UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III

POLITICA FINANCIARĂ. APARATUL FINANCIAR

Cuprins
3.1. Introducere .......................................................................................................... 42
3.2. Obiective ............................................................................................................. 43
3.3. Subiecte de studiu ................................................................................................43
3.3.1. Conţinutul şi sfera de cuprindere a politicii financiare......................................43
3.3.2. Domenii şi coordonate ale politicii financiare...................................................45
3.3.2.1. Politica promovată de stat în domeniul cheltuielilor publice……………….45
3.3.2.2. Politica financiară în domeniul veniturilor publice........................................47
3.3.2.3. Politica financiară în domeniul echilibrului bugetar………………………..48
3.3.2.4. Politica financiară în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale……………49
3.3. 2.5. Politica financiară în domeniul asigurărilor de bunuri,
persoane şi răspundere civilă……………………………………………..50
3.3.2.6. Politica financiară în domeniul monetar, valutar şi al creditului…...............50
3.3.3. Cadrul normativ privind activitatea financiară.................................................50
3.3.4. Conţinutul şi necesitatea aparatului financiar………………………...............52
3.3.5. Instituţii şi organisme specializate ale aparatului financiar..............................53
3.4. Rezumat ..............................................................................................................58
3.5. Test de autoevaluare ...........................................................................................59
3.6. Concluzii .............................................................................................................60
3.7 Sarcină de învățare………………………...…………………………………….60
3.8. Bibliografie obligatorie .......................................................................................61

3.1. Introducere

Asigurarea funcţionalității mecanismului financiar se realizează prin

intermediul politicii financiare, iar punerea în aplicare a deciziilor de politică
financiară se realizează printr-un ansamblu de instituții cu sarcini în domeniul
financiar. Această unitate de studiu vine să clarifice aspecte legate de ce este politica
financiară, care sunt domeniile acesteia, care sunt principalele legi ce reglementează
activitatea financiară, ce este aparatul financiar, care sunt componentele acestuia în
România.

Cunoştinţe preliminare: legi, instituții, politică

Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la bibliografia

obligatorie; acces internet

42
 Durata de învăţare: 180 de minute

3.2. Obiective

. Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice privind

politica financiară și aparatul financiar

Obiectivele operaționale
După parcurgerea conținutului, toți studenții vor putea:
- Să definească politica financiară, cadrul normative al activității
financiare, aparatul financiar;
- Să enumere domeniile politicii financiare;
- Să enumere aspectele la care trebuie să răspundă politica financiară în
domeniul veniturilor publice, al cheltuielilor publice și al echilibrului;
- Să argumenteze opțiunile politicii în domeniul veniturilor publice, al
cheltuielilor publice, al echilibrului financiar public, al asigurărilor, în domeniul
monetary, valutar și de credit;
- Să enumere principalele leg ice coordonează activitatea financiară;
- Să enumere principalele aspect reglementate de cadrul normative privind
activitatea financiară;
- Să diferențieze între aparatul financiar în sens larg și în sens restrâns;
- Să exemplifice diverse instituții care fac parte din aparatul financiar în sens
larg și în sens restrâns.

3.3.1. Conţinutul şi sfera de cuprindere a politicii financiare

Politica (denumită în continuare politică publică) exprimă manifestările şi

orientările definite de autorităţile statului, ca puteri publice, centrale sau locale, pentru
domenii sau activităţi esenţiale ce se desfăşoară fie la nivelul naţional, fie la niveluri
administrativ-teritoriale. Punerea în aplicare a politicii se realizează în special de
partidele de guvernământ, iar modul de punere în aplicare este evidenţiat de
programul de guvernământ. Programul de guvernare este un document de importanţă
naţională, ce prezintă viziunea partidelor de guvernământ asupra viitorului ţării, iar
din acest document decurg politicile, obiectivele, strategiile şi tacticile care ghidează
drumul spre analize, decizii, acţiuni şi monitorizări ale sectoarelor vieţii economico-
sociale1. Realizarea politicilor şi atingerea obiectivelor necesită importante resurse
financiare din partea statului, iar uneori utilizarea pârghiilor economico-financiare, a
unor instrumente administrative, a unor instituţii, organisme.
Politica generală a statului reprezintă un sistem de politici specifice, destinate
domeniilor vieţii economico-sociale, prin care se urmăresc obiective specific, politici

1
L.G.Popescu, op.cit., pag. 87
43
care, prin intercondiţionările existent şi a efectelor generate, conduc la realizarea
scopului urmărit de politica general a statului2.
Politica economică este o componentă esenţială a politicii generale a statului
întrucât prin realizarea sa se asigură susţinerea celorlalte politici publice.
Politica financiară este o formă a politicii economice a statului. Politica
financiară presupune o anumită concepţie asupra conducerii domeniului financiar,
având în vedere strategii diferenţiate pe domenii de aplicare. Conţinutul economic al
politicii financiare a statului este dat de metodele şi mijloacele concrete utilizate
pentru procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi de instrumentele,
instituţiile şi reglementările financiare, utilizate de către stat pentru influenţarea
proceselor economice si/sau a raporturilor sociale într-o etapă determinată de timp.
Politica financiară face parte din politica generală a statului, iar rolul său este
de a traduce în practică obiectivele de politică internă şi externă prevăzute prin
programul de guvernare. Pe de altă parte, politica financiară are şi o independenţă
relativă faţă de politica generală a statului din alte domenii ale vieţii economico-
sociale. Această independenţă relativă se concretizează în formularea unor obiective
proprii, precum şi în utilizarea unor metode, procedee, instrumente, instituţii şi
reglementări specifice pentru realizarea obiectivelor prestabilite. Soluţiile propuse
spre realizare trebuie să fie dinamice şi mereu perfectibile, iar instrumentele folosite -
flexibile.
În plus, politica financiară trebuie astfel concepută încât să asigure
funcţionalitatea mecanismului financiar, să creeze cadrul adecvat pentru ca acesta să
îşi manifeste capacitatea de autoreglare şi să exercite o influenţă favorabilă asupra
funcţionării mecanismului economic de ansamblu3.
Politica financiară acţionează în sfera repartiţiei PIB, asupra relaţiilor care iau
naştere în procesul de formare şi dirijare a fondurilor publice de resurse financiare în
vederea satisfacerii nevoilor de fonduri financiare pentru înfăptuirea obiectivelor
stabilite. Modul de înfăptuire a repartiţiei, concretizarea sa în fonduri de dimensiuni şi
destinaţii diferite, obiectivele urmărite în mod obiectiv şi sistematic de politica
financiară evidenţiază influenţa pe care politica financiară o are nu numai asupra
procesului de repartiţie, ci şi asupra celorlalte faze ale reproducţiei sociale: producţia,
schimbul şi consumul.
Politica financiară include în sfera sa operaţii multiple şi complexe privind4:
- precizarea ohiectivelor proprii în fiecare etapă în raport cu şi pe baza
obiectivului strategic fundamental;
- formularea unor soluţii strategice posibile, specifice fiecăruia din
domeniile sale, precizarea opţiunii spre una sau alta dintre ele., formularea
principiilor, metodelor, instrumentelor şi adoptarea cadrului normativ de folosire,
inclusiv a atribuţiilor şi competenţelor instituţiilor şi organelor specializate;
- cuantificarea eforturilor şi efectelor, fundamentarea indicatorilor financiari

22
M.I.Mutaşcu, op.cit., pag. 167
3
C. Tulai, op.cit., pag. 85
4
M.A. Georgescu, op.cit., pag. 55
44
şi înscrierea lor în programele şi bugetele de finanţare pe termen lung şi pe termen
scurt şi crearea condiţiilor pentru ca raţiunile de ordin financiar să contribuie la
optimizarea sarcinilor şi obiectivelor programelor economice;
- elaborarea deciziilor tactice şi operaţionale prin care obiectivele strategice se
transformă în acţiuni concrete prin desfăşurarea corespunzătoare a activităţii
financiare practice şi respectarea întocmai a disciplinei financiare.
Politica financiară a statului diferă şi în funcţie de interesele grupurilor sociale
reprezentate de partidele la guvernare, de puterea grupurilor de interese din cadrul
ţării sau cu influenţă asupra autorităţilor ţării, de condiţiile interne şi internaţionale. În
plus, politica financiară diferă şi de la o ţară la alta în funcţie de potenţialul economic,
de gradul de dezvoltare economică, de resursele naturale de care dispune, de metoda
de conducere a economiei, etc5.

3.3.2. Domenii şi coordonate ale politicii financiare

Politica financiară a statului se manifestă în următoarele domenii ale

finanţelor:
- cheltuielile publice şi în special cele bugetare;
- în domeniul resurselor financiare publice, indiferent dacă este vorba de
venituri ordinare sau extraordinare;
- în domeniul asigurării echilibrului financiar la nivel macroeconomic;
- în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale a cetăţenilor;
- în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere
civilă;
- în domeniul monetar, valutar şi al creditului.
Aceste domenii sunt strâns legate între ele şi se întrepătrund completându-se
reciproc. În politica financiară promovată de către stat nu se poate face abstracţie de
existenţa finanţelor private, de complementaritatea dintre sectorul public şi cel privat.

3.3.2.1. Politica promovată de stat în domeniul cheltuielilor publice

Aspectele la care trebuie să răspundă politica promovată de stat în domeniul

cheltuielilor publice sunt următoarele:
- fundamentarea mărimii, destinaţiei şi structurii cheltuielilor publice;
- definirea obiectivelor ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii
de cheltuieli şi estimarea eficienţei acestora;
- precizarea şi fundamentarea căilor, metodelor şi instrumentelor ce trebuie
folosite pentru ca obiectivele prestabilite să se realizeze cu un minim de efort
financiar.
Dimensionarea cheltuielilor publice, şi a celor bugetare în special, presupune
stabilirea mărimii lor absolute evaluate în monedă naţională, precum şi a mărimilor

5
I. Văcărel, op.cit., pag. 111
45
relative a acestora în raport cu o serie de indicatori, cum ar fi6: PIB, nivelul
cheltuielilor din anul precedent, numărul de locuitori, diferiţi indicatori specifici
anumitor categorii de cheltuieli (elevi sau studenţi şcolarizaţi, numărul de paturi de
spital, numărul de bolnavi în ambulatoriu, etc.).
O preocupare importantă a organelor de decizie din domeniul politicii
financiare o constituie încadrarea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot fi
mobilizate pe plan naţional, în condiţiile unei fiscalităţi normale, acceptabile pentru
majoritatea subiecţilor productivi din economie la un moment dat.
În privinţa destinaţiilor cheltuielilor publice, stabilirea acestora trebuie să
pornească de la nevoile sociale indispensabile şi cu caracter imediat. În acest scop,
nevoile vor fi ierarhizate şi acoperite mai întâi la nivelul lor minim, iar în situaţia
existenţei unor resurse ordinare suplimentare, se va proceda la suplimentarea
fondurilor destinate diferitelor domenii, în funcţie de priorităţi. Ca urmare, o decizie
de prim ordin este stabilirea corectă a opţiunilor şi priorităţilor, aceasta depinzând
esenţial de situaţia economică, financiară şi socială pe termen mediu şi lung a statului.
Cu prilejul stabilirii destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să se asigure7:
- realizarea obiectivelor de politică economică;
- realizarea obiectivelor de politică socială;
- asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor responsabile cu ordinea
publică, apărarea ţării, siguranţa naţională;
- asigurarea unui raport judicios între cheltuielile pentru consum şi
formarea brută de capital, între investiţiile cu caracter productiv şi cele cu destinaţie
neproductivă, între consumul individual şi cel social.
Întrucât resursele financiare au un caracter limitat, iar destinaţia lor este
concurenţială, trebuie ca utilizarea acestor sume să se facă în condiţii de maximă
eficienţă. Ca atare, trebuie să se analizeze multitudinea soluţiilor posibile, iar dintre
acestea să se aleagă varianta optimă, adică cea care conduce la obţinerea rezultatelor
prestabilite cu un consum minim de resurse sau cea care conduce la obţinerea unui
rezultat maxim cu un consum dat de resurse.
În vederea realizării eficienţei utilizării fondurilor publice se pot utiliza
diferite metode de finanţare şi gestionare care să conducă la stimularea beneficiarilor
de fonduri.
Metodele de finanţare ce se întâlnesc în practică sunt:
- finanţarea integrală cu titlu definitiv din fonduri bugetare sau extrabugetare
după principiul bugetului brut, adică toate cheltuielile se fac exclusiv din credite
bugetare, iar eventualele venituri se varsă integral la buget;
- finanţarea pe baze mixte, adică completarea resurselor bugetare cu resursele
proprii;

6
A se vedea şi Belean P, Anghelache G., Finanţele publice ale României, Editura Economică,
Bucureşti, 2005, pag. 61
7
M.A.Georgescu, op.cit., pag. 60
46
 - autofinanţarea din resursele proprii cu completarea acestora pe baza
creditului bancar.

3.3.2.2. Politica financiară în domeniul veniturilor publice

În domeniul resurselor financiare publice, politica financiară promovată de

stat trebuie să stabilească:
- volumul resurselor financiare publice;
- provenienţa resurselor financiare publice;
- numărul şi tipul canalelor de prelevare a contribuţiei la fondurile publice;
- instrumentele (pârghiile financiare) de influenţare a proceselor economice;
- veniturile care provin de la sectorul public.
Volumul de resurse financiare publice se stabileşte în baza a două opţiuni:
- în funcţie de cheltuielile publice aferente fiecărei perioade;
- în funcţie de capacitatea contributivă a plătitorilor şi atragerea de venituri
complementare pentru a putea face faţă cheltuielilor totale.
În realitate, în practică opţiunea a doua este cea utilizată.
Astfel, volumul de resurse financiare publice depinde în special de:
- nivelul de dezvoltare economică a ţării, care influenţează puternic mărimea
produsului intern brut, ca sursă de bază a formării fondurilor publice;
- doctrina preferată de guvernanţi, care influenţează soluţiile adoptate de
autorităţile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale şi de finanţare
a cheltuielilor pe care le antrenează.
În ceea ce priveşte provenienţa resurselor financiare publice, opţiunile
organelor de decizie au în vedere determinarea raportului optim între folosirea
resurselor interne (procurate pe plan naţional) şi apelul la resurse externe (din afara
ţării). În practică, toate ţările se bazează în special pe resursele interne şi numai în
subsidiar pe resurse străine, întrucât a se baza exclusiv pe resurse externe nu
constituie o opţiune. Resursele financiare publice interne provin, în proporţii diferite,
de la sectoarele public, privat sau de la populaţie. Decizia de procurare de venituri din
străinătate trebuie să se motiveze în mod riguros, pentru a se evita îndatorarea
excesivă a ţării, în special pentru scopuri neproductive.
O altă opţiune în ceea ce priveşte provenienţa veniturilor se referă la raportul
dintre veniturile provenite din sectorul public şi veniturile provenite din sectorul
privat, însă contribuabilii trebuie trataţi în mod egal, în conformitate cu principiile
unei fiscalităţi echitabile şi raţionale, precum şi prin prisma universalităţii impunerii8.
O altă opţiune în domeniul provenienţei veniturilor are în vedere determinarea
raportului dorit între veniturile fiscale şi veniturile nefiscale. În ceea ce priveşte
veniturile fiscale, trebuie să se decidă asupra unor probleme cum sunt: sursele de
impozitare şi ponderea acestora la formarea veniturilor statului, tendinţa impozitelor,

8
P. Belean, G. Anghelache, op.cit., pag. 116
47
mărimea presiunii fiscale şi a suportabilităţii acesteia, impactul stabilirii impozitelor
asupra claselor şi categoriilor sociale, facilităţile acordate.
O altă problemă de politică financiară are în vedere numărul şi tipul canalelor
(modalităţilor) de prelevare a contribuţiei la fondurile publice.
Din punct de vedere teoretic a fost argumentat de către unii autori instituirea
unui unic canal de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia statului, însă în
practică se utilizează mai multe canale.
În ceea ce priveşte tipul de canale (instrumentele) de prelevare utilizate,
contribuţia poate îmbrăca forma:
- impozitelor şi taxelor stabilite în mod individual pe persoane fizice şi
juridice, în funcţie de venit (profit), avere (activ net) sau de alte criterii, şi percepute la
termene stabilite dinainte;
- impozitelor şi taxelor percepute la vânzarea de bunuri, la prestările de
servicii, la importul sau exportul de produse etc., fără ca acestea să fie nominalizate pe
suportator.
Cele două tipuri de impozite sunt dimensionate şi percepute în mod diferit şi
produc efecte diferite atât asupra plătitorilor individuali, cât şi asupra economiei în
ansamblu.
Impozitele şi taxele constituie nu numai canale de prelevare a unor resurse
financiare la fondurile publice, ci şi instrumente (pârghii financiare) de influenţare a
proceselor economice. Astfel, ele trebuie concepute încât să incite agenţii economici
la efectuarea de investiţii productive în anumite ramuri (subramuri) economice, la
crearea de noi locuri de muncă, la ridicarea nivelului calitativ şi al competitivităţii
produselor, să stimuleze producătorii agricoli să crească producţia agricolă pentru
acoperirea nevoilor pieţei interne şi pentru export, să frâneze acţiunile nedorite de
către stat şi care ar afecta interesul naţional, la stimularea muncii de către persoanele
fizice.
Politica financiară în domeniul veniturilor presupune stabilirea orientării în
ceea ce priveşte tratarea identică sau diferenţiată a anumitor categorii de contribuabili.
Astfel, statul poate promova o politică financiară care să trateze identic pe toţi agenţii
economici, indiferent de forma de proprietate, sau pot promova o politică financiară
preferenţială, care să favorizeze o anumită formă de proprietate.
Diferenţierea contribuţiei persoanelor fizice se face, de obicei, în funcţie de
diferite criterii, cum ar fi: puterea contributivă a plătitorului, situaţia personală a
plătitorului, capacitatea de muncă a plătitorului, grupa socio-profesională căreia îi
aparţine. O diferenţiere insuficientă a contribuţiei populaţiei la formarea fondurilor de
natură financiară în funcţie de capacitatea de plată sau ignorarea acesteia poate
conduce la privilegierea unor categorii sociale şi la defavorizarea altora, fapt ce poate
conduce la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale unor categorii sociale, la tensiuni şi
convulsii sociale9.

9
Gh. Bistriceanu, Finanţele publice ale României, vol. I, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2006, pag. 61
48
 3.3.2.3. Politica financiară în domeniul echilibrului bugetar

În cadrul politicilor publice referitoare la echilibrarea bugetului, decidenţii au

următoarele alternative10:
- asigurarea unui buget echilibrat;
- realizarea unui buget excedentar;
- acceptarea deficitului bugetar şi soluţionarea acoperirii acestuia.
Asigurarea unui buget echilibrat presupune ca, în baza veniturilor ordinare ale
bugetului, să poată fi acoperite cheltuielile acestuia. Realizarea unui astfel de
deziderat se poate face fie prin majorarea veniturilor ordinare (ceea ce este o acţiune
dificilă, presupunând acţiuni de reducere a evaziunii fiscale, majorarea bazei de
impozitare sau a cotelor de impozitare în situaţia unor impozite, acţiuni care însă pot
produce efecte adverse), fie prin diminuarea cheltuielilor bugetare, fie prin acţiunea
concomitentă asupra veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Realizarea unui buget excedentar este o excepţie în practică, o astfel de
soluţie fiind nedorită.
Acceptarea unui buget deficitar presupune acceptarea motivelor care conduc
la apariţia acestuia, mărimea deficitului ce trebuie finanţat, luarea măsurilor de
acoperire a deficitului bugetar.
Acoperirea deficitului bugetar se poate face prin două modalităţi:
- contractarea unor împrumuturi interne sau/şi externe, ca soluţie pentru
acoperirea deficitului;
- emiterea de monedă.
În cazul împrumuturilor publice interne, este necesar să subliniem că, având
ca sursă de creditare aceleaşi disponibilităţi ca şi împrumutul privat, autorităţile
publice centrale sau locale intră în concurenţă pentru disponibilităţile băneşti temporar
libere în economie.
Acoperirea prin emisiune monetară a deficitelor bugetare, deşi este o variantă
simplă de finanţare extraordinară a statului, măreşte masa monetară în circulaţie şi, în
măsura în care creaţia monetară a statului nu are acoperire în economia reală,
provoacă inflaţie şi cauzează serioase dezechilibre şi distorsiuni în economie.

3.3.2.4. Politica financiară în domeniul asigurărilor

şi protecţiei sociale
În ceea ce priveşte politica în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale,
aceasta are în vedere în principal două aspecte:
- participanţii la alimentarea fondurilor, categoriile de venituri supuse
preluării şi mărimea aportului acestora;
- categoriile de drepturi de asigurare şi protecţie socială care se pot acorda
prin intermediul fondurilor publice, condiţiile de acordare şi factorii de care depinde
mărimea acestor drepturi.

10
I. Tulai, op.cit., pag. 90
49
 În ceea ce priveşte primul aspect, trebuie să se aibă în vedere care categorii de
persoane vor contribui la aceste fonduri, care sunt veniturile asupra cărora se vor
aşeza contribuţiile, precum şi modalitatea de determinare a acestora în cazul fiecărei
persoane fizice sau juridice contributoare.
Un alt aspect important în domeniul politicii din domeniul asigurărilor şi
protecţiei sociale este reprezentat de stabilirea categoriilor de drepturi ce pot fi
acordate, în practică întâlnindu-se ţări cu o gamă largă de beneficii de asigurări şi
protecţie socială (spre exemplu, ţările Europei de Nord), dar şi ţări cu o sferă restrânsă
de acordare a acestor drepturi (spre exemplu, Statele Unite ale Americii). Alături de
stabilirea categoriilor de drepturi, este necesar să se stabilească şi condiţiile ce trebuie
îndeplinite de potenţialii beneficiari pentru a beneficia de aceste drepturi.

3.3. 2.5. Politica financiară în domeniul asigurărilor de bunuri, persoane

şi răspundere civilă
În domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, politica
financiară se concretizează în decizii asupra următoarelor aspecte:
- realizarea acestor categorii de asigurări pe baza monopolului statului sau pe
baze mixte sau private;
- impunerea obligativităţii anumitor categorii de asigurări, precum şi decizia
privind tarifarea unitară sau diferenţiată în cazul acestora;
- modul de selecţie şi combinare a riscurilor;
- condiţiile de acordare a despăgubirilor şi a sumelor asigurate şi factorii ce
determină mărimea acestora.

3.3.2.6. Politica financiară în domeniul monetar, valutar şi al creditului

În acest domeniu, politica financiară are în vedere următoarele aspecte11:

- delimitarea atribuţiilor Băncii Centrale, ca bancă de emisiune, de cele ale
băncilor comerciale;
- rolul şi limitele acţiunilor de supraveghere exercitate de Banca Centrală;
- modalităţile de atragere a resurselor de creditare, locul şi rolul capitalului
propriu şi a rezervelor obligatorii;
- condiţiile de acordare a creditelor, politica ratei de refinanţare;
- condiţiile atragerii împrumuturilor externe pe baze bi- sau multilaterale şi
ale garantării acestora de către stat;
- politica ratei de politică monetară;
- modalitatea de stabilire a cursului valutar oficial.

3.3.3. Cadrul normativ privind activitatea financiară

11
I. Tulai, op.cit., pag. 91
50
 Realizarea obiectivelor politicii financiare presupune existenţa unui cadru
organizatoric şi de conducere a activităţii financiare corespunzător. Activitatea
financiară se desfăşoară în baza unor norme legale, ceea ce conferă întregului
mecanism un caracter normativ pronunţat.
Cadrul general al activităţii financiare este stabilit prin Constituţie, iar cadrul
specific de derulare a activităţii financiare este reglementat prin legi organice şi legi
ordinare.
De regulă, initiaţiva legislativă, concretizată într-un proiect de lege organică
sau ordinară, aparţine Guvernului, însă ea poate să aparţină şi unor grupuri
parlamentare, unei anumite camere a Parlamentului sau chiar cetăţenilor. În unele
situaţii, pentru o reglementare mai rapidă, Guvernul foloseşte mecanismul
ordonanţelor sau ordonanţelor de urgenţă, care însă vor trebui ulterior aprobate sau
respinse de c ătre Parlament prin intermediul legilor.
Activitatea financiar-monetară, de credit şi de plăţi din ţara noastră este
reglementată de o multitudine de legi, între care amintim:
- legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările
în vigoare;
- legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi
completările în vigoare;
- legile bugetare anuale;
- legea nr. 312/2004 privind statutul BNR;
- legea nr. 227/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului;
- legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare;
- legea nr. 109/2008 pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
64/2007 privind datoria publică, cu modificările şi completările în vigoare;
- legea nr. 227/2015 privind codul fiscal, cu modificările şi completările în
vigoare;
- legea nr. 94/1992 privind Curtea de Conturi, cu modificările şi completările
în vigoare, republicată;
- legea nr. 82/1991 a contabilităţii, cu modificările şi completările în vigoare;
- legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi
completările în vigoare;
- legea nr. 76/2002 privind ajutorul de şomaj, cu modificările şi completările
în vigoare;
- legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar public de pensii publice, cu
modificările şi completările în vigoare;
- legea nr. 107/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare la
operatorii economici, cu modificările şi completările în vigoare;
- ordonanţa nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor
operatori economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari
unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară, cu
modificările şi completările în vigoare;

51
 - legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu
modificările şi completările în vigoare;
- legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea
asigurărilor, cu modificările şi completările în vigoare;
Între aspectele reglementate de aceste acte normative se includ cele
referitoare la:
- sistemul de impozite şi taxe din România;
- provenienţa veniturilor şi destinaţia cheltuielilor administraţiei centrale de
stat şi administraţiei locale;
- modul de derulare a procesului bugetar din ţara noastră;
- stabilirea felului, conţinutului şi structurii planurilor financiare proprii ale
unităţilor economice şi instituţiilor de stat;
- nominalizarea organelor cu atribuţii în domeniul finanţelor publice;
- stabilirea competenţei, drepturilor şi răspunderilor acestor organe;
- reglementarea regimului creditelor, a procesului emisiunii, punerii în
circulaţie şi retragerii din circulaţie a banilor;
- stabilirea cadrului organizatoric şi funcţional privind activităţile de asigurări
şi protecţie socială a cetăţenilor;
- regimul asigurărilor şi reasigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere
civilă;
- condiţiile în care statul poate contracta împrumuturi de pe piaţa internă şi
externă şi modalitatea contractării, utilizării şi rambursării unor asemenea
împrumuturi;
- regimul efectelor publice ale statului;
- modul de organizare şi derulare a controlului asupra componentelor avuţiei
naţionale;
- sancţiunile care se aplică persoanelor fizice şi juridice pentru neîndeplinirea
obligaţiilor financiare faţă de stat;
- alte probleme cu implicaţii de ordin financiar.
Pentru punerea în aplicare a legilor, se elaborează o serie de alte categorii de
acte normative: hotărâri de guvern, ordine ale ministrului finanţelor publice,
guvernatorului BNR, preşedintelui ASF, norme metodologice şi regulamente
elaborate de ministere, instituţii, organe locale.
Pe baza legilor şi a celorlalte reglementări cu caracter normativ, organele
puterii executive, instituţiile şi organele specializate elaborează deciziile financiare şi
se îngrijesc de înfăptuirea lor12.

3.3.4. Conţinutul şi necesitatea aparatului financiar

Aparatul financiar este definit ca un ansamblu de instituţii, organe şi

organisme antrenate în înfăptuirea în practică a politicii financiare a statului, a politicii

12
M.A.Georgescu, op.cit., pag. 63
52
financiare a agenţilor economici, precum şi a diferitelor entităţi organizatorice cu
caracter neguvernamental.
Organismele cu atribuţii în soluţionarea problemelor cu caracter financiar pot
fi strict specializate, având exclusiv atribuţii referitoare la soluţionarea problemelor
financiare sau pot fi nespecializate, acestea, în virtutea sarcinilor pe care le au,
trebuind să soluţioneze atât probleme cu caracter nefinanciar, cât şi probleme cu
caracter financiar.
În general, organismele nespecializate au atribuţii în aprobarea politicii
financiare, în timp ce atribuţiile organismelor specializate au în vedere elaborarea
propunerilor de politici financiare, precum şi punerea în aplicare a acestor politici.
În cazul fondurilor publice de resurse băneşti identificăm în calitate de
organisme specializate următoarele instituţii: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor
Publice, comisiile de buget-finanţe ale camerelor parlamentare, în timp ce organisme
nespecializate sunt: Parlamentul, consiliile judeţene şi locale.
La nivelul finanţelor private, ca organisme specializate întâlnim
compartimentele financiare ale entităţilor organizatorice investite cu sarcina
fundamentării, executării şi controlului înfăptuirii indicatorilor financiari stabiliţi prin
bugetele de venituri şi cheltuieli, iar în calitate de organisme nespecializate întâlnim:
Adunarea Generală a Acţionarilor(AGA) sau consiliul de administraţie, care iau şi
decizii cu caracter financiar.
Având la bază distincţia dintre organismele strict specializate şi cele
nespecializate, conceptul de aparat financiar se poate aborda atât în sens larg, cât şi în
sens restrâns.
În sens larg, prin aparat financiar vom înţelege totalitatea instituţiilor şi
organismelor care rezolvă în mod direct, precum şi în mod indirect, sarcini cu caracter
financiar.
În sens restrâns, prin aparat financiar vom înţelege numai acele instituţii şi
organisme investite în mod exclusiv cu sarcini referitoare la rezolvarea unor probleme
cu caracter financiar.

3.3.5. Instituţii şi organisme specializate ale aparatului financiar

Ministerul Finanţelor Publice(MFP) reprezintă organul de specialitate al

executivului care asigură aplicarea în practică a strategiei şi programului guvernului în
domeniul finanţelor publice.
Ministerul Finanţelor Publice asigură administrarea generală a fondurilor
publice de resurse băneşti astfel încât să contribuie la dezvoltarea activităţilor
economice pe criterii de eficienţă şi la asigurarea echilibrului economic şi financiar
prin utilizarea pârghiilor financiare.
În vederea înfăptuirii în practică a atribuţiilor sale, MFP dispune de o
structură organizatorică adecvată. Astfel, el este organizat la nivel central sub formă
de organism guvernamental, având la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale
subunităţi în directă subordine.

53
 La nivel central, MFP este organizat pe direcţii generale, formate la rândul lor
din mai multe direcţii de specialitate care sunt alcătuite din servicii, birouri,
compartimente funcţionale.
În subordinea Ministerului Finanţelor Publice se organizează şi funcţionează
ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu
personalitate juridică, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. ANAF asigură
administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri bugetare date prin
lege în competenţa sa, aplicarea politicii şi reglementărilor în domeniul vamal şi
exercitarea atribuţiilor de autoritate vamală, precum şi controlul operativ şi inopinat
privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte care au ca efect
evaziunea fiscală şi frauda fiscală şi vamală, precum a altor fapte date prin lege în
competenţa sa.
În subordinea ANAF se înfiinţează direcţiile generale regionale ale finanţelor
publice, instituţii publice cu personalitate juridică.
În cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice funcţionează, ca
structuri fără personalitate juridică: direcţii regionale vamale; administraţii judeţene
ale finanţelor publice; servicii fiscale municipale şi orăşeneşti, precum şi birouri
fiscale comunale; birouri vamale de interior şi de frontieră.
În cadrul direcţiilor regionale vamale funcţionează birouri vamale de interior
şi de frontieră, fără personalitate juridică.
În cadrul administraţiilor judeţene ale finanţelor publice, la nivelul
municipiilor (altele decât cele reşedinţă de judeţ) şi oraşelor pot funcţiona, ca structuri
subordonate, fără personalitate juridică, servicii fiscale municipale şi orăşeneşti,
precum şi birouri fiscale comunale la nivelul comunelor.
În cadrul ANAF se organizează şi funcţionează Direcţia generală antifraudă
fiscală, structură fără personalitate juridică, cu atribuţii de prevenire, descoperire şi
combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală. În
cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează direcţii regionale antifraudă
fiscal.
Această reorganizare a ANAF s-a realizat în anul 2013.
În cadrul fiecărei camere a Parlamentului funcţionează comisii permanente
specializate în activitatea de buget-finanţe, monetară, bancară, valutară şi piața de
capital13.
Principalele atribuţii ale comisiei de specialitate buget, finanţe şi bănci sunt:
- examinarea proiectului de buget şi a legii bugetare anuale şi întocmirea
raportului de avizare sau respingere a acestor documente;
- examinarea contului anual general de încheiere a exerciţiului bugetar;
- examinarea legilor privitoare la obligaţiile băneşti cu caracter fiscal şi
nefiscal ale persoanelor fizice şi juridice faţă de stat;

13
La Camera Deputaţilor, comisia se numeşte Comisia de buget, finanţe, bănci, iar la Senat -
Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital
54
 - elaborarea de rapoarte asupra rezultatelor examinării actelor normative
enumerate şi prezentarea acestora în plenul fiecărei camere sau a celor două camere
reunite;
- examinarea şi avizarea actelor normative cu implicaţii asupra circulaţiei
băneşti interne, precum şi asupra balanţei de plăţi externe;
- alte atribuţii specifice.
În conformitate cu prevederile legii nr. 94/1992, modificată şi completată14,
Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar şi de jurisdicţie în
domeniul financiar din ţara noastră.
Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea în mod autonom şi reprezintă
România în calitatea sa de instituţie supremă de audit în organizaţiile internaţionale
ale acestor instituţii.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public. Curtea de Conturi furnizează Parlamentului şi respectiv unităţilor
administrativ-teritoriale, rapoarte privind utilizarea şi administrarea acestora, în
conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi
eficacităţii15.
Principalele activităţi specifice ale Curţii de Conturi sunt cele de control şi
de audit public extern.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.
Auditul public extern cuprinde auditul financiar şi auditul performanţei.
Misiunile de audit financiar se desfăşoară asupra conturilor de execuţie ale
bugetului general consolidat.
Misiunile de audit al performanţei au în vedere utilizarea resurselor financiare
ale statului şi ale sectorului public. Auditul performanţei se poate realiza atât la
finalul, cât şi pe parcursul desfăşurării proiectelor, programelor, proceselor sau
activităţilor supuse verificării.
Curtea de Conturi efectuează o evaluare independentă asupra economicităţii,
eficienţei şi eficacităţii cu care o entitate publică, un program, un proiect, un proces
sau o activitate utilizează resursele publice alocate pentru stabilirea obiectivelor
stabilite, iar prin constatările şi recomandările făcute, auditul performanţei trebuie să
conducă la diminuarea costului resurselor sau la sporirea rezultatelor.
În vederea îndeplinirii unor obligaţii în domeniul auditului extern, ce revin
României în calitate de stat membru al Uniunii Europene, este organizată şi
funcţionează Autoritatea de Audit pentru fondurile nerambursabile de preaderare
acordate României de Uniunea Europeană prin programele PHARE, ISPA şi
SAPARD, pentru fondurile structurale şi de coeziune, pentru Fondul European de
14
Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în
Monitorul Oficial nr. 282/2009
15
Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, art. 21,
alin. 1
55
Garantare în Agricultură, pentru Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală, pentru Fondul European pentru Pescuit, precum şi pentru fondurile acordate
în perioada postaderare16.
Autoritatea de Audit este un organism independent din punct de vedere
operaţional faţă de Curtea de Conturi şi faţă de celelalte autorităţi responsabile cu
gestionarea şi implementarea fondurilor comunitare nerambursabile. Autoritatea de
Audit raportează Comisiei Europene asupra modului de utilizare a fondurilor
comunitare nerambursabile menţionate, iar principalele constatări şi recomandări
rezultate în urma auditurilor efectuate sunt incluse în raportul public anual al Curţii de
Conturi.
În teritoriu, Autoritatea de Audit are structuri regionale organizate în judeţele
în care îşi desfăşoară activitatea agenţii, autorităţi de management şi/sau organismele
intermediare care gestionează fondurile comunitare.
Banca Naţională a României este banca centrală a statului român ce are ca
obiectiv fundamental asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor din economie.
BNR desfăşoară activităţi în următoarele direcţii17:
a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de
credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru
asigurarea stabilit ăţii financiare;
c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe
teritoriul României;
d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
e) administrarea rezervelor internaţionale ale României.
Instituţiile de credit se organizează şi funcţionează în conformitate cu
prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 99/2006 privind instituţiile de credit
şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări prin Legea 227/2007, cu modificările
şi completările în vigoare.
Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona în
una din următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizaţii cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar.
Instituţiile de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, o serie de
activităţi18, între care atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile; acordarea
de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu
sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare; leasing

16
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, art. 12
17
Legea nr. 312/2004 privind Statutul B ãncii Naţionale a României, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.582 din 30 iunie 2004, art. 2, alin. 2
18
A se vedea Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, aprobată cu modificări prin Legea 227/2007, cu modificările şi
completările în vigoare, art. 18, alin.1 şi art. 20, alin.1
56
financiar; etc. În afara acestor operaţiuni, instituţiile de credit se pot angaja în
operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile în anumite condiţii prevăzute de legislaţie.
Între instituţiile de credit, băncile reprezintă cea mai importantă componentă
din perspectiva volumului activităţii. Băncile, persoane juridice române, se constituie
sub formă juridică de societate pe acţiuni în conformitate cu prevederile legii 31/1990
cu modificările şi completările în vigoare, precum şi cu prevederile legislaţiei
specifice instituţiilor de credit. Băncile îşi pot desfăşura activitatea numai pe baza
autorizaţiei exprese primite de la Banca Naţională.
Asigurările sociale reprezintă o componentă a sistemului de securitate
socială, iar obiectivul fundamental al acestora este acordarea de prestaţii în bani ori în
servicii, în vederea compensării prejudiciilor suferite în urma producerii anumitor
riscuri, precum incapacitatea temporară sau permanentă de muncă, bătrâneţea,
şomajul, etc., cu care se confruntă persoanele asigurate19.
În cadrul asigurărilor sociale se includ: asigurarea materială de bătrâneţe, sub
forma pensiilor; asigurarea materială pentru situaţii de boală, sub forma asigurărilor
sociale de sănătate; asigurarea materială pentru situaţii de accident; asigurarea
materială a persoanelor aflate în situaţie de şomaj, sub forma ajutorului de şomaj; alte
forme de ocrotire a persoanelor care sunt sau au fost subiecţi într-un raport juridic de
muncă, a membrilor lor de familie sau a altor persoane prevăzute de lege (trimiteri la
tratament balneo-climateric şi la odihnă, diferite tipuri de indemnizaţii).
Un rol important în gestionarea fondurilor băneşti destinate asigurărilor
sociale îi revine Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor
Vârstnice, instituţiilor aflate sub autoritatea acestui minister (Casa Naţională de Pensii
Publice, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă), Casei Naţionale de
Asigurări de Sănătate.
Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice
(MMFPSPV) se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică, având rol de
sinteză şi de coordonare a aplicării strategiei şi politicilor Guvernului în domeniile
muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice20.
Casa Naţională de Pensii Publice (CNPP) este instituţia publică din România
care acordă pensii şi alte drepturi de asigurări sociale cuvenite persoanelor aflate în
sistemul public de pensii şi în cel al accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale.
CNPP aplică politicile şi strategiile MMFPSPV privind pensiile şi alte prestaţii de
asigurări sociale şi asigură beneficiarilor săi servicii publice bazate pe transparenţă,
legalitate şi eficienţă.
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are în vedere
gestionarea sistemului asigurărilor pentru șomaj.

19
I. Dumitru, Reforma sistemului de asigurări sociale din România, Teză de doctorat,
Universitatea Bucureşti, 2010
20
Hotărârea Guvernului nr. 10/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii,
Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, publicată în Monitorul Oficial nr.
47/2013, art.1.
57
 Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) este instituţia publică,
autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică, al cărei principal obiect de
activitate îl reprezintă asigurarea funcţionării unitare şi coordonate a sistemului
asigurărilor sociale de sănătate din România. Printre principalele atribuţii ale CNAS
se înscriu asigurarea, supravegherea şi controlul funcţionării sistemului de asigurări
sociale de sănătate, precum şi administrarea şi gestionarea Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate.
Sistemul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă este alcătuit
din instituţii şi societăţi de asigurări şi de reasigurări ale căror fonduri, constituite prin
intermediul primelor de asigurare, se repartizează în vederea reparării unor prejudicii
cauzate de evenimente viitoare incerte şi a căror manifestare nu poate fi influenţată,
de regulă, de intervenţia omului.
Activitatea financiară de la nivelul fiecărei entităţi economice se desfăşoară
de către compartimentul financiar contabil, compartiment specializat, organizat sub
forme diverse (direcţie financiar-contabilă, serviciu sau birou specializat în domeniul
financiar), în funcţie de volumul de activitate şi de nivelul de agregare a activităţii.
Principalele aspect abordate de compartimentele financiare sunt:
fundamentarea deciziilor financiare; elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli;
efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi cu şi fără numerar; rezolvarea sarcinilor
referitoare la remunerarea muncii; la relaţiile cu terţii; la relaţiile cu bugetul statului,
etc., probleme legate de controlul integrităţii şi calităţii elementelor patrimoniale
proprii, a modului de gestionare şi administrare a acestora, precum şi probleme
referitoare la stabilirea necesităţii, legalităţii şi oportunităţii efectuării unor operaţii cu
implicaţii financiare21.

3.4. Rezumat

Politica financiară, component a politicii generale și respective a celei

economice a statului, presupune decizii asupra metodelor şi mijloacelor concrete
utilizate pentru procurarea şi dirijarea resurselor financiare, a instrumentelor,
instituţiilor şi reglementărilor financiare, utilizate de către stat pentru influenţarea
proceselor economice si/sau a raporturilor sociale într-o etapă determinată de timp. Ea
se manifestă în mod specific în mai multe domenii ale finanțelor, și anume în
domeniul cheltuielilor publice şi în special al celor bugetare, în domeniul resurselor
financiare publice, indiferent dacă este vorba de venituri ordinare sau extraordinare, în
domeniul asigurării echilibrului financiar la nivel macroeconomic, în domeniul
asigurărilor şi protecţiei sociale a cetăţenilor, în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor
de bunuri, persoane şi răspundere civilă, în domeniul monetar, valutar şi al creditului.
Realizarea obiectivelor politicii financiare presupune existenţa unui cadru
organizatoric şi de conducere a activităţii financiare corespunzător. Activitatea
financiară se desfăşoară în baza unor norme legale, conferind întregului mecanism un

21
Banc P., op.cit.
58
caracter normativ pronunţat. Cadrul general al activităţii financiare este stabilit prin
Constituţie, iar cadrul specific de derulare a activităţii financiare este reglementat prin
legi organice şi legi ordinare pentru punerea cărora în aplicare se emit ulterior acte
normative suplimentare: hotărâri de guvern, ordine ale ministrului finanţelor publice,
guvernatorului BNR, preşedintelui ASF, norme metodologice şi regulamente
elaborate de ministere, instituţii, organe locale.
Toate aceste reglementări au în vedere aspecte diverse legate de formarea și
repartizarea fondurilor de resurse bănești, iar în baza legislației existente, organele
puterii executive, instituţiile şi organele specializate sau nespecializate, care formează
aparatul financiar, elaborează deciziile financiare şi se îngrijesc de înfăptuirea lor.
Aparatul financiar cuprinde instituții specializate, cu atribuții doar în domeniul
financiar, cât și, în accepțiunea extinsă a conceptului, instituții nespecializate, care
trebuie să soluţioneze atât probleme cu caracter nefinanciar, cât şi probleme cu
caracter financiar. În categoria aparatului financiar, în sens restrâns, în țara noastră
includem următoarele instituții: Ministerul Finanțelor Publice, comisiile de
specialitate buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului, Curtea de Conturi, Banca
Națională a României, instituțiile de credit, compartimentele financiar-contabile ale
întreprinderilor, instituțiile sistemului asigurărilor sociale și ale asigurărilor de bunuri,
persoane și răspundere civilă.

Cuvinte cheie: politică financiară, aparat financiar, cadru normativ

3.5. Test de autoevaluare

(Răspunsuri la pag. ...........)

1. În cadrul domeniilor de activitate ale politicii financiare nu se include:

a) domeniul cheltuielilor publice;
b) domeniul veniturilor publice;
c) domeniul asigurărilor de bunuri;
d) domeniul politicii de vânzări a agenţilor economici privaţi.

2. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice nu vizează:

a) mărimea cheltuielilor publice;
b) destinaţia cheltuielilor publice;
c) sursele de finanţare ale cheltuielilor publice;
d) determinarea obiectivelor ce trebuie atinse.

3. Politica financiară în domeniul veniturilor publice nu cuprinde stabilirea:

a) volumului veniturilor;
b) destinaţiei veniturilor;
c) provenienţei veniturilor;
d) numărului şi tipului canalelor de prelevare.
59
4. Aparatul financiar reprezintă:
a) totalitatea reglementărilor specifice domeniului financiar;
b) ansamblul fondurilor centralizate la dispoziţia statului;
c) metode economice de conducere indirectă a economiei;
d) un ansamblu de instituţii, organe şi organisme antrenate în înfăptuirea în practică a
politicii financiare a diferitelor entităţi organizatorice.

5. Cadrul normativ al activităţii financiare reprezintă:

a) un ansamblu de instituţii, organe şi organisme antrenate în înfăptuirea în practică a
politicii financiare a diferitelor entităţi organizatorice;
b) norme legale în baza cărora se organizează şi se conduce activitatea financiară;
c) metode economice de conducere indirectă a economiei;
d) domeniile politicii financiare.

3.6. Concluzii

Această unitate de studiu a prezentat conținutul politicii financiare, care se

concretizează în decizii legislative privind cheltuielile publice, resursele financiare
publice, echilibrul financiar, asigurările şi protecţia socială, asigurările şi reasigurările
de bunuri, persoane şi răspundere civilă, domeniul monetar, valutar şi al creditului.
Aplicarea acestor decizii se face de către un ansamblu de instituții care constituie
aparatul financiar.
Majoritatea deciziilor financiare au efecte asupra fondurilor de resurse bănești
ale statului, astfel că, pentru a putea analiza aceste efecte, este necesar să se studieze
în următoarea unitate de studiu sistemul bugetar al țării noastre, cu accent asupra
bugetului de stat, ca principală verigă a acestui sistem.

3.7 Sarcină de învățare

Să se comenteze următoarele texte:

“…. cu toate limitele observate, fiecare dintre aceste definiții ajută la contura-
rea în linii mari a definiției politicilor publice. Ele ilustrează faptul că studiul
politicilor publice într-un anumit domeniu este o sarcină dificilă. Aceasta nu poate fi
realizată doar prin parcurgerea registrelor oficiale care consemnează procesul de
decizie al organelor administrației publice sub formă de legi, decrete, regulamente și
proclamații. Deși acestea sunt o sursă vitală de informțtii, politicile publice se extind
dincolo de înregistrarea alegerilor concrete pentru a cuprinde domeniul alegerilor
potențiale sau al alegerilor încă nefăcute. Înregistrările deciziilor nu reflectă voința
nelimitată a factorilor de decizie în aceeași măsură ca înregistrarea interacțiunii acelei
60
voințe cu constrângerile existente în anumite conjuncturi istorice, politice sau
sociale.” (Michael Howlett, M. Ramesh, Studiul politicilor publice, Editura Epigraf,
Chișinău, 2004, pag. 15)

“Grupurile de interese speciale pot fi destul de puternice încât să

distorsioneze forțele pieței, dar nu sunt suficient de cuprinzătoare încât să
internalizeze efectele propriilor acțiuni, ceea ce înseamnă că efectele negative ale
cartelizării vor depăși efectele pozitive ale coordonării. Există căi diferite spre
success: politicile similare pot produce efecte diferite în contexte diferite, motiv
pentru care politicile trebuie să se potrivească cu modelul instituțional din țara
respectivă (Calmfors și Drifill, apud Alber, 2006). Problema potrivirii dintre tipul de
politici care se dorește a fi implementat și particularitățile societății este foarte
importantă atunci când se decide să se apeleze la un transfer de politici. Deseori,
printre decidenți există tentația de a importa modele de politici care au funcționat în
alte țări, fără să se țina cont de particularitățile țării în care le aplică. Există
posibilitatea ca politicile care au avut succes în rezolvarea anumitor probleme în
anumite contexte să nu aibă rezultate la fel de bune în contexte diferite (Dolowitz și
Marsh, 2000).” (Șerban Cerkez, Grupurile de interese și politicile publice, Editura
Polirom, Iași, 2010, pag. 96)

“Grupurile de interese care influențează decisiv politicile publice sunt acelea

care au capacitatea de a deține atât resursele necesare pentru negociere, cât și puterea
de blocare a implementării politicilor. Puterea de blocare a activității de implementare
a politicilor guvernamentale este cu atât mai mare cu cât oprirea activității într-un
domeniu afectează un număr mai mare de indivizi. La nivelul societății, atât
sindicatele, cât și patronatele au capacitatea de a bloca implementarea politicilor
guvernamentale. …. Cu cât domeniul în care un anumit grup poate exercita activitatea
de blocare este mai important, cu atât mai mare este vizibilitatea (publicitatea)
acțiunilor și revendicărilor grupului și cu atât este mai probabil ca guvernul să
analizeze cererile grupruilor de interese fără să fie nevoie de blocarea efectivă a
implementării politicilor.” (Șerban Cerkez, Grupurile de interese și politicile publice,
Editura Polirom, Iași, 2010, pag. 70-71)

3.8. Bibliografie obligatorie

1. Anghelache G., Belean P., Finanţele publice ale României, Editura

Economică, Bucureşti, 2003
2. Banc P., Elemente de teoria finanţelor şi finanţe publice, Editura Bălgrad,
Alba Iulia, 2001
3. Dănulețiu Dan Constantin, Introducere în finanțe și elemente de finanțe
publice, seria Didactica, Alba Iulia, 2013
4. Moșteanu T. (coord.), Finanțe publice: note de curs și aplicații pentru
seminar, Editura Universitară, București, 2008

61
 5. Vasile R., Moneda și politica fiscală, Editura Uranus, București, 1994
6. Văcărel I., ş.a., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2007
7. Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Finanţelor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.
52/2009, cu modificările şi completările în vigoare
8. Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi,
republicată în Monitorul Oficial nr. 282/2009
9. Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României,
publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 582/2004, cu modificările şi
completările în vigoare
10. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 99/2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027/2006, aprobată
cu modificări prin Legea 227/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 480/2007, cu
modificările şi completările în vigoare
11. Hotărârea Guvernului nr. 344/2014 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor
Vârstnice, publicată în Monitorul Oficial nr. 332/2014
12. Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,
publicată în Monitorul Oficial nr. 852/2010, cu modificările în vigoare
13. Legea nr. 202/2006 (republicată) privind organizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, cu modificările şi completările
în vigoare, publicată în Monitorul Oficial nr. 294/2009, cu modificările în vigoare

62