Războiul Rece (1947-1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și

ideologice, o stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea
Război Mondial și a durat până la revoluțiile din 1989. În Războiul Rece s-au confruntat
două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice foarte diferite. Într-un grup
se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau
oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean”
(sau occidental). La nivel politico-militar, în Europa, cele două blocuri erau reprezentate
de către două alianțe internaționale. Blocul apusean era reprezentat de către
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty Organization),
iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia.
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în
patru zone de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei
Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare. Zidul
Berlinului, un simbol al Războiului Rece, a fost construit, constituind, timp de aproape
28 de ani, o barieră de separare între Republica Federală Germană și Republica
Democrată Germană.
Războiul Rece a fost, însă, un conflict la scară mondială, SUA și URSS mai având și
multe alte state aliate în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianțe militare
oficiale. La nivel economic, Războiul Rece a fost o confruntare
între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între
democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere se
autodefineau în termeni pozitivi: statele blocului occidental își spuneau „lumea liberă”
sau „societatea deschisă”, iar statele blocului oriental își spuneau „lumea anti-
imperialistă” sau „democrațiile populare”.
Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns
la confruntări militare directe între cele două superputeri, care ar fi constituit un „Război
Cald”, cu toate că perioada aGENERAT o cursă a înarmării. Din punctul de vedere al
studiilor strategice, există opinia că nu s-a ajuns și nu se putea ajunge la un „Război
Cald”, la o confruntare militară convențională, datorită faptului că ambele superputeri,
SUA și URSS, s-au dotat cu arme nucleare, ceea ce a creat o situație militară strategică
de „deterrence”, adică de descurajare și blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-
ar fi ajuns la o distrugere reciprocă totală și, totodată, la o catastrofă mondială. Un
rolIMPORTANT l-au jucat serviciile secrete, confruntându-se, în primul rând, cele
americane (CIA, NSA) cu KGB-ul sovietic. Au fost implicate, însă, și serviciile secrete
vest-europene (britanice, vest-germane, franceze, italiene, etc.) și est-europene
(Securitatea, STASI, etc.). Denumirea de „Război Rece” mai provine și din faptul că a
fost purtat între foștii aliați din războiul împotriva regimului totalitar nazist.
Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost un conflict în care s-au
utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul pe scară largă pentru
statele-client, manevrele diplomatice, spionajul, curse ale înarmărilor convenționale și
nucleare, coaliții militare, rivalitate la evenimentele sportive, competiție tehnologică,
campanii masive de propagandă, asasinatul, operațiunile militare de intensitate mică și
iminența unui război pe scară mare.
Un moment în care Războiul Rece putea să devină unul "cald" îl reprezintă anul 1962,
când sovieticii au plasat în Cuba, devenită comunistă sub Fidel Castro, rachete cu rază
medie de acțiune. Americanii au răspuns prin instalarea unei blocade maritime,
ajungând foarte aproape de a declanșa o bătălie navală cu sovieticii. În cele din urmă,
însă, prin intervenția președintelui american Kennedy, s-a ajuns la normalizarea
relațiilor cu sovieticii. A urmat o perioadă de destindere, marcată de întâlnirea dintre
Kennedy și Nichita Hrușciov, în 1963, când au stabilit ca, în viitor, pentru comunicări
urgente și de importanță majoră între Casa Albă și Kremlin să folosească "telefonul
roșu" (care era, de fapt, un telex).
Alte momente tensionate ale Războiului Rece au fost, cronologic: Blocada
Berlinului (1948–1949), Războiul din Coreea (1950–1953), Criza Berlinului din
1961, Criza Suezului (1962), Războiul din Vietnam (1959–1975), Războiul de Iom
Kippur (1973), Războiul Afgano-Sovietic (1979–1989), Doborârea cursei KAL
007 (1983) și Exercițiul militar NATO „Able Archer” (1983).
La mijlocul anilor 1980, noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov a introdus reformele de
liberalizare numite "perestroika" (reorganizare sau restructurare) și "glasnost"
(deschidere sau transparență) și a retras trupele sovietice din Afghanistan. Presat de
cererile de independență națională a sateliților sovietici din estul Europei (Polonia, în
special), Gorbaciov a refuzat să trimită trupele sovietice pentru a reprima revoluțiile ce
se desfășurau pe cale pașnică (exceptând Revoluția din România).
Războiul Rece s-a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa
Centrală și de Est, precum și din Mongolia, Cambodgia și Yemenul de Sud, urmată, doi
ani mai târziu, în decembrie 1991, și de destrămarea Uniunii Sovietice. Lumea care a
rămas este dominată de o singură superputere, SUA. Această situație este, de regulă,
descrisă drept hegemonie globală a SUA într-o lume unipolară, deși unii autori
consideră că lumea actuală este multipolară.
Statele central-europene și est-europene (care, timp de patru decenii, se aflaseră sub
dominația sovieticǎ), s-au democratizat și au ales să se integreze în NATO și Uniunea
Europeană. SUA au fost ancorate în Războiul împotriva terorismului și în rǎzboaiele
locale din Orientul Mijlociu (precum sunt cele din Afghanistan șiIrak), mal ales,
după Atentatele din 11 septembrie 2001. China a atins cea mai rapidă creștere
economică, iar între anii 2004 și 2010 a depășit toate prognozele, devenind un
concurent serios pentru SUA.
De asemenea, criza economică mondială începută în 2008 a afectat, în special, zona
occidentală, astfel că, în timp ce în Statele Unite marile bănci aveau probleme sau
intrau în faliment, China a beneficiat de pe urma investițiilor strategice și au stimulat-o
să declanșeze rǎzboiul economic cu SUA pentru supremația mondială.
După douǎ decenii de destindere a relațiilor americano-ruse, urmatǎ, în 2008, de
rǎcirea relațiilor diplomatice - consecință a rǎzboiului din Georgia - și, mai ales, pe
fondul crizei din Ucraina, tensiunile, ostilitățile și rivalitǎțile anterioare dintre cele două
puteri s-au, astfel că, în 2014, a reizbucnit Războiul Rece între Statele Unite ale
Americii/ statele membre ale Uniunii Europene/ Organizației Tratatului Atlanticului de
Nord și Federația Rusă - condusă de Vladimir Putin - și aliații acesteia. Acest rǎzboi
este cunoscut în Mass-Media ca "Războiul Rece 2.0" [3][4][5][6], însă, spre deosebire de
Războiul Rece anterior, de această dată, Germania reunificată are un rol geopolitic
major în Europa.
Reizbucnirea și amplificarea Războiul Rece dintre SUA și Rusia, pe fondul creșterii
amenințării terorismului în Orientul Mijlociu devastat de războaie civile, revoluții în
nordul Africii și ascensiunea economicǎ fulminantă a Chinei, generează noi și justificate
neliniști privind redimensionarea galopantă a raporturilor de putere în lumea
contemporană.
Războiul Rece a lăsat în urma sa o moștenire importantă, adesea menținută în cultura
populară și în mass-media, teme precum spionajul (cum este, spre exemplu, seria
filmelor de succes internațional avându-l ca erou pe James Bond ) și
amenințarea războiului nuclear bucurându-se de o mare și constantă popularitate .[7]
Războiul din Coreea[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul din Coreea.
Una dintre cele mai semnificative efecte ale politicii de stăvilire a fost
izbucnirea Războiului din Coreea. În iunie 1950, Armata Populară Coreeană a lui Kim Ir
Sen a invadat Coreea de Sud.[100] Iosif Stalin a planificat, pregătit și inițiat
invazia,[101] prin crearea unor planuri detaliate de război, care au fost comunicate nord-
coreenilor.[102][103][104][105] Spre surprinderea lui Stalin,[17] Consiliul de Securitate ONU a
sprijinit apărarea Coreei de Sud, deși sovieticii, în semn de protest, boicotau întâlnirile
pentru că Taiwanul și nu China Comunistă deținea loc permanent în
Consiliu.[106] Personalul din Coreea de Sud a Națiunilor Unite, Statele Unite ale Americii,
Marea Britanie, Turcia, Canada, Australia, Franța, Africa de Sud, Filipinele, Olanda,
Belgia, Noua Zeelandă și alte țări s-au alăturat pentru a opri invazia.[107]

Generalul Douglas MacArthur în timp ce, la 15 septembrie 1950, de pe nava amiral

USS Mt. McKinley, privește bombardamentul naval al orașului-port Incheon
Printre alte efecte, Războiul din Coreea a galvanizat forțele armate occidentale,
determinându-le să se organizeze în structura militară NATO.[108] Opinia publică din
țările implicate, Marea Britanie, spre exemplu, a fost împărțită: pentru și împotriva
războiului. Mulți se temeau de o escaladare într-un război general cu China comunistă
și chiar de un război nuclear. Puternica opoziție față de război, de multe ori, a tensionat
relațiile anglo-americane. Din aceste motive, oficialii britanici au căutat o finalizare
rapidă a conflictului, în speranța de a uni Coreea sub auspiciile Națiunilor Unite și
retragerea tuturor forțelor străine.[109]
Chiar dacă chinezii și nord-coreenii erau epuizați de război și s-au pregătit să-l încheie
până la sfârșitul anului 1952, Stalin a insistat ca aceștia să continue lupta, iar armistițiul
a fost aprobat doar în iulie 1953, după moartea lui Stalin. [32] Liderul nord-coreean Kim Ir
Sen a creat o dictatură extrem de centralizată și brutală, acordându-și puteri nelimitate
și creând un formidabil cult al personalității.[110][111] În partea de sud a țării, sistemul
corupt al lui Syngman Rhee, sprijinit de americani, a creat un sistem totalitar comparabil
cu cel din Coreea de Nord.[112] După ce, în 1960, Rhee a fost răsturnat de la putere,
Coreea de Sud a căzut într-o perioadă de dictatură militară, care a durat până la
recrearea, în 1987, unui sistem pluripartid.

Criza și escaladarea (1953-1962)[modificare | modificare sursă]

Forțele NATO și ale Pactului de la Varșovia în Europa, în 1959
Articol principal: Războiul Rece în perioada (1953-1962).
Hrușciov, Eisenhower și destalinizarea[modificare | modificare sursă]

Nikita Hrușciov
În 1953, schimbările petrecute în conducerea politică a ambelor părți au modificat
dinamica Războiului Rece.[113] Întrucât în ultimele 18 luni ale administrației Truman,
bugetul apărării americane a crescut de patru ori, succesorul său la Casa Albă, Dwight
D. Eisenhower, instalat la 20 ianuarie 1953, a luat măsuri pentru a reduce cheltuielile
militare cu o treime, în timp ce continua să lupte, în mod eficient, în Războiul
Rece.[17] După moartea lui Iosif Stalin, Nikita Hrușciov a devenit liderul sovietic, în urma
arestării și executării lui Lavrenti Beria și a marginalizării rivalilor săi, Gheorghi
Malenkov și Viaceslav Molotov. La 25 februarie 1956, Hrușciov a șocat delegații la
Congresul al 20-lea al Partidului Comunist Sovietic, denunțând crimele lui Stalin.[114]
Ca parte a unei campanii de destalinizare, el a declarat că singura modalitate de a
reforma și de a renunța la politicile lui Stalin este să se recunoască erorile făcute în
trecut.[71] La 18 noiembrie 1956, în timp ce se adresa ambasadorilor occidentali la o
recepție de la Ambasada Poloniei din Moscova, Hrușciov a rostit, total nediplomatic,
celebra sa expresie: „Fie că vă place sau nu, istoria e de partea noastră. Vă vom
îngropa", cu care a șocat pe toată lumea prezentă acolo.[115] Mai târziu, el a susținut că
nu a vorbit despre războiul nuclear, ci, mai degrabă, despre victoria istorică viitoare a
comunismului asupra capitalismului.[116] În 1961, Hrușciov a declarat că, chiar dacă
URSS era în spatele Occidentului, într-un deceniu, lipsa de locuințe va dispărea, bunuri
de larg consum vor fi din abundență, iar, în două decenii, „construirea unei societăți
comuniste" în URSS va fi, în principiu, „finalizată”.[117]
Secretarul de stat John Foster Dulles
Secretarul de stat al lui Eisenhower, John Foster Dulles, a inițiat o nouă politică, numită
New Look, o strategie de izolare, care punea un accent mai mare pe armele nucleare
împotriva dușmanilor SUA.[71]Dulles a enunțat, de asemenea, doctrina „represaliilor
masive”, amenințând cu o severă reacție americană la orice agresiune sovietică. În
acest sens, superioritatea SUA în privința dotării cu arme nucleare a permis lui
Eisenhower să facă față amenințărilor sovietice în privința intervenției acestora în
Orientul Mijlociu, în timpul Crizei Suezului din 1956.[17]
Criza Suezului[modificare | modificare sursă]

Gamal Abdel Nasser

Articol principal: Criza Suezului.
Această criză face parte din Războiul Rece, având drept caracteristic faptul că niciuna
dintre cele două mari puteri (URSS și SUA) nu a participat direct în lupte, ci a opus cele
două puteri într-o manieră indirectă. În anul 1956, lumea a asistat la un război
între Egipt, pe de o parte, și Franța, Marea Britanie și Israel, pe de altă parte. Ca
urmare a naționalizării Canalului Suez, la 26 iulie 1956, de către președintele
Egiptului, Gamal Abdel Nasser, Marea Britanie și Franța au hotărât să intervină militar
pentru redobândirea controlului asupra canalului, fiind sprijinite de Israel, care cerea
dreptul vaselor israeliene de a naviga pe canal. Atacul celor trei țări a fost rapid și
neanunțat și, astfel, Egiptul a fost înfrânt. Cele două mari puteri nu au apreciat faptul că
nu au fost, în prealabil, consultate. URSS amenința cu folosirea armelor nucleare,
motivând că intervenția este un nou război colonial. În acest caz, cele două mari puteri
au adoptat aceeași poziție și au făcut presiuni asupra părților beligerante agresoare,
cerând vehement să se retragă necondiționat. Pe plan politic, Egiptul a ajuns sub
influența politică a sovieticilor, care, apoi, vor pregăti armata Egiptului pentru Războiul
de Șase Zile din 5 iunie 1967. Prim-ministrul britanic Anthony Eden a supraapreciat
loialitatea SUA față de aliatul său principal. El nu a luat în considerare faptul că SUA nu
dorea să fie văzută ca un stat care sprijină vreo acțiune care să semene
cu imperialismul sau colonialismul. În urma eșecului intervenției militare, la scurt
timp, Anthony Eden a demisionat din funcția de prim-ministru.
Pactul de la Varșovia și Revoluția Ungară[modificare | modificare sursă]

Un simbol al Blocului de Est de mai târziu, după ruptura dintre Stalin și Tito:
emblema Pactului de la Varșovia
Articole principale: Pactul de la Varșovia și Revoluția ungară din 1956.
În timp ce moartea lui Stalin, în 1953, a relaxat ușor tensiunile, situația din Europa a
rămas în stadiul unui armistițiu armat.[118] Sovieticii, care creaseră, deja din 1949, o
rețea de tratate de asistență mutuală în Blocul de Est, în 1955, au stabilit o alianță
formală, numită Pactul de la Varșovia.[32][119]
Revoluția ungară din 1956
Revoluția ungară din 1956 a avut loc la scurt timp după ce Hrușciov a aranjat eliminarea
liderului stalinist al Ungariei, Mátyás Rákosi.[120] Ca răspuns la revolta populației[121],
noul regim a dizolvat, în mod oficial, Poliția secretă ungară, a declarat intenția sa de a
se retrage din Pactul de la Varșovia și a promis să restabilească alegerile libere. În
această situație, Armata Roșie a invadat Ungaria[122] și a zdrobit cu tancurile rezistența
eroică a insurecției budapestane, mii de cetățeni maghiari fiind arestați, închiși și
deportați în Uniunea Sovietică.[123] Aproximativ 200 000 de maghiari au părăsit Ungaria
aflată în haos, emigrând în țările din Vest.[124]
Prim-ministrul Ungariei, Imre Nagy, împreună cu alte figuri politice, în urma unui proces
ținut în secret, au fost condamnați la moarte și executați .[125] Din 1957, până prin 1961,
Hrușciov, în mod deschis și repetat, a amenințat Vestul cu anihilarea nucleară. El a
afirmat că rachetele rusești erau mult superioare celor ale Statelor Unite, fiind capabile
de a distruge orice oraș american sau european. Cu toate acestea, Hrușciov a respins
credința lui Stalin în inevitabilitatea războiului și a declarat că scopul său este
„coexistența pașnică”.[126]

Această formulare a modificat poziția sovietică din epoca lui Stalin, în care lupta de
clasă internațională însemna că cele două tabere opuse erau pe un curs de coliziune
inevitabilă, iar comunismul ar triumfa printr-un război mondial; acum, pacea ar permite
capitalismului să se prăbușească singur,[127] dar însemna și înarmarea
sovieticilor,[128]doctrină care s-a menținut până la venirea lui Gorbaciov a cărei „nouă
gândire” a prevăzut, mai degrabă, o coexistență pașnică de sine-stătătoare, fără o luptă
de clasă.[129]
Evenimentele din Ungaria au produs o fractură ideologică în cadrul partidelor comuniste
ale lumii, în special în Europa de Vest, soldată cu un mare declin al numărului
membrilor de partid din țările occidentale și comuniste, care s-au simțit dezamăgiți de
brutalitatea reacției sovietice .[130]
Partidele comuniste din Occident nu și-au recuperat niciodată pierderile suferite prin
efectul Revoluției ungare, mai ales cu privire la numărul de membri, fapt care a fost
recunoscut imediat de unii, cum a fost, spre exemplu, politicianul iugoslav Milovan
Djilas, care, la scurt timp după revoluție, a fost întemnițat pentru că a spus că „rana pe
care Revoluția ungară a făcut-o comunismului nu se va vindeca complet
niciodată".[130] Declarațiile americane erau concentrate pe puterea americană din
străinătate și succesul capitalismului liberal.[131] Cu toate acestea, de la sfârșitul anilor
1960, „bătălia pentru mințile oamenilor” între cele două sisteme de organizare socială,
despre care Kennedy a vorbit, în 1961, în mare măsură s-a încheiat, iar de acum
tensiunile erau bazate, în principal, pe obiectivele geopolitice, mai degrabă decât pe
cele ideologice.[132]
Criza din Berlin și Integrarea Europeană[modificare | modificare sursă]

Extinderea teritorială maximă a țărilor aflate în sfera de influență sovietică

după Revoluția Cubaneză din 1959 și înainte de ruptura oficială chino-sovietică din
1961
Articol principal: Criza Berlinului din 1961.
În cursul lunii noiembrie 1958, Hrușciov a făcut o încercare nereușită de a transforma
Berlinul într-un „oraș liber”, independent, demilitarizat, oferind Statelor Unite ale
Americii, Marii Britaniei și Franței un ultimatum de șase luni să-și retragă trupele din
sectoarele încă ocupate de ei în Berlinul de Vest. Îîn caz contrar, el avertiza că va
transfera est-germanilor controlul drepturilor de acces al occidentalilor în oraș. Hrușciov
a explicat, mai devreme, lui Mao Zedong că „Berlinul sunt testiculele Occidentului. De
fiecare dată când vreau să fac Vestul să țipe, apuc și strâng Berlinul." [133]NATO a
respins ultimatumul, oficial, la jumătatea lunii decembrie și Hrușciov s-a retras, în
schimbul conferinței de la Geneva privind problema germană.[134] O marcă distinctă a
anilor 1950 a fost începutul integrării europene - un produs secundar fundamental al
Războiului Rece, promovat politic, economic și militar de Truman și Eisenhower, dar
care, mai târziu, a fost văzut de administrațiile ulterioare ca ambivalent, temându-se că
o Europă independentă ar crea o destindere separată cu Uniunea Sovietică, ceea ce ar
folosi la exacerbarea lipsei de unitate a Vestului.