http://azati.idle.

ro/biblioteca-de-dramaturgie-2/

Sunt un pod - Adrian Păunescu

Sunt un pod peste râu,
Către tine mereu,
Pe nimic sprijinit,
Doar pe sufletul meu.

Acest râu nemilos

Mă va sparge-n bucati,
Starea mea o-nţeleg,
Dar şi tu seama dă-ţi.

Sunt un pod peste râu,

Pe pilonii mei trişti,
Către tine mereu,
Insă tu nu exişti.

Nu-nţelegi că mi-e greu,

Că mi-e frig şi urât,
Sint greoi şi sunt fix,
Sunt un pod şi atât.

Unde-apuc să mă duc
Sunt silit să rămân
Că miroase a fier,
Că miroase a fân.

Şi deodată-nţeleg
Că sunt trist în zadar,
Pe pilonii mei trişti
Mă cuprind şi tresar.

Tu simţi tot ce simt eu,

Ba mai grav, ba mai mult,
Plânsul tău permanent
Il preiau şi-l ascult.

Şi dau parcă ecou

Şi vibrez în alt mod,
În picioare călcat
Ca un om, ca un pod.

1
Sunt un pod peste râu,
Sunt un pod peste mers,
Câte vânturi m-au scris,
Câte ploi m-au tot şters.

Dar tu nu eşti pe mal,

Dar tu nu eşti cu ei,
Dar tu nu mă striveşti,
Tu mă ţii şi mă bei.

Sunt un pod ridicat

Peste-un râu incomod,
Sunt un pod, eşti un râu,
Eşti un râu, sunt un pod.

Otilia Cazimir - Interior

Ramai!…

Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintai…

-Tu stii ca, daca pleci, mi-e frica.

As vrea sa-mi spuie cineva pe nume…
Ma simt asa de singura si mica
De parca numai noi am fi pe lume.

Prin geamul aburit si transparent,

Se uita-afara florile din glastre
Cu gatu-ntins spre soarele absent.
Se-ntuneca. Si focul prin unghere
Invalmaseste palpairi albastre
Cu umbre nestatornice si moi.

- Asculta… oare ce s-aude?…

- Cu haina rupta, plina de noroi,

Cu plete ude,
Se uita Toamna in odaie
Si bate-n geam cu degete de ploaie.

2
I-e frig. Si a simtit de-afara,

Ca-n suflete-am pastrat un colt de vara…

Oglinda a cuprins odaia toata

In apa-i plumburie si-nghetata.

- Ramai!…

Afara ninge cu petale

De micsunele artificiale,
Si nu mai trece nimenea pe strada…

Din mana mea intinsa las sa cada

Risipa alba-a gandurilor tale.
Si ne-om privi, can tu vei fi tacut,
Surprinsi ca inca ne iubim ca la-nceput.

Concentrică
Astăzi trebuie să ai neapărat
Şi suflet,
Am nevoie pentru un studiu
Radiografic,
Aşa că ia-ţi de pe umeraş, îmbracă-l,
Aerul tău cel misterios,
Transcedental şi serafic.

Priveşte-mă cu gene foarte lungi

Şi fiecare geană să trezească în mine
O clapă,
Fă anotimpul atât de limpede-ncât
De pe coaja copacilor să sară corăbii,
Dovadă că totul se trage din apă.

Cheamă păsările să zboare aproape

Numai păsări alese,
De la ciocârlii în sus,
Să înalţe în jurul nostru o fântână de aripi,
Pe fundul căreia noi să ne credem izvoare
Fără apus.

3
Librex

Nu știu ce am, că nu dorm când dorm

Nu știu ce am, că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.
Nu știu ce am, că nu ajung nicăieri,
Când merg.
Nu știu ce am, că stând pe loc
Sunt, hăt, departe.

Doamne, din ce fel de humă

M-ai luat în palmele tale calde
Și cu ce fel de salivă
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?
De nu știu ce am că exist,
Nu știu ce am că nu mai am nimic..

Decât pe tine.

Adam
Cu toate ca se afla in rai,
Adam se plimba pe alei preocupat si trist
Pentru ca nu stia ce-i lipseste.
Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva
Dintr-o coasta a lui Adam.
Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune
Incat chiar in clipa aceea
Si-a pipait coasta imediat urmatoare,
Simtindu-si degetele frumos fulgerate
De niste sini tari si coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O noua Eva rasarise in fata lui.
Tocmai isi scosese oglinjoara
Si se ruja pe buze.
"Asta e viata!" - a oftat Adam
Si-a mai creat inca una.
Si tot asa, de cate ori Eva oficiala
Se intorcea cu spatele
Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamiie
Adam scotea la lumina o noua cadina
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creatie desantata a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste
Si l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

Prapastie

4
Dumnezeu e surd
Si trebuie sa-i spun ceva
Ii scriu pe-o foaie de hartie.
Asa se procedeaza
Cu toti surzii.
Dar mie nu-mi intelege scrisul
Si cand il vad cum se scarpina-n aureola
In fata unei conjunctii,
Ma gandesc ca mult mai usor ar fi
Sa i-o urlu-n ureche.
Asta si fac,
Dar Dumnezeu da din cap
Ca nu-ntelege
Si-mi face semne sa-i scriu pe-o hartie
Tot ce vreau sa-i spun.
Pe mine ma apuca disperarea,
Ies in strada si opresc calatorii,
Punandu-le-n fata hartia mea,
Scrisa cum am putut mai frumos si mai citet
Ca pentru ochii lui Dumnezeu.
Dar oamenii nu sunt surzi,
Ci numai grabiti,
Si dandu-mi cu mana hartia la o parte,
Ma roaga sa le spun totul repede
Prin viu grai.
Atunci ma pomenesc urland
Ca din fundul unei prapastii,
Asa cum urla Dumnezeu
Cand isi face rugaciunea.

Si de spaima c-am auzit si eu

Uit ce-am vrut sa le spun.

Am legat...
Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat

Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi

Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit

Cu un cântec.

5
Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi

Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti acolo, a zis soarele,

După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

Pricina
Mie mi s-a omorât timpul,
Onorată instanţă.

Când mă întorceam eu voluntar

Din război,
Am băgat de seamă
Că timpului meu îi fuseseră amputate
Inima, gura şi fruntea.

Dar nici aşa nu mi l-au lăsat în pace,

L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-maşină, zile-bou,
O mulţime de lucruri
Care nu-l interesau.

Apoi au început să experimenteze pe el

Fel de fel de otravuri -
Tristete, necazuri -
Parca asa le zicea.

Lovitura de gratie i-a fost data in cap

Cu o bucata de destin
De esenta tare.

Iertati-mi expresia,
Dar asta n-a fost viata !
De atunci, iata, am pierdut si jumatate din moarte
Asteptandu-mi randul la coada,
Ca sa v-aduc la cunostinta pricina mea,
Aici,
La judecata de apoi.

6
Deosebire
Moritz, un elev cuminte
La liceul din Bacău
Într-o zi pe negândite
L-a întrebat pe tatăl său:
- "Papalâcule, ia spune-mi
Dar să nu fi supărat
Ce deosebire-i între
O femeie ş-un bărbat?"

- "Vai de mine şi de mine

Moritz, nu mă enerva
Cum se poate main leibchen
Să mă-trebi aşa ceva.
Un băiat ca tine învaţă
Şi nu întreabă aşa hai-hui
Chestiuni neruşinate
Care nu-s de vârsta lui."

Moritz, însă nu se lasă

Şi aşa cum şi-a propus
Plin de nevinovăţie
La mămica lui s-a dus.
- "Mutterlein, să nu te superi
Dar aş vrea să o lămurire:
Ce deosebire-i între
Un bărbat şi o femeie?"

- "Asta da obrăznicie
Vai de mine şi de mine
Stau şi mă întreb într-una
Cum de nu-ţi este ruşine?
Tu, model în toată clasa
Şi în tot liceul chiar
Să vorbeşti aşa cu mama?
Piai din ochii mei! Măgar!"

Moritz – dezolat de atâtea

Observaţiuni amare
Profesorului îi pune
Tot aceeaşi întrebare.

7
Dascălul – Albert – pe Moritz
Îl întreabă rugător:
- "Ia să-mi spui, te rog, ce număr
Poartă mama la picior?"

- "Mama? 37 poartă."
Iară dascălul, Albert
Mai întreabă: - "Dar tăticul?"
- "Tata? 41 cert!"
- "Deci, mămica 37
Tata, 41 are.
Precum vezi, deosebirea
Este numai între picioare."

Cu banii mei ? - Ion Pribeagu

De la domnul Katz bancherul

Cerșetorul Moise Floi

Căpăta – ca o ofrandă

Zece lire în orice joi.

Cum intră numai pe ușe

Casieru-în mod intim

Îi da zece lire în mînă

Și-i spunea discret: poftim!

Da-ntr-o joi, venind la bancă

Casierul supărat

Nu i-a spus nimic și-n grabă

Numai cinci lire i-a dat.

Floi îi numără și rece

A întrebat ca un milog:

8
– Totdeauna mi-a dat zece

De ce astăzi cinci mă rog?

– Pentru că-și mărită fata,

Domnul Katz cu socoteală,

A dat ordin să reducem

Orice fel de cheltuială.

– Își mărită fata?

Domnul verse-și haru-asupra ei!

Înțeleg să și-o mărite

Dar de ce cu banii mei?

Poem şoptit – Elena Glodean

Aş locui în ochii tăi, o vreme,

să văd cum munţii încă nasc izvoare;
Când îl sărută-n taină căprioare,
să simt cum firul ierbii încă geme.

În pumnul tău aş locui, o vreme,

de tine să mă simt la sân purtată
Precum o mierlă care-a fost vânată
şi stă rănită printre crizanteme.

Aş locui în părul tău, o vreme,

s-ascult cum vântul şuieră prin crânguri;
Tu, scuturându-ţi tâmplele de gânduri,
să îmi reciţi în şoaptă mici poeme.

Aş locui sub paşii tăi, o vreme,

să-mi poţi reda odihna unui drum
Iar norii grei, bolnavi de-atâta fum,
să îi aduni cu sârg în ninse gheme.

Şi-atunci cand glasul meu o sa te cheme

să-mbraci toţi pomii-n haine de crăiasă.
Eu, fulg de nea întors din nou acasă,

9
voi zăbovi în palma ta…o vreme.

Adolescenţă – Boris Ioachim

Pe chipul tău râde uimirea

Şi plânge-un dor neostoit…
În faţa ta, se pleacă zarea,
Iar viitoru-i nesfârşit.

Bujori ţi-au înflorit obrajii

Şi-o piersică i-a parfumat…
Şi plete vesele, grumajii,
Cu aur cald ţi-au îmbrăcat.

Din ochii tăi, sfidând seninul,

Ţâşnesc albastre vâlvătăi;
Pe frunte ţi-a-nflorit mălinul –
Iar gura-i gata de bătăi.

Frumoasă eşti, cum niciodată,

N-a fost, sub soare sau sub nor,
Aşa o zgâtie de fată –
Că zânele, de ciudă, mor!

Cristal şi miere, laolaltă,

Se încâlcesc în glasul tău
Şi atunci când pieptul îţi tresaltă,
Răsare luna – dublu, zău!

Mă doare atâta frumuseţe

Şi nostalgia-mi dă ocol…
Când ochii tăi îmi dau bineţe –
Mă simt de răutate gol.

Din mult preaplinul vârstei mele,

Cu fulgi de nea, la tâmple ninşi,
Îţi fac, cu sârg, dulci temenele –
Cu ochii-adânc de dor cuprinşi.

Căci tu, frumoaso, ştii, prea bine,

Că azi e-al tău Pământu-ntreg,
Că doar privindu-te pe tine –
Ce e sublim pot să-nţeleg.

10
Trăieşte, deci, de vise beată,
Sub ceru-nalt, de nouri tuns,
Cât soarele-i pe boltă, iată –
Cât stele-n noapte sunt de ajuns.

Căci griji, pe chipul tău de zână,

Vor ofili bujori, cândva,
Şi-o gură rece, de ţărână,
Din trupul tău s-o-ndestula.

Dar azi, tu eşti, cum niciodată,

În lumea largă n-a mai fost,
Aşa o zgâtie de fată –
Ce vieţii mele-i cată rost…

11
Boemă - Arthur Rimbaud

12
- fantezie -

Umblam cu pumnii-n buzunările crăpate

13
Şi chiar paltonul îmi părea că-i ideal.
Mergeam sub ceruri, Muză, şi-ţi eram vasal:
Ce de mai dragosti am visat, frumoase toate!

14
Nădragii mei aveau o gaură cam mare,
Dar înşiram la rime, cufundat în vis.

15
Găseam în Ursa Mare-un han mereu deschis,
Iar stelele-mi foşneau pe cer, încântătoare.

16
Le ascultam, pe margine de drum şezând,
În serile acelea de septemvre, când
Simţeam pe frunte roua – vin ameţitor,

Şi când, rimând prin întunericul fantastic,

Trăgeam ca de o liră de-al ghetelor elastic,
Proptindu-mi inima cu un picior!

17
Roman - Arthur Rimbaud

18
La ani şaptesprezece, nu eşti defel serios.
Laşi naibii, într-o seară, şi ţapi şi limonadă:
Ieşind din cabaretul cu lustre, zgomotos,
Te duci sub teii-n floare ce cresc pe promenadă.

În iunie, spre seară, e-atât de-nmiresmat

Văzduhul, că-nchizi ochii adesea, de plăcere.
Oraşul nu-i departe, iar vântul – încărcat
Cu zgomote – miroase a viţă şi a bere.

II

Te uită, o fâşie de-azur, cât un arnici,

S-a agăţat de-o creangă: o stea răutăcioasă
O-mpinge şi, cuprinsă de-un dulce tremurici,
Pe boltă se topeşte, subţire şi lăptoasă.

Şaptesp'ce ani! O noapte de iunie! Pierdut,

Laşi să te-mbete seva – e parcă o şampanie.
Baţi câmpii; ţi se zbate pe buze un sărut –
Îl simţi cum se frământă mereu, ca o gânganie.

III

Cu inima năucă, prin cărţi robinsonezi

Când, în lumina pală-a unui fanar, răsare
O fată drăgălaşă, - dar lângă ea mai vezi
Şi-al tatălui ei guler, - o umbră-ngrozitoare.

Te crede fata foarte copilăros; bătând

Din pantofiori, deodată se-ntoarce către tine
Cu o mişcare vie, sprinţară lunecând.
- Pe buze-ţi mor, atuncea, duioase cavatine.

Eşti, până-n luna august, îndrăgostit lulea!

Îi scrii sonete: râde de ele, deopotrivă.
Amicii toţi, te lasă: prea eşti neghiob. Dar Ea
Se-ndură, într-o seară, să-ţi scrie o misivă.

În seara ceea intri în birtul zgomotos

Şi ceri un ţap de bere, sau poate-o limonadă...
La ani şaptesprezece, nu eşti de fel serios,
Când ştii că sunt atâţia tei verzi pe promenadă.

19
Ca prima oară – Grigore Vieru

Merg pe pământ
Si sun ca vioara.
Toate îmi par că sant
Prima oară.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Orice splendoare
Ma doare,
Ma doare-aceasta floare
Si frumusetea ta,
Si frumusetea ta!
Si-aceasta zi
Ce maine nu va mai fi,
Nu va mai fi!
Infiorat spun mama si tata
De parca imi vad parintii
Prima data.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Cand ma cuprinzi
Tremur, ah, toata,
De parca-as iubi, iubi
Prima data.
Ca un copil

Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.

Vecina - George Topârceanu

Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină,
Ci numai ochii, - ochii tăi, vecină, -
Că ţi-am făcut potecă prin grădină...

20
Adeseori tu laşi la geamuri storul,
Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul,
Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!

Şi tot mai des mă poartă necuratul

Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul
Pe care-l ţin ispita şi păcatul.

De dorul tău, de dragul suferinţei,

Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, -
Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?

Să leg acum ce nu se mai dezleagă,

Să ispăşesc viaţa mea întreagă
Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?

Decât să fug cu tine-n largă lume,

Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, -
Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.

Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,

Păstrează calda ochilor ispită,
Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!

Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare

Şi clipele de-acum le laşi să zboare,
Când duclea tinereţe-i trecătoare...

De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul

De datini grele ce-mi ucid avântul,
Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!

Când umbra nopţii cade peste vale,

Tu să m-aştepţi în pragul casei tale,
C-un văl uşor pe umerele goale.

Să vin, când luna nopţilor măiestre,

Frumoasă ca o fată fără zestre, -
Se uită lung şi tainic prïn ferestre...

Flori risipite – Cininat Pavelescu

Plin de focul tinereţii

A pornit-o călătorul,
În seninul dimineţii,

21
 Să-şi găsească-n largul vieţii
Viitorul!

Inima-i era curată,

Faţa fragedă şi plină,
Şi spre zarea depărtată
S-a-ndrumat cu ochi ce-noată
În lumină!

Mama-i dase, ca o zână,

Un buchet de flori de vară,
Şi cu florile în mână
S-a tot dus pe drumuri până
Către seară!

De-ntâlnea în cale fete

Palide sau zâmbitoare,
Iubitoare sau şirete,
Le prindea la toate-n plete
Câte-o floare.

Îi spusese la plecare
Biata-i mamă ce plângea:
Drumu-i lung şi viaţa-i mare,
Din buchet la orişicare
Să nu dea!

Dar, pe drum, el dase sfatul

Şi dojana ei uitărei
Şi-mpărţea mereu băiatul
Flori şi flori pe sărutatul
Fiecărei!

Şi, cum seara se lăsase,

Răsărind văzu din ceaţa
Ce-asfinţitu-nsângerase,
Pe iubita ce-o visase
Toată viaţa!

Şi buchetul, călătorul,
Scuturat când i-l aduse,
În amurgul ce căzuse,
Pricepu risipitorul
Ce pierduse!

Rugaciune de seara – Vasile Militaru

22
Cu de lacrimi gene ude, inalt ruga Domnului:
Sufletul pazeste-mi, Doamne, in tot ceasul somnului;
Ganduri ce ma tulbur, cu al Tau Duh infrange-le;
Trupului meu da-i odihna; racoreste-mi sangele;
Somn usor sa ma suprinda, sa dorm lin ca florile,
Si cu inima curata sa ma scoale zorile;
Rugaciune sa-nalt spre Tine si sa-Å¢i cant poruncile,
Precum canta ciocarlia peste toate luncile;
Sa pornesc la munca sfanta cum pornesc albinele,
Sa pot umple, ca si ele, fagurii cu binele,
Si Sa te slavesc pe Tine, de pe valea plangerii,
Dumnezeule din slava, ce-L slavesc toti ingerii!

Ţară de pripas - Alexandru Vlahuta

Un vechi tolbaş de vorbe late,
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neaşteptate
Stăpân peste întreaga ţară.

Din ea-şi făcu o prăvălie,

Şi ca un negustor de treabă,
Pentru ca-n lume să se ştie,
Prinse-a striga de la tarabă

Poftiţi aici! Oricine are

Obrazul fără de ruşine
Ş-o conştiinţă de vânzare…
Poftiţi să faceţi târg cu mine!

Prostie, lene, linguşire,

Eu cumpăr tot. Veniţi aici!
Şi cei mai nărăviţi din fire
Mi-or fi tovarăşi şi amici.

Eu dau tot felul de noroace,

Căci sunt atoateţiitorul,
Măriri, averi… Să vie-ncoace
Toţi trântorii ce le duc dorul!…

Aşa, sunt zece ani de când

Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigând,
Şi muşteriii vin de zor.

23
În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzură-n slujbe mari,
Câţi oameni fără căpătâi
N-ajunseră milionari!
Veniţi şi voi, străini calici,

Şi strângeţi tot ce-a mai rămas!…

...............
Ce să mai faci? Ce să mai zici?

Sărmană ţară de pripas!

Triumful aşteptării - Alexandru Vlahuta

Nebiruit e omul ce luptă cu credinţă!
El ştie că pe lume nimic zadarnic nu-i;
Că dincolo de truda şi jertfa clipei lui,
În taină, vremea ţese la sfânta biruinţă;
Că vuietele toate visează armonie,
Că... este o dreptate şi... trebuie să vie!

Talazuri năvălească! Vrăjmaşa lumii ură

Întunece viaţa în beznă de minciuni!
Copiii lui închidă-l în casa de nebuni!
Lovească-l orice mână! Hulească-l orice gură!...
El simte cum îi creşte în inimă o floare
Cu-atât mai luminoasă, cu cât mai mult îl doare.

Te-ai întrebat vreodată din ce undire-nceată

De lacrimi tăinuite se naşte un izvor?
De mii de ani în piatră loveşte răbdător,
Strop după strop s-o spargă...
Drum greu a fost... Dar iată!
În valuri de lumină, chemat de dorul mării
Un fluviu nou vesteşte:
Triumful aştepării!

Nu te-ntrista - Zaharia Stancu

Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut,
Totul trece ca o tramba de nori,
Vine vantul si o destrama,
Vantul care scutura flori.

24
Nu te-ntrista ca nimic nu se-ntoarce,
Raurile curg toate spre mare.
Oricat ai merge de repede,
Nu poti s-ajungi pana la zare.

Unii caini latra doar, altii musca,

Bivolii sunt negri si-mpung.
Pa pajistea tanara, iezii
Sa-mbatraneasca n-ajung.

Lasa steaua sa cada chiar

Daca nu e de foc ci de gheata.
Poate venim din lumine ori poate
Din ceata venim si mergem in ceata.

Tu nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut.

Totul se destrama ca o tramba de nori.
Vine vantul si usuca dealurile
Pe care primavara se ivesc flori

Sonet- Radu Stanca

Spuneai că niciodată n-o să piară

Acel minut – şi totuşi a pierit,
Aşa încât mi-am zis că o să moară
Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

Şi chiar dac-ar mai trece înc-o seară

Şi multe alte-apoi, în şir sporit,
Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară.
Va dăinui-ntre noi la nesfârşit.

De-aceea pune-ţi mâinile pe poale

Şi-aşteaptă-mă sub geamurile tale.

Eu voi veni cu tainice cununi

Şi amândoi, căutând desăvârşirea,
Vom învăţa-mpreună că iubirea-i
Cea mai puternică din slăbiciuni...

Cântec de dragoste - Rainer Maria Rilke

Cum sǎ-mi împiedic sufletul
sǎ nu-l ajungǎ cutremurat pe-al tǎu?
Cum sǎ-l înalţ deasupra ta

25
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângǎ ceva pierdut în întuneric,
într-un ungher tǎcut, strǎin, nefremǎtând,
ce nu se-ndepǎrteazǎ
când adâncurile-ţi lunecǎ departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioarǎ, pe tine şi pe mine,
ne împreunǎ totuşi aşa cum un arcuş
din douǎ strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioarǎ suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?

26
Din flori de mac am adunat iubire - Marin Bunget
În roşul lor aprins de faclă vie,
Cu trup subţire, îmbrăcat în spini,
S-au aşezat toţi macii pe câmpie
Sfidând ideea ternelor grădini.

Nu vor buchet în glastra ta să fie.

Îşi fac petala lacrimă de dor.
Destinul lor e-acolo pe câmpie.
În glastră plâng, se scutură şi mor.

Acolo unde leagăn le e vântul

Şi apă beau când roua cade-n zori.
De hrana lor se bucură pământul
Şi au prieteni zecile de flori.

Din adieri se leagănă cicoarea

Roşind în faţa firului de mac.
Îi-ntinde fericirea şi candoarea
Ce prea demult în florile ei zac.

În zborul lui un puf de păpădie

Desprins parcă din lumea de poveşti,
Pluteşte peste macii din câmpie
Cu frumuseţi ce-ndeamna să iubeşti.

Culoarea purpurie, ruginită,

Petala lor gingaşă şi subţire.
Iubesc tandreţea lor nemărginită.
Din flori de mac am adunat iubire.

Cântec – Cincinat Pavelescu

27
Un fluviu calm aş vrea să fiu,
Un fluviu calm cu ape line,
Să ningă luna peste mine
În clare nopţi, argintu-i viu.

Şi tu, o insulă să fii,

O insulă de roze pale
Să zboare-adeseori petale
Pe linul undei aurii.

O insulă de flori şi şoapte

Muiate-n aer de amurg...
Şi eu, în jurul tău să curg,
Mângâietor ca şi o noapte.

N-ai dezmierda – Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi,

Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi, de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,

Cu mâna ta, n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după un colţ de rai,
De n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi de jos până nu cazi

Cu fruntea-n pulberea amară,
Şi de re-nvii în cântecul de azi,
E c-ai murit în plânsetul de-aseară.

Lacrimile - de Lucian Blaga

28
Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin

al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare

îi dete - lacrimile.

George Tarnea - Sonet 5 (Dac-am uitat, iubito, cum te

cheama)
Dac-am uitat, iubito, cum te cheama
Si cum se face ziua-n ochi tai,
Ascunde-ti visul plin de vanatai,
Si nu-mi lua uitarile in seama.

Prea mult colind pe-ntortocheate cai

Si prea putin e loc sa-mi fie teama,
Ca daca mortii eu i-as spune "Ia-ma!"
Tu i-ai zvanta si umbra in batai.

Dar nu incerc aceasta nici in gluma

Ci doar ma-ntorc la tine si te rog...
Primeste-ma, si iarta-ma si du-ma
Din partea ratacitilor zalog
La carnea ta de soare si de huma,
Pe instelatul cerului polog.

29
George Toparceanu - In jurul unui divort

30
Misu St. Popescu vrea sa divorteze.
Lung prilej de vorbe si de ipoteze!

Unii spun ca Misu singur e de vina,

Ca la ei in casa n-a fost zi senina.
Ca nu poate nimeni sa-i mai intre-n voie
Si-a avut norocul de-a gasit pe Zoe,
Care-i rabda toate de cand l-a luat.
Ca desigur alta nu l-ar fi rabdat
Nici macar o luna, insa biata fata
Este bunatatea personificata
Ca-nainte Zoe pana nu-l luase
A respins partide mult mai serioase:
Jorj Athanasiu, cand era flacau...
Goldman de la Credit... Guta Popandau,
Angrosist de vinuri, — o partida rara
Si cu care Misu nici nu se compara —
Toti cu situatii si destul de "bine",
Refuzati de dansa, ca sa ia... pe cine!
Ca saraca Zoe cand l-a cunoscut
Era fara slujba si dator vandut.
Ca de-atunci incoace ea zadarnic spera,
Ca el n-are-n casa nici o maniera,
Nu respecta seara orele de masa,
Rareori cu leafa nimereste-acasa,
Frecventeaza cele mai de jos localuri
Si se tine noaptea numai de scandaluri...
Dar mai e un lucru mai fenomenal:
Misu St. Popescu este imoral!
Parca ea nu stie ca, de-acum un an,
Dumnealui se tine cu madam Varlan?
O caricatura... un chibrit... o aia
Cu piciorul mare si c-un par cat claia,
O mahalagioaica... Afectata... rea, —
De se mira lumea: ce-a gasit la ea?

Altii spun ca totusi nu-i de vina el,

Ca din contra, Misu e un sot model,
Insa ea, Popeasca, este o ingrata.
C-ar fi stat si-acuma tot nemaritata,
Daca din pacate nu s-ar fi gasit
Un neghiob ca Misu, un imbrobodit...
C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui
Unde se dusese la un var de-al lui
Care-avea la dansii casa cu chirie.
Ca vorbeau adesea la bucatarie,

31
 Mai cu seama ziua cand trecea la masa.
Ca duduca Zoe scutura prin casa
Si — nu zice nimeni ca era bigota —
Insa frantuzeste nu stia o iota !
Ca gasind odata niste carti franceze,
A rugat pe Misu "s-o initieze"...
(Promitea fetita !) Tot asa mereu,
Azi o sarutare, maine... mai stiu eu?
Ba cu frantuzeasca, ba cu scuturatul,
Pana cand la urma a-ncurcat baiatul!...
Toate astea insa la un loc denota
C-a luat-o goala, fara nici o dota.
Trei perechi de case? Stie Dumnezeu...
Trei perechi de mofturi! — N-o spun numai eu.

Intrebati pe Lambru, pe madam Palade

(O persoana-n varsta, foarte cumsecade)
Si pe toata lumea care-o cunostea,
C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea...
El putea desigur altfel sa se-nsoare, —
Dar in loc sa-i fie recunoscatoare,
Sa-l respecte-n casa si sa-l menajeze,
Dumneaei, din contra, tine sa dicteze!
Misu nu e liber nici macar un pas,
Toata lumea vede ca l-a dus de nas.
Dar in schimb, fireste, ea, de la-nceput
Fara nici o jena a facut ce-a vrut.
Seara, cand o cauti, pleaca la cucoane,
Ziua se ocupa numai cu romane,
Iar bucatareasa (c-au schimbat femeia)
Are tot pe mana, pana cand si cheia
De la magazie si de la dulap, —
Care va sa zica si-a facut de cap.

Altii spun ca Zoe, la madam Lipan,

A-ntalnit pe unu, Iorgu Damian, —
Flutur de saloane, mare puslama.
Ca-ntre ei desigur exista ceva,
Fiindca ea-ntr-o clipa de sinceritate
A scapat o vorba la madam Stamate:
"Ah, ma chere, ce nobil si distins baiet!..."
Iar madam Stamate n-a tinut secret,
Si-i destul sa afle cateva persoane...
Tot atunci, se vede, una ...
din cocoane
I-a facut pesemne lui o anonima

32
Unde iscalise doar atat: „Cu stima..."
Si-i scria acolo — spun din auzite —
Ca „madam Popescu prea se compromite..."
Dar el n-a citit-o, nefiind francata.
Si-a trecut si asta.
In sfarsit, odata
Trebuind sa plece Misu la Vaslui
Pentru niste case, — un amic de-al lui,
Unul de la Banca, l-a pornit cu sila
Sa ia trenul numai pana la Chitila
Si sa stea acolo tocmai timpul strict,
Ca sa-i poata prinde in flagrant delict...
Ca venind Popescu si vazand lumina,
A intrat in curte tocmai prin gradina
Si batand la usa care da-n salon,
Cineva din casa i-a strigat: "Pardon!"

Zoe sta de vorba, nici nu s-astepta

(Ca era devreme... zece si ceva)
Si crezand ca-i mâta sau vrun alt ecou,
Cand vazu ca-i Misu, a ramas tablou,
El paru deodata foarte incantat.
— Ma iertati — le zise — ca v-am deranjat!...

Puse-apoi paltonul peste geamantan

Si venind cu-ncetul catre Damian
Care sta sa plece, zise: — "Buna seara.
(Damian atuncea s-a facut ca ceara.)
Nu mai stati de vorba? Poate ca ti-e somn...
Te grabesti prea tare, mult stimate domn!"
Si zicand acestea cu o voce calma,
Vru sa-l ia de guler si sa-i dea o palma.
— "Domnule Popescu... nene! stai un pic...
Pe parola noastra ca n-a fost nimic!...
Damian, saracul, nu stia ce zice, —
Dar gasind la urma un moment propice,
Cand vazu ca treaba tot mai rau se-ncurca,
A fugit...
Iar sotii se certara furca.
Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din "draga",
Socotind ca astfel va putea s-o dreaga,
Dar la urma urmei, ca sa-l deie gata,
A-nceput sa faca ea pe suparata.
Ca odinioara l-a iubit un pic,
Dar nu-l cunoscuse chiar asa mojic...
Si-ntorcand o clipa capul indarat,

33
I-a strigat din usa: — "Te-ai prostit di tat!..."

Toate astea insa n-au nici un temei,

Ca nu stie nimeni ce-a fost intre ei.
Vineri toata lumea a putut sa-i vada
Amandoi alaturi, brat la brat, pe strada...
Ei, si stiti, aseara, dupa ce-a stat ploaia,
Ce-a aflat Tantica de la Procopoaia
Cand s-a dus sa-i ceara un model de sort?...
Ca madam Popescu nu mai da divort.

Nichita Stanescu - Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
ma bucur totdeauna ca sunt.

Nu ma realizez deplin niciodata,

pentru ca
am o idee din ce in ce mai buna
despre viata.

Ma cutremura diferenta dintre mine

si firul ierbii,
dintre mine si lei,
dintre mine si insulele de lumina
ale stelelor.
Dintre mine si numere,
bunaoara intre mine si 2, intre mine si 3.

Am si-un defect, un pacat:

iau in serios iarba,
iau in serios leii,
miscarile aproape perfecte ale cerului.
Si-o rana intamplatoare la mana
ma face sa vad prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, razboaiele.

Dintr-o astfel de intamplare

mi s-a tras marea intelegere
pe care-o am pentru Ulise – si
admiratia ce i-o port

34
barbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-as putea imagina

un pamant pustiu, rotindu-se
in jurul soarelui...
(Poate fiindca exista pe lume
astfel de versuri.)

Imi place sa rad, desi

rad rar, avand mereu cate o treaba,
ori calatorind cu o pluta, la nesfarsit,
pe oceanul oval al fanteziei.

E un spectacol de neuitat acela

de-a sti,
de a descoperi
harta universului in expansiune,
in timp ce-ti privesti
o fotografie din copilarie!

E un trup al tau, vechi,

pe care l-ai ratacit
si nici macar un anunt, dat
cu litere groase,
nu-ti ofera vreo sansa
sa-l mai regasesti.

|mi desfac papirusul vietii

plin de hieroglife,
si ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupa o descifrare anevoioasa,
dar nu lipsita de satisfactii,
e un poem inchinat pacii.

E o fertilitate nemaipomenita
in pamant si-n pietre si in schelarii,
magnetic, timpul, clipita cu clipita,
gandurile mi le-nalta
ca pe niste trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenita
in pamant si-n pietre si in schelarii
Umbra de mi-as tine-o doar o clipa pironita,
s-ar si umple de ferigi, de balarii!

35
Doar chipul tau prelung, iubito,
lasa-l asa cum este, razimat
intre doua batai ale inimii mele,
ca intre Tigru
si Eufrat.

În dulcele stil clasic

de Nichita Stănescu

Dintr-un bolovan coboară

pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnişoară.

Dintr-o înserare-n seară

pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.

O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă.
Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău

parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.

Stau întins şi lung şi zic,

Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit şi mozaic.

Pasul trece eu rămân.

36
Nichita Stanescu—Pasul tau de domnisoara
“Îngeriţă, trestioară
cu mersul de căprioară,
am fobie oculară :
pasul tău de domnişoară.

Dulce-mi e, dar şi amară

pasăre albastră, rară,
zdrobind umbra-mi către seară,
pasul tău de domnişoară.

Rană-mi e, căci mă omoară

când din patul tău coboară
peste visul meu de-o vară,
pasul tău de domnişoară.

Până-n sânge, bunăoară,

cu ritmu-i mă înfăşoară
ca arcuşul pe vioară,
pasul tău de domnişoară.

Apăsat, ca să mă doară,
calcă-n inima-mi ce zboară
către tine, a cât-a oară,
pasul tău de domnişoară.

Cu izul de tămâioară,
nesperata mea comoară
mi-a dictat poezioară :
pasul tău de domnişoară.

Ca celebră posesoară
fii ferice, aşadară –
acest Titlu n-o să moară :
Pasul tău de domnişoară.”

Nina Cassian - Printul Miorlau

Într-o împaratie cam ploioasa,

37
traiau un împarat si-o împarateasa
ce-aveau, cum se cuvine, si un print,
singur la parinti.
Printul era de sase anisori
si miorlaia din noapte pâna-n zori.
În loc de “vreau!” spunea “miorlau!”
si tot “miorlau!” pentru “nu vreau!”

Deci, cum spuneam, cu printul miorlait

deloc nu era lesne de trait.
Când i se aduceau bomboane –
el miorlaia ca vrea baloane;
si-n loc de baloane
voia tromboane,
si-n loc de tromboane
voia bomboane,
dar niste bomboane
cu gust de baloane,
si-n care sa sufle
ca-n niste tromboane.

Astfel de dulciuri – vai! Nu se gaseau...

Si printul miorlaia: Miorlau! Miorlau!
Miorlau! – ca ploua afara;
Miorlau! – ca afara-i soare;
Miorlau! – ca-i zi de lucru;
Miorlau! – ca-i sarbatoare...
Parintii nu mai stiau ce sa-i mai faca
- numai sa taca...
Îi aduceau în fiecare zi
o mie o suta una jucarii:
caisori de lemn,
pusti de tras la semn,
gume si creioane,
rate dolofane
de celuloid,
si catei si mâte,
si papusi semete,
cu ochi ce se-nchid,
si iar se deschid...

Ah, dar printul nostru nu tacea de fel

El voia ceva stiut numai de el:
Miorlau! – de ce e luna luna?
Miorlau! – friptura nu e buna!
Miorlau! – vreau sa manânc compot!
Nu vreau compot ca nu mai pot!

...Albi si împaratul, albi si-mparateasa

De atâta miorlaiala, se-mbolnavise casa.
Canarii asurzira, cateii lesinara,
iar caii se mutara cu totu-n alta tara.
Bostanii si verzele

38
parasira gradinile.
Fugira gainile,
Zburara si berzele
Si se facu – pe câte stiu –
în jurul printului – pustiu.
...Doar mâtele sosira toate
cu cozile încârligate,
torcând de zor,
la printisor.
Sfârr...Sfârr...
Ce pisici!
Cu ochi mici!
Ce motani
nazdravani!
Si-ncepura sa-l atâte,
miorlaind motani si mâte:
“Miau-miorlau!
Hai cu noi!
Nu esti print
Esti pisoi –
Nu mai sta! Vino-ncoa!
De-acum, soareci vei mânca”.

Atunci printisorul, de frica

sa nu se prefaca-n pisica,
uita de miorlaitul lui, fireste,
si prinse sa vorbeasca omeneste
Pisicile-au plecat tiptil, tiptil:
“Acesta nu-i pisoi, ci e copil!”
Si foarte bosumflate fura ele
ca au putut astfel sa se însele...

Dragi copii, povestea-i gata,

Sa va duceti imediat
si la mama, si la tata,
sa le spuneti raspicat:
“Iubitii mei parinti, nu vreau
sa fiu si eu un print Miorlau!”

Dorul-Nina Cassian

Dragostea mea,
ancoră grea,
ţine-mă strâns;
toate mă dor:
gura – de dor,
ochii – de plîns.
Dragostea mea.

39
Vîntul căzu –
– poate că nu,
dar s-a făcut
linişte-n cer,
fără puteri,
ca la-nceput.
linişte-n cer.

Nu mai visez
paşi pe zăpezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.
Nu mai visez.

Singurătăţi…
Nu mi te-arăţi,
nu-mi trimiţi veşti.
Cat fără rost.
Oare ai fost?
Oare mai eşti?

CE FERICITI AM FI-MPREUNA – Alexandru Vlahuta

Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine

Că ne iubim; şi ochii tăi
De mult aşteaptă de la mine
Să spun cuvântul greu dintâi.

Când ne-ntâlnim, e-o fericire,

Ce-am fost dorit-o amândoi;
Nu-i limba-n stare să înşire
Din ochi câte ne spunem noi! …

Se sorb, adânci şi însetate,

A noastre lacome priviri,
Acelaşi gând şi dor ne-abate,
Aceleaşi tainice porniri.

Ş-atâta ţi-i de înţeleasă

Cerşirea ochilor mei trişti,

40
Că te roşeşti, ca o mireasă,
Clipeşti, nervos buzele-ţi mişti…

Şi dulce-mi caţi o dezmierdare,

Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi:
În noi, întunecat, tresare
Misterul veşnicei vieţi.

O, ne-nţelegem de minune,
Cu cât ne întâlnim mai des,
Şi, totuşi ne sfiim a spune
Ce fiecare-am înţeles.

De rămânem singuri vrodată,

Stăm muţi, cu ochii în pământ.
Tu parc-aştepţi înfiorată,
Eu în deşert mintea-mi frământ…

De ce nu vrei? … Mai lesne-ţi vine

Să-mi faci tu cale la-nceput:
Apropie-te blând de mine
Şi-ntinde-mi mâna s-o sărut.

Din vraja dulcilor ispite

Nemaicătând să te abaţi,
Ne-om pomeni, pe negândite,
Ca de când lumea-mbrăţişaţi.

La ce vrei să se risipească
Atâtea visuri în zadar?
La ce comoara ta firească
Să ţi-o îngropi, ca un avar?…

Acum ţi-i inima fierbinte,

Frumoasă eşti, iubită eşti …
Ce mai aştepti, aşa cuminte,
Şi-n taină singură tânjeşti?

Nu simţi cum prinde să te-mbete

Tăria-nfrăntelor dorinţi?
Nu vezi cum arzi de sfânta sete
A sărutărilor fierbinţi?…

Îndemnul tinereţii tale

Ascultă-l – cât e de-nţelept!

41
Cu-atâta dor îţi cat în cale!
E-atâta timp de când te-aştept!…

Ce fericiţi am fi-mpreună! …
Ne-am alinta, ca doi copii.
Acu ni-i vremea, numai bună,
De dezmierdări, de nebunii! …

O, vino, fă ce vrei din mine,

Stăpâna vieţii mele fii,
Rentoarce-mi vremile senine,
Comoara de copilării! …

Să nu vă bucuraţi - Iuliu Cezar Săvescu

Să nu vă bucuraţi, prieteni,
Că astăzi râd şi eu cu voi.
Eu râd, cum râde vinovatul
La judecata de apoi.

Eu râd, că nu-mi rămâne-n lume

Nimic de care să mă tem;
Chiar moartea fuge îngrozită,
De câte ori voiesc s-o chem.

Sunt părăsit şi de satana,

Precum am fost de Dumnezeu.
Stăpân nu am, dar n-am nici lege,
Stăpân şi lege sunt chiar eu.

Voi ştiţi, am plâns viaţa-ntreagă,

Durerea tuturor am strâns;
Lăsaţi-mă să râd acuma,
Nimica nu mai am de plâns!

ADRIAN PAUNESCU – CANTEC FEMEIESC

Asa e mama si a fost bunica

Asa suntem femei langa femei
Parem nimic si nu-nsemnam nimica
Doar niste “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenti, iar ele foarte calme

Ei încurcand ce ele limpezesc
Ei numai talpi si ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

42
Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic maret, nimic impunator.
Schimbandu-si dupa ei si drum si nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâtia pasi ce au facut prin casa

Si pentru care plata nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
Ar fi ajuns si dincolo de cer.

Ei fac ce fac si tot ce fac se vede

Ba strica mult si ele-ndreapta tot
Si de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbatrânesc si nu mai pot.

Asa e mama si a fost bunica

Si ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat si uneori copii.

Suntem veriga firului de ata

În fiecare lant facut din doi
Ce greu cu noi femeile în viata
Dar e si imposibil fara noi…

LEONIDA LARI – RECUNOSTINTA

Pentru ca din orgoliu m-ai ranit,

Pentru ca nu-ti pasa daca ma doare,
Pentru ca intr-o gluma ai iubit
Raman sa-ti fiu doar recunoscatoare.

Si-mi pare bine ca la intalniri

Nu mi-ai adus macar o floare vie,
Creandu-ti loc aparte-n amintiri
Cu ifose de falsa barbatie.

Si-ti multumesc ca m-ai expus usor

Lumii acestea seci cu vorbe grele,
Crezand ca-ti faci un nume rapitor
Din dragostea si lacrimile mele.

Si inca de aceea-ti multumesc

Ca ai mimat cu mreji atat de fine
Starea de dor curat, dumnezeiesc,
Incat sa-mi calc destinul pentru tine.

Sa uit ce sunt, ce-am fost si ce pot fi,

43
Ca este azi sau ieri sau maine este,
La fel, iubite, am a-ti multumi,
Caci n-am avut inca trairi de-aceste.

Pentru ca m-ai strivit si aruncat

Ca pe un miel in muta suferinta,
Dar m-ai intors la ceea ce mi-e dat,
Calaul meu, iti port recunostinta!

MAI SUNT CÂTEVA VERI – MAGDA ISANOS

Mai sunt cateva veri

de trait sub soare.
Cateva cantece si taceri
roditoare.

Cativa stralucitori
ani de ramura verde si flori.
Cateva popasuri cu sfat
si vin in pahare de turnat.

Cateva sarutari mai sunt,

pana la sarutarea ta pamant.
nu va certati, prieteni drumeti,
pentru nalucirile-acestei vieti.

TUDOR ARGHEZI – DE-ABIA PLECASEŞI

De-abia plecasesi. Te-am rugat sa pleci.

Te urmaream de-a lungul molatecii poteci,
Pan-ai pierit, la capat, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o data inapoi!

Ti-as fi facut un semn, dupa plecare,

Dar ce-i un semn din umbra-n departare?

Voiam sa pleci, voiam si sa ramai.

Ai ascultat de gandul cel dintai.
Nu te oprise gandul fara glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi ramas?

44
MARIN SORESCU – BOALA

Doctore, simt ceva mortal

Aici, in regiunea fiintei mele,
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele,
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer,

Pe care pana atunci nici nu-l observasem,
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente

Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore,

Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte,
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

SARUTĂ-MĂ – MAGDA ISANOS

Saruta-mi ochii grei de-atata plans,

Doar sarutarea ta ar fi in stare
Sa stinga focul rau ce i-a cuprins,
Sa-i umple de iubire si de soare.

Saruta-mi gura, buzele-nclestate

Ce vorba si surâsul si-au pierdut.
Iti vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite ca si la-nceput.

Saruta-mi fruntea, gandurile rele

Si toate indoielile-or sa moara,

45
In loc vor naste visurile mele
De viata noua si de primavara.

CONTABILITATE – Marin Sorescu

Vine o vreme
Cand trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.

Cateva momente cand era sa fim fericiti,

Cateva momente cand era sa fim frumosi,
Cateva momente cand era sa fim geniali.
Ne-am intalnit de cateva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos -
Pe care l-am trait.

O femeie pe care am iubit-o

Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o treptat.

Si, in sfarsit, o soarta

Si cu inca o soarta (de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua (Scriem una si tinem una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi).

Dans – Nicolae Labis

Toamna imi ineaca sufletul in fum...

Toamna-mi poarta in suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei il dansam acum,
Tragica betie, moale leganare...

Sangera vioara neagra-ntre oglinzi.

Gandurile-s moarte. Vrerile-s supuse.

46
Fara nici o soapta. Numai sa-mi intinzi
Bratele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcan. Ochii tai is puri.

Cata deznadejde pasii nostri mana!
Ca un vant ce smulge frunza din paduri,
Ca un vant ce-nvarte usa din tatana...

Maine dimineata o sa fim straini,

Vei privi tacuta maine dimineata
Cum prin descarnate tufe, in gradini,
Se rotesc fuioare vestede de ceata...

Si-ai sa stai tacuta cum am stat si eu,

Cand mi-am plans iubirea destramata-n toamna,
Si-ai sa-asculti cum cornul vantului mereu
Nourii pe ceruri catre zari indeamna.

Pe cand eu voi trece sub castani roscati,

Cu-mpietrite buze, palid, pe carare,
Si-or sa mi se stinga pasii cadentati -
In nisip, scrasnita, lasa remuscare...

Octavian Goga

47
Dorinţa

Departe-aş vrea de-aici să vii,

În alte lumi senine,
În dimineaţa de Florii
Să mă cunun cu tine.

Să ne-aşezăm în sat la noi,

S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Şi tu, cea mai frumoasă.

Să vie şi mama la noi,

Că-i necăjită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cât pământ mai are.

Acolo să trăim în munţi

De cât trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Şi să le spun din carte:

Că sunt de neam împărătesc,

Din ţara-ndepărtată,
Că tot pământul rotogol
Era al lor odată...

Şi că azi oamenii-nvăţaţi
Aşteaptă să se nască
Un tânăr crai coborâtor
Din legea românească.

Copiii noştri să-i înveţi

Tu: Crezul... Născătoarea...
S-ajung să-i văd cântând pe toţi

48
 În strană, sărbătoarea.

Atunce, împăcat cu rostul

Acestei lumi deşerte,
Să mor, să-mi zică satu-ntreg
Un: "Dumnezeu să-l ierte!"

Iar popii nostru-ntâmplător

Vreun oaspe-atunci să-i vie;
"Pe cine-ngropi, părinte, azi?"
"Pe-un om de omenie!..."

UNDE NE SUNT VISATORII? – ALEXANDRU VLAHUTA

Nu știu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare,
Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire,
Și împrăștie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,

Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?...

Și în bocetul atâtor suflete descurajate,

Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deșertul lumii ș-al vieții, în neștire,
Când își scaldă toți în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi așa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ș-atâtea frumuseți necunoscute,

49
Te mai simți atras s-aluneci pe aceleași căi bătute,
Să-ți adormi și tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta țară să te-arăți străin, exotic?...
Cum, când ești așa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit și sila de viață te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te miște nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic și te-ai săturat de toate?

Știi tu încă ce-i viața? Ai avut tu când pătrunde,

Nu problemele ei vaste, încâlcite și profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ți schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de priveliști, ce te-nșală,
Sub imensa și eterna armonie generală?...

Ești de-abia în pragul lumii. Ți-i așa de sprinten gândul.

Câte n-ar ști el să prindă în viață aruncându-l!
Câte frumuseți ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiți poeți: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, și colori, și forme tu le lași să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ți scapă!
Știu. Am fost și eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deșartă;
Și cu lacrimi stoarse-n silă nu mi-aș mai aduce-aminte
Am bocit și eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!...

Dar când m-am uitat în juru-mi ș-am văzut că e o boală,

Și că toți începătorii, de abia scăpați din școală,
Ofiliți în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Își zădărnicesc puterea, focul tinereții lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală și dureri închipuite,
Când am înțeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereții noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-și roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morții în odihna lor de veci,
Și din florile vieții să aleagă și s-adune
În nepieritorul fagur adevăr și-nțelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mișcătoare

Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare

A torentelor vieții! Câți eroi, lipsiți de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârșită și grozavă!
Și, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,

50
Câți martiri pe cari vremea și uitarea îi înghite!

Și când lumea asta toată e o veșnică mișcare,

Unde cea mai mică forță împlinește o chemare,
Și când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă și
luptă
În campania aceasta mare și neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-așteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea și descurajarea cântecului tău amar,
Și să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, și mai sceptici, și mai
triști?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeți și de artiști?...
Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte,
Sub credințele sfărâmate și sub pravilele șterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere și iubire,
Și cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

NU-I SINGUR IUDA VINOVAT

de Costache Ioanid

Nu-i singur Iuda vinovat

de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,

nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…

Nu patru cuie L-au pătruns,

când El pe cruce se-aşternu.

51
 Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,

nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu ostaşilor prin sorţi

cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,

nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Isus cel condamnat

azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?…

Psalm 3, de Tudor Arghezi

Ruga mea e fără cuvinte,
Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas.
Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte.
Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.

Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,

Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

52
Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă
Şi te scrutez prin albul tău veşmânt
Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă
Nengenunchiată firii pe pământ.

Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe

Şi zilnic se-ntregeşte cu metal.
Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,
Aşteaptă o ivire din cristal,
Pe un ştergar cu brâie de lumina.

Spune tu, Noapte, martor de smarald,

În care-anume floare şi tulpină
Dospeşte sucul fructului Său cald?

Gătită masa pentru cină,

Rămâne pusă de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,
În care paşte-un mânz.

Psalm, de Tudor Arghezi

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Copac pribeag uitat în câmpie,

Cu fruct amar şi cu frunziş

Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare

Să se oprească-n drum,

Să cânte-n mine şi să zboare

Prin umbra mea de fum.

Aştept crâmpeie-n zbor de gingăşie,

Cântece mici de vrăbii şi lăstun

Să mi se dea şi mie,

53
Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceaţă,

Nici chiar aroma primei agurizi,

Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,

Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,

Stelele vin şi se aprind pe rând

În ramurile-ntinse pe altare -

Şi te slujesc;

Dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte

Şi de-a rodi metale doar, pătruns

De grelele porunci şi-nvăţăminte,

Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la lună,

Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

Serghei Esenin - Scrisoare mamei

Tot mai traiesti, batrâna mama?
T;ie, cu supunere, ma-nchin!

54
Mica-ti casa, seara de arama,
Lumineze-o pasnic si senin.
Mi se scrie ca esti tulburata,
Ca ti-e dor de mine ne-ncetat,
Ca ades bati drumul, suparata,
În paltonul vechi si demodat.
În albastre seri ti se nazare
Gând pustiu, ce lacrimei da val,
Ca la crâsma-ntr-o-ncaierare
Mi s-a-nfipt în inima-un pumnal.
Mama, nu-i nimic! Delirul fura
Gândul tau, ducându-l spre prapad.
Nu-s betiv chiar în asa masura
Ca pierind, sa nu te mai revad.
Ca-n trecut, mi-i inima duioasa,
Am un vis, un vis pe care-l storc;
Sa ma smulg din dorul ce m-apasa
Si la noi acasa sa ma-ntorc.
Eu voi reveni, pe când rasfata
Pomii-n floare, satul meu tacut;
Dar sa nu ma scoli de dimineata,
Cum opt ani în urma, ai facut.
Nu trezi desertaciunea cruda,
Nici regretul ca ma risipesc,
Prea devreme, pierdere si truda,
Mi-a fost dat, traind, sa patimesc.
Sa ma rog, tu nu-mi mai da povete!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi esti reazem la tristete,
Numai tu dai vietii mele, rost.
Fie-ti deci, nelinistea uitata,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, suparata,
În paltonul vechi si demodat...

Erich Kästner
O mama îsi face bilantul

Feciorul meu îmi scrie foarte rar.

Ce-i drept, mi-a scris de Pasti o scrisorica:
la mine se gîndeste iar si iar
si draga-i sunt ca totdeauna, cica.

De cînd nu ne-am vazut e aproape-un an.

Ma duc la gara, vremea sa-mi mai treaca
privind la trenuri, plina de alean
cînd spre Berlin - acolo-i dînsul - pleaca.

Si mi-am luat bilet cîndva si eu

de cît pe-aci s-ajung la el, spre seara.

55
Dar m-am întors pe urma la ghiseu
iar ei biletul mi-l rascumparara.

De-un an, feciorul meu e logodit.

Vrea sa-mi trimita si-o fotografie
O perna, dar de nunta-am pregatit
Ma vor chema cumva la cununie?

L-o fi iubind ea cu adevarat?

Si perna o sa-i placa ei anume?
Ce singura ma simt cîte o dat'
Or exista si fii duiosi pe lume?

Frumos era cînd locuia la mine!

Acum dînsul o sa se însoare ...
Zac treaza noaptea si ascult cum vine
cîte un tren ... El, mai tuseste oare?

Pastrez într-un dulap niste ghetute

El a crescut ... Stau singura aici.
Nelinistea nu poate sa ma crute.
Of, dac-ar fi copiii pururi mici.

Nicolae Labis
Mama

N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune

Un om ce de pe-acasa a venit
Cum c-a-nflorit la noi malinul
Si c-ai albit, mamuca, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava.

Eu nu stiu cum sa cred atâtea vesti,
Când din scrisori eu vad precum matale
Din zi în zi mereu întineresti.

Mi-e dor de tine, mama – Grigore Vieru

Sub stele trece apa

Cu lacrima de-o samă,

56
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină

Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,

Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cântec fără moarte!

Vânt hulpav pom cuprinde

Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii

Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa

Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.

Haiduc în infern, de Adrian Pintea

De parcă armăsarul ar călca

numai în miez de inimă, aşa mă doare

un câmp de inimi sub copite moare

şi călăreţul spânzură în şa.

Unde-s prietenii, atâţi câţi sunt

să-mi strângă mâna lângă piept, plângând,

57
şi-n locul meu de nouă ori murind

să-mi ia o jumătate din durere?

Noapte de lemn răsunător de cruce

din piept în piept bancăluim ca-n vis

şi-n fiecare piept sub noi deschis

e valea plângerii, unde mă duce

cumplitul cal, care a rătăcit

cărarea prin păduri, spre paradis.

Înviere, de Radu Stanca

M-am hotărât să nu mă mai citesc

Iau lumea-n cap de-acum şi plec în zare,

Iar visul care tulbură şi doare

De azi încolo-ncep să-l ocolesc.

Hârtiile le fac diseară scrum

Şi sufletul bucăţi –poate-aşa tace

Vreau să mă lase toată lume-n pace

Să-mi pot vedea în linişte de drum.

Cu mine n-am să iau din ce-i pe-aici

Nimic, nici amintiri şi nici regrete.

Ieşind pe poartă o să-mi spun: Poete,

58
De-acuma uiţi de tot şi nu mai vii

În fine, am să fac ce n-am făcut

Deşi trebuia s-o fac din prima lună,

Am să trântesc de pomi această strună

Şi-am să mă rup cu sete de trecut

Pe urmă, desfăcut de ce-am lăsat

Am să mă-ndrept prin stele mai departe,

Şi, fără să privesc în altă parte,

Am să pătrund în moarte înviat…

Lucian Blaga - Melancolie

Un vânt razlet îsi sterge lacrimile reci pe geamuri.
Ploua.
Tristeti nedeslusite-mi vin, dar toata durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inima,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Si altoita pe fiinta mea imensa lume
cu toamna si cu seara ei
ma doare ca o rana.
Spre munti trec nori cu ugerele pline.
Si ploua.

George Toparceanu - Balada chiriasului grabit

Trec anii, trec lunile-n goana
Si-n zbor saptamânile trec.
Ramâi sanatoasa, cucoana,
Ca-mi iau geamantanul si plec!

Eu nu stiu limanul spre care

Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon ma pune-n miscare,
Ce taina ma-ndeamna la drum.

Dar simt ca m-apasa peretii,

Eu sunt chirias trecator:

59
În scurtul popas al vietii
Vreau multe schimbari de decor.

Am stat la mansarda o luna.

De-acolo, de sus, de la geam,
Si ziua si noaptea pe luna
Priveam ca la teatru, madam!
Când luna-mi venea la fereastra,
Orasul parea ca ma cheama
Sa-i vad în lumina albastra
Fantastica lui panorama…
Mai sus, într-o camera mica,
Faceau împreuna menaj
Un mos, un actor si-o pisica.
Iar dincolo, jos, la etaj,
O dama cu vizite multe
Si-alaturi de ea un burlac,
Un demon serios de la Culte
Cu cioc si cu ghete de lac.
De-acolo, pe-o vreme ploioasa,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Si-abia am ajuns pân-acasa:
Pe Berzei, la conu Mihai.

T;in minte si-acuma gradina,

Ferestrele unse cu var…
În fata sta coana Irina
Si-n curte, un fost arhivar.
Vedeai rasarind laolalta,
Un colt luminos de ietac,
Pridvorul cu iedera ‘nalta
Si flori zâmbitoare-n cerdac…
Pe-atunci înflorea liliacul
Si noaptea cadea parfumata
Umplând de miresme cerdacul,
Si-avea arhivarul o fata…
Stam ceasuri întregi sub umbrarul
De flori, asteptând neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Sa sforaie noaptea cumplit).
Târziu, când se da la o parte
Perdeaua, parea ca visez…
Si iar am plecat mai departe,
De teama sa nu ma fixez.

Straine privelisti fugare!

Voi nu stiti ca-n inima port
O dulce mireasma de floare,
Parfumul trecutului mort…

Si-am stat la un unchi, pe Romana,

T;iu minte… dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoana

60
Cu nasul putin coroiat;
La doamna Mary, pe Regala
(O, cum ma ruga sa nu plec!
Mi-a scris chiar o carte postala);
Pe strada Unirii la Sbeck;
Pe Grant, lânga birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort,
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiasi tainic resort.

C-asa mi-e viata – o goana,

Si astfel durerile trec…
Ramâi sanatoasa, cucoana,
Ca-mi iau geamantanul si plec!

Antiprimăvara, de Adrian Păunescu

În noi e loc numai de iarnă

Vom îngheţa sub ultim ger

Orbecăind pe copci de gheaţă

Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde

Cocorii toamnei ce trecu

Şi cuibul li-i stricat la streşini

Şi lângă mine nu eşti tu.

Primăvară, care-ai fost,

Nu veni, n-ai nici un rost

Poţi sa pleci, suntem reci,

Iarnă ni-i pe veci.

Schimbări mai grave decât moartea

Au fost şi sunt si vor mai fi

La mine-n suflet este vifor

61
Şi vin nebuni să facă schi,

Şi ninge până la plăsele

Ninsoarea intră-n trupul tot

E-un dans de oameni de zăpadă

Ce-mbrăţişarea n-o mai pot.

Ce dacă vine primăvara

Atâta iarnă e în noi

Că martie se poate duce

Cu toţi cocorii înapoi.

La noi e iarnă pe vecie

Doi foşti nefericiti amanţi

Ia-ţi înflorirea, primăvară,

Şi toţi cocorii emigranţi.

De dragoste, de Alexandru Andriţoiu

O, mai cu seamă seara te iubesc,

când lucrurile par nedesluşite,
când porţile se-nchid c-un ritm firesc
şi iederea începe să palpite,

când arborii-s mai taini şi mai mari

şi când se-aduc fântanele mai bine,
îmbucură-mă! Fie să apari,
chiar de vei trece-n ora fără mine.

Arată-mi-te iarăşi respirând

ca apele de luna îmbiate.
Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt,
căci mări şi lacrimi sunt, la fel, sărate.

62
Adu-ţi aminte de un biet dactil,
de un fragment fragil de poezie
pe care ţi l-am strecurat, subtil,
pe un pătrat lunatic de hârtie.

E seara dulce ca un elixir

şi arborii par turnuri lungi de pace,
iar cerul, ca hladima de emir,
mai străluceşte, vrând să ne împace.

O, mai cu seamă seara te iubesc,

femeie, ce-ai rămas, în ani, departe.
Citesc şi mă citeşti, şi te citesc,
şi-mi stai ca semnul de mătase-n carte.

Duhovnicească, de Tudor Arghezi

Ce noapte groasă, ce noapte grea!

A bătut în fundul lumii cineva.

E cineva sau, poate, mi se pare.

Cine umblă fără lumină,

Fără lună, fără lumânare

Şi s-a lovit de plopii din grădină?

Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,

Ca un suflet de pripas?

Cine-i acolo? Răspunde!

De unde vii şi ai intrat pe unde?

Tu eşti, mamă? Mi-e frică,

Mamă bună, mamă mică!

Ţi s-a urât în pământ.

63
Toţi nu mai sunt,

Toţi au plecat de când ai plecat.

Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,

Toţi au murit de tot.

Şi Grivei s-a învârtit în bot

Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,

S-au uscat busuiocul şi duzii,

Au zburat din streaşina lunii

Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii.

Ştiubeiele-s pustii,

Plopii-s cărămizii,

S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia…

Ei! cine străbătu livada

Şi cine s-a oprit?

Ce vrei? Cine eşti

De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti?

Aici nu mai stă nimeni

De douăzeci de ani…

Eu sânt risipit prin spini şi bolovani…

Au murit şi numărul din poartă

Şi clopotul şi lacătul şi cheia.

S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine…

Care n-a mai fost şi care vine

64
Şi se uită prin întuneric la mine

Şi-mi vede cugetele toate.

Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?

Cine scobeşte zidul cu carnea lui,

Cu degetul lui ca un cui,

De răspunde-n rănile mele?

Cine-i pribeag şi ostenit la uşă?

Mi-e limba aspră ca de cenuşă.

Nu mă mai pot duce.

Mi-e sete. Deschide, vecine,

Uite sânge, uite slavă.

Uite mană, uite otravă.

Am fugit de pe Cruce.

Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine.

65
Rudyard Kipling - Daca ....
DACA
Rudyard Kipling
De poti sa nu-ti pierzi capul
Cînd cei din preajma ta si-l pierd,
Si pentru asta ti-aduc o vina grea;
De poti sa crezi în tine cînd se-ndoiesc cei multi
Si totusi, de-ndoiala acestora sa-asculti,
De poti s-astepti si de-asteptare sa nu fii obosit,
Iar de te mint vreunii, sa nu te simti mintit;
De poti visa , iar visul stapîn sa nu-ti devie,
De poti gîndi, iar gîndul o tinta sa nu-ti fie,
De poti sa-nfrunti izbind si soarta dimpotriva
Si sa te porti cu-aceste naluci deopotriva
De vezi sfarmate lucruri cu viata ta platite
Si poti sa le-nalti iarasi cu scule învechite,
De poti sa strîngi gramada tot ce-ai agonisit
Si sa-ti încerci norocul cu banul azvîrlit
Iar de vei pierde totul s-o iei de la-nceput
Fara sa scoti un murmur de ceea ce-ai pierdut,
De rabzi ca adevarul ce-ai spus fara prihana
Rastalmacit sa-ajunga pentru nebuni capcana,
De poti puterea, nervii si inima sili
Sa-ti mai slujeasca mult, înca, dupa ce-or pieri
Si sa tii piept la toate, desi n-ai sprijin drept nimic
Decît vointa ce te-ndeamna ''tine piept!'',
De poti vorbi cu gloata si sa-ti pastrezi taria,
Ori de-i umbla cu regii sa nu-ti pierzi omenia,
De n-o putea nici unul sa-ti dea vreo lovitura
Si toti te-or tine-n seama, dar nu peste masura,
De poti sa umpli bine momentul trecator
Cu saizeci de secunde cît tine drumul lor,
Al tau va fi pamîntul cu-a' sale bogatii
Si mai mult decît asta, OM, fiule vei fi!

Silva Kaputikian - Purtam fiecare o dragoste-n noi

Purtam fiecare o dragoste-n noi,
dar eu pentru tine si tu pentru alta
si focul ne mistuie crunt pe-amândoi:
eu ard pentru tine, tu arzi pentru alta.

Astept un cuvânt, astepti un cuvânt,

dar eu de la tine si tu de la alta.
Obrazul îti vad si în vis delirând,
Dar tu în visare o vezi doar pe alta.

66
Si ce ne ramâne sa facem când
Nici ursita nu stie decat sa dezbine?
De ce i-ar fi mila?Traim doar iubind:
Desi tu pe alta, eu, totusi, pe tine

Ana Blandiana

Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…

Ion Minulescu

67
Romanţă meschină

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie

Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de triolete

Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Şi-a-nnebunit de'ndată ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spune

Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugăciune
Pentru iertarea primului păcat!...

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,

Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veşnicie
Desprins dintr-un meschin "et caetera!"...

Mama de virgil carianopol

Mama mea-i o mama buna,

Mama dreapta ca o stanca;
Are-o inima de aur
Cum are orice romanca.

Ma-nvata sa stiu de toate,

Chiar cind scriu, sa scriu frumos.
Mama vrea cind voi fi mare,
Sa fiu vietii de folos.

O iubesc cum iubesc pacea,

Amindoua imi sint mame:
Stau in inima mea bune
Ca strabunii, puse-n rame.

Ion Minulescu

68
Romanţa răspunsului mut

Ce văd!...
E-adevărat?...
Tu eşti?...
Cum?...
N-ai murit?...
Tot mai trăieşti?...
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?...

Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce ştii...
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii ...

Ce victime ai mai făcut

Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?...
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?...
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?...

De ce zâmbeşti?
E-adevărat?...
Te-ai răzgândit?...
Ne-am împăcat?...
Iar ne iubim?...
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?...
Dar tu mai ştii după câţi ani?...

Eu te-am iertat de mult!...

Dar tu?...
Răspunde-mi "Da"...
Răspunde-mi "Nu" -
Totuna mi-e!...
Ştii tu de ce -
La tine "Nu" şi "Da" nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...

De ce te temi?...
De ce-ţi ascunzi

69
În palme ochii tăi rotunzi?...
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?...

Răspunde-mi!...
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?...
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!...

Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?...
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?...
Ce nou secret îmi mai ascunzi?...
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?...
Hai!... Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura - mii de draci! -
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut...
Nu gura...
Ci răspunsul mut!...

Căutarea tonului
Înger?
Înger...
Nu, nu e bine!
Va să zică, de la început!
Înger?
Nu, nu e bine înger!
Va să zică, adică nu culoare
nu auz, nu miros, nu.
Nu, nu sânt bune!
Înger?
Nu, nu e bine înger!

70
Să luăm trei nume frumoase
Trei nume frumoase şi atât.
Va să zică trei.
Bineînţeles Voichiţa
După Voichiţa ce merge?
Înger?
Nu, nu e bine înger.
Raluca merge după Voichiţa.
Va să zică mai întâi Voichiţa
după Voichiţa, Raluca,
şi după aceea înger.
Înger?
Nu, nu e bine înger.
Altceva, alt nume!
Doamne, ce merge după Voichiţa şi Raluca?
A, Andra,
B, Beatrice,
C, of Doamne,
Nu, nu, nu merge!
Ba da, am găsit!
Chira.
Şi dacă am găsit Voichiţa, Raluca, Chira
după aceea, bineînţeles înger.
Nu, nu merge înger!
Nu se loveşte.
Altceva, altceva, altceva, altceva...
De fapt nici să te naşti nu e ceva nou
şi nici să mori nu e ceva nou.
Nu, nu e bine.
A scris-o înainte Serghei Esenin...
Altceva, altceva, altceva...
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.
Nu, nu, nu e bine!
E exclamarea lui Mihai Enimescu.
Nu, nu...
A fi sau a nu fi
aceasta-i întrebarea
Bineînţeles că aceasta-i întrebarea!
Absolut bineînţeles că aceasta e întrebarea.
Mă şi mir că a mai fost pusă.
Cred că am găsit ceva, însă.
Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
Nu, nu e bun.
E vechi, e vechi...
Deci, înger...

71
Nu, nu e bun înger!
Deci înger?
Nu, nu, nu e bun.
Deci înger?
Nu.
Deci înger?

Atât de mult te-am visat

de Robert Desnos

Atât de mult te-am visat şi de tare,

Atâta am mers, atât am vorbit,
Atât de dragă mi-a fost umbra ta,
Că nu mi-a mai rămas din tine nimic.
Nu mi-a rămas decât să fiu umbră-ntre umbre,
Să fiu de-o sută de ori mai umbră ca umbra,
Să fiu umbra care o să vină şi-o să revină în viaţa-nsorită.

GLOSSA

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba

Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba

72
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace

Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii

La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,

73
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,

De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,

De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

PLOAIA SFANTULUI ILIE – ION MINULESCU

Ploua!...
Zi si noapte, ploua —
Ploaie veche,
Ploaie noua,
Ploaie-n rate
Calculate
De cerescul camatar,
Si la termen, achitate —
Sa ne spele de pacate
Dupa noul calendar...
Ploaia Sfantului Ilie
Abia sta...
Si-cepe iar!...
Parca-ar fi o papadie
Ca barba Sfintiei-Sale —
Barba fara-asemanare,
Ce se spulbera-n spirale,
Peste “Romania Mare”,
Pe care Sfantul Ilie
Ar fi luat-o cu chirie
Pentru... hidroterapie!...Ploua!...
Zi si noapte, ploua...
Ploua-asa cum se stie
Sa mai fi plouat candva...
Ca si cum Sfintia-sa

74
N-ar fi om de omenie,
Si-ar fi —
Doamne!... Cum sa zic?...
Om ca noi — la suflet mic —
Om adica, cu pacat,
Nu chiar sfant adevarat...
Ploua!...
Zi si noapte, ploua...
Ploua-asa ca si cum ploaia
N-ar fi ploaie, ci... potop!...
Stop, Sfinte Ilie...
Stop!...
Domoleste-ti telegarii
Si mai crapa-ti barba-n-doua,
Ca de cand tot ploua... ploua,
Ploaie veche,
Ploaie noua,
Ne-au murit toti carturarii
De ftizie,
Si-n spital
Nu ne-a mai ramas decat
Un opet, cu-o tuse-n gat
Ca o strofa de... cristal!...
Nu-l lasa, Sfinte, sa moara,
Ca-i pacat de-asa comoara!...
Nu-l lasa sa moara-n ploaie
Ca pe biata cucuvaie...
Iar de-o fi sa fie asa
Cum socoti Sfintia-ta,
Vreau sa zic
Sa-l pedepsesti
Pentru faptele-i lumesti,
Da-i cerneala si hartie
Si-un consemn ceresc,
Sa-si scrie
Ultima lui poezie:
Ploaia Sfantului Ili

Silvia Kaputikian - Te-ai dus…

Te-ai dus… dar sufletul meu stie:
Nu-i despartire pentru noi.
Stiu, umbra mea o sa se-atie
Pe orice drum vom fi noi doi.
Eu casa-ti sunt, îti sunt si cale,
Duci chipul meu pe unde treci.
Patrund în gândurile tale

75
Si alta n-are loc în veci.
Orice privire de femeie
Ar întâlni privirea ta,
Tot ochii mei or sa scânteie
Si-n fata pururi îti vor sta.
Oricâte voci sa te-mpresoare,
Tot vocea mea vei auzi,
Voi fi în crengi dezmierdatoare
Si-n ochii noptilor târzii.
Cândva, acasa, într-o seara,
Ai sa te-ntorci, sa-ti amintesti;
Voi fi si fumul de tigara
Si raza stelei din feresti.
De-as fi la orice departare,
Te-ajung si inima-ti ating.
La geamul tau sunt numai boare,
Si – vifor, geamul ti-l împing.
În clipa ta patrund, si-n casa,
Si – vijelie – voi sufla,
Voi rascoli hârtii pe masa,
Si poate-ntreaga viata ta.

Si astfel n-ai sa poti uita.

BALADA – GEORGE COSBUC

Sunt eu de vina, mama,

Sunt eu de vin-acum?
El m-a-ntalnit odata
In zori de zi pe drum;
Glumind m-a strins de mana,
Si ce-i daca m-a strans?
Sunt eu copila mica
Sa-mi fac din gluma plans?
Era sa-l las, maicuta,
Cu gluma si sa tac,
Era sa tip obraznic,
Ori ce era sa fac?

Si tot pe mine, biata,

Si vina, si ponos!
Eram chemati la nunta
Si n-aveam brau frumos,
Ca n-ai voit sa-mi cumperi,
Dar el mi-a cumparat,
Si ce-i un brau? Si-n urma,
Eu nici nu l-am rugat,
Era sa merg la nunta
Ca cei din neam sarac,
Sa fiu de ras in lume?
Ori ce era sa fac?

76
De ce-mi arunci tu vina,
Tot vina cu pacat?
El m-a oprit in cale
Pe lunci si m-a-ntrebat
Pe unde-i bietul tata,
Si-i vesel, sanatos?
Si m-a-ntrebat de tine,
Asa de prietenos,
De bine cand ma-ntreaba,
Eu cum era sa tac?
Sa-l las in drum cu vorba,
Ori ce era sa fac?

Si-acum intreaga vina

Pe mine tu o pui!
El m-a-ntilnit pe punte
Si stii tu felul lui;
M-a strans de peste brate
Sa nu le pot misca,
Si nu-mi lasa rasuflet,
Asa ma saruta.
Te zbati, dar tu esti slaba,
Si puntea toata sloi;
Cadeam, fereste doamne,
Sub ghiata amandoi!

Si-acum, tot eu, sarmana,

Cu vina m-am ales!
Ca nu-ti venise vaca
Si-n cale-i m-ai trimes,
El, iata-mi-l ca vine
Sa-mi fie sot in crang;
Era-ntuneric bezna,
Si nu vedea ca plang.
Si-apoi... sa-mi spui pe suflet:
Era sa las pe plac
La lupi in codri vaca,
Ori ce era sa fac?

Tudor Arghezi - Poate Ca Este Ceasul

Poate ca este ceasul, de vreme ce scoboara
Din arbori toata frunza ce-a fost si stralucit,
Sa ne privim trecutul in fata, linistit,
Cand urma lui de umbra incepe sa ne doara.

Si, fara umilinta si fara de mandrie,

Sa ne-amintim in noapte, de noi, din fir in fir,
Si sa pornim zigzagul, pe stanci, de tibisir,
In care-si puse pasul fragila marturie.

O zi marunti, o noapte aprinsi cu foc de astri,

77
Cand rastigniti, cand slobozi si mari si-adesea mici
Pastori de crizanteme, profeti pentru furnici,
Deasupra-ne vulturii pluteau in cer albastri.

Si de ni-s rupti genunchii de caile spinoase,

De ce pentru-ntristare sa fie tot ce-a fost?
Nu-i toamna? Sa ne facem din nou un adapost
Si s-adunam desertul, la cald, pe langa case.

Sa luam cenusa stinsa pe vechile altare,

Sa-i dam din nou vapaia si-un fum mai roditor.
S-o-mprastiem, samanta, pe sesul viilor,
Nadajduind culesul tarziu, cu intristare.

CINE DINTRE NOI – ANA BLANDIANA

Cand pleci
Nu stiu care dintre noi doi a plecat,
Cand intind mana
Nu stiu daca nu ma caut
Pe mine,
Cand iti spun: te iubesc,
Nu stiu daca nu mie imi spun
Si mi se face rusine.
Odinioara
Stiam cum arati,
Erai
Nespus de inalt si de subtire,
Stiam de unde-ncepi
Si unde ma sfarsesc,
Iti gaseam usor
Buzele, gatul,
Clavicula dulce,
Umarul copilaresc.
De mult, imi amintesc,
Eram doi,
tin minte cum ne tineam de mana...
Cine-a fost infrant dintre noi?
Cine-a putut sa ramana?

78
Singurul trup este al tau
Sau al meu?
Si mi-e atat de dor
De cine?
Numai tacand,
Cu ochii-nchisi, cu dintii stransi,
Mai pot sa te distrug
Cu greu
In mine.

Acul şi aţa TUDOR ARGHEZI

Nenea Acul, ţaţa Aţa
Îşi pierdură dimineaţa
Pe un cot
De postav sau şeviot.
Nu prea ştiu porecla lor,
Pentru că nu sînt croitor.

Acul zise?: – „Ce ai azi

De te-ncurci mereu şi cazi?
Cînd te rupi şi când te-nnozi
La un fir cu două cozi.”
Aţa zise : – “Tu mi-o spui,
Cînd mă duci aşa, haihui?
Ia mai bine ţine-ţi gura
Şi fă drept împunsătura.
Văd că lucrul nu ţi-e drag,
Coşi de-o zi la un nădrag
Şi nu te-am văzut în stare
Să pui nişte buzunare.
Te-ai întors de-atîtea ori
De la bumbi la cheotori,
Şi cu toate că ţi-am spus
Că-i pui strîmb, mai jos, mai sus,
Ca un încăpăţînat

79
Tu nici nu m-ai ascultat.
Şi clientul şi patronul
Au văzut că pantalonul
Încercat a treia oară
Tot îl roade
Şi nu-i vine cumsecade.
Ia nu te mai îngîmfa,
Lua-te-ar naiba să te ia,
Cine treaba nu şi-o ştie
Ia o altă meserie.”

Zise Acul : – “Stai niţel.

Cîrpa-nfruntă pe oţel?
Te-am simţit de-o vreme, Aţă,
Că ajungi cam îndrăzneaţă.
Altă treabă nu mai ai,
De te ţii de mine scai?
Nu mai pot să fac un pas,
Că-mi dai una peste nas.
Numai să nu-ţi pară rău.
Fii, mă rog, de capul tău.
Nu-i destulă o ruşine,
Ca un maţ c-atârni de mine?
Mult o să te mai rabd şi car?
Parcă ţi-aş fi fost măgar.
Nu vezi c-ai îmbătrânit?
Cicăleala te-a băbit
Şi, din neagră, ai albit.
Tu eşti ce fuseseşi : Aţa?
Îţi dă, uite, şi mustaţa.
Cînd m-am însurat cu tine
Nu te săturai de bine.
Ai uitat, de cînd te-am luat
De pe ghem, că ţi-s bărbat?”

- “Uite cine mă învaţă!

Îi răspunse ţaţa Aţă.
Un sfrijit, un găunos,
Încrezut bărbat frumos.
Uită şi el că, la zor,
L-am primit, de milă, chior.
De m-aş lua după sudalme,
I-aş cîrpi şi două palme.”

La această sindrofie
A sărit dintr-o cutie

80
Acul bont cu gămălie,
Care nu se prea pricepe
Cît şi celălalt să-nţepe.
Unde-l pui acolo şade,
Că e tare cumsecade.
Si s-a mai vîrît să fie
Si o copcă mărturie.
Si un nasture, tiptil,
De cămaşe de copil.
Mai pîndea şi-un crocodil
Cu gingiile căscate
Pînă pe la jumătate,
Gros în fălci şi ascuţit :
Foarfecele de croit.

Dar cînd fuse – de o dată

Cearta mai întărîtată,
A intrat, cum s-a făcut,
O maşină de cusut.

Adam si Eva – TUDOR ARGHEZI

Urându-i-se singur în stihii,
A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii
Şi s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi.
Se puse-aşezământul dintre fraţi.

Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam

Trândav şi nărăvaş strămoşul meu
Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf şi niţeluş scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări,
Stingher,
Făcuse şi luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,

Din pricina aluatului, greşit,
Şi că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu.
Nu-i vorbă, nici o poză nu ne-nvaţă
Cum ar fi fost omul dintâi la faţă.

81
Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Şi-a zămislit-o şi pe Eva.

Mai poţi căsca de lene, iarăşi,

Când ai o soră şi-un tovarăş?
S-au luat de mâini şi-au cutreierat
Grădina toată-n lung şi-n lat.

Să nu te miri că, şovăind şi mici,

Li se julea şi nasul prin urzici.

RAZVRATIRE – TUDOR ARGHEZI

Începe, Doamne, iar să-ţi pară rău

Că m-ai ales un timp să-ţi fiu al tău?
Îmi dăruiseşi un crîmpei de har
Şi-mi dovedeai că harul fusese în zadar.
Îngenuncheat nainte-ţi cu frică şi sfiială
Mă încerca mereu şi cîte-o îndoială,
Şi tulburat de taine şi murmure cereşti
Te-am întrebat odată, cine eşti?
Să-mi fie singurul păcat
Pe care socoteam că l-ai uitat?
Născutul fără aripi, ca oamenii mai proşti,
Nădăjduiam că tu mă recunoşti,
Dar trebuia păcatul să-mi fie şi mai greu
De care-mi cerci sfîrşitul de-a pururea mereu.
Dar n-aşteptam pedeapsa să-mi fie-atît de grea,
Cînd judecaşi fărîma de viaţă fost-a mea.

La cîte-o cotitură rămînem faţă-n faţă,

Şi asta se numeşte în pravila ta viaţă.
Ţi-ai săvîrşit Adamii şi Cainii în Satani
Nu-i mai iubeşti pe oameni că-ţi trebuie duşmani.

Porunca – Tudor Arghezi

82
Prin Rai copiii au dus-o foarte bine,
Cum ar fi dus-o orişicine,
Jucându-se cu gâzele şi iezii
Care săreau pe mugurii livezii

Nici: „Culcă-te devreme!” Nici „Te

Scoală!”
Nu era cine ţine socoteală
Că întârzii, Adame, de la şcoală,
Că lecţia s-o spui fără greşeală,
Că, Eva, încă nici te-ai pieptănat
Şi te găseşte prânzul tot în pat.

Nimic, nici taţi, nici mame, nici dădace,

Nici profesoară, rea ca o răgace,
Nici dascălul cu zgârci în beregată
Care să sâcâie băiatul şi pe fată.
Totul era de glumă şi de joacă
Şi aşteptai doar pomii să se coacă.

Dar ce-i veni într-o zi lui Dumnezeu

Că se-arătă încins în curcubeu
Şi dete-ntâile porunci
Anume ce-i iertat şi nu e să mănânci.
-„Din pomul acesta, Evo şi Adame,
Să nu v-atingeţi nicidecum de poame.
De unde nu, cunoaşteţi ce v-aşteaptă:
Pedeapsa mea cea crâncenă şi dreaptă.”
- „Ai auzit?”
- „Am auzit!”
- „ce fel,
Că se mânie Domnul, însuşi el?”
- „Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust
Tocmai din pomul ăla, plin de must.”

Nichita Stanescu - Cantec

E o întâmplare a fiintei mele:
si-atunci, fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâsnesti într-o îmbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

83
Du-ma fericire, în sus, si izbeste-mi
tâmpla de stele, pâna când
lumea mea prelunga si în nesfârsire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt, si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!

Doua cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, întoarsa spre pamânt,
una foarte de sus, aproape rupta
în înfrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt.

Nordul de Ana Blandiana

Nu trisam din ticalosie,

Ci din nepricepere.
Aburiti, nu mai stim
Cine suntem si cum.
În urma, un sir de parinti necunoscuti,
În fata, un sir de fii necunoscuti.
Ce stim? Pe cine cunoastem?
Ne miscam nesiguri:
Facem un pas, apoi înca unul,
Si altul, si-n cele din urma pornim
Privind nostalgic în directia opusa...
Daca ni s-ar raspunde cel putin la o-ntrebare:
Unde e nordul?
Pe frunte parul ne tremura usor
În vântul produs
De trecerea timpului.

POVARA – VASILE VOICULESCU

Doamne, m-am plâns că viaţa mi-e cumplit de grea

Te-am rugat să mi-o iei... n-ai vrut să m-asculţi.
Mi-ai spus atât: să nu mai fie numai a mea,
S-o-mpart cu alţii, cu cât mai mulţi...

Am pornit atunci să-mi arunc: unora haina,

Altora pita, sandalele, banii;

84
Am colindat lumea, m-am despuiat, mi-am pierdut anii...
Tot mai copleşitoare mi se făcea povara şi taina.

Din nou m-am întors şi m-am jeluit:

Doamne, sarcina iată, sporeşte.
Abia mai pot, priveşte, sunt strivit.
„Nu mai da tu!” m-ai sfătuit
„Atunci ce să fac?” „Tu, de-acum primeşte!”

Şi-am început să iau; de la unii sfat,

De la alţii necaz, ori durere,
Am primit tot ce mi s-a dat;
Câţiva hulă şi ură mi-au aruncat,
Mulţi cu lacrimile lor m-au încărcat,
Am împărţit cu mulţi deznădejdi, răni, suspine,

Mi-au dăruit atâta chin, cât mă mir c-a încăput în mine,

Rar de la cineva o lumină şi mai rar o tăcere.
Toţi în căuşul sufletului mi-au turnat
Numai bătăi, ruşini şi sfâşieri.

Doamne, darul a crescut mereu nemăsurat:

Un munte de obidă şi nemângîiere –
Nu mă-ndur din inimă să mi-l smulg
E al meu, l-am cules milă de la ei şi gând de la Tine
Fără nici un păs, ori grijă de mine;
Ca să-l duc mi-ai hărăzit atâta putere
Că de-atunci povara mea n-o mai simt nici cât un fulg.

Lucian Blaga - Nu-mi Presimţi?

Nu-mi presimti tu nebunia când auzi
cum murmura viata-n mine
ca un izvor
navalnic într-o pestera rasunatoare?

Nu-mi presimti vapaia când în brate

îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbratisat
de raze de lumina?

Nu-mi presimti iubirea când privesc

cu patima-n prapastia din tine
si-ti zic:
O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
mai mare!?

85
UNII-MI SPUN CA ESTI INCA FRUMOASA – ZAHARIA STANCU

Unii-mi spun că eşti încă frumoasă

Eu nu te mai văd azi în nici-un fel
Altădată vieţuiam în colibă
Şi visam că trăim în castel

Poţi să mă duci într-o vale adâncă

Şi să-mi spui că mă porţi pe câmpie
Ori despre-un crâng de mărunte vlăstare
Să-mi spui că-i o bătrână vlăsie

Nu ştiu în ce parte se află apusul

Nici răsăritul încotro vine
Unii-mi spun cu cât eşti mai orb
Cu-atât lumea o vezi mai bine

Nu-mi mai văd nici măcar mâinile

Când le duc la gură să mi le muşc
Altădată ocheam Steaua Polară
Şi trăgeam în ea s-o împuşc.

Magda Isanos - Vis Vegetal

As vrea sa fiu copac
Si-as vrea sa cresc langa fereastra
ta.
Te-as auzi,
Si-n voie te-as privi intreaga zi
M-as apuca si iarna
sa-nfloresc,
Ca sa te bucuri!
Pasarile cele mai mandre-ar face
cuib pe creanga mea,
Iar noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe
frunze ti le-as da.
Prin geamul larg deschis, de-atatea ori
M-as apleca
usoara sa-ti sarut
Când parul ce pe frunte ti-a cazut,
Când buzele
cu buze moi de flori
Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere
Si foi de
aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere

86
Ti-as apara obloanele de
ploaie.
Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, când va fi si
luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-ma femeie sa
fiu iara.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si
pamânt,
Cu roua si cu luna pe obraz,
Eu ti-as sari în casa si
senina,
Uitind de-atata vreme sa vorbesc,
Cu cate-un cuib în fiecare
mana, As incepe sa
zambesc.

Pentru tine – Magda Isanos

În neamul meu femeile-s ciudate
Cu părul brun de tot și fața pală
Le place mult iubirea, însă toate
Își uită jurămintele și-nșeală.

De-aceea nu-ntreba cît poate ține

Iubirea noastră - nimenea nu știe,
Iubește-mă și nu-ntreba: că-n mine
E inima străbunilor mai vie

Și mîine poate totul să dispară

Să-mi pari urît și prost și să te las,
Căci vin din minunta caldă țară
Și sufletul fierbinte mi-a rămas,

Dar schimbător ca vântul și ca marea

Să nu te-ncrezi în mare, nici în vânt,
Că-n mine port paragini și uitarea,
Să-nțeleneasc-al inimii pămînt.

Şarpele-n inima
M-ai strâns ieri cu mânie-n crâng
De braţul stâng —
De ce mă spui la toţi că plâng?

87
"Să nu te văd cu vrun flăcău,
Că dai de rău!"
Dar ce, mă rog, sunt robul tău?

N-am plâns şi nu te lăuda!

Am plâns, ba da,
Dar nu pentru mustrarea ta!

M-au întâlnit aşa pe drum,

Mai ştiu eu cum,
Iar tu eşti mânios şi-acum!

Şi-a fost şi soră-ta cu ei;

Veneau tustrei,
Şi-am stat puţin, şi ce mai vrei?

N-am voie nici atât, eu nu?

Dar ce crezi tu,
Şi ochii să mi-i scot de-acu?

Ai răsărit ca din pământ —

Ei, Doamne sfânt,
Îţi sunt nevastă, soră-ţi sunt,

De nu mă laşi din ochi mereu?

Nu pot şi eu
Să mă-ntîlnesc cu cine vreu?

"De unde viu? Ce cat în prund?

Ce flori ascund?"
Eşti mamă tu, ca să-ţi răspund?

Şi-uitându-te şi-n jos şi-n sus

Scrâşnind mi-ai spus:
„Săracă fată!“ şi te-ai dus.

Săracă! Dar de ce să fiu?

Pe suflet viu,
Cu nici o vină nu mă ştiu.

Apoi de ce tot spui şi spui

Că, de tăcui,
E semn că vinovată fui?

Ce semn? Tăcui aşa mereu,

Că-mi fu cu greu,

88
Şi ce-ţi puteam răspunde eu?

De-aş fi jurat pe-un rai de sfinţi,

Tu, printre dinţi,
Mi-ai fi răspuns la toate: minţi!

Că şi ce nu-i şi nu-i, tu vezi!

Te-nveninezi,
Şi toate câte-ţi par le crezi!

Şi-am plâns şi ieri, gândeam că mor

Că-mi tot dai zor
Să-mi afli vina-n faţa lor.

De ce mă chinuieşti tu vrând?
De ce ţi-e-n gând
Mereu să mă tot vezi plangând?

Vrăşmaş de veci de te-aş avea,

Tu n-ai putea
S-acreşti mai rău viaţa mea!

De-s rea, tu bate-mă să zac,

De-ţi e pe plac —
Dar nu-mi scorni şi ce nu fac!

De vorbiţi mă fac că n-aud - Mihai Eminescu

De vorbiţi mă fac că n-aud,
Nu zic ba şi nu vă laud;
Dănţuiţi precum vă vine,
Nici vă şuier, nici v-aplaud;
Dară nime nu m-a face
Să mă iau dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.

VADUVA SI PITICUL – GEORGE TOPARCEANU

Zice că demult, odată,

Un pitic s-a însurat
Cu o văduvă bogată,
Ce fusese măritată
Cu un mare om de stat.

89
Şi-o fi dus ea, altădată, o viaţă mai tihnită,
Dar la urmă şi piticul a făcut-o fericită...
Cu muncă şi cu răbdare,
Poţi face cât unul mare.

Lecţia de zbor – Nichita Stanescu

Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii

cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul,
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor
Şi acesta e timpul.

Îţi strângi râurile

cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripile altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.

90
Simetrie
Marin Sorescu

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri :
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.

Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,

De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii :
Una la dreapta
Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
"V-arăt eu vouă !" - mi-am zis -
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor

91
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala...

Şi iată în faţa mea iar se cască

Două ceruri :
Unul în dreapta.
Altul la stânga.

Gelozie - George Topârceanu

Daca nu ne-am fi-ntilnit
(Absolut din întâmplare),
Tu pe altul oarecare
Tot asa l-ai fi iubit.

Daca nu-ti iesam în drum

Ai fi dat cu bucurie
Altuia strain, nu mie,
Mingaierile de-acum.

Ai avea si vreun copil

Care, poate (idiotul!),
Ar fi semanat în totul
Cu-acel tata imbecil.

Si asa… ce lucru mare

Ca-ntr-o zi ne-am intilnit
Si ca-s foarte fericit, –
Absolut din întâmplare!

Invrajbire – Magda Isanos

As vrea sa mor alaturea de tine

si timpla linga timpla ta s-o pun,
ca, ascultindu-ti gindurile bune,
sa stiu daca mai esti si-acuma bun
si fara ascunzis ca mai nainte,
si sa te-ntreb daca-i adevarat
ca nu ma mai iubesti si m-ai uitat.
E lumea rea pe-aicea si ma minte
c-ar fi asa, dar daca te-as vedea,
cu gura, de pe ochi si de pe gura
indepartind oricare vraja rea,

92
iubirea din taciunele de ura
as reaprinde-o si ne-am recunoaste,
mirindu-ne c-atita invrajbire
in suflet din cuvinte poate naste.
Si-am fi pe urma cum is doua fire
intr-o impletitura, sa nu poata
o umbra intre noi sa se strecoare
si astfel sa-mi intunece c-o pata
surisul care-mi tine loc de soare.

Ion Minulescu - Celei care minte

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...

Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

93
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

BALADA ÎNCHISORII DIN READING

de Oscar Wilde

N-avea veştminte stacojii

Cu vin şi sânge scrise,
Ci vin şi sânge doar pe mâini
Avea când îl găsise
Cu fata moartă ce-o iubea
Şi-n patu-i o ucise.

Mergea-ntre paznici, în costum

Vărgat cum e paiaţa;
Tichia de puşcăriaş
Îi mohorâse faţa;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viaţa.

Nu, n-am văzut nicicând un om,

Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(Ocnaşii zic că-i cer),
Şi nici la norii care trec

94
Vopsiţi cu.argint sau fier.

Păşind smerit, ca osândit,

Las gândul să mă poarte:
Nu ştiu de-i omul vinovat
Mai mult, puţin sau foarte,
Când auzii şoptind un glas:
"Pe ăsta-l duc la moarte"

Înţelesei ce gând cumplit

Privirea i-o-nfioară
Şi pentru ce căta avid
La lumea din afară:
El ucisese ce-a iubit
Şi trebuia să moară!

Căci toţi ucidem ce ni-i drag

Şi-ntindem morţii prada:
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada,
Cei laşi ucid cu sărutări
Iar cei viteji cu spada.
Trei luni umblă cu păzitor,
Gătit cum e paiaţa;
Deşi tichia-i sta pe cap,
Voioasă-i era faţa;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viaţa.

Nu, n-am văzut nicicând un om

Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(ocnaşii zic că-i cer),
Şi nici la norii destrămaţi
Din caiere ce pier.
La urmă omu-a fost trimis
Legat la judecată;
Şi-aflarăm că va fi suit
În furca cocoţată
Şi că nu-l vom mai întâlni
În lumea luminată!

Ca pe o fiară l-au ucis...

Şi nici nu porunciră
Clopot să sune, nici rugăciune:
Ci-ndată ce sfârşiră,

95
Pe fugă l-au dat jos din Laţ
Şi-n groapă l-azvârliră.
N-a vrut preotu-a se ruga
Pe groapa fără nume,
Nici sfânta cruce-a-i închina,
Ca sufletu-i să-ndrume!
Deşi doar pentru păcătoşi
Venit-a Crist pe lume!

Şi gata... Facla vieţii lui

Fu dată să se stângă:
În temniţa Reading, în statul Reading
- Locşor pierdut în lume -
Un condamnat e sfâşiat
De-a flăcărilor spume;
Lăsaţi-l ... Până când Cristos
Veni-va-a doua oară,
Nu-l plângeţi, nici păreri de rău
Nu ziceţi într-o doară;
Ucis-a omul ce iubea
Şi-a trebuit să moară.

Aripile - Virgil Carianopol

Nu-mi pune aripi! -am strigat

spre îngerul ce mă ţinea
când îmi vâra aripi cu sila
şi-n umeri mi le îndesa.

Nu vreau!
Dar el, cu o răbdare
pe care numai îngerii o au
Nu mă lăsa, deşi din ele,
Spuneam că nu ştiu cum să dau..

N-auzi??-strigam.
Tocmai cu mine?
Nu fi aşa ne-ndurător!
Nu le strica, le pui zadarnic.
Eu niciodata n-am să zbor!

Eşti surd?? l-am zguduit lovindu-l.

Dar el tot mai aprins lucra.
Ştia ca voi avea nevoie
Ştia c-odata voi zbura! .....

96
Ură de Alexandru Macedonski
Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
V-aş îneca dacă-aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormântu-adânc
Dac-aş fi sapă.
Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
Şi v-aş ajunge.
Dar eu, deşi rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice,
Căci eu, sunt ură.

Radu Gyr - Poveste

Am avut un copil si-o nevasta
Acum o suta, o mie de ani.
Auziti paianjeni ? Auziti sobolani ?
Am avut un copil si-o nevasta.

Când a fost fericirea aceea

cu chipuri pamantesti diafane ?
Innecuri, sfarsituri de lumi, uragane,
mi-au smuls din viata odrasla, femeia.

Au trecut o suta cinci sute de ani,

s-au rupt muntii si-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
amintirile ascunse prin bolovani.

Si în tacerea lor scurt detunata

un chip îmi zambeste si coase.
Din pat , doua maini mici, somnoroase,
intinse, parca mã fulgera : " - Tata !"

Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,

Trec sutele de ani la-ntamplare.
Aicea sunt : mã~ a~la, un oarecare,
apoi cad iarasi în bezne postume.

Dar ce-i ? S-a rupt cerul ? E mort Dumnezeu ?

Si suntem numai trei din toate ?
Viata-i de scrum si am rãmas în cetate

97
doar noi : vesnicia, celula si eu !...

De-as zari macar o frantura de stea !

Ce fiara-i vesnicia, ce fiara !
I-as cere sã-mi dea un capat de sfoara
si de milenii sã mã spanzur cu ea.

Kostas Varnalis - Anti-daca

De poti sa faci pe prostul cand altul te repede-
Facand-o pe desteptul- si c-un cuvant nu-l certi;
De nu te-ncrezi in nimeni si nimeni nu te crede;
De-ti poti ierta pacatul, dar altora nu-l ierti;

De numai o clipa un rau sa-l implinesti

Si daca minti mai tare cand altii nu spun drept;
De-ti place in iubire cu ura sa izbesti
Si totusi iti pui masca de sfant si de intelept;

De te tarasti ca viermii si-n visuri nu-ti iei zborul

Si numai interesul il sui la rang de tel;
De parasesti invinsul si treci cu invingatorul
Si-i vinzi, fara sfiala, pe amandoi la fel ;

De rabzi sa-ti afli scrisul si spusa, talmacite

Drept adevar, sa-nsele multimea oarba si
Cand vorbele si fapta in vant ti-s risipite,
Tu dandu-le la dracu, poti altele scorni;

De poti sa faci intr-una dintr-un castig, o mie

Si patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn;
De nu-ti platesti banutul luat ca datorie,
Dar tu sa fii platitul gasesti ca-i drept si demn;

De poti sa-ti storci si gandul si inima si nervii,

Imbatranite-n rele, sa faca rele noi
Si sub nehotarare plecandu-te ca servii,
Cand toti striga: inainte! doar tu sa strigi: inapoi!;

Daca stand in multime te-mpaunezi semet,

Dar langa cel puternic ingenunchezi slugarnic
Si pe dusmani sau prieteni, tratandu-i cu dispret,
Te faci ca tii la dansii dar ii inseli amarnic;

Daca nu pierzi momentul sa faci oriunde un rau

Si-n umbra lui te-linisti ca-n umbra unui pom,
Al tau va fi Pamantul cu tot prisosul sau;
Vei fi intre Domni, Intaiul, dar niciodata OM!

98
Cele trei năluci
Cincinat Pavelescu

Amurguri, toamne, patimi îngropate

Pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
Şi-n haine lungi, năluci întraripate
Trec prin oglinzi şi-n geamuri parcă bat.

Una ieşind din colţu-i de-ntuneric

Cu glasul ei de umbră cuvântă:
„Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric
Ce m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!”

O alta blând s-apropie de mine

Pe când coboară-n sufletu-mi căinţa.
A fulgerat! În zări văd doar ruine…
„Te recunosc, nălucă, eşti credinţa!”

Şi cea din urmă, albă ca o moartă,

Plecând din prag s-a-ntors… parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vâmtul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost şi tu, iubirea mea!

Baladă ce a făcut-o Villon

la ruga mamei sale
spre a se închina la Maica Domnului

Stăpână-n cer şi pre pământ regină,

Împărăţind a iadului genune,
Primeşte-o pe umila ta creştină,
Şi printre drept aleşii Tăi mă pune,
Chiar de mi-e viaţa doar deşertăciune,
Iar darul Tău, Stăpână-’ndurătoare
Pentru păcatul meu e mult prea mare,
Dar fără el nu-i suflet s-aibă parte
De rai; nu-s ademenitoare;
În asta voi a crede, pân’ la moarte.

Că sunt a lui dă-i Fiului tău veste,

Prin mila lui să ştearg’-al meu păcat
Ca Eghiptenei, ce iertată este,
Ori Teofil, de vină curăţat
Numai fiindcă tu te-ai îndurat,
Char de s-a fost la diavol juruit.
Fereşte-mă de răul cel cumplit,
Fecioară ce-ai fost vrednică să poarte

99
Trupul cel sfânt, în slujbe preaslăvit:
În asta voi a crede, pân’ la moarte.

Biată bătrână-s, cu păcate grele,

Şi carte n-am, sunt o neştiutoare.
În mânăstirea parohiei mele,
Văz rai pictat, cu harfe sunătoare
Şi-un iad cu păcătoşi în caznă mare;
Unul mă bucură, celălalt mă-’nfioară.
Dă-mi bucuria doar, scumpă Fecioară,
Ce-o caută păcătoşi cu vieţi deşarte.
Plini de credinţă şi smerire, doară
În asta voi a crede, pân’ la moarte.

Virgină prin care s-a zămislit

Isus, al lumii domn fără sfârşit.
Luând păcatul nost’ ne-a mântuit,
La noi s-a coborât şi milă-’mparte.
Ofrandă morţii, scump vlăstar ceresc,
Nouă Stăpân, precum mărturisesc:
În asta voi a crede, pân’ la moarte.

În romăneşte de Dan Dănilă

Pricina sau balada Soartei

Autor: Francois Villon
Fortuna mi-au pus cărturarii nume,
Iar tu, François, strigi că sunt rea şi crudă,
Ce nu eşti om cu fală şi renume.
Mai buni ca tine-n vărării asudă
Şi sparg în ocne pietrele cu trudă.
Te plângi, cu toată viaţa de ruşine?
Nu eşti tu singurul, şi nici nu se cuvine;
Priveşte-mi faptele de-odinioară bine,
Ce mulţi viteji s-au prăpădit prin mine;
Pe lângă ei, ştiu, eşti un biet poltron.
Stai liniştit şi vorba ţi-o aţine.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

Pe marii regi îmi căşunase mie

În vremurile vechi, de altădat'.
Priam muri cu-ntreaga lui armie,
Cetate, turn şi zid nu l-au scăpat;
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat?
În Cartagina moartea l-a învins,
Pe Scipio, aşişderi l-a cuprins;
Senatului pe Cezar l-am vândut;
Pompei în Eghipet a fost pierdut;
Într-un vârtej pe mări pieri Iason;
Prin foc poporul Romei l-am trecut.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

Iar Alexandru, care-atât s-a războit,

100
Tânjind spre stelele Pleiadelor, şi el
De mâna mea pieri: l-am otrăvit.
Regele Alfazar căzu peste drapel
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel
Mi-s faptele şi-asemeni vor urma,
Căci n-am la nimeni socoteli a da.
Pe Holofrenes, idolatru blestemat,
Iudita l-a străpuns, dormind în pat,
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon?
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat.
Să te-nvoieţti cu ce ţi-am dat, Villon!

François, de-aceea să asculţi ce-am zis:

Socoată de n-aş da la Domnu-n Paradis,
Te-aş fi tras ca pe-o zdreanţă prin dârmon,
Şi pentru un păcat, zece-aş fi scris.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!

În româneşte de Dan Dănilă

ACTORUL

1942, martie 3 Bucuresti

Autor: Francois Villon

Isi leapada coroana cu purpura regala,

Si toata mascuiala de slava si lumina
Cu care-nflacarase frematatoarea sala,
Si vlaguit se-ntoarce la muceda cabina.

In orice miez de noapte cutit de ghilotina

Cortina ii reteaza viata triumfala,
Truncheatu-i geniu moare in ulita haina
Si cezarul i-o umbra in lumea zilei goala.

Batai tarzii din palme ii mai trimet ecoul,

Multimile grabite se-nghesuiesc la scara
Si somnorosul teatru sta pleoapele sa-nchida.

El, despuiat de aripi, biet fluture de seara,

Cu smucituri amare imbraca-ncet sacoul
Si, iarasi, vierme, intra in vechea cristalida.

BUNICA – Cincinat Pavelescu

Bunica stă pe prag şi toarce,

Dar, pe când sfârâie fuiorul,

101
Cu visul ei care-şi ia zborul
Şi tinereţea i se-ntoarce.

Se vede-n horă legănată

De-al lăutarilor suspin,
Cu sânul tare, cald şi plin,
Sub cămăşuţa ei de fată.

Şi cum se-ncinge o bătută,

O prinde Dinu de mijloc
Şi joacă lângă ea cu foc,
Apoi din fugă o sărută.

Târziu, când hora s-a sfârşit

Şi cerul s-a făcut ca plumbul,
S-au dus alături şi-n porumbul
Din vale tainic s-au oprit.

Dar nunta? Nicidecum paharul,

Ci ochii lui au îmbătat-o…
O, parcă-l vede pe primarul
Şi popa care-a cununat-o!

Şi cum se toarce-ntruna firul

Şi-n jurul fusului se prinde
Nu ştiu ce spaimă o cuprinde
De-şi pierd şi visurile şirul.

Într-un amurg pe când apusul

Pălea sub norii-nsângeraţi,
Doi prunci îşi vede îngropaţi,
Şi-o lacrimă îi arde fusul.

Şi când, trezindu-se din vise,

Văzu că-i noapte şi târziu,
La luna care răsărise
Lătra un câine a pustiu.

Îmbătrânesc – Cincinat Pavelescu

Îmbătrânesc!…
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare,
Căci zi cu zi în ea zăresc
Un rid mai mult,
Un por mai mare,
Un păr mai sur,

102
Şi-un zâmbet trist,
Ironic,
Care
N-acceptă nici o resemnare…
Şi-mi pare rău că mai exist.

Îmbătrânesc!…
Şi tinereţea
N-am cunoscut-o niciodată.
Când cei de vârsta mea
Jucau,
Cântau
Şi se înveseleau,
Eu eram mamă,
Eram tată,
Luptam din greu pentr-o bucată
De pâine,
Pentru azi şi mâine.
Îmbătrânesc!..
Şi ce-i iubirea?
Eu n-am ştiut-o niciodată;
Că niciodată n-am iubit,
Când prea iubit-am fost de-oricare…
Ca piatra, piatră-mi rămânea
Şi sufletul şi inima
La orişice chemare.

Îmbătrânesc!…
Şi tot mereu mă-ntreb: La ce mă chinui oare?
Ce ceas ferice,
Ce zi mare
Putea-va fi o sărbătoare
Şi pentru mine?
Care soare
Putea-va timpul nencălzit de nici o rază
Să-ncălzească?
Ce flacără ar fi în stare
S-aprind-o inimă în care
Au îngheţat atâtea simţuri
D-atâtea ierne grele, rele.

Îmbătrânesc!…
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră mi se pare…
Căci văd cum sufletu-mi zdrobit
Se stinge zi cu zi cum moare…
Şi mă întreb: la ce-am trăit?

103
Când n-am făcut decât atât:
Să plâng, să plâng, să plâng întruna,
Să plâng, să uit şi-apoi să iert.

ALDEV
Spovedania unui ou

M-am nascut (nu-s eu de vina,

Nu fac nimanui repros)
Natural: dintr-o gaina.
Legitim: dintr-un cocos,

Mama nu mi-o identific

Chiar sa fac pe dracu’ ghem,
Tatal meu fiind prolific
Si traind cu’n vast harem.

Poate, cercetand mai bine,

Tot aflam in mod exact
Cine m-a nascut pe mine.
Dar fiind un ou cu tact,

N-am facut investigatii;

Nu castigi nimic sa stii
Daca mamele sau tatii
Au facut … gainarii.

Dar cu toate ca se pare

Anonim am fost ouat,
Totusi nu-s un oarecare;
Sunt un ou aristocrat.

Dup-un document vestfalic

Scris cu boabe de porumb,
Neam sunt cu cucosul galic
Si cu oul lui Columb.

Nu ma laud cu stramosii
Si cu toata faima lor;
Asta fac laudarosii.
Eu am spus-o-ntamplator

Fara tinta puerila

De ridicol fanfaron,

104
Peste starea mea civila
Sa-mi adaug un blazon.

D’aia nu vorbesc de mine

Nici ca nume, nici ca neam.
Hai sa discutam mai bine
Rolul ce in lume-l am.

Ca-s destule si-nemnate

Rosturile-n viata mea;
Sunt o personalitate
Cum indata veti vedea.

O sa-ncep – va cer iertare –

Cu-n capitol de scandal:
Sunt o piatra de-ncercare
Pentru toti in general.

Un pungas nu-i “o figura”

Cat o fi el de versat;
De sub closca de ma fura,
Doar atunci e consacrat.

Stiti desigur, din citite

Alta’nsemnatate a mea:
Hotii mari si mici de vite
Tot cu mine-si fac saftea.

Vorba din batrani se stie:

Cine fura azi un ou,
Staruind in “meserie”,
Maine va fura un bou.

Gâgă-n varianta noua

M-a plasat in “cugetari”:
Cine fura astazi oua,
Maine … va manca jumari.

In teatru, la caderea
Unui act nereusit,
Eu sunt care-mi dau parerea,
Camuflat in ou clocit.

In polemici cu pretentii
Eu te-ajut in mod concret
Sa iti faci preopinentii

105
Si cu ou si cu otet.

In vitrina, cate-odata
Sunt complet calomniat:
Cica-as fi de ciocolata;
Asta e un plagiat.

Sunt pe drept cuvant un geniu

Si-s unic in felul meu
Caci aproape nu-i domeniu
Unde nu-s prezent si eu.

In proverbe, in salate,
In teatru, in cotet,
In discutii si-n bucate
Pretutindeni sunt la pret.

D-aia trec si eu sub soare

Rasfatat si pretuit,
Ca un lucru de valoare am
Si-s foarte multumit.

Doar de Pasti – nenorocire!

Omul e cu noi casap
Ca ne pune-asa’n nestire
Sa ne batem cap in cap.

Totusi am o consolare
Si cu asta ma mandresc:
Azi, din toata lumea mare,
Numai eu ma mai rosesc.

Fabulă psihanalitică
Se plângea o căprioară
Unui vânător:
"- Am avut un coşmar
Înfricoşător".
"- Bunăoară,
Ce ţi s-a arătat în vis?"
"- C-am ajuns o cârpă de parbris".

Înduioşat,
Ca o fecioară,
Vânătorul a ascultat-o,
Ca să confirme o

106
MORALĂ pesimistă,

De extracţie freudistă:
Visează fiecare
Ce-l ameninţă mai tare!

Gabriel Garcia Marquez -Papusa de carpa

Daca Dumnezeu ar uita pentru o clipa
ca sunt o papusa de carpa,
si mi-ar darui o farama de viata,
probabil nu as spune tot ce gandesc,
dar cu siguranta as gandi tot ce spun.
As aprecia lucrurile nu prin ceea ce valoreaza,
ci prin ceea ce semnifica.
As dormi putin si as visa mult,
deoarece cu fiecare minut in care inchidem ochii
pierdem saizeci de secunde de lumina.
As merge cand altii se opresc,
m-as trezi cand altii dorm.
As asculta cand ceilalti vorbesc,
si cum as mai savura o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar darui putina viata,
mi-as pune haine simple,
m-as intinde la soare pe burta,
dezvelindu-mi nu numai corpul, ci si sufletul.
Doamne, daca as avea o inima,
mi-as scrie toata ura pe o bucata de gheata
si as astepta sa iasa soarele.
As picta pe stele un poem de-al lui Benedetti,
cu un vis al lui Van Gogh;
si un cantec al lui Serrat ar fi serenada
pe care as oferi-o lunii.
As uda trandafirii cu lacrimile mele
ca sa simt intepatura dureroasa a spinilor
si sarutul vindecator al petalelor.
Doamne, daca as avea un crampei de viata
nu as lasa sa treaca o zi
fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc.
As convinge fiecare femeie si fiecare barbat
ca el imi este cel mai drag
si as trai indragostita de iubire.
Le-as arata oamenilor cat de mult gresesc
daca cred ca nu se mai indragostesc cand incep sa imbatraneasca,
nestiind ca, de fapt, imbatranesc atunci cand nu se mai indragostesc.
Unui copil i-as da aripi,
dar l-as lasa sa invete singur sa zboare.
Pe cei in varsta i-as invata ca moartea nu vine o data cu batranetea,

107
ci o data cu uitarea.
Am invatat atatea lucruri de la voi, oamenii.
Am invatat ca toata lumea
vrea sa traiasca pe culmea muntelui,
nestiind ca adevarata fericire este sa urci panta.
Am invatat ca, atunci cand un nou nascut
strange in pumn pentru prima data
degetul tatalui sau, il va tine strans pentru totdeauna.
Am invatat ca un om are dreptul sa-l priveasca pe altul de sus
numai atunci cand il ajuta sa se ridice.
Am invatat atatea lucruri de la voi,
dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc
caci din nefericire, cand ma vor pune in valiza aceea,
o sa mor.

Cântec de liniştit bolnava – Virgil Carianopol

Dormi, scumpa mea, şi nu te teme,

Nu-i nimeni, nimeni n-a venit.
Parfumul doar din crizanteme
Te-a mângâiat şi te-a trezit.

Sunt uşile de mult închise,

Perdelele le-am tras de-a rând.
N-am mai lăsat întredeschise
Decât ferestrele la gând.

Nu tresări, nimic n-apasă,

Nu-ncearcă nimeni la uluc.
Nu calcă nimenea prin casă,
Sunt orele, care se duc.

Nu te-nfrica, e noaptea clară,

Iar stelele-au ieşit duium.
Nu umblă nimenea pe-afară,
Trec frunzele, grăbind, pe drum.

Cantec pentru mama - Virgil Carianopol

Tare necajita ai fost, mama

108
Iarna, vara, orice timp trecand
Cat era de frig sau de caldura,
Tot desculta te-am vazut umbland.

N-ai purtat o haina mai ca lumea,

O scurteica veche doar aveai.
Dar si pe aceea totdeauna,
Doar de sarbatori o imbracai!

Tu asa si fost de cand tin minte

Pe picioare-ai mers la drum, mereu.
Nici in car nu te suiai de teama
Boilor sa nu le fie greu.

Ce pacat ca n-ai trait maicuta

C-ai plecat fara de timp in lut.
Ce pantofi ti-as fi adus acuma,
Si ce haina ai mai fi avut!

Contraste - Virgil Carianopol

Sunt bucurii care-ntristează,

Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară

Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,

Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,

Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,

Dar şi amaruri ce-ndulcesc

109
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:

Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

Din viaţă - Virgil Carianopol

Mi-a bătut în poartă Fericirea

Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.

A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă,

Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul.

Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit.

În faţa mării – Virgil Carianopol

Cum seamăn eu cu tine, mare,

La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,

Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,

110
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig

Şi fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul

Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna

Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot să mai ies din el...

Virgil Carianopol - La O Fotografie

Ma uit privind fotografia
În care chipu-ti sta cuprins
Si de pe care vitregia
Nici o lumina n-a desprins.

Esti tot asa ca altadata,

Precum erai si te-am visat.
De rama vesnic aparata,
La tine timpul n-a intrat.

Prin marginile ei de piatra

Cu care dârz te-mprejmuii,
Chiar de-ar fi vrut sa te loveasca,
Dusmanul n-a putut lovi.

Privesc la tine, cea de-afara

Ce-n nici o rama nu te-ai vrut
Si peste care timpul, fiara,
Ca toate fiarele-a trecut.

De-ar fi sa te gasesc acuma

Dupa portret si nu te-as sti,
As rascoli întreaga lume
Si nu te-as mai putea gasi.

111
Vasile Voiculescu - Destinul
Aud din fundul meu
Cum suie pe-ntuneric, dibuind, Destinul
De ani se taraie mereu
Si urca necurmat cu toate piedicile si tot chinul.
De-a lungul pesterilor vietii mele
Cu hrube jilave si intortocheate
El vine, pipaind cu mainile lui grele
Peretii reci…si pietrele tresar speriate
Inainteaza catziva pasi si sade,
Asculta parca negraite soapte
porneste iar, se-mpiedica si cade,
Invaluit de aburi si de noapte.
Tacut se scoala pipaind peretii
Si dibuind prundisul cu piciorul…
Si vine asa orbecaind de-a lungul vietii
Tarand in urma lui, in lanturi, Viitorul.
E orb si vine dupa mine… Se indreapta
Sa ma gaseasca
Si urca scari de blocuri rasturnat, treapta dupa treapta,
Un groaznic melc pornit sa se tarasca
prin intunericul din funduri nepatrunse,
Pe unde insusi cugetu-mi n-ajunse:
E un dedal de sali, de gropi si coridoare
Ce urca, se sucesc si se coboara
Cu iezere de ape in valtoare,
Cu naruiri de bolti ce te doboara
El dibuie intr-una si inainteaza,
Mai sta de-asculta, parul ud isi stoarce,
Desfunda gurile astupate, cercetaza,
Si cu ocoluri iar la loc se-ntoarce…
…Asa de ani se taraie din fund spre mine,
Aud inabusitu-i pas cum vine
Si-am inghetat pe oprag aici:
Mai sus de tine unde poti sa te ridici?…
E-n mine…sim ma va gasi odata!…
Ascult cum umbla bajbaind in adancime
Si nu-l cunosc;ghicesc de ce ma cata,
Dar nu stiu ce-mi aduce din intunecime…
Atata stiu doar despre el,
Ca-i orb, ca-i neindurat, ca nu-i misel;
Ca vine
Din fundul meu de ani intregi
Spre mine
Batranul orb rasturnator de regi!
(Si ca, cu cat inainteaza in lumina si-n tumult,
Cu-atata intunericul ii copleseste ochii tot mai mult.

112
TARE-AM FOST"...
Virgil Carianopol

Tare-am fost, un om ca nimeni altul,

Un sucit mereu, un stramba-drum,
Mi-am dorit, cand eram jos, cu-naltul,
Iar de-acolo, unde sint acum.

Toata viata mi-o traii bolnava.

Am fost mare, doar cand eram" mic."
Am suit cand am cazut din slava
Si-am cazut voind sa ma ridic.

N-am cerul la nimeni niciodata,

Chiar de-a fost sa rabd, in viata mea.
Am dat totul fara nici o plata,
Nevoind nimic sa mi se dea.

N-am lovit in nimeni.Mai-nainte

Am izbit in mine pentru-a sti
Cat ar fi durerea de fierbinte
Pentru-acel pe care l-as lovi

Am trecut prin toate totdeauna

Ne-nsemnat, mereu un suferind,
Un vulcan, afara stins intr-una,
Inauntru, insa, clocotind.

Despre mine
de Virgil Carianopol

N-am dorit nimic întotdeauna

N-am cerut chiar de-aveam drept să cer,
N-am râvnit decât un strop de lună
Din lumina toată de pe cer.

N-am lovit zbătându-mă, vreodată,

Să-mi fac loc spre glorie-alergând,
N-am călcat pe visuri niciodată
Ca s-ajung în slavă mai curând.

N-am împins pe nimeni la o parte,

N-am voit împiedicând să sui.
Să-mi rămână visul mai aproape,
M-am zidit la temelia lui.

Am trecut prin toate ca oricare,

Am iertat pe cei ce m-au lovit,

113
Am cântat, că fără cântul-soare
Până azi de mult aş fi murit.

Alexandru Andritoiu - Amintire din provincie

"Cu atentie marita
Orice fata se marita"

Tu care-ai fost un portelan de Saxa,

blând trandafir amirosind discret,
mi-ai zdruncinat cuvintelor sintaxa
si-o parte din chenzina de poet.

Seara veneai în urbea solitara

unde cresteau artari si sicofanti,
eram elev la scoala militara
si-aveam sfieli si pantaloni bufanti.

Erai frumoasa, vaduva, distinsa

si-ntr-un amurg ce-agoniza în spume
deodata fara jena mi-ai pretins sa
fugim la naiba, amândoi, în lume.

Rapus de pielea cu miros de cetini,

de tremurul sprâncenelor de tus,
am adunat un pol de pe la prieteni
si-am luat bilete pâna la Beius.

Acolo însa, fire muiereasca,

tu ai sedus un doctor batrâior.
La scoala n-au mai vrut sa ma primeasca
si am ramas în sat agricultor.

De-atunci urasc: nurliile vadane

si ochii lor prapastiosi si reci
orasele cu B, calea ferata
si doctorii trecuti de 40.

Vasile Voiculescu

Iubire îmbătrânită

De vreme ce iubirea, bătrână slăbănoagă,

Îşi ia de-acum toiagul şi pleacă-ncet spre schit,
Cu silă smulge-i floarea ce-n mână ei se roagă

114
Şi ţăndări fă oglinda în care s-a privit;

Sfâşie-i lung hlamida, despoaie-o de inele

Şi-i zvârle-n foc condurii cu aur la călcâi.
Ucide-n cuib perechea de sure turturele
Ce v-a-ngânat sărutul în zilele dintâi;

Dar lasă-i amintirea cu miros trist de ceară:

Când va veghea în miezul tăcerii din chilii
La iezere de apă cu negură de şi seară,
Din sloiul ei să-şi toarne urâtului faclii.

Lucian Blaga

Psalm

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,

Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare

sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,

să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume

deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.

115
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

Radu Gyr

A mai murit încă unul

A mai murit inca unul -

cu foamea pe fata,
cu ochii de ceata,
cu maini ca tutunul.

A mai murit inca unul

din nemernica gloata
care pe rand se gata.
Unul cate unul.

Trei, sase, opt, zece ...

A mai murit un misel.
Ce bine de el
ca-i liber să plece!

Azi n-o să-l mai friga

în vise de fiere
nici trup de muiere
si nici mamaliga.

Ah, Domnul, prea-bunul,

il mangaie foarte.
Tovarasi de moarte,
poftim inca unul!

Lasati-l să plece!
Nu spuneti o vorba!
Ne lasa o ciorba
si-o paine rece.

Radu Gyr
Voi n-ati fost cu noi în celule

Voi n-ati fost cu noi în celule

116
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

Voi n-ati plans în palme, fierbinte,

strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

In cantec cu noi laolalta

trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

Ce-i munca de brate plapande,

ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta-nchisoare

cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

Ati stat la ospete-ncarcate

gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti

ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate

si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.

117
Radu Gyr

Vecinul care-a murit

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.

Era un vietas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul,
si-o noapte-a varsat sange pe jos.

Sta zugravit cu vapsele sarace - sfant pe sindrila -

cand lacatu'n zori a svacnit.
Amar, inlemnise obrazul in crancena sila.
Gardianul asa l-a gasit.

Au venit alti doi paznici, tragind mohorati din tigara,

si'ntr-o patura rupta l-au pus.
Mana-i curgea ca o zdreanta din uniforma-i murdara,
si ei l-au luat si l-au dus.

Galbeni, de dupa zabrele pandeau, tacuti, osanditii

cum lesul afara e scos.
Pe gardieni si pe mort ploua vanat, dupa traditii,
vanat, taraganat si cleios...

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.

L-au luat si l-au dus de la noi...
Dar, noaptea, cand plosnita suge si luna e ca tutunul,
ocnasul mort a venit inapoi.

Mi-a venit la vizeta cu pasii de frunze: - Hai, frate.

Am sarit de pe scandura mea.
Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,
si putreda-i gura zambea.

-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamat parca-l batea intr-o dunga.
M-asteapta afar' un landou.
Deasupra temnitei m-am plimbat cat e noaptea de lunga,
si plec cu landoul din nou.

Nu, nu m-au ros niciodata oftica, foamea, paduchii,

in stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea'n celula mi l-am lucrat.

Vecine, vazduhul ne cheama vibrind din vechi violoncele.

118
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnasilor: uite, i-am intalnit printre stele
din lanturi sunind, in convoi.

Vino cu mine. Din rogojina fa-ti verde trasura.

Sunt paturi albe sus, si sunt paini.
Ne-asteapta'n luceafar Iisus, cu lapte cald si prescura
si-un pahar plin cu lacrimi, in maini.

Dosoftei

Psalmul 50

Fie-ţ milă, Doamne, de mă iartă,

Cu milostivirea cea bogată,
Şi pentru a ta ieftinătate
Să mă curăţăşti de răutate.

Şi mai cu de-adins de rău mă spală

Şi mă limpezeşte de greşală.
Că eu îm ştiu a mea fărălege
Şi răul mieu nainte-mi ce merge.

Ţie ţ-am greşitu-ţ, Doamne svinte,

De-am făcut răutăţ denainte.
Cuvintele tale te-ndireaptă
La giudeţ să-nvinci, când vei da plată.

Iacă-s zămislit în strâmbătate,

Aplecat de maică-mea-n păcate.
Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea,
De-ţ arăţ pre mine bunătatea,

Şi cu taine ce nu să pot spune

Mi-ai arătat a ta-nţelepciune.
Cu izopul tu mă ocropeşte
Şi mă scaldă de mă curăţeşte.

Să hiu spălat şi alb ca omeţii,

Să mă bucur şi eu cu direpţii
De veşti bune şi preacuvioase,
Şi să-mi bucuri mişelele oase.

119
Doamne, nu-ţ întoarce svânta faţă
De greşele ce-am făcut, cu greaţă,
Şi de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le şterge.

Inemă curată tu-m zideşte

Şi duh dirept în zgău îm noieşte.
Nu mă urni din svânta ta faţă,
Şi duhul tău cel svânt ce mă-nvaţă

Să nu-l depărtez de cătră mine,

Ce să-m dai bucurie cu bine,
Cu svânta ta, Doamne, mântuinţă.
Şi să-m dai şi duh de biruinţă,

Ca să-nvăţ pre cei fără de lege

Cătră căile tale s-alerge,
Să să-ntoarcă de pre răutate
Cătră a ta svântă bunătate.

Balada ziselor mărunte - François Villon

Ştiu musca-n lapte de-a picat,
ştiu rang pe haina omului,
ştiu de-i senin ori înnorat,
ştiu bine rodul pomului,
ştiu după clei de soiul lui,
ştiu lucrurile ce-s de-un hram,
ştiu cine-i harnic ori haihui,
ştiu tot, de mine habar n-am.

Ştiu haina după epolet,

ştiu orice rasă monahală,
ştiu pe stăpân şi pe valet,
ştiu pe măicuţă după poală,
ştiu hoţul după ciripeală,
ştiu cine-i lacom la bairam,
ştiu unde-i vin ori bute goală,
ştiu tot, de mine habar n-am.

Catâr, catârcă ştiu ce mi-s,

ştiu câte poartă în spinare,
ştiu de Belet şi de Beatrice,
ştiu pe abac o adunare,
ştiu de-amăgiri şi de visare,
ştiu pe husit de ce-i infam,
ştiu Roma ce putere are,
ştiu tot, de mine habar n-am.

120
Prinţe, ştiu despre fiecare,
ştiu după chip orişice neam,
ştiu că de moarte nu-i scăpare,

ştiu tot, de mine habar n-am.

Biblică - Radu Stanca

La început a fost sărutul
Şi el era pe gura ta ...
Depus pe gura mea sfinţi văzduhul,
Şi lumea s-a născut atunci din duhul
Sărutului ce ne unea ...

Dar ape mari cuprinseră uscatul

Şi noi muream tăcuţi sub greul lor ...
Veni atunci o pasăre în zbor,
Pasăre roşie, şi Araratul
Se înălţă din mări biruitor ...
Iar noi ne-am ridicat cu el odată
Spre zarea nouă şi înseninată
Purtând peste abisele genunii

Sărutul de la începutul lumii.

Discreţie - I. L. Caragiale
Nu vreau să ştii că te iubesc ;
Voi suferi tăcut, discret –
Cochetele dispreţuiesc
Pe-un franc poet !

Da-n veci închipuirea ta

Din sufletul meu n-o să moară,
Şi niminui n-oi arăta
A mea comoară!

Căci te iubesc, deşi nu-ţi spun:

Nu! n-ai s-o afli niciodată ...
Şi arz de dorul tău nebun,
Mult adorată.

Dar tac, nu-ţi spun că te iubesc :

Ştiu bine că pe-un franc poet
Cochetele-l dispreţuiesc ...
Tac – sunt discret !

Adrian Păunescu

121
Cine iese ultimul din ţară

Sărăcia noastră ne omoară,

De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

Noi mereu le-am suportat pe toate,

Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?

Pluralismul – tuturor ne place,

Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.

Sfîntă-i opoziţia pe lume

Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?

Mai contează, uneori, şi fapta,

Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.

Ne vor întreba copiii, mîine,

Morţii vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine,
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.

Libertate şi democraţie,
Paşapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai ştie
Şi e vraişte la hotare.

Coridor european şi-atîta,

Sub o licitaţie măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă.

Om la om nici nu mai vrea să creadă,

Om pe om la zid fatal îl scoate,

122
Singură se scoală o baladă
Şi în zdrenţe circulă pe sate.

Fînul necosit se-nvîrtoşează,

Putrezeşte sus, pe crengi, caisa,
În tăcerea-naltă de amiază
Morţii îşi aud ei înşişi zisa.

Cale pietruită cu dezastre,

Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Grijulii cu soarta ţării noastre,
Voievozii-a moarte ne imploră.

N-avem nici o şansă de izbîndă,

Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.

C-un refren de muzică uşoară,

Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

Adrian Păunescu

Dreptul la întrebare

Din toate drepturile lumii

Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Şi este singurul meu crez.

Nu-l dau chiar dacă vin la mine

Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şi de a pune întrebări.

Nu l-a epuizat nici Hamlet,

Deşi l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.

Ea mi-e religie în viaţă,

Cu ea termin, cu ea încep,

123
Eu , simplu cetăţean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.

Cu pumnii strânşi în faţa morţii

La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ.

Adrian Păunescu

Ce frumoasă eşti

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,

Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă

Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,

Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,

Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,

Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri

Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,

Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,

124
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse

Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?

Adrian Păunescu

Cântec femeiesc

Aşa e mama şi a fost bunica

Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme

Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă

Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede

Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica

Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă

În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

125
Adrian Păunescu
Oraţie de nuntă

Astfel după tine se încheie toate.

Trag oblonul negru la fereastra mea.
Nu mai vreau decepţii, vreau singurătate,
Nu mai vreau iubire, voi abandona.

Avusesem dreptul şi eu, ca oricare,

La o nebunie, la un ultim glonţ
Ultima speranţă, ultima-ncercare
Dar în magazie era doar găblonz.

Nu-i nici o problemă, toate-s foarte bune.

Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta să neg...
Şi cu pasiune, şi cu voluptate
Şi credeam în tine, vrednic şi întreg.

Hai, întinde mâna pentru despărţire

Schimbă-ţi telefonul, că şi eu mi-l schimb
Salutări miresei, salutări la mire,
Poate se rezolvă toate între timp.

Întră în mulţime, nimeni n-o să ştie

Două, trei persone care ne-au ascuns,
Eu voi ţine minte scurta nebunie
Şi-ntrebarea noastră fără de răspuns.

Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o

Nici n-ar fi nevoie, tu rămâi un mit.
Nuntă fericită, te-am iubit, adio,
Nu întoarce capul, pleacă, te-am iubit!

Vezi că se confirmă bârfa despre mine:

Te-am lasat deodată crud şi nefiresc
Totuşi ţine minte, ţine bine minte
Te salvez de mine fiindcă te iubesc.

Adrian Păunescu

Analfabeţilor

126
V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât

De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,

Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.

Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat

Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri

Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun

Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,

Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om

Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb

127
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,

Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

Adrian Păunescu
Târziu

Când v-am rugat să-i ocrotim,

Când v-am rugat a nu-i uita,
N-aţi auzit şi mi-aţi răspuns
Că-i o problemă foarte grea.

Şi-am fost ridicol stăruind

Şi-am încercat să vă mai spun
Şi noi m-aţi învinovăţit
Şi m-aţi considerat nebun.

Şi eu v-am zis că nu e timp,

Că suntem nişte pasageri,
Şi voi aţi construit minciuni,
Mai multe astăzi decât ieri.

Şi-acum de ce vă bucuraţi
De arta celor ce-au murit,
Când voi i-aţi condamnat pe ei
La trai pe muchie de cuţit?

O locuinţă v-am cerut,

S-o dăm artiştilor pribegi,
Şi jaful vostru mi-a răspuns
Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor

Şi v-aţi putea şi voi mândri
Că daţi o casă celor morţi,
Deşi ei v-au cerut-o, vii.

Târziu răspuns şi ipocrit,

Artiştii au ajuns pământ,

128
E gata casa vieţii lor,
Dar locatarii nu mai sunt.

Adrian Paunescu - De meserie rana

Mereu, în nebunia mea,
Eu, în conditia umana,
Am fost de meserie rana,
Sub riscul de-a ma vindeca.

Ma potoleam, ma agita
Un foc de iad, dintr-o icoana,
Si tigrilor ma dam, de hrana,
Când foamea le era mai rea.

Nici nu-i ceva deosebit

Sa fii, în secolul de groaza,
O rana care sângereaza
Pe care toti s-au napustit.

Salut în cinicul cutit

Pe cel ce tine rana treaza.

Adrian Paunescu - Durere femeiasca

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
si, sa mai amanam, nu-i intelept,
Ar fi, sa recunoastem, in sfarsit,
Femeia, n-are, totusi, nici un drept.
Muncim, ca niste sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintai traseu,
si condamnarea de-a ne urati,
Chiar voi, ce ne iubiti, ne-o dati, mereu.
Stam in picioare, inca de cu zori,
si va mirati ca nu mai sunt subtiri,
Dar voi, care va credeti tot feciori,
De ce nu aratati ca niste miri?
Pe unde ne dati dreptul de-a munci,
Lucram istovitor, cu voi in rand,
Din cand in cand, in burti ne dati copii,
Iar voi plecati la altele, razand,
Cand suferiti, ne cereti langa voi,
Ori va-mbatati, ori ati trudit prea mult,
Va plangem, cand va duceti la razboi,
Sau cand va speriati, la vreun consult.
Eroic v-am iubit nelegitim,
si legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateti, ne-nselati si noi o stim,
Ba, alteori, intram in circuit.

129
Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Va fura amintirile de ieri,
Isi vor plati placerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiasi placeri.
si, uneori, pacatuim curat,
Crezand, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Ca insusi Dumnezeu este barbat
si nu le intelege pe femei.
Dar, vai, a fost odata prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
si-acum, ne omoram sarguincios
si zilnic ne distrugem fara rost.
Ne-nvinge viata fara orizont
si voi ne-nvingeti, intr-un mod cainesc,
Traim ca niste vaduve de front
si mainile mereu ni se aspresc.
Acum, cand auziti acest repros,
Priviti, fara privire, inapoi,
Incuvintati din cap, marinimosi,
si credeti ca nu-i vorba despre voi.
si, totusi, e vorba despre toti
Sunteti la fel de rai si de flamanzi,
Durerea femeiasca pentru soti,
E-un credit fara giruri si dobanzi.
Va e urat cu noi, va e urat,
si ne-ati ucide, dragilor barbati,
Asa ca va rugam numai atat:
Puteti sa ne jigniti, sa ne-njurati,
Dar faceti-o cu tonul coborat
si pan-adorm copiii, asteptati.

Ion Minulescu
A XI-a poruncă

Ascultă, priveşte şi taci!...

Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte

Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!...

Când simţi că duşmanul te-nvinge,

Smulgându-ţi din suflet credinţa,

130
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,

De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,

Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...

Ademar Barros - Vis de Craciun

Am avut un vis în noaptrea de Craciun
Mergeam pe o plaja, iar Domnul pasea alaturi de mine.
Pasii ni se imprimau în nisip, lasând o urma dubla: una era a mea,
cealalta era a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea ca fiecare din pasii nostri reprezenta
o zi din viata mea.
M-am oprit ca sa privesc în urma
Si am revazut toti pasii care se pierdeau în departare.
Dar am observat ca în anumite locuri,
în loc de doua urme, nu era decât una singura.
Am revazut filmul vietii mele.
Ce surpriza !
Locurile în care nu se vedea decât o singura urma corespundeau
cu zilele întunecate ale existentei mele:
zile de neliniste si de rea vointa,
zile de egoism sau de proasta dispozitie,
zile de încercari si de îndoiala,
zile de nesuportat...
zile în care si eu fusesem de nesuportat...
Si atunci, întorcându-ma spre Domnul, am îndraznit sa-i reprosez:
„Totusi, ne-ai promis ca vei fi cu noi în toate zilele !
De ce nu ti-ai tinut promisiunea ?
De ce m-ai lasat singur în cele mai grele momente din viata,
în zilele când aveam cea mai mare nevoe de Tine ?”
Iar Domnul mi-a raspuns:
„- Dragul meu,
zilele pentru care n-ai vazut decât o singura urma de pasi pe nisip,
sunt zilele în care te-am purtat pe brate.”

131
Emil Brumaru - Balada crinilor care si-au scris frumos
Traia într-un oras din miazazi
Un crin înzapezit în datorii
Care primea, scrise pe plus cu lapte,
Scrisori de la alt crin, din miazanoapte;
Oh, pentru cruda lor corespondenta
Aveau cea mai naiva diligenta!
Ei îsi taiau cu zimtii de la timbre
Miresmele-ntre dânsii sa le schimbe,
Postasi înflacarati puneau stampile,
Cântând din corn, pe sacii cu pistile,
Plicuri adânci pudra, sculat din zori
Însusi directorul calestilor!!
Dar crinul ce traia în miazazi,
Fiind înzapezit în datorii,
Îi raspundea din ce în ce mai rar
Celuilalt crin ce bea pe-ascuns marar.
Apoi tacu de tot. O roua grea
Strivi parfumul amândurora.
Si astfel cei doi crini nu si-au mai scris,
Postasii au murit, posta s-a-nchis,
Doar uneori mai trece monoton
Prin bulion un vechi postalion...

Mircea Cărtărescu
Poema chiuvetei

într-o zi chiuveta căzu în dragoste

iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări

căci ea iubea o strecurătoare de supă

132
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul
existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

133
 Rugaciunea florilor

de Alfred Mosoiu

Plapand ghiocelul
iesind din zapada
Striga: "Tatal nostru"
Ca lumea sa-l vada.
"Care esti in ceruri",
Sopti floarea-soare
Si-un val de lumina
cazu pe razoare.
Smerit busuiocul
Cand vantul il mana
Si-i scutura roua
"Sfinteasca-se"-ngana.
Cand "numele-Ti" spune
Trist ochiul-de-bou
Nu stiu de-a fost soapta
Sau numai ecou.
Albastra ca cerul
O nu-ma-uita
Spune: "Imparatia
sa fie a Ta".
"Si faca-se voia"
Suspina-o camee
Calcata-n picioare
Pe alba alee.
Cand nuferii-n lacuri
Vad stele ca sunt,
Soptesc: "Cum e-n ceruri
Asa pe pamant."
Si graul, cand moara
Vuieste intr-una
A zis: "Painea noastra
Cea de totdeauna".
Iar nalba si gura-
de-leu, amandoua,
la fel, rugatoare,
Raspund: "Da-ne-o noua!"
Cu gandul la fluturi
Stau rozele-n glastre
Si spun: "Iarta noua
Gresalele noastre".
"Precum noi iertam
Gresitii", incet,

134
Raspunde garoafa
Uscata-n buchet.
Si crinii, podoaba
Fecioarei cinstite,
Soptesc: "Nu ne duce
pe noi in ispite".

Batea la poarta cerului ...

de Vasile Voiculescu

Batea la poarta cerului o raza,

Batea sfios si-ncet ca o streina...
Tarziu, un inger a deschis sa vaza
Si-a stat uimit de palida lumina.
Era o biata raza scaparata
Dintr-un adanc de minte omeneasca,
Ce strabatuse calea-nfricosata
De la pamant la granita cereasca.
Parea atat de trista si umila,
Dar totusi credincioasa si curata,
Ca ingerul a tresarit de mila
Si-a prins-o bland de mana tremurata.
Apoi, grabit a luat-o-n cer cu dansul
Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora;
I-a podidit pe toti, privind-o plansul
Si-au strans-o-n brate toti ca pe o sora!
Ea le-a zambit stergandu-le plansoarea
Si s-a rugat apoi de ei fierbinte
S-o-nfatoseze bunului Parinte
Ca sa primeasca binecuvantarea;
- "Stapane vesnic, datator de viata,
Din ce-ntuneric ma-naltai la Tine.
Din ce prapastii crancene de gheata,
Din ce vartej de patimi si ruine!
Cat am luptata cu oarba ratacire,
Cu nebunia surda si pacatul
dar n-am putut sa saman o sclipire
In largul noptii stapanind de-a latul.
Si-n van am ars un creier, nendurata,
Ca pe-o festila, fara de crutare,
Invinsa, goala, stinsa, spulberata
Doar in surghiun gasesc acum scapare.
Sa pot s-ajung la cerurile albastre,
Ca dintr-o grea catusa ce ma strange
Am strabatut prin veacuri de dezastre
Si-abia trecui oceane-ntregi de sange!"
Cum sta, smerit in fata stralucirii,
Silita ochii sarbezi sa si-i plece

135
Sarmana raza - far al omenirii,
Parea o umbra lanceda si rece.
- "Tu vii aicea singura si-nvinsa?"
Grai cel vesnic, nevazutul Tata...
"Tu fugi de teama sa nu fii stinsa?
Dar cand s-a stins lumin-adevarata?
De te-am trimis in lumile-n vrajbite
Nu te-am chemat, cu pumnii strasi si goi:
Ca pe-un manunchi de raze impletite
Eu te-asteptam, s-aduci pe toti la noi!
Dintr-un biet sambur'nabusit in fasa,
Din scapararea unei minti senine
Sa fi crescut o mare uriasa,
Sa porti pamantul insusi pan'la Mine!
Plangand stinghera si tremuratoare,
C-ai fost infranta vii sa-mi dai de stire?
Nu te primesc saraca si datoare!
Cui ai lasat bogata mostenire?"
Mergand apoi spre raza-mbarbatata
I-a sarutat obrajii amandoi:
- "Copila mea, fii binecuvantata,
Ia-ti deci putere si-ntoarce-te-napoi!
Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina
Sa-l paraseasca ostile ceresti,
Tu sa ramai, caci tu esti doar lumina
Si nu traiesti decat cand stralucesti!"

 Te aştept: intră

de Vasile Voiculescu

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,

Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.
Crdeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!
Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!
...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

136
TOTDEAUNA

Eu n-am fost gelos

Niciodată!

Vino cu un bărbat pe umeri!

Vino cu o sută de bărbaţi în plete,
Vino cu o mie de bărbaţi între glezne şi sâni!
Vino ca un râu
plin de înecaţi
care întâlneşte marea mânioasă
şi veşnica spumă- timpul!

Târăşte-i pe toţi după tine!

Acolo unde te aştept eu
vom fi totdeauna singuri,
vom fi totdeauna numai tu şi eu,
singuri pe pământ
pentru a ne începe viaţa.

poema 12

Pentru inima mea ajunge pieptul tău,

Pentru libertatea ta ajung aripile mele.
De pe buzele mele va ajunge pînă la cer
Ceea ce dormea în sufletul tău.

În tine e iluzia de fiecare zi.

Ajungi ca roua pe corole
Subminai orizontul cu absenţa ta.
Într-o eternă fugă precum e valul.

Am spus că-n vînt cîntai

Ca pinii şi catargele
Ca ele înaltă si tăcută eşti.
Şi te întristezi dintr-o dată ca o călătorie.
Primitoare ca un drum vechi.
Sălăşluiesc în tine ecouri şi voci nostalgice.
Eu mă trezii şi uneori emigrează şi fug
Păsări ce dormeau în sufletul tău.

de pablo Neruda

137
 Despărţire - Johann Wolfgang Goethe

Îmi iau adio din privire,

Căci gura nu-l poate rosti,
Prin locurile de iubire
Mă-ntorc să le găsesc pustii.

Ce tristă e făgăduinţa
Chiar credincioasei amintiri!
Ţi-i rece mâna, iar fiinţa
Încremenită-n reci simţiri.

Barem o caldă sărutare

Atâta m-ar fi fermecat,
Precum ne bucură o floare
Culeasă-n Martele-nnorat.

Dar vai, vreo orhidee rară

Să ţi-o culeg eu nu mai ştiu;
Când pentru tine-i primăvară,
La mine-i toamnă, şi-i târziu...

sonet .. - William Shakespeare

iubit-o cita lume-i intre noi

numaratori de ploi din doi in doi
si dintr-un ochi de dor necunoscut
cite zapezi pe buze ti-au crescut

asculta-ma si lasa-ma sa strig

mi-e frica de-ntimplare si mi-e frig
si nu mai vreau sa stiu pin` la sfirsit
cine-a iubit frumos, cine-a gresit

cine-a facut spre noapte primul pas

cine-a plecat din joc cine-a ramas
cine si-a smuls peretii rind pe rind
cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gind

cine-a pierdut si cine-a cistigat

de toate-nlantuit sau dezlegat
cine-a crezut mai mult in celalalt
sub cerul prea senin sau prea inalt

cind am sa uit cum suna glasul tau

decit tacerea ce-mi va fi mai rau ?
si cum sa pot sub stele innopta
cind nu mai stiu ce-nseamna umbra ta...

138
adio – Mihai Eminescu

De-acuma nu te-oi mai vedea,

Ramii, ramii cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astazi dar tu fă ce vrei,

De astazi nu-mi mai pasa
Ca cea mai dulce-ntre femei
Mă lasa.

Căci nu mai am de obicei

Ca-n zilele acele,
Să mă imbat si de scântei
Din stele,

Când degerind atitea dati,

Eu mă uitam prin ramuri
Si asteptam să te arati
La geamuri.

O, cât eram de fericit

Să mergem impreuna,
Sub acel farmec linistit
De luna!

Si când în taina mă rugam

Ca noaptea-n loc să steie,
In veci alături să te am,
Femeie!

Din a lor treacat să apuc

Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astazi daca mai ascult

Nimicurile-aceste,
Imi pare-o veche, de demult
Poveste.

Si daca luna bate-n lunci

Si tremura pe lacuri,
Totusi îmi pare ca de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dintii

Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-mi urma mea ramii-
Adio!

139