor institutii de
expertiza fin fosta URSS

11. Instituţiile de expertiză judiciară în RM.

Expertiza judiciară se efectuează de către experţii instituţiilor specializate de stat din sistemul Ministerului Justiţiei,
Ministerului Sănătăţii, din subdiviziunile tehnico-criminalistice operative ale Ministerului Afacerilor Interne, ale
Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, ale Ministerului Apărării şi ale Serviciului de Informaţii
şi Securitate, precum şi de către alte persoane competente, desemnate de ofiţerul de urmărire penală, de procuror sau de
instanţa judecătorească. Expertiza judiciară poate fi efectuată şi de către experţii particulari incluşi în Registrul de stat al
experţilor judiciari atestaţi, cu excepţia expertizelor în cauzele penale privind infracţiunile comise împotriva vieţii,
sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei.
Centrul Naţional de Expertize Judiciare de pe lîngă Ministerul Justiţiei reprezintă o instituţie coordonatoare în
domeniul teoriei şi practicii expertizei judiciare şi criminalisticii şi efectuează expertizele judiciare în baza regulamentului
aprobat de Guvern.
Expertiza medico-legală se efectuează de către Centrul de Medicină Legală de pe lîngă Ministerul Sănătăţii, în baza
regulamentului aprobat de Guvern, iar expertiza psihiatrico-legală se efectuează în unităţile medico-sanitare din sistemul
Ministerului Sănătăţii.
Subdiviziunile tehnico-criminalistice operative ale Ministerului Afacerilor Interne, ale Centrului pentru Combaterea
Crimelor Economice şi Corupţiei, ale Ministerului Apărării şi ale Serviciului de Informaţii şi Securitate efectuează
expertiza judiciară în conformitate cu propriile regulamente.

12. Tehnica criminalistică: structura şi sarcinile ei.

Tehnica criminalistica reprezinta un sistem de teze teoretice despre legitatile formarii si utilizarii urmelor materiale
ale infractiunilor si despre mijloacele,metodele si procedeele tehnico-stiintifice de depistare, fixare si cercetarea a
obiectelor materiale . Structura:1)teze generale(notiunea, sarcinile).2)ramurile
tehnicii(odorologia,fonoscopia,gabitoscopia,documetologia,armologia,fotografia criminalistica si videoinregistrare,
traseologia). (directii noi:fonoscopia,micrologia).Sarcinile: 1)elaborarea noilor si perfectionarea actualelor mijloace si
tehnice.2)elaborarea si perfectionarea bazelor teoretice, tactice si metodice ale expertizei crimialistice. 3)elaborarea si
perfectionarea mijloacelor tehniice de prevenire si profilaxie a infractiunilor.
 13. Asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii infracţiunilor.
asistenţa tehnico–criminalistă poate fi definită ca o activitate a anumitor subiecţi, orientată spre crearea şi menţinerea unor
condiţii de pregătire permanentă a organelor de drept în vederea soluţionării eficiente a sarcinilor tehnicocriminalistice,
precum şi realizarea practică a acestor condiţii în cadrul descoperirii şi cercetării infracţiunilor
ce cuprinde o serie de elemente componente:
− totalitatea de mijloace tehnice propriu-zise şi iniţierea elaborării, perfecţionării şi adaptării acestora la necesităţile
justiţiei;
− iniţierea măsurilor de reglementare juridico-procesuală a aplicării metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice în
urmărirea penală;
− pregătirea iniţială şi instruirea continuă a subiecţilor utilizării tehnicii criminalistice (a specialiştilor-criminalişti,
experţilor, ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, lucrătorilor operativi ş.a.);
− organizarea folosirii şi aplicarea nemijlocită a metodelor şi a mijloacelor tehnico-ştiinţifice în cadrul descoperirii şi
cercetării infracţiunilor
.
14. Metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de bază, utilizate în criminalistică
Prin categoria de «tehnică» (din limba greacă techne — meşteşugărie) se înţelege totalitatea mijloacelor create şi
folosite de om în activitatea sa făptuitoare. Reflectând în formă materializată experienţa umană, tehnica asigură eficienţa
şi productivitatea muncii şi deci constituie unul dintre factorii determinanţi ai progresului social.
Mijloacele tehnico-ştiinţifice de care dispune practica criminalistică pot fi clasificate după diferite criterii.
Astfel, după provenienţa lor, deosebim mijloace şi metode fizice, chimice, biologice;
după natura lor -l aparate, dispozitive, utilaje, instrumente, materiale; după destinaţia funcţională — fotografice,
acustice, mecanice, de modelare şi transferare a urmelor, de căutare a obiectelor ascunse sau greu perceptibile; auxiliare
— instrumente, rechizite pentru scris, pentru desenul grafic, articole de ambalare etc.
principiile aplicării metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice.
1.Principiul legalităţii - principiu "sine qua non" al oricărui demers cu contiguitate domeniului dreptului.
2. Principiul aflării adevărului. Criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea
probatoriului necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de fapt
stabilită de organul judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie guvernează întreaga desfăşurare a procesului penal,
dovedirea vinovăţiei căzând în sarcina organului judiciar.
5. Principiul identităţii – ca principiu fundamental al gândirii - "starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-şi păstra un
anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el însuşi".
6. Principiul operativităţii în investigare şi în soluţionare. O regulă cu caracter practic în consonanţă cu principiul
celerităţii în soluţionarea cauzelor - "Timpul lucrează în favoarea infractorului .

15. Trusele criminalistice, laboratoarele criminalistice mobile.

Apreciaţi importanţa truselor criminalistice universale şi specializate în activitatea de cercetare a locului faptei
Criminalistica tinde să utilizeze mijloace tot mai variate de lucru, pe măsura complexităţii problemelor pe care trebuie să
le rezolve. Acestea trebuie sa ofere precizie, profunzime, asigurând în acelaşi timp capacitate de deplasare în spaţiu. Au fost
create şi se utilizeaza truse criminalistice-care pot fi de utilitate generala pentru cercetarea la locul faptei, dar şi truse
specializate: pentru investigarea unor accidente, pentru examinări balistico-judiciare, pentru examinarea actelor, pentru
capacane chimice, s. a. m. d. Noţiunea de trusă ar trebui explicată ca având o accepţiune mai largă. Trusa criminalistica
universală dispune de un ansamblu de materiale şi instrumentar necesare principalelor operatiuni de cercetare a locului faptei.
conţinutul trusei universale
Trusa universală cuprinde mai multe compartimente orientate spre:
1. Probleme de traseologie - destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini, picioare, dinţi, urmelor de
instrumente, etc. -prin folosirea de substanţe pulverulente pentru evidenţierea urmelor latente, pulverizatoare, pensule,
folii adezive pentru fixare / transfer de urme evidentiate, surse de lumina -UV, IR - +spectrul vizibil
- vase de amestec pentru mulaje;
- benzi metalice pentru izolarea mulajelor, etc.
2. Măsurători şi marcaje – plăcuţe cu numere, bandă metrică (dm, cm) -, creta specială.
3. Desene şi schiţe - busola, hârtie mm, calc, coli albe, şabloane pt. hartă, s. a. m. d.
4. Alte instrumente auxiliare - cleşti şi magnet pentru extragere de corpi metalici, şurubelniţe, , dălţi –utilizate dupăde
cerinţele locului - plicuri, pungi -> pt. Ambalare şi transport.
- cutii, eprubete pentru recoltare de obiecte mici şi microurme ( schije, resturi, )
Laboratoarele complexe mobile - cuprind mai multe mijloace auxiliare şi principale utile în cercetarea locului faptei.
Aceste laboratoare mobile oferă posibilitatea de deplasare şi examinărilor de un anumit grad chiar la locul faptei pentru
cauze complexe - accidente aeriene, explozii de proporţii, omoruri în serie cu ingropara victimelor, etc.
Fiind plasate pe mijloace de transport (auto, elicoptere, vase), ele permit accesul în locuri chiar izolate, dispunând de
surse proprii de iluminat, mijloace auxiliare cum ar fi: generatoare, compresoare de aer, mijloace de excavaţie, sisteme de
filtrare a noxelor. Unele din aceste laboratoare dispun de mijloace de comunicare cu serviciile de evidenţă şi fişierele
operative, constituind adevărate centre de comandă în conducerea cercetarilor concomitent cu continuarea examinărilor
criminalistice.

16. Reglementarea juridică a aplicării metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice.

17. Fotografia digitală în activitatea profesională a organelor de urmărire.

Fotografia digitala- cu o dezvoltare fara precedent in ultimii ani- inlocuieste intr-o masura din mai mare fotografia
clasica, inclusive in activitatea de urmarire penala, beneficiind de o serie de avantaje de necontestat;
- nu necesita laborator pentru developare, obtinerea imaginilor in format digital fiind conditionata doar de existenta unui
computer si a unei imprimante color.
- Posibilitatea de stocare este extreme de facila, ocupind un loc de depozitare foarte mic ( inregistrare pe CD-uri, DVD)
- Calitatea imaginii nu se degradeaza in imp
- Imaginile pot fi cu usurinta prelucrate.

18. Fotografia criminalistică: noţiunea, însemnătatea şi sistemul ei.

Fotografia judiciară are un rol deosebit de important în administrarea probelor încursul procesului penal, completând
procesul-verbal de cercetare la faţa locului, cât şi cuocazia fixării unor aspecte din timpul altor activităţi, ca de exemplu:
controale, verificări înlocurile şi mediile care prezintă interes pentru organele judiciare, pentru prevenirea şidescoperirea
unor infracţiuni, a altor nereguli cauzatoare de pagube.
Din avantajele aplicării fotografiei judiciare în activitatea organelor de urmarire penala se pot enumera:- în primul rând
faptul că fotografia judiciară înregistrează informaţia principală şicompletă cu privire la obiectul cercetat, care în cazul
cercetării la faţa locului esteambianţa locului faptei, faţă de împrejurimi, caracteristicile acestuia, etc.;- în al doilea rând
aplicarea fotografiei judiciare în munca practică prezintăimportanţă din punct de vedere al faptului că subiectele supuse
fotografierii rămâiintacte, nemodificate;- în al treilea rând, cu ajutorul fotografiei judiciare se realizează o
înregistrarerapidă şi uşoară a unui mare număr de stări de fapt, împrejurări, având posibilitateastudierii lor ulterioare, fără
a se mai face reproducerea lor. De asemenea posibilitateamultiplicării imaginii în câte exemplare dorim.Fotografia
judiciară, pe lângă rolul de mijloc de fixare este folosită şi ca mijloc deridicare a urmelor, în practica muncii de tehnică
criminalistică, ridicarea urmelor pe calefotografică se aplică înaintea tuturor celorlalte metode de ridicare

19. Tehnica fotografică şi accesoriile ei folosită de către ofiţerul de urmărire penală, specialist şi expert în
cadrul urmăririi penale.
Fotografia (fr. photographie, gr. phos — lumină, graphein — a scrie) constituie o metodă tehnică de reproducere prin
proiectare şi fixare pe materiale fotosensibile a imaginii luminoase a fiinţelor, obiectelor, fenomenelor materiale. Ea se
bazează pe proprietatea radiaţiilor electromag-netice, prin descompunerea halogenilor de argint din emulsia materialelor
fotografice, de a genera imaginea latentă a obiectului de fotografiat. Prelucrarea materialelor fotografice cu substanţe
revelatoare duce la reducerea cristalelor de argint şi la crearea, în consecinţă, a imaginii vizibile negative, adică invers de
poziţia stânga — dreapta şi de alb-negru a obiectului fotografiat. După fixarea, spălarea şi uscarea negativului, acesta se
copiază rezultând fotografia propriu-zisă.
Aparatele fotografice, Materialele fotosensibile folosite în fotografie constau dintr-un suport de sticlă, celuloid sau
hârtie, pe care este turnat un strat subţire şi uniform de sare de argint dispersată în soluţie de gelatină (emulsie).;
Substanţele chimice necesare procesului fotografic.

20. Fotografia judiciară operativă : noţiunea şi metodele ei.

Fotografia judiciara operative se realizeaza in scopul fixarii celor mai importante activitati ale cercetarii penale ( de ex;
cercetarea la fata locului, perchizitia, etc. ) rolul sau fiind acel de a consmena si de a ilustra cele consmenate in procesele
verbare intocmite cu asemenea ocazii. De asemenea, fotografia judiciara joaca un rol insemnat in realizarea unor baze de
date ale politiei judiciare.
Astfel, fotografia judiciara operative poate fi ;
- fotografia efectuata la fata locului;
- fotografia semnalmentelor;
- fotografia de fixare a altor activitati specifice cercetarii judiciare.
a)in cazul fotografiei effectuate in fata locului se vor executa mai multe fotografii urmarind sa cuprinda locul cercetat
avind in vedere necesitatea se a se pastra vizual locul respectiv, pozitia principalelor obiecte, detalii ale urmelor s.a
Acestmieare fotografii se executa de la general la particular; fotografia de orientare- surprinde locul cercetata impreauna
cu cele mai importante vecinatati ( repere de teren), fiind foare utila in situatia in care s-ar dori revenirea in acel loc, la o
data ulterioara ( de ex; pentru efectuarea reconstituirii). Fotografia schita- surprinde doar locul cercetat, fara vecinatati,
oferind o imagine de ansamblu al locului.
Fotografia obiectelor principale- contribuie la fixarea, in memomria imaginii, a principalelor obiecte din cimpul
infractiunii.
Fotografia de detaliu- incheie sirul fotografiilor efectuale la fata locului surprinzind detalii ale obiectelor, ale urmelor
( de ex; se fotografiza orificiul intrare a glontului in corpul victimei.
 b) Fotografia semnalamentelor este utilizata in scopul identificarii persoanelor pornind de la principalele
semnalmente ale acestora. Dupa scopul urmarit distingem; fotografia de identificarea a persoanelor, fotografia de
identificare a cadavrelor si fotografia de urmarire.
c)Fotografia de fixare a rezultatelor unor activitati de urmarire penala poate fi efectuata cu prilejul a diferite activitai;
fotografia efectuata cu ocazia perchizitiei, areconstituirii, a prezentarii pentru recunoastere insotind si ilustrind cele
consmenate in procesul verbal.

21. Fotografierea locului infracţiunii, în încăperi şi în afara lor.

In scopul fixarii locului faptei se aplica 4 procede principale de fotografiere:
1) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al locului faptei si imprejurimile. Ea poate fi: - unitara efectuata
dintr-o singura pozitie; - panoramica presupune fotografierea pe segmente a locului savarsirii faptei, in doua variante: -
circulara, aparatul fiind rotit pe stativ intr-un arc de cerc de 180 grade, spre a fotografia un loc intins, pe segmente; -
liniara, care presupune deplasarea trepiedului pe o linie paralela cu axa longitudinala a obiectului de fotografiat (ex. un
teren deraiat).
2) Fotografia schita oglindeste locul savarsirii faptei cu toate particularitatile sale, fara imprejurimi, avand in prim
plan obiectul central al cercetarii criminalistice. Se realizeaza in faza statica a cercetarii la fata locului. a) Alegerea
pozitiei de fotografiere : - unitara – dintr-o singura pozitie; - in serie – mai multe fotografieri din pozitii diferite; -
panoramica – aceasta metoda a fazei de orientare; - pe sectoare – se imparte locul in sectoare pentru realizarea
fotografiilor ; - contrara – doua pozitii diametral opuse; - incrucisata – din patru extremitati. b) Problema iluminarii
uniforme, fara umbre puternice se va rezolva prin montarea a doua surse de lumina dispuse in partile laterale ale
aparatului.
3) Fotografia obiectelor principale se efectueaza in faza statica si vizeaza obiectele corp-delict, cele care au suferit
modificari de pozitie ori deteriorari, precum si toate urmele create cu aceasta ocazie; se fotografiaza in corelatie cu
obiectele vecine, obiectivul aparatului trebuie sa fie perpendicular pe zona de mijloc; nu se recomanda fotografierea de la
un capat sau altul (ex. cadavrul victimei). Cadavrele se fotografiaza cel putin din doua parti.
4) Fotografia detaliilor se efectueaza in faza dinamica, reda detaliile urmelor si ale obiectelor fotografiate fiecare
separat. (ex. fotografierea leziunilor cadavrului. Aparatul se fixeaza pe trepied, in pozitie verticala fata de obiectul vizat
care este iluminat, dupa caz, din spatele aparatului si din lateral (ex. fotografierea urmelor de adancime).

22. Fotografia de examinare şi metodele ei.

Fotografia de examinare presupune aparatura de intalta tehnicitate si se rrealizeaza de specialisti, de regula, in
laborator, nefiinf exclusa folosirea acestea si in teren. Fotografia de examinare, in raport cu sursa de lumina utilizata si
tehnica folosita, se subclasifica in fotografia in radiatii vizibile si fotografia in radiatii invizibile.
a)Fotografia in radiatii vizibile utilizeaza lumina spectorul vizibil ochiului uman, putind fi; fotografie de ilustrare;
fotografie de comparare ; fotografia de umbre; de reflexe; de contrase; fotografia separatoare de culori.
B) fotografia in radiatii invizibile presupune utilizarea unei aparaturi speciale atint in ceea priveste sursa de lumina, cit
si aparatul receptor al imaginii si se bazeaza pe proprietatile unor radiatii invizibile de a fi reflectate sau de a strabate in
mod diferit corpurile in functie de proprietatile lor fizice. Distingem astfel;
- fotografia de examinare in radiatii ultrafiolete- de ex; pentru descoperirea urmeor de mini.
- fotografii de examinare in radiatii infrarosii- pentru fotografii in condiii de intuneric, fum ceata. Etc.

23. Aplicarea filmării şi a înregistrării video în cursul efectuării actelor de urmărire penală. Procedeele ce pot
fi utilizate.
O modalitate tehnică superioară de fixare a rezultatelor unor acte de urmărire (cum ar fi, de exemplu,
reconstituirea, dar mai ales cercetarea la faţa locului), o reprezintă înregistrarea pe bandă videomagnetică.
Aceasta are un grad sporit de obiectivitate şi exactitate faţă de fotografia judiciară. De exemplu, dacă în selecţia
imaginilor, a unghiurilor sau a poziţiilor de fotografiere intervine în mod firesc şi elementul subiectivitate,
acest neajuns este mult redus în cazul filmării sau înregistrării videomagnetice. Redarea în întregime a unei activităţi de
anchetă de urmărire penală sau a părţilor sale mai importante, în desfăşurarea lor firească, în mod
obiectiv, cu rapiditate, pledează pentru întrebuinţarea consecventă a acestor mijloace tehnice în activitatea organelor de
cercetare şi de urmărire penală.
Înregistrarea videomagnetică oferă în plus şi alte avantaje, care nu sunt deloc de neglijat. Astfel, ea nu necesită o
pregătire tehnică deosebită şi nu impune condiţii aparte de iluminare. Totodată, imaginea se obţine instantaneu, fără
prelucrare în laborator, existând posibilitatea unui control şi eventual a reluării sau completării înregistrării.
Avantajele nu numai de ordin tehnic, ci şi tactic operativ, au impus, în practică, folosirea înregistrării videomagnetice
pe scară largă. Majoritatea Parchetelor judeţene şi unităţilor locale ale Ministerului de Interne au la dispoziţie aparatură
video adecvată, utilizată cu rezultate notabile atât în combaterea, cât şi în prevenirea infracţiunilor sau a altor fapte
antisociale
24. Regulile de prezentare procesuală a rezultatelor fotografierii, video, - audio înregistrării acţiunilor
procesuale.
Video-inregistrarea incepe cu o introducere care poate să apară în formă vocală, realizată de către cel ce filmează, sau
sub forma unei plăci sau unui afiş fără sunet. Informaţiile din introducere ar trebui să includă cel puţin: numărul cazului,
data, ora, locaţia, tipul de cercetare/investigaţie, precum şi alte informaţii obiective considerate necesare de către cel ce
filmează(condiţii meteo, camera folosită etc.). Filmarea întregului loc al faptei, după introducere, ar trebui să fie fără
înregistrări audio subiective-unele proceduri departamentale pot cere înregistrare audio, în cazul acesta ele trebuind a fi
urmate. Videofilmarea ar trebui să conţină locul faptei, victimele şi probele fizice/urmele, nu investigatorii sau şeful
echipei în timp ce ei stau şi vizionează activitatea de cercetare.
Inregistrarea locului faptei se incepe cu o perspectivă generală asupra zonelor din împrejurimi care duc spre sau în
afara locului infracţiunii. O privire generală asupra locului faptei urmează după filmarea împrejurimilor. Folosirea celor
patru puncte cardinale va asigura că sunt înregistrate toate unghiurile zonei. Această orientare ca etapă în cadrul
documentării este cea mai importantă şi utilă pentru vizionarea ulterioară de către investigatori, martori, avocaţi şi juraţi.
Inregistrarea continuă traversând locul faptei, folosind formatul superangular urmat de imaginile de detaliu ale
probelor/urmelor. Filmarea ar trebui să ilustreze orientarea/poziţionarea sau relaţia dintre probe/urme la locul faptei. E
important să se reţină continuitatea înregistrării, în timpul vizionării videofilmării. Saltul întâmplător de la o probă la alta
duce la ineficientizarea documentării video. Înregistrarea video a locului faptei are ca prim scop orientarea locului crimei
în cadrul natural şi nu intenţionează să ţină seama de detaliere şi înregistrarea de înaltă calitate a imaginii apropiate a
elementelor individuale ale probelor.
Inregistrarea locului faptei ar trebui de asemenea să includă orientarea/vedere asupra locului faptei din punctul de
vedere al victimei. Stând lângă victimă(dacă aceasta este încă prezentă la locul faptei) şi filmând spre cele patru puncte
cardinale pot fi obţinute informaţii despre ceea ce vedea aceasta, lucru care este deseori util în investigaţiile următoare.
Nu distrugeţi probe şi nu modificaţi poziţia victimei când desfăşuraţi activitatea de videofilmare!
In timpul filmării, mişcaţi camera lent, în special când folosiţi zoom –ul sau executaţi panoramare. Un tripod sau un
monopod va facilita aceste mişcări. Mergând, înregistrând şi producând o filmare „lină” poate fi dificil, dar practica şi
experienţa pot ajuta în procesul documentării.
Pentru lumină slabă sau filmare pe timp de noapte, majoritatea camerelor sunt echipate cu lumini; oricum, o sursă
adiţională, cum ar fi reflectoare pe podea, este recomandată. Maşinile de pompieri şi unele maşini de poliţie sau utilitare
au lumini suplimentare care pot fi folositoare în aceste situaţii.
odată terminată filmarea, nu ar trebui modificată sau alterată. Banda originală ar trebui ţinută ca probă şi duplicată
pentru vizionări.

25. Sarcinile şi structura traseologiei judiciare. Noţiunea şi clasificarea urmelor infracţionale.

Traseologia este o ramura a tehnicii criminalistice care studiaza legitatile aparitiei diverselor modificari materiale
rezultate din interactiunea faptuitorului cu uneltele folosite ale cimpului infractional in scopul descoperirii infractiunilor.
Urma – toate modificarile produse in lumea materiala prin activitatea omului si care prezinta interes pentru stabilirea
existentei unei fapte prevazute de legea penala, a mijloacelor folosite la savirsirea ei, a imprejurarilor in care s-a
produs,precum si pentru identificarea faptuitorului. Dupa obiectul creator avem urme produse : de oameni,
animale(muscaturi),fenomene(incendii),obiecte(urme de intrumente),biologice(singe). După gradul de plasticitate al
obiectului primitor: urme de adâncime( se formează când obiectul primitor este mai puţin consistent decât cel creator -
urma de sanie pe zăpadă), de suprafaţă: urme de stratificare si dedestratificare. După modul de acţiune: statice(urmele
de mâini, picioare, autovehicule), dinamice (urme de sanie, schiur). Dupa dimensiunile: microurme si macrourme.

26. Desenele papilare: tipurile, varietăţile şi însuşirile lor. Metode de descoperire, fixare şi ridicare a urmelor
de mîini
Urmele de mâini – ca regulă, cel mai frecvent întâlnite în câmpul infracţiunii– au o valoare deosebită în procesul de
identificare a persoanei prin caracteristicile specifice, structurale, ale desenelor papilare. Desenul papilar este unul din
cele mai imprortante elemente de identificare a persoanelor , datorita proprietatilor acestora. Proprietatile desenului
papilar: 1)unicitatea desenului papirar-desenele papilare se deosebesc intre ele prin forma si prin detalii caracteristice, al
caror numar si varietate fac practic imposibila intilnirea a doua amprente identice. Cercetătorii în materie de dactiloscopie
susţin că este imposibil a se întâlni două persoane cu desene papilare identice. Fiecare desen papilar al fiecărui deget are o
morfologie unică neexistând două degete cu desene identice, chiar la aceeaşi persoana.2)fixitatea desenului papilar consta
in mentinerea formei si detaliilor caracteristice ale disenului papilar de la formarea sa si pina la moartea persoanei.
3)inalterabilitatea este un desen papilar care nu poate fi modificat sau inlaturat. Tipurile: arc(cel mai putin raspindit) , lat
( cel mai raspindit), cerc.
Amprente digitale -urme lasate de tesuturile papilare pe un obiect cu suprafata neteda. Amprentele digitale ale
fiecăreia dintre aceste persoane sunt complet diferite. Chiar şi la gemenii care sunt identici şi care au aceiaşi structură a
ADN-ului, amprenta digitală este diferită. Amprentele digitale ale fiecărei persoane au o caracteristică unică fiind „o
dovadă a identităţii”. Oamenii de ştiinţă au descoperit această caracteristică importantă a omului abia în secolul al 19-lea.
Amprente digitale pot fi depistate pe obectele care stau incalea infractorului , asupra carora a influentat, cu care a
interactionat.aceste obiecte trebie sa fie cu suprafata neteda si nu paroasa. Aceste amprente se depisteaza prin diferite
metode: 1.fizica(prin prafuire) 2chimica(cu aburi de iod). Ele pot fi depistate direct cu ochiul liber sau prin mijloace( cu
lupeisau microscop).O amprenta digitala gasita pe un obiect face dovada contactului persoanei cu acest obiect.
 Descoperirea , fixarea si ridicarea urmelor efectuata de catre organul judiciar la fata locului sau in alte imprejurari
similare se bazeaza pe urmatoarele principiile: 1)odata depistate urmele trebuie fixate , dcrise in procesul verbal.A fixa o
urmă înseamnă a arăta natura, calitatea, forma, dimensiunile şi poziţia lor prin diferite mijloace la locul comiterii unei
anumite infracţiuni. 2)urmele depistate trebuie fotografiate - fotogafiile reda cu claritate caracteristicile
urmelor(fotografiile anexate la procesul verbal)3.trebuie sa fie aplicate masurile posibile de protejare a urmelor.4)urma
trebuie ridicata. Prin ridicarea urmelor se înţelege luarea lor ca atare, a imaginii acestora de la locul săvârşirii faptei.
Urma trebuie ridicata cu obiectul sau prin mulare:a)daca este urma de adincime- se ridica prin mulare cu solutie de gips,
plastilina, materiale polimerice;b)daca este urma de suprafata-se ridica prin mteriale adezive , pelicule dactiloscopice.

27. Metodica examinării preliminare a urmelor de mîini la faţa locului.

Pentru identificare, la fata loului, a urmelor de mini este necesar a se cunoaste topografia miinii. Pentru cercetarea
criminalistica nu intereseaza miina in intregime, ci doar acea parte cuprinsa intre incheietura pumnului si virful degetelor.
Aceasta are doua fete; fata palmara si fata dorsala.
Fata palmara este alcatuita din 3 zoe distincte; zona digitala, zona digito-palmara si zona palmara.
1. Zona digitala cuprnde degetile miinii, fiecare deget fiind alcatuit din 3 fragmente osoase, in afara de degetul mare,
alcatuit din 2 fragmente osoase ). , denumite, de la baza degetului catre virf, falange, falangine si falangente. De regula,
urmele de miini lasate la fata locului de catre infractor reprezinta impresiuni ale desenului papilar existent pe falangente
urmare a faptei ca aceasta zona reprezinta partea minii ce asigura contactul maxim cu obiectele pe care le apucam, le
transportam, de care ne sprijinim etc.
2. Zona digito-palmara este zona cuprinsa intre bazele degetelor si santul format ca urmare a diferentei de lungime a
degetelor pe fata dorsala fata de suprafata palmei.
3. Zona palmara este cuprinsa intre santul flexoral si incheietura pumnului si cuprinde doua regiuni; regiunea tenara
si hipotenara, regiuni separate de un alt sant flexoral ce strabate oblic palma, denumit popular „ linia vietii”.
Stabilirea cu certitudine a identitatii persoanei care a creat o anume urma, gasita la fata locului, este posibila daorita
trasaturilor desenului papilar. Astfe, desenul papilar se bucura de unicitate, fixitate, inalterabilitate si longitivitate.
Unicitatea = proprietatea desenului papilar de afi, in principiu, unici, irepetabil. Carcterul unic este dat de
multitudinea formelor si detaliilor crestelor papilar. Din punct de vedere matematic sansele de a exista doua amprente
degitale cu aceleasi trasaturi este apropiat de zero, astfel incit se poate supune cu 99,999% certitudinea ca o anumita
ampreanta gasita la fata locului nupoate fi creata decit de o singura persoana.
Fixitatea= proprietatea desenului papilar de a ramine fix, nemodificat de-a lungul vietii, din momentul formarii sale,
pina la momentul mortii. Aceasta trasatura permite, de ex;, identificarea persoanei aflata la virsta maturitatii pornind de la
o impresiune afalta intr-o baza de date, odata cu cresterea si inaintarea virstei, desenul papilar ramine nemodificat.
Inalterabilitatea=proprietatea desenului papilar de a nu putea fi modificat ( alterat). Dar, totusi, in sens larg, alterarea
sau u prin modificarea tesutului la nivelul degetelor este posibila- fiind un tesut viu, degradabil – fie prin metode chimice
( de ex; prin folosirea acizilir) sau fizice ( de ex; prin taieri sau prin ardere). Incercarle de modificare a desenului papilar
in modalitatile mai sus, au avut doar rezultate diferite, dar in egala masura daunatoare pentru infractor.
Longevitatea= este proprietatea desenului papilar de a dainui in timp , de la nastere pina la moarte si chiar dupa
moarte, pina la descompunerea suportului desenului. Pastrarea desenului papila si dupa moarte – anumita perioada de
timp- face posibila identificarea cadavrelor a coror identitate este necunoscuta.
Cercetarea urmelor de mini.
Cele mai importante pentru cercetarea criminalistica sint urmele latente ( invizibile cu ochiul liber), formate prin
atingerea cu mina a diferitelor obiecte lucioase, urme formate prin depunerea de substante de la nivelul pielii
( transpiratie, substante moarte).
Cautarea si descoperirea urmelor de mini se face pe suprafetele netede, lucioase ( sticla, portela, mobila ) dar si pe alte
obiecte. Ambalaje ( celofan staniol, hirtie velina s. A ).
Relevarea urmelor papilare au un rol de a evedentia urmele latente, de a le face vizibile in scopul fixarii lor si al
ridicarii. Relevarea aprentei se poate realiza prin 3 metode diferite; fizice, chimice si optice.
- metodele fizice au in vedere procedura prafuirii- aplicarea uni praf special contrast, aflat in trusa criminalistica
aplicarea realizata cu ajutorl unei pensule;
- metodele chimice presupune folosirea unor vapori de iod, acid fluorhidric sau reactive chimice, substantele alese
depinzind de suportul pe care se afla urma si de vechimea acestuia.
- metode optice presupun utilizarea unei surse de lumina pentru relevarea urmelor, fie ca e lumina din spectorul vizibil
( lumina laba), fie ca se foloseste radiatii invizibile ( ultraviolete si infrarosii)
Fixarea urmelor se face prin fotografiere si prin discrierea lor in procesul verbal.
Redicarea urmelor se realizeaza, in functie de particularitatile acesteia, prin fotografiere, prin transferarea pe o pelicula
adeziva sau prin ridicarea in intregime a obiectului purtaor de urma- in conditiile in care acesta este de mici dimensiuni si
este comod transportabil in laborotor. In cazul urmelor de adincime se poate folosi mulajele.

28. Urmele de încălţăminte. Particularităţile fixării cărării de paşi, a unei urme izolate în procesul-verbal.
Ridicarea lor de pe sol, zăpadă, praf.
Urmele de pecioare pot fi in raport, cu natura obiectului creator;
 - urme de picior incaltat ( de ex; urme de pantofior)
- urme semi-incaltat( cele create de piciorul incaltat cu sosete sau ciorap)
- urme de picior descaltat.
Ele pot fi urme de suprafata sau urme de adincime, urme vizibile sau latente.Fixarea urmelor se face prin fotografie si
prin descrierea in procesul verbal. Ridicarea urmelor se realizeaza , in raport cu natura urme, prin fotografiere, prin
transferarea pe o pelicula adeziva sau prin realizarea de mulaje ( de foloseste, gipsul, parafina sau ceara).
Urmele de peciore gasite la fata locului pot fi urme disparute sau se pot gasi sub forma cararii de urme. Pentru a avea o
carare de urma e nevoie sa descoperim la fata locului cel putin 3 urme consecutive de picior ( 2 de la un picior, cealalta de
la alt picior). In cararea de urme gasita la fata locului se vor masura si nota ( desena) urmatoarele elemente; directia de
miscare, linia mersului, lungimea pasului, latimea pasului si unghiul pasului.
Linia mersului ese lini frinata ce uneste aceasi repere ale fiecarei urme ( de ex; linia ce uneste centrele exterioare ale
calciilor) fiind reprezentata in schita ca o linie frinta. Linia mersului ajuta la stabilirea unghiului pasului.
Lungimea pasului se masaroa ca dinstanta dintre calciiul ( tocul) urmei unui picior la calciul urmei imediat urmatoare.
In raport cu lungimea pasului se poate stabili data persoana respectiva alerga sau mergea normal, daca ducea o greutate,
daca e de statura mica sau amre s.a
Latimea pasului se calculeaza ca disntanta intre doua linii punctate ce trec prin partea interioara a calcielor ( piciorul
sting si cel drept) si sint paralele cu directia mersului.
Unghiul pasului se stabileste prin intersecia unei linii ce strabate median urma piciorului ( de la virf la calcii) cu linia
mersului. Dischiderea unghiului pasului este direct proportional cu viteza de deplasare.

29. Metodica examinării preliminare a urmelor de încălţăminte.

Urmele de picior se descoperă cu uşurinţă la locul faptei. Fixarea se poate realiza prin mai multe procedee: prin
descriere în proces verbal, fotografiere, mulare (cele de adâncime), copiere cu peliculă adezivă (cele de suprafaţă).
Procedura de mulare a urmei de incaltaminte trece prin 3 etape – Pregatirea urmei, turnarea urmei, ridicarea mulajului.
Pregatirea - curãtirea urmei de diferite corpuri strãine si absorbirea apei, în vederea evidentierii detaliilor create pe toatã
suprafata ei, pentru realizarea mulajului se mai fac unele pregãtiri impuse mai ales de starea urmei în situatia concretã. În
unele situatii urma trebuie îngrãditã în jur, în altele necesitã a fi tratatã cu anumite substante chimice. Turnanrea urmei -
Pasta de ghips se pregãteste din pulbere finã de ghips, de preferintã ghipsul dentar si apã obisnuitã, fãrã corpuri strãine
care ar putea schimba detaliile urmei. În functie de natura solului pasta va fi mai consistentã sau mai fluidã. Pentru
ridicarea urmelor din soluri cu usoare goluri de structurã pasta trebuie sã fie mai consistentã, iar dacã urmele se aflã în
soluri argiloase, pasta respectivã va fi mai fluidã, pentru a reda toate detaliile urmei. Se are în grijã sã nu rãmânã în pastã
granule mari de ghips nediluat. Odatã realizatã, pasta se toarnã de preferintã cu lingura în urmã. Mulajul de ghips, la o
temperaturã a aerului de 20-30 grade C, se întãreste în timp de 30-40 minute. Ridicarea mulajului deja întãrit se face prin
sãparea, în prealabil, a pãmântului din jurul sãu, dupã care se prinde cu ambele mâini din pãrtile laterale. Spãlarea lui nu
se face imediat dupã ridicare, deoarece detaliile urmei sunt încã sensibile. Dupã ce este destul de bine zbicit, se poate
spãla cu apã rece, dar nu sub un curent puternic de apã. Nu se recomandã utilizarea periei pentru înlãturarea corpurilor
strãine.

30. Urmele instrumentelor de spargere: examinarea preliminară, fixarea şi ridicare lor.

Prin instrumental de spargere intelegem o varietate mare de obicete ; aparate adaptate sau special construite, precum si
orice corp dur, folosite pentru a infringe rezistenta incuietorilor si a oricaror mijloace utilizate pentru protectia si paza
bunurilor. De cele mai dese ori sint folosite obiecte dure avute la indemina, dar si obiecte sau aparate adaptate ori special
construite pentru savirsirea faptei. In aceasta categorie sint incluse ciocane, surubelnite, chiar aparate cu raze lazar. Etc.
Urmele instrumentelor de spargere se clasifica in ; urme de taiere, urme de frecare, urme de apasare, urme de lovire, de
ardere si topire.
Urmele de taire se produc prin actiunea mecanica a obiectului creator de urme, care este mai dur si apt de a taia, a
astrapunge obstacolul asupra obiectului primitor de urma, care are o consistenta mai slaba si este capabil de a pastra
detaliile urmelor create.
Urmele de taiere pot fi grupate dupa natura instrumentului folosit la taiere. Din prima subgrupa fac parte; toporul,
cutitul, care produc urme dinamice, pe suprafata taiata de topor, cutit se vor imprima detaliile obiectului creator, sub
forma de straitii paralele, cu valoare de identificare. Din a doua categorie fac pate; clestele sau foarfecele. Aceste
instrumente pot fi folosite la taierea tablei sau materialele textile, Rmele produse sind de dimensiuni mai mici si mai greu
de observat cu ochiul liber
Urmele de frecare se produc prin alunecarea obiectului creator pe suprafata obiectului primitor. Cele mai caracteristice
urme de aceasta natura se prduc prin actiunea sfredelelor, pileleor. Detaliile urmele produse pe suprafata obiectului
primitor, apoi in masa acestuia, prezinta o valoare redusa de identificare.
Urmele de apasare se produc prin apasarea obiectului creator pe suprafata obicetului primitor. Urmele formate
reproduc detaliile obiectului creator, sint gasita la fata locului, in special la furturile de locuinte, din autoturisme etc,
Prezinta o valoare de identificare mai redusa, pentru ca detaliile obiectului creator sint mai putin semnificative.
Urmele de lovire sint intilnite la vitrinile magazinelor, geamurile locuintelor, sau gemurile portierelor de autoturisme.
Obiectele care l-au produs nu lasa urme utile identificarii. De aceea, in cursul cercetarilor la fata locului se cauta chiar
obiecte pe care faptuitorii le abandoneaza, fiind preocupati de transportul bunurilor insusite si parasirea cit mai grabnica a
locului faptei.
Urme de ardere si topire sint produse de aparate cu flacara, care lasa urme specifice de ardere sau de topire a
metalului de la sistemele de inchidere ori de la usile metalice ale caselor de bani. Sint folosite utilaje care dezvolta
temperature inalte, precum lampi cu flacara oxiacentilenica sau rae de lazar.
Cercetarea la fata locului trebuie facuta cu respectarea regulilor generale, dar si a unor reguli impuse de
particularitatile acestor urme. Organele de urmarire penale trebuie sa recosntituie trasel parcurs de faptuitor pentru a putea
cauta si valorifica urmele produse. Dupa descrierea in procesul-verbal de cercetare la fata locului, urmele vor fi
fotografiate prin tehnici obisnuite sau tehnici speciale, pentru inregistrarea tuturor detaliilor urmei. Se recomanda
folosirea judecioasa a surselor de lumina, in special pentru fotografierea detaliilor urmelor de adincime. Pentru urmele de
adincime se execute mulaja din parafina ori ceara rosie, daca nu sit prea bine conturate. Urmele mai bine conturate si mai
adinci se ridica cu ajutorul mulajelor de plastilina sau gips. Oricare ar fi materialul folosit, urma se trateaza mai intii cu
glicerina, pentru a se evita aderenta la obiectul purtator de urma.
Descoperirea , fixarea si ridicarea urmelor efectuata de catre organul judiciar la fata locului sau in alte imprejurari
similare se bazeaza pe urmatoarele principiile: 1)odata depistate urmele trebuie fixate , dcrise in procesul verbal.A fixa o
urmă înseamnă a arăta natura, calitatea, forma, dimensiunile şi poziţia lor prin diferite mijloace la locul comiterii unei
anumite infracţiuni. 2)urmele depistate trebuie fotografiate - fotogafiile reda cu claritate caracteristicile
urmelor(fotografiile anexate la procesul verbal)3.trebuie sa fie aplicate masurile posibile de protejare a urmelor.4)urma
trebuie ridicata. Prin ridicarea urmelor se înţelege luarea lor ca atare, a imaginii acestora de la locul săvârşirii faptei.
Urma trebuie ridicata cu obiectul sau prin mulare:a)daca este urma de adincime- se ridica prin mulare cu solutie de gips,
plastilina, materiale polimerice;b)daca este urma de suprafata-se ridica prin mteriale adezive , pelicule dactiloscopice.

31. Cum se poate stabili direcţia de circulaţie, viteza automobilului, diametrul anvelopei, ecartamentul şi
ampatamentul acestuia după urmele formate la faţa locului.
Urmele mijloacelor de transport formează obiectul studiului criminalistic, când mijlocul de transport este folosit ca
obiect de atentare, mijloc de săvârşire a infracţiunii sau ca mijloc de transport de la locul săvârşirii infracţiunii.Urmele
lăsate de mijloacele de transport din punct de vedere criminalistic, sînt împărţite în patru grupe:
I. urme ce reflectă partea rulantă, a roţilor a şinelor, a roţilor cu şine pe obada de lemn(căruţe), sănii, urme care s-au
format la mişcare sau staţionarea mijlocului de transport;
II. urme ce reflectă părţile proeminente a mijloacelor de transport;
III. urme de reflecţie a diferitor obiecte materiale de la locul accidentului, care s-au format pe mijlocul de transport;
IV. urme sub formă de părţi, detalii, particule, substanţe rămase la locul accidentului.
Urmele părţii rulante: sînt lăsate de roţile cu pneuri. În dependenţă de starea roţilor la momentul formării urmelor se
deosebesc urme de rotire şi de alunecare. Primele se formează ca rezultat al înaintării roţilor care se rotesc, cât şi la
frânare şi pornirea bruscă din loc. A doua categorie de urme se formează la blocarea totală a roţilor în procesul frânării.
În dependenţa de calităţile suprafeţei pe care rămân urmele părţilor rulante ele pot fi de suprafaţă şi de adâncime.
Urmele de suprafaţă se împart în urme de stratificare şi de destratificare.
Urmele de stratificare pot fi pozitive şi negative. Urmele de adâncime, sînt rezultatul rămas în urma deformaţiei
solului care poate reda nu numai desenul amplu a părţilor rulante dar şi date despre părţile laterale a anvelopei.
După urmele părţilor rulante se stabileşte direcţia şi regimul mişcării, tipul şi modelul mijlocului de transport. Tipul şi
modelul mijlocului de transport se poate stabili după mărimea ecartamentului şi ampatamentului.
Ecartamentul – este distanţa dintre liniile centrale a urmelor lăsate de roţile amplasate pe aceiaşi osie din spate, s-au
din faţă.
Ampatamentul automobilului este distanţa dintre osiile din partea din faţă şi din spate a roţilor. Toate semnele
enumerate mai sus a părţilor rulante se documentează în procesul verbal de cercetare la faţa locului. Mulajele şi
fotografiile executate a părţilor rulante ridicate de la faţa locului se transmise pentru expertiză. La expertiza traseologică
pot fi adresate următoarele întrebări:
a) modelul mijlocului de transport care a format urma.
b) Tipul (marca) mijlocului de transport, care a lăsat urma la locul accidentului.
c) direcţia de deplasare a mijlocului de transport care a creat urma.
d) Anvelopa care a creat urma.
e) roţile (din faţă, din spate, din partea dreaptă sau stînga) lăsat urmele de pe îmbrăcămintea părţii vătămate.

32. Fixarea şi ridicarea armelor de foc. măsurile de securitate în cadrul manipulării armelor de foc. pachetarea
în vederea trimiterii la expertiză.
Descoperirea, fixarea şi ridicarea armelor de foc presupune efectuarea unui ansamblu de operaţii, acţiuni şi
procedee de către organul judiciar în vederea evidenţierii, constatării prezenţei şi retragerii armelor de la faţa locului. în
genere, descoperirea armelor nu prezintă dificultăţi în cazurile când acestea rămân la faţa locului, situaţie cu care ne
confruntăm doar după un accident, act de sinucidere sau disimulare a unui omor prin sinucidere. In astfel de condiţii arma
se află în apropierea nemijlocită a victimei ori chiar în mâinile acesteia. In alte cazuri armele se tăinuiesc de către făptuitor
sau alte persoane cointeresate. Cu acest prilej se folosesc diverse modalităţi:
 — de la aruncarea lor până la distrugere, ardere etc. Exemplele din practica judiciară denotă că armele se ascund
frecvent in diverse încăperi (grajduri, garaje, magazii, beciuri). Uneori ele se aruncă în râul sau iazul din apibpiere,
maidane etc.
Căutarea armelor ascunse trebuie începută de la locul aplicării lor. Cercetarea locului faptei, a muniţiei şi a urmelor
împuşcăturii poate conduce la determinarea tipului armei aplicate, la modelarea imaginii făptuitorului, prognozarea
direcţiei deplasării lui şi a locului de ascundere. în funcţie de modalitatea de ascundere modelată şi locurile în care este
posibilă aflarea armei, se vor folosi mijloace tehnice de căutare: magneţi, detector metalic şi alte instrumente cu care sunt
dotate trusele criminalistice.
Fiind descoperită, arma de foc se fixează prin descrierea în procesul-verbal, în care vor fi consemnate date cu privire la
tipul şi seria armei, locul şi poziţia ei faţă de obiectele principale de la locul faptei; direcţia ţevii armei faţă de victimă sau
obiectul în care s-a tras, starea general-tehnică a armei, numărul cartuşelor din încărcător.
Cercetarea armei va fi anticipată de o înregistrare fotografică sau videomagnetică prin care se va insista, pe de o parte,
la redarea poziţiei armei in raport cu alte obiecte din perimetrul locului faptei, iar pe de altă parte, la fixarea
caracteristicilor generale şi individuale.
Retragerea armei de la locul unde a fost descoperită este precedată de luarea măsurilor respective de prevenire a unor
eventuale accidente. Pentru a o feri de şocuri pe parcursul transportării, arma se ambalează şi se plasează intr-o cutie.
Cartuşul scos din camera de detonare şi încărcătorul se împachetează separat. La cutiile sigilate se vor ataşa etichete cu
inscripţii privind obiectele ambalate, data descoperirii şi ridicării lor.

33. Armologia judiciară: sarcinile şi structura ei. Armele de foc: noţiunea şi clasificarea.
Arma de foc este definita ca fiind- „ arma al carui princiupiu de functionare are la baza forta de expansiune dirijata a
gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei incarcaturi’.
Orice arma prezinta 3 componente principale; teava, ansamblul mecanismmelor de dare a focului; minerul armei.
Armele se clasifica in functie de mai multe criterii, anume;
a) dupa destinatie; arme militare ( pusti, pistoale, carabine); arme de vinataore; arme sportive de tir; arme cu
destinatiei speciale ( arme cu gaze lacrimogene etc)
b) dupa lungimea tevii ; arma cu teava lunga ( de ex; carabina), cu teava mijlocie ( de ex; pistoalele automate), cu
teava scurta ( pistoalele, revolverele)
c) dupa particularitatile de costructie a tevei; arme cu teava lisa ( neteda in interior- ex; armele de vinatoare); arme
cu teava ghintuita ( arme militare.
d) Dupa modalitatea de darea afocului; arme neutomate- in acazul acesta, tragatorul, pentru fiecare glont tras,
trebuie sa actioneze manual atit pentru introducerea glontului pe teava cit si pentru extragerea tubului gol.; arme
semiautomate – printr-o singura apasare pe tragaci se pune in miscare proiectilul si are loc expulzarea tubului gol, astfel
ca e nevoie doar de o noua apasare pe tragaci pentru o noua tragere; arme automate- permit tragerea unei rafale de focuri
sau chia a intregului inacarcator printr-o singura apasare pe tragaci.
e) Dupa calibru- arme cu calibr mic (6,5mm); arme cu calibru mediu ( intre 6,5-9mm), cu calibru mare ( 9 mm)
f) Dupa modalitatea de fabricare; arme de serie ( produse in uzine de armament) arme artizanale.

34. Muniţiile: clasificarea şi structura lor.

Munitia armelor e foc este reprezentata de cartus . In raport de tipul si destinatia armei utilizate munitia are calibru
diferit si foloseste proiectile diferite. Criminalistica abordeaza studiul munitiilor armelor de foc in raport cu
paticularitatile de constructie interna a revei armei, anume; munitiile pentru armele cu tiava ghintuita si munitia pentru
armele cu teava lisa.
Munitiile pentru armele cu teava ghintuita. Cartusul armei cu teava ghintuita – arme in principal du destinatie militara-
este alcatuita din tub, pulbere, capsa si glont.
Tubul- este metalic, are o forma de triunghi de con. Baza ( numita rozeta) prezinta un sant pentru ca gheara
extractoare sa poata expulza tubul gol dupa tragere.Pulberea ( praful de pusca) – este cea care prin explozie generata de
scintei produsa la baza tubului prin lovirea capsei detonarea de catre un ac precutor- dezvolta gaze cu presiune foarte
mare ce pun glontul in miscare spre gura tevii. Capsa de detonare- este plasata la baza tubului si are rolul de a declansa
arderea exploziva a prafului de pusca. Glontul este proectilul armei, cel care este impins cu forta spre tinta de forta
gazelor rezultate in urma aprinderii parfului de pusca.
Munitiile pentru armele cu teava lisa. Cartusul armei de vinatoare este alcatuit din tub, pulbere, capsa detonatoare,
bura, rondela si proiectil. Tubul- cartusului armei de vinatoare este confectionat din plastic sau din carton presat, spre
deosebire de armele militare, acesta poate fi rezultatul pentru mai multe trageri. Pelberea, este pulberea cu fum- cu un
randament de ardere mai scazut decint in cazul pulberii coloidale. Capsa- functioneaza in mod similar capsei de la
cartusele armei ghintuite. Bura este un perete despratitor asezat in tubul cartusului pentru a separa pulberarea de proiectile
( alice sau mitralii). Rondela este un mic capac de carton aflat la capatul tubului impiedicind proiectilele sa cada
accidental din tub. Proiectilele – utilizate pentru munitia armele de vinatoare sint alicele sau mitraliile. Acestea sint mici
sfee metalice ( de regula din plumb) al caror numar si diametru sint diferite in functie de calibrul munitie.

35. Noţiunea şi clasificarea urmelor de împuşcătură. Cum se poate stabili direcţia şi distanţa de la care s-a tras.
 Prin urme de impuscatura se intelege, urmele formate de proiectil, urme care sint denumire si „ factori primari” sau
„ urme principale ale tragerii”. De asemenea in cazul impuscaturilor exista si „ urme secundare” su „ factori suplimentari
ai tragerii”, formate, in special, in cazul tragerilor de la o anumita distnata.
Urnele principale ale tragerii, sint rezultatul actiunii directe, exercitate de catre proiectil si se intilnesc sub 3 forme
respective;
- urme de porforare, existente in situatia in care, proiectilul a traversat intreg corpul, fiindu-le specifice 3 elemente;
orificiul de intrare, canalul si orificiul de iesire. Orificiile de intrare si de iesire se deosebesc intre ele prin anumite
caractersitici, pe baza carora se stabileste directia din care a patruns proiectilul, directia ce nu coincide in toate cazurile cu
directia de taragere., traiectoria glontului putind fi influentata de diversi factori.. Pe corpul uman, orificiul de intrare se
caracterizeaza prin lipsa de tesut, iar deametrul sau este apropiat de cel al proiectilului. Orificiul de iesire nu prezint lipsa
de tesut. Pe imbracaminte sau pe alte obiecte, confectionate din material textil, orificiul de intrare este mai mic decit cel
de iesire. La urmele formate in obiectele lipsite de elasticitate, cum ar fi; caramida, piatra, sau betonul, orificiul de intrare
este mai mare decit diametrul proiectilului, obiectele respective fiind in situatii producerii unei ruperi sau sfarimari. La
obiectele de lemn, diametrul orificiului corespunde, in mare parte, cu a cel al proiectilului.
- Urmele de patrundere sau canala oarbe- cind glontul patrunde in corp, fara a mai iesi.
- Urme de ricosare,cind glontul este deviant de catre un obiect dur, in functie de destinatatea obiectului respectiv si
de unghiul de lovire a acestuia. Acest tip de urme constau din adincituri sau zgirieturi, un functie de unghiul de lovire.
Urmele secundare ale tragerii , sint rezultatul actiunii unor factori suplimentari ao tragerii, altii decit cei specifici
proiectilului. Urmele secundare se impart in 2 categorii;
1. Urme secundare formate indiferent de distanta de tragere, cum sint;
- inelul de frecare- create prin depunerea pe marginea orificilui de intrarre,a unor particule de unsoare,prag, rugina
sau oricare alta substanta afalta pe surafata proiectilului
- inelul de metalizare- care consta din depuneri de particule metalice, desprinse de suprafata proiectilului, in
momentul perforarii unui obiect, cu un anumit grad de densitate, cum ar fi oasele plate ale corpului uman.
2. urme secundare formate la tragerile cu teava armei lipita de corp sau la mica distanta, anume;
- rupturile- provocate de gaze, care apar la tragerile efectuate de la distante mai mici de 10 cm
- urmele gurii tevii armei- care se formeaza prin lipirea acesteaia de corp.
- Urmele de unsoare- existente pe tiava armei, care apar sub forma de stropi, depusi in jurul orificiului de intrare

36. Examinarea prealabilă a urmelor împuşcăturii, procedeele de fixare şi ridicare a lor.

Urmele armelor de foc rămase pe tubul cartuşului, se produc datorită:
a) încărcării şi anume urme rămase de la corpul încărcătorului în timpul scoaterii cartuşului din încărcător, alta pe
fundul exterior al tubului ce vor reda relieful părţii frontale a închizătorului,
b) împuşcării - pe corpul tubului vor rămânea neregularităţile camerei cartuşului;
c) în timpul extragerii tubului vor rămânea urme ale ghearei extractoare, urma reflectorului, urma marginii ferestruicii
de aruncare.Urmele rămase pe glonte, sînt striaţiile lăsate de ghinturi, de pe canalul ţevii.
3. Depistarea, fixarea, examinarea şi ridicarea urmelor rezultate din aplicarea armei de foc este o activitate specifică.
Depistarea armelor de foc, tuburilor, gloanţelor, alicelor, presupune căutarea lor printre alte obiecte de la locul săvârşirii
infracţiunii, precum şi în alte locuri posibile de tăinuire a lor.
Pentru fixarea urmelor se aplică un şir de metode şi procedee. Mai întâi se efectuiază fotografierea obiectelor
principale a locului infracţiunii, în care a fost depistată urma aplicării armei de foc. Mai apoi se aplica metoda fotografică
la scara a obiectului purtător de urme de arme de foc. După aceasta obiectele se examinează şi rezultatele examinării
amănunţit se descriu în procesul verbal. Cercetarea armei de foc necesită luarea a unor măsuri specifice de siguranţă şi
anume, este necesar de a urmări ca să nu se apese trăgaciul, se ţine arma cu ţeava îndreptată în sus, în aşa mod să nu fie
scăpată jos, să nu se deterioreze urmele cu caracter traseologic sau alte urme. În procesul verbal obligatoriu se indică
asupra metodei de ridicare şi caracterul ambalajului în care a fost împachetat obiectul purtător de urme, de aceea
întocmirea procesului verbal are loc în paralel cu cercetarea de mai departe a obiectelor şi urmelor.
Gloanţele şi tuburile se ridică câte unul (-a), ca mai apoi după cercetare şi fotografiere să fie puse în pachete sau cutii
separate.
Ridicarea de la bănuit a armei de foc face posibil numirea expertizelor balistice de identificare a armei. La aceste
expertize pot fi puse următoarele întrebări:
b) tubul găsit la locul infracţiunii a fost tras din această armă;
c)din această armă a fost tras glonţul găsit la locul săvârşirii infracţiunii etc.

37. Noţiunea de armă albă şi trăsăturile ei generale. Clasificarea armelor albe.

Arma albă este un obiect special confecţionat pentru aplicarea cu ajutorul forţei fizice a omului, a unor vătămări
corporale altei persoane sau animal în lupta corp la corp.
Semnele generale ale construcţiei armei albe:
 a) prezenţa detaliilor(părţi), special predestinate pentru aplicarea loviturii care ar provoca vătămări periculoase pentru
viaţă şi sănătate: lama, greutatea de lovire, ascuţişul, etc.
b) prezenţa unor dispozitive pentru menţinerea stabilă a armei albe în mână, excluzând pericolul de a se vătăma
persoana care aplică lovitura.
c) trăinicia construcţiei, mecanismului.
Clasificarea armelor albe are loc după mai multe criterii,
ceea ce permite deosebirea tipurilor armelor albe după efect sunt:
a) înţepătoare – la ele se referă săbiile, baionete, stileturile, pumnalele etc. Armele albe înţepătoare străpung ţesuturile
moi a corpului şi de aceea trebuie aplicată o forţă fizică însemnată.
b) tăietor-înţepătoare, se împart în arme albe cu lamă având un tăiş şi cu două tăişuri. Cuţitele cu un singur tăiş constau
din lamă şi mâner, câteodată între ele se află un limitator. Lama are tăiş şi muchie, câteodată muchia este îndoită. Mânerul
poate avea inel din metal,
c.) dezmembrare la acestea se referă topoarele,
d) de vătămare, ca bastonul de cauciuc, buzduganul, diferite arme orientale…
Particularităţi ale armelor albe:
a) lama are tăiş şi muchie care poate fi încovoiată;
b) tăişul se află de-a lungul lamei, până la linia muchiei;
c) lungimea nu-i mai mică de 7-8 cm.
d) mânerul îndemânos de ţinut în mână pentru aplicarea loviturii şi scoaterea la lamei din rană.
e) duritatea şi rigiditatea lamei este asigurată de prezenţa canalelor de rigiditate.

38. Noţiunea şi clasificarea substanţelor explozive. Cum se poate stabili natura şi focarul (epicentrul) exploziei.
1. Tehnica explozivă este o ramură a criminalisticii care studiază legităţile apariţiei, dobândirii şi folosirii informaţiei
criminalistice despre substanţele, mijloacele şi mecanismele explozive, precum şi relevarea persoanelor implicate în
comiterea infracţiunilor implicate cu aplicarea mijloacelor explozive şi atragerea lor la răspundere penală.
Explozie – este un proces de eliberare rapidă a unei cantităţi mari de energie într-un volum limitat, şi reprezintă
extinderea bruscă a gazelor şi a aburilor. Cauzele eliberării cantităţii mari de energie, extinderea gazelor pot fi diferite.
Poate fi rezultatul unei schimbări fizice bruşte a stării, o reacţie chimică exotermică la care se elimină o cantitate mare de
gaze şi aburi comprimate, o reacţie rapidă nucleară sau termonucleară sau degajarea unei energii electromagnetice.
În dependenţă de aceasta se cunosc mai multe tipuri de explozii: fizice, chimice, atomice, electromagnetice etc.
În tehnică toate substanţele explozibile se deosebesc după domeniul aplicării lor şi se împart în patru grupe de bază:
a) iniţiatoare;
b) brizante;
c) pe bază de prafuri;
d) componenţi pirotehnici;
Caracterizarea criminalistică a substanţelor explozibile include în sine următoarele semne:
a) Caracterizarea potenţială a unei explozii chimice;
b) Utilitatea lor la o explozie şi la nimicirea persoanelor, tehnicii şi construcţiilor în cazuri concrete.
c) Sunt destinate domeniului genistic.
La obiectivele tehnicii explozive se referă:
a) modernizarea şi elaborarea mijloacelor noi de depistare a muniţiilor, substanţelor şi mecanismelor explozive, a
elementelor şi urmele acţiunile.
b) elaborarea procedeelor şi mijloacelor tehnice de neutralizare, ridicare, păstrare şi transportare a acestor
obiecte.
c) elaborarea mijloacelor tehnice, metodelor şi procedeelor de cercetare a locului exploziei, a urmelor de aplicare a
muniţiilor, substanţelor şi mecanismelor explozive şi a obiectelor nimicite.
d) modernizarea şi elaborarea noilor metode de petrecere a expertizelor criminalistice a substanţelor şi tehnicii
explozive.
e) elaborarea procedeelor şi regulilor de pregătire şi numire a expertizelor criminalistice a substanţelor şi tehnicii
explozive.
f) elaborarea procedeelor şi regulilor de pregătire şi numire a expertizelor complexe şi aprecierea acestor expertize de
către anchetator şi judecător.

39. Trăsăturile exterioare ale omului. Identificare după metoda portretului vorbit şi mijloacele tehnice folosite
în aceste scopuri.
. Noţiunea de pottrit vorbit
Situaţia incertă în care personalitatea făptuitorului sau a victimei nu este cunoscută, tipică de altfel pentru etapa
iniţială de cercetare a faptelor penale intenţionate, impune procedarea la identificarea acestora pe baza reflectărilor
material-fixate, precum şi după datele privind aspectul exterior oferite de martori.
Ideea identificării persoanelor după trăsăturile exterioare aparţine renumitului savant francez Alphonse Bertillon,
care, după cum este cunoscut, a propus în 1880 sistemul antropometric de evidenţă criminalistică a infractorilor, aceasta
preconizând posibilitatea identificării recidiviştilor în baza caracteristicilor (culoarea tenului, expresia feţei, natura
părului, cicatricele etc.) aspectului exterior al acestora.
în urma preocupărilor ulterioare acest gen de identificare s-a perfecţionat astfel încât a devenit unanim
recunoscut, urmând a fi frecvent folosit de către organele judiciare în activitatea lor de cercetare şi urmărire penală.
Aşadar s-a conturat un domeniu distinct al criminalisticii, denumit «metoda portretului vorbit», care reprezintă un
sistem ştiinţific de descoperire şi comparare a semnelor şi trăsăturilor exterioare ale persoanelor sau cadavrelor
necunoscute in vederea identificării făptuitorului, a victimei sau a altei persoane implicate 1. Trăsăturile exterioare
caracteristice unei persoane, prin descrierea şi compararea cărora aceasta poate fi identificată, poartă denumirea de
semnalmente.
tu teoria şi practica criminalistică semnalmentele se divizează la patru categorii.
Prima constituie semnalmentele anatomice, care se manifestă sub forma unor varietăţi morfologice ale corpului,
capului, feţei şi ale părţilor constitutive ale acestora. Având la origine sistemul osos al organismului uman, semnalmentele
anatomice sunt cele mai stabile, ele pot fi sesizate atât în situaţia de staţionare, cât şi în timpul mişcărilor, indiferent de
natura activităţii desfăşurate de individ.
Categoria a doua cuprinde semnalmentele funcţionale — diverse deprinderi privind poziţia corpului şi dinamica
părţilor componente ale acestuia în anumite genuri de activitate desfăşurată de individ (ţinuta, gesticulaţia şi mimica,
mersul, vocea şi vorbirea).
Categoria a treia se referă la caracteristicile particulare, care reprezintă semne, diverse forme patologice şi variaţii
anatomo-morfologice dobândite ereditar sau pe parcursul vieţii în urma unor leziuni, intervenţii chirurgicale, accidente.
n fine, categoria a patra cuprinde obiectele de îmbrăcăminte şi por-tabile.

40. Noţiunea şi procedeele identificării de expertiză a omului după fotografiile aspectului exterior.
Metode tehnice de identificare dupa semnalmente exterioarePortretul schitat –
sau schita de porter consta in schitarea unui portret dupa descrierea martorului sau avictimei, de catre un desenator cu
calitati plastice foarte bune.
Fotorobotul –este o metoda de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic de elemente faciale preluate dinfotografii
ale semnalmentelor unor personae diferite.
Identi-kit-ul si photo-identi-kit-ul– la dispozitia martorului ori victimei este pus un album ce contine zeci devariante
ale el faciale, se alege o anumita varianta caracteristica a fiecarui el facial, se scot peliculelecorespondente acesteia si
sunt asezate pe prin suprapunere pe un suport special cu geam mat iluminat de jos.
Mimicompozitorul si sintetizorul fotografic se apropie de metoda Identi-kit-ului, cu ac principii decompunere a
imaginii, mai perfectionate insa.
Portretul robot computerizat -av: exploatarea mai eficienta a datelor furnizate de martor si utuilizareaacestor date,
stocate in fisiere criminalistice (tehnici de calcul SIGMA, MACINTOSH PLUS, IBM).

41. Caracteristica particularităţilor aspectului exterior, clasificarea lor. Semnalmentele statice, dinamice,
generale şi particulare, trăsăturile frapante. Caracteristicile auxiliare.
Expertiza urmelor de natura piloasa
Firele de par uman alcatuiesc o categorie aparte de urme biologice denumite si urme de natura piloasa. –prin care se
obtin date importante cu privire la personae si la imprejurarile faptei. In esenta se pot obtine datedespre natura, originea,
caracteristicile de sex, varsta, regiunea corporala din care provine, pigmentatia,diverse particularitati morfologice ale
firului de par, etc.In general unui fir de par ii este caracteristica o anumita lungime, grosime, pigmentatie,
ondulatieprecum si unele degradari, toate raportate la varsta si sexul persoanei, la regiunea corpului din care provine,la
starile fiziopatologice si la influenta unor factori de mediu.Expertiza firelor de par este consacrata pe de o parte cercetarii
structurii intime a parului, cuelementele sale caracteristice iar pe de alta parte , analizei suprafetei acestuia a diverselor
particuleaderente, urme ale materiei in care a fost descoperit.Expertiza va trata anumite aspecte:
-natura si originea umana sau animala a firului de par;
-modul de detasare a firelor de par;
-sexul, varsta aproximativa si rasa persoanei;
-eventualele alterari produse de diverse boli;
-natura depunerilor de pe suprafata firului de par.;
-identificarea persoanei pe baza profilului ADN.Este posibila identificarea grupei sanguine a persoanei datorita
prezentei antigenelor specifice sistemului A,B, O.
14.Identificare dupa semnalmente exterioare - metoda portretului vorbit
METODA PORTRETULUI VORBITPorteretul vorbit este o metoda stiintifica care seveste la identificarea
persoanelor pe baza descrieriisemnalmentelor exterioare ale acestora de catre o alta persoana.DESCRIEREA
FORMELOR STATICE vizeaza elemente caracteristice privind talia, constitutia fizica subaspectul general al perosanei,
forma capului si a fetei, eventuale infirmitati, etc.Talia poate fi scunda, mijlocie si inalta. In acest sens avem 3 gradatii:
160 cm pentru talia scunda,160-175 cm pentru talia mijlocie si peste 175 cm pentru talia inalta, urmand ca aceste aprecieri
sa semodifice avand in vedere conditiile de crestere a mediei inaltimii.Constitutia fizica sau corpolenta este apreciata ca
robusta sau solida, mijlocie, slaba sau uscativa, infunctie de marimea sistemului osos si de masa musculara a individului.
De asemenea, intereseaza si formaumerilor, lungimea gatului, particularitati ale mainilor si picioarelor, etc. Aspectul
general sau tinuta unei persoane poate fi evaluata ca sportiva, eleganta, atletica, greoaie,ori asociata unor profesiuni cum
ar fi cele de ofiter, balerin, functionar, marinar, intellectual, student, etc.CAPUL PERSOANEI – detine locul principal in
descrierea portretului vorbit, astfel:
-forma capului – privit din fata poate fi alungita, ovala, dreptunghiulara, triunghiulara, cu baza in sussau in jos, patrata,
colturoasa, romboidala. Din profil capul poate avea un contur normal sau regulat,tuguiat, etc. Forma capului trebuie
raportata la conturul fetei si la conturul profilului;
-fata se imparte de regula in 3 zone ; frontala, nazala si bucala. Zona frontala cuprinde regiuneadintre baza nasului si
baza acestuia; zona bucala cuprinde regiunea dintre baza nasului si varfulacestuia;
-fiecare element component al fetei se descrie separate astfel:
-PARUL se descrie dupa culoare, forma carliiontata, intins, ondulat, calvitie, lungime, mod depieptanare;
-FRUNTEA se descrie dupa inaltime, latime, contur, inclinare, particularitati, mod de ridare;
-OCHII se descriu dupa forma, pozitie, culoare, spatiu interocular, particularitatile pleoapelor, genelor,adancimea in
orbite, etc
-NASUL are caracteristica radacina, linia dorsala sau muchia, inaltimea, latimea, baza, conformatianarilor, culoarea;
-GURA SI BUZELE se descriu dupa marime, contur, culoare, pozitie, grosime, proeminenta;
-BARBIA se descrie potrivit profilului ei, latimii, inaltimii, particularitatilor sale si anume plata, ascutita,ingropata,
Barbie dubla, etc;
-URECHEA intereseaza atat in privinta aspectului general, pozitia fata de cap cat si sub aspectulelemntelor sale
componente – lob, tragus, antetragus, helis, etc;
-RIDURILE sunt apreciate in functie de zona in care se gasesc , dupa forma si numarul lor.
-SEMNELE PARTICULARE fac parte din elementele pretioase pentru identificarea persoanelor sicadavrelor. Tatuajul
ocupa un loc important in suita semnelor particulare; el poate fi gasit pe toatasuprafata corpului cu exceptia palmelor,
talpilor si pielii de pe cap, de regula pentru tatuajulornamental se prefera pieptul, spetele si bratele. Daca eventual s-a
incercat inlaturarea luichirurgicala, cu ajutorul fotografiei sub radiatii infrarosii i se poate observa forma initiala,
datoritaresturilor de pigment ramase in tesut.
DESCRIEREA FORMELOR DINAMICEDenumite si functionale se refera in special la tinuta corpului, felul
mersului, mimica, privirea, diferiteforme de manifestare, etc.Mersul unei personae poate fi normal, degajat, suplu, sportiv,
greoi, ezitant, cu pasi mari sau mici,saltaret, cu alte particularitati date de morfologia piciorului, de anumite infirmitati, si
de starea de sanatate.Modul de manifestare se intelege gestica, vorbirea care sunt in functie de personalitatea
sitemperamental individului.Vorbirea trebuie inclusa in conturarea portretului vorbit, prin particularitatile de genul
vorbiriinormale,precipitate, balbaite, organizate precum si timbrului, accentului, etc

42. Bazele ştiinţifice ale cercetării scrisului. Caracteristicile generale şi particulare. Pregătirea materialelor
către expertiză.
Grafoscopia prezinta un gen de cercetare criminalistica a scrisului autorului in scopul identificarii si diagnosticarii
unor caracteristici a scriptorului (cine a scris daca a scris in ce conditie de tremur, cine a scris – femeia sau barbatul, in ce
stare se afla scriptorul). Scrisul este un mijloc de fixare a ideilor, gindurilor cu ajutorul limbii si al unui sistem de semne
conventionat elaborate special in aceste scopuri. Caracteristicile unui scris pe baza caruia este posibil indentificarea
persoanei scriptorului sunt: 1) limbajui specific al scriptorului - vocabularul folosit de autor, modul in care acesta respecta
regulile de ortografie si punctuatie, claritatea stilului. 2) modul de amplasarea a textului (topografia) - cimpul lasat de
scriptor, marime aliniatelor, deplasarea diverselor mentiuni). 3) caracteristicile generale ale scrisului- sunt acelea
proprietati generice care luate separat se pot intilni in scrisul a mai multor persoane. Cele mai semnificative sunt forma
generala a scrisului (poate fi acordat, unghiulare) dimensiunile scrisului (mare , mica, mijlocita), inclinatia scrisului (in
dreapta, in stinga), presiunea scrisului. 4) particularitatile de constructie a semnelor grafice- modul de incepere a
executarii a unui semn grafic, finalizarea semnului grafic, modul de executare a deplansantelor b,f,g, d, directia miscarii
de executare a gramelor (linile verticale) si aductelor (liniile orinzotale).

43. Noţiunea de document şi cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor. Regulile de manipulare cu

documentele – probe materiale.
Cercetarea criminalistică a documentelor este o ramură a criminalisticii, care studiază legităţile scrisului , ce scoate
în evidenţă careva particularităţi a persoanei, metodele de falsificare a înscrisurilor, deasemenea elaborează mijloace şi
metode de cunoaştere a legităţilor acestora în scopul cercetării şi descoperirii infracţiunii.
Documentele sunt probe materiale în cazurile când ele sînt obiectul atentării, mijloace de săvârşire a infracţiunii şi
tăinuire a probelor infracţiunii.
Se deosebesc două feluri de cercetare criminalistică a documentelor:
I. cercetarea criminalistică a scrisului
II. cercetarea tehnico criminalistică a documentelor.
Obiectele cercetării criminalistice a scrisului sînt: textele dactilografice, structura grafotehnică a manuscrisului.
După acesta pot fi stabilite autorul, executorul manuscrisului sau orientativ asemănările lui; sexul, vârsta, particularităţile
fizice şi profesionale.
La cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor se studiază conţinutul, materialul din care este confecţionat,
urmele rămase în urma schimbărilor efectuate în documente în timpul falsificării.
 Pentru rezolvarea acestor probleme se aplică diferite metode şi mijloace:
a) chimice – stabilirea componenţei materialului din care este confecţionat documentul;
b) fototehnice - identificarea cu ajutorul metodelor fotografice;
c) fonoscopice – descifrarea înregistrării magnetice.
La cercetarea infracţiunilor de acest gen se recomandă de-a respecta anumite reguli de lucru cu documentele corpuri
delicte: de-a lucra cu documentele în mănuşi cu ajutorul pensetei, de-a nu atinge documentele cu mâinele ude; de-a nu
pune documentele pe obiecte ude sau pătate; de-a nu face înscrisuri pe faţa sau versetul documentului; documentul anexat
la dosar nu trebuie cusut pe margini, ci de-l pus într-un plic care pe urmă poate fi cusut la dosar; la cercetare
documentelor nu trebuie aplicate metode care ar putea deteriora starea lui.

44. Categoriile de bază ale tacticii criminalistice.

Tactica criminalistică este al 3 compartiment al ştiinţei criminalistice, legat organic de celelalte compartimente:
introducerea în criminalistică; tehnica criminalistică şi metodica cercetării unor tipuri de infracţiuni. Bazele normative ale
tacticii criminalistice sunt formulate în Constituţia Republicii Moldova şi în Codul de procedură penală al Republicii
Moldova. Tactica criminalistică reprezintă un sistem de teze şi procedee generale argumentate ştiinţific, bazate pe
dispoziţiile legii procesuale penale şi pe practica în domeniu, aplicarea cărora e menită să asigure eficacitatea activităţii
organelor de urmărire penală. Sarcinile: 1)elaborarea tezelor şi procedeelor argumentate ştiinţific, comune pentru diferite
categorii de procese penale. 2)elaborarea recomandarilor privind organizarea, planificarea si interactiunea cercetarii.
3)elaborarea recomandarilor privind efectuarea diferitor actiuni de ancheta.
Tactica criminalistica este constituita din doua parti:1)teze generale - niste recomndari cu caracter general ,intemeiate
stiintific,conform carora trebuie sa actioneze organelle de urmarire penala in procesul de cercetare a infractiunii. 2)tactica
efectuarii unor actiuni de urmarire penala (25 de actiuni) –perchezitie,prezentarea spre recunoastere,ascultarea,cercetarea
la fata locului etc. Structura activitatii de cercetare: 1) actiuni de urmarire penala 2)organizarea urmaririi penale
3)planificarea 4)versiunile criminalistice 5)situatiile urmaririi penale.
CATEGORIILE DE BAZA A TACTICII CRIMINALISTICE.
Decizia tactica - o concluzie a ofiterului de urmarire penala cu privire la utilitatea, oportunitatea unor procedee,
combinatii si operatii tactice. Recomandarea tactica - o prevedere argumentata stiintifica, care poate fi aplicata in functie
de situatia de urmarire penala si de modul de comportarea a personelor implicate in proces. Procedeul tacticeste o
recomandare argumentata stiintific cu privire la ordinea si modul de actiune a organelor de urmarire penala la solutionarea
anumitor probleme. Operatiunea tactica - un sistem de procedee tactice care se efectueaza in baza unui caz concret de
cercetare. Combinatia tactica este o imbinare a procedeelor si operatiilor tactice in cadru unei activitati de urmarire
penala, in scopul de a realiza obiective concrete ale cercetarii cauzei.

45. Principiile tacticii criminalistice.

Principiul operativitatii - organele de urmarire penala trebuie sa reactioneze imediat la cele imtimplate, sa adopte la
timp deciziile cu privire la urmarirea penala. Principiul obiectivitatii-organul de urmarire penala trebuie sa fie obiectiv,
sa respecte cu strictete dispozitiile legale pentru a asigura atragerea la raspundere penala a persoanelor vinovate.
Principiul planificarii presupune o organizarea programata a actiunii de urmarire penala intr-un anumit plan.Principiul
conspirativitatii- organele de urmarire penala trebuie sa tina in secret datele, informatiile obtinute in urma
cercetatii.Principiul flexibilitatii- posibilitatea organelor de urmarire penala de a alege decizii, recomandari, procedee
tactice care la moment pot atinge cele mai bune rezultate.Principiul fermitatii- necesitatea din partea organelor de
urmarire penala o actionare promta, hotaritoare in scopul asiguararii tragerii la raspundere penala faptuitorului
infractiunii.Principiul necesitatii si oportunitatii-analiza aprofundata, atenta si critica a activitatilor organelor de
urmarire penala, menita sa clarifice sis a intreprinda toate masurile in scopul solutionarii cazului.Principiul stiintific-
toata activitatea de urmarire penala este un sistem de procedee, recomandari, decizii,operatii, combinatii tactice.

46. Indicii de fals în cazul substituirii fotografiei în actul de identitate. Care sunt indicii de falsificare a
impresiunilor de ştampilă.
O modalitate aparte de contrafacere a actelor de identitate, a altor documente destinate să ateste anumite drepturi (de
exemplu, dreptul de conducere a mijloacelor de transport) o constituie substituirea fotografiilor. Sub aspect tehnic, această
categorie de fals presupune, pe de o parte,înlăturarea fotografiei autentice şi înlocuirea ei cu cea a persoanei tentată să
folosească documentulfalsificat, iar pe de altă parte, contrafacerea unui segment al impresiunii ştampilei pe fotografia din
nouîncleiată. Operaţiile efectuate în procesul realizării acestui gen de contrafacere a documentelor generează anumite
modificări cu semnificaţie de indicii ale falsului: deteriorări ale hârtiei înapropierea nemijlocită a fotografiei; schimbări
vizibile ale culorii hârtiei în ipoteza în care fotografia înlăturată a fost în prealabil umezită; resturi de suport al fotografiei
înlăturate; alterarea textelor învecinate.

47. Care sunt indicii de contrafacere a semnăturii, a adăugării sau a înlăturării de text în documente.
 Inlăturarea de text este una din modalităţile frecvent aplicate la falsificarea actelor scrise. In funcţie de modul în care s-
a operat, deosebim înlăturarea mecanică şi chimică. înlăturarea mecanică constă în ştergerea parţială sau totală a scrisului
prin răzuire sau radiere cu diferite obiecte (lamă, arc, radieră etc.)
Înlăturarea prin ştergere, deoarece este însoţită de acţiuni mecanice asupra suportului, produce un şir de modificări
fizice ale hârtiei, ele prezentând elemente caracteristice ale falsului, urme ale ştergerii. Acestea sunt:
1) subţierea hârtiei în locul răzuirii sau radierii;
2) scămoşarea hârtiei, starea dislocată a particulelor de hârtie;
3) lipsa luciului în zona deteriorată prin ştergere;
1) vătămarea elementelor de protecţie şi ale celor tipografice, dacă documentul are atare elemente;
4) afectarea elementelor grafice învecinate;
5) prezenţa unor resturi de coloranţi din textul înlăturat.
In cazul când pe suprafaţa afectată prin ştergere s-a depus un nou text, acestuia îi va fi caracteristic: deosebirea
coloranţilor folosiţi şi difuzia cer-nelurilor în părţile laterale ale scrisului, dar şi în profunzimea hârtiei, până la
pătrunderea pe partea opusă a documentului.
In primul rând, documentul în litigiu se va supune unui studiu vizual cu ochiul liber sau la microscopul stereoscopic în
lumină incidenţă, precum şi prin transparenţă, la fel prin aburire cu iod sau prăfuire cu grafit, folosind procedeele şi
tehnicile (tubul de iod, pulverizatorul de praf, pensula) .Falsul prin înlăturarea chimică de text s£ realizează prin corodarea
sau decolorarea scrisului cu substanţe chimice (acid citric, natricaustic, apă oxigenată, sulfit de sodiu, soluţie de var
etc).In situatii mai dificile, la metoda difuzo-copiativă, la tratarea cu izotopi radioactivi, la alte metode sensibile cum ar fi,
spre exemplu, cea a microscopiei electronice, a analizei colorimetrice sau spectrografice.
Frecvent întâlnit este şi falsul prin adăugire de text. El constă în introducerea în textul iniţial al documentului a unor
cuvinte, litere, cifre sau în refacerea prin adăugirea de trăsături a unor semne grafice. Prin adăugire de text se pot urmări
scopurile ilicite de tot felul. Deseori, la această categorie de fals se apelează în caziil tăinuirii anumitor date nominale,
sociale sau juridice ale personalităţii, restricţiilor în spaţiu şi timp ale unui act oficial, majorării sau micşorării volumului
lucrărilor efectuate, a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute, a bunurilor materiale şi sumelor băneşti livrate, transportate,
primite etc.
Exemplele selectate din practica instituţiilor de expertiză confirmă că la determinarea falsului prin adăugire de text se
iau în considerare trei categorii de elemente caracteristice:1.indicii ordonării scrisului, a deplasării lui spaţiale: înghesuire
exagerată de text, prescurtări incorecte, reducerea dimensiunilor semnelor grafice pentru a amplasa textul în spaţiul liber,
micşorarea distanţei dintre semne, cuvinte sau rânduri,caracteristicile grafice.

48. Inregistrarea criminalistică: sarcinile, bazele ştiinţifice şi juridice de administrare. Sistemul şi conţinutul
evidenţelor.

49. Noţiunea de tactică criminalistică, însemnătatea şi obiectul ei.

Tactica criminalistică este al 3 compartiment al ştiinţei criminalistice, legat organic de celelalte compartimente:
introducerea în criminalistică; tehnica criminalistică şi metodica cercetării unor tipuri de infracţiuni. Bazele normative ale
tacticii criminalistice sunt formulate în Constituţia Republicii Moldova şi în Codul de procedură penală al Republicii
Moldova. Tactica criminalistică reprezintă un sistem de teze şi procedee generale argumentate ştiinţific, bazate pe
dispoziţiile legii procesuale penale şi pe practica în domeniu, aplicarea cărora e menită să asigure eficacitatea activităţii
organelor de urmărire penală. Sarcinile: 1)elaborarea tezelor şi procedeelor argumentate ştiinţific, comune pentru diferite
categorii de procese penale. 2)elaborarea recomandarilor privind organizarea, planificarea si interactiunea cercetarii.
3)elaborarea recomandarilor privind efectuarea diferitor actiuni de ancheta.
Tactica criminalistica este constituita din doua parti:1)teze generale - niste recomndari cu caracter general ,intemeiate
stiintific,conform carora trebuie sa actioneze organelle de urmarire penala in procesul de cercetare a infractiunii. 2)tactica
efectuarii unor actiuni de urmarire penala (25 de actiuni) –perchezitie,prezentarea spre recunoastere,ascultarea,cercetarea
la fata locului etc. Structura activitatii de cercetare: 1) actiuni de urmarire penala 2)organizarea urmaririi penale
3)planificarea 4)versiunile criminalistice 5)situatiile urmaririi penale.

50. Sistemul şi rolul tacticii criminalistice în cercetarea infracţiunilor.

Partea generala-cuprinde pe de o parte probleme ce vizeaza organizarea si dirijarea activit. de urm. pen., in special in
cazul in care ea se efectueaza in echpa, iar pe de alta parte metodele si princiipiile care trebuie respectate. Aceasta include
urmatoarele :
 Organizarea urm, pen. in echipa
 Asigurarea tehnico-stiint. A activ. De urm pen.
 Tactica conlucrarii organelor insarcinate in combaterea infractiunii
 Calitatile cerute organ. de cercetare penala
Partea sepciala este consacrata initierii si argumenatrii procedeelor tactice de pregatire si efectuare a activ de urm
pen :
 Tactica cercet lafata locului
  T. Perchezitiei la fata locului
 T perchezitiei si a ridicarii de obiecte si documente
 T ascultarii pers
 T prezentarii spre recunoastere
 T experimentului in proced de urm pen

51. Noţiunea de procedeu tactic, combinaţia tactică şi operaţia tactică.

Prin noţiunea de procedee tactice criminalistice se au în vedere anumite operaţii şi acţiunielaborate de tactica
criminalistică conform legislaţiei procesual -penale în vigoare, prescrise a fi aplicate în condiţii diverse în care se
desfăşoară activităţile de urmărire penală, în vederea obţinerii derezultate optime cu eforturi neînsemnate şi cheltuieli
minime de mijloace şi timp.
Combinaţiile tactice reprezintă o îmbinare de procedee tactice determinate de scopul comun preconizat în cadrul unei
anumite activităţi de urmărire penală .
Combinaţiile respective se aplică frecvent la efectuarea reconstituirii, la ascultarea învinuitului şi a martorilor de rea
-credinţă, în cadrul prezentării spre recunoaştere, percheziţiei şi a altor activităţi procedurale. Ele nu trebuie
confundate cu
operaţiile tactice. Spre deosebire de combinaţiile tactice conţinutul cărora, după cum s -a menţionat,constă în
îmbinarea a două sau mai multor procedee tactice la efectuarea unei anumite activităţi deurmărire penală, operaţiile
tactice reprezintă elemente metodice de investigare penală bazate pecomasarea şi realizarea în mod coordonat a unei suite
de activităţi procedurale şi extraprocesuale învederea soluţionării anumitor sarcini nodale ale cercetării infracţiunilor.

52. Organizarea cercetării infracţiunilor. Elementele şi principiile planificării.

Organizarea sau planificarea ,cercetarii infractiunii are sopul; constatarea complet la timp a faptelor ce constituie
infractiuni, a persoanelor ce le-au comis in vederea tragerii la raspundere . In cercetarea orecarei cauze penale, stabilirea
faptelor, a faptuitorului, a conditiilor de savirsire necesita stabilirea unor obiectve si directii de cercetare astfel incit
munca specifica anchetei penale sa se desfasoare in mod efficient.
Principiile planificarii . Autorii lucrarilor de specialitate afirma necesitatea ca palnul urmaririi penale sa raspunda atit
principiilor generale ale procesului penal ( legalitatea, oficialitatea, principiul aflarii adevarului) si ale criminalsiticii ( pr.
Idetitatii. Al operativitatii, pr-ul potrivit careia orice fapta determina o modificare materiala in mediul extern), dar si a
unor principii proprii planificarii; principiul individualitatii si principiul dinamismului.
Principiul individualitatii planificarii impune cerinta ca organul de urmarire penala sa intomeasca un plan de cercetare
in fiecare caz in parte, s tina seama de particularitatile fiecarei spete. Practica a dovedit ca nu exista 2 infractiuni identice
sub raportul imprejurarilor de comitere chiar daca am avea aceeasi tip de infractiune, acelasi faptuitor, acelasi mod de
operat s.a. Aplicarea acestui principiu nu exclude insa, posibilitatea ca planurile de cercetare a anumitor categorii de
infractiuni ( de ex; tilharii, omoruri), sa cuprinda elemente asemanataore in privinta problemelor de rezolvat, a directiilor
de cercetare.
Principiul dinamismului este o regula fundamentala a planului de cercetare penala vizind doua aspecte;
- impune obligatia efectuarii prompte si dinamice a cercetarii criminalistice intr-o cauza data.
- impune necesitatea unui plan flexibil, maleabil, de cercetare penala. Planul de cercetarea este ansamblu de date
existente la un moment dat. Pe masura acumularii de noi date prin avansarea anchetei, uneori prin obtinerea unor probe si
indicii surprinzatoare, care schimba total sau radical cursul anchetei, planul poate si trebuie sa fie modificat, sopul
anchetei fiind al descoperirii adevarului.

53. Noţiunea şi clasificarea versiunilor de urmărire penală.

In carul planificarii urmarirei penale un loc central il oupa elaborarea si verificarea versiunilor de urmare penala.
Versiunea de urmare penala- este o presupunere, o supozitie sau o ipoteza emisa de organul judiciar pe baza unor date
existente asupra cazului la un moment dat, ipoteza menita a da posibile explicatii, a unor aspecte ale faptei.
Elaborarea unor versiuni utile cercetarii penale este conditionata atit de elemente tinind de stadiul cercetarii faptei pe
caz concret ( elemnte obiective) , cit si din elemnte tinind de persoana anchetatorului ( elemnte subiective)
In privinta elemntelor obiective literature de specialitate evedentiza importanta deosebita a calitatii si cantitatii datelor
in elaborarea unor versiuni de natura sa ajute la progresul anchetei si la stabilirea adevarului. Din punct de vedere
cantitativ, lipsa datelor sau insuficienta lor poate duce la generarea unui numar imens de versiuni, cu consecinta unui mare
efor uman si material si a intirzierii a solutionarii cauze. Din punct de vedere calitativ, informatiile ce stau la baza
versiunilor trebuie sa fie precise si concrete.
In privinta elementelor subiective ce influenteaza soliditatea versiunilor elaborate amintim;
- pregatirea teoretica si practica a anchetatorului, ara de cunoastere de care acesta dispune, nu numai din domeniul
stiintelor penale, dar chiar si extrapenale si extrajudiciare.
- experienta acumulata prin instrumentarea unui numar mare de cazuri, fara ca acesta experinta sa duca la rutina.
- intuitia anchetatorului- reflectind capacitatea organului de urmarire penala de a descoperi si a explica, dind dovada de
rapiditate si precizie, fapte sau imprejurari legate de acest fapt.
 54. Regulile de bază a elaborării versiunilor.
Autorii apreciaza ca in elaborarea versiunilor de urmarire penala se impune respectarea urmatoarelor reguli tactice;
1. elaborarea versiunilor se impune doar pentru faptele sau imprejurarile ce pot avea mai multe explicatii.
2. elaborarea versiunilor trebuie realizata pe baza datelor de natura procesuala, complete, in caz de nevoie, cu
informatii de natura extraprocesuala.
3. in elaborarea versiunilor se porneste doar de la date concrete, corespunzatoare calitativ si cantativ.
4. versiunile trebuie sa fie elaborate in legatura cu toate explicatiile posibile care pot fi date in cauza supusa cercetarii.
5. versiunile trebuie sa fie solid argumentate si construite din punct de vedere logic, problemele fiecareia trebuind
formulate clar si précis.

55. Regulile de bază a verificării versiunilor.

Versiunile elaborate trebuiesc verificate concomitant si prin acordarea unei egale atentii din partea organelor de
urmarire penala, indifferent de gradul lor de plauzibilitate. Tactica criminalistica recomnada efectuarea cu precadere a
acelor activitati a caror aminare ar stinge aflarea adevarului ( de ex; cercetarea la fata locului, perchizitia, audierea
victimei s.a).
Planul de urmarire penala trebuie sa imbrace forma scrisa, forma scrisa ajutind la mai buna fixare a problematicii
anchetei penale si la evitarea erorilor generate de memoria neclara a achetatorului asupra unor date sau evenimente.

56. Noţiunea şi sarcinile cercetării la faţa locului.

Cercetarea la fata locului este una dintre cele mai importante activitati care se desfasoara de catre organelle judiciare in
vederea realizarii scopului procesului penal. Cercetarea la fata locului este activitatea desfasurata de organul de urmarire
penala sau instanta de judecata, atunci cind este necesar sa se faca constatari cu privire la situatia locului savirsirii
infractiunii, sa se descopere sis a se fixeze urmele infractiunii, sa se stabileasca pozitia si starea mijloacelor materiale de
proba si imprejurarile in care a fost savirsita infractiunea..
Cercetarea la fata locului este o actiune de urmarire penala ce consta in examinarea anumitor zone,teritorii,incaperi
sau persoanelor cu scopul depistarii,fixarii si ridicarii urmelor infractiunii si infractorului.Cercetarea la fta locului
presupune un raspuns din partea ofiterului de urmarire penala la urmatoarele intrebari:ce sa intimplat in acest loc,cum sa
desfasurat evenimentul infractional,cine a fost implicat,ce a favorizat desfasurarea evenimentului,care sunt consecintele
infractiunii si care sunt probele respective. Sarcinile:1) descoperirea,fixarea si ridicarea de urme ale infractiunii si
infractorului.2) identificarea infractorului si a motivelor infractiunii.3) constatarea cauzelor si a conditiilor ce au favorizat
infaptuirea infractiunii.4)obtinerea altor date necesare. Participantii. Cercetarea la fata locului o efectueaza ofiterul de
urmarire penala sau procurorul, toti ceilalti sunt participant(lucratori operativi,criminalisti,medicul legist(in cazul in care
el nu este alt medic))
57. Etapa de pregătire a cercetării la faţa locului.
Cercetarea la fata locului este o activitatea criminalistica ce trebuie desfasurata cu deosebita urgenta, eficieta acesteia
fiind determinate atit de constituirea si deplasarea urgenta la locul faptei a echipei specializate. De cele mai multe ori
savirsirea unei infractiuni este anuntata celui mai apropiat post de politie de catre persoana care descopera urmele unei
asemenea fapte .
Din momentul auntarii comiterii unei infractiuni, activitatea tactica criminalistica trebuie sa se desfasoare pe 2 fronturi
paralel;
- primul, este cel al anuntarii si formarii echipei de ancheta ce are competenta legala de a efectua cercetarea penala.
- al doilea este cel al asigurarii urgente la fata locului, a primilor masuri de conservare a locului infractiunii.
Primele organe ce sosesc la fata locului, indiferent ca sint organe de cercetare sau alte organe al statului trebuie
sadispuna primele masuri de urgenta, anume;
a. Luarea de masuri de identificare si salvarea a victemilorinfractiunii . In acest scop, chiar daca prin patrunderea in
cimpul infractiunii ar avea loc distrugeri sau modificari ale urmelor si mijloacelor materiale de proba, salvarea vietii
victimelor trebuie sa aiba prioritate.
b. delimitarea locului infractiunii si impiedicarea patrunderii in acest loc a persoanelor neautorizate.
c. identificarea si patrunderea suspectului , identificarea martorilor. Astfel, e posibil ca suspectul sa fie in continuare
zona comiterii faptei, motiv pentru care se intreprind primele mausri de retinere si imobilizare a acestuia pina la sosirea
organelor de urmarire penala.
d. anuntarea organelor competente de cercetare- cind competenta de cercetarea apartine altui organ .

58. Etapele cercetării la faţa locului. Redactarea procesuală a rezultatelor. Structura procesului-verbal. Schiţa
locului faptei.
Cercetarea propiu zisa se desfasoara in doua etape ; a) etapa statica si b) etapa dinamica.
Etapa statica. In aceasta etapa cercetarea se efectueaza fara a se adduce vreo modificare cimpului infractiunii. In
raport de particularitatile zonei supuse cercetarii, echipa trebuie sa stabileasca, de la inceput, punctual de incepere, sensul
si directia de efetuare a cercetarii.
Cercetare poate avea loc – din centru spre margini atunci cind urmele materiale sint concentrate intr-o zona relative
mica si bine determinate ( de ex; un accident de circulatie ) .
De la periferie spre centru, deplasarea echipei facindu-se in mod spiralat spre centru.
 In aceasta etapa cercetarea se efectueaza fara a se adduce vreo modificare cimpului infractiunii. In aceasta faza se
intreprind urmatoarele activitati;
- se constate starea si pozitia obiectelor, urmelor s. a gasite la locul cercetat.
- Sa procedeze la masurarea distantelor dintre diferitele obiectele si urme ce prezinta interes pentru cercetare.
- Se efectueaza fotografiile de orientare
- Se constata si se noteze eventualele modificari ce au avut loc in cimpul infractiunii dupa comiterea faptei si pina
la sosirea organelor de ancheta penala.
Etapa dinamica este ea in care obiectele principale aflate in cimpul infractiunii pot fi atinse, analizate, mutate,
ridicate. Echipa de cercetare rind pe rind va analiza; obiectele principale din cimpul infractiunii – corpul victimei, a
obiectelor presupuns a fi folosite la comiterea faptei; va cauta, descoperi, evidentia, fixa, si ridica urmele aflate la fata
locului; va efectua fotografiile de detaliu sau va folosi camera video pentru surprinderea detaliilor; va lua primele
declaratii victimei si martorilor; se vor clarifica eventualele imprejurari negative.
Cercetarea la fata locului se fixeaza prin intocmirea unui process verbal de cercetare la fata locului si prin efectuarea
schitei locului . Procesul verbal trebuie sa cuprinda; mentiuni generale- data si locul unde este incheiat; numele,
prenumele si calitatea celui care il incheie; numele, prenumele, ocupatia si adresa martorilor asistenti, cind exsista;
descrierea amanuntita a celor constatate, precum si a masurilor luate; numele, prenumele, ocupatia si adresa persoanelor
la care se refera procesul-verbal, obiectiile si explicatiile acestora.
Procesul verbal trebuie semnat pe fiecare pagina si la sfirsit de cel care il incheie, precum si de persoanele ( martori,
victime etc) . Daca vreo una dintre aceste persoane nu poate sau refuza sa semneze, se face mentiune despre aceasta.
Schita, este o modalitate de reprezenta graphic cimpul infractiunii prin prezentarea in ansamblu a locului cercetat, a
pozitiei obiectelor principale si a urmelor gasite, raportul dintre acestea ( distantele dintre principalelel obiecte) . Schita se
prezinta fie sub forma planului-schita, fie sub forma desenului-schita. Diferenta este ca; planul schita reprezinta cu
rigoroportul distantelor dintre obiecte, pozitionarea acestora ( dimensuni, distnate, unghiuri).

59. Tactica ascultării: noţiunea, sarcinile, genurile, cerinţele procesuale şi tactice.

Audierea e o actiune de urmarire penala efectuata de catre organul de urmarire penala, in scopul stabilirii unor date cu
valoare probanta necesare aflarii adevarului în cauza(nu se permite de injurat,de injosit ). Ascultarea se efectueaza cu
scopul obtinerii informatiilor referitor la circumstantele infractiunii comise, referitor la persoanele care sunt implicate, la
mijloacele, metodele utilizate, la obietul intentat, referitor la consecintele infractiunii.
TIPURILE ŞI PARTICIPANŢII LA AUDIERE.
Poate fi ascultat banuitul, invinuitul,inculpatul,partea vatamata, expertul. Martorul are dreptul la dorinta lui sa invite
un avocat care ii va reprezente interesele in organul de urmarire penala. Invinuitul sau banuitul trebue sa fie audiat numai
in prezenta unui aparator ales sau numit din oficiu. Interpretul traducatorul tot poate partcipa la audirea. Pentru a asista la
ascultarea minorului pot fi stabilite persoanele cu care comunica mai usor, care il pot influenta, in care are cea mai mare
incredere. La audierea minorului participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie.
Reguli:1)se verifica identitatea persoanei. 2)intrebam in ce limba doreste sa vorbeasca.. 3)explicam drepturile si
obligatiile.4)prentimpinam despre consecintele depunerii marturiilor false si pentru nedepunerea acestora.5)invinuitul sau
banuitul trebue sa fie insotit de avocet iar martorul la dorinta lui . 5)se interzic intrebari provocatoare si cele care
sugereaza raspunsuri.Persoana poate fi ascultata in birou, oficiu, domiciliu(atunci cind in caz de boala persoana nu poate
sa se miste), la spital (prezanta medicului),alte locuri publie(ministere, departamente, primarii). Etapele: 1)etapa
introductiva- trebuie sa ne prezentam, sa intrebam in ce limba persoana vra sa vorbeasca,sa explicam persoanei statutul
ei ( partea vatamata,martor,invinuit), pe ce cauza va fi audiata, trebue sa identificam persoana cerindui actul de
indentificare, daca nu le are atunci le aflam dupa biroul de adrese, trebue sa stabilim daca persoana a avut antecedente
penale. Daca e martor,sau parte vatamata explicam drepturile si obligatiile. Daca e invnuit are dreptul la
tacere.2)relatarea libera- rugam persoana sa ne relateze cu cuvintele proprii ce cunoaste pe cauza data.In caz cind ea se
abate de la tema, atunci noi intervenim pentru al indrepta,si al reintoarce la situatia anterioara. Persoana care conduce
audierea nu trebue sa faca nici o mimica,sa nul intrerupa,sa-l asculte cu atentie si cu rabdare pina la sfirsit.
3)intrebarii/raspunsuri(ascultarea dirijata) –persoanei adiate se pun intrebarile cu privire la cazul cercetata.Intrebarile
trebue sa fie clare,precise formulate la nivel de intelegere celui ascultat,sa nu fie sugestii sa-l oblige la un raspuns, sa nu
sugereze raspunsul DA sau NU. Ele trebue sa fie pregatite din timp.4)documentarea – se intocmeste proces-verbal. Toate
intrebarile trebuie fixate si fiecare participant trebue sa se semneze.

60. Tactica ascultării martorului şi a victimei. Factorii ce influenţează formarea declaraţiilor, procedee folosite
de ofiţerul de urmărire penală pentru a obţine depoziţii autentice.
Procesul de audiere a martorului si partii vatamate se aseamana.Ascultarea martorului se incepe cu stabilirea
identitatii, nume, prenume, adresa, ocupaţie. Se verifică apoi dacă martorul are vreun interes în cauză, fiind întrebat dacă
este rudă a vreunuia dintre părţi şi în ce raporturi se află cu acestea. Dacă cel audiat este soţ sau rudă apropiată cu
bănuitul, învinuitul sau inculpatul, i se explice dreptul la tacere La etapa ascultarea propriu-zisă – martorul e obligat să
declare tot ce ştie cu privire la faptă şi făptuitor. După ce şi-a încheiat relatarea liberă, i se pun întrebări cu privire la
faptele şi circumstanţele care trebuie constatate în cauză. Nu se admite punerea întrebărilor sugestive.Cele declarate de
martor se consemnează integral în procesul-verbal care urmeaza a fi semnat de organul care efectueaza audierea,persoana
audiata(pe fiecare pagina) si interpret(in caz de necesitate).Partea vătămată sau martor poarta raspunderea penala pentru
refuzul de a da declaratii sau pentru darea declaratiilor false.
Declaraţiile martorilor se formează treptat, presupunând trei faze succesive: recepţia – faza în care martorul, prin
mijlocirea organelor de simţ, percepe fapte legate de infracţiunea săvârşită,
- memorarea, adică evaluarea şi stocarea faptelor percepute, şi reproducerea acestora prin comunicarea lor orală sau în
formă scrisă organului judiciar.
Recepţia reprezintă reflectarea în conştiinţa martorilor a datelor referitoare la infracţiune şi făptuitorul ei. Ea se
realizează în baza senzaţiilor şi percepţiei, acestea constituind faza iniţială a procesului psihic de cunoaştere.
A doua fază importantă a formării depoziţiilor martorului constituie, după cum s-a menţionat, memorizarea faptelor,
obiectelor şi fenomenelor percepute în legătură cu săvârşirea actului penal. Memorizarea reprezintă un proces psihic de
ordonare şi stocare a impresiilor privind obiectele şi fenomenele percepute, proces, la baza căruia se află legăturile
nervoase specifice ce iau naştere în scoarţa cerebrală cu prilejul activităţii de cunoaştere a omului.
A treia şi ultima fază a procesului de formare a declaraţiilor martorilor constituie reproducerea în faţa organului de
urmărire penală sau instanţei judecătoreşti a faptelor memorizate. Calitatea şi plenitudinea reproducerii este influenţată de
capacităţile şi calităţile de personalitate ale martorului, de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară audier a
acestuia şi, în cele din urmă, de comportarea tactică a celor care îndeplinesc atribuţiile organelor respective.

61. Particularităţile ascultării bănuitului şi învinuitului. Care sunt procedeele folosite de ofiţerul de urmărire
penală în situaţiile de conflict.
Ascultarea bănuitului se desfăşoară de regulă, la sediul organului judiciar.Ascultarea martorului se incepe cu stabilirea
identitatii, nume, prenume, adresa, ocupaţie, cetăţenia, studiile, situaţia familială, persoanele pe care le întreţine, ocupaţia,
domiciliul şi altă informaţie necesară. După aceea, persoana care efectuează urmărirea penală întreabă dacă acesta acceptă
să facă declaraţii asupra bănuielii care i se încriminează.Dacă bănuitul acceptă să facă declaraţii, persoana care efectuează
audierea îl întreabă dacă recunoaşte bănuiala şi îi propune să facă în scris explicaţii asupra acesteia.Audierea bănuitului se
face numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu. La etapa ascultarea propriu-zisă bănuitul, este lăsat mai
întîi să declare tot ce ştie în cauza.In caz cind el se abate de la tema, atunci noi intervenim pentru al indrepta,si al
reintoarce la situatia anterioara.După ce bănuitul a declarat tot ce ştie în legătură cu cauza, organul judiciar pune întrebări
prin care să poată obţine informaţii noi sau prin cară să verifice exactitatea celor relatate. Se interzice categoric obţinerea
declaraţiilor bănuitului prin folosirea de ameninţări,violenţe, promisiuni sau alte mijloace de constrîngere. Declaraţiile
bănuitului se fixeaza în procesul-verbal al audierii si se semneaza de catre banuit pe fiecare pagină şi la sfîrşit,de către
organul de urmărire.

62. Particularităţile ascultării minorilor. Participarea specialistului la ascultare.

Ascultarea minorilor , fiind o situatie speciala, presupune o atenta pregatire, de necesitatea cunoasterii personalitatii
minorului, sub multiplele ei aspecte, pentru a putea adopta o tactica de ascultare corespunzatoare virstei acestuia. Pentru
aceasta trebuie sa fie; - cunoscute si intele particularitatile psihologice, specifice fiecarei virste, din cadrul minoratului;
obtinute date prealabile, din mediul familiei, scolar, de la locul de munca dupa caz; obtinute date cu privire la
preocuparile, cercul de prieteni si activitatile preferate de minor, etc.
In aprecierea declaratiei minorului, trebuie sa se tine seama de specificul virstei acestuia, de influentele posibile ale “
teribilismului” adoliscentei, de limitele experientei de viata, precum si ale bagajului sau intellectual.. In aceste conditii,
declaratiile minorului nu trebuie private cu ironies au cu superioritate, deoarece o atitudine rece a anchetatorului, va putea
genera inchiderea in sine a minorului, ceea ce va ingreuna comunicare.
Ascultarea minorului, trebuie sa fie precedata de desfasurarea unor discutii prealabile, menite sa usureze stabilirea
unor relatii de incredere, intre minor si anchetator. Discutiile ar putea fi orientate, spre dezvaluirea preocuparilor
minorului, facindu-se apoi o trecere treptata, spre ascultarea unor relatii libere.
Relatarea libera, a minorului, trebuie sa fie precedata de prezentarea calitatii in care este ascultat, cu prezentarea
invinuirii, atunci cind este cazul, solicitindu-I sa redacteze o declaratie scrisa asupra acestuia. Este interzis sa se fac
amenintari sau presiuni, privind crearea unei situatii mai dificile sau mai usoare in process, deoarece aceasta ar afecta,
sinceritatea declaratiei minorului.
Faza de ascultare dirijata, presupune orientarea in punerea intrebarilor, in functie de natura faptei, de modul si
conditiile savirsite, de pozitia procesuala, precum si de trasaturile de personalitate ale minorului, desprinse in cursul
pregatirii si al realizarii ascultarii. Intrebarile puse trebuie sa fie clare,si fara mai multe intelesuri.

63. Noţiunea şi sarcinile confruntării. Procedee tactice de interogare la confruntare.

Uneori între declaraţiile persoanelor ascultate cu privire la una şi aceeaşi faptă apar contraziceri. Pentru aflarea
adevărului şi înlăturarea divergenţelor se organizeaza confruntarea. Confruntarea este un act de urmărire penal ace
constă în ascultarea simultană a două persoane, care au fost anterior ascultate separat în privinţa aceloraşi circumstanţe si
între declaraţiile lor anterioare există contraziceri esenţiale.Scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea
contrazicerilor dintre declaraţiile persoanelor ascultate anterior.Confruntarea constituie un mijloc de verificare a probelor.
In urma efectuării confruntării pot fi obtinute date noi despre care partile au uitat sa spuna.Se poate efectua confruntarea:-
între martori;- între părţile vătămate;- între martori şi învinuit sau bănuit;- între bănuiţi sau învinuiţi;- între partea
vătămată şi învinuit;- între partea vătămată şi bănuit. Procedura confruntării:1)organul de urmărire penală identifică
participanţii la confruntare. 2) explică drepturile şi obligaţiile. Dacă participă la confruntare partea vătămată ori martorul,
ei sînt preîntâmpinaţi de răspunderea penală pe care o poartă în caz de refuz să depună declaraţii sau de depunere
adeclaraţiilor false . Dacă la confruntare participă bănuitul sau învinuitul,atunci ei nu sânt obligaţi să facă declaraţii, însă
au dreptul de a le face.3)stabileşte în ce raporturi sau relaţii se află între ele persoanele participante.4) aceleaşi întrebări se
pun ambilor participanţi la confruntare. prima intrebare se pune partii in depozitiile careia sintem convinsi.
5)reproducerea declaraţiilor se permite numai după terminarea confruntării. 6)declaraţiile persoanelor confruntate sânt
consemnate într-un proces-verbal. 7)fiecare participant semnează declaraţiile sale pe fiecare pagină şi procesul-verbal
înîntregime. Organul de urmărire penală semnează procesul-verbal la sfârşitul acestuiaюConfruntarea nu se repeta,daca
nu nem convinsi putem atunci face confruntare cu alta persoana.

64. Tactica percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi documente.

Caracterul neasteptat al perchezitiei –luarea prin surprindere a persoanelor care sunt supuse perchezitionarii (a
banuitului, a invinuitului, membrilor familiei lui, rudelor si complicilor).Asigurarea pazei locului perchezitionat –
locul perchezitiei trebuie luat sub paza deoarece deseori, persoanele care urmeaza sa fie retinute interprind orice tentative
de a se eschiva de la retinere si raspundere penala. Studierea situatiei pe loc si aprecierea modului de activitate –
ofiterul de urmarire penala, responsabil de efectuarea perchezitiei inca la etapa de pregatire planifica modul si
consicutivitatea activitatii sale, a echipei la fata locului. Situatia se poate schimba in orice moment, de aceea ofiterul de
urmarire penala trebuie s-o aprecieze imediat.Metodismul si succesiunea perchezitiei – organizarea concreta
activitatilor la locul concret, asa ca nimic sa nu ramina neexaminat si necunoscut.Aplicarea activa a mijloacelor
tehnico – criminalistice – perchezitia are drept scop nu nu mai depistarea si ridicarea obiectelor liber, deschis detinute,
dar si descoperirea obiectelor, documentelor tainuite. Pentru aceasta este necesar aplicarea anumitor mijloace tehnico –
criminalistice cu ajutorul carora pot fi depistate ascunzisurile, obiectele de metal sau cadavre. Aceasta munca o efectueaza
specialistul criminalist, care poate fi atras in actiune de urmarire penala, inclusiv la perchezitie, de catre ofiterul de
urmarire penala. Toate obiectele depistate si locurile unde au fost ele gasite se fixeaza prin fotografiere sau
videoinregistrare.Ridicarea tuturor obiectelor, documentelor, materialelor detinute contrar legii - munitii, materiale
explozive, arme reci, narcotice, documente secrete.
PARTICIPANTII SI ETAPELE PERCHEZITIEI
Perchezitia se efectueaza in 4 etape : 1)pregatirea catre perchezitie. 2)privire de sinteze. 3) etapa de lucru, de
examinare. 4)documentarea. Pina la plecare la locul perchezitiei : a) stabilirea scopului perchezitiei b) acumularea datelor
despre persoana perchezitionata, despre locul unde se va efectua perchezitia c) se intocmesc documentele necesare
(ordonanta si incheierea acordului judecatorului de instructie). d) formarea echipei de perchezitionare si efectuarea
instructajului echipei, asiguram transporul pina la locul destinat. e) asigurarea mijloacelor tehnico-criminalistice necesare.
La ajungerea locului faptei are loc patrunderea cu prezantarea ordonantei. In momentul petrunderii trebuie de gasit un
motiv de a intra.Participantii la perchezitie se impart in 2 categorii : 1) persoanele care efectuiaza perchezitia- include
ofiterul de urmarire penala sau persoana inputernicita sa execute aceasta actiune de urmarire penala, lucratorii operativi,
spacialistii care-l ajuta la depistare, cercetarea, fixarea si ridicarea problemelor materiale, paza lucului perchezitiei si a
persoanelor. 2) persoanele care asista la desfasurarea perchezitiei-persoana banuita , invinuita sau membrii adulti ai
familiei lui, alte persoane ce reprezinta interesele banuitului, invinuitului. In cazurile cind persoanele respective nu cunosc
limba de stat, este invitat un translator.
Esenta ridicarii de obiecte sau documente consta in preluarea acestora din anumite locuri de la persoana care le
detine.Unele dintre obiecte sau documentele obtinute pot servi drept proba pentru descoperirea infractiunii sau a
faptuitorilor, iar altele pot confirma sau infirma anumite circumstante in cauza cerectata.
PARTICIPANŢII ŞI PROCEDEELE TACTICE DE EFECTUARE A RIDICĂRII DE OBIECTE SAU
DOCUMENTE
Sosind la locul de unde trebue ridicate obiectele sau documentele cunoscute,ofiterul de urmarire penala se legitimeaza
in fata persoanei respective ,se legitimeaza si persoanele cu care va efectua aceasta actiune,se aduce la cunostinta
persoanei scopul vizitei sale,inmineaza,sub semnatura,persoanei copia ordonantei. Daca persoana refuza sa prezinte
obiectele sau documentele respective,el precedeaza la ridicarea lor fortata. Imediat ofiterul de urmarire penala emite
ordonanta de efectuare a perchezitiei si fara autorizatia judecatorului de instructie trece la perschezitia,pentru ca persoana
care detine obiectele sau documentele sau nu le deterioreze sau sa le schimbe locul. Daca obiectele sau documentele ce
urmeaza a fi ridicate lipsesc la locul indicat in ordonanta,persoana care efectueaza urmarirea penala este in drept sa faca
perchezitie si in alte locuri . Datele referitor la noul loc al obiectelor,documentele se fixeaza in procesul-verbal. O
importanta deosebita aici o are convingerea ofiterului de urmarire penala ca au fost predate anume acele
obiecte,documente de care are nevoie. Fiecare obiect sau document preluat trebuie sa fie descris corect si detaliat in
pricesul-verbal ,indicind denumirea,seria,numarul,data eliberarii,exemplarul,numarul de pagini,starea etc.Toate obiectele
si documentele ridicate se prezinta tuturor persoanelor asistente. Obiectele si documentele descoperite in timpul
perchezitiei, a caror circulatie este interzisa de lege, trebue ridicate indiferent de faptul daca au sau nu legatura cu cauza
penala data.Dupa intocmirea procesului-verbal toate obiectele sau documentele trebuie ambulate si sigilate pentru
ransportarea lor la locul efectuarii urmaririi penale.

65. Noţiunea, sarcinile şi varietăţile experimentului în procedura de urmărire penală.

 Experimentul e o actiune de urmarire penală ce constă în reproducereaartificială a împrejurărilor în care a fost
săvârşită infracţiunea sau oricare fapt ce prezintă importanţă în cauză pentru a stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă
loc în condiţiile date. Scopul experimentului este de averifica posibilitatile obtinerii unui anumit rezultat. Experimentul
nu presupune reproducerea faptei, ci doar a împrejurărilor în careaceasta a avut loc. Trăsăturile caracteristice ale
experimentului-care o deosebesc de alte activităţi de urmărire penală:1)în cadrul experimentului, organul judiciar percepe
nemijlocit fenomenul, experienţaşi rezultatele lor;2) în cursul experimentului, se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene
care nu lasăurme materiale. De exemplu, în cazul experimentului efectuat în scopul verificării posibilităţilor dea vedea
sau de a auzi; 3) în cadrul experimentului faptele, fenomenele examinate sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea
ele sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate; 4)experimentul este o încercare de a stabili pe caleexperimentală
posibilităţile de existenţă a faptelor ori fenomenelor.
În caz de necesitate, organul de urmărire penală este în drept să antreneze în efectuareaexperimentului bănuitul,
învinuitul, martorul, cu consimţământul acestora, specialistul şi alte persoane şi să utilizeze diferite mijloace tehnice.
Experimentul se permite cu condiţia de a nu pune în pericol viaţa şi sănătatea participanţilor la el, de a nu leza onoarea şi
demnitatea lor şi de a nu cauza prejudiciu material participanţilor.

66. Noţiunea, esenţa şi tipurile prezentării spre recunoaştere.

Prezentarea pentru recunoastere este o metoda de identificare a unor persoane, obiecte, animale sau cadaver prin
prezentarea acestora sau a unor fotografii ale acestora catre o persoana- victima, autor, martor.
Recunoasterea unei persoane se poate face dupa trasaturire statice ( infatisare, nu numai trasaturile corporale, dar si
imbracamintea), dar si dupa trasaturile dinamice ale persoanei ( voce, vorbire, mers).
Pentru recoasterea a obiectelor- obiecte ce apartin victimei sau obiece folosite in comiterea infractiunii finalitatea
urmarira este fie restituirea acestora catre proprietarul de drept, fie identificarea faptuitorului. Subiectii recuoasterii sunt
martorii sau partile vatamate.
In prezentarea pentru recunoastere a animalelorn sint aplicabile in mare masura regulile tactice ale prezentarii pentru
recunoastere a obiectelor. Suplimentar, organul de ancheta a aobserva reactia animalului la anumite gesture sau chiar la
vederea persoanei in cauza. Astfel este cunoscut ca fiecare stapin isi poate recunoaste animalele nu doar dupa trasaturile
exterioare, dar di dupa reactia acestora la chemarea stapinului, la provocarea anumitor sunete. La rindul lor animalele
reactioneaza distinct la vocea staoinului, la vederea lui, la mirosul acestuia.
Recunoasterea dupa fotografii. In masura in care, persoana, obiectul sau cadavrul nu poate fi prezentat direct
martorului sau persoanei vatamate, organul de cecetare penala prezinta cesteia fotografii ale obiectului de identificat
respectind conditia grupului uniform din punct de vedere a trasaturilor. Obiectele sau persoanele sint prezentate in
fotografie subiectului fara nume, ci prin numar de identificare, ulterior verificindu-se in ce masura recunoasterea este sau
nu reusita.
Despre recunoasterea facuta in aceste conditii se intocmeste un process- verbal de recunoaster cuprinzind fotografiile
fiecarui obiect din grup precum si imaginea idetificarii de catre subiect a fotografiei respective.

67. Tactica prezentării spre recunoaştere a persoanelor în viaţă.

Recunoasterea unei persoane se poate face dupa trasaturile statice ( infatisare, nu doar trasaturile corpului, dar si
imbracamintea), dar si dupa trasaturile dinamice ale persoanei ( vorbire si voce, mers).
In vederea prezentarii pentru recunoastere persoana care va face recunoasterea este audiata si solicitata sa faca
descriece cit mai detaliata a persoanei respective cu indicarea particularitatilor care i-au atras atentia si care ii formeaza
convingerea ca ar putea recunoaste persoana daca I s-ar prezenta.. In vederea prezentarii pentru recunoastere organul de
ancheta trebuie sa alcatuiasaca un grup de 3-5 persoane cu trasaturi asemanatoare ( sex, virsta, inaltime, fizionomie,
constitutie s. a) cu persoana supusa reunoasterii.
Reguli tactice ale prezentarii pentru recunoastere a persoanelor.
- dupa alcatuirea grupului si ascultarea prealabila, persoana ce face recunoasterea este invitata sa priveasca pe atentie
membrii grupului sis a-l indice pe faptuitor daca il recunoaste. Daca mai multe persoana fac recunoasterea, aceste
activitati se desfasoara separate, pentru a evita influentarea reciproca acestora.
- persoana ce face recunoasterea va face recunoasterea cu voce tare, indicind persoana recunoscuta.
- in situatia in care martorului ii este frica a face recunoasterea se poate apela la camerele speciale de recunoaster,
separate de un geam cu oglinda unidirectionala, ce permite observarea grupului de catre martor, nu si invers.
- dupa recunoastere, persoana ce a efectuat recunoastere este audiata din nou.
- nerecunoasterea suspectului nu este o proba a nevinovatiei putind exista mai multi factor sa obiectivi sau subiectivi
care sa influenteze acest demers.
- in egala masura, recunoasterea din grup a suspectului nu este o proba decesiva, posibilitatea de eroare fiind prezenta,
aceasta proba trebuind completata si coroborata cu alte mijloace de proba.

68. Tactica prezentării spre recunoaştere a cadavrelor, animalelor, obiectelor, documentelor.

Prezentarea spre recunoastere, ca activitate de tactica criminalistica, are drept scop stabilirea identitatii unor
persoane, animal, sau obiect de catre persoanele care le-au vazut anterior. Prezentarea spre recunoastere se face in scopul
identificarii infractorului, a victimei sau a martorilor.
 Esenţa prezentarii spre recunoastere constă în prezentarea subiectului recunoaşterii părţii ,martorului, bănuitului şi
învinuitului, conform ordinii prevăzute de lege a unor persoane, obiectesau cadavre pentru ca el să poată stabili identitatea
sau deosebirea cu obiectele observate maiînainte în legătură cu împrejurările faptei cercetate.
Tipurile. În dependenţă de obiectul prezentat spre recunoaştere, se deosebesc: 1)recunoaşterea persoanei.
2)recunoaşterea cadavrului. 3)recunoaşterea obiectelor. 4)recunoaşterea animalelor. 5)recunoaşterea
încăperilor, terenurilor etc.Prezentarea spre recunoastere are loc in oficu.
Conditiile:1)existenţa unui dosar penal.2)existenţa subiectului prezentării spre recunoaştere, adică a persoanei
ce urmează în cadrul acestui act să efectueze identificarea.3) obiectele, persoane, animalele trebuie sa fie prezentate in
mai multe exemplare.Subiect al prezentării spre recunoaştere poate fi orice martor, bănuit, învinuit, inculpat.Persoană e
ascultata in prealabil, ea trebuie sa arate citeva semnalmente ale obiectului recunoscut. Dacă cel chemat spre a face
recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el este prevenit despre răspunderea penală, prevăzută pentru refuzul de a
face declaraţii, pentru declaraţiile mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva saşi împotriva
rudelor sale apropiate. Toata informatia este fixata in procesul-verbal. Daca persoana nu a fost veridica in recunoasterea
persoanei atunci se intocmeste un nou proces verbal si o noua ascultare pentru a identifica motivul(recunoasterea nu poate
fi repetata).
1)Persoanele prezentate spre recunoaştere trebuie să fie pe cât posibil asemănătoare cu persoana ce poate fi
identificată: aceasi forma corpului, vârstă, înălţime, de acelaşi sex, culoarea ochilor, parului. Persoanele se prezinta spre
recunoastere in numar de 5(faptuitorul+4asistenti procedurali). Persoanele in vii se recunosc in natura si dupa forografii.
Înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei care urmează a fi recunoscută să
ocupe locul, dupa aceasta se aseaza ceilalti 4 dupa dorinta. Persoanele trebuie sa fie prezentati intr-o zona
invisibila(noi sa-i vedem, iar ei pe noi,nu).Persoanele vii pot fi recunoscute dupa exterior, voce(se intocmeste un text si
toate 5 persoane citesc acest text unul dupa altul) si mers. În cazul în care prezentarea persoanei spre recunoaştere este
imposibilă, recunoaşterea poate fi realizată după fotografia acesteia, prezentată împreună cu fotografiile a cel puţin 4 alte
persoane, ce nu se deosebesc esenţial între ele. Toate fotografiile sânt anexate la dosar.
2)Obiectele prezentate spre recunoaştere trebuie să fie pe cât posibil asemănătoare la exterior cu obiect ce poate fi
identificat, trebuie sa fie de aceeasi natura,dimensiuni, forma si culoare apropiate.Obiectele se prezinta spre recunoastere
in numar de 3 numerotate pe masa. La prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţarea lui de
murdărie,rugină şi de alte stratificări dacă aceasta nu îl va distruge ca mijloc de probă
3) Animalele se prezinta de obicei in numar de 3, acolo unde sunt tinute, in prezenta medicului veterinar(zootehnic).
Ele pot fi recunoscute dupa virsta,obiceiuri, numele la care raspund, diferite semne accidentale care sunt facute in scop de
identificare.
4) Cadavrele – recunoasterea cadavrului are loc atunci cind el nu este identificat.Cadavrul se prezinta spre cunoastere
la locul depistarii lui si la morga.La prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, sau a obiectelor de
anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul,recunoaşterea se face după
exemplar unic.
În caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a o recunoaşte, o ştia din
viaţă, este permisă efectuarea toaletei cosmetice adecedatului.

69. Tactica dispunerii şi efectuării expertizei judiciare. Concluziile expertului şi principiile de apreciere.
Expertiza judiciara e o activitate stiintifico-practica ce consta in efectuarea de catre expert in scopul aflarii adevarului
a unor cercetati privind obiectele materiale,organismal uman, fenomenel si procesele c ear putea contine informatii
importante despre circumstantele cauzelor examinate. Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea
circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe speciale în domeniul
ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului.Potrivit CPP expertiza este dispusă şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru
constatarea:1) cauzei morţii;2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;3) stării psihice şi
fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului-în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate;4)
vârstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate-în cazurile în care această circumstanţă are importanţă
pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vârsta lipsesc sau prezintă dubiu;5) stării psihice sau fizice a părţii
vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările. Clasificare.Expertizele
pot fi: 1)simple(pina la 3 zile), medii(de la 5-15 zile),complicate(15 zile-pina la luna si jumatate).2)individuala(efectuata
de o singura persoana) si in comisie(de un grup de experti).3) dintr-un domeniu si din mai multe domenii. 4)initiale,
repetate si contra expertize(in cazul în care concluziile expertului nu sânt întemeiate, există îndoieli în privinţa lor saua
fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei).Expertizele pot fi:criminalistică, medico-legală ,psihiatrică
,contabilă , tehni
Pentru a dispune o expertiza organul de urmărire penală sau procurorul care cerceteaza cauza emite ordonanţa de
dispunere a expertizei, iar instanţa de judecată - încheiere(se deosebeste doar denumira, dar continutul e
acelasi).Ordonanta are urmatoare structura: 1)partea introductiva – denumirea, tipul expertizei, organul care dispune
expertiza, pe ce cauza se dispune expertiza. 2)partea descriptive – se indica fabula, ce sa intimplat. )cocnluzii – ce sarcini
au fost puse expertului,ce material sunt la dispozitia expertului, cui este incredintata expertiza. Materiale pot fi de litigiu,
de comparate, material cauzei civile sau penale.Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru
instituţia sau persoana abilitată a efectua expertize.
 Uneori pentru a efectua expertiza sunt necesare mostre comparate. Atunci pentru aceaste se emite ordonanta de luare
de mostre. luarea de mostre e o actiune de urmarire penala ce consta in obtinerea de mostre pentru examinarea
comparabila pe cauza cercetata.Mostre libere – de exemplu inscrisuri si semnaturi executate de persoana in cauza pina la
pornirea cauzei. Mostre experimentale – executate in fata organului in cadrul cercetarii.(textul, semnatura trebuie
intocmite sub dictarea cu mai multe instrumente si intr-un ritm normal)
Momentul final al realizarii expertizei este formularea concluziilor. Concluziile la care ajung specialistul sau expertul
se materializeaza într-un raport de expertiza, respectiv de constatare tehnico-stiintifica. Expertul trebuie sa formulize
concluziile pornindu-se de la rezultatele investigarii, cunostintele sale si experienta.Exista urmatoarele categorii de
concluzii: 1)certe – sunt expresia unor adevaruri obiective. Ele pot fi: pozitive si negative. Concluziile certe pozitive sunt
concluzii de identificare (de exemplu : semnatura in litigiu a fost executata de catre titularul. . . )in timp ce concluziile
certe negative au sensul de excludere (semnatura in litigiu nu a fost executata de catre . . . ).2)probabile - stabilesc
probabilitatea, posibilitatea existentei sau inexistentei unui fapt. Formularea unei concluzii de probabilitate este in
general rezultatul insuficientei materialului de examinare, dar mai ales al insuficientei cantitative si calitative a
materialului de comparatie.3)cocnluziile de imposibilitate a solutionarii problemelor supuse examinarii - uneori
expertul, în urma examinarii materialului nu poate formula concluzii certe sau probabile, nu poate raspunde la întrebarile
adresate de organul judiciar(acte distruse,arse, uzate, corodate)

70. Tactica reţinerii bănuitului.

reţinere – măsură luată de organul competent de a priva de libertate o persoană pe un termen de pînă la 72 de ore;
Retinerile de catre colaboratorii politiei pot fi de mai multe feluri:
1. -retinere administrativa
2. -retinere pentru confirmarea identitatii
3. -retinere penala

De obicei retinerea administrativa si retinerea pentru confirmarea identitatii este un mijloc de a avea timp pentru a
acumula probe impotriva dvs. Scopul lor este sa va convinga prin orice metode sa scrieti autodenunt (явка с повинной)
pentru ca in tara noastra ea este inca ”regina probelor”, si daca au obtinut-o se considera ca au descoperit infractiunea, in
rest e durerea de cap a procurorului sa adune restul probelor. De asemenea mentalitatea judecatorilor este inca de asa
natura ca pun la baza sentintei primele declaratii, considerandu-le a fi cele mai veridice.

In cazul in care ati fost retinut administativ, dar nu erati in loc public in stare de ebrietate, nu acostati persoane straine,
nu injurati, dar vi se cere sa recunoasteti comiterea unei infractiuni, asemenea retinere este ILEGALA. Cereti sa fie
intocmit proces verbal de retinere in corespundere cu codul de procedura penala, adica in calitate de banuit, procesul
verbal trebuie intocmit in 3 ore de la momentul retinerii.Deobicei la momentul retinerii se efectuiaza perchezitia
corporala. Un sfat daca imi permiteti: INAINTE CA POLITISTII SA VA PERCHIZITIONEZE, INTOARCETI TOATE
BUZUNARELE PE DOS. Astfel veti scoate totul din buzunare si veti evita situatia in care politistul va va “introduce”
mainele in buzunare, intrucit este cunoscut faptul ce maini indeminatice au politistii, incat pot sa va scoata din buzunare
chiar si ceva ce nu aveati, de exemplu un plic cu substante narcotice.
Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana, dacă există o bănuială rezonabilă privind săvîrşirea unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an, numai în cazurile:
1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport sînt descoperite urme
evidente ale infracţiunii.
Bănuitul, conform prevederilor prezentului cod, are dreptul:
1) să ştie de ce este bănuit şi, în legătură cu aceasta, imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă
hotărîrea despre aplicarea măsurii preventive sau recunoaşterea în calitate de bănuit, să fie informat în prezenţa
apărătorului, în limba pe care o înţelege, despre conţinutul bănuielii şi despre încadrarea juridică a faptelor infracţionale
de săvîrşirea cărora este suspectat;
2) imediat după reţinere sau după recunoaşterea în calitate de bănuit, să primească de la persoana care l-a reţinut
informaţie în scris despre drepturile de care dispune prin prezentul articol, inclusiv dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi
împotriva sa, precum şi să primească de la organul de urmărire penală explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;
3) imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea de aplicare a măsurii preventive ori de
recunoaştere în calitate de bănuit, să primească de la organul de urmărire penală copia de pe hotărîrea respectivă sau copia
de pe procesul-verbal privitor la reţinerea sa;
4) în caz de reţinere, să primească consultaţie juridică, în condiţii confidenţiale, din partea apărătorului pînă la
începutul primei audieri în calitate de bănuit;
5) din momentul cînd i s-a adus la cunoştinţă actul procedural de recunoaştere în calitate de bănuit, să aibă asistenţa
unui apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de către un avocat care
acordă asistenţă juridică garantată de stat, precum şi, în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el
însuşi.
71. Acţiunile de urmărire penală: noţiunea, clasificarea şi participanţii.
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal, care constă din activitatea desfăşurată de organul de urmărire penală,
unde sînt administrate şi verificate probe necesare privind existenţa infracţiunii, identificarea făptuitorului, stabilirea
răspunderii acestuia, ceea ce este necesar de a se cunoaşte pentru a se trimite cazul în judecată.
Desfăşurarea urmăririi penale presupune efectuarea tuturor actelor procesuale şi procedurale necesare pentru realizarea
obiectului urmăririi, motiv pentru care majoritatea activităţilor se concentrează în jurul strîngerii şi administrării probelor
referitoare la existenta infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia, în aşa fel încît să se
poată decide dacă este sau nu cazul să fie trimis în judecată.

72. Pregătirea către interogare.

Pregătirea specială presupune studierea materialelor dosarului penal, acţiunile de urmărire penală efectuate anterior
audierii, pregătirea probelor care, la decizia ofiţerului de urmărire penală, vor fi prezentate, stabilirea ordinii audierii şi
modalităţii de citare a persoanei ce urmează a fi audiată, pregătirea locului unde va fi audiată persoana şi mijloacele
tehnice de fixare, documentele, caracteristicile, formularea întrebărilor de bază, schiţarea planului de audiere, studierea
literaturii de specialitate, convorbiri cu specialiştii, primirea consultaţiilor în centrele ştiinţifice asupra anumitor întrebări,
ce necesită anumite cunoştinţe într-o anumită ramură a ştiinţei, tehnicii, culturii etc.
Pregătirea psihologică presupune alegerea de către ofiţerul de urmărire penală a ordinii şi tonul de punere a
întrebărilor, crearea condiţiilor şi împrejurărilor, ca împuternicirile sale să nu fie limitate, ca să se simtă comod ofiţerul de
urmărire penală şi cel audiat – pregătirea în vederea stabilirii contactului psihologic.

73. Pregătirea către reconstituirea faptei. Regulile principale a reconstituirii.

Reconstituirea este o activitate procedurala auxiliara ce consta in reproducerea artificiala a imprejurarilor in care a
fost comisa infractiunea sau o alta imprejurarea relevanta pentru cauza cercetata in vederea precizarii sau verificarii
conditiilor savirsirii ei.
Tactica criminalistica distinge mai multe feluri de reconstituire, si anume; a) reconstituirea in vederea verificarii
decalaratiilor persoanelor- verificarea conditilor de auditie, conditiilor de vizibilitate; b) reconstituirea in vederea lamuririi
aspectelor negative- mai précis daca anumite actiuni putea fi desfasurate de faptuitor asa cum a declarat acesta; de ex;
daca a putut ajunge singur, fara vriun ajutor. Etc.
Regulile tacticii ale reconstituirii
- reconstituirea se poate dispune la orice etapa a procesului penal
- reconstituirea sa face, pe cit posibil, la locul savirsirii infractiunii
- se vor folosi- excluzind armele si obiecte contondente- aceleasi obiecte utilizate in comiterea faptei
- se vor respecta conditiile de loc, timp, conditiile atmosferice de la data comiterii faptei
- nu se vor reconstituit infractiunile la viata sexuala, nu vor fi utilizate cadavrele pentru a reconstitui mecanismul
uciderii
- se va asigura prezenta inculpatului, a martorilor asistenti, a aparatorilor s. a.
- activitatea se consemneaza intrun process-verbal de reconstiture, insotit de schite si fotografii surprinzind
momentele principale ale recunoasterii.

74. Fazele interogării.

1. Stabilirea datelor personale
2. Relatarea libera
3. Stadia intrebari raspunsuri

75. Noţiunea şi conţinutul metodicii cercetării anumitor categorii şi grupuri de infracţiuni.

Metodica de cercetare a unor categorii de infracţiuni elaboreazămijloacele şi procedeele ce urmează a fi aplicate în
descoperirea şicercetarea unor genuri de infracţiuni mai periculoase pentru societate sau maifrecvente. De exemplu, pe
baza datelor tacticii şi tehnicii criminalistice suntelaborate cele mai bune metode pentru cercetarea infracţiunilor de viol,
defurt în dauna avutului public şi personal, de delapidare, de speculă, aaccidentelor de muncă şi de circulaţie, etc., situaţie
care demonstreazătotodată legătura organică ce există între cele trei părţi ale criminalisticii
Obiectul metodicii criminalisticeeste structurat astfel: problemelecare trebuie să fie lămurite în cursul urmăririi şi
activităţile necesar a fidesfăşurate pentru administrarea probelor şi lămurirea completă a cauzei. Înceea ce priveşte
problemele de lămurit în cursul cercetării, acestea sestabilesc în concret, în fiecare cauză în parte, în raport de
conţinutulinfracţiunii săvârşite
Printre sarcinile generale ale metodicii criminalistice pot fi evidenţiate:
- asigurarea unei consecvenţe în activitatea de combatere a fenomenului infracţional;
- acordarea ajutorului organelor de drept în scopul aflării adevărului în cauzele penale;
Din sarcinile speciale fac parte:
- studierea munuţioasă din perspectivă criminalistică a fenomenului infracţional în ansamblu;
- studierea şi generalizarea practicii pozitive de cercetare a cauzelor penale în scopul preîmtâmpinării săvârşirii unor
astfel de infracţiuni;
- evidenţierea unor legităţi referitoare la activitatea de organizare şi realizare a cercetărilor faptelor antisociale;
 - elaborarea unor recomandări ştiinţifice metodice cu privire la organizarea, cercetarea şi preîntâmpinarea
infracţiunilor.
Elementele organizatorice, caracteristice activităţii de ce
rcetare a infracţiunilor, din aspect tactico-metodic sunt bine definite şi expuse de mai mulţi cercetători, în următoarea
consecutivitate. Ele reprezintă câteva etape ale acestui proces:
- etapa de acumulare şi apreciere a informaţiei despre activitatea infracţională;
- etapa pornirii pricinii penale şi efectuarea acţiunilor procedurale, la faza iniţială de cercetare;
- etapa înaintării, verificării versiunilor şi planificării cercetării
- etapa interacţiunii tuturor forţelor implicate în combaterea infracţiunilor.58
Aceste etape ale cercetării se evidenţiază în diferite situaţii în mod diferit. De exemplu, la cercetarea unei infracţiuni
am putea parcurge toate etapele, în ordinea indicată, în alt caz, am putea parcurge una sau două etape. Configuraţia
activităţilor de cercetare poate include un număr mare de combinaţii ale acţiunilor întreprinse.
Etapele activităţii de cercetare a infracţiunilor
Întreaga structură dinamică a procedurii de cercetare a diferitor categorii de infracţiuni constă din următoarele etape:
a) controlul anticipat a motivelor de pornire a procesului penal şi a datelor despre semneleinfracţiunii;
b) primirea unei hotărâri procesuale pe baza rezultatelor controlului efectuat;
c) etapa iniţială a cercetării;
d) etapa ulterioară a cercetării;
e) sfârşitul cercetării.

76. Sursele şi principiile de bază ale metodicii criminalistice.

Metodica criminalistica- un sistem de teze generale, recomandari si metodici particulare care servesc organizarii si
efectuarii investigatiilor criminalistice a diferitor categorii de infractiuni. Metodica criminalistica se ocupa de studierea
formelor in care se savarsesc infractiunile si delimitarea de investigare. Metodica are 2 tipuri de sarcini:1)generala –
contributia acesteia la lupta cu criminalitatea (prin metode tehnice).2)particulare: perfectionarea,metodicilor,
recomandarilor, procedeelor existente si elaborarea noilor pentru lupta cu criminalitatea, studierea performantelor altor
stiinte exacte si umanitare care pot fi folosite in lupta cu criminalistica. Metodica este compusa din 2 parti: 1)teze
generale(notiunea, sarcinile,etapele).2)metodicile particulare de cercetare a unor categorii de infractiuni-sunt acele
recomandari de organizare si efectuare a investigatiilor criminalistice a anumitor categorii de infractiuni.Aceste
infractiuni sunt divizate in conformitate cu capitolele partii special si se deosebesc prin locul,timpul savirsirii
lor.Izvoarele: 1)prevederile legislatiei penale si procesual penale.2)conceptiile, teoriile,ramurile,teoriile generale ale
tacticii criminalistice si tehnicii criminalistice.Metodica criminalistica se bazeaza pe cunostintele primelor 3
compartimente a criminalisticii si prevederile CPP.

77. Interacţiunea organului de urmărire penală cu serviciile operative şi criminalistice în descoperirea

infracţiunilor.
Legislaţia procesual-penală în vigoare a Republicii Moldova prevede două forme de activitate a persoanelor
competente în procesul penal: consultativă, care se realizează prin participarea acestora la efectuarea activităţilor de
procedură cu titlul procesual de specialist, şi de examinare ştiinţifică a unor fapte sau împrejurări de fapt, efectuată, la
cerinţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată, de către persoanele competente încadrate în proces prin
ordonanţa de dispunere a expertizei judiciare.
În ce priveşte specialistul, legea prevede participarea obligatorie a persoanei autorizate în medicină la cercetarea
cadavrului (art. 120). Participarea specialistului din alte domenii (criminalistică, tehnică, construcţie, fizică, chimie etc.) la
efectuarea cercetării la faţa locului,a experimentului şi a reconstituirii, percheziţiei, audierii ş.a. poate fi dispusă de către
organul de cercetare penală sau de instanţa de judecată dacă, pornind de la situaţia concretă a cauzei penale, se consideră
oportună.
Una din condiţiile indispensabile descoperii la timp şi cercetării sub toate aspectele a faptelor penale rezidă în
organizarea unei colaborări fructuoase a organelor de urmărire penală cu alte structuri statale investite prin lege să
contribuie la combaterea infracţiunilor, în special cu serviciile operative ale Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului
Justiţiei, Serviciului de Informaţie şi Securitate. Colaborarea acestor organe ca o formă specifică de interacţiune, adică a
activa în comun la descoperirea şi cercetarea infracţiunilor se impune de necesitatea corelării mijloacelor şi metodelor de
lucru ale structurilor menţionate, conjugării competenţelor cu care acestea sunt dotate.

78. Caracteristica criminalistică a omuciderilor. Situaţiile tipice de urmărire şi versiunile ce pot fi elaborate.
În doctrina şi practica criminalistică circumstanţele care urmează a fi stabilite în cadrul cercetării unei infracţiuni de omor
sunt date în patru categorii după elementele constitutive ale conţinutului categoriei în cauză de infracţiuni65. Prima
cuprinde împrejurările care caracterizează obiectul nemijlocit al infracţiunii, respectiv persoana victimă. Identificarea
victimei prezintă importanţă pe mai multe planuri inclusive pentru determinarea mobilului infracţiunii şi stabilirea
persoanelor interesate în moartea sa.
Cea de-a doua categorie îmbrăţişează împrejurările care în totalitatea lor reprezintă latura obiectivă a infracţiunii. În
situaţia omorului premeditat, pe lîngă stabilirea locului, timpului şi a împrejurărilor în care, s-a desfăşurat actul de
curmare a vieţii victimei, este indicat să fie supuse unui studio criminalistic exigent faptele şi împrejurările de fapt care
specifică sub toate aspectele modul în care s-a activat respectiv, complexul de acţiuni, mijloace şi procedee privind
aplicarea lor, alte elemente care caracterizează activitatea făptuitorului înainte, în timpul şi după uciderea victimei.
O a treia categorie de împrejurări, de stabilirea cărora organul de urmărire penală trebue să fie preocupat pe întregul
parcurs al cercetărilor, o constitue ceea ce ţine de subiectul infracţiunii. Identificarea ucigaşului şi a complicilor acestuia
reprezintă punctul chee în care cercetarea omuciderii.
Cercetării îi revine deasemenea sarcina de a stabili calităţile de personalitate a celor implicaţi în actul infracţional.
Organul de urmărire penală trebue să învederează condiţiile de formare a personalităţii acestora, modul de viaţă,
antecedentele penale în materie, ceea ce se va lua în consideraţie la încadrarea juridică a faptei, dar şi la aplicarea măsurii
de pedeapsă.
În sfârşit, o împrejurare care trebue să fie cu certitudine stabilită o reprezintă mobilul sau scopul infracţiunii. Fără a
cunoaşte forţele motivaţionale care au determinat persoana să conceapă şi să pună în executare rezoluţia cu privire la
uciderea victimei, nu se poate stabili gradul de pericol social pe care îl prezintă autorul infracţiunii, circumstanţă care
duce la calificarea greşită şi încadrarea juridică incorectă a faptei, cu toate consecinţele nefaste care decurg din această
situaţie.
Structura caracteristicii criminalistice a omortarilor corespunde cu insăşi structura infracţiunii. În sistemul omoruruilor
pot fi evidenţiate câteva elemente, si anume:
- ucigaşul si coparticipanţii lui;
- scopul si motivul omorului;
- metoda de săvârşire a omorului;
- victima;
- locul săvârşirii omorului;
- timpul săvârşirii omorului;
- natura morţii;
- cauza nemijlocita a morţii.
Participanţii la săvârşirea omorului, calitatea si contribuţia lor la comitearea infracţiunii constituie o problema esenţială,
pe care trebuie sa o lamurească.
Un interes practic considerabil, prezintă analiza practicii de urmărire penală orientată la stabilirea indicilor cantitativi a
legăturilor între diferite elemente ale caracteristicii criminalistice, folosite la diferite feluri de infracţiuni.
Consideratii introductive. Regula de baza dupa care trebuie sa[O1] se orienteze organele judiciare, in cercetarea
infractiunilor de omucidere, o reprezinta organizarea judicioasa a anchetei si planificarea urmaririi penale, in scopul
clarificarii complete a imprejurarilor savarsirii omorului si al identificarii faptuitorului.
Un loc central il ocupa elaborarea versiunilor de urmarire penala, referitoare la natura mortii violente (omor, sinucidere
sau accident), la persoana autorului, la mobilul si scopul infractiunii si la imprejurarile sau conditiile in care a fost
savarsita.
Criterii de elaborare a versiunilor. Punctul de plecare al anchetei si, in consecinta, al elaborarii versiunilor il va reprezenta,
de regula, victima, intrucat ea furnizeaza cele mai pretioase elemente pentru elucidarea cazului.
Date obtinute din cercetarea la fata locului (sau a scenei infractiunii) si din examinarea cadavrului, pe baza carora pot fi
desprinse concluzii referitoare la persoana autorului.
Date rezultate din ascultarea martorilor, a rudelor ori din investigatiile privitoare la victima.
Verificarea versiunilor, este o activitate obligatorie care tine de esenta cercetarii omorului, ca, de altfel, a oricarei
infractiuni
.
79. Caracteristica acţiunilor de urmărire penală în etapa iniţială a cercetărilor privind omuciderile.
Cercetarea infracţiunii de omor, a celor săvîrşite în mod tainic în special, demarează cu cercetarea la faţa locului,
examinarea medico-legală a cadavrului, audierea martorilor şi altor activităţi procedurale de natura sa asigură realizarea
sarcinilor etapei de început a urmăririi penale şi anume: depistarea şi fixarea urmelor materiale ale infracţiunii; stabilirea
locului, timpului şi a modului în care a fost ucisă victima; obţinerea de date utile argumentării unor supoziţii posibile
(ipoteze) privind persoanele implicate în actul infracţional, inclusiv victima şi autorul uciderii acesteia. Ordinea
desfăşurării activităţilor menţionate se va stabili de la caz la caz în funcţie de datele informativ-probante în baza cărora sa
dispus începerea urmăririi penale, primordialitatea aparţinând întotdeauna cercetării la faţa locului. În baza, rezultatelor
cercetării cadavrului şi a locului amplasării acestuia, organul învestit cu cercetarea cauzei va putea specifica judicios
obiectivele examinării medico-legală a cadavrului, audierii martorilor şi a tuturor altor activităţi preconizate la această
etapă de început a urmăririi penale.

80. Efectuarea expertizelor în cauzele de omor. Ce probleme pot fi rezolvate prin examinarea ADN-ului
(Esenţa metodei dactiloscopiei genetice).
. La cercetarea omorurilor cel mai des se numesc următoarele expertize:
a) expertiza medico-legală a cadavrului;
b) expertiza medico-legală a probelor materiale;
c) expertiza medico-psihiatrică;
d) expertiza criminalistică (traseologică, balistică, a înscrisurilor etc.);
e) expertiza cercetării microurmelor.
 Studierea mecanismelor de transmitere a informaţiei genetice a permis savantului englez Alec Jeffreys să elabreze
în a.1883 metoda „amprentei genetice“ — sintagmă utilizată alegoric de acesta şi care, desigur, nu se referă la
dactiloscopia tradiţională. Metoda descrisă de către Jeffreys se bazează pe proprietatea fermenţilor bacterieni, numiţi
fermenţi de restricţie sau restrictaze, de a distinge succesiuni strict determinate ale ADN şi de a le fragmenta.
Pentru analiza ADN sunt suficiente cîteva picături de sînge, rămăţiţe de salivă cu care s-a încleiat timbrul poştal
pe plic sau ADN rămas pe ţigara fumată. O altă proprietate a ADN, preţioasă din punct de vedere al identificării
ciminalistice este că molecula ADN posedă o stabilitate sporită faţă de interacţiunea cu mediul înconjurător.
În concluzie, trebuie observat că aplicarea metodei geneticii moleculare în baza datelor analizei ADN şi-a început
drumul victorios în criminalistică, executând două sarcini de bază: analiza corespunderii biologice urmelor găsite la locul
infracţiunii, cu mostrele obţinute de la persoana suspectată în săvărşirea ei, şi stabilirea legăturior de rudenie după
caracteristicile AND

81. Caracteristica criminalistică a leziunilor corporale. Situaţiile tipice de urmărire penală, versiunile.
Cadavrul şi leziunile lui sunt cercetate pe părţi şi în succesiunea care se prezintă cea mai utilă. De obicei, cadavrul se
examinează în direcţia de la cap spre picioare. Se identifică sexul, vârsta, înălţimea, culoarea părului, a ochilor, gradul,
localizarea şi caracterul traumatisme¬lor şi leziunilor corporale (originea lor este determinată numai de specia-listul-
medic), starea danturii sau a protezelor dentare, prezenţa elimină¬rilor etc. Este necesar de comparat leziunile de pe
corpul cadavrului cu deteriorările îmbrăcămintei lui din punctul de vedere al corespunderii dimensiunilor şi situării lor.
Leziunile vizibile vor fi descrise ca poziţie, formă şi mărime, la fel şi fiecare pată biologică ori de altă natură, într-un
cuvânt orice urmă ce ar putea avea o anumită legătură cu omuciderea.
Omorul săvârşit cu arme albe şi corpuri contondente.
Omorurile săvârşite cu arme albe, care se clasifică în mai multe categorii - obiecte înţepătoare, tăioase şi obiecte
despicătoare - sunt frecvent întâlnite în practica noastră judiciară848.
Leziunile produse de obiecte tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului, lungimea lor fiind în funcţie de distanţa
parcursă de lama obiectului pe suprafaţa corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un aspect liniar,
semicircular sau în unghiuri. Adâncimea rănii depinde de rezistenţa ţesutului şi de forţa loviturii849.
La locul faptei, urmele de sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte tăioase apar fie sub formă de împroşcare, în cazul
plăgilor arteriale, fie sub formă de bălţi, la plăgile venoase.
Leziunile produse de obiecte înţepătoare sau înţepător-tăioase
(cuţit cu vârf ascuţit, baionetă, foarfeci etc), au o formă apropiată de obiectul vulnerant. Lungimea plăgii se raportează la
gradul de înclinaţie dintre lama obiectului şi suprafaţa penetrantă, practic aflându-ne în faţa unei acţiuni concomitente de
per forare şi de tăiere.
Leziunile produse de obiecte despicătoare (topoare, bardă etc.)
se prezintă ca plăgi tăiate sau zdrobite, dacă lama nu este ascuţită. Lungimea rănii depinde de lungimea lamei obiectului şi
de unghiul de înclinare. În majoritatea cazurilor, leziunile sunt produse la nivelul capului.
Omorul săvârşit prin asfixii.
Moartea violentă săvârşită prin asfixie mecanică, cunoscută în practica medicală şi sub denumirea de „anoxie acută de tip
ventilator”, este o modalitate frecventă de omucidere, dar şi de sinucidere, de aici rezultând o
serie de probleme ce se cer rezolvate, din cauza diversităţii modurilor în care se realizează: spânzurare, strangulare,
astuparea (ocluzia) căilor respiratorii, comprimarea toraco-abdominală şi înecare851. Spânzurarea se poate produce şi în
mod accidental, întâlnită mai ales la copiii mici, dar şi la adulţi, de exemplu, la alpiniştii care cad în coarde. Principalele
semne clinice externe sunt cianozarea (învineţirea) feţei şi a degetelor mâinii, hemoragiile punctiforme pe conjunctiva
palpebrală (pleoape), lividităţile cadaverice accentuate, de culoare albastru închis, dilatarea pupilei, emisia de urină, fecale
şi spermă.
Spinzurarea, strangularea, inecarea, omor prin impuscare,

82. Acţiunile iniţiale de urmărire penală în cauzele leziunilor corporale.

83. Caracteristica criminalistică a furturilor. Situaţiile tipice de urmărire penală. Conţinutul etapei iniţiale de
cercetare.
Caracteristica criminalistică a infracţiunilor are scopul de a asigura urmărirea potrivit unui anumit volum de informaţie,
care ar contribui la stabilirea circumstanţelor săvârşirii faptei ilicite. În structura caracteristicii criminalistice pot fi incluse
următoarele elemente:
a) ambianţa în care a fost săvârşită infracţiunea;
b) modul săvârşirii infracţiunii;
c) modul de ascundere a urmelor infracţiunii;
d) mecanismul săvârşirii infracţiunii;
e) obiectul atentatului;
f) particularităţile personale ale învinuitului;
g) datele privind personalitatea părţii vătămate.
Deosebim următoarele trăsături generale ale infracţiunilor de furt:
Cum şi în ce mod se săvârşesc infracţiunile de acest gen (care este comportamentul infractorului la momentul comiterii
actului criminal, dacă sustragerea este comisă prin pătrundere sau nu, în cazul în care infractorul foloseşte anumite arme
sau instrumente, ar fi necesar de stabilit în privinţa cui sau căror obiecte se folosesc acestea).
Care din semnele descoperite la momentul efectuării acţiunilor procesuale demonstrează că infracţiunea a fost săvârşită
într-un mod sau altul (depistarea urmelor de spargere, concluziile expertului care dovedesc faptul depăşirii unor bariere
etc.).
Unde pot fi descoperite anumite urme sau probe ale infracţiunii de furt (la faţa locului, la domiciliul sau locul de muncă al
infractorului, pe hainele şi corpul victimei sau infractorului etc.).

Dacă e să ne referim la modul de operare al infractorului în cazul furturilor, atunci putem enumera următoarele metode şi
mijloace de comitere a furturilor:
Pe calea spargerii uşilor;
Pe calea descuierii şi spargerii lacătelor;
Pe calea spargerii ferestrelor;
Pe calea spargerii şi sfărmării tavanului, pereţilor, podelei;
Pe calea demontării acoperişului, hornului, cuptorului;
Pe calea săpării unui canal prin pământ sau prin subsol;
Furtul din buzunare;
Furtul averii care este lăsată temporar fără supraveghere şi la care există acces liber;
Furtul de şi din automobile; etc.
Acţiunile procedurale ce urmează a fi realizate la etapa iniţială de cercetare a acestei categorii de infracţiuni
Cercetarea la faţa locului constituie una dintre cele mai complexe şi importante activităţi, ale cărei rezultate
condiţionează de cele mai multe ori, nu numai direcţia ci însăşi finalitatea investigaţiilor ce se efectuează în cauza dată.7
Audierea martorilor. În conformitate cu prevederile art. 90 CPP al RM, martorul este persoana citată în această calitate de
organul de urmărire penală sau de instanţă, precum şi persoana care face declaraţie , în modul prevăzut de lege, în calitate
de martor. Ca martori pot fi citate persoanele ca posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie
constat în cauză.
Prinderea şi reţinerea făptuitorului. Persoanele ajunse primele la faţa locului, pe lângă cele arătate, trebuie să identifice
acele persoane, care au perceput, prin propriile simţuri, întreaga activitate infracţională sau fragmente ale acesteia.
Identificarea şi prinderea făptuitorului constituie o activitate esenţială a organului de urmărire penală, asupra căreia se
pune accentul din primul moment al cercetării. În acest scop, sunt folosite toate datele desprinse din cercetarea la faţa
locului, din ascultarea persoanei vătămate, a martorilor, precum şi din constatările tehnico-ştiinţifice, din expertizele
criminalistice ori alte expertize judiciare efectuate în cauză.74
Efectuarea percheziţiei este o activitate procedurală deosebit de utilă şi necesară, ea oferind posibilitatea descoperirii
bunurilor furate, precum şi altor mijloace materiale de probă capabile să servească la elucidarea cauzei

84. Caracteristica criminalistică a jafului şi a tîlhăriei. Situaţiile tipice de urmărire penală.

Jaful este sustragerea deschisă a avutului proprietarului (art.187 CP RM). Tâlhăria este atacul săvârşirii în scopul însuşirii
avutului proprietarului, însoţit de violenţa periculoasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei (art. 188 CP al RM).
2. Împrejurările, care necesită a fi stabilite în cazul tâlhăriilor şi jafurilor sunt:
- locul, timpul, circumstanţele în care s-a săvârşit tâlhăria sau jaful;
- metoda de săvârşire a infracţiunii, s-a folosit forţa fizică sau atac psihic asupra persoanei şi prin ce s-a manifestat
concret;
- s-a folosit infractorul de mijloace de transport şi de care anume, semnalmentele lui exterioare;
- infracţiunea a fost pregătită din timp, când a fost săvârşită şi de cine;
- a întreprinde infractorul anumite acţiunii pentru tăinuirea infracţiunii; şi-a schimbat înfăţişarea, îmbrăcămintea, a distrus
urmele infracţiunii, a înscenat alte infracţiuni;
- în adresa cui a fost săvârşită tâlhăria sau jaful, au fost cauzate careva vătămării corporale victimei, este pierdută
capacitatea de muncă;
- ce anume a fost răpit, cui au aparţinut banii sau obiectele răpite;
- cine a săvârşit tâlhăria sau jaful, se stabilesc semnalmentele infractorului care se ascunde, metodele de mascare a
înfăţişării, numărul atacatorilor, acţiunile lor;
- câte persoane au participat la tâlhărie sau jaf, componenţa grupei, rolul fiecărui participant, au săvârşit anterior alte
infracţiuni, ce fel de infracţiuni, când, unde, au avut ei legătură cu tâlhăria sau jaful în cauză;
- prezenţa instigatorilor, persoanelor care au ascuns bunurile răpite, realizatorilor;
- ce circumstanţe au favorizat săvârşirea tâlhăriei sau jafului.
3. Se cunosc următoarele metode de săvârşire a tâlhăriilor şi jafurilor:
- atacul deschis sau în încăperi, săvârşite cu aplicarea factorului de surprindere;
- atacul în locuri deschis, de asemenea, în curţile caselor cu aplicarea sau ameninţarea aplicării forţei;
- atacul asupra cetăţenilor în locuinţe cu pătrunderea în aceste încăperi sub un temei inventat cu aplicarea forţei;
- atacul asupra casierelor, a băncilor, vânzătorilor, săvârşite în încăperile întreprinderilor de comerţ, instituţiilor financiare,
secţii de telecomunicaţii şi alte instituţii private sau de stat;
- atacul asupra cetăţenilor în trenuri, transportul feroviar sau auto;
- atacurile asupra conducătorilor de taxi cu scopul acaparării banilor sau a vehiculului.
4. La etapa iniţială de cercetare a tâlhăriilor şi jafurilor cel mai des sunt întâlnite următoarele situaţii tipice de urmărire
penală:
I. Persoana bănuită de săvârşirea tâlhăriei sau jafului este reţinută la faţa locului sau nemijlocit după săvârşirea ei. În
asemenea cazuri sunt binevenite următoarele acţiunii ale ofiţerului de urmărire penală: reţinerea bănuitului, percheziţia
corporală, audierea bănuitului, cercetarea la faţa locului, îmbrăcămintea, percheziţia locuinţei, audierea martorilor:
numirea expertizelor medico-legale, criminalistice.
II. Persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii nu este reţinută, dar ofiţerul de urmărire penală posedă informaţie care
permite de a organiza căutarea şi reţinerea. În acest caz, este necesar de a efectua următoarele acţiunii de urmărire penală
iniţiale: audierea victimei, cercetarea îmbrăcămintei, cercetarea la faţa locului, audierea martorilor, numirea expertizelor
medico-legale, însărcinări de a efectua măsuri operative de investigaţie.
III. Informaţii despre persoana infractorului organele de drept nu posedă sau sunt puţine. În acest caz, în afară de
acţiunile de urmărire penală numite mai sus sunt binevenite şi măsurile operative de investigaţie îndreptate spre
identificarea bănuiţilor şi depistarea bunurilor răpite.

85. Acţiunile de urmărire penală la etapa iniţială de cercetare a jafului şi a tîlhăriei.

Cercetarea la faţa locului constituie una dintre cele mai complexe şi importante activităţi, ale cărei rezultate
condiţionează de cele mai multe ori, nu numai direcţia ci însăşi finalitatea investigaţiilor ce se efectuează în cauza dată.73
Audierea martorilor. În conformitate cu prevederile art. 90 CPP al RM, martorul este persoana citată în această calitate de
organul de urmărire penală sau de instanţă, precum şi persoana care face declaraţie , în modul prevăzut de lege, în calitate
de martor. Ca martori pot fi citate persoanele ca posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie
constat în cauză.
Prinderea şi reţinerea făptuitorului. Persoanele ajunse primele la faţa locului, pe lângă cele arătate, trebuie să identifice
acele persoane, care au perceput, prin propriile simţuri, întreaga activitate infracţională sau fragmente ale acesteia.
Identificarea şi prinderea făptuitorului constituie o activitate esenţială a organului de urmărire penală, asupra căreia se
pune accentul din primul moment al cercetării. În acest scop, sunt folosite toate datele desprinse din cercetarea la faţa
locului, din ascultarea persoanei vătămate, a martorilor, precum şi din constatările tehnico-ştiinţifice, din expertizele
criminalistice ori alte expertize judiciare efectuate în cauză.74
Efectuarea percheziţiei este o activitate procedurală deosebit de utilă şi necesară, ea oferind posibilitatea descoperirii
bunurilor furate, precum şi altor mijloace materiale de probă capabile să servească la elucidarea cauzei.

86. Caracteristica criminalistică a escrocheriei, obiectul atentării şi modurile principale de operare ale
infractorilor.
. Escrocheria este sustragerea din avutul proprietarului prin înşelăciune sau abuz de încredere (art. 190 CP al RM.)
2. Circumstanţele care trebuie dovedite în cazul escrocheriilor sunt:
- a avut loc infracţiunea sau altă faptă;
- locul, timpul, condiţiile, metoda săvârşirii escrocheriilor, cine a fost martorul infracţiunii;
- obiectul atentării, ce sumă de bani a fost primită de escroc;
- în adresa cui a fost săvârşită escrocheria (organizaţie de stat sau obştească, structură comercială, persoană fizică);
- datele despre infractor (locul de muncă, motivele);
- date despre grupul escrocilor (componenţa, numărul, specializarea);
- date despre identitatea victimei, contactele cu escrocul;
- împrejurările care au favorizat săvîrşirea escrocheriei.
3. Metodele principale de săvârşire a escrocheriilor se împart în tradiţionale şi moderne. La cele tradiţionale se referă:
a) trucajul în timpul jocului de cărţi, sau alte jocuri de noroc;
b) vânzarea obiectelor de preţ falsificate;
c) schimbarea banilor într-un echivalent neegal;
d) strângerea unor dări de bani, escrocul dându-se drept reprezentat ai organelor de control, sau al organelor de drept.
La metodele moderne se referă:
- primirea de credite bancare prin documente false;
- crearea unor firme fictive pentru a atrage investiţii din partea populaţiei cu însuşirea ulterioară a lor;
- afaceri cu locuinţe fictive;
- folosirea cardurilor false sau furate pentru scoaterea banilor din bancomate sau procurarea de mărfuri din
întreprinderi etc.;
- înşelarea la schimbarea valutei, perfectarea paşapoartelor străine, vize, hârtii de valoare etc.

87. Acţiunile de urmărire penală efectuate la etapa iniţială de cercetare privind cazurile de escrocherie.
Conţinutul primei etape a cercetării escrocheriilor depinde de situaţia de urmărire penală iniţială. Astfel de situaţii din
această categorie de infracţiuni pot fi patru, ca bază servind datele despre identitatea infractorului:
a) escrocul este cunoscut ,şi reţinut în flagrant delict sau după ce a săvârşit infracţiunea.
În această situaţie sunt caracteristice următoarele acţiuni întreprinse de ofiţerul de urmărire penală: percheziţia corporală a
bănuitului şi audierea lui, cercetarea probelor materiale ridicate la percheziţia lui, cercetarea la faţa locului, audierea
pătimaşului şi a martorilor.
b) escrocul este cunoscut dar el se ascunde.
Se întreprind următoarele acţiuni de urmărire penală; audierea pătimaşului, cercetarea probelor materiale, orientarea
subdiviziunilor a organelor de interne spre căutarea infractorului, organizarea măsurilor operativ-investigative, cercetarea
locurilor unde el ar putea să se ascundă.
c) escrocul este cunoscut, dar acţiunile lui infracţionale sunt mascate sub nişte acţiuni legale.
În situaţia dată trebuie studiată legalitatea acţiunilor întreprinse de escroc, ceea ce include: ridicarea documentelor cu care
s-a manevrat pentru comiterea escrocheriei, stabilirea şi audierea persoanelor cu funcţii de răspundere complici la
săvârşirea infracţiunii, studierea legislaţiei care reglementează astfel de situaţii, căutarea patrimoniului, banilor şi
obiectelor de valoare ale firmei, punerea pe conturile bancare ale firmei date.
d)escrocul este necunoscut.
În astfel de situaţii ofiţerul de urmărire penală organizează; alcătuirea portretului subiectiv al infractorului, căutarea după
evidenţele criminalistice ,petrecerea măsurilor operativ –investigative.

88. Metodica cercetării infracţiunilor de mituire. Situaţii tipice de urmărire penală, versiunile şi planificarea
cercetărilor.
. Luarea de către o persoană cu funcţii de răspundere, personal sau prin mijlocitor, a mitei sub formă de bani, hârtii de
valoare, alte bunuri sau avantaje cu caracter patrimonial, acceptarea de servicii, privilegii sau beneficii care nu i se cuvin
pentru îndeplinirea unei acţiuni (inacţiuni) sau îndeplinirea cu întârziere a unei acţiuni în interesul mituitorului sau
persoanelor pe care le reprezintă dacă asemenea acţiunii (inacţiuni) intră în obligaţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie
de răspundere (art. 133CP al RM).
2. La cercetarea cazurilor de luare de mită trebuie stabilite următoarele circumstanţe:
- a avut loc darea-luarea de mită;
- care este obiectul mitei, dacă în calitate de mită au fost transmise lucruri de preţ, sau a avut forma unor servicii,
atunci care este costul lucrurilor de preţ sau al serviciilor în valoare bănească;
- cine este mituitorul şi mituitul;
- care sunt împrejurările săvârşiri infracţiunii (timpul, locul, metoda transmiterii mitei);
- care este scopul mitei;
- au fost îndeplinite în folosul mituitorului anumite acţiunii cerute de el, purtau ele un caracter legal;
- în acţiunile mituitorului şi mituitului nu sunt alte semne de infracţiune, dacă da, care anume;
- în acţiunile infractorilor sunt sau nu calificative (semne);
- în acţiunile mituitorului nu sunt circumstanţe care l-ar elibera de răspundere penală;
- care condiţii au favorizat luarea de mită.
3. La etapa iniţială a cercetării luării de mită de obicei apar trei situaţii tipice de urmărire penală:
a) este declaraţia mituitorului, şi este el de acord să conlucreze cu organele de poliţie pentru a demasca infractorul, care
nu este la curent cu acest fapt. Cercul şi consecutivitatea acţiunilor de urmărire penală întreprinde la etapa iniţială a
cercetării sunt: audierea mituitorului, reţinerea mituitului în flagrant delict, audierea mituitului, percheziţia la domiciliu şi
la locul de muncă a mituitului, punerea a restului pe averea lui, ridicarea şi cercetarea documentelor, audierea martorilor,
efectuarea confruntărilor;
b) mituitorul şi mituitul acţionează împreună cu înţelegere reciprocă, informaţia a parvenit la poliţie prin informatori;
infractorilor acest fapt nu le este cunoscut. Dacă este necesitatea de ai demasca concomitent pe mituitor şi pe mituit, la
etapa iniţială se întreprind: reţinerea ambilor infractori în flagrant delict, percheziţia corporală, la domiciliu şi locul de
muncă punerea arestului pe averea lor; audierea bănuiţilor; ridicarea şi cercetarea documentelor de serviciu, audierea
martorilor ;
c) informaţia despre luarea de mită a parvenit din surse oficiale, infractorilor le este cunoscut faptul că de acţiunile lor se
interesează organele de poliţie. Astfel de situaţii se efectuează audierea martorilor, ridicarea şi cercetarea documentelor.
Audierea bănuiţilor, în prezenţa unor temeiuri, se efectuează percheziţia la domiciliu şi la locul de muncă al bănuiţilor.
Concomitent se întreprind un complex de măsuri operativ-investigative.
4. În cazul săvârşirii acestor categorii de infracţiuni se efectuează următoarele tipuri de expertize: dactiloscopică, pentru
relevarea urmelor de mâini ale infractorului pe obiectul mitei; expertiza scrisului -pentru stabilirea persoanei care a
întocmit un document, scrisoare, scrisori anonime etc.; tehnico-criminalistică - pentru cercetarea documentelor în cazul în
care conţinutul lor a fost schimbat, semnăturile sau ştampilele; expertiza contabilă - pentru a stabili dacă documentele au
fost perfectate şi corespund realităţii; expertiza traseologică.

89. Metodica cercetării accidentelor rutiere. Caracteristica criminalistică a accidentelor. Situaţiile tipice de
urmărire penală.
. Încălcarea regulilor de circulaţie de către persoana care conduce un autoturism, tramvai sau alt mijloc de
transport ce a dus la cauzarea unei vătămări medii a integrităţii corporale, sau cauzarea pagubelor materiale în proporţii
mari, sau moartea unei sau mai multor persoane (art. 164 CP al RM), de asemenea, părăsirea locului accidentului rutier de
către persoana care conducea mijlocul de transport şi care a încălcat regulile de circulaţie rutieră sau exploatarea
mijloacelor de transport în cazul survenirii consecinţelor menţionate mai sus (art. 266 CP al RM).
Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere în mare măsură se stabileşte de aceea că ele sunt săvârşite din
imprudenţă, adică neintenţionat. În calitate de elemente se evidenţiază următoarele: circumstanţele în care s-a produs
accidentul rutier; mecanismul producerii accidentelor rutiere; urmele materiale tipice; studierea identităţii persoanei care a
încălcat regulile de circulaţie rutieră; cauzele producerii accidentului rutier.
2. După mecanismul producerii accidentului rutier, ele se împart în: tamponările mijloacelor de transport; trecerea
mijlocului de transport peste pieton; trecerea mijlocului de transport peste un obstacol; răsturnarea mijlocului de
transport; căderea pasagerilor din mijlocul de transport.
3. La circumstanţele care necesită a fi cercetate în cazul accidentelor rutiere se referă: caracterul celor întâmplate
(infracţiune, calamitate naturală, accident); timpul, locul şi alte circumstanţe de comitere a accidentului rutier, vinovăţia
conducătorului în încălcarea regulilor de circulaţie; legătura cauzală dintre încălcare a regulilor de circulaţie rutieră şi
consecinţele survenite; mecanismul accidentului rutier; prezenţa circumstanţelor care agravează sau atenuează
răspunderea conducătorului; caracterul şi mărimea pagubelor cauzate; circumstanţele care au favorizat săvârşirea
infracţiunii.

90. Acţiunile de urmărire penală efectuate la etapa iniţială de cercetare privind cazurile de accidente a
mijloacelor de transport.
. Practica cercetării accidentelor rutiere evidenţiază trei situaţii tipice de urmărire penală:
a) conducătorul mijlocului de transport şi pătimaşul se aflau la locul accidentului, sau din anumite motive ele nu se
aflau la locul accidentului, însă sunt destule date despre ei.
Această situaţie este cea mai răspândită şi apare în general la tamponarea mijloacelor de transport. Caracterul
informaţiei în mare măsură determină acţiunile de urmărire penală pentru rezolvarea situaţiei: cercetarea la faţa locului,
audierea martorilor, pătimaşului, conducătorului auto, numirea expertizelor medico-legale, mărturiile conducătorului şi
pătimaşului;
b) pătimaşul se află la locul accidentului, dar conducătorul şi mijlocul de transport lipsesc şi informaţii despre
conducător şi mijlocul de transport nu sunt. Această situaţie se caracterizează prin prezenţa informaţiei despre timpul,
locul producerii accidentului şi urmările lui. Sunt caracteristice următoarele acţiuni de urmărire penală: cercetarea la faţa
locului, audierea martorilor, pătimaşului, efectuarea expertizelor, ordonarea măsurilor operativ-investigative, ce trebuie
întreprinse de organul de urmărire penală;
c) pătimaşul şi mijlocul de transport se află la locul accidentului, dar lipseşte conducătorul mijlocului de transport.
În plus este cunoscut timpul şi locul producerii accidentului, consecinţele şi mijlocul de transport. În afară de
cercetare la faţa locului, audierea martorilor şi pătimaşului, ordonarea expertizelor şi însărcinări organelor de urmărire
penală şi măsuri operative de investigaţie poate apărea necesitatea de a verifica alibiul conducătorului auto, după ce a fost
reţinut, care poate fi inventat.

91. Caracteristica criminalistică a infracţiunilor legate de substanţele narcotice şi psihotrope. Particularităţi de

pornire a procedurii penale. Situaţiile tipice de urmărire penală.
În Republica Moldova este prevăzută răspunderea penală pentru cultivarea de plante care conţin substanţe narcotice
sau psihotrope, prelucrarea sau utilizarea unor astfel de plante, elaborarea, producerea, fabricarea, extragerea, prelucrarea,
deţinerea, păstrarea, eliberarea, comercializarea, distribuirea, procurarea, livrarea, expedierea, importul, exportul,
nimicirea substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor, supuse controlului în conformitate cu legislaţia, precum şi
consumul ori organizarea consumului de asemenea substanţă fără autorizaţie. (art. 217 CP al Republicii Moldova).
După câte menţionează autorul rus A.N. Vasiliev, „caracteristica criminalistică a infracţiunilor” cuprinde următoarele
elemente interdependente:
- metoda de săvârşire a infracţiunii;
- circumstanţele comiterii infracţiunii;
- obiectul nemijlocit asupra căruia se răsfrânge atentatul criminal;
- condiţiile de pază a acestuia (inclusiv caracteristica deplină a persoanelor însărcinate cu asigurarea integrităţii şi
inviolabilităţii bunurilor materiale);
- personalitatea subiectului infracţiunii (infractorului);
- activitatea de mascare, îndreptată spre ascunderea urmelor infracţiunii şi a persoanelor vinovate întreprinsă
în procesul pregătirii infracţiunii, la momentul comiterii acesteia, cât şi ulterior. 8
2. Mijloacele narcotice şi substanţele psihotrope se poate clasifica în 3 grupe:
a) preparate narcotico-medicinale;
b) substanţe, preparate din anumite materii vegetale, sau din anumite preparate medicinale cu conţinut narcotic;
c) anumite preparate, care se întrebuinţează în ţările străine, care au nimerit în ţara noastră prin contrabandă.
3. În timpul cercetării infracţiunilor legate de circulaţie ilegală a mijloacelor narcotice sau a substanţelor psihotrope
trebuie cercetate următoarele circumstanţe: a fost săvârşită infracţiunea de acest gen, dacă da, atunci cum să o calificăm;
unde, când şi prin ce metodă a fost săvârşită infracţiunea; cine concret a săvârşit infracţiunea dată: dacă ea a fost săvârşită
de un grup de persoane, care este componenţa sa, acţiunile fiecărui participant; care sunt izvoarele de procurare a
mijloacelor narcotice sau a substanţelor psihotrope, calea şi metodele realizării lor, cu ce preţ se cumpărau, vindeau aceste
substanţe; infracţiunea dată este sau nu însoţită de comiterea altor infracţiunii, dacă da, care anume; care circumstanţe au
favorizat comiterea infracţiunii.

92. Tactica efectuării acţiunilor iniţiale de urmărire penală în cazul infracţiunilor legate de narcotici.
Pentru etapa iniţială a cercetării infracţiunilor din această categorie, indiferent de tipul infracţiunii de acest gen se
pot evidenţia următoarele situaţii:
a) persoana este prinsă în flagrant delict pentru una din infracţiunile legate de circulaţia ilegală a mijloacelor
narcotice sau a substanţelor psihotrope şi recunoaşte că a săvârşit infracţiunea. Pentru acumularea de probe pentru
demascarea infractorului, ofiţerul de urmărire penală întreprinde cercetarea substanţelor ridicate, mijloacele adaptate
pentru consumarea lor, hainele bănuitului, cercetarea ambalajului mijloacelor narcotice sau a substanţelor psihotrope
pentru relevarea amprentelor digitale, dacă este constatat faptul semănărilor ilegale ale culturilor interzise sau organizarea
şi întreţinerea spelunci pentru consumarea substanţelor narcotice, se face cercetarea împrejurimii şi a lotului unde
nemijlocit a fost semănate culturile respective, audierea martorilor, percheziţia bănuiţilor pentru ridicarea substanţelor
narcotice şi a altor obiecte cu urme ale infracţiuni, audierea rudelor, ordonarea expertizelor medico-legale, chimico-
farmaceutice, criminalistice şi alte expertize, măsuri operativ-investigative.
b) sunt prezente semnele infracţiuni, legate de circulaţia ilegală a mijloacelor narcotice, dar bănuitul se ascunde.
În astfel de situaţii se întreprind acţiuni de urmărire penală şi alte măsuri îndreptate spre acumularea şi analiza
informaţiei despre personalitatea bănuitului;
c) sunt prezente semnele infracţiunii din categoria dată, dar persoana concretă bănuită de săvârşirea infracţiunii nu
este stabilită. O atare situaţie apare la stabilirea factorilor de încălcare la întreprinderi şi instituţii medicale a regulilor
stabilite de producere, procurare, păstrare, evidenţă, eliberare, transportare sau transmitere a mijloacelor narcotice şi a
substanţelor psihotrope sau depistării loturilor semănate cu plante care au un conţinut narcotic, sau la reţinerea
narcomanilor, care au procurat narcotice de la persoane necunoscute.
În primul caz este necesar a stabili mecanismul formării în instituţie sau întreprindere a surplusurilor de preparate
narcotice; a stabili condiţiile de păstrare a blanchetelor de reţete şi ştampilelor, a studia cărţile de ambulatoriu şi alte
documente medicinale cu care se eliberează substanţele narcotice sau psihotrope, a stabili urmărirea operativă a
bănuitului.
La depistarea loturilor semănate cu plantele cu conţinut narcotic în afara localităţilor populate, când proprietarul
semănăturilor nu este cunoscut, se organizează ambuscade, se întreprind măsuri operativ- investigative în privinţa
persoanelor care locuiesc în apropiere.
Dacă reţinutul este narcoman şi susţine că a procurat narcoticele de la persoane necunoscute, este necesar de a
efectua audieri amănunţite, şi apoi de întreprins măsuri operativ-investigative îndreptate spre stabilirea legăturilor sale.

93. Noţiunea şi caracteristica criminalistică a infracţiunilor săvârite de grupuri organizate. Acţiunile iniţiale de
urmărire penală în astfel de cazuri.
Grupul criminali organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una
sau mai multe infracţiuni (art. 46 CP al Republicii Moldova).
Organizaţia (asociaţia) criminală se consideră o reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă,
a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare,
asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă
natură a persoanelor fizice sau de o controla în alte forme în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese
economice, financiare sau politice. (art.47 CP al Republicii Moldova). După nivelul organizării toate grupurile criminale
pot fi clasificate următoarele tipuri:
a) situative (întâmplătore);
b) tipul companiei;
c) grupările organizate;
d) organizaţiile criminale.
2. Referitor la infracţiunile comise în grup, independent de tipul lor, este necesar de a stabili următoarele
circumstanţe:
a) tot cercul de persoane ce au luat parte la comiterea infracţiunilor în grup şi toată activitatea criminală a acestui
grup;
b) caracterul, componenţa, tipul criminalistic şi structura grupărilor criminale, particularităţile infracţiunii între
membrii grupului, legăturile sale exterioare;
c) liderul grupărilor criminale ;
d) rolul şi vina fiecărui membru al grupului criminal, cauzele şi condiţiile ce favorizează formarea grupului
criminal.
3. Cerinţele metodice ce asigură eficacitatea cercetării infracţiunilor comise de grupurile criminale:
a) stabilirea preliminară a preocupărilor primordiale ale grupului criminal organizat, descoperirea altor infracţiuni
comise de membrii grupului;
b) etapele cercetării, prevenirea reacţiunii din partea infractorilor;
c) utilizarea raţională a situaţiilor de cercetare tipice, caracteristice cercetării unor tipuri aparte de infracţiuni
comise de grupurile criminale;
 d) evidenţa la planificarea cercetării infracţiunilor deja comise de grupul criminal, structurale, teritoriale şi alte
particularităţi ale activităţii a grupului criminal date;
e) interacţiunea fix determinată a anchetatorului cu organele de cercetare penală;
f) utilizarea în procesul cercetării a unei tactici flexibile în scopul cum lovitura în centrul grupei, atât şi asupra
nivelurilor inferioare cu ieşirea ulterioară la liderul acestuia,
g) utilizarea largă a operaţiilor tactice în scopul rezolvării problemelor intermediare ce apar în procesul cercetării;
h) utilizarea concurenţei între grupările criminale precum şi concurenţa între membrii grupului;
i) utilizarea la maxim şi cât mai pe larg în procesul cercetării mijloacelor criminalistice şi a tehnicii speciale.

94. Metodica folosirii datelor primite pe cale investigativ-operativă la cercetarea infracţiunilor săvârşite de
grupuri infractorice organizate.
Activităţile investigative constau, în esenţă, în verificarea informaţiilor deţinute şi completarea lor prin activităţi operative
specifice poliţiei judiciare sau serviciilor speciale, cum ar fi:
· Supravegherea operativă a unei persoane suspecte, a relaţiilor sale, prin filaj sau pândă, supravegherea unui loc,
executarea fotografiilor de urmărire şi înregistrarea convorbirilor, alte înregistrări, inclusiv video.
· Verificarea surselor de venit ale suspecţilor care, prin modul de trai, depăşesc limitele câştigurilor licite.
· Verificarea unor acte şi înscrisuri de care s-a folosit făptuitorul, a unor tranzacţii suspecte sau a unor documente
financiar-bancare.
· Obţinerea unor date prin Interpol sau prin serviciile străine cu care se cooperează;
· Organizarea de filtre şi de razii.
· Legitimarea şi identificarea unor persoane necunoscute, conducerea lor la sediile organelor judiciare pentru identificare
şi interpelare.
Faza investigaţiilor.
În această fază se desfăşoară activităţi de verificare a informaţiilor obţinute în faza
informativă. Acţiunea investigativă este declanşată numai după ce au fost acumulate
suficiente informaţii despre grupul infracţional.
Supravegherea operativă are ca scop identificarea conexiunilor reţelei infracţionale şi
activităţile specifice desfăşurate de aceştia în mod direct sau prin interpuşi.

95. Metodica cercetării infracţiunilor ecologice. Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale.

Încălcarea cerinţelor securităţi ecologice ;Încălcarea regulior de circulaţie a substanţelor, materialelor şi deşeurilor
radioactive, bacteriologice sau toxice ; Tăinuirea de date sau prezentarea intenţionată de date neautentice despre
poluarea mediului ; Neîndeplinirea obligaţiunilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice ;
Poluarea solului ;Încălcarea cerinţelor de protecţie a subsolului ;Poluarea apei ;Poluarea aerului ;Defrişarea ilegală a
vegetaţiei forestiere ;Distrugerea sau deteriorarea masivelor forestiere ;Vânatul ilegal ;Îndeletnicirea ilegală cu
pescuitul, vânatul sau cu alte exploatări ale apelor ;Încălcarea regimului de administrare şi protecţie a fondului arilor
naturale protejate de stat.

96. Acţiunile de urmărire penală efectuate în etapa iniţială de cercetare a infracţiunilor contra securităţii
publice şi ordinii publice.
Transmiterea unei boli venerice ; Contaminarea cu maladia SIDA ; Încălcarea din neglijenţă a regulior şi metodelor de
acordare a asistenţei medicale ; Practicarea ilegală a medicini sau a activităţi farmaceutice ; Răspândirea bolior
epidemice . Producerea (falsificarea), transportarea, păstrarea sau comercializarea produselor (mărfurilor) periculoase
pentru viaţa sau sănătatea consumatorilor ; . Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor
Prescrierea ilegală a preparatelor narcotice sau psihotrope ; . Organizarea ori întreţinerea speluncilor pentru consumul
substanţelor narcotice sau psihotrope ; Proxenetismul ; Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de
istorie şi cultură ; Profanarea mormintelor

97. Metodica cercetării infracţiunilor contra justiţiei.

Amestecul în înfăptuirea justiţei şi în urmărirea penală ; Calomnierea judecătorului, a persoanei care efectuează
urmărirea penală ori contribuie la înfăptuirea justiţei ; . Atentarea la viaţa judecătorului, a persoanei care efectuează
urmărirea penală ori contribuie la înfăptuirea justiţei ; Tragerea cu bună-ştinţă la răspundere penală a unei persoane
nevinovate’ Pronunţarea unei sentinţe, decizi, încheieri sau hotărâri contrare legi ; Reţinerea sau arestarea ilegală
. Constrângerea de a face declaraţi ; Falsificarea probelor ; Denunţarea calomnioasă . Declaraţia mincinoasă, concluzia
falsă sau traducerea incorectă. Refuzul sau eschivarea martorului ori a părţi vătămate de a face declaraţi
. Constrângerea de a face declaraţi mincinoase, concluzi false sau traduceri incorecte ori de a se eschiva de la aceste
obligaţiuni. Divulgarea datelor urmăriri penale. Divulgarea datelor privind măsurile de securitate aplicate faţă de
judecător şi faţă de participanţi la procesul penal. Evadarea din locurile de deţinere. Înlesnirea evadări. Eschivarea de la
executarea pedepsei cu închisoare. Nexecutarea intenţionată a hotărâri instanţei de judecată. Nesupunerea prin violenţă
cerinţelor administraţiei penitenciarului. Transmiterea ilegală a unor obiecte interzise persoanelor deţinute în
penitenciare . Favorizarea infracţiuni
 98. Acţiunile ulterioare la cercetarea omorului.
În dependenţă de felul omorului şi metoda săvârşirii lui, la această etapă sunt concretizate şi alte circumstanţe, care
formează obiectul probaţiunii, dacă ele n-au fost stabilite la etapa iniţială de cercetare şi în privinţa lor n-au fost colectate
toate probele necesare.Continuarea etapei ulterioare în fiecare caz de omor, este condiţionată de specificul situaţiilor de
urmărire penală, efectuate în scopul verificării lor şi de caracterul măsurilor operative de investigaţie. Etapa ulterioară a
cercetării începe, de obicei, după punerea sub învinuire a persoanei învinuite şi interogate a ei.67
Reconstituirea reprezintă o activitate procedurălă auxiliară, ce constă în reproducerea pe cale experimentală a unor fapte
şi împrejurări ce au însoţit fapta săvîrşită sau a întregului mecanism al comiterii infracţiunii, în vederea precizării, prin
mijlocirea experimentelor, a modului de producere, în condiţii determinate de spaţiu şi timp, a unui fapt sau fenomen ce
gravitează în jurul infracţiunii, sau în vederea precizării dacă un anumit fapt ori fenomen a putut sau nu avea loc. Faptele
şi împrejurările ce pot fi reproduse pe cale experimentală sunt de o mare diversitate.
Experimentele se efectuiază la o dată mai mult sau mai puţin apropiată celei în care s-a săvârşit fapta, timp în care
configuraţia locului a suferit modificări impuse de însăşi natura locului producerii faptului (schimbări de a reda circulaţiei
o arteră de trafic intens), după cum astfel de modificări se pot datora intervenţiei voluntare sau involuntare a unor
persoane ori fenomene atmosferice. În astfel de cazuri, experimentul va putea fi efectuat după restituirea configuraţiei
avute iniţial.
Efectuarea confruntării reprezintă activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor audiate anterior în aceeaşi cauză,
între ale căror depoziţii se constată existenţa unor contradicţii, în scopul înlăturării sau exluderii lor. Alegerea momentului
de efectuare a confruntării e condiţionat de constatarea nepotrivirilor dintre declaraţiile celor ascultaţi, care poate fi
determinat şi de unele considerente de ordin tactic.
Prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor prezintă cea mai mare importanţă nu numai datorită frecvenţei, ci mai cu
seamă consecinţelor pe care le-ar putea antrena falsele indentificări.
Practica existentă în materie a statuat că realizarea acestuin deziderat este în funcţie de nivelul de coordonare a
activităţilor procesuale cu cele extraprocesuale. Controlul tehnic şi nemijlocit asupra celor bănuiţi, constatările
investigativ – operative făcute cu acest prilej trebuie să eficientizeze actele de urmărire penală, respectiv percheziţia,
ridicarea de obiecte şi documente, ascultarea martorilor, alte activităţi procesuale care de obicei se preconizează la etapa
ulterioară a cercetării omorului.
În situaţia în care persoana a cărei urme au fost depistate la locul omuciderii întreprinde măsuri de acoperire (înstrăinarea
mijlocului de transport, înstrăinarea sau realizarea unor instrumente de natura celor aplicate la suprimarea vieţii victimii),
degradare sau falsificare a probelor (şantajarea martorilor, coruperea unor persoane în vederea creării de alibi false etc.),
reţinerea şi interogarea acesteia reprezintă o condiţie metodică indispensabilă bunei desfăşurări în continuare a cercetării
cauzei.
99. Acţiunile ulterioare la cercetarea furturilor, delapidărilor.
În cadrul etapei ulterioare, la cercetarea infracţiunilor săvârşite de grupuri criminale organizate, eforturile organelor de
urmărire penală şi celor cu funcţii operative de investigaţii, sunt îndreptate spre examinarea, verificarea şi aprecierea
materialului acumulat la etapa iniţială de cercetare, planificarea unor noi acţiuni, în scopul clarificării tuturor
circumstanţelor faptei săvârşite, stabilirea condiţiilor care au favorizat săvârşirea faptei.
Printre acţiunile întreprinse de organul de urmărire penală, la această etapă, distingem:
- audierea învinuitului;
- reconstituirea faptei;
- ridicarea unor obiecte şi documente;
- prezentarea spre recunoaştere a persoanelor şi obiectelor;
- confruntarea;
- verificarea declaraţiilor la locul săvârşirii faptei;
- obţinerea unor modele experimentale de comparaţie;
- dispunerea şi efectuarea expertizelor judiciare;
- experimentul judiciar ş. A

100. Acţiunile ulterioare la cercetarea infracţiunilor legate de droguri.

Etapa ulterioară a cercetării începe, de obicei, după punerea sub învinuire a făptuitorilor.85
Acţiunile procesuale ulterioare reprezintă o totalitate de acţiuni ale organului de urmărire penală, care se efectuează
după punerea sub învinuire a făptuitorilor, în scopul cercetării faptei sub toate aspectele, pentru stabilirea şi
identificarea tuturor infractorilor, administrarea materialului probant despre infracţiuile săvârşite şi tragerea la
răspundere penală a acestora.
În cadrul etapei ulterioare, la cercetarea infracţiunilor de trafic de substanţe narcotice, eforturile organelor de
urmărire penală şi celor cu funcţii operative de investigaţii, sunt îndreptate spre examinarea, verificarea şi aprecierea
materialului acumulat la etapa iniţială de cercetare, planificarea unor noi acţiuni, în scopul clarificării tuturor
circumstanţelor faptei săvârşite, stabilirea condiţiilor care au favorizat săvârşirea faptei.
Printre acţiunile întreprinse de organul de urmărire penală, la această etapă, distingem:
- audierea învinuitului;
- reconstituirea faptei;
- ridicarea unor obiecte şi documente;
- prezentarea spre recunoaştere a persoanelor şi obiectelor;
- confruntarea;
- verificarea declaraţiilor la locul săvârşirii faptei;
- obţinerea unor modele experimentale de comparaţie;
- dispunerea şi efectuarea expertizelor judiciare;
- experimentul judiciar ş.a.

101. Efectuarea expertizelor criminalistice în cadrul cercetării omorului.

. La cercetarea omorurilor cel mai des se numesc următoarele expertize:
a) expertiza medico-legală a cadavrului;
b) expertiza medico-legală a probelor materiale;
c) expertiza medico-psihiatrică;
d) expertiza criminalistică (traseologică, balistică, a înscrisurilor etc.);
e) expertiza cercetării microurmelor.