AROMELE CLIPEI

1
 Poeme ale voluptăţii de a trăi intens şi frumos

Unul dintre cei mai populari şi îndrăgiţi cetăţeni ai oraşului Slatina, actorul,
regizorul, poetul şi dramaturgul Nicolaie Dincă, iese din nou la rampă, să culeagă
aplauzele cititorilor săi şi ale criticii literare de întâmpinare, cu un nou volul de
versuri, purtând titlul sugestiv şi foarte adecvat conţinutului - „Aromele clipei”.
Din titlul inspirat al acestui volum nici nu avea cum să lipsească tocmai
cuvântul-cheie „clipa”, cuvânt cu valoare de simbol tutelar pentru întregul său
demers poetic, ca şi pentru întreaga sa viaţă şi activitate desfăşurate, parcă, mereu,
intens, dinamic, cu totală, voluptoasă implicare afectivă, sub semnul celebrului
adagiu latin „Carpe diem!” „Bucură-te de ziua de azi”, adică. Dar în „traducerea”
liberă şi în modul de a fi al autorului, cel mai exact echivalent al cunoscutului adagiu
ar fi, mai degrabă: „Prinde Clipa!” sau „Trăieşte clipa!” Pentru că Nicolaie Dincă
este, cu forţa unei exultante evidenţe, un dionisiac, un hedonist, un temperament
vulcanic, eruptiv, în continuă stare de dăruire, un generos, voluptos „risipitor” de
energii pozitive, care electrizează şi îi conferă luminiscenţă şi vibraţii secrete întregii
atmosfere din jurul său.
În viaţă sau în profesia de actor şi regizor, în poezie sau în dramaturgie,
Nicolaie Dincă evoluează în mod constant, mereu egal cu el însuşi, în acelaşi registru
emoţional şi comportamentist, de înalte, incandescente vibraţii, fapt ce
metamorfozează domeniile în care evoluează şi realizările înregistrate în ipostaze
complementare ale unui singur demers cultural-artistic de o impresionantă unitate.
„Stilul este omul însuşi”, a spus pentru eternitate, cu justeţe, profunzime şi
strălucire, scriitorul francez Buffon şi poezia lui Nicolaie Dincă probează o dată în
plus adevărul incontestabil al memorabilului aforism citat, având motive poetice,
note stilistice, mijloace de expresie şi, mai ales, atitudini şi gesturi lirice în deplină,
armonioasă consonanţă cu notele temperamentale structurale, funciare, pe care le-
am identificat şi relevat în rândurile de mai sus.
Cultivă cu predilecţie prozodia poeziei clasice, cu versuri perfecte, îndelung,
parnasian cizelate şi rime pline, unele rare, care conferă întregului discurs liric o
rafinată, seducătoare muzicalitate: „Ca să te iert de-atâta-ngăduinţă/ Ţi-aş tot cânta
în strună şi în stană/ Şi ţi-aş ceda, că nu-i văd trebuinţă,/ Inima prinsă-n chinuri ca
o rană”.
Nicolaie Dincă este, înainte de toate, un voluptos, împătimit poet al iubirii, un
trubadur modern, al zilelor noastre, care-şi concepe răvăşitoarele, stihinicile trăiri de
factură erotică, neistovite în vulcanica lor izbucnire, ca pe un rug sacru, profund
purificator. De aici, candoarea adolescentină degajată firesc, spontan, cuceritor, de
2
cele mai izbutite poeme ale volumului, de aici, senzaţia acută de sinceritate, de
autenticitate estetică a limbajului artistic, a imagisticii încorporate întregului discurs
liric de o primară, frustă senzorialitate şi concreteţe, aceasta din urmă fiind dată de
exultantul contur expresiv al unei gestici poetice sugestive, convingătoare. La care
se adaugă un anume aer de bravadă, de nonşalanţă şi de „libertăţi” ostentativ afişate
de către eul poetic al unui veşnic îndrăgostit, mereu surprins în fermecătoarea
ipostază a „neastâmpăratului ştrengar” esenian. De altfel, multe dintre versurile şi
poeziile din volum mi-au amintit de metrica, muzicalitatea şi gestica boemă,
nonconformistă, a marelui poet rus Serghei Esenin. Iar, dacă ar fi să găsim filiaţii,
din poezia noastră contemporană, pot fi identificate unele note de ordinul expresiei
lirice, care trimit la poezia din primele două volume de versuri ale lui Mircea
Dinescu („Invocaţia nimănui” şi „Elegii de când eram mai tânăr”) şi mai nou, la
poezia pe care o practică poeţii Vasile Morar, din Baia Mare şi Constantin Preda,
din Craiova.
Întru argumentarea aserţiunilor critice formulate aş putea cita din nenumărate
poezii de inspiraţie erotică ale lui Nicolaie Dincă, dar mă opresc la admirabila
„Dăruire”, una dintre piesele de rezistenţă ale remarcabilului volum de versuri
„Aromele clipei”, care este scrisă într-un registru uşor elegiac, şi este marcată de
accente de autentic lirism:

„Şi dacă uneori un ochi îmi plânge

E pentru că îmi furi privirea toată
Şi pentru că mi te topeşti în sânge,
Şi vrerea ta în mine e-mplântată...

Tu poate-ai să mă porţi ca pe-o ispită

Şi mă vei accepta ca pe o boare,
Iar dragostea, din mine risipită,
Ţi se va naşte-n piept ca o mirare.

Aşa,-ntr-o zi, când trupul meu pleca-va

Pe neştiutele cărări astrale,
Când talpa ta va mângâia otava,
Mă vei simţi-ntre degetele tale”.

În mod indubitabil, Nicolaie Dincă este un poet de reală vocaţie, aflat la vârsta
deplinei sale consacrări.
Victor RUSU

3
I

4
AROMELE ȘI GUSTUL CLIPEI

Noi scriem cu răbdare-n cartea vieții

Relicvele unui păcat sublim,
Despre un timp al luptei și-al blândeții,
Pe care am uitat să-l mai trăim.

Aprindem luminițe ne-nsemnate

Și ne mândrim c-au ars suficient
În trupurile noastre condamnate,
Să ne păstreze ca pe-un argument.

Mai punem niște bine pe hârtie,

Mai scrijelim câte un strop de dor…
Pe lângă necredință și prostie
Adăugăm un pic de luptător.

Ne strângem netrăirea-ntr-un potir

Și stoarcem timpul, să-l golim de must,
Sorbim setoși secunda-elixir,
Însă plecăm nesăturați de gust.

În trecerea spre zările albastre,

Deși părem umili și ne-nsemnați,
Furăm toată aroma clipei noastre,
Încât murim sătui și resemnați.

5
OM

Trezește-te în orice dimineață,

Voios și mulțumit că te-ai trezit,
Zâmbește larg și cere de la viață
Să mai apuci și mâine-un răsărit;

Ieși în grădină, să mângâi o floare,

Salută pomul care te umbrește,
Ridică osanale către soare,
Pentru că-ți dă puteri și te-ncălzește;

Nu căuta averi nemăsurate,

Că n-ai să pleci cu ele într-o cutie;
Să faci în viață câte-un pic din toate,
Dar să le săvârșești cu bucurie!

Să simți magia lunii-n orice noapte,

Să urci pe raza ei spre sfere sure:
Ea știe tot despre-amăgiri și șoapte,
Despre iubiri și suflete impure.

După o vreme, soarele și luna,

Dorind să vadă forma ta lumească,
Te-or căuta, te-or căuta întruna,
Dar în zadar, că n-au să te găsească...

6
DIN COLȚUL ALTFEL

Vă scriu din colțul altfel al sufletului meu –

Cel zămislit din taine de cer topit în rouă –
Unde din orice zâmbet irumpe-un curcubeu
Și orice gest năstrușnic îmbracă-o haină nouă.

Aici lumina slăvii-i de-un alb incandescent

Și când mai vin potopuri, se risipesc sub pleoape,
Și orice gânduri negre se sinucid decent,
Lăsând minunea clipei din raiuri să se-adape.

Aici aprind lumina în cântecul de corb,

Aici îmi vin în taină zburdalnicele muze,
Ca să mă ducă-n lume de mână – ca pe orb –
Și să îmi pună aur în slove și pe buze.

Aici se nasc iluzii și cresc într-un moment,

Și se ascund luceferi, sfidând Dumnezeirea,
Aici îți fac, femeie, altar și monument,
Că m-ai adus pe lume și că mi-ai dat iubirea.

Tot binele din mine se scurge în cuvânt,

Iar când se lasă gânduri nebune dinspre noapte,
Scot îngerii speranței din tălmăciri de vânt,
Să vă trimit căldură și mângâieri, și șoapte...

7
FLUTURI

Niște fluturi de sticlă

vânează iluzii rătăcite
printre visele mele.
Au colți feroce de aguridă
și pândesc însetați
scurgerea nisipoasă a lacrimilor
prin clepsidra prăfuită
a sufletului meu.
Când se satură de atâta
dulce nesiguranță,
își ia fiecare câte o
fărâmă din frământările mele
și se topesc
în linia de foc a zenitului.
Abia atunci pot să râd
sau să plâng,
să înmuguresc verde pur
ori să ning a tristețe,
după cum se schimbă
anotimpurile
în netrăitul din mine.

8
DUCE-M-AȘ...

În partea opacă din ochiul luminii

Se-ascunde un demon, ce vine tiptil
Să smulgă din astre văpaia și spinii
Din negura morții oricărui copil.

În spatele vieții stă Domnul și-și plânge

Durerea că nu ne mai poate salva,
Cu palmele-I sfinte, murdare de sânge,
Sfărâmă icoanele de mucava.

Se nasc falșii idoli, se scutură veacuri

De putredul dogmei, de noul nedemn,
Ne mor zeii minții, luptând pentru fleacuri,
Sorbindu-și cucuta din cupe de lemn.

Mă doare durerea nedreaptă a morții

Și frigul uitării, ce arde intens;
Aș rupe cu dinții zăbrelele sorții,
Să dărui trăirii iubire și sens.

În partea opacă din ochiul luminii

Eu mi-aș înfige un șiș de uitare,
Mi-aș pune pe creștet coroana și spinii
Și duce-m-aș... duce spre soare...

9
AM…

Atât de tineri fost-am

Și-așa de mult nebuni,
Că timpul ni-l vândut-am
Pe fleacuri, pe minciuni...

Ce veșnici ne crezut-am,
Ce-am râs, ce-am înflorit!...
Ce-am plâns, ce suferit-am
Când clipele-au murit!...

Ce arzător trăit-am –
Vulcani învolburați –
Și-acum ne răgăsit-am
De viață vinovați!

Am stat și-ncet jelit-am

De ciudă și de dor,
De-un vis ce-l irosit-am
Degeaba și ușor.

10
ECHILIBRU

Parcursul vieții noastre e ponciș –

O curbă îndreptată pe furiș,
Care îți strâmbă drumul dintr-o parte,
De la întâiul of până la moarte,

Căci nu se naște nimeni luminat,

Nimic să nu mai aibă de-nvățat,
Ci toți venim pe lume necrescuți,
Loviți de umbre și aproape muți.

Vedem în orice oblu un model

Și ne dorim să îl urmăm pe el,
Dar nu simțim deloc și nu gândim,
Dacă e drumul nostru sau greșim.

Sculptez cu dalta minții ochiul drept,

Să-mi fac din el un Dumnezeu deștept,
Dar demonul nebun din ochiul stâng
Ucide-n mine râsul, ca să plâng.

Încerc să fac spre soare înc-un pas

Și mi se scurg secundele din ceas,
Ascunse după cruci de țintirim –
Semnul că toți ne naștem să murim.

Cu toate astea, toți suntem la fel –

Trăim rapid și mai murim nițel,
Iar de ne-ntreabă viața cum trăim
Zâmbim candid, uman și... o mințim.

11
OPERA DOMINI

Odată, într-o zi – spre asfințit –

O să-mi aștern urechea pe pământ,
Să simt arzând un ultim fir de vânt
Și să ascult chemarea spre sfârșit.

Am să visez un vis nemaivisat:

Că-mi crește iarbă-n fiecare por
Și că prin barbă-mi melci bătrâni dau zor,
Având o veșnicie de-alergat;

Când voi simți îmbrățisări de lut

Și-n vene mâl fierbinte și destul,
De-atâta viață, trupul meu, sătul,
Va căuta semințe de-nceput,

Împrăștiat sub flori, pe undeva.

Praful rămas ascuns în locul meu,
De-o să-l aleagă, bunul Dumnezeu
Îl va reface om sau... altceva.

12
PĂRERI

Zic unii că viața e o punte spre stele,

Un drum către dincolo, către lumi paralele,
Dar câți dintre oamenii pelegrini prin acestea
S-au întors să ne spună, să confirme povestea?

Zic alții că moartea este iadul sau raiul,

Unde suflete stinse își află alaiul,
Dar câți se întoarseră întrupați în substanță,
Să-i vezi, să-i simți și să te vindeci de ignoranță?

Mai spun unii că suntem zămisliri de lumini

Și că flacăra vieții ne renaște-n străini
Când se scurge din noi... Mintea îmi e neconvinsă:
Cum s-aprinzi iar lumini dintr-o inimă stinsă?

Eu cred mai degrabă – și-s destui să mă-njure –

Că toți muritorii avem suflet – pădure,
Iar când viața se zdrumică într-un vid ancestral,
Ne întoarcem în luturi, cum vin fluvii spre mal.

13
ZBURAȚI!

Vulturii noștri zboară spre înălțimi.

Noi le-am pus viață în aripi
Și i-am descălțat de ghearele de plumb,
Le-am smuls vălul negru al necunoașterii
De pe ochi,
Le-am deschis porțile viitorului,
Le-am arătat zarea albastră,
Le-am spus că acolo este infinitul
Și i-am îndemnat:
Zburați cât mai departe,
Ridicați-vă în slăvi amețitoare,
Răzbateți prin neguri și prin furtuni,
Găsiți-vă perechi vrednice
Și creșteți puii voștri de vultur!
Vă mai cerem doar
Să vă păstrați penele curate
Și să nu uitați calea către cuibul bătrân;
Ne veți găsi aici,
Până când ne vom preface în umbre,
Purtându-vă în suflet...
Zburați, vulturii noștri!...
Zburați!

14
ARHEOLOGIA CUVÂNTULUI

Mai întâi a fost tăcerea cuvântului –

era un vid grozav de informație;
oamenii, concentrați pe cunoașterea
primordială, nici nu mai erau atenți
la indicațiile Dumnezeirii...
Așa că foarte mulți au greșit drumul
și au pierit în hăurile istoriei.
Alții – cei mai mulți – au început să se certe
și să se-ncaiere, nehotărându-se dacă
să pășească în viață mai întâi
cu piciorul stâng sau cu celălalt.
Și-au ales reprezentanți de seamă
din rândul lor, care au fost trimiși
să rezolve dilema asta.
De atunci, nu a mai fost liniște pe pământ...
A fost nevoie de câteva epoci
petrecute la școlile de corecție
ale Forței Supreme și de un noian
de războaie mondiale și fratricide
pentru a liniști apele,
pentru a coborî Cuvântul printre oameni,
dar nici azi nu se înțeleg prea bine...
În sfârșit, unii – foarte puțini –
au înțeles limpede Cuvântul Universului,
dar au murit de-a lungul timpului
de singurătate, în genialitatea lor,
regretând neputința de a-i lumina
pe semenii lor, care îi credeau nebuni de legat.
Ce ironie a sentimentelor?!...
Eu cred că nouă, oamenilor, pentru a fi putut
înțelege pe deplin Cuvântul,
ne-a lipsit puțin suflet – imens de puțin!...
Restul ține de arheologia cuvântului.

15
ABSTRACT

Când am încercat
să extrag rădăcina pătrată
a cubului
din clepsidra necunoașterii –
partea elicoidală, desigur –
răspunsul a fost:
două-trei speranțe,
nehotârâte și profund deșarte,
tinzând cretine spre abstract,
plus-minus o stare de spirit
gri și găunoasă.
În toată ecuația asta
complicată,
smulsă dintr-o aritmetică
insuficient cunoscută
a neantului,
mă agasa numai
respirația tăcerii
pentru că,
îndărătnică și mofturoasă,
refuza să fie
tangentă la infinit.
În tot acest timp,
eu trebuia să învăț
să țin în frâu
toate secundele revoltate.
Câtă risipă!

16
PUNCTUL

Preocuparea generală
A zilelor noastre
Este de a pune punctul pe i.
E o mișcare de masă
Și unii chiar au devenit
Experți în asta;
Mai ales dacă nu este vorba despre
Propriul lor i...
Unii au scris chiar cărți
Despre tehnicile chestiunii
Despre care vorbim.
Cei pregătiți
În acest domeniu
Au recunoscut, însă,
La unison,
Că întâmpină mari
Dificultăți, în ultima vreme,
Când sunt forțați de
Solicitările partenerilor din exterior
Să pună punctul și pe i-ul lor,
Întrucât le este foarte greu să pună
Un singur punct pe y –
Adică unde să-l pună?!...
Dar dacă greșesc?!...
Și de aici drama.

17
HOCUS-POCUS

Răsfoiam niște spini

Obtuzi de metaforă,
Orientați dinspre august
Spre absolut
Și asta îmi explica
Subit interesul abstract
Pentru zbaterea în van a clipei.
Să spunem așa –
Aproape colocvial –
Că făceam hocus,
Dar mai ales pocus
Cu niște fragmente
Jerpelite de iluzii.
Vezi, eu credeam că alb,
Tu credeai că, dimpotrivă,
Alaltăieri exclusiv...
Cum să-ți mărturisesc sincer
Opoziția ta de eroare?
Mă împiedica un călcâi
De ritm iambic
Cam rebel de felul său...
Mai bine
Am să despletesc o speranță.

18
HUMANAE VITAE

În universul ăsta ciudat

Al clipei
Stau suspendat
Între stările existenței –
Puțin început,
Oarece fericire
Și o eternitate de neant –
Și ascult cântecul
Curbat către obtuz
Al întunericului
Ce va veni.
Vidul stârnit de
Siajul zborului secundei
Super-lumini ce
Îmi provocă o stare
Ciudată, mixată și unică,
Botezată foarte pretențios,
În stilul nostru uman:
Viață.

19
FLUTURI DE ALB

Câteodată, mă năpădesc
Niște fluturi nebuni,
Evadați din ospiciile minții
Pe arterele aproape seci
Ale credinței mutilate.
Fiecare luminează în felul lui și
Conflictul se ascute rapid
Între vinul roșu sec
Și renumitul omega trei.
Mă uit la liniile din palmă
Și mă întreb:
Să mai trăim niște clipe fugitive,
Îndrăznind ce ne este interzis,
Sau să murim oricum,
După ce am încercat
să ne ferim de moarte.
Unii ar zice că am încercat
Să ne ferim de viață…
Am auzit că statul
Va răsplăti cu bani
Orice autor de suicid.
Ce noroc pe unii!

20
CÂNTECEL DE VARĂ TÂRZIE

Încă hoinăresc sub zare

Funigei de păpădie,
Răspândiți la întâmplare
Dintr-un colț uitat de glie,

Mici miracole-ale vieții –

Zămisliri târzii de vară –
Coapte-n roua dimineții,
Risipite-n fapt de seară,

Călători pe-un vânt fierbinte

Ca o flacără drăcească,
Cu țeluri precise-n minte:
Să se prindă, să rodească…

Cum să prindă rădăcină

Flori plăpânde-n lut de focuri,
Ce le-așază în grădină,
Să-nverzească-acele locuri?

Toate-n lume-au o menire –

Chiar și florile-au o leacă:
Beau din soare nemurire,
Zâmbesc verde și-apoi… pleacă.

21
II

22
A JERTFIRE

Ți-am dat cei mai de flăcări trandafiri –

Parcă erau vopsiți cu stropi de sânge...
Știu că îți plac și știu că nu te miri –
Pricepi că te iubesc și... îți ajunge.

I-am adunat, cu chipul tău în gând,

Deși îmi mursicau toți spinii mâna,
I-am descântat cu un sărut plăpând
Și i-am trimis să-ți mângâie retina...

Și mi-am închipuit că i-ai primit,

Că i-ai hrănit cu focul din săruturi,
Că ți-au șoptit povești, că te-au uimit,
Că ți-au stârnit sub bluză niște fluturi...

Așa sunt eu – oleacă visător –

Dar când mă fierbe dorul în neștire,
Mi te-aș îmbrățișa nerăbdător,
Să te jertfesc pe rugul de iubire.

23
MI-AI LĂSAT CEVA…

Mi-ai lăsat ceva în suflet… Mi-ai lăsat

un vârtej care mă arde ne-ncetat.
Încercat-am să te uit… Am încercat,
dar cu tot ce-i sfânt în mine m-am certat.
Se-ascund niște spini pe acolo… se ascund
ca niște briganzi de gânduri și mă vând.
Sunt mici demoni de-ndoială... Încă sunt
renunțări cu trup de smoală și de vânt
Și le simt că-mi mușcă mintea, și le simt
că îmi macină credința și mă mint.
Văd cum smulg cu dinți de fiară... văd cum smulg
gândul meu turnat în ceară de amurg...
Dar a fost sărutul tău... dar a fost
talismanul meu și loc de adăpost...
Și mai este pielea ta... și mai este
o poveste de alint... o poveste...
Ca o pară m-arde dorul... ca o pară...
și te cheamă să-i fii giulgiu, iar și iară...
Frige viu sărutul tău... încă frige...
dar numai sărutul tău setea-mi stinge!
Tu-mi dai ce-i mai bun în tine... tu îmi dai
dimineți cu gust de soare și de Rai.
Azi trăiesc să fiu cu tine... azi trăiesc
să-ți spun zilnic, dar și noaptea: te iubesc!
Mi-ai lăsat ceva în suflet… mi-ai lăsat
un vârtej care mă arde ne-ncetat…

24
ÎN BRAȚE

Când vine noaptea și-ți așezi

părul pe perna morfeeană
mă rog, în gând, să mă visezi
și dorul meu să-nveți ce-nseamnă,

să simți sărutul meu sprințar,

cum ți se-așterne fript pe buze,
și cum mă pierd ca un școlar
în ochii tăi și-n stări confuze.

Flămând de tine palma-ntind,

trimit un zâmbet a chemare,
în brațe-aș vrea să te cuprind,
să mi te duc în lumea mare.

De foamea ta mă culc flămând

și doar de gustul tău mă satur,
icoana ta o port în gând
și-o venerez ca un imatur;

aș vrea să fiu somnul tău lin,

să te mângâi când dormi mai bine,
să-ți torn vis dulce în pelin,
să te păstrez doar pentru mine.

Tu dormi acum, iar eu mă zbat

în cea mai grea caznă lumească,
că nici nu știu dac-ai aflat
cât poate-un om să te iubească...

25
CE FACI…

Ce faci, iubirea mea, în seara asta,

când teii toarnă foc în zbor de fluturi,
când aerul mă arde ca năpasta
și se re-ntorc dorințe-n așternuturi?

Ce faci acum, când sufletul te cheamă,

când inima te vrea și mă trădează,
când te iubesc cu foame și cu teamă,
iar mințile îmi zboară și visează?

Oare, ce faci, când noaptea mă rănește

și-aici – la pieptul meu, e-un gol de tine,
care nebun de pofte își dorește
să liniștești furtunile din mine?

Ce-ai face, de ți-aș spune că-mi ești hrană,

că doar gustându-te mai uit de sete,
că-mi ești credință surdă și-mi ești rană
și nu mai văd în lume alte fete?

26
ETERNELE IUBIRI

Eternele iubiri nu se sting niciodată…

Ele doar se hrănesc cu aprinsul din soare,
Se ascund după nori și sub roua curată
Și semnează pe suflet cu rug și lingoare.

Eternele iubiri ne iau mințile-n zboruri

Și, cu muguri de dor, toarnă-n inimi lumină...
Numai dacă iubești, auzi doine și coruri,
Care vin dinspre cer pe-o sinapsă senină.

Eternele iubiri nu sunt arme sau scuturi,

Nu sunt răni care dor, nici clepsidre ce seacă,
Sunt dorințe de foc, sunt mereu începuturi
Care frig, pârjolesc și nu-i leac să-ți mai treacă.

Eternele iubiri vor rămâne nespuse...

Ele nu-s de vânzare și nu-s declarate,
Nu sunt vorbe de șagă, nu sunt lacăte puse,
Să țină suflete-n colivii ferecate.

Eternele iubiri împart clipa în două:

Una – trăită degeaba aici pe pământ,
Alta – ignorată, imputabilă nouă
C-am lăsat nemurirea să se spulbere-n vânt.

Eternele iubiri sunt cărări către mâine...

Plâng în noi nenăscuții, prea-cuminții copii,
Și-mi promit că se-ntoarce tot grâul în pâine,
Că-ntr-o zi,-n altă viață, tot a mea ai să fii.

27
SINAPSE

Acum stau și mă-ntreb

care parte din eu
își dorește să fie
lângă tine mereu,
care tandră sinapsă
se muncește din greu
să te țină legată
lângă sufletul meu.
Ce mi-aș fi fără tine
când se scurg dimineți,
când adun flori din ziuă
și din soare săgeți,
Cui i-aș da ochi din palmă
și din piept fluturi beți?
Cui să-i spun ce gust are
toată luna lui mai,
când topești mierea lumii
în privirea de rai
și-n culoarea iubirii,
și-n ce zâmbete-mi dai?
Acum stau și mă-ntreb
cum să fac să te țin
cât se poate de-aproape –
nici deloc, nici puțin –
cum să-ți spun că te am
dar că vrea să te-obțin.
Cum să fac să-nțelegi
că-mi ești eu feminin,
că-mi ești suflet pereche
și paharul meu plin,
cum s-alung păsări negre
să-ți fac cerul senin?
Dă-mi un strop de nectar
și un pic de sublim,
să trezim roibii nopții
și cu ei să fugim:
tu – zeița de miere,
eu – un biet heruvim!
28
IUBIREA EVELOR

Ai strâns tot cerul în ochii tăi de îngeri

Și mă-nvelești în boarea lor albastră,
Cu zarea lor senină mă străfulgeri
Și poleiești cu dor dragostea noastră.

La pieptul tău mă simt atât de mică,

Iubită mult și-atât de protejată,
Fiori de flăcări trupul mi-l furnică,
Când mă visez de tine sărutată.

Și mi-aș dori să mă re-ntorc în tine

Și să-mi recapăt locul gol din coastă,
Să-l umplu iar cu Evele din mine,
Să pot crea o lume doar a noastră.

29
DĂRUIRE

Și dacă uneori un ochi îmi plânge,

E pentru că îmi furi privirea toată
Și pentru că mi te topești în sânge,
Și vrerea ta în mine e-mplântată.

Ca să te iert de-atâta-ngăduință,
Ți-aș tot cânta în strună și în strană
Și ți-aș ceda – că nu-i văd trebuință –
Inima prinsă-n chinuri ca o rană.

De-am să mă scurg și-ai să mă porți sub piele,

Simți-vei asta într-un fel aparte,
C-am renunțat la simțurile mele,
Ca să trăiesc prin tine mai departe.

Să nu mă cerți că nu-ți pot da mai multe

Decât mai poate-un om să dăruiască;
Inimii tale îi fac sluj s-asculte
Că nimeni altul n-are s-o iubească.

Tu poate-ai să mă porți ca pe-o ispită

Și mă vei accepta ca pe o boare,
Iar dragostea, din mine risipită,
Ți se va naște-n piept ca o mirare.

Așa,-ntr-o zi, când trupul meu pleca-va

Pe neștiutele cărări astrale,
Când talpa ta va mângâia otava,
Mă vei simți-ntre degetele tale.

30
MOSC

Iubita mea, miroși dumnezeiește –

Melanj de mosc și-arome levantine,
Când părul tău sălbatic mă-nvelește
Și mă atrage-n mreje către tine.

Când mă pândești atent ca o felină

Și-mi sari în brațe, pe neașteptate,
Îmi pierd toată puterea masculină
Și uit pe loc necazurile toate.

Mă las învăluit în adorare

Iar tu mă devorezi ca pe o pradă;
Sunt vânător vânat prin acceptare –
Trofeu rămas la tine în ogradă.

Prin sânii-ți cu gurguie delicate,

Prin formele cu nuanțe violine,
Prin sărutări de-un demon fabricate
Aroma ta pătrunde-adânc în mine.

Sunt înrobit etern, dar nu mai sufăr –

Îți beau otrava și-mi e parfumată;
Pe lacul vieții mele tu ești nufăr
Și far în existența-mi zbuciumată.

31
IABRAȘ

Sunt mai cărunt, dar tot nu-mi place șaua;

Am fost iabraș, dar nu m-au schimbat anii –
Ascult de vorbă și resping nuiaua,
Urăsc în oameni șerpii și mârlanii.

Nu sunt mai bun, dar nici mai rău ca alții

Și nu-mi văd locul nici pe piedestale,
Îmi duc menirea, lipsuri și talanții,
Care-mi împart ființa-n părți egale.

Se zbenguiește-n mine un ins tânăr

Care-mi dă ghes să vreau și, de aceea,
N-am să încep durerile să-mi număr,
Îmi place clipa și iubesc femeia.

Tu îmi zâmbești, iubito, pe sub gene,

Când știi că tot ce am ți se cuvine
În schimbul unor munci herculiene:
Să mă-nțelegi și să rămâi cu mine...

De viața mea nu am a face-o pâră,

Dar mi-am propus o caznă omenească:
Aș vrea să las în urma mea o dâră
Pe care alții poate-au s-o lărgească.

32
PUȚIN

Mă răvășesc păreri de rău

Că ai plecat, dar chipul tău
Mereu mă va-nsoți, mereu,
Ca o icoană-n gândul meu.

Nu am nimic să-ți reproșez...

Pe-altarul inimii te-așez,
Iar la durerea ce-o simt eu
Iubirea ta mi-e Dumnezeu.

Părerile de rău mă dor,

Dar plânsu-mi e interior,
Să nu vezi neguri reci cum cresc
În ochii care te sfințesc.

În visul meu te văd venind,

Te prind în brațe chiuind,
Dar când din transă îmi revin,
Sunt iarăși singur și puțin.

33
SE ÎNTÂMPLA...

Îmi amintesc și-acum de câte ori

Din ochii tăi de neguri zâmbeau sori
Și dragostea – în nuanțe și culori –
Îți desena pe chip lumini și zori
Și-un câmp cu flori.

Se întâmpla pe-atunci, când sufeream

Chinuri de iad de nu ne întâlneam,
Când fiecare clipă o grăbeam,
Pentru că-n orice clipă ne doream –
Când ne iubeam.

Se întâmpla când timpul sta cu noi

Îmbrățișându-ne pe amândoi,
Când nu știam de vijelii sau ploi,
Când viața o-nfruntam nebuni și goi –
Când eram doi.

Stau azi și mă frământ: unde s-au dus

Culorile acelea, und’ le-ai pus,
În ce cotlon de suflet le-ai ascuns?!...
Le caut măcinat de-un dor nespus
Și văd că nu-s.

34
ÎNTRE NOI

Între mine și-ntre tine

Încă mai încape „noi”,
Dacă nu-mpărțim suspine
Și metehnele la doi.

Între noi și între viață

Diferența o faci tu,
Când topești priviri de gheață
Care-mi scurmă sufletul.

Între eu și tu, iubito,

Nu poate să fie „noi”
Dacă vorba ne-am rănit-o
Și de suflet suntem goi.

Între un surâs de înger

Și un rictus imbecil,
Îmi doresc un hohot sincer
Sau un zâmbet de copil.

35
MI TE-AI…

Mi te-ai întâmplat, coborândă din Rai,

Cu rugul iubirii în ochii de jar,
Cu harul luminii aprins, unde ai
Comoara de suflet și dorul hoinar.

Mi te-ai arătat, strălucindă în zori,

Înveșmântată în giulgiuri de boare,
Croite din cețuri, țesute cu flori,
Să îmi așterni pe cărări praf de soare.

Mi te-ai împlântat, fremătândă de jind,

Până-n adâncu-mi și foarte fierbinte;
Divine otrăvuri toți porii-mi cuprind,
Dar îmi accept otrăvirea cuminte.

36
A IUBIRE

Ce miere mi-ai turnat în clipa vieții,

De te iubesc acum ca un nebun?
Și cum ai alungat norii tristeții
Din sufletu-mi sihastru și bătrân?

Cu ce pomezi m-ai vindecat de teamă,

Cu ce alinturi m-ai doftoricit,
Ca să mă faci acum să bag de seamă
Că sunt dintre iubiți cel mai iubit?

Ce lumi văzui în ochii tăi de iazuri

În ce lumină m-ai ademenit,
De am uitat aleanuri și necazuri
Și mă simt iar ușor și împlinit?

Azi sufletul îmi cântă a iubire,

Iar inima se zbate nebunește,
Și mă cuprinde-un val de fericire
Când chipul tău de zână îmi zâmbește.

Că tu-mi ești izbăvirea și-mi ești leacul

Mi-a luat o viață să mă dumiresc...
Ah, ce n-aș da să pot trăi cât veacul,
Să-ți fiu alături și să te iubesc!

37
FATA DIN LUNĂ

Tu vii înveșmântată în lumină

Și porți luceferi vii aprinși sub pleoape,
Iți prinzi în plete flori de angelină
Și îmi aduci Edenul mai aproape.

Mă amețești cu mersu-ți de felină

Și băierile mele stau să crape
Când îmi arăți un trup de violină,
Frumos ca un Isus călcând pe ape.

Când îți dezbraci neprețioase țoale,

Trupul sculptat de zână omenească
Rămâne ascuns sub părul lung și moale,
Lăsând doar sânii să se răzvrătească.

Pe urmă, când în slăvi se-aprinde Luna –

Stăpâna ta și mama ta cerească –
Tu mi te dărui și mă mir întruna
Că fata Lunii poate să iubească.

Iar când mă părăsești, spre dimineață,

Și-adorm sleit de dulce oboseală,
Visez c-am să renasc și-n altă viață,
Voi fi cu tine-n altă formă-astrală.

38
NAIADA

Mi-a scris durerea ruguri reci pe viață

Și nu mi-a dat în schimb nicio răsplată…
Lăsasem în zadar orice speranță
Și nu credeam să mai iubesc vreodată.

Credeam că nu-s, în orice dimineață,

Când mă trezeam în gând c-o clipă moartă,
Când ochiul dinspre vis făcea albeață
Și eram condamnat să plâng, de soartă.

Pe urmă te-ai ivit, plutind prin ceață,

Așa – frumoasă, blândă, minunată –
Să-mi dai să gust din gralul de dulceață,
S-aprinzi în mine focul dintr-odată.

Când părul lung se-nvălurea pe față

Și-ți îmbrăca făptura minunată,
Ai resădit luceferi de speranță
În existența mea neînsemnată.

Ai stins în mine demonii de gheață

Cu vorba ta – cuminte, măsurată,
Cu sărutarea – caldă și iubeață;
Am renăscut din tine înc-o dată.

Iubirea mea e iarăși îndrăzneață,

Iar apa vieții mele-i iar curată
De când ai pus în ea un strop de viață,
Naiada mea cu nuri nebuni de fată.

39
APROAPE TÂRZIU

Abia acum am înțeles că-i soare,

Când tu aprinzi lumini din ochii vii,
Când plâng tăceri, când lipsa ta mă doare,
Când crezi iubirea joacă de copii…

Abia acum mă vezi că rup zăgazuri

Și-aș strânge clipa-n pumn – ca un turbat,
Că nu am timp de farse și de nazuri
Când mi se scurge vremea de bărbat.

Tu râzi suav și mă privești șăgalnic,

Și-mi spui că sunt nebun și zăpăcit,
Înfigi un sloi în dorul meu năvalnic
Și-l strângi în colivii de antracit.

Eu îți arăt argintul de la tâmple,

Tu-mi spui că sunt glumeț și fariseu,
Că nu îți pasă ce-are să se-ntâmple,
Atâta timp cât te iubesc mereu…

Și mă mângâi cu palma ta de zână,

Mă-nvălui în dulcețuri și-mi zâmbești,
Alungi cu vorba frica mea nebună
Și-mi juri pe Dumnezeu că mă iubești.

Abia acum am înțeles că-i soare

Și că renasc din tine înc-o dată,
Că niciun dor din lume nu mă doare,
Când tu mă ai și mi te dărui toată.

40
TU NICI NU ȘTII...

Tu nici nu știi că vii ca o felină,

Să-mi stingi văpăi care mă fierb și frig,
În visul meu și îmi aduci lumină
Și mă trezesc când nu pot să te strig.

Tu nici nu știi cum îmi miroși de dulce

Când sub cascada părului tău ard,
Cum fug dușmanii minții să se culce
Când glasul tău îmi cântă ca un bard.

Tu nici nu știi când mă săruți hoțește,

Făcându-mi inima și mintea scrum,
Dar când mă-ndemn spre tine nebunește
Tu te destrami în mine ca un fum.

Tu nici nu știi ce caldă și ce moale

Îți este pielea-n care mă-nvelești,
Cum se scoboară îngerii la vale
Când îmi șoptești gemând că mă iubești.

Tu nici nu știi ce melodie sfântă

Aud în cer când tu mă chemi ușor –
Vin cupidonii rotofei și-mi cântă
Cea mai zglobie muzică de dor.

Tu nici nu știi ce minunat mai este

Că eu te-aștept, că tu m-ai regăsit,
Că ne predăm pe rând, fără proteste,
Și-apoi ți-adorm în brațe, obosit.

Tu nici nu știi că n-aș mai vrea să treacă

Secundele în care-aproape-ți stau...
Vin dimineți și nopți în fugă pleacă
Când te iubesc, te am, dar te mai vreau.

41
Tu nici nu știi ce grea îmi e trezirea,
Pentru că nu poți face tot ce-am scris...
Când te-ntâlnesc pe drum ferești privirea
Și-abia aștept să fii a mea în vis.

42
DE CE SĂ PLECI…

De ce să pleci cu frunza care pică?!...

Tu n-auzi plânsul clipei care moare,
Nu înțelegi că gestul ăsta doare,
Că sufăr, că îngheț și că mi-e frică?

De ce să pleci cu frunza care pică?!

Ce-ar pătimi iubirea noastră, oare?
Ce-ai să-i răspunzi la astfel de-ntrebare:
De ce să piară ea și cu ce strică?

De ce să pleci cu frunza care pică?!

Visele noastre – păsări călătoare –
Și-ar mai găsi întorsul la cuibare,
Când vor scăpa de iarna inamică?

Rămâi să mă alinți cu mâna-ți mică

Și să-mi zâmbești cu licăriri de soare,
Să-mi dai esență vieții și culoare!
De ce să pleci cu frunza care pică?!

43
DOR DE VERDE

Și azi mai cutreieri prin visele mele,

Fată de verde cu ochii de iazuri,
Cu pletele vii ca două talazuri
Și trupul scluptat în lumină de stele.

Și încă îmi tulburi abisul și tihna

Și-mi reaprinzi pălălăi de iubire,
Smulgi geamătul cărnii din amintire,
Iar gheara dorinței îmi scurmă odihna.

Oh, ce-aș mai sorbi pielea ta parfumată

Cu gust de petale de orhidee,
Să-mi ard și să-mi sting cu trup de femeie
Și gura, și sufletul încă o dată!

Și câte nespuse cuvinte ți-aș spune –

Trăiri pitulate-n strigăte mute...
Dar azi te-ai închis în ierni absolute,
Iar dorul meu bântuie singur pe lume.

44
POJAR

Vara asta mi-a topit

Toate simțurile, toate...
De căldură mi-au fugit
Gândurile speriate;

Fug din iadul de pojar,

Să se-ascundă-n bob de rouă,
Să se răcorească iar
Într-un vis în care plouă.

Chiar și dorul mi-e hoinar –

Alergând după răcoare,
Mi te caută-n zadar
Ba la munte, ba la mare...

Se întoarce apoi tiptil,

Pentru că nu te găsește,
Și-mi plânge ca un copil
În piept, unde se topește.

Inima stinge scântei,

Ca să nu-mi fie prăjită –
Prea mult foc în jurul ei,
Însă prea puțin iubită.

Mintea-mi arde-n rug aprins –

Foc în mine, foc și-afară;
Ard de dragoste cuprins,
În cea mai fierbinte vară.

De mi-ai da un strop de frig

Din căldura ta lumească,
De-ai veni când mi te strig,
Vara o să-mi răcorească.

45
ZVÂRLUGI

Mă zbat ca un zvârlug prin așternuturi,

În frig de rug și-n flacără drăcească,
Când sufletu-mi – incubator de fluturi–
Nu mai cunoaște căi să te iubească.

Ți-aș pune soare-n ceaiuri, draga mea,

Și, când trezi-te-voi de dimineață,
Aș smulge din Eden o peruzea
Să te mângâi pe zâmbet și pe față;

Ți-aș dărui-ntr-o seară niște stele,

Legate strâns într-o batistă neagră,
Și, dacă vei strâmba din nas la ele,
Te voi înveșmânta cu bolta-ntreagă...

Deși m-asculți dincolo de cuvinte,

Zâmbești și taci, te faci a nu-nțelege...
E un mister ce-o fi la tine-n minte
Și nu știu cine poate să-l dezlege.

Când nu-mi răspunzi și-așa mă necăjești,

Trimit spre Domnul rugă după rugă,
Să-ți dea să simți ce-nseamnă să iubești,
Să te frămânți și tu... ca o zvârlugă.

46
VRĂJIT

De te-aș mai strânge-n brațe înc-o noapte –

Cu înc-o clipă să-mi adaug viața,
Mi-aș înveli iubirea-n vânt de șoapte,
Să-ți mângâie trezirea dimineața.

Dacă mi-ai da lumina din privire,

De mi-ai zâmbi cum o făceai odată,
Inima mea – topită de iubire –
Aș smulge-o și ți-aș da-o ție toată.

De mai lăsa să gust – ca altădată –

Din nuri, din catifeaua pielii tale,
Să simt din nou că viața-i minunată,
Sufletul meu ți l-aș așterne-n cale.

Sărmana minte ca o oarbă-ți cere

Căldura sfântă ca un vis de aur;
Sper să găsesc în tine re-nviere
Și dreptul să păstrez acest tezaur.

Iar când – vrăjit – m-or năpădi suspine

O să mă mângâie justificarea
C-am renăscut, rupându-mă din tine,
Și c-am ales lumina și schimbarea.

47
MADRIGAL MUT

Vedem cu totul diferit

Focul ce fierbe-n amândoi,
Dar știm ce-avem de oferit
În dragostea dintre noi doi.

Tu vezi în mine un satyr –

Un țap bătrân de pofte-ncins;
Eu văd în tine-un trandafir
În floarea vârstei – roșu-aprins,

Care acum se vrea iubit,

Emană-n jurul lui dorinți,
În praf de stele stă-nvelit
Și scoate mințile din minți.

Deși-ntre noi veri multe nu-s,

În focuri inima-ți topești,
Pricepi că te iubesc nespus,
Dar pofta trupului ți-oprești.

Așa ucizi câte-un Amor,

Pe trup îți crește înc-un spin,
Riști ca, lipsindu-te de dor,
Să înflorești cât mai puțin.

Iar când, spre ierni, te ofilești

Și-n gând doar rănile-ți rămân,
Când te-o durea, să-ți amintești
Că te-a dorit un țap bătrân.

48
CÂNTEC PENTRU DAMA DE PICĂ

Și înger, și demon îmi ești, damă de pică:

Te doresc și mă tem, te iubesc și mi-e frică...
Formele trupului tău de femeie mátură
Îmi aprind mințile și ochii mi-i satură.

Șoapta iubirii ți-o ascunzi între buze,

Sub sânii ce freamătă de pofte sub bluze;
Pârjolești de sub gene cu vii aștri de noapte
Și așterni peste răni vraja fructelor coapte.

Fir de praf, pus sub talpa dorințelor tale,

Mă visez, să-ți simt trupul cu aluri tropicale.
Mă ucizi când mai treci, unduindu-te-n umblet,
Însă vii și mă scoli, dintre morți, cu-al tău zâmbet.

Inima, palmele, gura – ca niște cățele! –

S-ar hrăni cu căldura-ți întinsă pe piele;
Mă zbucium în patimi și-s nebun de iubire,
Îmi aprinzi jaru’-n suflet și-mi ies flăcări din fire...

Dă-mi, damă de pică, focul aprig din tine,

Ca să simt c-am murit, că renasc și mi-e bine!
Pe urmă, într-o doară și doar dacă vei vrea,
Adună cenușa speranțelor din urma mea!

49
CÂND NU VII

Vis negru-ncolțește sub streașina minții

Când trece o vreme și lipsa ta doare,
Când gândul mi-e ars, de mi-aș da toți arginții
Să văd cum apari, surâzând, prin ponoare.

Mă scutură friguri și maștere semne

Când nu vii să-mi dărui polenul din buze;
Pe loc îmi închipui scenarii nedemne,
Cu iz de trădare și nuanțe confuze.

Pe urmă, când timpul își stoarce clepsidra

Și picură temeri, și trec corbi prin soare,
Cu ochii în neguri vorbi-voi cu Hydra
Să-mi dea luminițe – să-ți torn pe cărare.

Dar eu știu că tu știi când vin cerbi-inorogi

La iazul iubirii pârjolul să-și stingă;
Luându-le urma, mă găsești și mă rogi
Să nu lăsăm umbrele să ne învingă.

50
ȚI-AȘ…

Iubita mea, ți-aș declara rimat,

În stilul meu deschis, dar și ritmat,
Că încă-mi furi din inimă tot focul
Și că îmi joci pe degete norocul.

Ți-aș arăta vulcanul meu ascuns,

Ce nu ți-am spus, ce nu știi îndeajuns,
Ce crudă frunză-n pieptul meu se zbate,
Când trece fără tine înc-o noapte.

Ți-aș pune-n vise foc de poezii –

Privighetori, cântând în nopți târzii...
Când ai s-asculți atâtea triluri fine,
Să-ți fugă gândurile către mine...

51
TOAMNĂ DE GRI

Mai vine o toamnă, ne-ncântă și trece,

Mai plânge o clipă, flămândă să plece;
Sub zare lumina se ceartă cu norii
Și zboară-n tristețe spre suduri cocorii.

Se scurge neantul prin frunza picată,

Se-ascunde căldura în roua uscată,
Se-adună stelele în cuib de răcoare,
Dansează fantasme de neguri sub soare.

Înaltul din muguri se-ntoarce în luturi,

Visând vraja iernii și noi începuturi,
Se varsă belșugul din grâne și poame
În gurile lumii sleite de foame.

Mai vine o toamnă, o toamnă mai trece

În lipsa ta-i beznă, iar gândul mi-e rece;
Degeaba în soare ard îngeri de ceară,
Când nu poți să-mi fii luceafăr de seară.

52
ZICERI

Sunt ziceri, iubita mea,

Ziceri ce ne-au învins
Cu tot sufletul gol,
Cu tot aeru’-ncins,
Care toarnă pe răni
Ochiul meu cvasi-stins.
Ce să văd în genuni,
Ce să văd sub livezi?
Dacă ochii tăi buni
Storc din veri poame verzi...
Ce să sper, ce să gust,
Ce să-mi cer rug din mine?
Dacă crudul august
Îmi va curge prin vine...
Dar tu știi că sunt treaz
Când te vreau
Și-ndrăznesc
Să te mint, să te iau,
Ca să mi te iubesc...

53
OMAGIU

Când caut versuri care te cinstesc,

Cuvintele-s sărmane și-mi par goale,
Și parcă nu cuprind cât te iubesc
Și cât de sfinte-mi par Evele tale.

Cum să te cânt mai bine mă gândesc

Și mi-aș preface sufletu’-n petale,
Să ți le-aștern pe drum, să-ți netezesc
Poteca vieții, când păsești pe cale.

Doar îngerii cunosc cât îmi doresc

Să mă-nvelești în părul lung și moale,
Să mă alinți când mă-nvinovățesc
Că nu sunt glasul proslăvirii tale.

De ziua ta toți mugurii zâmbesc,

Iar clipele parcă se scurg agale;
Astăzi să-i ierți pe toți care-ți greșesc,
Că stă-n puterea Preasfinției Tale!

Pun un genunchi pe jos și-ți mulțumesc:

Femeie, sărutăm mâinile tale,
Care-au păzit tot neamul omenesc
Și l-au crescut din vremuri ancestrale!

54
CELE MAI…

Cele mai minunate panseluțe de toamnă

Se ascund în taina ochilor iubitei mele...
Îi dau ceruri din rouă și podoabe din stele,
Iar ea știe nespusul și-nțelege ce-nseamnă.

Cu buzele ei – cele mai dulci mere de toamnă –

Mi le-adapă iubita pe-nsetatele mele,
Când mă zdrumică doruri și-mi sunt zările grele,
Căci doar ea-mi este leacul, vrea să fie ce-nseamnă.

Cele mai triste gânduri – furtuni negre de toamnă –

Bântuiesc și ard sub fruntea femeii iubite,
Când mai plec pentru clipe care-i par nesfârșite,
Căci ea simte distanța și o doare ce-nseamnă.

În brațele ei calde – blânde frunze de toamnă –

Mă ascunde iubita când trec păsări de neguri,
Toată liniștea spartă mi-o adună-n întreguri,
Căci doar ea mă iubește, deși știe ce-nseamnă.

55
ÎN PRAGUL TOAMNEI

Când pleci, în pragul toamnei, stingheră ca o frunză,

Mă simt precum copacul din care ai căzut,
Îmi stăruie în suflet o lacrimă confuză,
Că n-am făcut destule să nu te fi pierdut.

Teama ce fierbe-n mine mă mistuie și doare

Când te-nsoțești cu păsări și pleci cu primul stol
Și mă cutremur ca la întâia-mbrățișare,
Când văd la mine-n suflet că locul tău e gol.

Îmi pun inima-n palmă și-o umplu cu iubire,

Trimit din ochi săruturi să-ți șteargă gândul trist
Și-aș vrea, cu roua toamnei, să-ți mângâi în neștire
Tristețea de pe buze și ochii de-ametist.

Tu pleci cu frunza toamnei, eu mă usuc și sufăr

Când pașii tăi răsună în mine triști și goi…
Blestemul deznădejdii l-aș încuia-ntr-un cufăr,
De-ai să rămâi, și-aș trage și toamna înapoi.

56
VIS APROAPE ALB

Ți-am visat, frumoaso,

iar chipul iubit,
cu ochi mari de căprioară sperioasă,
ochi din care-arunci săgeți de
antracit,
când îndrăgostită ești sau furioasă.
Rămâneam în mreje –
țintuit pe loc –
și mă sărutai cu buze
de dor fripte,
buze moi de miere,
roșii ca de foc,
care ți-au fost date
pentru-a fi iubite.
Mă-nveleai în brațe
lungi, de catifea,
mă fixai cu sânii – fermi
ca o poruncă,
pielea ta de zână –
lapte cu cafea –
mirosea a mosc,
a dragoste și-a luncă…
Mă rătăceam în șoapte
de iubire,
iar tu-mi jurai,
nepregetând, că mă iubești,
ne împărțeam săruturi
în neștire,
subjugați de vraja
plăcerilor lumești.
Mă-ntrebam de ce
răsufli sacadat,
când îți pupam flămând de dor
umerii goi,
gâtul fierbinte, de plete inundat…
dar și eu tremuram
de frigu’-ascuns în noi.
Pe când spuneai
57
că vrei să mi te dărui,
iar eu juram c-o să trăim,
cum ți-am promis,
te-ai pus să suni
și raiul să mi-l nărui,
pentru că m-ai trezit
din cel mai dulce vis.

58
ȘI DACĂ...

Și dacă te văd între-o mie de fete,

Femeie frumoasă cu nuri de grecoaică,
Cu nopți și amurguri ascunse în plete,
Îmi furi toate mințile – ca o hoțoaică...

Ades mă gândesc c-ai fost ruptă din mine

Și-ascunsă de soartă în lumi paralele;
Acum te-am găsit și să chiui îmi vine,
Că semeni cu fata din visele mele.

Pe unde umblat-ai atât de departe,

Pe unde anume rătăcit-am și eu?!...
Două inimi pustii în piepturi deșarte,
Menite să-și caute iubirea mereu!...

Ne-ntâlnim, ne zâmbim – două calde tăceri –

Când te-ating și tresari cântă îngerii toți...
Aș dori să-mplinești vraja tainicei veri –
Să-mi fii suflet și trup. Dacă vrei... dacă poți...

59
SIMFONII DE FLUTURI

În noaptea-aceea cu parfum de șoapte,

Când focul viu era la începuturi,
Mi-ai dat să beau polen din buze coapte
Și vrăjile iubirii prin săruturi.

Când mi te-ai dăruit întâia oară,

Adăugând nectar iubirii noastre,
Ți-ai scurs prin mine trupul de vioară
Și ne-am pierdut spre înălțimi albastre.

Fierbeam senini în sfere de iubire

Și ne topeam în simfonii de fluturi...
Ca doi nebuni visam la nemurire,
Murind și re-nviind în așternuturi.

Noi ne-am ascuns simțirea-n anotimpuri,

Am îmbrăcat-o în soare și în rouă,
Ne străduim s-o trecem peste timpuri,
Mereu aprinsă-n noi și mereu nouă.

Eu ard intens pe bolta ta de stele,

Iar tu-mi ești cuvenită completare;
Ești tot ce am, ești sensul vieții mele –
De n-ai fi tu, aș fi un oarecare.

60
NICI NU-ȚI SPUN

N-am să-ți mai scriu niciun vers siropos,

pentru că sunt glasuri ucise,
priapice numai în vise
care mă ceartă că nu e frumos.

Cică-i un lucru atât de firesc,

că prea mulți poeți au cântat-o
și să nu-ți mai spun, răsfățato,
cât de-arzător și de brut te iubesc.

După părerea lor e ok

dacă îți scriu un vers idiot
care are în sinea sa tot
mesajul transmis prin false idei.

Eu sunt, iubito, un tip nefiresc –

mai romantic și-ușor mai nebun,
și-am s-aleg în ce verbe o spun
că-mi ești dragă și ce mult te iubesc...

61
ALCHIMIE

Se iau: o mână de stropi de cleștar aprins –

muguri de rouă nou-născuți,
adunați chiar în momentul acela
când soarele sărută timid marea,
într-un răsărit aproape irepetabil;
Se adaugă, din plin, culoarea enigmatică
a zâmbetului tău minunat
și parfumul buzelor tale coapte,
dulceața privirii de înger,
toate învelite în muzica nebunească
a pletelor cascadă, prăvălite
peste umerii goi, sculptați cu măiestrie
în marmură de ciocolată cu lapte…
Adjuvantul perfect în această cimilitură
este toată simfonia pipăibilă a iubirii tale,
excedentă normelor feminității;
Apoi se va pune în mojarul clipei de magie
tot romantismul strrâns din muzica divină
a întoarcerii soarelui în undele mării,
cu o minunată și ruginie umbra de regret,
însoțită de poezia șoaptelor cântate de
toate păsările marine rezidente în credința lor.
Ei bine, când ai adăugat toate aceste ingrediente,
se mai poate pune un praf fin de
„nu-mă-uita”, numai așa – cât să prinzi între degete…
Apoi, din panaceul astfel obținut,
poți să presari, puțin câte puțin, umbre de dumnezeire
peste sufletul înnebunit de nectar…
E divin!

62
AȘA!...

Mă gândesc că, până a-ți pătrunde sentimentele,

Trebuie să te cunosc în mai multe limbi ale lumii,
Inclusiv pe limba mea nepământean înrobită.
Pe urmă, ar trebui să caut la tine niște izvoare obturate
De cucută zen sau de bazaltul durerii neostoite
Și să le sparg zăgazurile.
Numai după ce voi lămuri neamestecul tristeții
În clipa zilei, numai atunci vom putea vorbi
Despre inefabilul unui pui de sărut,
Ștrulubatic și pasager printre clipele noastre,
Arcuit ca un curcubeu care ne unește inimile.
Așa să simtă și sufletul tău și altfel să nu facă!

63
CÂTE PATIMI…

Câte patimi de noapte,

Câte chinuri nebune,
Câte tainice fapte
Poate-un gând să adune?!

Câte ludice șoapte

Poți să fereci în minte,
Când visezi buze coapte
Și sărutul fierbinte?!

Cât pojar de iubire

Arde mintea-nrobită
Când aștepți o ivire:
Pe femeia dorită?!...

Orice clipă te doare,

Din secunde faci veacuri,
Simți dureri zdrobitoare,
Pentru care n-ai leacuri.

Te iau demoni în lese,

Vezi scenarii demente,
Cu trădări lungi și dese,
Și trăiri indecente…

Când iubita apare,

Fumul se risipește,
Iar în lume e soare
Și pământul trăiește.

64
URME

Urmele pașilor tăi

Istoviți de atâta negăsire
Răsună inuman de tăcut
Înlăuntrul sufletului meu,
Pe culoarele nesfârșite,
Inundate de nesomnul iubirii.
Eu îmi abat sufletul-curcubeu
Către cărarea călcată cu
Tălpile de lacrimi,
Ca să-ți lumineze iarba verde
Scursă din luceferi peste
Casa aproape părăsită,
În lipsa ta.
Să intri fără să mai bați!
Pe colțul patului
O să găsești o inimă
Așternută.

65
CONCEPT

Sunt concepte destructurate

într-o masă amorfă
de timp pierdut...
Bine, nuuu neapărat
de o manieră elementară!
Acum aș vrea să-ți dau,
gratuit, iubito, o lupă...
Nu fi nesimțită,
că nu am vrut să spun ce crezi tu!...
Insidios, vreau să-ți inoculez
și posibilitatea, perversă de altfel,
de a face dragoste cu tine,
în funcție de factorii decizionali
din inima corasonului tău...
Și să știi că incognoscibilul meu
este mai al dreacului
decât incognoscibilul prietenului tău –
Chiar dacă este o iubire feisbucistică...
Iubita mea, vreau să mă iubești
doar pentru latura mea,
cea mai adecvată gusturilor tale!

66
SPRE TINE

Ești atât de frumoasă

încât îmi vine
să plâng de nesaț,
să suspin de dorințe,
să-mi iau inima la bătaie
pentru bătăile ei aiurite,
să mă cert cu sufletul
pentru slăbiciunile lui,
să mă dezbrac de
carnea care arde pe mine,
întărâtată de poftele ei
carnale,
s-o dau dracului de minte,
cu principiile ei cu tot,
și să alerg spre tine
nebun!

67
DE TOAMNĂ

Frunze-lacrimi ruginite,
Ale toamnei care vine,
Își spun poezia vieții
Și se scutură-n suspine.

Duhul ierbii mai șoptește,

Tot mai palid, imn de verde,
Invocând ca suflul ploii
S-o mai guste, s-o dezmierde…

Trece-un hoț de vânt, ca mâșul,

Prin copaci să iscodească,
Premergând furtuni sinistre
Care au să-i dezgolească.

Încă se aud prin codri

Simfonii de păsărele,
Parfumând culoarea zilei
Cu triluri și ritornele.

De pe câmp se-adună roade,

Tot ce-i viu cu sârg se zbate,
Să-și adune în hambare
Darurile toamnei toate.

Tot mai des se-adună norii,

Desenând fâșii pe soare
Și stârnind un dor de ducă
Păsărilor călătoare.

Însă toamna nu-i destulă,

Dacă nu-mi poate aduce
Fata care-mi place mie.

Ce licori să-mi dea, ce leacuri,

68
Ca să aflu alinare
Când, de dorul tău, iubito,
Îmi curg lacrimi către soare?

Cum să-mpace atâtea fierberi,

Când și ea știe, bătrâna,
Că, dacă nu mi te-aduce,
Am să te cerșesc întruna?!

LA PLECARE

Oriunde mergi, să te-nsoțească,

Să-ți fie pavăză și stea
Sau far, să te călăuzească
Pe valul vieții, dragostea.

Alai din gândurile mele

Să-ți fie slujitor la drum,
Ferindu-te de cele rele
Și grijile să-ți facă scrum.

Tu pleci în pragul toamnei. Soarta

Te va purta cum îți e scris;
Îți voi lăsa deschisă poarta
Și sufletul meu larg deschis.

Și-atunci când mi te vei întoarce

Să dai iar vieții mele sens,
Templul iubirii-ți voi reface
Pe ruina unui dor imens.

69
VRAJĂ DE TOAMNĂ

Eu cred că toamna se pitulă în părul tău,

Când scapătă soarele și vrea să se culce;
Îți lasă ofrande pe un platou de dudău
Și de-asta sărutul îți e moale și dulce.

Și mai văd că ți-a dat, pentru a o ascunde,

Soare-n ochii frumoși, cum ea are-n apusuri,
Iar sub bluză ți-a pus mere-aprinse, rotunde,
Care scurmă în simțuri și fug de răspunsuri.

De pe fructe a luat pielea catifelată

Cu aromele ei de-ambră și iasomie,

70
Ți-a făcut strai din ea, când dormeai dezbrăcată,
Și a uns-o cu mir de poftiri, de-alchimie…

A cules foc aprins de prin toți trandafirii,

Ți-a înfipt în inimă culori parfumate,
Ți-a ascuns pe sub buze mirajul iubirii,
Ca, gustându-le eu, să-mi iei mințile toate.

SEVRAJ

Răspunde-mi, mamă, petuniile zboară?!...

Că eu le văd în fiecare seară –
Pătrund adânc sub nervi și mă omoară,
Iar dealerii jurau că n-o să doară.

Nu prea mai pot să rabd așa blestem…

Donează-mi, mamă, o celulă stem,
Să-mi oblojesc sinapsele ce gem,
Să scap de greața asta de infern!

Acuma trolii au plecat, cu tot cu zmei…

71
Prea mult m-au siluit… și-au luat cu ei
O mare parte a îngerilor mei,
Visele mele cu prinți și flori de tei.

Ascunde-mă adânc la pieptul tău!...

Ești blestemată să mă ferești de rău –
Sunt în balans la margine de hău;
N-am niciun gând întreg, la locul său…

Te rog să torni în mine niște soare,

Să-mi izgonești gorgone zburătoare,
Dă-mi liniște, din inima ta mare,
Sau dă-mi alt drog, să scap, că prea mă doare!

ABSOLVIRE

— Alo?! Sărut mâinile muncite, mamă!

Am terminat amărâta asta de facultate,
Care ți-a epuizat ție energiile toate;
Și să nu te inimărești, să nu-ți fie teamă
Că am terminat cu o medie bună:
Am obținut opt nouăzeci și cinci...
Abia aștept să te văd, să fim împreună...
Mi-aș fi dorit sincer ca tu să poți fi aici...
— Pot, sufletul meu, pot băiatul mamei sfânt
Și am să fiu acolo, lângă tine, când îmi zici,
Chiar dacă ar fi ca pentru asta să mănânc pământ.
— Mamă, mămucă, să nu mi te împrumuți,

72
Ești destul de înglodată în datorii...
Nu trebuie să răstorni pentru mine munți,
Nu trebuie neapărat să vii!...
Poate am să-ți trimit niște fotografii...
Păstrează banii, să ai cu ce trăi...
Ești bolnăvioară și mi-e teamă
Să nu pățești ceva până aicea, mamă.
— Ba nu, puiuțul meu, ce-i viața pentru mine
De n-am să pot să fiu aci cu tine,
Să văd că visul nostru s-a-mplinit
Și să te simt, în fine, fericit?!...
Că mi-ai muncit, băiatul meu, prea mult,
Nici gram de bucurie n-ai avut...
— Mamă, mămică, nu-mi plânge mamă!
Vino, de vrei și dacă poți tălică,
Am să te-aștept la gară, să n-ai teamă...
Să fii cu mine, mamă bună, mamă mică...
...............................................................
— Doamne, băiatule, ce bine-și șade ție
Cu pălăria aia – neagră și pătrată
Și cu cravata aia vișinie!
Ce s-ar fi bucurat bietul tău tată!
Am ceva de-ale gurii în traistă, pentru tine;
Mănânci aici, pe bancă-n parc, cu mine?!...
Am niște brânză, slană, o ceapă și măsline...
Sau haide-n altă parte, că poate ți-e rușine!
— Oh, mamă, mamă dragă, ce dor mi-era de tine!
Desfă ștergaru’-acela, pe care-l știu prea bine,
Cu flori de lămâiță cusute de bunica!...
Nu-mi e rușine, mamă, dacă îmi ești de față,
Inima-n mine crește, nu-mi trebuie nimica.
Ce mi-ai adus, mămică, e mai mult decât viață...
Mai am un pas, mămică, și-am să ajung om mare
Și-atunci, să știi tu, mamă, că grijile s-au dus;
O să te iau la mine, să scapi de supărare,
Să te-odihnești și tale, că poate ți-a ajuns.
Am să-ți prezint o fată. E bună ca și tine.
E simplă și curată, ca tine – muncitoare;
Azi termină și dânsa și ne-nțelegem bine...
Se-ntreabă, sărăcuța, dac-o să-ți placă, oare...
73
Te rog, nu plânge, mami, că-ncep și eu să plâng!...
— Sunt flori de bucurie care din ochi îmi curg...
Acum când știu că-n viață ție-ți va fi ușor,
Îți spun, iubitul mamei – de-acuma pot să mor.
................................................................................
Eu mă aflam acolo, ședeam ca să-mi aștept
Flăcăul meu cel mare – nou absolvent de drept.
Am observat povestea, pe care-o-am relatat;
Mi-au curs și mie lacrimi, care m-au inspirat.

CÂNTEC PENTRU PALMA MAMEI

Eu am gustat lumina
Prin ochii tăi ca marea,
Până m-ai rupt din suflet,
Când ți-a venit chemarea.

Am prins să zbor spre lume,

Cu aripi de placentă,
Smulgând brutal din tine
Făptura-mi inocentă.

Apoi mereu prin preajmă-mi

Subtilă ai rămas,
74
Să mă ajuți, în viață
Să fac întâiul pas.

Să râzi și să te bucuri,
Atunci când reușeam,
Să plângi amar, să suferi
Adânc, când mai greșeam.

Cu palma ta – de înger –
Mi-ai mângâiat obrazul,
Mi-ai alintat durerea,
Mi-ai alungat necazul.

O ai făcut cupolă
Deasupra-mi și-n jur scut,
De când mi-ai dat suflare
Și până am mai crescut.

Cu sfânta-ți simplitate,
Mi-ai dat mereu povață,
Ce să nu fac pe lume
Și ce să fac în viață.

Azi te găsesc bătrână,

Tristă și-mpuținată,
Dar palma ta tot caldă-i,
Doar pielea-i e crăpată...

Te văd ca pe-o comoară

Și te-aș ascunde-n mine –
De când a plecat tata
Te am numai pe Tine...

Tu, când mă vezi acasă,

Uiți dorul – inutilul –
Le lași pe toate baltă
Că ți-a venit copilul...
75
Mă-ngheață un gând aprig
Și urlu-adânc în mine:
Când vei pleca, măicuță,
Ce-oi face fără tine?!...

O să-mi lipsească vorba

Ta – caldă și sfătoasă –
Și mângâierea palmei –
Maternă, drăgăstoasă...

Ascund adânc în suflet

Un scâncet imbecil:
Când vei pleca la Ceruri,
O să mai fiu copil?!

DOAR NOI

Toamna se-ntorc copacii – îndurerați și goi,

Cu fiecare frunză căzută, către moarte...
Dar frunza-și ține drumul, convinsă c-o s-o poarte,
Când fuge-n lume iarna, pe ramuri înapoi.

Se-agită vântul vitreg cu norii în alai –

Își domolește verva doar când mai vine-o ploaie –,
Se-ascunde-n geana zării, se șterge și se-nmoaie,
Sperând să facă zarvă la anu’ – mai dihai.

Încărunțește iarba prin păru-i foliar,

Se zbate ruginie, se macină sub soare,

76
Își lasă-n humă praful, se bucură și moare,
Știind că-n primăvară o să-nverzească iar.

Se redespart de roade toți pomii fructiferi,

Ciorchinii plini de lacrimi sunt smulși de pe trupină,
Dar parcă nu le pasă, când știu c-au să revină
Când vor primi porunca plăpândei primăveri.

Doar noi, când vine toamna, gonind primul cocor,

Simțim arzând în suflet o putredă angoasă:
Începe să ne doară că viața-i nemiloasă,
Că timpul nostru-i minim și trece prea ușor.

Trăim cu disperarea că orice an trecut

Mai pune var în plete, mai ia un strop din viață,
Mai fură din putere, mai pune-un rid pe față...
De ce?!... nu-ți spune nimeni, căci Nimeni e tăcut.

MAI E PRIMĂVARĂ

Cu alai de clopoței,
Lăsând verdele-n ogor
Și lumină-n urma ei,
Primăvara trece-n zbor.

Zumzăiri de gândăcei
Șoptesc boarea zorilor,
Păsărici și brotăcei
Strică tihna codrilor.

77
Zburdă-n aer funigei –
Plăsmuiri subțiri de nor –
Plopii își trimit prin ei
Mesageri spre viitor.

Cântă soarele prin tei,

Îndemnându-i să dea zor,
Să-și aprindă-n mugurei
Fluturi cu parfum de dor.

Pe imaș se-ncură miei

Și alți pui de erbivor,
Greieri negri saltă-n șei
Pe căluții de mohor.

Într-o curte, doi căței

Se sfădesc pe limba lor,
Iar un pițigoi holtei
Cântă arii de amor.

(Chiar și mie-mi vin idei

Și m-aș face un fior
Să-ți pătrund printre cercei,
Să-ți șoptesc că te ador.)

Doi bunici, cu pașii grei,

Își plimbă, zâmbind ușor,
Doi îngeri de nepoței –
Sensul existenței lor.

78
EU IUBESC PRIMĂVARA...

Eu iubesc primăvara pentru nuanțele ei:

Pentru verdele-i fraged și plăpânzii ghiocei,
Pentru aerul nou, pentru blândul ei soare,
Pentru triluri de păsări încântătoare.

Eu iubesc primăvara pentru Evele ei:

Cele mai drăgăstoase și mai calde femei,
Flăcări vii de iubire, libere și frumoase,
Mândre, imprevizibilo-misterioase.

Eu iubesc primăvara pentru numele ei:

79
Numele dinspre mamă al strămoșilor mei,
Românesc pân’ la sânge, nume neaoș și sfânt,
De țărani din vechime – regii-acestui pământ.

Eu iubesc primăvara pentru spiritul ei:

Pentru suflul de viață, renăscând din nori grei,
Pentru gândul ce sparge ochiul timpului mut,
Pentru visul speranței, pentr-un nou început.

IARNĂ

Își lasă iar hlamida peste noi

O iarnă ca de vis, ca din povești…
Scoboară îngerași pufoși și moi
În straie de argint, de soli cerești.

Se-aștern cu grijă aparte pe decor,

Purtând cu ei căldură cristalină,
Și-nveșmântează-n straie de păstor
Copacii răstigniți, cerșind lumină.

80
Miroase a sărbătoare și a sfânt,
Un fapt cu care fulgii au de-a face:
Prin ei trimite Domnul pe pământ
Iubirea-i părintească, rai și pace.

81
 III

VIS DE EMIN

Visat-am o țară unită,

Cu legea făcută de oameni,
Necum cu trădări în elită
Și vârfuri conduse de fameni.

Gândeam că, scăpată de rege,

Măicuța română eternă,
Cu grijă și sârg va alege
Mândria să nu-și pună-n bernă.

82
Speram a o duce spre creste
Travaliul conducerii sale,
Să-i scrie destin de poveste,
Să-i șteargă trecutul de jale.

Dar azi, când mă uit peste vreme,

Văd țara de furi vitregită
Și prind iar, plângând, a mă teme
Că n-am s-o mai văd re-ntregită.

Dar de mi-ar da Domnul – Preasfântul,

O zi, o fărâmă de viață,
I-aș lua țării-n brațe pământul
Să-l scutur de jeg și de greață.

Să strâng tot poporul – sărmanul

Să-i scutur prigoana și chinul,
Să-i dărui puterea, firmanul,
Să-nvețe să-și facă destinul.

Apoi m-aș întoarce sub stâncă

Să dorm liniștit o vecie
Când ști-voi că țara mea, încă,
Mai poate de grijă să-și știe.
ACEST SCRÂȘNET…

Acest scrâșnet mut și solemn care mă doare,

Acest zâmbet de gând crepuscular
Mă străpunge contraceptiv, ca o lingoare,
Ca un șarpe amăgit de-un țipar;

Ochiul sălbatic mușcă din clipa văzută,

Inima-mi plânge durerea din sat,
Suspină țara și geme că e vândută,
Scoasă – degeaba– în târg, la mezat.

Suferă sufletul... Ce lumină să-nvețe,

83
Când frații sunt altfel – răi și năimiți–,
Când eroi și paiațe se zbuciumă-n piețe,
Ura să-și urle și să-i auziți?!

Mă doare o stare, o-ntrebare neroadă:

Suntem... mai suntem democrație??!
Dacă nu, hai să ardem Constituția-n stradă
Și să mergem la lifte-n robie!...

Ori de nu, să-ngropăm criza asta de ură,

Să ne știe tot Pământul uniți,
Să-i băgăm anarhiei pumnul păcii în gură,
Să-i urmăm pe cei buni și cinstiți!

BALADĂ APROAPE MODERNISTĂ

Foaie verde
praf de stele,
două cuie
paralele –
cuie maștere
și rele –
sparg fereastra
minții mele.
Le acuz
pentru abuz –
84
deși sunt un
pic confuz –
că nu mai pot
să le scuz,
când îmi sparg
unghiul obtuz.
Agadâr, catâr,
condur…
(cuvinte turcești,
sigúr)
ele-mi spun
că sunt prea dur,
mă condamnă
de sperjur
și m-acuză
înc-o dată
că am
limba-mprumutată
de la inși
din lumea toată…
N-am niciun
cuvânt, măi tată!
Dacă ai timp
să îi asculți
toți lingviștii –
docți și culți,
spun – vânduți
sau prefăcuți –
că suntem
popor de muți.
Mă încearcă
mii de stări,
pun tot felul
de-ntrebări:
mai am timp
de estimări
sau răspund

85
la provocări?...
Tac – că n-am
ce să mai fac,
să fiu înger,
să fiu drac,
să fiu lujer
pe arac
sau dac liber,
dar sărac?
Am să mă
cam haiducesc,
cuiele să
răsucesc
și să le
domesticesc,
să mă lase
să trăiesc.
Măi tată, măi!

LIMBA MAICII DOMNULUI

Maică țară, limba ta de miere

Ne e cel mai mândru talisman;
Au răbdat strămoșii jug și fiere
Să-i aducă vraja la liman.

O vorbim de la-nceput de veacuri

Pân-a fi primul popor creștin;
Pe când alte nații erau fleacuri,
Noi vegheam la Pontul Euxin.

Iar când unii zăboveau aiurea,

86
Noi ne luam de la Carpați tăria,
Ne făceam frați veșnici cu pădurea
Și scriam pe lut la Tărtăria.

Am rămas de strajă, ca o stâncă,

Deși ne-au bătut furtuni – o mie;
Rădăcina noastră-i prea adâncă –
N-a mișcat-o niciun rău din glie.

Limba mea pelasgă – limba priscă–

O au dus latinii, când plecară,
Până în peninsula etruscă,
Unde și-au făcut o altă țară.

S-au găsit prin veac și pui de lele –

Niște voci născute prin pustie,
Care-au spus că sursa limbii mele
A avut o naștere târzie?!

Susțineau aceștia, bunăoară,

Că soldații Romei – gali,celți, íberi –
Care stăpâneau un sfert de țară,
I-au romanizat pe dacii liberi?!

Cum să-i fi-nvățat latina-n grabă,

Pe parcursu’-a patru generații,
Când n-au reușit aceeași treabă
Stăpânind ani-sute alte nații?!

Despre vorbe, prin dicționare

Mint câțiva lingviști de trei parale,
Cum că limba noastră sfântă n-are
Decât câteva originare?!...

Iar cuvintele ce le rostim de ani

Cică ar proveni – de nici nu crezi! –
De la unguri, pecenegi, romani,
87
De la turci, bulgari sau... albanezi?!

Mă întreb: cum să fi luat noi, oare,

Denumiri de stări, de lucruri noi
De la albanezi sau nații rare,
Care nici măcar n-au stat cu noi?

Nu contest c-avem – ca orice limbă –

Mai multe cuvinte-mprumutate,
Dar părerea-mi negativ se schimbă
Când îmi spui c-ar fi străine toate.

Ce să cred, că pân' să vină alții,

Să le-nvățăm limba să ne-ndemne,
Noi ne comportam ca apucații
Și-ntre noi ne-nțelegeam prin semne?!

Dau exemplu: neaoșul „căciulă” –

Moț purtat de daci de la geneză –
Ni se spune-n D.E.X. – și e regúlă –
C-ar veni din limba albaneză?!

Când veniră să ne-nvețe slova,

Ce-i căciula să ne lămurească,
Au dus vestea în Ardeal, Moldova
Și în toată Țara Românească?!

Sau i-au strâns pe toți românii-odată

Pe un câmp sau poate pe-o insúlă,
Rostind către gloata adunată:
— Asta e, băi proștilor, căciulă!

88
ȚARĂ

Pământul tău, grădina mea frumoasă,

Strămoșii mei îl au de generații,
Dar au trecut pe-aici, ca o vântoasă,
Vremelnici împărați și multe nații.

Noi i-am primit pe toți cu-ngăduință,

Le-am dat pământ de soi, soții-fecioare,
Și nu i-am suspectat de rea-credință,
Chiar dacă-apoi au vrut să ne omoare.

89
Valuri de inși pe-aici se aciuiară,
Că glia asta-i mult prea primitoare,
Unii – puțini – și-o au ales ca țară,
Dar cei mai mulți se-ndeamnă s-o doboare.

S-au corcegit aici noian de nații –

Prea felurită spiță omenească –
Și, după una-două generații,
Își cer răstit sorgintea românească.

În toane de-astea crude, de istorii,

Când un popor e iubitor de pace,
Au loc să se strecoare trădătorii,
Să facă-n țară tot ce vor a face.

Și culmea e că toată această clică –

A scatofagilor de joase spețe –
Unul pe altu’-n funcții se ridică
Și-ajunși în vârf, încep să dea povețe.

Iar când poporu’-i bun și-ngăduielnic

Vin famenii cu gașca lor mulatră
Și-i fac promisiuni – cât un pomelnic,
Pe urmă-i iau și spuza de pe vatră.

Mai rău e că în neamul ăsta mare

Sunt mulți sărmani, mulți dezorientați,
Care, pentru o traistă de mâncare,
Acceptă răul, de parcă-ar fi drogați.

Puțini sunt – și blamați! – aceia care

Ridică glasul și strigă răspicat:
„Treziți-vă, români, căci e trădare,
Deschideți ochii, gândiți, că nu-i păcat!

Vedeți cum râd și ne conduc străinii,

Vedeți cum vor să fure țara toată,

90
Nu vă lăsați să vă subjuge câinii,
Puneți picioru’-n prag încă-o dată!”

Dar, cum în gloată-i mare nepăsare,

Le pun năimiții colan de trădător,
Încât toți curajoșii, fiecare,
Târăște-o bilă-minciună de picior.

Vă dau o veste scurtă-n prag de seară,

Vouă – venetici cu ifos de stăpân:
Numele meu de mamă-i „Primăvară”
Și mă consider din moși-strămoși român!

Așa că voi – cei apăruți încoace,

Ce n-aveți în acest pământ sorginții,
Ori învățați să stați cu noi în pace,
Ori mergeți să vă căutați părinții!!

Sunt mii de ani de când poporu’-acesta

Renaște din cenușa absolută;
Cum să-nțelegi mirajul și povestea
Când mama ta nu este aici născută?!

Când n-ai o mamă, doar țara-i mama ta,

Iar când o-njură un străin te doare;
Ce chin să suferi și cât ai rezista
Când vezi c-ai tăi o-njură cel mai tare??

91
ACTORUL

S-a stins și ultimul ecou din sală,

S-au rătăcit aplauzele toate;
El a rămas slăbit, cu mintea goală,
În arlechin, lovit în plex de șoapte.

Se-ntoarce-n el doar pentru a renaște

Din personajul lui, ca prin magie,
Însă păstrează-n sine – ca pe moaște –
Pe cel ce fu, pe cel ce-o să mai fie.

Acum îl dor durerile lumește:

92
Facturile rămas-au neplătite,
Umblă un zvon că totul se scumpește,
Regizorul îl scoate din sărite...

Se smulge greu din lumea părăsită,

Se-ntorce trist în lumea-n care vine,
Trăirile-i adânci devin ispită
Și viața în abstract îi dă suspine.

Când se ridică astral din personaj

Înveselindu-și gândul către casă,
Se împlinește al vieții lui miraj,
Simțind profund că viața-i e frumoasă;

Când are-n minte aplauzele vii

Și chipuri zâmbitoare, luminate,
Se dau uitării și gânduri ruginii,
Și toate negurile îndurate.

Ajuns acas’ își va dori – cu jenă –

Să se abțină la a recidiva,
Dar ai să-l vezi a doua zi pe scenă,
Jucând un rege, un sclav sau altceva.

ÎN GARA ASTA...

În gara asta searbădă și rece,

În care niciun tren nu mai garează,
A mai rămas un ins care visează
Că o să-i vină trenul și-o să plece.

E singurul civil rămas în gară,

Păzit de un acar cu bască veche,
Bătrân, aproape orb și-ntr-o ureche,
Care-l pândește, așteptând să moară.

93
E-n lumea lui în sala de-așteptare,
Aici îi sunt biserica și casa,
Aici e protejat de Cea-cu-coasa
Și îi trimit Ai lui câte-o scrisoare.

A-naintat nenumărate plângeri,

Dar a primit porunci superioare,
Că numai după ce acarul moare,
Să se întoarcă-n Ceruri printre îngeri.

HOTĂRÂRE

O să încep prin a nu mai fi

Împăciuitor:
Am să-i spun copilului
Să fie ascultător
Când devine ștrulubatic;
Prietenilor am să le spun că orice
E mai bine decât nimic,
Atunci când m-ar interesa
O vorbă bună;
Detractorilor mei am să le spun
Că sunt de lăudat,
94
Pentru că reușesc să mă țină
Treaz permanent;
Pe cei foarte suficienți
Lor înșilor, am să-i încurajez
Să-și dezvolte autosugestia
Până la marginea derizoriului,
Iar proștilor sadea le voi spune noapte bună.
Se spune că ăștia din urmă
Sunt cei mai fericiți.
Mai știi?!

SUB ZĂPEZI ÎNSÂNGERATE

Aș vrea să văd pe câmp o floare,

Dar când scot capul pe fereastră
Constat că-i vai de mama noastră…
Nu se mai duce iarna oare?!...

Cu toate că în calendare
E martie și primăvară,
S-a-ntins omătul peste țară,
De s-a ascuns sărmanul soare.

Mi-e dor de o privighetoare,

Însă afară numai vântul

95
Și iarna grea își spun cuvântul
Printre troiene urlătoare.

Acum vin Paștele și-mi pare

Că toată lumea o să vadă
Mieluți blajini plângând zăpadă
Pe drumul spre sacrificare.

Azi am găsit din întâmplare

Sub nea o dungă brun-roșcată,
Ca o batistă-nsângerată,
De neguri reci, prevestitoare.

Poate-i nisipul din Sahare,

Adus la noi pe calea-austră,
Sau poate Dumnezeu ne mustră
Că am uitat de închinare.

96