O nouă componentă a istoriei recente – istoria orală

Prof. Prisacariu Elena Mihaela,

Colegiul Tehnic ,,D. Ghika” Comăneşti, jud. Bacău

Istoria locurilor natale reprezintă pentru fiecare dintre noi o ,,pagină” aproape
inseparabilă, indiferent de vârstă, profesie, spaţiu şi timp. Cunoaşterea istoriei prin studierea
documentelor din arhive, a lucrărilor de specialitate trebuie completată cu mărturii ale
membrilor comunităţilor locale, actori ai istoriei recente, în cazul nostru, a perioadei de după
1945. Istoria orală ne oferă astfel o nouă, dar şi interesantă modalitate de a afla trecutul, ambii
,,actori” ai interviului, devenind scriitori de istorie. Câteva aspecte teoretice despre istoria
orală ne permit să înţelegem complexitatea demersului dar şi dificultatea acestuia.

,,Aşa cum termenul însuşi implică, istoria orală este o formă specifică de discurs: istorie
evoca o naraţiune despre trecut, iar orală indică un medium de expresie. (…) Istoria orală este
de aceea, un gen compozit, care reclamă o abordare critică stratificată: în plus faţă de
utilizarea genului în discursul care a fost cules de la narator (naratori), avem nevoie, de
asemenea, să recunoaştem genul în discursul public al istoricului, precum şi genul din spaţiul
dintre ele. dacă definim genul ca un construct verbal modelat de instrumente verbale
împărtăşite-fie că sunt stabilite convenţional, sau nu-atunci istoria orală este atât un gen al
naraţiunii şi al discursului istoric, cât şi un mănunchi de genuri, unele dintre ele împărtăţite cu
alte tipuri de discurs, altele strict specifice ei înşişi.”1

,,Inovativă prin metodologie şi tipul de reconstituire şi de interpretare a trecutului,

istoria orală, oferă noi teme şi domenii de cercetare care galvanizează discursul istoriografic
contemporan, de multe ori inert şi retrograd în faţa provocărilor pe care prezentul le lansează
în chestionarea şi recitirea trecutului.”2 ,,Aşa cum termenul însuşi implică, istoria orală este o
formă specifică de discurs: istorie evocă o naraţiune despre trecut, iar orală indică un medium
de expresie. În dezvoltarea istoriei orale ca domeniu de cercetare, o atenţie deosebită a fost
acordată dimensiunilor sale lingvistice şi narative. Mare parte din această muncă, totuşi, s-a
preocupat de analiza sursei, care este vorbirea şi actul performativ al intervievaţilor.
Cercetarea, cu alte cuvinte, s-a concentrat mai mult pe gen în istoria orală : folosirea
folclorului şi a anecdotei; influenţa altor forme de discurs orale sau scrise, precum epicul,
romanul sau mass media; analogiile şi diferenţele dintre oralitate şi scris şi aşa mai departe. “3

1
Portelli, Alessandro, ,,Istoria orală ca gen”, în Anuarul institutului de istorie orală, XII, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj - Napoca, 2010, p. 199-200.
2
Radosav, Doru, ,,Editorial”, în Anuarul institutului de istorie orală, V, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj - Napoca, 2004, p. 5.
3
A. Portelii, „Particularităţile istoriei orale”, în History Workshop, 1981, nr. 12, p. 9.
 Este subliniată şi legătura dintre istoria orală şi povestea vieţii care, dealtfel, stă la baza
demesului din cadrul istoriei pe care încercăm să o prezentăm, precum şi diferenţele dintre
diferitele moduri de a scrie istorie şi de a studia trecutul. ,,Ceea ce se spune într-un interviu
tipic de istorie orală, de obicei nu a mai fost spus niciodată înainte, în aceea formă. Cele mai
multe poveşti personale sau de familie sunt spuse pe bucăţi sau în episoade, când apare
ocazia; aflăm chiar şi despre vieţile celor mai apropiate rude ale noastre din fragmente,
repetiţii, din auzite. Multe poveşti sau anecdote ar fi putut fi spuse de multe ori în cercul
imediat al naratorului, dar întreaga poveste n-ar putea fi spusă în ordine, ca un întreg coerent
şi organizat. Bunicul care-şi ia nepotul pe genunchi şi-i spune povestea vieţii lui, este o
ficţiune literară. Povestea vieţii ca o naraţiune orală întreagă şi coerentă nu există în stare
naturală; este un produs sintetic al ştiinţei sociale – dar nu mai puţin preţios pentru asta.”4

Au existat dispute în ceea ce priveşte justeţea unor demersuri de cercetare care au la

bază istoria orală.

,,Istoria orală a fost până nu demult angajată în două bătălii majore cu tradiţia consacrată
a istoriografiei. Prima dintre acestea a fost desigur, bătălia pentru acceptarea validităţii
surselor orale pentru istoria europeană şi pentru a le fi acordată o importanţă egală cu aceea a
altor surse. Între victoriile de pe acest front s-ar putea menţiona critica aplicată altor surse, ca
să nu mai vorbim de o serie de lucrări de istorie orală care au demonstrat valoarea cel puţin
echivalentă a surselor orale cu cea a altor surse. În al doilea rând e strădania de a lărgi
orizonturile cercetării istorice, fie în sensul includerii unor noi sfere ale realităţii (cum ar fi
viaţa cotidiană şi experienţele păturilor sociale oprimate şi dominate), fie în a amplifica şi
clarifica obiectivele şi scopurile politice din scrierea istorică. Aceste bătălii nu au fost pe
deplin câştigate până acum şi există încă foarte multe de făcut pentru a dezvolta iniţiativele
existente în acest sens.5 În a doua dezbatere, Lynd a argumentat că istoria orală este istorie
propriu-zisă, în forma unei a articulări a conştiinţei. Impresionat de oportunităţile foarte reale
oferite de istoria orală pentre istoria „nearticulată” (n.t. inexprimabilă) şi de dinamica
situaţiilor de interviu, el a pledat pentru un uz nou, radical, al istoriei orale. În replică,
Lemisch adoptă o privire mai tradiţională asupra interviurilor de istorie orală, ca document
limitat pe care se construieşte o nouă sinteză istorică.6

Legătura dintre istoria orală şi cea locală este subliniată de unii istorici, precum şi
importanţa acestora în studiul istoriei.

,,Prin istoria locală, un sat sau orăşel caută sensul propriului lor caracter schimbator şi
noii veniţi pot dobândi prin cunoştinţele istorice personale, un sentiment al rădăcinilor. Prin
istoria socială şi politică ce se predă în şcoli copiii sunt ajutaţi să înţeleagă şi să accepte modul
cum a apărut sistemul politic şi social în care ei trăiesc şi cum forţa şi conflictul au jucat şi
continuă să joace rolul lor propriu în acea evoluţie.

4
Ibidem.

5
Ibidem.
6
Ibidem, p. 130
 Istoria orală nu este în mod necesar un instrument pentru schimbare. Ea depinde de
spiritul în care este folosită. Totuşi, istoria orală poate fi cu siguranţă un mijloc de a
transforma atât conţinutul cât şi finalitatea istoriei. Ea poate fi folosită pentru a schimba
focalizarea istoriei însăşi şi pentru a deschide noi arii de cercetare. Ea poate să pună bariere
între profesori şi studenţi, între generaţii, între instituţii şi lumea educaţională din afara lor; iar
în scrierea istoriei - fie ea în cărţi, muzee sau radio şi film - ea poate restitui, prin propriile lor
cuvinte, un loc central oamenilor care au făcut şi experimentat istoria. 7

În unele domenii, istoria orală poate avea ca rezultat nu doar o schimbare a focalizării,
ci şi o deschidere a unor noi arii de cercetare. Istoricii muncii, de pildă, sunt pentru prima oară
capabili să întreprindră studii efective asupra unei majorităţi ne-sindicalizate de muncitori,
bărbaţi şi femei, asupra experienţei obşnuite a muncii şi impactul ei asupra familiei şi
comunităţii. Ei nu mai sunt limitaţi la acele meserii care aveau sindicate sau cele care au
câştigat atenţia publicului contemporan lor şi au fost investigate din cauza grevelor sau a
sărăciei extreme. Istoricii urbani pot în mod similar să se întoarcă de la ariile de probleme
bine explorate, cum ar fi mahalalele mizere, şi să privească la alte forme tipice ale vieţii
sociale urbane; micul oraş industrial sau micul târg, de exemplu, sau suburbiile clasei de
mijloc, construcţia pattern-urilor locale ale distincţiilor sociale, ajutorul reciproc între vecini şi
rude, timp liber şi muncă.8

Realizarea unui interviu presupune crearea unor relaţii între participanţi, rezultatul
fiind mai mult decât o simplă naraţiune. ,,Relaţionarea într-un interviu de istorie orală
(naraţiune conversaţională) este de trei tipuri sau seturi, unul intern şi două externe. Primul
uneşte fiecare element, cuvânt sau semn, cu toate celelate din interviu. Acesta leagă cuvintele
unul de altul pentru a crea un întreg. Este vorba despre structura lingvistică, gramaticală şi
literară a interviului şi, în timp ce aceasta a fost până acum, obiectul analizei lingvistice
formale, în principal, dacă este citit în mod adecvat, această relaţie oferă una dintre cele mai
stimulative metode de analiză posibilă în istorie orală.

În unele studii referitoare la istoria orală şi legătura indispensabilă dintre aceasta şi

cercetarea de teren, care aduce un plus de credicilitatea demersului ştiinţific. ,,Istoria orală,
aproape singura dintre diversele practici istoriografice, este în mod considerabil dependentă
de cercetarea de teren, ceea ce înseamnă nu numai că ne putem întoarce iarăşi şi iarăşi la
sursele noastre, să le chestionăm pentru a ne spune mai mult, dar putem şi explora diversitatea
viziunilor istorice în mod foarte detaliat şi în mijlocul condiţiilor istorice de schimbare
radicală. Într-adevăr, exact ca în cazul menţionat mai sus, înseşi experienţa intervievării poate
revela contradicţiile dintre ideologie, mit şi realitate. Prin observarea atentă şi înţelegerea
acestei experienţe putem adăuga profunzime înţelegerii noastre istorice, ceea ce nu este
niciodată revelat de documentul scris.”9

7
Paul Thompson, The Voice of the Past: Oral History, Oxford, Oxford University Press, 1998.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
 Istoria orală este complexă, are o multitudine de faţete, de implicaţii.

,,Istoria orală nu are un subiect unificat; ea e spusă dintr-o multitudine de puncte de

vedere, iar imparţialitatea pretinsă în mod tradiţional de istorici e înlocuită de parţialitatea
naratorului. Prin „parţialitate” înţelegem aici „ne-terminare” şi „a lua partea”: istoria orală nu
poate fi spusă vreodată fără a lua partea cuiva, din moment ce acel cineva există înlăuntrul
spunerii. Şi, indiferent de istoriile şi credinţele lor personale, istoricii şi „sursele” se află
rareori de aceeaşi „parte”. Confruntarea unor parţialităţi diferite – confruntare ca şi „conflict”
şi confruntate ca şi „căutare a unităţii” – e unul din lucrurile care fac istoria orală
interesantă.”10 Ambii actori ai demersului de istorie orală sunt importanţi, rezultatul fiind o
operă comună. ,,Rezultatul final al interviului e producţia amândurora: narator şi cercetător.
Atunci când interviurile, cum e cazul adesea, sunt destinate publicării omiţând pe de-a
întregul vocea intervievatorului, se produce o distorsionare subtilă : textul dă nişte răspunsuri
fără întrebări, dând impresia că un narator va spune întotdeauna aceleaşi lucruri, indiferent de
circumstanţe – cu alte cuvinte, impresia că o persoană care vorbeşte e la fel de stabilă şi
repetitivă ca un document scris. Când vocea intervievatorului e tăiată, vocea naratorului e
distorsionată.”11 Au existat păreri diferite şi despre credibilitatea surselor istoriei orale.
,,Sursele orale sunt credibile, dar au o credibilitate diferită. Importanţa mărturiei orale poate să
stea nu în aderenţa ei la fapte, ci mai degrabă în depărtarea de ele prin imaginaţie, simbolism
şi dorinţă. Astfel că nu există surse orale „false”. Odată ce am verificat credibilitatea faptică
cu ajutorul tuturor criteriilor stabilite de critica filologică şi verificarea faptică care oricum se
impune tuturor tipurilor de surse, diversitatea istoriei orale constă în aceea că afirmaţiile
„greşite” sunt totuşi „adevărate” psihologic vorbind şi că acest adevăr poate fi la fel de
important ca şi relaţiile faptice de bază.”12

Pentru o mai bună înţelegere a evenimentelor este indicată contextualizarea

interviului, prin elaborarea unei introduceri clare, inserarea unor explicaţii în notele de subsol,
oferirea de informaţii despre perioadă, subiect, indivizi, plasarea interviului într-o poveste mai
largă, cu implicaţii naţionale sau universale. La toate aceste etape se adaugă interpretarea
interviului, deorece naratorii transformă ceea ce s-a întâmplat într-o poveste a ceea ce s-a
întâmplat. Este de dorit să corectăm discrepanţele, dar să şi apelăm la alte surse care să
completeze demersul narativ.

10
A. Portelli, Moartea lui Luigi Trastuli şi alte povestiri: formă şi semnificaţie în istorie orală, State University
din New York, Albany, 1991, p. 48.
11
Ibidem.
12
Ibidem.