Sunteți pe pagina 1din 18

CAPITOLUL IV

Desfiinţarea căsătoriei

119. Precizări prealabile. Nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru


valabila încheiere a căsătoriei, ca act juridic, se sancţionează, ca şi în dreptul
comun, cu nulitatea.
Cu toate acestea, în materia căsătoriei legea instituie însă unele dispoziţii
derogatorii de la dreptul comun, având în vedere importanţa căsătoriei şi
gravitatea consecinţelor pe care le implică desfiinţarea ei.
Particularităţile nulităţii căsătoriei se regăsesc în cazurile de nulitate a
căsătoriei, regimul juridic al nulităţilor şi efectele acestora.

Secţiunea 1

Cazurile de nulitate (desfiinţare) a căsătoriei

120. Reglementare. Codul familiei prevede cazurile de nulitate a


căsătoriei în art. 19 şi 21. De asemenea, art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire
la actele de stare civilă, prevede nulitatea căsătoriei pentru necompetenţa
materială a ofiţerului de stare civilă.

121. Clasificare. Din examinarea acestor dispoziţii legale pot fi


identificate două criterii de clasificare, potrivit cărora de nulităţile pot fi
clasificate după cum urmează:
a) după modul cum sunt reglementate de lege, nulităţile sunt – de regulă –
exprese, dar există şi nulităţi virtuale, care nu sunt expres prevăzute de lege. În
literatura juridică şi în jurisprudenţă s-au admis două asemenea cazuri de
nulitate, şi anume: căsătoria între persoane al căror sex nu este diferenţiat şi
căsătoria fictivă;
b) din punctul de vedere al interesului ocrotit, nulităţile căsătoriei sunt
absolute şi relative.

Subsecţiunea 1

Nulităţi absolute ale căsătoriei. Regim juridic

Paragraful 1: Nulităţi absolute exprese

122. Reglementare. Nulităţile absolute exprese sunt prevăzute de art. 19


din C. fam. şi de art. 7 din Legea nr. 119/1996.

1
123. Încălcarea dispoziţiilor art. 4 C. fam. privind vârsta
matrimonială. Deşi această nulitate este absolută, fiind prevăzută expres ca
atare de art. 19 C. fam., spre deosebire de dreptul comun poate fi acoperită,
potrivit art. 20 din C. fam., în următoarele două ipoteze:
a) până la declararea nulităţii de către instanţă soţul care, la încheierea
căsătoriei, nu avea vârsta matrimonială a împlinit-o. Desfiinţarea căsătoriei în
acest caz ar fi pur formală, deoarece, imediat după declararea nulităţii căsătoriei
pe acest motiv, foştii soţi se pot recăsători;
b) până la declararea nulităţii, soţia a dat naştere unui copil sau a rămas
însărcinată. Nulitatea căsătoriei se acoperă pentru aceste motive nu numai atunci
când femeia nu a avut vârsta matrimonială, dar şi atunci când bărbatul este cel
care nu a avut împlinită vârsta matrimonială la încheierea căsătoriei, deoarece
textul nu face nici o distincţie. În plus, dacă soţului impuber i se aplică
prezumţia de paternitate (potrivit art. 53 C. fam.), atunci trebuie să se aplice şi
prezumţia de pubertate, atunci când soţia a dat naştere unui copil sau a rămas
însărcinată. Această cauză de acoperire a nulităţii a fost prevăzută în interesul
copilului născut sau care urmează să se nască.
Căsătoria se menţine chiar dacă s-a născut un copil mort sau dacă femeia
a întrerupt cursul sarcinii, deoarece s-a dovedit astfel că, în pofida vârstei
impubere, soţii au fost apţi să aibă relaţii conjugale normale.
Căsătoria este nulă şi în cazul în care femeia care a împlinit 15 ani s-a
căsătorit fără să obţină în prealabil dispensa de vârstă, respectiv încuviinţarea
preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului general al Municipiului
Bucureşti. Dar şi această nulitate se acoperă, dacă se obţine dispensa ulterior,
până la desfiinţarea căsătoriei prin hotărâre judecătorească.

124. Încheierea căsătoriei de către o persoană căsătorită (art.5 C.


fam). Existenţa unei căsătorii anterioare a unuia dintre soţi este un impediment
absolut şi dirimant la încheierea unei noi căsătorii.
Nulitatea căsătoriei apără în acest caz principiul monogamiei, care este
unul de ordine publică.
Momentul în funcţie de care se analizează starea de bigamie este acela al
încheierii celei de-a doua căsătorii şi până la constatarea nulităţii ei.
Nulitatea căsătoriei nu se acoperă, iar cea de a două căsătorie este nulă,
chiar dacă prima căsătorie este desfăcută prin divorţ sau încetează (prin moarte)
după data încheierii celei de a doua căsătorii.
De asemenea, cea de a doua căsătorie poate fi declarată nulă, chiar dacă
între timp ea a încetat prin decesul oricăruia dintre soţi, inclusiv al soţului
bigam, sau a fost desfăcută prin divorţ.

2
De exemplu, nulitatea căsătoriei pentru bigamie poate fi declarată chiar dacă, între
timp, soţul bigam a decedat. În acest, caz, soţul din prima căsătorie are tot interesul să ceară
desfiinţarea celei de a doua căsătorii pentru bigamie, pentru a înlătura de la moştenire pe soţul
supravieţuitor din cea ce a doua căsătorie. Dacă, însă, acesta din urmă a fost de bună-credinţă,
necunoscând cauza de bigamie, păstrează calitatea de soţ până la desfiinţarea căsătoriei, astfel
încât la moştenirea soţului bigam va veni atât soţul supravieţuitor din prima căsătorie, cât şi
cel din cea de a doua căsătorie.

În cazul prevăzut de art. 22 din C. fam., există bigamie şi cea de a doua


căsătorie este nulă, dacă soţul celui ce fusese declarat mort şi care a reapărut,
obţinând anularea hotărârii declarative de moarte, a fost de rea-credinţă la
încheierea celei de a doua căsătorii. Dacă a fost de bună-credinţă, prima
căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de a doua căsătorii.

125. Încheierea căsătoriei între persoane care sunt rude în gradul


prohibit de lege (art 6 C. fam.). Rudenia este un impediment relativ şi
dirimant.
Avem în vedere căsătoria încheiată între rudele prevăzute de art. 6 C. fam.
(în linie directă, indiferent de grad, şi în linie colaterală, numai până la gradul
IV, inclusiv), atât în cazul rudeniei fireşti, cât şi al rudeniei rezultate din adopţia
cu efecte depline, deoarece art. art. 50 alin. 4 din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei prevede că „impedimentul la căsătorie izvorât din
rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o
parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi între adoptat şi descendenţii
acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei,
pe de altă parte.”
Căsătoria este nulă şi în cazul în care s-a încheiat între rudele colaterale
de gradul IV, dar fără obţinerea prealabilă a dispensei, respectiv a încuviinţării
preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului general al Municipiului
Bucureşti. Această nulitate se acoperă însă dacă, până la declararea nulităţii, este
obţinută dispensa de rudenie.

126. Încheierea căsătoriei între cel care adoptă sau ascendenţii lui,
pe de o parte, şi adoptat ori descendenţii acestuia, pe de altă parte (art. 7
lit. a C. fam). Această cauză de nulitate – care constituie un impediment
dirimant şi relativ – se mai aplică doar în cazul adopţiilor cu efecte restrânse
încheiate anterior O.U.G.. nr. 25/1997, în condiţiile C. fam. care reglementa
adopţia cu efecte restrânse, aceasta dând naştere la raporturi de rudenie doar
între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi adoptator, pe de altă parte.
În măsura în care mai există astfel de adopţii, impedimentul prevăzut de art. 7
lit. a C. fam. li se aplică.

3
127. Căsătoria încheiată de alienatul mintal, debilul mintal şi cel
vremelnic lipsit de facultăţile sale mintale (art. 9 C. fam). Art. 9 C.fam.
consacră un impediment dirimant şi absolut.
În cazul alienaţiei sau debilităţii mintale nu are importanţă dacă cel în
cauză este sau nu pus sub interdicţie judecătorească. De asemenea, căsătoria este
nulă, chiar dacă a fost încheiată într-un moment de luciditate pasageră, deoarece,
interdicţia încheierii căsătoriei îşi găseşte justificare într-un interes de ordin
social, respectiv prevenirea procreării unor copiii cu deficienţe psihice. De
asemenea, starea de alienaţie sau debilitate mintală este incompatibilă cu statutul
de persoană căsătorită, deoarece căsătoria se încheie pe viaţă şi presupune
drepturi şi îndatoriri a căror exercitare, respectiv executare se realizează în timp.
De aceea, starea de luciditate pasageră la încheierea căsătoriei nu are importanţă,
atâta timp cât acesta este excepţională, iar starea de boală psihică exclude, de
regulă, discernământul.
În schimb, în cazul celui vremelnic lipsit de facultăţile mintale, pentru
constatarea nulităţii căsătoriei trebuie să se facă dovada că la momentul
încheierii căsătoriei nu avea discernământul faptelor, datorită unei boli grave –
alta decât alienaţia sau debilitatea mintală –, stării de beţie, hipnoză etc.
Potrivit art. 19 C. fam. este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea art. 9 C.
fam. Rezultă de aici că nulitatea absolută se aplică în ambele ipoteze, atât în
cazul celui care suferă de alienaţie sau debilitate mintală, cât şi în cazul celui
vremelnic lipsit de facultăţile sale mintale.

Fostul Tribunal Suprem s-a pronunţat în acest sens, deşi ulterior Curtea Supremă de
Justiţie a considerat că, în cazul celui lipsit vremelnic de discernământ, sancţiunea este
nulitatea relativă. Într-adevăr, potrivit dreptului comun, lipsa discernământului atrage doar
nulitatea relativă a căsătoriei, dar faţă de regula de interpretare potrivit căreia unde legea nu
distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, ar trebui să considerăm că sancţiunea este şi în
acest caz nulitatea absolută.

128. Căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 C. fam.,


astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 23/1999. Căsătoria este nulă când
lipseşte consimţământul viitorilor soţi ori când acesta nu a fost exprimat cu
respectarea formalităţilor prevăzute de lege: în faţa ofiţerului de stare civilă, în
prezenţa viitorilor soţi şi a doi martori, în mod public şi la sediul serviciului de
stare civilă.

129. Căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor 13¹ C. fam. Potrivit


art. 19 C. fam., este nulă căsătoria încheiată fără respectare formalităţii privind
afişarea, în extras, a declaraţiei de căsătorie, la sediul de stare civilă competent.

Aceasta este o sancţiune excesivă impusă de legiuitor. Ar fi fost suficient să se


prevadă sancţiuni pentru ofiţerul de stare civilă care nu a afişat declaraţia de căsătorie, aceasta
fiind o obligaţie care-i revine lui, potrivit legii. Nu există nici un argument pentru care

4
neîndeplinirea acestei obligaţii trebuie suportată de către soţi prin desfiinţarea căsătoriei, în
condiţiile în care nu a existat nici un impediment la încheierea căsătoriei.

130. Nulitatea prevăzută de art. 7 din L. 119/1996. Este nulă căsătoria


celebrată de o persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă. Nulitatea se
acoperă, însă, atunci când persoana a exercitat în mod public atribuţiile
respective, creând o aparenţă de legalitate care a determinat o eroare comună şi
invincibilă (error communis facit ius).

Paragraful 2: Nulităţi absolute virtuale ale căsătoriei

131. Lipsa diferenţierii de sex. Nulitatea a fost constatată în practică în


cazul unor malformaţii genitale grave, care împiedică posibilitatea de procreare
şi relaţiile normale dintre soţi, precum hermafroditismul.

132. Căsătoria fictivă. Acest caz de nulitate nu este reglementat în


legislaţie, ci este o creaţie a doctrinei şi a jurisprudenţei.

132.1. Definiţie. Căsătoria fictivă poate fi definită ca fiind acea căsătorie


care a fost încheiată în alt scop decât acela al întemeierii unei familii.
Cu alte cuvinte, în cazul căsătoriei fictive consimţământul la căsătorie nu
este sincer, deoarece numai aparent, public părţile declară că înţeleg să se
căsătorească – iar apoi că sunt căsătorite –, fără să urmărească, în realitate, să
întemeieze o familie. Căsătoria fictivă se încheie în scopul de a realiza unele
efecte secundare, care nu sunt specifice căsătoriei, dar care nu pot fi obţinute în
alt mod.

132. 2. Natură juridică. Ca natură juridică, căsătoria fictivă pare a fi o


simulaţie (reglementată în dreptul comun de art. 1175 C. civ.): bărbatul şi
femeia încheie o căsătorie în mod public (actul aparent, mincinos), dar – în
realitate – convin că nu înţeleg să întemeieze o familie şi să aibă relaţii de soţ şi
soţie (actul secret, ocult).
Cu toate acestea, căsătoriei fictive nu i se aplică regimul juridic specific
simulaţiei, deoarece:
a) în ceea ce priveşte structura acestor operaţiuni juridice, simulaţia
presupune întotdeauna aşa-numitul acord simulatoriu, adică o convenţie a
părţilor în sensul că actul public se încheie doar aparent, eventual pentru
inducerea în eroare a terţilor, iar nu pentru a produce efecte reale între părţi. Or,
în practica judecătorească s-a decis că fictivitatea căsătoriei poate să fie şi
unilaterală, adică numai unul dintre soţi să fi încheiat căsătoria în alt scop decât
acela al întemeierii unei familii, celălalt soţ fiind sincer la încheierea căsătoriei.
Într-o asemenea situaţie, practic nu mai poate fi vorba de o simulaţie în sensul
tehnic al noţiunii;

5
b) din punctul de vedere al naturii actului simulat şi al sancţiunii: în
principiu, simulaţia este o operaţiune întâlnită în cazul actelor patrimoniale. Or,
căsătoria este un act de stare civilă, iar starea civilă este de ordine publică, unică
şi indivizibilă, fiind opozabilă erga omnes. De aceea, nu se pot aplica în
materia căsătoriei efectele specifice simulaţiei: între soţi să se considere că nu
există căsătoria, iar faţă de terţi că există; de asemenea, nu se poate admite nici
ca, în temeiul art. 1175 C. civ., terţii de bună-credinţă să aibă un drept de
opţiune între actul public şi cel secret. Deci inopozabilitatea, ca sancţiune
specifică simulaţiei, este incompatibilă cu natura juridică a căsătoriei ca act de
stare civilă.
Prin urmare, deşi la prima vedere s-a părea că cele două noţiuni sunt într-
o relaţie de la parte (căsătoria fictivă) la întreg (simulaţia), în realitate există
deosebiri între căsătoria fictivă şi simulaţie.
Dacă inopozabilitatea nu poate fi admisă ca fiind o sancţiunea adecvată
se pune problema de a stabili care sunt efectele căsătoriei fictive şi, respectiv,
cum se sancţionează.

132. 3. Sancţionarea căsătoriei fictive. O asemenea căsătorie este lovită


de nulitate absolută. Această nulitate este justificată, însă, în mod diferit:
a) temeiul nulităţii îl poate constitui lipsa cauzei necesare, determinante a
căsătoriei – adică întemeierea unei familii; sau cauza ilicită – deoarece se
urmăreşte un alt scop (contrar legii) decât întemeierea unei familii;
b) temeiul nulităţii îl poate constitui chiar lipsa consimţământului, în
sensul că există doar voinţa declarată la încheierea căsătoriei, dar nu şi o voinţă
internă, reală care nu este în sensul întemeierii unei familii;
c) temeiul nulităţii îl constituie fraudarea legii. Este soluţia admisă şi în
jurisprudenţă: s-a constat că, în practică, părţile încheie o asemenea căsătorie
atunci când urmăresc să eludeze o normă imperativă. Căsătoria nu este un scop
în sine, ci devine doar un mijloc licit pentru a obţine un rezultat ilicit.
În măsura în care temeiul nulităţii îl constituie fraudarea legii, s-a arătat că
nulitatea poate fi acoperită dacă, după încheierea căsătoriei, se stabilesc în fapt
relaţii de familie, respectiv soţii duc o viaţă conjugală normală, chiar dacă la
încheierea căsătoriei nu au urmărit întemeierea unei familii. Cu atât mai mult,
soluţia trebuie să fie aceeaşi dacă s-au născut ori au fost concepuţi copii dintr-o
asemenea căsătorie, care nu mai poate fi declarată nulă pe motiv de fictivitate.
Se remarcă, aşadar, că fictivitatea poate să fie unilaterală numai la
momentul încheierii căsătoriei, dar raportat la perioada ulterioară, pentru a se
putea declara nulitatea căsătoriei, fictivitatea trebuie să fie bilaterală, în sensul
că nu s-au stabilit relaţii conjugale.

132. 4. Dovada căsătoriei fictive. Dovada fictivităţii se poate face cu


orice mijloc de probă, fiind vorba de împrejurări de fapt. În realitate, proba este
foarte dificilă, deoarece trebuie să se dovedească faptul că soţii nu au dorit să

6
întemeieze o familie, ci au urmărit ca, prin încheierea căsătoriei, să obţină un
rezultat ilicit, pe care nu îl puteau atinge pe altă cale. Prin urmare, trebuie
dovedită intenţia frauduloasă.

132. 5. Cazuri de căsătorie fictivă. Un caz întâlnit frecvent în practică


era acela al încheierii căsătoriei între autorul infracţiunii de viol şi victimă, cu
scopul exclusiv de a fi exonerat de răspundere penală, în condiţiile în care, alin.
5 al art. 197 C. pen. stabilea o cauză de nepedepsire a făptuitorului în ipoteza
căsătoriei cu victima. Prin Legea nr. 197/2000 pentru modificarea şi completarea
Codului penal, alin. 5 al art. 197 a fost abrogat, astfel încât, din punct de vedere
legal, acest caz de fictivitate a căsătoriei nu mai poate fi întâlnit.
În jurisprudenţa recentă s-a constatat nulitatea căsătoriei fictive când soţii au urmărit
prin încheierea căsătoriei dobândirea calităţii legale pentru a beneficia de facilităţile prevăzute
de lege tinerilor căsătoriţi la achiziţionarea de locuinţe, precum şi în cazul în care unul dintre
soţi, fiind preot, s-a căsătorit în scopul exclusiv de a dobândi calitatea pentru a fi promovat

În prezent, O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul juridic al străinilor,


aprobată prin Legea nr. 357/2003, republicată, cu modificările ulterioare,
prevede o formă specială de căsătorie fictivă, şi anume „căsătoria de
convenienţă”, definită ca fiind căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda
condiţiile de intrare şi de şedere a străinilor în România şi de a obţine dreptul de
şedere pe teritoriilor României. Potrivit art. 64 din acest act normativ:
„(1) Când dreptul de şedere este solicitat în baza căsătoriei, va fi refuzată
prelungirea acestuia în cazul căsătoriilor de convenienţă.
(2) Elementele pe baza cărora se poate stabili faptul că o căsătorie este de
convenienţă pot fi următoarele:
a) coabitarea matrimonială nu există;
b) soţii nu s-au întâlnit niciodată înaintea căsătoriei;
c) lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din
căsătorie;
d) soţii nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi;
e) unul dintre soţi a mai încheiat căsătorii de convenienţă;
f) soţii sunt inconsecvenţi în declararea datelor cu caracter personal,
precum şi a circumstanţelor în care s-au cunoscut;
g) încheierea căsătoriei a fost condiţionată de plata unei sume de bani
între soţi, cu excepţia sumelor primite cu titlu de dotă.
(3) Elementele prevăzute la alin. (2) pot rezulta din:
a) declaraţiile celor în cauză sau ale unor terţe persoane;
b) înscrisuri;
c) date obţinute cu ocazia realizării interviului sau a unor verificări
suplimentare.”

7
Din punctul de vedere al dreptului familiei, o asemenea căsătorie este
fictivă şi ar trebui sancţionată cu nulitatea.
O.U.G. nr. 194/2002 prevede însă numai o sancţiune administrativă,
respectiv refuzarea prelungirii dreptului de şedere. Este explicabilă atitudinea
legiuitorului, care nu s-a preocupat în contextul reglementării regimului juridic
al străinilor de valabilitatea acestei căsătorii. Însă, potrivit principiilor dreptului
familiei – şi mai ales potrivit aceluia care spune că o căsătorie se încheie în
scopul întemeierii unei familiei – şi căsătoria de convenienţă este o căsătorie
fictivă şi va fi sancţionată cu nulitatea absolută ori de câte ori va fi descoperită.

Paragraful 3: Regimul juridic al nulităţii absolute a căsătoriei

133. Caracterizare generală. Ca şi în dreptul comun, analiza regimului


juridic al nulităţii absolute a căsătoriei presupune determinarea cercului de
persoane care pot să o invoce, dacă acţiunea este sau nu prescriptibilă şi dacă
nulitatea poate ori nu să fie acoperită. În ce priveşte distincţia dintre nulitatea
absolută expresă sau virtuală, aceasta nu are incidenţă asupra regimului juridic al
nulităţii absolute a căsătoriei, care este identic, indiferent dacă nulitatea este sau
nu prevăzută de lege.

134. Titularul acţiunii. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a


căsătoriei poate fi pornită de orice persoană care justifică un interes. Ea poate fi
formulată, în condiţiile art. 45 alin. 1 C. pr. civ., şi de Ministerul Public (adică
de către procuror), dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie sau este dispărut.
Judecătorul nu poate invoca din oficiu nulitatea absolută a căsătoriei (de
exemplu, în cadrul unui proces de divorţ în care ar sesiza existenţa unei astfel de
nulităţi), dar poate pune în discuţia părţilor eventuala cauză de nulitate.

135. Imprescriptibilitatea acţiunii. Fiind o acţiune în constatarea


nulităţii absolute, este imprescriptibilă, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

136. Posibilitatea acoperirii nulităţii absolute a căsătoriei. În principiu,


în dreptul comun, nulitatea absolută nu poate fi acoperită nici măcar prin
manifestarea de voinţă expresă a părţilor actului juridic lovit de nulitate sau a
altor persoane, care o pot invoca.
Situaţia este diferită în dreptul familiei, deoarece menţinerea căsătoriei şi
a familiei poate fi impusă de necesitatea ocrotirii interesului superior al copilului
şi a vieţii de familie, în general, valori care pot prevala asupra ideii formale de
sancţionare a nulităţii cu orice preţ.
De aceea, sunt cazuri în care nulitatea absolută poate fi acoperită, după
cum sunt unele în care încălcarea legii este atât de gravă şi raţiunile instituirii
regulii încălcate sunt atât de importante, încât acoperirea nulităţii nu poate fi
acceptată.

8
A. Din prima categorie fac parte următoarele cazuri de nulitate:
a) cele determinate de încălcarea vârstei matrimoniale (în condiţiile art.
20 C. fam.);
b) cele impuse de nesocotirea impedimentului la căsătorie rezultând din
gradul IV de rudenie, dacă s-a obţinut, chiar după încheierea căsătoriei, dispensa
de rudenie prevăzută de art. 28 alin. 2 din Legea nr. 119/1996;
c) cel prevăzut de art. 9 teza a II-a C. fam., adică situaţia celui care, lipsit
vremelnic de facultăţile sale mintale, a încheiat căsătoria într-un moment de
lipsă pasageră a discernământului, iar ulterior înţelege să nu invoce această
împrejurare, ci să menţină căsătoria;
d) căsătoria fictivă: aceasta se poate „transforma” într-o adevărată stare de
căsătorie atunci când, în ciuda şi dincolo de scopul iniţial urmărit de părţi (altul
decât acela al întemeierii unei familii, soţii ajung să întreţină relaţii normale de
familie, aduc pe lume copii etc., caz în care – în mod evident – nu se mai
impune declararea nulităţii absolute a căsătoriei pentru fictivitate;
e) nulitatea prevăzută de art. 7 din L. 119/1996: după cum am mai arătat,
este nulă căsătoria celebrată de o persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare
civilă, dar nulitatea se acoperă dacă persoana a exercitat în mod public atribuţiile
respective, creând o aparenţă de legalitate care a determinat o eroare comună şi
invincibilă (error communis facit ius);
f) nulitatea prevăzută de art. 19, raportat la art. 131 C. fam.: am afirmat
mai sus că sancţiunea nulităţii absolute a căsătoriei pentru neîndeplinirea, de
către ofiţerul de stare civilă a obligaţiei de a afişa declaraţia de căsătorie, potrivit
art. 131 C. fam., este mai mult decât excesivă; de aceea, ori de câte ori s-ar
constata neîndeplinirea acestei formalităţi, dar s-ar dovedi că soţii au o viaţă de
familie firească şi nu există nici un alt impediment la căsătorie, soluţia ar trebui
să fie aceea a acoperirii acestei cauze de nulitate absolută.
B. Nulitatea absolută a căsătoriei nu poate fi acoperită în următoarele
situaţii:
a) în cazul bigamiei (art. 19, raportat la art. 5 C. fam.);
b) în cazul impedimentului la căsătorie constând în rudenia în linie directă
sau colaterală până la gradul III inclusiv (art. 19, raportat la art. 6 C. fam.);
c) în cazul impedimentului la căsătorie rezultând din adopţia cu efecte
restrânse (art. 19, raportat la art. 7 lit. a C. fam.);
d) în cazul impedimentului la căsătorie constând în alienaţia sau
debilitatea mintală (art. 19, raportat la art. 9 teza I C. fam.);
e) în cazul încălcării condiţiilor de formă ale căsătoriei, prevăzute de art.
16 C. fam.;
f) în cazul căsătoriei între persoane de acelaşi sex sau al căror sex nu este
suficient diferenţiat.

Subsecţiunea 2

9
Nulităţi relative ale căsătoriei. Regim juridic

137. Consideraţii generale. Reglementare. Nulitatea relativă a căsătoriei


este determinată de aceleaşi cauze, ca şi în dreptul comun: eroarea, dolul şi
violenţa (mai puţin leziunea, care – având o determinare patrimonială
predominantă – nu îşi poate găsi locul printre cauzele de anulare a căsătoriei, act
juridic prin esenţa lui nepatrimonial). Aceste cauze sunt expres prevăzute de art.
21 alin. 1 C. fam., care instituie şi unele specificităţi faţă de dreptul comun:
eroarea – dar numai dacă poartă asupra identităţii fizice a celuilalt soţ –, viclenia
(dolul) şi violenţa. Alin. 2 al aceluiaşi text reglementează regimul juridic
specific al nulităţii relative a căsătoriei, după cum vom vedea mai jos.

Paragraful 1: Cauzele de nulitate relativă a căsătoriei

138. Eroarea. După cum am evocat deja, eroarea nu constituie viciu de


consimţământ la căsătorie decât dacă poartă asupra identităţii fizice a celuilalt
soţ (art. 21 alin. 1 C. fam.), împrejurare aproape imposibil de întâlnit în practică,
datorită condiţiilor de formă extrem de riguroase prevăzute de lege pentru
încheierea căsătoriei.

139. Dolul (viclenia). Jurisprudenţa a identificat o serie de împrejurări de


fapt constitutive de dol (inclusiv prin reticenţă) la încheierea căsătoriei, cum ar
fi: ascunderea stării de boală cronică, gravă; ascunderea stării de graviditate de
către viitoarea soţie, determinată – evident – de relaţiile intime cu un alt bărbat
decât viitorul soţ etc. Elementul asupra căruia poartă dolul trebuie să fie,
desigur, determinant pentru luarea deciziei privind căsătoria, în sensul că acela
al cărui consimţământ a fost viciat nu ar fi încheiat-o dacă ar fi cunoscut
realitatea ascunsă prin manoperele dolosive, fie ele comisive ori omisive.

140. Violenţa. În ceea ce priveşte acest viciu de consimţământ, el trebuie


să aibă un anumit grad de intensitate ori gravitate, apt să siluiască voinţa celui
care consimte la căsătorie. Ca şi în dreptul comun, violenţa poate fi fizică sau
morală. Datorită aceloraşi condiţii de formă ale căsătoriei, strict şi riguros
reglementate de lege, violenţa fizică este, practic, aproape imposibil de întâlnit
în această materie; mai probabilă poate fi existenţa unei cauze de violenţă
morală, dar aceasta nu poate să constea în simpla temere reverenţiară faţă de
părinţi sau, eventual, alte rude care ar putea exercita presiuni asupra viitorilor
soţi pentru încheierea căsătoriei. În orice caz, în aprecierea existenţei şi
impactului violenţei – indiferent de natura sa – asupra viitorilor soţi trebuie să
fie avută în vedere situaţia concretă a victimei, starea sa psihică, nivelul de
educaţie etc.

Paragraful 1: Regimul juridic al nulităţii relative a căsătoriei

10
141. Titularul acţiunii. Din art. 21 alin. 2 C. fam. rezultă că anularea
căsătoriei pentru eroare, dol sau violenţă poate fi cerută numai de soţul al cărui
consimţământ a fost viciat. Aşadar, acţiunea în anularea căsătoriei are un
caracter strict personal, astfel încât moştenitorii soţului nu o pot introduce, iar
dacă unul dintre soţi a formulat-o, iar apoi a decedat, moştenitorii săi nu o pot
continua.
În ciuda caracterului ei strict personal Ministerul Public (procurorul)
poate formula , în condiţiile art. 45 alin. 1 C. pr. civ., acţiunea în anularea
căsătoriei, dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie sau este dispărut. Cât
priveşte judecătorul, acesta nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă a
căsătoriei, dar poate pune în discuţia părţilor eventuala cauză de nulitate de acest
fel pe care o sesizează.

142. Prescriptibilitatea acţiunii. Acelaşi art. 21 alin. 2 C. fam. prevede


că termenul de prescripţie a acţiunii în anularea căsătoriei este de 6 luni şi începe
să curgă de la încetarea violenţei sau de la data descoperirii erorii ori a dolului.
Rezultă aici că, în materia prescripţiei, următoarele aspecte au caracter special,
derogatoriu faţă de dreptul comun:
a) există un termen special de prescripţie de 6 luni, spre deosebire de
termenul general de 3 ani;
b) în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de
prescripţie, în cazul erorii şi al dolului s-a prevăzut doar un moment subiectiv –
data descoperirii erorii sau dolului, spre deosebire de dreptul comun (art. 9 alin.
2 din Decretul nr. 167/1958) unde este prevăzut, alături de momentul subiectiv
al descoperirii cauzei de anulare, şi un moment obiectiv, respectiv „cel mult 18
luni de la data încheierii actului”. Acesta înseamnă că, în materia căsătoriei,
chiar dacă eroarea sau dolul se descoperă după ani de zile de la încheierea
căsătoriei, termenul de prescripţie de 6 luni curge întotdeauna de la data
descoperirii lor.

142. Confirmarea nulităţii. Ca orice nulitate relativă – şi cu atât mai


mult în dreptul familiei, unde se poate trece şi peste unele cauze de nulitate
absolută, în interesul menţinerii familiei şi a ocrotirii copiilor –, şi nulitatea
relativă a căsătoriei poate fi confirmată expres, prin declaraţia în acest sens a
soţului îndrituit să o invoce, sau tacit, prin neintroducerea acţiunii în anulare în
termenul legal de prescripţie.

Secţiunea 2

Aspecte de drept procesual

11
143. Caracterul judiciar al nulităţii. Nulitatea căsătoriei are caracter judiciar,
în sensul că aceasta trebuie să fie constatată, sau, după caz, pronunţată de
instanţa judecătorească.
Spre deosebire de dreptul comun, unde nulitatea unui act juridic poate fi
invocată fie pe care de acţiune, fie pe cale de excepţie, nulitatea căsătoriei
implică întotdeauna o acţiune în justiţie, care are un caracter personal
nepatrimonial (este o acţiune în contestare de stare civilă).

144. Hotărârea judecătorească privind anularea căsătoriei. Căsătoria


este desfiinţată din ziua rămânerii irevocabile a hotărârii.
Hotărârea este supusă căilor de atac prevăzute de lege, apel şi recurs.
Fiind o hotărâre pronunţată în materia stării civile a persoanei, este
opozabilă erga omnes.
Despre hotărârea definitivă şi irevocabilă a instanţei se face menţiune pe
actul de căsătorie şi pe cele de naştere ale foştilor soţi, potrivit art. 48 din Legea
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Menţiunea se înscrie din oficiu,
pe baza comunicării hotărârii irevocabile care a constatat nulitatea ori a dispus
anularea sau la cererea persoanei interesate.

Secţiunea 3

Efectele nulităţii

145. Precizări prealabile. Nulitatea căsătoriei produce aceleaşi efecte,


indiferent dacă este absolută sau relativă, expresă ori virtuală.
În principiu, nulitatea căsătoriei produce efecte retroactive, ceea ce
înseamnă că se consideră că drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale
dintre soţi nu au existat niciodată. De la această regulă există, însă, unele
excepţii.

Subsecţiunea 1

Efectele retroactive ale nulităţii

146. Domeniile de aplicare a efectelor retroactive ale nulităţii


căsătoriei. Retroactivitatea efectelor nulităţii – similară celei din dreptul comun
– trebuie analizată pe diverse domenii: relaţiile personale dintre soţi, capacitatea
de exerciţiu, relaţiile lor patrimoniale, după cum se va vedea mai jos.

12
147. Relaţiile personale dintre soţi. Efectul retroactiv al nulităţii
căsătoriei afectează relaţiile personale nepatrimoniale ale soţilor după cum
urmează:
a) Soţii nu au avut niciodată calitatea de persoane căsătorite şi, pe cale de
consecinţă, nu au avut nici una din obligaţiile rezultând dintr-o astfel de situaţie.
De aceea, dacă unul dintre soţi s-a recăsătorit până la data desfiinţării primei
căsătorii, cea de a doua căsătorie rămâne valabilă, neconstituind un caz de
bigamie.
b) Soţii redobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei, dacă
acesta se schimbase prin căsătorie, deoarece legea nu prevede posibilitatea
păstrării numelui, ca în cazul divorţului, şi nici nu permite aplicarea prin
asemănare a dispoziţiilor de la divorţ în această materie.
c) Între soţi nu a avut loc suspendarea cursului prescripţiei extinctive a
dreptului la acţiune, potrivit art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, şi a
dreptului de a cere executarea silită (art. 4051 alin. 1 C. pr. civ., raportat la art.
14 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958), căci se consideră că ei nu au fost niciodată
căsătoriţi.

148. Capacitatea de exerciţiu. Dacă, până la desfiinţarea căsătoriei,


soţia nu a împlinit vârsta de 18 ani, după desfiinţarea căsătoriei nu poate păstra
capacitatea deplină de exerciţiu dobândită la încheierea căsătoriei, potrivit art. 8
alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, deoarece se consideră că nu a fost căsătorită şi
nu a avut această capacitate nici pentru trecut.

149. Relaţiile patrimoniale dintre soţi. Efectele nulităţii asupra


relaţiilor patrimoniale dintre soţi privesc regimul matrimonial, obligaţia de
întreţinere şi dreptul de moştenire.
a) Regimul comunităţii de bunuri nu a existat. Dacă în perioada cuprinsă
între încheierea căsătoriei şi declararea nulităţii căsătoriei s-au dobândit anumite
bunuri, se vor aplica dispoziţiile dreptului comun în materia proprietăţii comune
pe cote-părţi.
b) Între soţi nu a existat obligaţia de întreţinere, prevăzută de art. 86 şi
urm. şi art. 41 alin. 1 C. fam., astfel încât, dacă unul dintre ei a prestat întreţinere
celuilalt poate să ceară restituirea contravalorii prestaţiilor sale, în temeiul plăţii
lucrului nedatorat sau al îmbogăţirii fără justă cauză, după caz.
c) Soţul supravieţuitor nu are drept de moştenire. Această problemă se
poate pune, însă, numai în cazul în care nulitatea căsătoriei se pronunţă după
decesul unuia dintre soţi.

Subsecţiunea 2

13
Excepţiile de la efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei

Paragraful 1: Situaţia copiilor născuţi dintr-o căsătorie nulă sau


anulată

150. Inexistenţa efectelor nulităţii căsătoriei asupra situaţiei copiilor.


Potrivit art. 23 alin. 2 din C. fam., desfiinţarea căsătoriei nu are nici un efect în
privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.
Se pune întrebarea care este relevanţa acestui text faţă de faptul că,
oricum, chiar dacă ar fi considerat din afara căsătoriei, copilul din afara
căsătoriei are aceeaşi situaţie legală ca şi copilul din căsătorie, potrivit art. 63 C.
fam.
Textul trebuie interpretat în sensul că se referă nu la drepturile acestor
copii, ci la modul de stabilire a filiaţiei, deoarece – sub aspectul statutului său
legal – nu există deosebiri între copilul din căsătorie şi cel din afara căsătoriei.
Prin urmare, deşi căsătoria este desfiinţată, filiaţia copiilor născuţi şi concepuţi
până în momentul desfiinţării căsătoriei se stabileşte ca şi pentru copiii din
căsătorie. Prin urmare, acestui copil i se va aplica prezumţia de paternitate,
reglementată de art. 53 C. fam., potrivit căreia „soţul mamei este tatăl copilului”.
Pentru că în această materie nulitatea nu produce efecte decât pentru
viitor, art. 24 alin. 2 C. fam. prevede că relaţiile personale şi patrimoniale dintre
părinţi şi copii vor fi reglementate, prin asemănare, potrivit dispoziţiilor din
materia divorţului.
Aceasta înseamnă că instanţa, pronunţând nulitatea căsătoriei, trebuie să
dispună încredinţarea copilului şi să stabilească şi contribuţia fiecăruia dintre
foştii soţ la întreţinerea copilului, aplicând prin asemănare art. 42 C. fam., din
capitolul referitor la divorţ.

Paragraful 2: Căsătoria putativă - excepţie de la efectul retroactiv al


nulităţii

151. Consideraţii generale. Este posibil ca, în practică, unul sau ambii
soţi să fie de bună credinţă la încheierea căsătoriei afectate de o cauză de
nulitate, în sensul că a ignorat ori au ignorat cu inocenţă existenţa acelei cauze
de nulitate. Pentru că art. 23 şi 24 C. fam. prevăd un regim juridic special al
căsătoriei încheiate în asemenea condiţii, prin aceeaşi hotărâre prin care se
constată sau, după caz, se pronunţă nulitatea căsătoriei, instanţa este obligată să
stabilească buna sau reaua credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei.

Secţiunea 4

Căsătoria putativă

14
Subsecţiunea 1

Consideraţii generale

152. Definiţie. Pornind de la prevederile art. 23 alin. 1 C. fam., căsătoria


putativă poate fi definită ca acea căsătorie care, deşi lovită de nulitate absolută
sau relativă, produce anumite efecte faţă de soţul care a fost de bună-credinţă.
Noţiunea de căsătorie putativă evocă ideea că, de fapt, căsătoria a existat
doar în imaginaţia soţului de bună credinţă, care a ignorat în mod inocent
existenţa cauzei de nulitate.
Putativitatea (caracterul putativ al căsătoriei) poate fi bilaterală (când
ambii soţi au fost de bună credinţă) sau unilaterală (când numai unul dintre ei a
fost de bună credinţă).
Deci, în această materie buna credinţă nu acoperă cauza de nulitate,
căsătoria rămânând lovită de nulitate şi fiind supusă desfiinţării, dar efectele
nulităţii se vor produce doar pentru viitor, iar nu şi pentru trecut, fiind
menţinute efectele căsătoriei până la data desfiinţării ei prin hotărâre
judecătorească.
Căsătoria putativă este o creaţie a dreptului canonic, care a apărut în
secolul al XII-lea (matrimonium putativum). Când soţii au fost de bună-credinţă,
desfiinţarea căsătoriei nu schimba convieţuirea faptică de până atunci într-un
„păcat de neiertat”.

153. Condiţiile şi dovada bunei credinţe. În ceea ce priveşte buna


credinţă, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Buna credinţă presupune o eroare din partea unuia dintre soţi ori a
ambilor, în sensul că nu au cunoscut cauza de nulitate. Eroarea poate fi de de
fapt (de exemplu, n-au cunoscut că sunt rude) sau de drept (n-au cunoscut faptul
că legea opreşte căsătoria între veri – rude colaterale de gradul IV). Deci eroarea
de drept are valoare juridică în această materie, prin excepţie de la principiul
nemo censetur ignorare legem. De asemenea, eroarea are altă semnificaţie în
această materie decât eroarea - viciu de consimţământ. Eroarea ca viciu de
consimţământ se invocă pentru a obţine anularea unui act, în timp ce eroarea ca
şi cauză a caracterului putativ al căsătoriei se invocă, dimpotrivă, pentru a
menţine, pentru trecut, efectele căsătoriei lovite de nulitate. De aceea, unul
dintre soţi poate să invoce dolul - eroarea provocată - ca viciu de consimţământ
la încheierea căsătoriei şi să aibă şi beneficiul putativităţii căsătoriei.
b) Buna-credinţă trebuie să existe la momentul încheiererii căsătoriei.
Buna-credinţă de prezumă, ca şi în dreptul comun (art. 1899 C. civ.),
revenind celui ce afirmă existenţa relei credinţe sarcina să o dovedească.

15
Subsecţiunea 2

Efectele căsătoriei putative

154. Consideraţii generale. Potrivit art. 23 alin. 1 din C. fam., soţul care
a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată,
păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne irevocabilă,
situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. De asemenea, art. 24 alin. 1 C. fam.
prevede că cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile
patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor
privind divorţul.
După cum arătam şi mai sus, în practică se pot întâlni două situaţii, pe
care le vom analiza separat: când ambii soţi au fost de bună credinţă şi când
numai unul dintre ei a ignorat în mod inocent existenţa cauzei de nulitate.

Paragraful 1: Ambii soţi au fost de bună-credinţă (putativitate


bilaterală):

155. Efecte asupra raporturilor personale dintre soţi. Acestea trebuie


analizate din următoarele perspective:
a) Între soţi au existat obligaţiile reciproce specifice căsătoriei: obligaţia
de sprijin moral, obligaţia de a locui împreună, obligaţiile conjugale, obligaţia de
fidelitate etc.
b) Soţul care a luat numele de familie al celuilalt soţ la încheierea
căsătoriei nu-l poate însă menţine după desfiinţarea căsătoriei, deoarece art. 24
alin. 1 C. fam. nu trimite la materia divorţului şi în ceea ce priveşte numele, ceea
ce înseamnă că acest soţ va reveni la numele avut înainte de căsătorie.
c) Între soţi a operat suspendarea cursului prescripţiei extinctive a
dreptului la acţiune (art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958) şi a dreptului de a
cere executarea silită (art. 4051 alin. 1 C. pr. civ., raportat la art. 14 alin. 3 din
Decretul nr. 167/1958).

156. Efecte cu privire la capacitatea de exerciţiu. În cazul în care


declararea nulităţii are loc înainte ca soţia să fi împlinit vârsta de 18 ani, îşi
menţine capacitatea deplină de exerciţiu şi pentru viitor, deoarece aceasta nu se
poate pierde decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.

157. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale. Potrivit art. 24 alin.


1 C. fam., aceste raporturi vor fi soluţionate după cum urmează:

16
a) Între soţi a existat comunitatea de bunuri, iar împărţirea acestora se va
face potrivit dispoziţiilor din materia divorţului.
b) A existat, de asemenea, obligaţia de întreţinere între soţi şi în viitor va
putea exista obligaţia de întreţinere între foştii soţi, ca şi în cazul soţilor divorţaţi
(art. 41 alin. 2-5 C. fam.).
c) Fiecare soţ beneficiază de dreptul la moştenire, dacă decesul celuilalt
soţ a avut loc înainte de desfiinţarea căsătoriei prin hotărâre judecătorească.

Paragraful 2: Doar unul dintre soţi a fost de bună credinţă


(putativitate unilaterală)

158. Precizare prealabilă. Dacă numai unul dintre soţi a fost de bună
credinţă, efectele analizate cu privire la relaţiile personale şi capacitatea de
exerciţiu se vor produce numai în persoana acestuia.

159. Raporturile patrimoniale. Trebuie examinate aici raporturile dintre


soţi cu privire la bunurile dobândite în timpul convieţuirii, problema obligaţiei
de întreţinere şi cea a dreptului de moştenire.
159. 1. Raporturile cu privire la bunurile dobândite în timpul
convieţuirii. În legătură cu aceste raporturi, s-a pus problema dacă va beneficia
de comunitatea de bunuri şi soţul de rea-credinţă. Altfel spus, care va fi natura
juridică a bunurilor dobândite în timpul unei asemenea căsătorii? Mai multe
răspunsuri sunt posibile:
A. S-ar putea considera că beneficiază de comunitatea de bunuri doar
soţul de bună-credinţă, deoarece faţă de cel de rea credinţă nulitatea produce
efecte retroactive. Soluţia este însă ilogică. Dacă proprietatea devălmaşă
presupune doi titulari şi dacă numai soţul de bună credinţă beneficiază de
aceasta, atunci cu cine este el codevălmaş, dacă soţul de rea-credinţă nu
beneficiază şi el de comunitate?
B. S-ar putea, de asemenea, considera că numai soţul de bună credinţă se
poate prevala de prezumţia comunităţii de bunuri. Aceasta ar însemna să se facă
distincţie după cum bunurile au fost dobândite în timpul căsătoriei de soţul de
bună-credinţă sau de rea-credinţă, după caz, astfel:
a) pentru bunurile dobândite de soţul de rea credinţă, soţul de bună
credinţă se va putea prevala de prezumţia de comunitate;
b) pentru bunurile dobândite de soţul de bună credinţă, soţul de rea
credinţă nu va putea invoca prezumţia de comunitate, ci va fi tratat ca un
concubin: dacă pretinde că a contribuit la dobândirea bunurilor de către soţul de
b-c va trebui să facă dovada dreptului său, care va fi, după caz, o proprietate pe
cote părţi sau un drept de creanţă. Această soluţie, deşi judicioasă, ridică
numeroase dificultăţi în practică.
C. A treia soluţie este în sensul că beneficiază de comunitatea de bunuri şi
soţul de rea-credinţă, deoarece:

17
a) art. 24 alin. 1 C. fam. prevede că, beneficiază de dispoziţiile privitoare
la divorţ, în ceea ce priveşte pensia de întreţinere numai soţul de bună credinţă,
pe când în privinţa raporturilor patrimoniale nu mai prevede că beneficiază de
prevederile legale privind aceste raporturi numai soţul de bună credinţă, de unde
rezultă că beneficiază de comunitatea de bunuri şi soţul de rea credinţă;
b) în fapt, nu poate exista regimul juridic matrimonial prevăzut de C. fam.
pentru un soţ, iar pentru celălalt un alt regim juridic, ceea ce înseamnă că, o dată
ce s-a invocat comunitatea de bunuri de către un soţ, aceasta se răsfrânge şi
asupra celuilalt soţ. Altfel ar însemna să se recunoască existenţa unui regim
matrimonial sui generis, pe care C. fam nu-l reglementează.
Această soluţia a fost împărtăşită şi în jurisprudenţă.

159. 2. Obligaţia de întreţinere. Situaţia obligaţiei de întreţinere trebuie


analizată distinct pentru perioada convieţuirii dinainte de desfiinţarea căsătoriei,
respectiv pentru cea de după rămânerea irevocabilă a hotărârii de desfiinţare.
A. În prima situaţie, soţul de bună credinţă a avut dreptul la întreţinere din
partea celui de rea credinţă, fără ca acesta din urmă să se bucure, în mod
reciproc, de acelaşi drept. De aceea, dacă soţul de bună credinţă a prestat, totuşi,
întreţinere în favoarea celui de rea credinţă, el poate cere restituirea prestaţiilor
în temeiul plăţii nedatorate sau al îmbogăţirii fără just temei, după caz.
B. În privinţa obligaţiei de întreţinere după desfiinţarea căsătoriei, se
aplică dispoziţiile din materia divorţului în ceea ce priveşte pensia de întreţinere
între foştii soţi (art. 41 alin. 2-5 C. fam.), ceea ce înseamnă că soţul de bună
credinţă va beneficia de întreţinere în aceleaşi condiţii ca şi soţul divorţat care
nu a avut nici o culpă în desfacerea căsătoriei. Soţul de rea credinţă nu are
dreptul la întreţinere după desfiinţarea căsătoriei, nici măcar în condiţiile
prevăzute de art. 41 alin. 2 C. fam. pentru soţul din a cărui vină s-a desfăcut
căsătoria (art. 24 alin. 1 C. fam.).

159. 3. Dreptul de moştenire. Soţul de bună credinţă beneficiază de


dreptul la moştenire a soţului de rea credinţă, dacă acesta din urmă decedează
până la desfiinţarea căsătoriei. În schimb, soţul de rea credinţă nu se bucură de
acelaşi drept în raport cu soţul de bună credinţă.

18