Rotariu - Cateva Observatii Ice Asupra Sondajelor de Opinie

Traian Rotariu
Cuprins:
1. Ce sunt sondajele de opinie şi care este natura informaţiei

furnizată de acestea …………………. 2
1.1. Despre metodele de cunoaştere în ştiinţele sociale …………………. 2

1.2. Ancheta şi sondajul ca metode de investigare a socialului …………………. 2
1.2.1. Tehnici de anchetă …………………. 3
1.2.2. Chestionarul – instrumentul anchetei …………………. 3
1.2.2.1. Întrebări închise şi întrebări deschise …………………. 3
1.2.2.2. Întrebări factuale şi întrebări de opinie …………………. 4
1.2.3. Trăsături specifice ale metodei anchetei …………………. 5
1.3. Calitatea informaţiilor oferite de anchete şi sondaje …………………. 6
1.3.1. Despre noţiunea de eroare …………………. 6
1.3.2. Sursele de eroare în anchete şi sondaje …………………. 8
1.3.2.1. Erorile de eşantionare …………………. 8
1.3.2.2. Erori generate de construcţia chestionarului …………………. 9
1.3.2.3. Erori generate de operatori …………………. 9
2. Câteva consideraţii elementare asupra prelucrării şi interpretării

datelor de anchetă, cu referire la aspectele politice din
Barometrul din mai 1999 …………………. 11
2.1. Tabele simple de frecvenţe …………………. 11

2.2. Tabele bidimensionale …………………. 13
2.3. Problema semnificaţiei statistice a diferenţelor …………………. 15
3. Încrederea în personalităţile politice şi intenţiile de vot …………………. 19
3.1. Încrederea în personajele scenei politice …………………. 19

3.2. Lideri şi partide …………………. 21
4. Profilul electoratului câtorva partide şi personalităţi, al

nonvotanţilor şi al nehotărâţilor …..……………... 25
2
Câteva observaţii metodologice asupra sondajelor de opinie
Ce sunt sondajele de opinie şi care este natura informaţiei furnizată de

acestea
1.1. Despre metodele de cunoaştere în ştiinţele sociale
Ştiinţele sociale au încercat, încă de la început, să preia modelul experimental de cunoaştere, ce

s-a dovedit atât de fertil în domeniul fenomenelor naturii, dar s-au ciocnit repede de anumite limite în
utilizarea acestor metode, într-un câmp constituit din elemente şi relaţii de o cu totul altă natură decât
cele din domeniul fizicii, chimiei sau chiar al biologiei. Aşa a apărut alături de concepţia monismului
metodologic (propovăduind unitatea metodelor ştiinţei) cea a dualismului metodologic, care proclamă
existenţa unei falii de netrecut între ştiinţele naturii şi cele socioumane (sau ale “culturii”, sau ale
“spiritului”, după alte exprimări) nu doar pe latura ontică, ci şi pe cea metodologică, repudiindu-se
orice încercare de a stabili relaţii cauzale sau legităţi în domeniul fenomenelor sociale. Aplecarea
asupra acestei lumi ar trebui să se facă în baza unei alte viziuni, care are ca principiu înţelegerea
sensurilor şi semnificaţiilor a tot ceea ce este social, abordarea comprehensiv-interpretativistă fiind
singura adecvată acestei realităţi, realitate ce nu are cum să fie surprinsă cu metodele ştiinţelor
experimentale.
La ora de faţă, peste prăpastia ce părea că separă definitiv cele două viziuni s-au întins punţi
suficient de solide, în ciuda persistenţei unor exagerări de o parte sau de alta. Putem spune că, mai ales
în practica de cunoaştere a socialului, coexistă metode de tip naturalist, numite adesea “cantitative”, şi
cele de tip comprehensivist, taxate drept “calitative”, cele două abordări completându-se reciproc,
fiecare posedând valenţe cognitive pe care cealaltă categorie nu le are.
1.2. Ancheta şi sondajul ca metode de investigare a socialului
Ancheta sociologică şi sondajul de opinie (o specie a acesteia, în opinia noastră) constituie doar
o formă abordare a socialului, una din multiplele metode şi tehnici de cercetare a acestui domeniu,
toate având avantaje şi dezavantaje în cunoaştere, şi numai prin combinarea lor se pot depăşi limitele
fiecăreia în parte. De aceea, afirmăm că este lipsit de temei să se acuze o cercetare bazată pe o metodă
că nu este capabilă să furnizeze informaţii ce se culeg prin excelenţă cu alte metode. Ancheta şi
sondajul au limitele lor, pe care orice sociolog de profesie le cunoaşte, şi nu trebuie să li se ceară să
producă o cunoaştere pe care numai, să zicem, un interviu intensiv sau o observaţie coparticipativă ne-
ar putea-o oferi.
Ancheta sociologică aparţine acelui grup de metode din ştiinţele sociale care are la bază
obţinerea unor informaţii, printr-un proces de comunicare directă, de la persoanele implicate în
fenomenele ce ne interesează. Face parte din clasa mai mare de metode specifice ştiinţelor sociale a
căror utilizare în ştiinţele naturii este imposibilă de vreme ce prin ele se urmăreşte preluarea unor
informaţii încărcate de sens şi semnificaţii. Ea se deosebeşte însă de alte metode cum sunt cele utilizate
tradiţional de istoriografie, căci acestea din urmă cercetează doar “urmele” acţiunilor umane, aşa cum
ele s-au păstrat sub forma a ceea ce în genere poartă denumirea de “documente”, ancheta fiind, cum
3
Traian Rotariu
spuneam, o metodă ce presupune “comunicarea directă”, chiar dacă nu totdeauna faţă în faţă, adică o
interaţiune între cercetător şi “subiecţii” investigaţi.
Ancheta nu este însă singura metodă interactivă. Aceleiaşi clase îi aparţine şi un alt tip de
investigaţie, pe care îl numim interviu. Faptul că cele două metode aparţin unei aceleiaşi categorii mai
generale face ca multă lume să nu considere că e necesară o distingere a lor. Raţiunea acestei distincţii
ni se pare destul de clară, deosebirea metodelor fiind, în principal, menită să reliefeze mai exact
specificul fiecăruia din cele două moduri de abordare a socialului şi, prin aceasta, să ne ajute să ştim să
o folosim adecvat pe fiecare.
Încercând o definiţie, să spunem că ancheta este o metodă de culegere a informaţiilor de la un

număr mare de persoane, care se aleg, de obicei, sub forma unui eşantion, ce se doreşte a fi
reprezentativ pentru o populaţie vastă, şi are la bază un instrument numit chestionar.
1.2.1. Tehnici de anchetă
În funcţie de modul de aplicare a chestionarului, se pot distinge două mari forme de anchetă:
una orală, când cercetătorul sau o persoană auxiliară (numită frecvent “operator”) citeşte întrebările şi
consemnează răspunsurile, şi alta în scris sau prin autocompletare, când subiectul singur citeşte
întrebările şi marchează răspunsul la fiecare. Ambele tehnici se pot realiza în multiple modalităţi
concrete, dintre care mai frecvente sunt:
(i) ancheta orală “faţă în faţă”, realizată la domiciliul subiectului

(ii) ancheta orală prin telefon
(iii) ancheta prin poştă
Fiecare dintre aceste forme are avantajele şi dezavantajele ei, pe care nu e locul să le discutăm
aici. Menţionăm doar că în cazul sondajelor de opinie realizate la noi în ţară – dar nu numai – cel mai
adesea este folosită prima dintre tehnicile menţionate, chiar dacă ea presupune cele mai ridicate
costuri. Ancheta prin telefon la noi practic este inutilizabilă, exceptând cazul când populaţia vizată este
una foarte specială, în principal pentru că telefonul este un bun ce nu are încă o răspândire universală,
aşa cum se întâmplă în societăţile occidentale. Ancheta prin poştă este evitată pentru că, pe de o parte,
ea e afectată de o mare cantitate de nonrăspunsuri şi, pe de alta, pentru motivul că, dacă-i vorba de un
sondaj de opinie, nu se ştie ale cui sunt de fapt opiniile şi în ce măsură acestea sunt spontane sau au
fost "elaborate" pentru a fi "livrate" celui care le solicită.
1.2.2. Chestionarul – instrumentul anchetei
Ca instrument al anchetei, chestionarul este un ansamblu de întrebări, fiecare dintre acestea

fiind expresia unui indicator pentru exprimarea stării sau manifestării unui anumit fenomen social.
1.2.2.1. Întrebări închise şi întrebări deschise
Întrebările chestionarului pot apare, în mare, sub două forme distincte. În una dintre acestea,
subiectului i se prezintă, după formularea întrebării propriu-zise, şi variante (sau variantele) de răspuns
4
posibile, urmând ca acesta să o aleagă pe cea care i se potriveşte. Sunt aşa-zisele întrebări închise, tip
care predomină în proporţie covârşitoare în anchete şi sondaje, din motive foarte diverse şi bine
întemeiate.
Cealaltă formă este a întrebărilor deschise, care nu oferă nici un indiciu subiectului asupra
variantelor de răspuns, fiind înregistrate cât mai exact reacţiile verbale ale subiectului. Între aceste
două categorii opuse pot exista câteva situaţii intermediare: întrebări semiînchise (după enumerarea
câtorva variante se lasă loc pentru o altă alegere a subiectului) sau întrebări aparent deschise
(utilizabile în ancheta orală atunci când operatorul are în faţă grila de categorii de răspunsuri dar nu o
comunică subiectului, ci încearcă să încadreze răspunsul neasistat al acestuia în una din variantele
prestabilite, cum este, de pildă, cazul la întrebările despre intenţiile de vot).
Pusă în acelaşi context (adică aceleiaşi populaţii, în cadrul unor codiţii similare de anchetă, într-un
chestionar identic şi pe aceeaşi poziţie în cadrul acestuia, cu aceeaşi operatori etc.) o aceeaşi
întrebare, dar având o dată forma închisă şi a doua oară forma deschisă, conduce la răspunsuri
diferite şi deci practic incomparabile. Motivul este acela că, în fapt, cele două întrebări nu sunt
identice, pentru că, în cazul întrebărilor închise, şi variantele de răspuns fac parte din întrebare. Mai
delicată este problema atunci când se compară întrebări cu grile de variante diferite. Chiar
introducerea sau eliminarea unei singure variante poate schimba radical ordinul de mărime al
frecvenţelor variantelor prezente în ambele situaţii.
1.2.2.2. Întrebări factuale şi întrebări de opinie
Pe de altă parte, întrebările chestionarului pot viza două mari tipuri de problemele. Mai întâi
avem aşa-numitele întrebări factuale, care reclamă răspunsuri privitoare la aspecte legate de
comportamentul individului chestionat, la unele situaţii obiective în care acesta sau apropiaţii lui se
află, la alte elemente obiective ale mediului social (exemplu: vârsta, şcolaritatea, numărul de persoane
din gospodărie, ocupaţia tatălui etc.).
Întrebările de celălalt tip – zise întrebări de opinie – sunt destinate a ne da o informaţie despre
componentele universului interior al persoanei, despre acele aspecte care nu se văd, nu se pot observa
decât în măsura în care, în consecinţele lor, se materializează în comportamente. Intră aici şi opiniile
propriu-zise, dar şi atitudinile, aşteptările, valorizările, scopurile, explicaţiile, motivaţiile etc., adică
acea realitate la care putem ajunge direct doar prin comunicare. Spre deosebire de fapte, aceste
elemente au adesea o consistenţă mult scăzută sau, în orice caz, cercetătorul nu are decât rareori
procedee obiective de a controla răspunsurile.
La limită, ne putem chiar întreba dacă, în cazul acestor întrebări, are sens să punem problema
corectitudinii răspunsului, de vreme ce nu ştim dacă acel aspect despre care omul ne relatează are o
existenţă dincolo de momentul dialogului cu operatorul de interviu. Nu o dată se spune că orice
răspuns la o întrebare de opinie este rezultatul interacţiunii operator / cercetător - subiect şi că este
incorect să considerăm că opiniile (în sensul larg al termenului, aşa cum e folosit aici) ar avea o
existenţă independentă de această relaţie.
În cele de mai sus este surprinsă o anumită caracteristică – şi în mod evident o limită a oricărei
anchete – anume aceea că răspunsurile, mai cu seamă la întrebările de opinie, dar nu numai, sunt
dependente şi de situaţia concretă în care acestea sunt date, situaţie în cadrul căreia interacţiunea
5
Traian Rotariu
operator-subiect e esenţială. Cu toate acestea, a nega orice obiectivitate, orice consistenţă şi persistenţă
a aspectelor opinionale este o exagerare pe care înseşi sondajele o dezmint zi de zi, atunci când,
comparând rezultatele unor investigaţii făcute de instituţii diferite sau la momente de timp diferite, se
evidenţiază remarcabile regularităţi şi constanţe.
Prin urmare, se acceptă, indiferent de natura informaţiei culese, că aceasta redă o stare
obiectivă a lucrurilor – adică existând dincolo de cel care face cercetarea şi de momentul acesteia –
stare ce poate fi relevată prin prelucrarea răspunsurilor la chestionare. În acelaşi timp, se acceptă faptul
că răspunsurile sunt generate şi de "situaţia de cercetare" şi se fac toate eforturile pentru a se elimina
respectivele efecte, prin uniformizarea condiţiile acestor situaţii şi prin standardizarea metodelor.
1.2.3. Trăsături specifice ale metodei anchetei
Acestea fiind zise, urmează să menţionăm câteva elemente care diferenţiază metoda anchetei de
altele, în speţă de interviu, de care e cea mai apropiată, şi apoi să vedem ce sens putem da expresiei de
"sondaj de opinie (publică)".
Primul lucru demn de subliniat ni se pare acela că, prin logica sa, ancheta, deşi bazată pe şi
marcată clar de fenomenul de comunicare interumană, este, dintre metodele ştiinţelor sociale, una
dintre cele mai apropiate în spirit de modelul naturalist al explicaţiei ştiinţifice. Ea pleacă, aşa cum am
văzut, de la ideea că există o realitate obiectivă, în raport cu cercetătorul, pe care acesta o poate
surprinde şi descrie, în măsura în care este capabil să-şi rafineze instrumentele de cercetare şi să creeze
condiţii de reproductibilitate a reacţiilor subiecţilor investigaţi.
Această optică se prelungeşte firesc în modul de prelucrare şi interpretare a datelor, cele mai
multe proceduri folosite în acest sens fiind cele care încearcă să "explice" cât mai complet o variabilă
prin altele, adică să prezică starea primei atunci când se cunoaşte starea celorlalte: de pildă, în ce
măsură votul pentru un partid este dependent caracteristici ale persoanelor precum: sexul, vârsta,
şcolaritatea, ocupaţia etc.
A doua subliniere fundamentală este aceea că ancheta oferă o informaţie de natură statistică.
Cu alte cuvinte, orice constatare provenind dintr-o anchetă îmbracă forma specifică modului statistic
de exprimare: este sub formă de distribuţie de frecvenţe, se condensează în mărimi statistice precum
media, mediana, procente, coeficienţi de dispersie, coeficienţi de asociere şi de corelaţie. Pentru ca
aceste mărimi să aibă o relevanţă, este nevoie să se lucreze cu numere mari, de ordinul sutelor şi miilor
cel puţin, altfel existând pericolul emiterii unor concluzii greşite. În această optică statistică, informaţia
oferită de fiecare persoană are o valoare identică, nici una nefiind privilegiată sau neglijată în raport cu
ceilalţi participanţi la sondaj. Omul devine astfel individ statistic.
De aici derivă faptul că instrumentul de culegere a informaţiei trebuie adaptat pentru o aplicare
uniformă asupra unui număr mare de astfel de indivizi. De aceea, chestionarul, spre deosebire de
ghidul de interviu, este un instrument standardizat, iar atunci când ancheta e orală, operatorii primesc
instrucţiuni stricte pentru a respecta regula uniformităţii şi standardizării.
În aceste condiţii, rezultă cu claritate că prin chestionar nu se pot aborda în mod direct decât
aspecte simple, pe care oamenii pot să le înţeleagă uşor şi uniform şi la care să poată da răspunsuri
clare. Acest lucru fiind valabil pentru fiecare întrebare a chestionarului, înseamnă că abordarea unor
aspecte complexe prin anchetă este posibilă doar prin construcţia ingenioasă a unei serii lungi de
6
asemenea întrebări simple, care combinate şi coroborate pot să dea seamă de aspectele mai complicate
urmărite. Dacă aşa ceva nu e realizabil, atunci atacarea respectivelor probleme trebuie făcută prin
interviuri (unde puterea de pătrundere a întrebărilor este superioară) sau prin alte metode, care au exact
acest rost, fiind incorect să se critice rezultatele unei anchete din perspectiva unor exigenţe ce nu i se
pot aplica.
Ancheta lucrează, de regulă dar nu exclusiv, cu eşantioane. Lucrul nu este numai posibil ci şi
necesar atunci când populaţia este mare. Matematica oferă instrumentul prin care se demonstrează că
un eşantion – ales printr-o procedură probabilistică – are capacitatea de a reproduce, cu o marjă de
eroare acceptabilă, orice mărime din populaţie (o proporţie, o medie etc.). Încadrarea în marja de
eroare calculabilă se face întotdeauna doar cu o anumită probabilitate. Când această probabilitate este
suficient de ridicată şi eroarea suficient de mică, eşantionul se zice că e reprezentativ, adică reproduce
cu o bună acurateţe structurile populaţiei. Alegerea persoanelor supuse anchetei se face exclusiv prin
prisma acestei cerinţe de reprezentativitate statistică, spre deosebire de interviu unde intervin şi alte
criterii.
Noţiunea de sondaj de opinie atât de des folosită, mai ales în mass media, nu poate fi serios şi
decisiv delimitată de cea de anchetă (sociologică). Se vorbeşte de sondaj mai cu seamă atunci când
anchetele au una sau mai multe trăsături dintre următoarele:
- sunt realizate pe un eşantion (de unde şi denumirea de “sondaj”), unele anchete putând fi
exhaustive;
- sunt centrate pe aspectul opinional al realităţii sociale;
- sunt centrate pe probleme de larg interes public;
- au un caracter preponderent descriptiv;
- se realizează într-un timp scurt;
- rezultatele sunt prezentate într-o formă extrem de simplă şi uşor de înţeles de către publicul larg;
- se fac fie la solicitarea unui beneficiar direct interesat pentru a lua decizii practice, fie la iniţiativa
institutelor specializate, pentru a ataca o problemă de mare actualitate în societate, la un moment
dat.
Să mai spunem că atunci când sunt făcute publice, rezultatele sondajelor au un mare impact
social, acest gen de acţiune socială fiind o componentă majoră a societăţilor democratice actuale.
Prin urmare, sondajul de opinie este o formă "populară" de anchetă, axată pe o problematică de
mică anvergură, ce stârneşte însă, de obicei, un interes general şi ale cărei rezultate sunt aduse adesea
la cunoştinţa publicului prin mass media sub o formă accesibilă, de procente şi grafice. O ilustrare
foarte sugestivă a relaţiei dintre ancheta propriu-zisă şi sondaj este oferită chiar de programul
"Barometrelor", din cadrul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă. Dacă la început aceste barometre
erau chiar nişte sondaje clasice, în ultima vreme, prin modul de realizare a chestionarului, prin
complexitatea acestuia şi prin formele superioare de valorificare ele s-au transformat în anchete în
sensul cel mai propriu al cuvântului.
1.3. Calitatea informaţiilor oferite de anchete şi sondaje
1.3.1. Despre noţiunea de eroare
7
Traian Rotariu
Nu vom discuta aici posibilitatea falsificării conştiente a datelor sondajelor în scopul

manipulării opiniei publice, problemă atât de des pomenită în presa noastră de gazetari şi chiar de
oamenii politici. Fără a nega faptul că asemenea situaţii sunt posibile (din punct de vedere strict tehnic
nefiind nici o dificultate în acest sens), am exprima doar părerea că – inclusiv în societatea românească
actuală, atât de criticabilă pe planul moralităţii instituţiilor publice – trişerii de acest gen sunt totuşi
rare şi că un institut de sondaje ce ţine la propria-i credibilitate nu se poate preta la aşa ceva decât cu
riscuri enorme.
Înainte de orice, să reamintim că în nici o investigaţie a universului empiric nu se realizează o
cunoaştere absolut exactă, că orice act de surprindere a stării unui fenomen, chiar şi cu cele mai
rafinate mijloace de măsură de care dispun ştiinţele "tari", se face o cu anumită eroare.
A vorbi de eroare într-o investigaţie înseamnă a presupune că, pentru o anumită caracteristică
cercetată, există o valoare obiectivă (să-i zicem v) în locul căreia se determină o altă valoare (v'),
eroarea nefiind altceva decât diferenţa dintre cele două valori. De pildă, având un măr, facem supoziţia
că el are o masă, independent de cântarul pe care-l utilizăm pentru a o măsura. Orice cântar nu poate să
ne dea decât o valoare aproximativă a masei mărului, deci una care se abate cu ceva de la valoarea "în
sine", abatere ce derivă din calităţile instrumentului de măsură.
Ideea de mai sus este perfect transpozabilă şi în domeniul cercetărilor noastre, dacă e vorba de
caracteristici de natură factuală. Lucrurile se schimbă însă atunci când studiem aspecte ce ţin de
universul opinional. Întrebarea fundamentală care se pune este aceea dacă există o opinie (în sensul
larg menţionat mai sus) în sine, adică independentă de sondajul (ca să ne rezumăm la această metodă)
prin care se încearcă surprinderea ei. Există oare, la un moment dat de timp, un procent de români
decişi să voteze cu partidul A, aşa cum există o valoare obiectivă a mediei de vârstă a cetăţenilor ţării?
Unii spun că nu, alţii spun că da, argumentul primilor fiind acela că multe opinii ce se exprimă în
sondaje sunt pe loc elaborate şi deci în dependenţă de circumstanţele concrete în care este adresată
întrebarea. Nu vom merge pe linia acestei dispute, însă ea merită mereu reamintită pentru a înţelege
bine lucrurile la care se referă datele de sondaj.
Pentru simplificare, vom presupune, aşa cum fac cei mai mulţi cercetători, că universul
opinional posedă o anume consistenţă şi o relativă independenţă de actul concret de cercetare, deci că
opiniile, credinţele, atitudinile, opţiunile valorice, reprezentările sociale etc. se constituie într-o
realitate vizavi de care are sens să ne întrebăm în ce măsură cunoaşterea noastră o reproduce sau nu
corect. Această realitate are însă nişte contururi mai puţin vizibile decât cea a faptelor şi de aceea mai
greu de precizat. Revenind la exemplul precedent, este clar că, aşa cum a fost enunţată propoziţia, e
imposibil de spus exact ce înseamnă "români decişi să voteze cu partidul A". Acest lucru însă se poate
operaţionaliza prin una sau mai multe întrebări dintr-un chestionar, care conturează conţinutul ideii
respective, dar, în acelaşi timp, îl reduc exact la ceea ce se obţine prin răspunsul la respectivele
întrebări.
Altfel spus, printr-un sondaj (sau prin orice metodă de investigare) noi nu creăm o realitate care
n-ar exista ci definim sau trasăm un contur al acesteia, precizăm sensul în care vorbim de aceasta. Că
partidul A atinge în sondaj un scor de, să spunem, de 20% nu înseamnă altceva decât că la o întrebare
de genul "Dacă duminica viitoare s-ar organiza alegeri parlamentare, cu ce partid aţi vota?", un număr
de persoane au indicat partidul A, acest efectiv reprezentând 20% dintre cei care şi-au exprimat o
opţiune de vot. Cifra respectivă nu are pretenţia de a prezice rezultatul partidului peste un an sau doi,
8
atunci când va avea loc, în fapt, scrutinul. Ea este expresia reacţiei subiective a populaţiei puse să-şi
imagineze comportamentul propriu într-o situaţie ipotetică de alegeri parlamentare, reacţie dependentă
atât de sentimentele populaţiei faţă de forţele politice, cât şi de modul concret în care se adresează
întrebarea.
1.3.2. Sursele de eroare în anchete şi sondaje
Este bine să reţinem de la început că erorile – şi acest lucru e valabil în orice gen de cercetare,
dar cu atât mai mult în cea la care ne referim aici – sunt întotdeauna rezultatul interacţiunii mai multor
factori ce intervin în actul concret de cunoaştere şi că o clasificare a surselor este mai curând un pretext
pentru a trece în revistă principalele elemente ce concură împreună la producerea unui rezultat de
cercetare cu o anumită valoare.
1.3.2.1. Erorile de eşantionare
Se înţelege că o anumită marjă de eroare va caracteriza fiecare rezultat obţinut pe eşantion,

pentru motivul că, fiind vorba de o cercetare selectivă, indivizii aleşi nu pot reproduce exact fiecare
caracteristică a întregii populaţii. Dacă alegerea eşantionului se face pe criterii probabilistice, atunci
această marjă se poate calcula şi ei i se ataşează un nivel de probabilitate sau de încredere, care
exprimă ce şanse sunt / nu sunt ca eroarea reală să se încadreze în intervalul stabilit. Aşa de exemplu,
în multe sondaje se exprimă calitatea datelor acestora spunându-se că rezultatele sunt valabile cu o
marjă de eroare de, să zicem, 3%.
Ce înseamnă acest lucru? Mai întâi, să observăm că o astfel de exprimare se foloseşte atunci
când informaţia este prezentată sub formă de procente: cum este cazul partidului care a obţinut 20%
din voturi. Atunci o eroare de mărimea menţionată înseamnă, corect spus, trei puncte procentuale şi nu
trei la sută (pentru că 3% din 20% reprezintă 0,6 puncte, aşa cum rezultă din operaţia simplă:
3x20:100), adică vrea să spună că valoarea reală se găseşte între 17% şi 23%.
Intervalul acesta nu este însă niciodată sigur, pentru că ne putem imagina că într-un eşantion
pot să apară numai indivizi de un anumit tip. Fără a intra în alte detalii, este bine să se reţină că există
nişte praguri de probabilitate dincolo de care se acceptă că intervalul de eroare maximă calculat este
respectat.
Eroarea de eşantionare depinde de mărimea eşantionului, de tehnica de eşantionare folosită şi
de distribuţia indivizilor în populaţie după variabila statistică la care se face referinţă. Din conţinutul
foarte bogat al acestei dependenţe reţinem aici câteva principii esenţiale.
(1) Un eşantion are o anumită reprezentativitate (adică produce rezultate cu o anumită eroare)
dacă atinge un anume volum de indivizi, privit în valoare absolută. Altfel spus, nu contează
ce proporţie din populaţie este cuprinsă în eşantion, ci câţi indivizi cuprinde eşantionul. Un
acelaşi eşantion, să zicem de 1000 de persoane oferă rezultate cu aceeaşi eroare, ceteris
paribus, fie că e prelevat din populaţia Chinei, a României sau a Andorei. O consecinţă
extrem de importantă a acestei proprietăţi este aceea că rezultatele la nivelul
subeşantioanelor, chiar dacă acestea reproduc proporţional subpopulaţiile respective, nu au
aceeaşi reprezentativitate ca cele de la nivelul întregului eşantion. Împărţind eşantionul
9
Traian Rotariu
nostru de 1000 de indivizi în două părţi aproximativ egale, după sexe, şi calculând în ce
procent optează bărbaţii şi femeile pentru partidul respectiv, obţinem nişte valori care nu
mai sunt afectate de o eroare încadrabilă în intervalul de trei puncte procentuale, ci în unul
mult mai mare! Eroarea creşte rapid pe măsură ce descreşte volumul subeşantioanelor. Este
evident că acest lucru afectează validitatea concluziilor obţinute din compararea
comportamentelor indivizilor din diferite subeşantioane.
(2) Sunt tehnici de eşantionare probabilistice diverse, fiecare având o anumită valoare de
cunoaştere, deci generând un anumit nivel de eroare. De regulă, utilizarea tehnicilor mai
performante presupune un cost mai ridicat, uneori chiar imposibil de susţinut, motiv pentru
care în practica sondajelor se folosesc tehnici mixte, adică se recurge la îmbinarea unora
mai bune calitativ cu altele mai ieftine.
(3) Sondajele ar trebui să precizeze intervalul de eroare pentru fiecare valoare prezentată, căci
fiecare întrebare realizează o anumită distribuţie specifică a indivizilor. Eroarea cea mai
mare caracterizează acele situaţii în care indivizii sunt mai diferiţi, adică populaţia e mai
eterogenă, deci nedeterminarea e maximă. În cazul unor întrebări dihotomice, de tipul da /
nu, cea mai mare nedeterminare este atunci când opiniile se împart în două categorii cu
ponderi egale, reprezentând 50% fiecare. Pentru simplificarea lucrurilor, institutele de
sondaje calculează eroarea doar pentru asemenea situaţii, tocmai pentru că restul
intervalelor de eroare sunt mai mici. Acest lucru poate produce uneori nedumerire. De
pildă, dacă încercăm să aplicăm un interval de eroare de 3 puncte unui partid care obţine în
sondaj 1%, ar însemna să spunem că el are o susţinere reală cuprinsă între –2% şi +4%!
Este clar că pentru o proporţie de 1% eroarea maximă calculată nu poate fi decât sub 1
punct procentual.
1.3.2.2. Erori generate de construcţia chestionarului
O lungă literatură de specialitate, ce poate fi uşor consultată de doritori, bazată adesea pe

experimente metodologice, tratează impactul pe care construcţia chestionarului – mergând de la
cuvintele folosite şi până la forma grafică a textului – îl are asupra felului cum oamenii răspund la
întrebări.
1.3.2.3. Erori generate de operatori
Este poate cea mai importantă sursă de erori a anchetelor faţă în faţă, adică a formei de
chestionare cea mai folosită în cazul sondajelor. Operatorii pot să introducă erori prin:
a) distorsionarea eşantionului, atunci când înlocuiesc în mod ilicit o persoană cu alta sau chiar
completează chestionare fără a mai căuta subiecţii indicaţi.
b) influenţarea, în mod conştient sau inconştient, a răspunsurilor subiecţilor prin modul de a se
comporta cu aceştia, prin discuţiile preliminare, prin felul cum se adresează întrebările, prin
anticiparea unor răspunsuri etc.
c) neglijenţe în completarea chestionarului, mergând de la omisiuni şi greşeli în marcarea unor
coduri la preluarea şi interpretarea răspunsurilor la întrebările deschise.
10
Fireşte că toate institutele de sondare a opiniei publice îşi iau serioase măsuri de prevedere pe
această direcţie, materializate în acţiuni de selectare, instruire şi verificare a muncii operatorilor. De
fapt reţeaua de operatori este mereu reînnoită; nici o persoană nu poate rămâne multă vreme în ea
decât cu riscul de a produce rezultate tot mai distorsionate.
Încheiem această secţiune destinată erorilor cu două precizări:
1. În sondaje există nu numai numeroase surse de erori dar şi numeroase puncte în care apar
acestea. Dat fiind că multe erori derivă din cauze aleatoare, la nivelul individului care
răspunde sau a operatorului, se poate presupune că, la nivelul eşantionului, aceste erori
brute se compensează şi eroarea netă se apropie de zero. Când însă apare un factor cu
acţiune constantă – de pildă, o greşeală în construcţia chestionarului – erorile vor merge
toate în acelaşi sens, producându-se deci o eroare sistematică, sau o distorsiune a
rezultatului. Aceşti factori de distorsiune trebuie căutaţi şi eliminaţi căci identificarea lor
ulterioară nu ajută prea mult întrucât, de regulă, e imposibil să se evalueze acţiunea lor
proprie şi să se facă o corecţie a rezultatului.
2. Atunci când institutele de opinie dau publicităţii rezultatele unor sondaje, singura eroare la
care fac referinţă (acea celebră “marjă de eroare”) este cea rezultată din proiectarea
teoretică a eşantionului. Influenţa tuturor celorlalţi factori generatori de eroare este fie
complet ignorată, fie pusă sub imperiul hazardului, chemat să potrivească erorile de aşa
manieră încât cele care trag cifrele într-un sens să se compenseze cu cele de sens contrar.
Aşa cum am spus, nici măcar acea eroare de eşantionare teoretică nu poate fi afirmată cu
certitudine, deci cu atât mai puţin este corect să se susţină că întreaga influenţă a factorilor
generatori de eroare se reduce la un rezultat încadrabil în intervalul calculat.
11
Traian Rotariu
Câteva consideraţii elementare asupra prelucrării şi interpretării datelor

de anchetă, cu referire la aspectele politice din Barometrul din mai 1999
2.1. Tabele simple de frecvenţe
Forma generală la care se aduc datele unei anchete este cea a frecvenţelor cu care persoanele
chestionate aleg fiecare variantă a întrebărilor puse. Dacă întrebările sunt deschise e necesară, în
prealabil, construcţia unei grile de categorii de răspunsuri, aşa încât, în final prelucrarea datelor se face
ca şi în cazul întrebărilor deschise.
Construcţia tabelelor de frecvenţe se realizează automat prin programele de calculator, cum
este, de exemplul, setul de programe SPSS, unul dintre cele mai folosite de către sociologi. Frecvenţele
date sunt de două feluri: absolute (adică cifrele celor care au ales fiecare variantă) şi relative, mai
exact sub formă de procente. Problema care apare aici este aceea că practic nu există întrebare a
vreunui chestionar la care să nu lipsească răspunsurile câtorva persoane sau ca acestea să fie
neîncadrabile în variantele prevăzute, fiind nevoie să se adauge categorii ca: “indecis”, “nu m-am
gândit” etc. Aceste categorii pot face parte din scala iniţială sau pot fi adăugate ulterior, pentru a se
evita tendinţa oamenilor de a se refugia în astfel de situaţii de răspuns neangajante.
În prezentarea datelor vor fi, uneori, evidenţiate şi aceste categorii (în fapt, fiind vorba de două
mari situaţii: nonrăspunsurile şi cazurile de indecizie, de tipul “nu ştiu”, “nu pot aprecia” etc.), dar,
prin program, ele pot fi eliminate şi se prezintă numai distribuţia frecvenţelor pentru variantele ce
reflectă o alegere efectivă. Toţi ceilalţi indivizi sunt contabilizaţi la categoria “missing”, fiind excluşi
de la toate prelucrările ulterioare, fireşte dacă optăm pentru această formă.
În sondajele politice, de tip electoral, repartiţia frecvenţelor pe partide sau candidaţi individuali
şi evident şi calculul procentelor se face luându-se în calcul doar indivizii care au optat. Separat, este
recomandabil a se preciza cifra sau proporţia în eşantion a celor care nu au fost cuprinşi în distribuţia
respectivă. De exemplu, în Barometrul din mai 1999, după ce, prin recodificare, s-a restrâns gama
partidelor la formaţiunile principale, forma tabelului furnizat de programul SPSS este următoarea:
Frecvenţe Procente Procente valide

Valid PDSR 471 22,7 38,8
CDR 270 13,0 22,3
PD 85 4,1 7,0
PRM 122 5,9 10,1
UDMR 70 3,4 5,8
ApR 130 6,3 10,7
alt partid 65 3,1 5,4
Total 1213 58,5 100,0
Missing indecis 637 30,7
nu votează 224 10,8
Total 861 41,5
Total 2074 100,0
12
În categoria “missing” sunt incluşi deci 637 indecişi (inclusiv 3 nonrăspunsuri), reprezentând
30,7% din eşantion precum şi 224 persoane care declară că nu votează (10,8%). În total avem 861
subiecţi, adică 41,5% din cei 2074, care nu-şi exprimă opţiunea. Partea care se dă publicităţii din
asemenea tabele este coloana a treia de cifre, conţinând procentele la totalul celor 1213 de persoane
care numesc formaţiunea ce ar vota-o, în situaţia ipotetică a unui scrutin în duminica următoare zilei
când au fost chestionaţi.
Iată tabelul similar obţinut pentru principalele personalităţi indicate la întrebarea deschisă
privind personalitatea politică pe care subiecţii ar vota-o la alegerile prezindenţiale.
Frecvenţe Procente Procente valide

ValidConstantinescu 341 16,4 26,0
Iliescu 455 21,9 34,7
Meleşcanu 215 10,4 16,4
Roman 69 3,3 5,3
Tudor 110 5,3 8,4
Altul 121 5,8 9,2
Total 1311 63,2 100,0
MissingIndecis 592 28,5
Nu votez 171 8,2
Total 763 36,8
Total 2074 100,0
O altă modalitate frecventă de a ilustra răspunsurile la anumite întrebări este aceea prin care se
indică doar principalele categorii de răspunsuri, eventual sub două forme: frecvenţe absolute şi
procente. În cazul sondajului la care facem referinţă, se cerea printr-o întrebare să se indice
personalitatea politică în care subiecţii au cea mai mare încredere. Iată primele nume, în ordinea
frecvenţei cu care au fost menţionate:
1. Ion Iliescu . . . . . . . . . . . . 445

2. Emil Constantinescu . . . . 276
3. Teodor Meleşcanu . . . . . . 254
4. Corneliu Vadim Tudor . . 131
5. Petre Roman . . . . . . . . . . 86
6. Radu Vasile . . . . . . . . . . . 54
În fine să mai ilustrăm cu cifre o altă categorie de întrebări din acelaşi Barometru. S-a cerut să
se specifice gradul de încredere pe care respondenţii îl au în principalele personalităţi politice ale
momentului. Li s-a propus o listă de personalităţi, nivelul încrederii fiind apreciat pe o scală cu patru
trepte: foarte puţină, puţină, multă şi foarte multă. S-a mai prevăzut şi variantele “nu-l cunosc” şi “nu
ştiu” (în sensul de “nu pot aprecia”), la aceasta din urmă încadrându-se finalmente şi nonrăspunsurile.
13
Traian Rotariu
În publicaţiile barometrelor, am prezentat de obicei suma frecvenţelor la cele două variante

pozitive ca şi la cele două negative, diferenţa dintre ele fiind considerate a ilustra gradul de încredere
acordat de public fiecăruia în parte. S-a mai evidenţiat uneori şi cât la sută din totalul subiecţilor dau
unul sau altul din cele patru răspunsuri apreciative, acesta reflectând nivelul de notorietate. În tabelul
de mai jos prezentăm detaliat răspunsurile (în procente) obţinute de câteva din personalităţile politice
mai marcante.
Variante de răspuns apreciative. Variante

Încredere: Total nonapreciative Total
f. puţină puţină multă f. multă nu-l nu ştiu/ general
cunosc nu răsp.
E. Constantinescu 37,1 27,1 22,7 8,0 94,8 1,3 3,9 100
I. Iliescu 31,7 24,1 23,6 14,8 94,2 2,0 3,8 100
P. Roman 35,9 34,0 18,3 3,9 92,2 3,2 4,6 100
C. V. Tudor 44,2 21,0 15,3 6,8 87,2 8,2 4,6 100
T. Meleşcanu 18,2 24,6 25,5 12,4 80,8 13,7 5,5 100
I. Diaconescu 46,8 25,0 9,7 1,7 83,2 11,7 5,1 100
R. Vasile 28,3 36,2 23,0 4,1 91,1 4,1 4,4 100
A. Năstase 28,4 29,6 22,0 5,0 85,1 9,8 5,1 100
Dintre cei de pe lista din tabel, de mai mare notorietate se bucură actualul şi fostul preşedinte,
primul ministru şi preşedintele senatului, ei întrunind peste 90% la prima rubrică de “total”. Ceilalţi au
efectiv frecvenţe mai mari pe coloana “nu-l cunosc”.
În privinţa încrederii, să observăm doar că prin cumularea coloanelor cu răspunsuri pozitive şi
a celor două cu răspunsuri negative, se pierd unele informaţii interesante. Aşa de exemplu, comparând
primele două coloane observăm că Radu Vasile şi, mai ales, Teodor Meleşcanu sunt taxaţi mai blând,
în sensul că predomină răspunsul “puţină” şi nu “foarte puţină”, cum se întâmplă cel mai frecvent,
întâlnind desigur şi situaţii echilibrate, ca în cazul lui P. Roman şi A. Năstase. Pentru primii şi ultimii
este mai probabilă o eventuală ameliorare a imaginii, decât în cazul celor etichetaţi ca bucurându-se de
foarte puţină încredere.
Pe celelalte două coloane se remarcă poziţia bună a lui I. Iliescu ce atrage cea mai însemnată
proporţie de oameni ce-i acordă foarte multă încredere (14,8%). Urmează T. Meleşcanu (12,4%) şi,
destul de departe, E. Constantinescu (8%) şi C. V. Tudor (6,8%); restul personalităţilor din tabel
posedă un nucleu de susţinători fermi foarte redus.
2.2. Tabele bidimensionale
Pornind de la două caracteristici, se construiesc tabelele bidimensionale, numite şi tabelele cu

dublă intrare, care prezintă frecvenţele indivizilor ce se plasează simultan în cuplurile formate din
clasele acestor variabile. Cel mai adesea, asemenea tabele se construiesc atunci când o variabilă este
14
considerată determinantă în raport cu cealaltă, fără ca prin aceasta să acceptăm neapărat ipoteza
existenţei unei relaţii cauzale sau de influenţă directă. De pildă, putem presupune că opţiunile politice
ale oamenilor sunt diferite în funcţie de sex. Pentru a testa această ipoteză, se realizează tabelul cu
dublă intrare, cu clasele unei variabile pe linii (sexul, spre pildă) şi cu clasele celeilalte pe coloane. Se
calculează procentele totdeauna la totalul variabilei “independente” – sexul, în cazul de faţă,
arătându-ne cât la sută dintre bărbaţi şi cât la sută dintre femei votează cu fiecare partid. Pe datele
sondajului invocat, situaţia se prezintă astfel:
Votează cu: Total
PDSR CDR PD PRM UDMR ApR alt partid

Subiect Bărbat 37,4% 21,4% 7,2% 11,1% 5,2% 12,7% 5,0% 100,0%
Femeie 40,4% 23,2% 6,8% 8,9% 6,4% 8,5% 5,7% 100,0%
Total 38,8% 22,3% 7,0% 10,1% 5,8% 10,7% 5,4% 100,0%
Există şi alte situaţii în care nu se face neapărat o distincţie între cele două variabile ele fiind de
aceeaşi tărie. Realizarea unor tabele cu dublă intrare evidenţiază în astfel de cazuri cât de strânsă este
relaţia între factorii surprinşi sau în ce măsură există o concordanţă sau o discordanţă a opiniilor şi
comportamentelor exprimate. Iată cum se prezintă, încrucişat, opiniile despre domnii Emil
Constantinescu şi Ion Iliescu, la întrebările privitoare la încrederea în aceştia (luându-se numai
răspunsurile explicit apreciative).
Candidatul I. Iliescu Total
Încredere f. puţină puţină multă f. multă

E. Constantinescu f. puţină Frecvenţe 263 125 189 184 761
% 34,6% 16,4% 24,8% 24,2% 100,0%
puţină Frecvenţe 135 190 164 60 549
% 24,6% 34,6% 29,9% 10,9% 100,0%
multă Frecvenţe 184 139 112 30 465
% 39,6% 29,9% 24,1% 6,5% 100,0%
f. multă Frecvenţe 74 36 18 28 156
% 47,4% 23,1% 11,5% 17,9% 100,0%
Total Frecvenţe 656 490 483 302 1931
% 34,0% 25,4% 25,0% 15,6% 100,0%
Aici am construit procente pe linii, adică la totalul opiniilor despre E. Constantinescu, însă tot
atât de bine putem să procedăm invers, cele două variabile fiind absolut simetrice. Nu insistăm asupra
cifrelor. Se vede că, mai ales pe ultimele două linii, unde apar susţinătorii preşedintelui
Constantinescu, procentele celor ce-l apreciază pozitiv pe celălalt personaj sunt net mai reduse, în
15
Traian Rotariu
vreme ce pe primele linii nu se manifestă o atât de clară diferenţă de apreciere a celor doi, dat fiind
faptul că există un efectiv mare de persoane care-şi manifestă lipsa de încredere în ambii şi, în general,
în toate personajele scenei noastre politice.
Oricum, tabelul pune în evidenţă ceea ce se numeşte o asociere negativă a celor două variabile,
în sensul că un individ care-i acordă încredere unuia este mai curând în situaţia de a-şi arăta reţinerea
faţă de celălalt. Luând două personalităţi politice apropiate, cum sunt domnii Constantinescu şi
Diaconescu, vom obţine o altfel de aşezare a frecvenţelor în tabel, acestea concentrându-se pe
diagonala principală şi indicând o asociere pozitivă a opiniilor. Iată şi acest caz:
I. Diaconescu Total
f. puţină puţină multă f. multă

E. f. puţină Frecvenţe 590 70 24 1 685
Constanti % 86,1% 10,2% 3,5% ,1% 100,0%
nescu puţină Frecvenţe 215 239 21 1 476
% 45,2% 50,2% 4,4% ,2% 100,0%
multă Frecvenţe 132 182 98 3 415
% 31,8% 43,9% 23,6% ,7% 100,0%
f. multă Frecvenţe 27 25 57 31 140
% 19,3% 17,9% 40,7% 22,1% 100,0%
Total Frecvenţe 964 516 200 36 1716

% 56,2% 30,1% 11,7% 2,1% 100,0%
Pentru tabelele bidimensionale se pot calcula o serie de coeficienţi de asociere sau de

contingenţă, care măsoară – fiecare de o manieră specifică – gradul în care cele două variabile se leagă
una de cealaltă. În genere, valoarea coeficienţilor merge de la –1, pentru o legătură totală inversă
(negativă), la +1, pentru o relaţie de totală concordanţă (pozitivă), valoarea zero caracterizând cazul
când distribuţia indivizilor după o variabilă este independentă de distribuţia lor după cealaltă. Deşi
calculul acestor coeficienţi se poate face pentru toate tabelele bidimensionale, cei mai relevanţi sunt
cei obţinuţi atunci când variabilele au clase ordonate, cum sunt cele două întrebări analizate aici.
O capacitate expresivă mult mai puternică o au coeficienţii de corelaţie, care sunt nişte mărimi
similare celor de asociere, numai că ei se calculează doar în cazul în care stările celor două variabile
sunt exprimabile cantitativ (vârsta, salariul etc.).
Pentru primul tabel de mai sus, un coeficient de asociere este, de exemplu, cel notat cu d
(datorat lui Somers) şi el ia valoarea: –0,127. Se vede el că nu atinge o valoare prea ridicată, fiind mai
aproape de 0 decât de –1, evidenţiind deci o slabă asociere negativă între cele două seturi de aprecieri.
Pentru al doilea tabel, valoarea lui d este +0,494. Construind tabelul corespunzător pentru Radu Vasile
şi C.V. Tudor, obţinem coeficientul cel mai apropiat de zero: d=-0,019.
2.3. Problema semnificaţiei statistice a diferenţelor
16
Revenind la tabelul opţiunilor politice în funcţie de sex, pe care nu l-am comentat deloc, se pot
observa anumite diferenţe dintre opţiunile bărbaţilor şi cele ale femeilor, urmărind situaţia fiecărui
partid în parte. Aici însă, ca şi în cazul altor comparaţii, se pune o problemă mai generală, care
depăşeşte mult situaţia tabelelor cu dublă intrare, anume cea a semnificaţiei statistice a diferenţelor
dintre mărimile comparate. Aceasta este una dintre chestiunile cele mai importante în cercetările
selective (pe eşantioane) şi relevanţa ei provine din faptul că valorile pe eşantion – în cazul de faţă,
procentele pe linii – nu reproduc exact pe cele din populaţie şi deci s-ar putea ca diferenţele să fie
numai aparente. De pildă, procentul “real” de bărbaţi ce optează pentru PDSR ar putea fi 39% (valoare
aflată în intervalul de eroare în jurul lui 37,4%) iar cel al femeilor tot 39% (valoare aflată şi ea aproape
de 40,4%), deci e posibil ca, în populaţia totală, să nu fie nici o diferenţă după sexe, cum e posibil să
fie chiar una inversă celei sugerate de tabelul nostru.
Problema semnificaţiei se pune, cel mai adesea, atunci când se compară două mărimi sau atunci
când se compară două structuri.
Datele tabelului nostru sunt potrivite pentru a ilustra ambele situaţii. Să începem cu prima, pe
care, de altfel, am şi atins-o deja oprindu-ne asupra procentelor realizate de primul partid marcat în
tabel. În acest caz, practic ne imaginăm că avem o variabilă dihotomică: votează PDSR / votează alt
partid şi comparăm proporţia celor ce votează PDSR în rândul celor două sexe, adică în subeşantionul
de bărbaţi ce-şi exprimă opţiunile (639 de indivizi) şi în cel de femei (574 de cazuri). Există proceduri
statistice prin care putem verifica dacă diferenţa dintre 40,4 şi 37,4, adică de 3 puncte procentuale în
favoarea femeilor este semnificativă statistic, adică dacă putem exclude ipoteza ca ea să fie doar
rezultatul fluctuaţiilor de eşantionare. În cazul de faţă testul este negativ, adică diferenţa NU ESTE
SEMNIFICATIVĂ. Asta nu înseamnă că ea n-ar putea fi reală, dar oricum ar fi situaţia în populaţia
totală, această diferenţă nu este aşa de mare încât să fie evidenţiabilă cu ajutorul unui eşantion ca cel
de faţă.
Luând cazul fiecărui partid în parte, vom descoperi că nici celelalte diferenţe de procente nu
sunt semnificative, exceptând-o pe cea de la ApR (12,7-8,5=4,2), partid pentru care se demonstrează
că, statistic vorbind, bărbaţii sunt mai înclinaţi să-l voteze decât femeile.
Există, cum spuneam, teste şi pentru diferenţele dintre structuri. În cazul nostru, avem structura
opţiunilor politice ale bărbaţilor şi structura corespunzătoare pentru femei. Întrebarea este dacă, pe
ansamblu, aceste structuri sunt diferite. Există un test statistic foarte simplu (numit “hi pătrat”), pe
baza căruia se poate evidenţia dacă distribuţia frecvenţelor în căsuţele tabelului este semnificativ
diferită de cea dacă s-ar fi distribuit aleatoriu voturile bărbaţilor şi cele ale femeilor, păstrând desigur
totalurile pe sexe şi pe partide. Aplicat tabelului nostru, testul hi pătrat ne spune că structurile votului
pe sexe nu diferă statistic semnificativ. Repetăm, asta nu înseamnă că bărbaţii votează exact ca
femeile, ci doar că, la volumul eşantionului nostru, nu atingem o precizie suficient de mare ca să putem
garanta că diferenţele sunt reale.
Tot din perspectiva semnificaţiei statistice sunt tratate şi valorile anumitor mărimi, cum sunt,
de exemplu, coeficienţii de asociere. De pildă, se demonstrează că valoarea coeficientului d = -0,127,
calculat cu pentru cuplul Iliescu / Constantinescu, este semnificativă, adică diferă semnificativ de zero,
17
Traian Rotariu
deci că nu întâmplător încrederea în cele două personalităţi tinde să se coreleze invers, în vreme ce
valoarea d = -0,019 pentru cuplul C. V. Tudor / R. Vasile nu este semnificativă, deci nu diferă
semnificativ de zero.
Problema semnificaţiei diferenţelor se pune cu mare acuitate atunci când se compară rezultate
ale unor sondaje diferite. Am văzut nu o dată chiar reputaţi analişti politici de la noi care construiesc
un întreg eşafodaj explicativ pentru a ne lămuri cum un partid sau o personalitate îşi îmbunătăţeşte sau
îşi deteriorează imagine cu un punct procentual, de la un sondaj la altul, în condiţiile în care,
reamintim, erorile nici unui sondaj nu se reduc doar la cele de eşantionare. Cu atât mai mult a le ignora
pe acestea, adică a nu aplica teste de semnificaţie a diferenţelor constituie o eroare de judecată
grosolană.
Iată, de pildă cum arătau proporţiile celor care au optat pentru partidele principale cu ocazia
barometrelor din octombrie 1998 şi mai 1999 (caz de comparaţie fericit căci ambele sondaje aparţin
aceluiaşi institut, Metro Media Transilvania):
Sondajul Votează cu Total

PDSR CDR PD PRM UDMR ApR alt
partid
Oct.98 25,7% 29,8% 14,4% 16,2% 4,5% 5,2% 4,2% 100%
Mai 99 38,8% 22,3% 7,0% 10,1% 5,8% 10,7% 5,4% 100%
Plecând de la volumele celor două subeşantioane de persoane care şi-au exprimat intenţia de
vot – 1352 în 1998 şi 1213 în 1999 – se poate calcula uşor că diferenţele observate în cazul partidelor
PDSR, CDR, PD, PRM şi ApR sunt semnificative, iar pentru celelalte două rubrici, UDMR şi
categoria “alt partid” nu sunt. Testul “hi pătrat” arată că şi diferenţa dintre structuri, luate în ansamblu,
este semnificativă.
Prin urmare, presupunând că celelalte surse de eroare nu au intervenit în determinarea
rezultatelor din tabelul de mai sus, se poate trage concluzia că structura opţiunilor electorale ale
românilor s-a modificat între octombrie 1998 şi mai 1999, în sensul că a sporit ponderea celor ce aleg
PDSR şi ApR şi a scăzut proporţia votanţilor cu CDR, PD şi PRM, despre UDMR neputându-se vorbi
de vreo schimbare.
Alt sens al termenului de semnificaţie
Despre semnificaţia unor diferenţe se vorbeşte mult şi sub o altă accepţiune a termenului decât
cea menţionată mai sus şi nu de puţine ori cele două sensuri sunt insuficient deosebite. Dacă între două
momente electorale reprezentarea parlamentară a unui partid a sporit de la 20% la 30% spunem adesea
că aceasta e o creştere semnificativă, comparativ cu cea realizată de alt partid, să zicem, de la 20% la
22% pe care o putem taxa ca nesemnificativă. Aceste exprimări nu au nimic de a face cu conţinutul
conceptului de semnificaţie statistică, ce are acoperire doar în situaţiile când datele sunt pe eşantion.
Din această perspectivă diferenţele menţionate nu sunt nici semnificative nici nesemnificative, ci pur şi
simplu sunt. Doar o apreciere de tip calitativ ne face ca un salt de 10 puncte procentuale să-l numim
18
semnificativ şi pe unul de 2 puncte nu, fără a putea justifica formal acest lucru. (Cum am putea numi o
creştere de 5 puncte?)
Dacă de la un sondaj la altul cele două partide ar avea o evoluţie ca cea ilustrată mai sus,
atunci s-ar pune problema testării semnificaţiei diferenţei, iar, pe nişte eşantioane “normale”, adică de
mărime apropiată celor frecvent utilizate în practică, prima creştere ar apare ca semnificativă iar a doua
nu. Dacă însă cele două eşantioane pe care s-au lucrat sondajele sunt foarte mici (mai exact sub 150 de
persoane), nici diferenţa de 10 puncte nu este semnificativă, tot aşa cum dacă ele sunt foarte mari (mai
exact peste 3700 de indivizi) a doua diferenţă devine şi ea semnificativă, în sensul statistic al
termenului.
Iată deci că pot exista diferenţe foarte mici care să fie statistic semnificative, dar care să nu aibă
o relevanţă deosebită din punctul de vedere al conţinutului informaţiei pe care o prezintă. Acelaşi lucru
se întâmplă şi când vorbim de semnificaţia unor mărimi, în speţă cele care măsoară intensitatea
legăturii dintre două variabile, cum sunt coeficienţii de asociere sau de corelaţie. Aici tendinţa de a
absolutiza importanţa semnificaţiei statistice este deosebit de periculoasă. Pe eşantioane mari, cu care
se lucrează în sondaje, valori mici (de ordinul lui 0,1) ale unor astfel de coeficienţi sunt clar statistic
semnificative. Pe baza unei astfel de valori însă, nu vom putea afirma mare lucru despre capacitatea
predictivă a unei variabile asupra celeilalte (dacă-i vorba de coeficienţi de corelaţie sau de asociere).
19
Traian Rotariu
Încrederea în personalităţile politice şi intenţiile de vot
Ultimele secţiuni ale acestui material conţin o succintă analiză, în continuarea şi pentru
ilustrarea principiilor metodologice de mai sus, bazată pe răspunsurile la întrebările din chestionarul
Barometrului din mai 1999, în special cele legate de aspectele politice.
În paragraful de faţă ne oprim la patru chestiuni care deja au fost menţionate:
- intenţia de vot pentru partide,
- intenţia de vot pentru preşedinte,
- încrederea în mai multe personalităţi politice (dintre care am ales aici opt),
- personalitatea investită cu cea mai mare încredere.
3.1. Încrederea în personajele scenei politice
Un prim pas îl vom face în continuarea analizei sugerată anterior, şi anume calcularea câtorva
coeficienţi de asociere între răspunsurile la întrebările privind încrederea. Iată care sunt valorile
coeficienţilor d, pentru toate perechile formate cu cei 8 politicieni ale căror aprecieri individuale (în
termeni de încredere) au fost deja ilustrate mai sus.
E. C. I. I. P. R. C. V. T. T. M. I. D. R. V. A. N.
E. Constantinescu //////// -0,127 0,299 -0,095 0,125 0494 0,490 0,032
I. Iliescu //////// 0,163 0,369 0,181 0,021 -0,046 0,457
P. Roman //////// 0,100 0,207 0,320 0,376 0,348
C. V. Tudor //////// 0,118 0,029 -0,019 0,322
T. Meleşcanu //////// 0,085 0,234 0,362
I. Diaconescu //////// 0,425 0,112
R. Vasile //////// 0,141
A. Năstase ////////
Pentru a preîntâmpina unele nedumeriri sau concluzii greşite legate de valorile coeficienţilor
din tabel să subliniem că mulţi dintre respondenţi nu şi-au arătat încrederea pentru nici o personalitate
din oferta investigatorilor, iar o altă parte, mai redusă, a dat răspunsuri de complezenţă, adică total
pozitive, ceea ce face ca valorile coeficienţilor să nu se abată foarte mult de la nivelul zero, mai ales pe
latura negativă a intervalului. În aceste condiţii, pentru cele mai apropiate personalităţi, coeficientul nu
reuşeşte să treacă de +0,500, iar valoarea de –0,127, prezentată mai înainte, se dovedeşte a fi cea care
caracterizează cea mai puternică opoziţie, respectiv cea dintre fostul şi actualul preşedinte al ţării.
Nu ne vom hazarda la a trage prea multe concluzii din aceste cifre care, pentru o analiză
serioasă ar trebui coroborate cu altele; le-am prezentat spre a ilustra câte lucruri folositoare şi
20
interesante se pot obţine din analizele unor tabele simple. Totuşi câteva chestiuni sunt evidente şi nu
pot rămâne nesubliniate.
Nucleul persoanelor din acelaşi partid se evidenţiază prin corelaţiile cele mai puternice:
Constantinescu - Diaconescu - Vasile, pe de o parte, şi Iliescu - Năstase, pe de alta. Petre Roman este,
se pare, apreciat mai degrabă în concordanţă cu alianţa actuală a partidului său, asocieri pozitive fiind
cu R. Vasile, I. Diaconescu şi chiar cu preşedintele Constantinescu. Dintre foştii aliaţi, P. Roman pare
a fi mai aproape, în opinia electoratului de A. Năstase decât de I. Iliescu. De altfel, A. Năstase pare a
avea, după criteriul aici folosit, un electorat apropiat şi de cel al lui T. Meleşcanu. În fine, aprecierile
faţă de C. V. Tudor se corelează cel mai puternic cu cele faţă de I. Iliescu, dar şi apropierea de A.
Năstase este evidentă. Datele ne sugerează deci că, din rândul PNŢCD, Radu Vasile e văzut relativ
apropiat de alţi politicieni din afara partidului, iar din PDSR, această calitate o are A. Năstase. Cu toate
că unele personalităţi pot fi privite ca posibile verigi de legătură, este limpede că, din punctul de
vedere al aprecierilor electoratului, cele două mari partide PDSR şi PNŢCD sunt aproape tot atât de
departe unul de altul precum este preşedintele Constantinescu de fostul preşedinte, I. Iliescu.
Comparând rezultatele întrebării referitoare la personalitatea de cea mai mare încredere cu cele
de apreciere a fiecărei personalităţi, obţinem nişte rezultate foarte consistente, în sensul că – exceptând
câteva cazuri de răspunsuri mai greu de interpretat – toţi cei care numesc o personalitate ca fiind cea în
care au "cea mai mare încredere", îi acordă acesteia “multă” şi “foarte multă” încredere la cealaltă
întrebare.
Propoziţia reciprocă nu e adevărată, aceste două variante pozitive recoltează mult mai multe
voturi decât primeşte personalitatea cea mai agreată, fapt care sugerează că, în ciuda crizei de încredere
în personalităţile politice, majoritatea subiecţilor anchetei acordă totuşi încredere mai multor
personalităţi. Prin urmare, dacă dorim să delimităm susţinătorii unui lider politic, ne putem folosi de
ambele întrebări; cumulând frecvenţele celor care acordă “multă” şi “foarte multă” încredere rezultă un
cerc mai larg de susţinători, iar pe baza celeilalte întrebări, unul sensibil mai redus (nucleul tare al
susţinătorilor).
O interogaţie firească apare imediat: oare susţinătorii unui lider politic îl doresc şi preşedinte
al ţării? Să vedem cum se prezintă situaţia pentru cele mai vehiculate nume pentru candidatura la
preşedenţie: E. Constantinescu, I. Iliescu, T. Meleşcanu, C.V. Tudor, P. Roman.
Vom prezenta, mai întâi, procentele celor care-l aleg pe fiecare dintre cei de mai sus, în rândul
celor care le-au acordat “multă” şi “foarte multă” încredere, la o întrebare, şi al celor care i-au
desemnat ca fiind personalitatea politică de cea mai mare încredere, la cealaltă întrebare:
% celor ce-i aleg ca preşedinte, printre cei care-i creditează cu:

multă încredere foarte multă cea mai mare
încredere încredere
P. Roman 8,9 32,1 54,7
C. V. Tudor 13,5 44,3 69,5
T. Meleşcanu 14,7 45,9 77,2
E. Constantinescu 35,1 63,0 73,6
I. Iliescu 38,4 66,1 76,2
21
Traian Rotariu
Se vede că diferenţele între potenţialii candidaţi principali la preşedinţie sunt notabile: Doar o
proporţie mică dintre cei care acordă multă încredere, mai ales primilor trei de pe listă, sunt gata să le
acorde şi votul de preşedinte; procentul urcă cu ceva pentru cei ce aleg varianta “foarte multă”
încredere, la aceeaşi întrebare, în vreme ce a doua întrebare se dovedeşte, cum anticipam, cea mai
puternic predictivă pentru vot. Dar şi aici, P. Roman nu colectează decât puţin peste jumătate din
voturile celor mai puternici susţinători ai săi, în vreme ce T. Meleşcanu ajunge peste nivelul celor doi
candidaţi care s-au detaşat clar pe primele două coloane ale tabelului, Constantinescu şi Iliescu.
E interesant de urmărit şi relaţia inversă: câţi dintre cei ce nu le acordă încredere sunt dispuşi
să voteze aceste personalităţi. E vorba, pe de o parte, de cei ce aleg variantele "puţină" şi "foarte
puţină" încredere, la o întrebare; aceştia practic nu acordă voturi candidatului respectiv. La a doua
întrebare, mult mai selectivă, vom găsi voturi pentru fiecare personalitate şi printre cei ce n-o numesc
ca fiind de cea mai mare încredere.
Iată cât la sută dintre cei care nu-i consideră pe cei de mai sus ca bucurându-se de cea mai
mare încredere sunt totuşi dispuşi să-i voteze ca preşedinte:
C.V. Tudor 1,0%

P. Roman 1,1%
T. Meleşcanu 2,7%
I. Iliescu 7,1%
E. Constantinescu 7,7%
Se detaşează deci clar fostul şi actualul preşedinte, a căror imagine de candidat valabil la
preşedinţie depăşeşte mult cercul celor care-i sunt partizani fideli. Micimea procentelor de mai sus nu
trebuie să ne inducă în eroare, cifrele absolute aflate în spatele acestora (mai ales la ultimii) fiind
consistente, căci proporţia este calculată la efectivul (foarte mare) al celor ce nu numesc persoana
respectivă.
3.2. Lideri şi partide
De mult interes – şi pe bună dreptate – se bucură discuţia în legătură cu raportul dintre

imaginea liderului şi cea a formaţiunii căreia îi aparţine. Fireşte că o astfel de discuţie devine
pertinentă în momentul în care se definesc exact termenii, în speţă cel de “imagine”. Sondajele conţin
mai multe genuri de întrebări apreciative atât vizavi de personajele politice cât şi de partidele
principale. Nu este exclus ca din unele comparaţii să iasă liderul mai bine iar din altele formaţiunea.
Probabil că cea mai folosită procedură de raportare – şi care oferă cel mai clar cadru de comparaţie –
este cea legată de intenţiile de vot (faţă de partide şi faţă de lideri).
Din sondajul pe care-l analizăm, preluăm cele două întrebări principale privind intenţiile de
vot, pe care le-am transformat într-un sistem de întrebări dihotomice, de genul:
“Declară că votează partidul A? Da / Nu” şi
“Declară că votează pentru preşedinţie candidatul X? Da / Nu”.
În felul acesta, pentru următoarele cupluri de formaţiuni-lideri, vom putea analiza nişte tabele
simple cu două variabile şi cu două stări fiecare.
22
a) CDR – Emil Constantinescu
Nu discutăm aici relaţia de jure între preşedinte şi formaţiunea care la condus la câştigarea
fotoliului prezidenţial şi nici nu anticipăm faptul că va fi sau nu viitorul candidat la funcţia supremă
din partea Convenţiei, chiar dacă deja s-au făcut propuneri aproape oficiale în acest sens. Important
este că în imaginea electoratului persistă o clară legătură între formaţiunea respectivă şi preşedintele
ţării. Acest fapt se regăseşte şi prin analiza relaţiei dintre intenţiile de vot pe cele două planuri. Redăm
mai jos câteva cifre şi procente din multele care se pot calcula:
- E. Constantinescu recoltează 341 de voturi, din eşantionul de 2074 indivizi cercetat, în vreme
ce pentru CDR nu optează decât 270 de indivizi, adică un efectiv cu circa 21% mai redus.
- Desigur, nu toţi cei 270 adepţi ai Convenţiei îl susţin pe E. Constantinescu, relaţia fiind ceva
mai complexă. Ea poate fi redată astfel:
- dintre votanţii Convenţiei, 70,0% îl votează pe E. Constantinescu;
- dintre votanţii lui Constantinescu, 55,4% votează Convenţia;
- dintre nonvotanţii Convenţiei, 8,4% îl votează pe Constantinescu;
- dintre nonvotanţii lui Constantinescu, 4,7% votează Convenţia;
- există 152 indivizi care declară că-l votează pe Constantinescu dar nu aleg Convenţia
şi doar 81 care votează Convenţia şi nu-l aleg pe Constantinescu. Să notăm cu L/P
(lider / partid) raportul acestor cifre şi vom vedea că, în cazul de faţă:
L/P = 152/81 =1,9
însemnând că liderul are de circa două ori mai mulţi adepţi proprii decât
formaţiunea.
Concluzia este că preşedintele Constantinescu are o putere electorală mai mare decât CDR şi
poate constitui un sprijin pentru formaţiune, în sensul că, teoretic, ar putea aduce acesteia un electorat
suplimentar.
b) PDSR – Ion Iliescu
- În sondaj, pentru Ion Iliescu se pronunţă 455 de subiecţi din eşantion, în vreme ce PDSR
recoltează 471 opţiuni. Situaţia este inversă faţă de cea precedentă, însă diferenţa între cifre este foarte
mică. (Subliniem că în mai multe sondaje pe care am avut ocazia să le vedem în ultimul an se regăseşte
această situaţie.)
- Voturile se distribuie astfel:
- dintre cei ce votează PDSR, 71,3% votează cu I. Iliescu;
- dintre cei ce votează cu Iliescu, 73,8% votează cu PDSR;
- dintre cei ce nu votează PDSR, 7,4% votează Iliescu;
- dintre cei ce nu votează Iliescu, 8,3% votează PDSR;
- raportul L/P=119/135=0,9 deci este uşor subunitar.
Datele arată deci că relaţia lui I. Iliescu cu PDSR, din perspectiva electoratului, apare mai
strânsă decât cea a lui E. Constantinescu cu Convenţia. Dar ceea ce este cel mai important, e faptul că
toate sondajele din urmă arată că I. Iliescu nu mai este, cum se spune, o locomotivă pentru PDSR; din
23
Traian Rotariu
contră, partidul a ajuns dominant faţă de lider. Chiar dacă, aşa cum se vede, Iliescu atrage încă un
procent însemnat de electori din afara PDSR (7,4%), la rândul său partidul are mai mulţi adepţi care
nu-l agreează, în postura de candidat la preşedinţie, pe Ion Iliescu. Asta, simplu spus, înseamnă că
“maşina politică” a partidului este suficient de puternică pentru a veni cu un alt candidat cu şanse la
preşedinţie.
c) ApR – T. Meleşcanu
- Dintre subiecţii eşantionului analizat, 215 optează pentru T. Meleşcanu la întrebarea privind
candidatul la preşedinţie, în vreme ce pentru partidul pe care-l conduce se declară gata să voteze doar
130 de persoane.
- Se constată că:
- dintre cei ce votează ApR, 78,5% votează cu Meleşcanu;
- dintre cei ce votează cu Meleşcanu, doar 47,5% votează şi partidul;
- dintre cei ce nu votează ApR, 5,8% votează cu Meleşcanu;
- dintre cei ce nu votează cu Meleşcanu, doar 1,5 % votează cu ApR;
- raportul L/P este 113/28 = 4.
Aşadar, chiar dacă aici cifrele absolute sunt mai mici, se evidenţiază cu claritate un fapt ce se
regăseşte în toate sondajele la care am avut acces, şi anume că liderul domină cu autoritate partidul,
din punctul de vedere al atracţiei electorale. Se vede că circa patru cincimi din electoratul ApR-ului
este gata să voteze ca preşedinte al ţării liderul respectivului partid, aceasta fiind cea mai mare
proporţie întâlnită la principalele partide în momentul actual.
d) PRM – C.V. Tudor
- În cazul acesta, partidul recoltează 122 de opţiuni, iar liderul său 110. Valorile nu diferă mult
una de alta şi, urmărind situaţia în alte sondaje, vom găsi tot cifre apropiate, uneori chiar inversându-se
raportul.
- La valorile din eşantion, proporţiile se conturează astfel:
- dintre cei ce votează PRM, 66,4% îl votează pe C. V. Tudor;
- dintre cei ce-l votează pe C. V. Tudor, 73,6% votează partidul;
- dintre cei ce nu votează partidul, 1,5% îl votează pe C.V. Tudor;
- dintre cei ce nu-l votează pe C.V. Tudor, 2,1% votează partidul;
- raportul L/P cuprinde cifre mici: 29/ 41 = 0,70.
Datele acestea trebuie privite cu multă prudenţă. Coroborate cu cele din alte sondaje, ele ne
spun doar că electoratul identifică în mare măsură liderul cu partidul şi că acesta din urmă nu are o
putere de atracţie mai mare decât formaţiune în fruntea căreia se află.
e) PD – P. Roman
- Din nou o relaţie bazată pe o slabă susţinere cifrică: 85 votanţi ai partidului şi 69 ai lui P.
Roman.
24
- Eşantionul acesta marchează nişte diferenţe care se găsesc aidoma (fireşte ca ordin de
mărime) şi în alte cercetări:
- dintre adepţii PD, 48,2% îl votează pe Roman preşedinte;
- dintre votanţii lui Roman, 59,4% votează PD;
- dintre cei ce nu votează partidul, 1,4% îl aleg pe Roman;
- dintre cei ce nu-l aleg pe Roman, 2,2% aleg partidul;
- raportul L/P conţine iarăşi cifre foarte mici, dar raportul este destul de clar: 22/44 =
0,5.
Se conturează existenţa unei distanţe mari între lider şi partid, asociată cu o atracţie electorală
mai mare a partidului decât a liderului său, considerat atâta vreme o personalitate carismatică, ce
“trage” după sine partidul. Sondajele din ultimul an, pe care le-am analizat, dezmint acest clişeu şi
confirmă ceea ce spun cifrele din Barometrul de faţă, lucru sesizat, de altfel, şi de alţi analişti politici.
S-ar putea replica celor de mai sus faptul că noncoincidenţa preferinţelor electorale (pentru
partid şi pentru lider ca viitor preşedinte al ţării) să nu însemne nimic altceva decât că liderul nu este
văzut în postura de preşedinte, fără ca prin aceasta popularitatea sa – ca lider de partid – să aibă cu
ceva de suferit. O asemenea idee pare că s-ar potrivi foarte bine chiar situaţiei domnului Roman.
Suntem în măsură să testăm, măcar parţial, validitatea acestei teze introducând în analiză şi
întrebarea privitoare la personalitatea de cea mai mare încredere. Calculând procentul celor care
numesc liderul ca fiind personalitatea de cea mai mare încredere, dintre cei ce votează partidul
respectiv, vom găsi trei situaţii deosebite:
(1) Aceeaşi relaţie puternică ca şi între votul partidului şi votul pentru preşedenţie; este cazul
cuplurilor ApR – T. Meleşcanu, PDSR – Ion Iliescu, PRM – C.V. Tudor.
(2) Aceeaşi relaţie slabă ca şi între votul partidului şi votul pentru preşedinte, în cazul cuplului
PD – P. Roman (doar 55% dintre votanţii PD îl numesc pe P. Roman ca politicianul de cea
mai mare încredere, în vreme ce T. Meleşcanu trece de 80% iar Iliescu şi C. V. Tudor de
70%).
(3) O neconcordanţă între cele două relaţii: cazul CDR – E. Constantinescu: dacă dintre
votanţii CDR, 70% optează pentru E. Constantinescu la prezidenţiale, doar 55% dintre
aceiaşi votanţi îi acordă cea mai mare încredere. Electoratul CDR este constrâns de
loialitatea faţă de formaţiunea politică să voteze pe E. Constantinescu.
25
Traian Rotariu
Profilul electoratului câtorva partide şi personalităţi, al nonvotanţilor şi al

nehotărâţilor
Una dintre cele mai interesante probleme pe care le poate aborda cineva care analizează datele
unui sondaj politic este aceea de a încerca să răspundă la întrebarea: cine sunt susţinătorii (votanţii)
unui partid sau ai unei personalităţi politice? Ideea este că fiecare formaţiune îşi are un electorat
specific, care se caracterizează prin trăsături, să la zicem, obiective, cum ar fi cele de “stare” (sexul,
vârsta, şcolaritatea, ocupaţia, situaţia materială etc.) sau de “comportament” (obişnuinţa de a citi ziare
sau cărţi, de a privi televizorul etc.) şi altele subiective, adică ţinând de universul opinional, în sensul
larg al termenului, cum ar fi atitudinile politice, credinţele religioase, opţiunile valorice ş.a.m.d.
Interesul pentru o asemenea întreprindere este unul, în acelaşi timp, teoretic şi practic, căci,
stabilind profilul electoratului unui partid, pe de o parte, cercetătorul ajunge să înţeleagă mai bine o
seamă de detalii ale vieţii politice şi, pe de alta, partidul însuşi devine conştient de ceea ce reprezintă
sau, mai bine zis, pe cine reprezintă şi îşi poate construi şi adapta acţiunea în conformitate cu acest dat.
Teza conform căreia între partide există diferenţe clare şi constante de electorat, privită la
modul acesta general, se confirmă aproape întotdeauna, în sensul că analizând în comparaţie două sau
mai multe partide sau personalităţi se descoperă deosebiri în structura susţinătorilor acestora, după o
serie de variabile luate în calcul. Mai mult, aceste diferenţieri sunt regăsite cu regularitate de la sondaj
la sondaj, ceea ce întăreşte încrederea în validitatea rezultatelor.
Chestiunea cea mai importantă care se ridică aici este aceea ca “beneficiarilor” unor asemenea
analize (oamenii politici, jurnaliştii) să li se prezinte rezultatele exact la valoarea lor şi să nu se
accentueze deosebirile mai mult decât datele o permit. În adevăr, există tendinţa de a simplifica la
maximul situaţiile, adică de a prezenta lucrurile în mod contrastant, în alb şi negru, când, de fapt,
deosebirile sunt, de cele mai multe ori de nuanţe. Sunt cunoscute deja clişeele conform cărora, de
pildă, electoratul PDSR este unul rural, îmbătrânit, cu nivel şcolar redus, aşezat geografic în Moldova
sau Muntenia etc. Fireşte că aceste atribute se regăsesc în orice studiu concret, dar intensitatea legăturii
dintre vot şi variabilele în cauză este, în cele mai multe cazuri una destul de modestă, în sensul că din
cunoaşterea “coordonatelor” unui individ după aceste variabile nu se pot face predicţii sigure asupra
comportamentului sau electoral.
Pentru a ilustra cele de mai sus, vom prezenta în tabelul ce urmează distribuţia electoratului
celor trei candidaţi (deocamdată cu cele mai mari şanse) la preşedinţie – I. Iliescu, E. Constantinescu şi
T. Meleşcanu – în funcţie de variabila vârstă, structurată în şase categorii.
26
Vârsta Total
18-29 ani 30-39 40-49 50-59 60-69 70+
Constantinescu Frecvenţe 72 56 72 52 43 46 341
efective
% 21,1% 16,4% 21,1% 15,2% 12,6% 13,5% 100,0%
Frecvenţe 69 54 77 55 52 34 341
aşteptate
Reziduuri ,5 ,4 -,8 -,5 -1,6 2,4
ajustate
Iliescu Frecvenţe 71 67 92 82 93 50 455
efective
% 15,6% 14,7% 20,2% 18,0% 20,4% 11,0% 100,0%
Frecvenţe 92 72 103 73 69 46 455
aşteptate
Reziduuri -3,0 -,8 -1,5 1,4 3,8 ,8
ajustate
Meleşcanu Frecvenţe 44 41 53 38 25 14 215
efective
% 20,5% 19,1% 24,7% 17,7% 11,6% 6,5% 100,0%
Frecvenţe 43 34 49 34 33 22 215
aşteptate
Reziduuri ,1 1,4 ,8 ,7 -1,6 -1,9
ajustate
...... ...... ..... . ...... ...... ...... ...... ...... ......
Total general Frecvenţe 264 207 296 211 200 132 1310
efective
% 20,2% 15,8% 22,6% 16,1% 15,3% 10,1% 100,0%
Datele din acest tabel sunt uşor de citit şi de interpretat. La fiecare potenţial candidat, pe prima
linie sunt trecute efectivele de indivizi care au declarat că-l votează, distribuiţi în cele şase categorii de
vârstă, în vreme ce pe a doua se află procentele la totalul din dreapta. Linia a treia conţine efectivele
care ar fi trebuit, teoretic, să apară în prima linie, dacă opţiunile n-ar fi avut nici o legătură cu vârsta,
adică dacă, procentual, distribuţia pe fiecare linie ar fi fost aceeaşi şi ar fi coincis cu cea de pe ultima
linie a tabelului, formată cu totalul general de 1310 indivizi care şi-au exprimat opţiunea şi şi-au
declarat vârsta. (Am marcat prin . . . faptul că tabelul e întrerupt, lipsind ceilalţi candidaţi cu un
număr de alegeri mult mai mic.)
Comparând frecvenţele reale cu cele aşteptate vom vedea în ce căsuţe ale tabelului este un
surplus sau un deficit de indivizi, vizavi de situaţia ideală a unor distribuţii procentuale identice. Linia
reziduurilor ne ajută să evaluăm semnificaţia statistică a acestor diferenţe, spunând simplu că acolo
unde valorile reziduale depăşesc în valoare absolută cifra 2 putem accepta că diferenţele sunt
semnificative, în sensul arătat de semnul reziduurilor.
27
Traian Rotariu
Astfel se vede că:

- în cazul lui E. Constantinescu, singura abatere reală de la structura medie este la grupa de
vârstă de peste 70 de ani unde recoltează un plus de voturi!
- în cazul lui I. Iliescu, abateri semnificative sunt la grupele 18-29 ani, unde e un deficit de
efectiv, şi la 60-69 ani unde este un plus semnificativ;
- în cazul lui T. Meleşcanu, cifrele sunt prea mici pentru a trage concluzii ferme, deşi se vede
că spre capătul superior al scalei vârstelor cifrele reale sunt sensibil mai mici decât cele
teoretice, ultimul reziduu fiind foarte aproape de –2.
Chiar şi în cele trei cazuri de diferenţe semnificative menţionate mai sus, se constată că nu
apare un contrast exagerat de mare între candidaţi, fiind, de pildă, incorect să spunem că “I. Iliescu e
respins de tineri” sau că “E. Constantinescu recoltează prin excelenţă voturile celor de vârsta a patra,
iar I. Iliescu ale celor de vârsta a treia”. Astfel de formulări pot fi utile jurnalistului în captarea atenţiei
publicului, dar ele nu acoperă decât o mică parte de realitate.
După modelul cazului de mai sus, vom introduce şi alte variabile în legătură cu care vom
diagnostica structura electoratului primelor două formaţiuni – PDSR şi CDR – şi al primilor trei
candidaţi care apar în sondaje: I. Iliescu, E. Constantinescu şi T. Meleşcanu, precum şi al celor două
categorii de cetăţeni peste care se trece repede în prezentarea datelor de sondaj: indecişii şi nonvotanţii.
Pentru a nu lungi foarte mult textul, vom menţiona de fiecare dată categoria în care un partid /
candidat este sub sau suprareprezentat, cu precizarea că dacă o variabilă e dihotomică iar într-o clasă a
acesteia formaţiunea / persoana are un surplus de adepţi, se înţelege de la sine că în cealaltă va fi
subreprezentată şi nu vom mai menţiona acest lucru. De asemenea, mai precizăm că nu intrăm aici în
analize ce implică relaţii între variabile.
Începem prin a enumera variabilele reţinute, cu clasele fiecăreia.
Variabile de “stare”:
- vârsta, cu cele 6 clase precizate mai sus;

- sexul, cu categoriile: bărbaţi / femei;
- şcolaritatea, cu patru nivele: cel mult şcoală generală / şcoală profesională / liceu / studii
postliceale şi universitare;
- mediul rezidenţial, urban / rural;
- zona geografică, patru mari areale: Bucureşti / Muntenia (inclusiv Oltenia şi Dobrogea) / Moldova
/ Transilvania (inclusiv Banatul, Crişana şi Maramureşul);
- autoturism, posedă / nu posedă;
- televizor color, posedă / nu posedă;
- cablu (sau antenă parabolică), posedă / nu posedă;
- telefon, posedă / nu posedă;
Variabile de comportament:
- citeşte ziare, frecvent / rar sau deloc

- citeşte cărţi, da / nu
28
- discută politică, da / nu
- frecventează biserica, des / rar sau deloc
Variabile atitudinale:
- partid unic, apreciază preferabilă situaţia în care ar fi un singur partid politic, da / nu;
- un conducător hotărât, preferă în fruntea ţării un om hotărât în loc de mai mulţi cu idei diferite,
da / nu;
- loc de muncă sigur, dar prost plătit e preferabil unuia nesigur, dar bine plătit, da / nu;
- bunăstarea indivizilor depinde de stat, da / nu;
- crede în viaţa de apoi, da / nu.
Cele trei personalităţi sunt votate cu frecvenţe semnificativ superioare şi inferioare mediei
candidaţilor de următoarele categorii:
Frecvenţe mari Frecvenţe mici

E. Constantinescu - persoane peste 70 ani - cu şc. Profesională
- femei - din Muntenia
- din rural - din Moldova
- din Bucureşti
- din Transilvania
- citesc ziare
- citesc cărţi
- cred în viaţa de apoi
I. Iliescu - persoane între 60-69 ani - persoane sub 30 ani
- din rural - cu studii superioare
- cu şcolaritate inferioară - din Bucureşti
- Muntenia - din Transilvania
- Moldova
- fără autoturism
- fără tv. Color
- fără tv. Cablu
- fără telefon
- nu citesc ziare
- nu citesc cărţi
- nu discută politică
- merg la biserică
- bunăstarea depinde de stat
- loc de muncă sigur
- om hotărât la conducere
29
Traian Rotariu

T. Meleşcanu - din urban - cu şcolaritate inferioară
- cu studii superioare
- cu autoturism
- cu tv. color
- cu tv. cablu
- cu telefon
- citesc ziare
- citesc cărţi
- discută politică
- nu merg la biserică
- bunăstarea nu depinde de stat
- nu acceptă un singur om hotărât
- nu cred în viaţa de apoi
Pentru cele două formaţiuni principale, o schemă construită pe aceleaşi principii arată astfel:

C.D.R. - cu studii superioare - cu şcolaritate inferioară
- din Bucureşti
- cu telefon
- cu tv. color
- citesc ziare
- citesc cărţi
P.D.S.R. - persoane între 50-69 ani - cu vârsta sub 30 de ani
- din rural - cu studii superioare
- cu şcolaritate inferioară şi profesională - din Transilvania
- Muntenia
- Moldova
- fără tv. color
- fără tv. cablu
- fără telefon
- nu citesc ziare
- nu citesc cărţi
- merg la biserică
- bunăstarea depinde de stat
- loc de muncă sigur
- om hotărât la conducere
În fine, reţinând categoria celor nehotărâţi şi respectiv a celor care declară că nu vor vota, în cazul
alegerilor parlamentare, printr-o procedură analogă, adică introducând în calcul aceste două categorii
30
plus o a treia în care sunt incluşi cei ce-şi exprimă opţiunea pentru un partid, se ajunge la următoarea
imagine:

Indecişi - cu vârsta sub 30 ani - între 50-59 ani
- de 70 ani şi peste - cu şcoală profesională
- femei - din Bucureşti
- cu şcolaritate redusă
- din Muntenia
- nu citesc ziare
Nonvotanţi - de 70 de ani şi peste - din Muntenia
- femei
- din urban
- din Bucureşti
- fără autoturism
- fără tv. color
- fără tv. cablu
- nu citesc ziare
- nu sunt pentru un singur partid
Comentariile la cele trei situaţii prezentate mai sus pot fi, în acelaşi timp, multe, dată fiind
bogăţia informaţiilor obţinute, dar şi puţine, pentru că lucrurile vorbesc de la sine. Am ales a doua
variantă, limitându-ne la a face câteva sublinieri.
La candidaţii la preşedinţie, opoziţia de profil apare între votanţii lui I. Iliescu şi T. Meleşcanu
şi nu între cei ai fostului şi actualului preşedinte (aşa cum s-a întâmplat la întrebările privind
încrederea). Astfel, I. Iliescu recoltează în proporţie semnificativ superioară opţiunile celor din rural,
cu şcolaritate mai redusă, cu nivel de trai mai scăzut, fără acces la sursele majore de informaţie,
religioşi, cu o orientare spre dirijismul statal şi gata să accepte un conducător autoritar, în timp ce la
votanţii lui T. Meleşcanu se regăsesc suprareprezentate toate categoriile opuse. E. Constantinescu
deţine deja un electorat mai greu de definit, chiar şi prin aceste scheme simplificatoare, dat fiind că la
el întâlnim, în acelaşi timp, un surplus de vârstnici, de rurali şi de credincioşi, dar şi unul de
bucureşteni şi de persoane care utilizează frecvent pentru informare mijloace mass media.
La partide, dacă PDSR-ul preia în bună măsură profilul votanţilor liderului formaţiei,
Convenţia pare a fi mai selectiv votată decât preşedintele Constantinescu, toate categoriile acesteia
regăsindu-şi opusul în profilul electoratului PDSR, dar reciproca nefiind adevărată.
Nehotărâţii nu au un profil foarte clar. Sunt mulţi şi printre cei mai tineri şi printre cei mai în
vârstă, au o şcolaritate mai scăzută şi sunt mai puţin informaţi. Nonvotanţii par a se recruta
proporţional mai mult din păturile urbane (în special din Bucureşti) mai sărace şi mai puţin informate,
dar (interesant!) fără nostalgia partidului unic.
31
Traian Rotariu
Să subliniem încă o dată că scheme ca cea de mai sus, în ciuda expresivităţii lor şi a temeiului
statistic, au totuşi un slab caracter predictiv-explicativ. De pildă, dacă în eşantionul nostru selectăm
persoanele care îndeplinesc simultan următoarele condiţii: locuiesc în urban şi au terminat cel puţin
liceul, au în gospodărie automobil, telefon, televizor color racordat la cablu sau satelit, citesc frecvent
ziare şi cărţi, discută politică, nu agreează ideea unui singur partid sau a unui conducător autoritar,
vom găsi 38 de cazuri. Ei reprezintă, conform celor de mai sus, tipul ideal al individului care nu
votează cu I. Iliescu şi PDSR. Totuşi, dintre aceştia 5 spun că ar vota cu I. Iliescu, pe când 8 votează cu
T. Meleşcanu şi 7 cu E. Constantinescu, 12 fiind indecişi sau nonvotanţi. La partide, 4 dintre ei aleg
PDSR şi 7 Convenţia, în vreme ce jumătate se declară indecişi sau nonvotanţi (lucru mai puţin
previzibil pe baza trăsăturilor acestor categorii!). Se vede deci că, în ciuda evantaiului larg de variabile
"explicative" introduse în joc, predicţia opţiunii electorale e foarte riscantă, consecinţă a slabei
intensităţi a relaţiei statistice între variabile, chiar dacă această relaţie există şi este statistic
semnificativă.
32

Rotariu - Cateva Observatii Ice Asupra Sondajelor de Opinie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rotariu - Cateva Observatii Ice Asupra Sondajelor de Opinie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Traian Rotariu

1. Ce sunt sondajele de opinie şi care este natura informaţiei

1.1. Despre metodele de cunoaştere în ştiinţele sociale …………………. 2

2. Câteva consideraţii elementare asupra prelucrării şi interpretării

2.1. Tabele simple de frecvenţe …………………. 11

3. Încrederea în personalităţile politice şi intenţiile de vot …………………. 19

3.1. Încrederea în personajele scenei politice …………………. 19

4. Profilul electoratului câtorva partide şi personalităţi, al

Ce sunt sondajele de opinie şi care este natura informaţiei furnizată de

1.1. Despre metodele de cunoaştere în ştiinţele sociale

Ştiinţele sociale au încercat, încă de la început, să preia modelul experimental de cunoaştere, ce

1.2. Ancheta şi sondajul ca metode de investigare a socialului

Încercând o definiţie, să spunem că ancheta este o metodă de culegere a informaţiilor de la un

1.2.1. Tehnici de anchetă

(i) ancheta orală “faţă în faţă”, realizată la domiciliul subiectului

1.2.2. Chestionarul – instrumentul anchetei

Ca instrument al anchetei, chestionarul este un ansamblu de întrebări, fiecare dintre acestea

1.2.2.1. Întrebări închise şi întrebări deschise

1.2.2.2. Întrebări factuale şi întrebări de opinie

1.2.3. Trăsături specifice ale metodei anchetei

1.3. Calitatea informaţiilor oferite de anchete şi sondaje

1.3.1. Despre noţiunea de eroare

Nu vom discuta aici posibilitatea falsificării conştiente a datelor sondajelor în scopul

1.3.2. Sursele de eroare în anchete şi sondaje

1.3.2.1. Erorile de eşantionare

Se înţelege că o anumită marjă de eroare va caracteriza fiecare rezultat obţinut pe eşantion,

1.3.2.2. Erori generate de construcţia chestionarului

O lungă literatură de specialitate, ce poate fi uşor consultată de doritori, bazată adesea pe

1.3.2.3. Erori generate de operatori

Încheiem această secţiune destinată erorilor cu două precizări:

Câteva consideraţii elementare asupra prelucrării şi interpretării datelor

2.1. Tabele simple de frecvenţe

Frecvenţe Procente Procente valide

Frecvenţe Procente Procente valide

1. Ion Iliescu . . . . . . . . . . . . 445

În publicaţiile barometrelor, am prezentat de obicei suma frecvenţelor la cele două variante

Variante de răspuns apreciative. Variante

2.2. Tabele bidimensionale

Pornind de la două caracteristici, se construiesc tabelele bidimensionale, numite şi tabelele cu

Votează cu: Total

PDSR CDR PD PRM UDMR ApR alt partid

Candidatul I. Iliescu Total

Încredere f. puţină puţină multă f. multă

f. puţină puţină multă f. multă

Total Frecvenţe 964 516 200 36 1716

Pentru tabelele bidimensionale se pot calcula o serie de coeficienţi de asociere sau de

2.3. Problema semnificaţiei statistice a diferenţelor

Sondajul Votează cu Total

Alt sens al termenului de semnificaţie

Încrederea în personalităţile politice şi intenţiile de vot

3.1. Încrederea în personajele scenei politice

% celor ce-i aleg ca preşedinte, printre cei care-i creditează cu:

C.V. Tudor 1,0%

3.2. Lideri şi partide

De mult interes – şi pe bună dreptate – se bucură discuţia în legătură cu raportul dintre

a) CDR – Emil Constantinescu

b) PDSR – Ion Iliescu

d) PRM – C.V. Tudor

Profilul electoratului câtorva partide şi personalităţi, al nonvotanţilor şi al

Astfel se vede că:

- vârsta, cu cele 6 clase precizate mai sus;

- citeşte ziare, frecvent / rar sau deloc

Frecvenţe mari Frecvenţe mici