cuprins

PARTEA GENERALĂ _____________________________________________________ 1

_
Titlul I. Principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale ___________________ 1
 
_
Capitolul I. Scurte consideraţii introductive ______________________________ 1
 
_
Capitolul al II lea. Principiile fundamentale ale procesului penal român _______ 4
‑
 
_
Capitolul al III lea. Aplicarea legii procesuale penale în timp i în spa iu ______ 48
‑
 
ș
ț
_
Titlul al II lea. Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal _____________ 50
‑
 
_
Capitolul I. Acţiunea penală __________________________________________ 50
 
_
Capitolul al II lea. Acţiunea civilă______________________________________ 65
‑
 
_
Titlul al III lea. Participanţii în procesul penal _____________________________ 107
‑
 
_
Capitolul I. Dispoziţii generale _______________________________________ 107
 
_
Capitolul al II lea. Competenţa organelor judiciare ______________________ 114
‑
 
_
Secţiunea 1. Competenţa funcţională, după materie şi după calitatea
 
persoanei a instanţelor judecătoreşti ____________________________ 114
_
Secţiunea a 2‑a. Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti _______ 126
 
_
Secţiunea a 3‑a. Dispoziţii speciale privind competenţa instanţelor
 
judecătoreşti _______________________________________________ 131
_
§1. Joncţiunea procesuală penală _______________________________ 133
 
_
§2. Reunirea cauzelor ________________________________________ 134
 
_
§3. Disjungerea cauzelor ______________________________________ 138
 
_
§4. Mecanisme prin care este garantată respectarea normelor
 
privind competenţa instanţelor ______________________________ 139
_
Secţiunea a 4‑a. Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
 
şi a judecătorului de cameră preliminară _________________________ 146
_
Secţiunea a 5‑a. Organele de urmărire penală şi competenţa
 
acestora ___________________________________________________ 151
_
Secţiunea a 6‑a. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea______________ 177
 
_
§1. Incompatibilitatea ________________________________________ 180
 
_
§2. Abţinerea şi recuzarea _____________________________________ 198
 
_
Secţiunea a 7‑a. Strămutarea _____________________________________ 207
 
_
Secţiunea a 8‑a. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei ______ 215
 
_
Capitolul al III lea. Părţile şi subiecţii procesuali principali. Drepturile
‑
 
acestora ______________________________________________________ 217
_
Secţiunea 1. Subiecţii procesuali principali şi părţile în procesul penal _____ 219
 
_
X Cuprins

Secţiunea a 2‑a. Drepturile subiecţilor procesuali principali şi ale

 
părţilor procesului penal ______________________________________ 231

_
Capitolul al IV lea. Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea ____________ 246
‑
 
 
_
Secţiunea 1. Avocatul. Incompatibilită i. Contrarietatea de interese.
 
 
ț
 
Asisten a juridică i reprezentarea_______________________________ 249
ț
ș
Secţiunea a 2‑a. Asistenţa juridică obligatorie ________________________
 
257

_
Secţiunea a 3‑a. Drepturile i obliga iile avocatului ____________________ 265
 
ș
ț
_
Secţiunea a 4‑a. Reprezentarea ____________________________________ 269
 
_
Titlul al IV lea. Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii __________ 271
‑
 
_
Capitolul I. Reguli generale _________________________________________ 271
 
_
Capitolul al II lea. Audierea persoanelor _______________________________ 290
‑
 
_
Secţiunea 1. Reguli generale în materia audierii persoanelor ____________ 290
 
_
Secţiunea a 2‑a. Audierea suspectului sau a inculpatului ________________ 298
 
_
Secţiunea a 3‑a. Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi
 
a părţii responsabile civilmente _________________________________ 310
_
Secţiunea a 4‑a. Audierea martorilor _______________________________ 321
 
_
Secţiunea a 5‑a. Protecţia martorilor _______________________________ 338
 
_
Secţiunea a 6‑a. Confruntarea_____________________________________ 352
 
_
Capitolul al III lea. Identificarea persoanelor şi a obiectelor _______________ 353
‑
 
_
Capitolul al IV lea. Metode speciale de supraveghere sau cercetare_________ 358
‑
 
_
Secţiunea 1. Consideraţii generale _________________________________ 358
 
_
Secţiunea a 2‑a. Supravegherea tehnică _____________________________ 362
 
_
Secţiunea a 3‑a. Obţinerea de date privind tranzacţiile financiare şi
 
situaţia financiară ale unei persoane ____________________________ 389
_
Secţiunea a 4‑a. Măsuri de supraveghere asupra corespondenţei
 
persoanei __________________________________________________ 397
_
Secţiunea a 5‑a. Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu
 
identitate reală şi a colaboratorilor. Participarea autorizată la
anumite activităţi ____________________________________________ 402
_
Secţiunea a 6‑a. Livrarea supravegheată ____________________________ 412
 
_
Secţiunea a 7‑a. Obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate
 
de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori
furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului ____ 415
_
Capitolul al V lea. Cercetarea datelor şi sistemelor informatice ____________ 423
‑
 
_
Capitolul al VI lea. Percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri___________ 434
‑
 
_
Secţiunea 1. Consideraţii generale _________________________________ 434
 
_
Secţiunea a 2‑a. Percheziţia domiciliară _____________________________ 437
 
_
Secţiunea a 3‑a. Alte forme de percheziţie ___________________________ 447
 
_
Secţiunea a 4‑a. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri ______________________ 453
 
_
Cuprins XI

Capitolul al VII lea. Expertiza şi constatarea ____________________________ 457

‑
 
_
Secţiunea 1. Constatarea, ca procedeu probatoriu _____________________ 465

 
_
Secţiunea a 2‑a. Expertiza ________________________________________ 468

 
_
§1. Dispoziţii comune_________________________________________ 468
 
_
§2. Tipuri de expertiză reglementate ____________________________ 473
 
_
Capitolul al VIII lea. Cercetarea locului faptei şi reconstituirea _____________ 479
‑
 
_
Capitolul al IX lea. Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului,
‑
 
inculpatului sau ale altor persoane ________________________________ 482

_
Capitolul al X lea. Mijloace materiale de probă _________________________ 483
‑
 
_
Capitolul al XI lea. Înscrisurile _______________________________________ 484
‑
 
_
Titlul al V lea. Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale _________________ 489
‑
 
_
Capitolul I. Măsurile preventive______________________________________ 489
 
_
Secţiunea 1. Dispoziţii generale____________________________________ 489
 
_
Secţiunea a 2‑a. Reţinerea________________________________________ 518
 
_
Secţiunea a 3‑a. Controlul judiciar _________________________________ 525
 
_
Secţiunea a 4‑a. Controlul judiciar pe cauţiune________________________ 548
 
Secţiunea a 5‑a. Arestul la domiciliu ________________________________ 559
 
_
Secţiunea a 6‑a. Arestarea preventivă ______________________________ 576
 
_
§1. Aspecte generale privind arestarea preventivă __________________ 581
 
_
§2. Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive _____ 583
 
_
§3. Luarea măsurii arestării preventive ___________________________ 593
 
_
§4. Tratamentul medical sub pază permanentă ____________________ 614
 
_
Secţiunea a 7‑a. Încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor
 
preventive _________________________________________________ 615
_
§1. Încetarea de drept a măsurilor preventive _____________________ 617
 
_
§2. Revocarea măsurilor preventive _____________________________ 627
 
_
§3. Înlocuirea măsurilor preventive ______________________________ 631
 
_
Secţiunea a 8‑a. Dispoziţii speciale privind măsurile preventive
 
aplicate minorilor ____________________________________________ 635
_
Capitolul al II lea. Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu
‑
 
caracter medical _______________________________________________ 639
_
Capitolul al III lea. Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi
‑
 
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii __________________ 648
_
Secţiunea 1. Măsurile asigurătorii__________________________________ 648
 
_
Secţiunea a 2‑a. Restituirea lucrurilor. Restabilirea situaţiei
 
 
anterioare _________________________________________________ 672
_
XII Cuprins

Titlul al VI lea. Acte procesuale şi procedurale comune _____________________ 677
‑
 
_
Capitolul I. Citarea, comunicarea actelor procedurale şi mandatul
 
de aducere ____________________________________________________ 677

_
Secţiunea 1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural. Clasificare ___ 677
 
 
_
Secţiunea a 2‑a. Citarea__________________________________________ 679
 
Secţiunea a 3‑a. Comunicarea altor acte procedurale __________________
 
706

_
Secţiunea a 4‑a. Mandatul de aducere ______________________________ 708
 
_
Secţiunea a 5‑a. Accesul la bazele electronice de date __________________ 716
 
_
Capitolul al II lea. Termenele ________________________________________ 717
‑
 
_
Secţiunea 1. Noţiune şi caractere juridice ____________________________ 717
 
_
Secţiunea a 2‑a. Clasificarea termenelor_____________________________ 721
 
_
Secţiunea a 3‑a. Calculul termenelor _______________________________ 731
 
_
Secţiunea a 4‑a. Acte considerate ca făcute în termen __________________ 735
 
_
Secţiunea a 5‑a. Consecinţele nerespectării termenului _________________ 737
 
_
Capitolul al III lea. Cheltuielile judiciare _______________________________ 738
‑
 
_
Capitolul al IV lea. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor
‑
 
materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite ________________________ 752
_
Capitolul al V lea. Nulităţile _________________________________________ 759
‑
 
_
Secţiunea 1. Scurte precizări privind sancţiunile procesuale penale ________ 760
 
_
Secţiunea a 2‑a. Nulitatea ________________________________________ 761
 
_
§1. Consideraţii generale ______________________________________ 761
 
_
§2. Nulitatea absolută ________________________________________ 771
 
_
§3. Nulitatea relativă _________________________________________ 789
 
_
Capitolul al VI lea. Amenda judiciară _________________________________ 799
‑
 
_
PARTEA SPECIALĂ ____________________________________________________ 817
_
Titlul I. Urmărirea penală ______________________________________________ 817
 
_
Capitolul I. Dispoziţii generale _______________________________________ 817
 
_
Capitolul al II lea. Sesizarea organelor de urmărire penală ________________ 826
‑
 
_
Secţiunea 1. Reglementări generale ________________________________ 826
 
_
Secţiunea a 2‑a. Plângerea prealabilă ______________________________ 845
 
_
Capitolul al III lea. Conducerea şi supravegherea activităţii organelor
‑
 
de cercetare penală de către procuror______________________________ 858
_
Capitolul al IV lea. Efectuarea urmăririi penale _________________________ 871
‑
 
_
Secţiunea 1. Desfăşurarea urmăririi penale __________________________ 871
 
_
Secţiunea a 2‑a. Suspendarea urmăririi penale _______________________ 895
 
_
Secţiunea a 3‑a. Clasarea şi renunţarea la urmărirea penală_____________ 901
 
_
Secţiunea a 4‑a. Terminarea urmăririi penale _________________________ 919
 
_
Cuprins XIII

Secţiunea a 5‑a. Dispoziţii privind efectuarea urmăririi penale de către

 
procuror ___________________________________________________ 924

_
Capitolul al V lea. Rezolvarea cauzelor i sesizarea instan ei _______________ 930

‑
 
ș
ț
_
Capitolul al VI lea. Reluarea urmăririi penale ___________________________ 945

‑
 
_
Capitolul al VII lea. Plângerea împotriva soluţiilor,

‑
 
măsurilor şi actelor de urmărire penală ____________________________ 957

_
Secţiunea 1. Plângerea la procuror sau la procurorul ierarhic superior _____
 
960

_
Secţiunea a 2‑a. Plângerea la judecătorul de cameră preliminară _________
 
965

_
Titlul al II lea. Camera preliminară ______________________________________ 996
‑
 
_
Secţiunea 1. Consideraţii introductive _______________________________ 998
 
_
Secţiunea a 2‑a. Obiectul procedurii în camera preliminară_____________ 1002
 
_
Secţiunea a 3‑a. Durata procedurii în camera preliminară.
 
Participanţii _______________________________________________ 1015
_
Secţiunea a 4‑a. Structura procedurii în camera preliminară ____________ 1016
 
_
Secţiunea a 5‑a. Soluţiile ce pot fi date fazei de cameră preliminară ______ 1027
 
_
Secţiunea a 6‑a. Calea de atac împotriva soluţiilor date în camera
 
preliminară________________________________________________ 1031
_
Titlul al III lea. Judecata ______________________________________________ 1034
‑
 
_
Capitolul I. Dispoziţii generale ______________________________________ 1034
 
_
Secţiunea 1. Domeniu de aplicare. Legea aplicabilă în cauzele
 
 
aflate în curs de judecată la intrarea în vigoare a noului Cod de
procedură penală ___________________________________________ 1040
_
Secţiunea a 2‑a. Principiile fazei de judecată ________________________ 1040
 
_
Secţiunea a 3‑a. Reguli comune privind judecata în procesul penal _______ 1055
 
_
Secţiunea a 4‑a. Suspendarea judecăţii ____________________________ 1073
 
_
Capitolul al II lea. Judecata în primă instanţă __________________________ 1075
‑
 
_
Secţiunea 1. Desfăşurarea judecării cauzelor ________________________ 1075
 
_
§1. Obiectul judecăţii. Etapa preliminară începerii cercetării
 
 
judecătoreşti____________________________________________ 1080
§2. Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii ______________________ 1089
 
_
§3. Cercetarea judecătorească în procedura comună _______________ 1108
 
_
§4. Dezbaterile ____________________________________________ 1122
 
_
Secţiunea a 2‑a. Deliberarea şi hotărârea instanţei ___________________ 1125
 
_
Capitolul al III lea. Apelul __________________________________________ 1153
‑
 
_
Secţiunea 1. Condiţii privind exercitarea apelului _____________________ 1156
 
_
Secţiunea a 2‑a. Declararea, renunţarea la apel şi retragerea
 
apelului___________________________________________________ 1173
Secţiunea a 3‑a. Efectele apelului _________________________________ 1177
 
_
XIV Cuprins

Secţiunea a 4‑a. Judecata în apel _________________________________ 1187

 
_
Secţiunea a 5‑a. Rejudecarea cauzei _______________________________ 1201

 
_
Capitolul al IV lea. Contestaţia ______________________________________ 1203
‑
 
_
Secţiunea 1. Dispoziţii generale___________________________________ 1203
 
_
Secţiunea a 2‑a. Cazuri. Procedura aplicabilă ________________________ 1205
 
 
_
Capitolul al V lea. Căile extraordinare de atac _________________________ 1235
‑
 
_
Secţiunea 1. Contestaţia în anulare________________________________ 1235
 
_
§1. Cazurile de contestaţie în anulare ___________________________ 1236
 
_
§2. Condiţii privind exercitarea contestaţiei în anulare______________ 1255
 
_
§3. Admiterea în principiu, procedura de judecare şi soluţionarea
 
contestaţiei în anulare ____________________________________ 1261
_
Secţiunea a 2‑a. Recursul în casaţie _______________________________ 1266
 
_
§1. Condiţii privind exercitarea recursului în casaţie________________ 1270
 
§2. Cazurile în care se poate face recurs în casaţie _________________ 1277
 
_
§3. Declararea şi retragerea recursului în casaţie __________________ 1285
 
_
§4. Comunicarea şi admiterea în principiu a cererii. Suspendarea
 
 
executării ______________________________________________ 1288
_
§5. Efectele recursului în casaţie _______________________________ 1292
 
_
§6. Judecarea recursului în casaţie. Soluţii _______________________ 1295
 
 
_
§7. Rejudecarea cauzei ______________________________________ 1300
 
_
Secţiunea a 3‑a. Revizuirea ______________________________________ 1302
 
_
§1. Cazurile de revizuire______________________________________ 1305
 
_
§2. Condiţii privind exercitarea revizuirii _________________________ 1314
 
_
§3. Admiterea în principiu a cererii. Suspendarea executării _________ 1322
 
 
_
§4. Rejudecarea cauzei. Soluţii ________________________________ 1325
 
 
_
§5. Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor
 
Omului ________________________________________________ 1328
_
Secţiunea a 4‑a. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării
 
în lipsa persoanei condamnate ________________________________ 1334
_
Capitolul al VI lea. Dispoziţii privind asigurarea unei practici
‑
 
judiciare unitare ______________________________________________ 1346
_
Secţiunea 1. Recursul în interesul legii _____________________________ 1346
 
_
Secţiunea a 2‑a. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în
 
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept ______________________________________ 1357
_
Titlul al IV lea. Proceduri speciale ______________________________________ 1371
‑
 
_
Capitolul I. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei _______________________ 1371
 
_
Capitolul al II lea. Contestaţia privind durata procesului penal ____________ 1395
‑
 
_
Cuprins XV

Capitolul al III lea. Procedura privind tragerea la răspundere penală

‑
 
a persoanei juridice ___________________________________________ 1414

_
Capitolul al IV lea. Procedura în cauzele cu infractori minori______________ 1426

‑
 
Secţiunea 1. Precizări introductive ________________________________ 1429

 
_
Secţiunea a 2‑a. Dispoziţii privind desfăşurarea urmăririi penale

 
în cazul infractorilor minori ___________________________________ 1430

_
Secţiunea a 3‑a. Dispoziţii privind judecata în primă instanţă şi
 
în apel____________________________________________________ 1436
_
Secţiunea a 4‑a. Alte dispoziţii speciale_____________________________ 1450
 
_
Secţiunea a 5‑a. Punerea în executare a hotărârilor penale privind
 
minorii ___________________________________________________ 1452
_
Capitolul al V lea. Procedura dării în urmărire _________________________ 1462
‑
 
_
Capitolul al VI lea. Procedura reabilitării _____________________________ 1469
‑
 
_
Secţiunea 1. Reabilitarea de drept ________________________________ 1470
 
_
Secţiunea a 2‑a. Reabilitarea judecătorească ________________________ 1472
 
_
Capitolul al VII lea. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei
‑
 
morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală
de libertate ori în alte cazuri ____________________________________ 1489
_
Capitolul al VIII lea. Procedura în caz de dispariţie a dosarelor
‑
 
judiciare şi a înscrisurilor judiciare________________________________ 1501
_
Capitolul al IX lea. Procedura privind cooperarea judiciară
‑
 
internaţională şi punerea în aplicare a tratatelor internaţionale
în materie penală _____________________________________________ 1509
_
Capitolul al X lea. Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris
‑
 
în cazul clasării _______________________________________________ 1511
_
Titlul al V lea. Executarea hotărârilor penale _____________________________ 1522
‑
 
_
Capitolul I. Dispoziţii generale ______________________________________ 1522
 
_
Capitolul al II lea. Punerea în executare a hotărârilor ___________________ 1536
‑
 
_
Secţiunea 1. Punerea în executare a pedepselor principale _____________ 1536
 
_
Secţiunea a 2‑a. Punerea în executare a pedepselor complementare _____ 1547
 
_
Secţiunea a 3‑a. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă _________ 1558
 
_
§1. Obligarea la tratament medical _____________________________ 1561
 
_
§2. Internarea medicală ______________________________________ 1564
 
_
§3. Măsuri de siguranţă provizorii ______________________________ 1571
 
_
§4. Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau
 
de a exercita o profesie ori o altă activitate ____________________ 1572
_
§5. Executarea confiscării speciale sau a confiscării extinse __________ 1573
 
_
Secţiunea a 4‑a. Punerea în executare a altor dispoziţii ________________ 1576
 
_
Secţiunea a 5‑a. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a
 
cheltuielilor judiciare avansate de stat __________________________ 1578
_
XVI Cuprins

Secţiunea a 6‑a. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din

 
hotărâre __________________________________________________ 1580

_
Capitolul al III lea. Alte dispoziţii privind executarea ____________________ 1585
‑
 
_
Secţiunea 1. Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării
 
la aplicarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei _____________ 1585

_
Secţiunea a 2‑a. Schimbări în executarea unor hotărâri ________________
 
1587

_
Secţiunea a 3‑a. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a
 
detenţiunii pe viaţă _________________________________________
_
1607
Secţiunea a 4‑a. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a
 
detenţiunii pe viaţă _________________________________________ 1621
_
Secţiunea a 5‑a. Înlăturarea sau modificarea pedepsei ________________ 1628
 
_
Capitolul al IV lea. Dispoziţii comune ________________________________ 1633
‑
 
_
Titlul al VI lea. Dispoziţii finale ________________________________________ 1655
‑
 
_
BIBLIOGRAFIE _____________________________________________________ 1657
_
INDEX ____________________________________________________________ 1665
_
 Ti u ‑ . Acţiu
tl
l
al
II
lea
 
nea
penală
şi cţiu civi î oc su
a
nea
lă
n
pr
e
l
penal
C
apitolul . Acţiunea penală

I
 
REGLEMENTARE
Art. 14. biectul şi exercitarea acţiunii penale. (1) Ac iunea penală are ca obiect tragerea
 
 O
 
ţ
la răspundere penală a persoanelor care au săvâr it infrac iuni.
ş
ţ
(2) Ac iunea penală se pune în mi care prin actul de inculpare prevăzut de lege.
ţ
ş
(3) Ac iunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condi iile legii.
ţ
ţ
Art. 15. ondiţiile de punere în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale. Ac iunea penală
 
 
C
 
ţ
se pune în mi care i se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o
ş
ş
persoană a săvâr it o infrac iune i nu există cazuri care împiedică punerea în mi care sau exercitarea
ş
ţ
ş
ş
acesteia.
Art. 16. azurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. (1) Ac iunea
 
 C
 
ţ
penală nu poate fi pusă în mi care, iar când a fost pusă în mi care nu mai poate fi exercitată dacă:
ş
ş
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvâr ită cu vinovă ia prevăzută de lege;
ş
ţ
c) nu există probe că o persoană a săvâr it infrac iunea;
ş
ţ
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipse te plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condi ie
ş
ţ
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mi care a ac iunii penale;
ş
ţ
f) a intervenit amnistia sau prescrip ia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică
ţ
sau s‑a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infrac iunilor pentru care retragerea acesteia înlătură
ţ
răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condi iile legii;
ţ
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) i j), ac iunea penală poate fi pusă în mi care ulterior,
 
 
ş
ţ
ş
în condi iile prevăzute de lege.
ţ
Art. 17. tingerea acţiunii penale. (1) În cursul urmăririi penale ac iunea penală se stinge
 
 S
 
ţ
prin clasare sau prin renun are la urmărirea penală, în condi iile prevăzute de lege.
ţ
ţ
(2)[1] În cursul judecă ii ac iunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătore ti
ţ
ţ
ş
de condamnare, renun are la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare
ţ
a procesului penal.
Art. 18. ontinuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului. În caz de
 
 C
 
amnistie, de prescrip ie, de retragere a plângerii prealabile, de existen ă a unei cauze de nepedepsire
ţ
ţ
sau de neimputabilitate ori în cazul renun ării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate
ţ
cere continuarea procesului penal.

[1]
  Alin. (2) al art. 17 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 102 pct. 5 din Legea nr. 255/2013
 
 
 
 
 
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală i pentru modificarea i
 
ş
ş
completarea unor acte normative care cuprind dispozi ii procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013).
ţ
 
 
 
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal 51

COMENTARIU
17. Dreptul la ac iune. Încălcarea unei norme de drept penal de către o persoană
 
ț
 
dă na tere unui raport juridic de conflict între subiectul activ (persoana sau persoanele
ş
care au săvâr it, în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici, o infrac iune fapt
ş
ţ
consumat ori o tentativă pedepsibilă), pe de o parte, i subiectul pasiv al infrac iunii, care

ş
ţ
este statul, ca reprezentant al societă ii[1]. Acest raport de drept substan ial, între stat i

ţ
 
ţ
ş
infractor, presupune, pe de o parte, dreptul statului de a folosi ac iunea penală împotriva

ţ
infractorului, de a‑l trage la răspundere penală, de a‑i aplica o pedeapsă i de a‑l sili să

ş
o execute, iar, pe de altă parte, obliga ia infractorului de a răspunde pentru infrac iunea

ţ
ţ
săvâr ită i de a executa pedeapsa ce i‑a fost aplicată, precum i dreptul său de a folosi
ş
ş
ş
contraac iunea de apărare împotriva ac iunii penale a statului[2].
ţ
ţ
 
Așadar, în cadrul unui proces penal nu există doar ac iunea penală a statului împotriva

ţ
infractorului, ci i contraac iunea acestuia din urmă, prin care î i exercită apărarea împotriva
ş
ţ
ş
ac iunii penale, adică propune probe în apărare, invocă excep ii, declară căile de atac
ţ
ţ
prevăzute de lege etc. Noul Cod de procedură penală, ca i codul anterior, reglementează
 
ş
în mod explicit doar ac iunea penală, nemen ionând nimic cu privire la contraac iunea
ţ
ţ
ţ
inculpatului. Doctrina susține că aceasta din urmă ia na tere doar din momentul în care
 
ş
ac iunea penală este pusă în mi care, iar temeiul ei se găse te în principiile de bază ale
ţ
ş
ş
procesului penal, i anume: principiul contradictorialită ii, principiul aflării adevărului i
ş
ţ
ş
principiul asigurării dreptului la apărare[3]. În concepția noului Cod de procedură penală, care
 
a accentuat caracteristicile sistemului adversial, instituind dreptul la tăcere al suspectului
sau inculpatului, și a atribuit acuzării sarcina probei în procesul penal, rămâne de văzut
dacă mai este sustenabilă teoria contraacțiunii inculpatului în procesul penal. Acesta din

 
urmă nu are obligația de a contribui la aflarea adevărului, nu trebuie să își dovedească
nevinovăția, putându‑se rezuma doar la a susține netemeinicia probelor aduse în acuzare.
A a cum s‑a arătat în doctrină, normele juridice (inclusiv normele penale), spre deosebire
ş
de normele morale, religioase, de bună‑cuviin ă, con in în structura lor, în afară de precept
ţ
ţ
i sanc iune (care există la orice normă), i dreptul de a ac iona în justi ie, adică dreptul de
ş
ţ
ş
ţ
ţ
a trage la răspundere pe cel care a săvâr it fapta ilicită i de a ob ine aplicarea sanc iunii
ş
ş
ţ
ţ
legale cuvenite[4]. Dreptul la ac iune în justi ie este con inut virtual i impersonal în fiecare
 
ţ
ţ
ţ
ş
normă juridică, însă el devine concret i personal în momentul în care norma a fost încălcată
ş
prin săvâr irea faptei ilicite[5]. Tot astfel, ac iunea penală este con inută în mod virtual,
ş
 
ţ
ţ
in nuce, în norma de incriminare, încă din momentul adoptării acesteia, însă ea devine
concretă, exercitabilă din momentul încălcării acestei norme de către infractor, adică în
momentul săvâr irii infrac iunii reglementate de norma respectivă.
ş
ţ
 
Această concep ie, promovată de vechiul i de noul Cod de procedură penală, este
ţ
ş
diferită de concep ia promovată de Codurile de procedură penală din 1864 i din 1936, care
ţ
ş
aveau la bază ideea că ac iunea penală se na te din infrac iune, aceste coduri men ionând
ţ
ş
ţ
ţ
că „orice infrac iune dă na tere la o ac iune penală” (art. 1 CPP 1864 i art. 1 CPP 1936).
ţ
ş
ţ
 
ş
 
 
  G. Antoniu, C. Bulai, Dic ionar de drept penal i procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2011, p. 772.
[1]
 
 
ţ
ş
 
ş
 
  Idem, p. 773.
[2]
 
[3]
  V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explica ii teoretice ale Codului de
 
 
 
 
 
 
ţ
procedură penală român. Partea generală, vol. V, ed. a 2‑a, Ed. Academiei, Ed. All Beck, Bucure ti, 2003, p. 65.
 
 
 
 
 
ş
 
 
[4]
  Idem, p. 55.
 
[5]
  V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. V, p. 55.
 
 
 
 
52 Cristinel Ghigheci

18. Titularii acţiunii penale. Din această diferen ă de viziune rezultă i diferen a cu
 
 
ţ
ş
ţ
privire la titularul ac iunii penale, respectiv cu privire la persoana care poate pune în

ţ
mi care ac iunea penală (editio actionis). Astfel, în art. 14 alin. (2) CPP [ca de altfel i în art. 9
ş
ţ
 
 
 
ş
 
alin. (2) CPP 1968] se prevede că „Ac iunea penală se pune în mi care prin actul de inculpare
 
 
ţ
ş
prevăzut de lege”. Potrivit art. 309 alin. (1) CPP, procurorul este cel care pune în mi care
 
 
 
ş
ac iunea penală, prin ordonan ă, în cursul urmăririi penale, când constată că există probe
ţ
ţ
din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune. Această din urmă condiție pentru

 
punerea în mișcare a acțiunii penale trebuie interpretată nuanțat, deoarece la momentul
procesual al punerii în mișcare a acțiunii penale nu trebuie să fie probe privind săvârșirea
infracțiunii similare celor necesare pentru a se dispune condamnarea inculpatului. Fiind

 
într‑o fază incipientă a procesului penal, de regulă putem vorbi doar despre suspiciuni
rezonabile că o persoană a săvârșit o infracțiune. De altfel, această interpretare rezultă și

 
din condițiile menționate în art. 202 alin. (1) CPP pentru luarea măsurilor preventive, care
 
 
face referire doar la probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă
că o persoană a săvârșit o infracțiune. Cum măsurile preventive (cu excepția reținerii)
 
se pot dispune doar după punerea în mișcare a acțiunii penale, rezultă că aceasta este
interpretarea care ar trebui dată textului de la art. 14 alin. (2) CPP cu privire la condițiile
­
 
 
de punere în mișcare a acțiunii penale.
­
Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, în noul cod nu se mai dă posibilitatea
procurorului de a pune în mi care ac iunea penală i prin rechizitoriu, odată cu sesizarea
ş
ţ
ş
instan ei, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mi care ac iunea penală în cursul
ţ
ş
ţ
urmăririi penale, printr‑un act separat. De asemenea, nu se mai prevede posibilitatea
 
punerii în mișcare a acțiunii penale de către instanța de judecată sau de către procurorul
de ședință în cazurile în care codul anterior permitea extinderea procesului penal. Ca

 
urmare a separării funcțiilor judiciare, judecătorul nu mai poate pune în mișcare acțiunea
penală nici în cazul soluționării plângerilor împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată,
așa cum se prevedea în codul anterior.
Un caz particular de „punere în mișcare a acțiunii penale” pentru anumite fapte sau
anumite persoane este acela prevăzut în art. 311 alin. (5) CPP, constând în extinderea
 
 
acțiunii penale cu privire la aspectele noi intervenite după punerea în mișcare a acțiunii
penale într‑o cauză. De asemenea, un alt caz particular este punerea în mișcare a acțiunii
 
penale prin declarația orală a procurorului de ședință, în cazul infracțiunilor de audiență,
potrivit art. 360 alin. (2) CPP.
 
 
În viziunea Codului de procedură penală din 1936, care îmbră i a opinia că ac iunea
ţ
ş
ţ
penală se na te prin săvâr irea infrac iunii, i nu prin adoptarea normei de drept penal,
ş
ş
ţ
ş
statul nu era singurul titular al ac iunii penale, ci, în anumite cazuri, aceasta putea fi pusă
ţ
în mi care i de partea vătămată, prin plângere directă în fa a instan elor de judecată. În
ş
ş
ţ
ţ
 
concep ia noului Cod de procedură penală, de vreme ce statul este cel care adoptă normele
ţ
de drept penal (care includ în mod virtual i ac iunea penală), tot statul este singurul titular
ş
ţ
al ac iunii penale, care o poate pune în mi care prin intermediul procurorului. Chiar i în
ţ
ş
 
ş
cazul infrac iunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
ţ
tot procurorul este cel care pune în mi care ac iunea penală, după introducerea acestei
ş
ţ
plângeri, având în vedere că art. 295 CPP prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale în
 
aceste cazuri se face la plângerea prealabilă, iar nu prin plângerea prealabilă. Aceeași este
 
situația și în cazurile în care este necesară autorizarea sau sesizarea organului competent,
pentru punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal 53

În practica judiciară și în doctrină s‑au adoptat soluții diferite în cazul în care procurorul
a dispus trimiterea în judecată a unei persoane fără a pune anterior în mișcare acțiunea
penală pentru una sau mai multe infracțiuni. Problema se pune în mod similar și în noul

 
Cod de procedură penală, chiar dacă acțiunea penală trebuie pusă în mișcare anterior
trimiterii în judecată. Într‑o opinie, lipsa dispoziției de punere în mișcare a acțiunii penale

 
înseamnă absența unui act esențial al urmăririi penale, ceea ce atrage nelegalitatea trimiterii
în judecată[1]. În această opinie, se consideră că punerea în mișcare a acțiunii penale
 
nu este o simplă formalitate și nu poate fi realizată implicit prin dispoziția de trimitere
în judecată[2]. Într‑o altă opinie, care se întemeia pe interpretarea strictă a dispozițiilor
 
art. 262 CPP 1968, în cazul în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul
 
 
urmăririi penale, aceasta se face de procuror prin darea rechizitoriului, apreciindu‑se că,
dacă în rechizitoriu nu se face expres precizarea punerii în mișcare a acțiunii penale, acest
fapt este lipsit de relevanță, deoarece din dispozițiile art. 262 pct. 1 lit. a) și b) CPP 1968 nu

 
 
 
 
rezultă că o astfel de mențiune ar fi obligatorie[3]. Această soluție nu mai poate fi susținută

 
sub imperiul noului Cod de procedură penală, care nu mai prevede posibilitatea punerii în
mișcare a acțiunii penale prin rechizitoriu. De altfel, soluția era discutabilă și sub imperiul
 
vechiului cod, având în vedere că, într‑o astfel de situație, practic nu exista acțiune penală,
nefiind niciun act de punere în mișcare a acesteia.
19. Exercitarea acţiunii penale. Într‑un mod identic cu cel din vechiul Cod de procedură
 
 
penală se folose te în noul cod conceptul de „exercitare a ac iunii penale”, precizând că
ş
ţ
aceasta se poate face în tot cursul procesului penal, în condi iile legii. A a cum s‑a precizat ţ
 
ş
în literatura de specialitate, exercitarea ac iunii penale înseamnă efectuarea, în cursul
ţ
procesului penal, de către subiectul activ al ac iunii, prin intermediul organelor judiciare,
ţ
a diferitelor acte procesuale care, potrivit func iei dinamice a acestei ac iuni, servesc la
ţ
ţ
propulsarea activită ii procesuale i la realizarea scopului procesului penal[4]. Ea cuprinde
ţ
ş
 
toate activită ile titularilor dreptului de a exercita ac iunea penală, din momentul punerii
ţ
ţ
în mi care i până la realizarea obiectului acesteia, efectiva tragere la răspundere penală a
ş
ş
persoanelor care au săvâr it infrac iuni[5]. După această concepție, ar trebui să considerăm
ş
ţ
 
că și persoana vătămată exercită acțiunea penală, prin propunerea de probe în acuzare,
declararea căilor de atac etc.
 
Articolul 14 alin. (3) CPP [ca și art. 9 alin. (3) CPP 1968] conține o inconsecvență față de
 
 
 
ansamblul dispozițiilor procesuale, prevăzând că acțiunea penală se poate exercita în tot
cursul procesului penal, deoarece în mod tradițional se consideră că procesul penal conține
și faza de executare a hotărârilor penale. Or, acțiunea penală nu mai poate fi exercitată în
 
această fază a procesului penal, deoarece s‑a adoptat deja o hotărâre definitivă de con
­
damnare. Eventual, în cazul admiterii unor căi extraordinare de atac, se mai poate vorbi
 
despre o exercitare a acțiunii penale, dacă se reia judecata în fond sau în apel.
20. biectul acţiunii penale. Tot prin existen a dreptului statului la ac iunea penală
 O
 
ţ
ţ
se explică i definirea obiectului ac iunii penale în noul Cod de procedură penală. Astfel,
ş
ţ
 
obiectul ac iunii penale, indicat în art. 14 alin. (1) CPP [identic cu art. 9 alin. (1) CPP 1968],
ţ
 
 
 
 
[1]
  Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1996, p. 140,
 
 
 
 
apud A. Cri u, Drept procesual penal, ed. a 4‑a, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 137.
 
ș
 
 
 
 
[2]
  H. Diaconescu, Considerații cu privire la obiectul judecății și limitele acestuia în procesul penal, în Dreptul
 
nr. 9/2001, p. 93, apud A. Cri u, op. cit., 2013, p. 137.
 
 
 
ș
 
 
[3]
  Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1175/1972, în Repertoriu 1969‑1975, p. 348.
 
 
 
 
 
[4]
  V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. V, p. 64.
 
 
 
 
[5]
  I. Gorgăneanu, Ac iunea penală, Ed. Ştiin ifică i Enciclopedică, Bucure ti, 1977, p. 89.
 
ţ
 
ţ
ş
ş
 
54 Cristinel Ghigheci

este tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvâr it infrac iuni. A a cum

ş
ţ
 
ş
s‑a precizat în doctrina elaborată după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală
adoptat în 1968, răspunderea penală se realizează în cadrul raportului juridic penal[1], iar
acest raport juridic presupune existen a unor drepturi i obliga ii reciproce care se stabilesc

ţ
ş
ţ
între subiec i, în vederea realizării comportării prescrise de lege acestora[2]. Așadar, pentru
ţ
 
a se putea realiza tragerea la răspundere penală a infractorului, trebuie să existe un drept
al statului la o ac iune penală.
ţ
 
Anterior adoptării Codului de procedură penală din 1968, obiectul ac iunii penale

ţ
era definit într‑un mod diferit de cel actual. Astfel, în art. 2 CPP 1864 se prevedea că

 
 
„ac iunea publică are de obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială”, iar în
ţ
art. 2 CPP 1936 se prevedea că „ac iunea penală are de obiect aplicarea pedepselor i a
 
 
ţ
ş
măsurilor de siguran ă”, nefăcându‑se vreo referire la tragerea la răspundere penală a
ţ
infractorului. Deci, în această viziune, obiectul ac iunii penale nu era tragerea la răspundere
­
 
ţ
penală a persoanei care a săvâr it o infrac iune, ci aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri
ş
ţ
de siguran ă acesteia. În ambele coduri, din 1864 i din 1936, iar uneori i în lucrările de
ţ
 
ş
ş
drept procesual penal, se confunda însă obiectul ac iunii penale – tragerea la răspundere ţ
penală – cu scopul acesteia – aplicarea sanc iunilor de drept penal[3].
ţ
 
Această diferen ă este explicabilă prin faptul că institu ia răspunderii penale nu era
ţ
ţ
reglementată în codurile penale anterioare ca o institu ie fundamentală a dreptului penal,
ţ
alături de institu ia infrac iunii i de cea a pedepsei. În doctrina anterioară adoptării
ţ
ţ
ş
 
Codului penal din 1969, se considera că institu iile fundamentale ale dreptului penal
ţ
sunt infrac iunea, infractorul i pedeapsa, nefiind men ionată i institu ia răspunderii
ţ
ş
ţ
ş
ţ
penale. Ulterior adoptării Codului penal din 1969, s‑a modificat structura institu iilor
 
ţ
fundamentale ale dreptului penal, considerându‑se că acestea sunt infrac iunea, răspunderea
ţ
penală i pedeapsa. Nu toate sistemele de drept occidentale au însă reglementată instituția
ş
 
răspunderii penale, astfel încât în dreptul comparat se întâlnește destul de frecvent opinia
că acțiunea penală ar avea ca obiect aplicarea unei sancțiuni penale[4]. Dacă această opinie
 
este compatibilă cu principiile sistemului procesual adversial, unde este aplicabil principiul
oportunității acțiunii penale și în cursul judecății, ea nu mai poate fi justificată în cadrul
sistemelor procesuale continentale, unde acțiunea penală nu mai poate fi retrasă de
titular după sesizarea instanței de judecată. Or, așa cum corect s‑a subliniat în literatura
 
de specialitate[5], a considera că acțiunea penală are ca obiect aplicarea sancțiunii penale
înseamnă a prevedea posibilitatea titularului acțiunii penale de a reevalua oportunitatea
ei și în faza de judecată, deoarece nu a fost încă aplicată o sancțiune penală.
 
În sistemul nostru procesual, dacă procurorul care participă la ședințele de judecată
pune concluzii de achitare, aceasta nu echivalează cu o revocare a acțiunii penale, care

  G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., p. 778.

[1]
 
 
 
 
  Idem, p. 773.
[2]
 
[3]
  I. Gorgăneanu, op. cit., p. 29.
 
 
 
[4]
  G. Stefani, G. Levasseur, Droit pénal et de procédure pénale, tome II, Ed. Dalloz, Paris, 1975, p. 87;
 
 
 
 
P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, tome II, Procédure pénale, Ed. Dalloz, Paris, 1970,
 
 
 
p. 914; G. Levasseur, A. Chavanne, J. Montreuil, B. Bouloc, Droit pénal général et procédure pénale, 12e éd.,
 
 
 
 
 
Ed. Sirey, Paris, 1996, p. 114, apud Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck,
 
 
 
 
 
 
 
București, 2007, p. 538.
 
[5]
  N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică i Pedagogică, București, 1972, p. 103, apud Gh. Mateuț,
 
 
ş
 
 
op. cit., vol. I, p. 538.
 
 
 
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal 55

este indisponibilă, ci, într‑un astfel de caz, procurorul renunță doar la exercitarea acțiunii
penale, fără însă ca instanța să fie obligată să pronunțe o soluție conformă cu poziția lui[1].

 
21. ondiţii privind punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Ca o noutate
 C
 
fa ă de vechea reglementare, în art. 15 CPP se enumeră două condi ii de punere în mi care
ţ
 
ţ
ş
sau de exercitare a ac iunii penale, respectiv când există probe din care rezultă presupunerea

ţ
rezonabilă că o persoană a săvâr it o infrac iune i nu există cazuri care împiedică punerea

ş
ţ
ş
în mi care sau exercitarea acesteia. În doctrină, pe lângă cele două condi ii, se mai enumeră
ş
 
ţ
i o a treia, anume ca ac iunea penală să se refere la o persoană certă, identificată, având
ş
ţ
în vedere că răspunderea penală este personală[2]. Este cunoscut că ac iunea penală nu

 
ţ
poate fi pusă în mi care decât dacă este cunoscut autorul sau, mai exact, persoana bănuită
ş
că a săvâr it ac iunea.
ş
ţ
 
Ce‑a de‑a doua condi ie enun ată în art. 15 CPP pentru punerea în mi care i exercitarea
ţ
ţ
 
ş
ş
ac iunii penale, respectiv să nu existe cazuri care împiedică punerea în mi care sau exercitarea
ţ
ş
acesteia, este abordată în doctrina actuală sub denumirea de aptitudinea func ională a

ţ
ac iunii penale. Inaptitudinea func ională a ac iunii penale provine uneori din lipsa temeiu
ţ
 
ţ
ţ
­
lui de fapt (fapta nu există, nu este săvâr ită de inculpat, intervine o cauză care înlătură
ş
­
caracterul penal al faptei), alteori din lipsa temeiului de drept (fapta nu este prevăzută

­
de legea penală, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infrac iunii), iar alteori

ţ
din existen a unor cauze care înlătură răspunderea penală (lipse te plângerea prealabilă
ţ
ş
ori aceasta a fost retrasă, a intervenit amnistia, prescrip ia răspunderii penale, decesul ţ
făptuitorului, există autoritate de lucru judecat).
 
Temeiul de drept al ac iunii penale este existen a unei dispozi ii de lege care reglementează
ţ
ţ
ţ
o infrac iune, instituind implicit dreptul la ac iune, iar temeiul de fapt al ac iunii penale
ţ
ţ
ţ
este săvâr irea faptei incriminate[3].
ş
 
22. azurile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. În
 C
 
noul Cod de procedură penală s‑au păstrat în general cazurile care împiedică punerea în
mi care i exercitarea ac iunii penale din art. 10 CPP 1968, cu unele modificări. Totodată,
ş
ş
ţ
 
 
prin introducerea principiului oportunită ii urmăririi penale i înlăturarea din defini ia
ţ
ş
ţ
legală a infrac iunii (art. 15 CP) a pericolului social, ca trăsătură esen ială a infrac iunii, a
ţ
 
ţ
ţ
fost înlăturat cazul de la art. 10 alin. (1) lit. b1) CPP 1968.
 
 
 
 
a) În art. 16 alin. (1) lit. a) CPP, într‑o formulare identică cu cea din vechiul cod, se
 
 
 
prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau exercitată atunci când fapta
nu există. Codul are în vedere inexistența unei fapte în materialitatea ei.
 
 
S‑a statuat în practica judiciară că primirea de foloase, dar nu pentru a determina un
funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, ci într‑un scop
licit, constituie temeiul pentru achitare din lipsa unui element constitutiv al infracțiunii,
iar nu pentru că fapta nu există, deoarece fapta constând în primirea de foloase există în
materialitatea ei, dar nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii[4].
b) La art. 16 alin. (1) lit. b) CPP au fost reunite într‑o singură cauză care împiedică punerea
 
 
 
în mi care sau exercitarea ac iunii penale („fapta nu este prevăzută de legea penală ori
ş
ţ
nu a fost săvâr ită cu vinovă ia prevăzută de lege”) cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1)
ş
ţ
 
 
lit. b) i d) CPP 1968, care determină inaptitudinea func ională a ac iunii penale prin lipsa
 
ş
ţ
ţ
[1]
  A. Cri u, op. cit., 2013, p. 138.
 
ș
 
 
[2]
  I. Gorgăneanu, op. cit., p. 99‑100.
 
 
 
[3]
  Idem, p. 58‑61.
 
[4]
  C.S.J., compl. 9 jud., dec. pen. nr. 1/2002, în B.J. 2002, p. 527.
 
 
 
 
 
 
56 Cristinel Ghigheci

temeiului de drept al acesteia. Astfel, sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală”

 
va cuprinde, pe lângă faptele care pot constitui contraven ii sau abateri disciplinare, i pe

ţ
ş
cele care ar fi putut constitui infrac iuni, însă le lipse te unul dintre elementele constitutive,

ţ
ş
cu excep ia elementelor ce in de latura subiectivă a infrac iunii, care sunt acoperite de
ţ
ţ
ţ
sintagma „nu a fost săvâr ită cu vinovă ia prevăzută de lege”. Această modificare are o

ş
ţ
 
relevanță practică, în sensul că va fi incident acest caz nu doar în situa ia dezincriminării in

ţ
abstracto a unei fapte prevăzute de legea penală, ci și în cazul dezincriminării in concreto
a acesteia, respectiv atunci când fapta continuă să fie incriminată ca infracțiune, însă a
fost restrânsă sfera de incidență a infracțiunii, astfel încât fapta concretă săvârșită de o
persoană nu se mai încadrează în textul de lege (nu mai este întrunită trăsătura tipicității).
S‑a statuat că lipsește elementul intențional din cadrul laturii subiective a unei infracțiuni
de abuz de încredere în cazul refuzului restituirii unui bun determinat de faptul că între
părți sunt nerezolvate unele neînțelegeri cu caracter civil[1]. De asemenea, nerestituirea

 
la termenul convenit a unor bunuri consumptibile împrumutate nu atrage răspunderea
penală pentru infracțiunea de abuz de încredere, refuzul de a restitui o sumă de bani primită
cu titlu de împrumut neconstituind o faptă prevăzută de legea penală, ci poate genera
un litigiu de competența instanței civile[2]. În cazul infracțiunii de tăinuire sunt prevăzute
 
modalitățile de realizare, respectiv primirea bunului furat, dobândirea, transformarea ori
înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că provine din săvârșirea unei fapte penale;
atunci când inculpatul nu a desfășurat niciuna dintre activitățile înscrise în text, împrejurarea
că a căutat un cumpărător și a luat contact cu acesta constituie doar acte de pregătire,
fapte rămase fără rezultat, astfel că inculpatul a fost greșit condamnat, deoarece, în cazul
tăinuirii, nici actele preparatorii și nici tentativa nu se pedepsesc[3].
c) Fosta cauză de la art. 10 alin. (1) lit. c) CPP 1968 a fost reformulată, în loc de „fapta
 
 
 
nu a fost săvâr ită de învinuit sau inculpat” fiind prevăzut că „nu există probe că o persoană
ş
a săvâr it infrac iunea” [art. 16 alin. (1) lit. c) CPP]. În felul acesta, se acceptă posibilitatea
ş
ţ
 
 
 
 
existen ei anumitor probe în acuzarea suspectului sau inculpatului, însă ele să nu fie
ţ
convingătoare, ceea ce atrage inciden a cauzei de împiedicare a exercitării ac iunii penale
ţ
ţ
în discu ie. Noua formulare răspunde mai bine necesită ii existen ei unui caz de stingere a
ţ
 
ţ
ţ
ac iunii penale care să corespundă principiului fundamental de drept procesual in dubio
ţ
pro reo. Din punct de vedere practic, inciden a art. 10 alin. (1) lit. c) CPP 1968 ar fi trebuit
 
ţ
 
 
 
să atragă automat reluarea urmăririi penale pentru identificarea autorului infrac iunii, de i
ţ
ş
de cele mai multe ori cauza rămâne în nelucrare până la prescrierea răspunderii penale,
pentru că adevăratul motiv al stingerii ac iunii penale este inexisten a probelor suficiente
ţ
ţ
pentru dovedirea vinovă iei persoanei cercetate.
ţ
 
Instanța supremă a apreciat că se comite o gravă eroare atunci când participarea
inculpatului la săvârșirea unei fapte penale este reținută în sarcina acestuia pe baza declarației
date la urmărirea penală de o altă persoană, în numele său; din actele dosarului rezultă
că, prin declarațiile făcute la urmărirea penală, inculpatul I.V. a recunoscut că a participat
 
la sustragerea animalelor, pentru ca în fața instanței să nege săvârșirea faptei; or, în urma
cercetărilor și verificărilor ce s‑au efectuat ulterior, s‑a stabilit că declarațiile care s‑au
reținut că au fost date de inculpatul I.V. nu aparțin acestuia, ci unei alte persoane (D.S.),
 
  Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 469/1979, în C.D. 1979, p. 424.
[1]
 
 
 
 
 
 
  C.S.J., s. pen., dec. nr. 3286 din 28 septembrie 1999, apud N. Volonciu, Al. Vasiliu, Codul de procedură
[2]
 
 
 
 
 
penală comentat. Art. 1‑611. Regulile de bază și acțiunile în procesul penal. Competența, Ed. Hamangiu, Bucure ti,
 
 
 
 
 
ş
2007, p. 53.
 
[3]
  C.A. Bacău, dec. pen. nr. 330 din 5 noiembrie 1998, în B.J. 1998, apud N. Volonciu, Al. Vasiliu, op. cit., p. 58.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal 57

adevăratul participant la săvârșirea infracțiunii (decedat între timp), care a făcut recunoașteri
în numele lui I.V.; în aceste condiții, s‑a dispus achitarea inculpatului I.V., deoarece fapta
nu a fost săvârșită de acesta[1].
d) În concordanță cu dispozițiile noului Cod penal, care a împărțit cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei în cauze justificative și cauze de neimputabilitate, art. 16 alin. (1)

 
 
lit. d) CPP prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau exercitată atunci
 
când există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

 
Includerea instituțiilor grupate sub denumirea de cauze justificative în titlul referitor
la infracțiune conduce la evitarea oricăror confuzii față de alte instituții/cauze operante în
materie juridico‑penală, cum sunt cauzele care înlătură răspunderea penală sau cauzele
de nepedepsire (în prezența cărora infracțiunea există, cu toate trăsăturile prevăzute de
art. 15 CP, însă este înlăturată doar instituția fundamentală subsecventă – răspunderea
 
penală – sau infractorul este apărat de pedeapsă)[2].
Sunt cauze justificative generale: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei vătămate. În afară

 
de acestea, mai există și cauze justificative speciale, prevăzute în Partea specială a Codului
penal [art. 201 alin. (6), art. 272 alin. (2), art. 302 alin. (5)]. Cauzele de neimputabilitate
 
 
 
 
 
 
 
generale sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea
făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit. Codul penal prevede

 
și cauze de neimputabilitate speciale [art. 290 alin. (2)].
 
 
Diferența dintre cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate constă în aceea că
primele nu atrag un caracter ilicit al faptei, aceasta fiind permisă de ordinea juridică, în timp
ce, în cazul ultimelor, fapta rămâne una ilicită, însă nu este imputabilă făptuitorului. De

 
aici decurg toate celelalte diferențe: cauzele justificative produc efecte in rem, în timp ce
cauzele de neimputabilitate (cu excepția cazului fortuit) produc efecte in personam; primele
se răsfrâng asupra tuturor participanților, pe când cele din urmă doar asupra persoanei
căreia nu îi este imputabilă infracțiunea; când sunt incidente cauzele justificative, nu poate
fi atrasă nicio formă de răspundere juridică (penală, civilă, administrativă, disciplinară etc.),
pe când incidența cauzelor de neimputabilitate poate atrage alte forme de răspundere
decât cea penală.
 
Existența uneia dintre aceste cauze trebuie stabilită în mod cert; oligofrenia cu tulburări
de comportament care, potrivit expertizei medico‑legale psihiatrice, a cauzat o accentuată
diminuare a discernământului nu este echivalentă cu starea de iresponsabilitate, care
presupune abolirea discernământului; în aceste condiții, achitarea inculpatului este
greșită[3]. Atitudinea imprudentă a persoanei vătămate și apariția acesteia în mod cu totul
 
surprinzător în trafic a fost cauza unică a producerii accidentului și este caz fortuit. Este
 
lipsit de relevanță faptul că inculpatul circula cu o viteză de 55 km/h și că nu a păstrat o
distanță suficientă față de autoturismul din fața sa, deoarece aceste aspecte nu au fost
în legătură cauzală cu producerea accidentului[4].
e) Începând de la art. 16 alin. (1) lit. e) CPP (lipsește plângerea prealabilă, autorizarea
 
 
 
sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru

  C.S.J., s. pen., dec. nr. 3165 din 3 decembrie 1998, apud N. Volonciu, Al. Vasiliu, op. cit., p. 57.
[1]
 
 
 
 
 
 
 
  M.I. Michinici, M. Dunea, în T. Toader (coord.), Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu,
[2]
 
 
 
 
 
București, 2014, p. 54.
 
 
[3]
  C.S.J., s. pen., dec. nr. 3357 din 30 septembrie 1999, apud N. Volonciu, Al. Vasiliu, op. cit., p. 60.
 
 
 
 
 
 
 
[4]
  C.A. Brașov, s. pen., dec. pen. nr. 161/R/2001, în P.R. nr. 3/2002, p. 130.
 
 
 
 
 
 
 
 
58 Cristinel Ghigheci

punerea în mișcare a acțiunii penale), sunt reglementate cazurile care împiedică punerea
în mișcare sau exercitarea acțiunii penale determinate de lipsa de obiect al acțiunii penale.

 
Lipsa plângerii prealabile nu împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu,
chiar și după expirarea termenului de introducere a acesteia, în cazul în care cel vătămat
este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitatea de exercițiu restrânsă
ori o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor [art. 157 alin. (4) CP] sau în cazul în

 
 
care persoana vătămată a decedat ori persoana juridică a fost lichidată înainte de expirarea
termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii [art. 157 alin. (5) CP]. Tardivitatea

 
 
 
 
plângerii prealabile echivalează însă cu lipsa acesteia.

 
Autorizarea prealabilă a organului competent este necesară în cazul anumitor
infracțiuni. Astfel, este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului
 
de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat
sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ie

ţ
i Justi ie pentru punerea în mi care a ac iunii penale în cazul infrac iunilor care intră
ş
ţ
ş
ţ
ţ
sub inciden a legii penale române potrivit principiului personalită ii, conform art. 9 CP,
ţ
ţ
 
respectiv potrivit principiului realită ii, conform art. 10 CP.
ţ
 
În acord cu al i autori[1], apreciem că dispozițiile legale care reglementează imunitatea
ţ
judecătorilor Cur ii Constitu ionale nu impun existența unei autorizări prealabile pentru
­
ţ
ţ
punerea în mișcare a acțiunii penale. Potrivit art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind
 
 
 
 
organizarea i func ionarea Cur ii Constitu ionale[2], judecătorii Cur ii Constitu ionale nu pot
ş
ţ
ţ
ţ
ţ
ţ
fi aresta i sau trimi i în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei
ţ
ş
Deputa ilor, al Senatului sau a Pre edintelui României, după caz, la cererea procurorului
ţ
ş
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ie i Justi ie. Întrucât este vorba
ţ
ş
ţ
 
despre o condiție de procedibilitate, condiția autorizării prealabile trebuie interpretată
restrictiv, textul legal anterior menționat impunând o astfel de aprobare doar pentru
trimiterea în judecată, moment procesual distinct de punerea în mișcare a acțiunii penale.

 
Sesizarea organului competent, în baza căreia procurorul pune în mișcare acțiunea
penală, este necesară pentru a se ajunge la trimiterea în judecată a militarilor pentru
săvârșirea anumitor infracțiuni[3]. Ca natură juridică, sesizările speciale nu trebuie confundate
 
cu plângerea prealabilă, pentru că, spre deosebire de aceasta, sesizarea, odată făcută,
este irevocabilă[4].
S‑a reținut că prima instanță a apreciat greșit că lipsește plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, cu motivarea că sesizarea este făcută de fratele acesteia; în cazul în
care plângerea prealabilă adresată organului de urmărire penală este făcută de o persoană
fără calitate procesuală, nulitatea este acoperită prin declarația persoanei vătămate care
își însușește plângerea făcută pentru ea, cu condiția ca această manifestare de voință să
aibă loc înaintea expirării termenului prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile;
în prezența unei asemenea declarații, prin care persoana vătămată a fost de acord cu
plângerea făcută de fratele ei pentru ea și prin care și‑a manifestat voința de a se pune

[1]
  A. Barbu, G. Tudor, A.M. Şinc, Codul de procedură penală adnotat cu jurisprudență națională și europeană,
 
 
 
Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2016, p. 107‑108; A. Crişu, Drept procesual penal. Partea generală – conform noului
 
ş
 
 
 
Cod de procedură penală, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2017, p. 185‑186. În sens contrar, I. Kuglay, în
 
 
ş
 
 
 
M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, Bucure ti,
 
 
 
 
 
ş
2017, p. 126‑127.
 
[2]
  Republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.
 
 
 
[3]
  A se vedea art. 431 CP.
 
[4]
  N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, ed. a 2‑a, Ed. Paideia, Bucure ti, 1996,
 
 
 
 
 
ş
p. 241.
 
 
Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal 59

în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatului, judecătoria nu putea înceta procesul
penal din lipsa plângerii prealabile[1].
De asemenea, sesizarea organului competent este necesară în cazul mini trilor sau al

ş
fo tilor mini tri. Potrivit art. 109 alin. (2) din Constitu ie, numai Camera Deputa ilor, Senatul
ş
ş
 
 
 
ţ
ţ
i Pre edintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului
ş
ş
pentru faptele săvâr ite în exerci iul func iei lor. Diferen ele de ordin terminologic între

ş
ţ
ţ
 
ţ
reglementarea constitu ională care se referă la „cererea” de urmărire penală i termenul

ţ
ş
de „sesizare” folosit de Codul de procedură penală nu justifică încadrarea acestei situa ii

ţ
în categoria „altor condi ii prevăzute de lege”, câtă vreme cererea de urmărire penală
ţ
reprezintă fără îndoială o sesizare a organelor judiciare care deschise calea posibilită ii

ţ
urmăririi penale.
f) În art. 16 alin. (1) lit. f) CPP se prevede că este împiedicată punerea în mișcare sau
 
 
 
exercitarea acțiunii penale atunci când a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspec

­
tului ori al inculpatului persoană fizică sau s‑a dispus radierea suspectului ori inculpatului
persoană juridică.
În acest caz, este vorba despre amnistia antecondamnatorie, iar nu despre cea
postcondamnatorie. De asemenea, este vorba despre prescripția răspunderii penale, iar nu
 
despre prescripția executării pedepsei. Legea prevede o serie de infracțiuni imprescriptibile,
 
pentru care nu se poate dispune încetarea procesului penal pentru prescripția răspunderii
penale (omor, omor calificat, infracțiunile intenționate care au avut ca urmare moartea
victimei, infrac iunile de genocid, contra umanită ii i de război).
ţ
ţ
ş
În cazul în care instanța de fond nu a pus în discuția părților eventuala incidență a
prescripției răspunderii penale, s‑a adus atingere drepturilor la apărare ale inculpaților
și părților civile, în condițiile în care, așa cum au precizat acestea din urmă, nu au avut
posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere, deosebit de cel al instanței, cu privire la
­
data de la care a început termenul de prescripție, nefiind posibilă aplicarea dispozițiilor
referitoare la continuarea procesului penal în fața instanței de control judiciar, căci astfel
părțile ar fi lipsite sub acest aspect de un grad de jurisdicție, iar vătămările aduse nu pot
fi înlăturate decât prin anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima
instanță[2].
 
Sub imperiul noului Cod de procedură penală, este discutabil dacă s‑ar putea dispune
o astfel de soluție de către instanța de apel, având în vedere că dispozițiile art. 421 pct. 2
 
 
lit. b) CPP limitează cazurile de desființare a sentinței și trimitere spre rejudecare doar la cele
 
 
în care judecata s‑a făcut în lipsa părții sau în care există un caz de nulitate absolută. Așadar,
 
soluția instanței de apel ar trebui să fie rejudecarea apelului. Este posibilă însă invocarea
 
acestui caz în recursul în casație, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 8 CPP, dacă instanța
 
 
 
de apel ar fi aplicat în mod greșit aceste dispoziții de încetare a procesului penal pentru
intervenirea prescripției răspunderii penale.
g) Articolul 16 alin. (1) lit. g) CPP reglementează cazul constând în retragerea plângerii
 
 
prealabile, în situa ia infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea
ţ
penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condițiile legii.
 
Trebuie nuanțată afirmația făcută sub imperiul vechiului Cod penal, potrivit căreia,
pentru a produce efectele prevăzute de lege, retragerea plângerii prealabile trebuie să

  C.S.J., s. pen., dec. nr. 1164 din 14 mai 1996, apud N. Volonciu, Al. Vasiliu, op. cit., p. 61.
[1]
 
 
 
 
 
 
 
  I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3703 din 21 octombrie 2010, în R.R.D.J. nr. 1/2011, apud M. Udroiu, Procedură
[2]
 
 
 
 
 
 
penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucure ti, 2014, p. 98‑99.
 
 
 
 
ş