Sunteți pe pagina 1din 11

Fenomene de suprafaţă. Determinarea coeficientului de tensiune superficială

1. Noţiuni introductive

Fenomene de suprafaţă la lichide. Noţiunea de tensiune superficială

Importanţa studierii fenomenelor de suprafaţă rezidă, pe de o parte, din faptul că ele pot fi întâlnite în viaţa de fiecare zi, în natură (urcarea sevei în vegetale, forma picăturilor de apă de ploaie pe frunzele plantelor etc.) iar, pe de altă parte, cunoaşterea acestora oferă informaţii deosebit de utile atât pentru cei care lucrează în domeniul farmaceutic (realizarea suspensiilor, emulsiilor, aprecierea gradului de puritate a lichidelor), cât şi în cel medical (rolul surfactantului pulmonar în condiţionarea funcţiei respiratorii la fiinţele care trăiesc în mediul aerian). Dacă se consideră stările solidă, lichidă şi de vapori ale unei aceleiaşi substanţe, apare cu evidenţă faptul că una dintre proprietăţilor ce permit a se face distincţia, la scară microscopică, a acestor trei stări de agregare, este distanţa medie dintre constituenţii materiei (atomi sau molecule). In condiţii date (temperatură, presiune etc.), pot coexista mai multe stări ale aceleiaşi substanţe. Se poate vorbi, în acest caz, de suprafeţe de separare între diferitele faze ale sistemului. In general, o astfel de suprafaţă poartă denumirea de interfaţă. Dacă se consideră un lichid omogen, care prezintă o suprafaţă plană şi orizontală, care îl separă de gazul de deasupra sa, gazul respectiv poate fi

50

constituit din vapori ai lichidului respectiv, din aer sau dintr-un amestec al acestora. Oricare ar fi mediul de deasupa lichidului, este vorba despre o situaţie de echilibru. Se cunoaşte faptul că, în ambele faze considerate, fiecare moleculă este supusă acţiunii forţelor intermoleculare (forţe de atracţie ce acţionează între moleculele unui sistem) din partea tuturor celorlalte molecule care o înconjoară. Intensitatea acestor forţe scade rapid, pe măsură ce distanţa dintre molecule creşte, influenţa lor fiind foarte diferită în funcţie de starea considerată, lichidă sau gazoasă. Volumul propriu al unui lichid este determinat tocmai de către aceste forţe de atracţie, relativ mari (dacă se compară cu forţele de atracţie ce apar între moleculele unui gaz), care se manifestă între moleculele lichidului. In Figura 1, sunt reprezentate – schematic – forţele care acţionează asupra a trei molecule de lichid, plasate în punctele: A (vapori), B (lichid, în vecinătatea suprafeţei de separare lichid-vapori) şi C (lichid, în interiorul acestuia). Fiecare moleculă, indiferent de poziţia pe care o ocupă, este caracterizată de sfera de acţiune moleculară, o sferă imaginară, delimitată în jurul acesteia, în care se găsesc toate moleculele a căror acţiune se face simţită asupra moleculei considerate. Din punct de vedere al interacţiunilor reciproce, moleculele lichidului se comportă diferit, în funcţie de poziţia pe care o ocupă. Astfel, molecula aflată în punctul C va fi acţionată, în mod simetric, de moleculele aflate în sfera ei de acţiune moleculară. Rezultanta acestor forţe fiind nulă, molecula se mişcă liber în interiorul lichidului. In schimb, asupra moleculei din punctul B, aflată la suprafaţa lichidului, acţionează atât forţe de interacţiune din partea moleculelor de lichid din sfera ei de acţiune moleculară, cât şi forţe de interacţiune din partea moleculelor de gaz de deasupra lichidului. Forţele de interacţiune lichid-lichid fiind mult mai mari decât forţele de interacţiune lichid-gaz (datorită densităţii mult mai mari a unui lichid în raport cu densitatea unui gaz), rezultanta forţelor ce acţionează asupra moleculei B este determinată, în principal, de către forţele intermoleculare lichid-lichid, ceea ce determină o valoare diferită de zero a acesteia, orientarea sa fiind spre interiorul lichidului. In această situaţie se găsesc toate moleculele aflate faţă de suprafaţa liberă a lichidului la o distanţă mai mică decât raza sferei de acţiune moleculară. Dacă ne imaginăm ce se întâmplă la scară microscopică, se poate spune că o moleculă aflată în vecinătatea suprafeţei lichid-vapori are tendinţa de a se îndepărta de aceasta. De fapt, moleculele care se îndepărtează de suprafaţă, spre interiorul lichidului, sunt înlocuite de către altele, care se apropie

51

de interfaţa lichid-vapori. Din punct de vedere macroscopic, nu există mişcare de ansamblu a lichidului, acesta fiind în echilibru. Suprafaţa de separare dintre un lichid şi mediul gazos de deasupra sa se numeşte suprafaţă liberă a lichidului (strat superficial). Stratul superficial exercită asupra lichidului o presiune foarte mare, numită presiune moleculară, care este de ordinul a 10 4 atmosfere. Această presiune justifică gradul mic de compresibilitate a lichidelor.

justifică gradul mic de compresibilitate a lichidelor. F igura 1. Forţele c ar e acţionează asupra

Figura 1. Forţele care acţionează asupra moleculelor de lichid, plasate în diferite poziţii din vecinătatea interfeţei lichid-vapori

Datorită coeziunii, moleculele din stratul superficial se atrag cu forţe tangenţiale la suprafaţa lichidului, forţe numite forţe de tensiune superficială. Forţele de tensiune superficială acţionează perpendicular pe contur, fiind orientate spre interiorul acestuia şi sunt direct proporţionale cu lungimea conturului stratului superficial, depinzând de natura lichidului, conform relaţiei:

F

= σ l

(1)

unde l este lungimea conturului stratului de lichid şi σ se numeşte coeficient de tensiune superficială. Coeficientul de tensiune superficială este mărimea fizică

52

numeric egală cu forţa de tensiune superficială care se manifestă pe unitatea de lungime a conturului. Unitatea de măsură pentru coeficientul de tensiune superficială, în Sistemul Internaţional, este Newton/metru (N/m). O unitate tolerată pentru această mărime fizică o reprezintă şi Joule/metru la pătrat (J/m 2 ). Coeficientul de tensiune superficială este o mărime caracteristică fiecărui lichid în parte, valoarea acestuia micşorându-se la creşterea temperaturii. Cunoaşterea valorii coeficientului de tensiune superficială este deosebit de importantă, atât în cazul lichidelor biologice (cunoscut fiind că, în situaţia unor afecţiuni ale organismului, valoarea acestuia se micşorează), cât şi pentru domeniul farmaceutic, unde este esenţială utilizarea de lichide pure (valoarea coeficientului de tensiune superficială oferind indicaţii asupra gradului de puritate a diferitelor lichide).

2. Metode de determinare a coeficientului de tensiune superficială

Determinarea coeficientului de tensiune superficială se poate face prin două tipuri de metode:

- metode dinamice;

- metode statice.

In cadrul metodelor dinamice, suprafaţa liberă a lichidului este reînnoită cu alte cantităţi de lichid, în timpul măsurătorii. Prin metodele statice, se măsoară coeficientul de tensiune superficială al unei suprafeţe formate anterior şi care nu se mai schimbă în timpul determinărilor.

2.1. Metoda stalagmometrică

2.1.1. Principiul metodei

Metoda stalagmometrică face parte din grupul metodelor dinamice de determinare a coeficientului de tensiune superficială. Datorită tensiunii superficiale, curgerea unui lichid dintr-un tub capilar nu este continuă, ci sub formă de picături. Picătura care se formează la partea

53

inferioară a unui tub capilar, orientat vertical, este menţinută de forţa de tensiune superficială a lichidului. Pe măsura curgerii lichidului, volumul picăturii creşte şi, în momentul când greutatea ei devine egală cu forţa de tensiune superficială, ea se desprinde şi cade. In acest caz, este valabilă relaţia:

m g = 2 π r σ

(2)

unde m este masa picăturii, iar r raza circumferinţei în locul de unde se desprinde picătura. Dacă dintr-un volum V de lichid se formează N picături, iar densitatea lichidului este ρ, atunci masa unei picături este egală cu:

V

m = ⋅ρ

N

(3)

Combinând relaţiile (2) şi (3), se găseşte expresia pentru coeficientul de tensiune superficială:

σ

=

V

ρ

g

2

π

r

N

(4)

Din această relaţie se constată că numărul de picături care se formează dintr-un volum dat de lichid este invers proporţional cu coeficientul de tensiune superficială al lichidului. Deoarece măsurarea lui r este dificilă, pentru determinarea coeficientului de tensiune superficială se utilizează o metodă relativă, folosind drept lichid de referinţă apa distilată, al cărei coeficient σ este cunoscut. Notând cu 1 şi 2 mărimile ce caracterizează lichidul de referinţă şi, respectiv, lichidul de studiat, se pot scrie relaţiile:

V

σ 1

=

ρ

1

g

1 N

2

π

r

1

şi

54

σ

2

=

V

2

ρ

2

g

2

π

r

N

2

Dacă din cele două lichide se iau în studiu volume egale (V 1 = V 2 ), din cele două relaţii se obţine expresia coeficientului de tensiune superficială al lichidului de studiat:

σ

2

=

σ

1

N

N

1

ρ

2

2

ρ

1

(5)

Pe baza acestei relaţii, se poate calcula valoarea coeficientului de tensiune superficială al unui lichid, determinând practic numărul de picături care se formează din volume egale ale lichidului de referinţă şi ale lichidului de studiat.

2.1.2. Determinarea coeficientului de tensiune superficială al unui lichid prin metoda stalagmometrică

Dispozitivul utilizat pentru determinarea coeficientului de tensiune superficială prin această metodă se numeşte stalagmometru. Stalagmometrul Traube constă dintr-un tub din sticlă de forma unei pipete, prevăzut în partea din mijloc cu un rezervor sferic, de volum bine determinat. In partea inferioară, pipeta este îndoită de două ori în unghi drept (Figura 2). Porţiunea orizontală a pipetei este formată dintr-un tub capilar. Capătul inferior al aparatului se termină cu o suprafaţă plată, orizontală, unde se formează şi se desprind picăturile de lichid. Deasupra şi dedesubtul rezervorului sunt gradate câte 40 de diviziuni echidistante. La capătul superior al stalagmometrului se fixează un tub de cauciuc cu o seringă, care servesc la aspirarea lichidului prin orificiul inferior. Practic, se determină numărul de picături care se formează din volumul de lichid cuprins între diviziunea 40 a scalei superioare şi diviziunea zero a scalei inferioare, adică între reperele a şi b (Figura 2). Se spală stalagmometrul cu apă distilată şi se fixează în stativ, în poziţie verticală. Intr-un pahar Berzelius, se introduc aproximativ 10 ml apă distilată. Capătul inferior al stalagmometrului se introduce în lichid şi, cu ajutorul seringii, se aspiră apă distilată până ce nivelul ei depăşeşte diviziunea zero a scalei superioare. Se apasă, cu atenţie, pe pistonul seringii, până ce se desprinde o picătură de lichid şi se notează diviziunea n 1 în dreptul căreia se află nivelul lichidului în acel moment.

55

Se manevrează, în continuare, seringa până ce se desprinde o nouă picătură şi se notează diviziunea n 2 până unde a ajuns nivelul lichidului de această dată. Diferenţa n = n 2 – n 1 reprezintă numărul de diviziuni necesare pentru formarea unei singure picături de lichid.

necesare pentru formarea unei singure picături de lichid. Figura 2. Stalagmometrul Traube In continuare, se las

Figura 2. Stalagmometrul Traube

In continuare, se lasă liber tubul de cauciuc şi se determină numărul n 0 de picături care se formează din lichidul cuprins în rezervor (între reperele a şi b). Fie n 3 valoarea diviziunii de pe scala inferioară, în dreptul căreia se află lichidul după despriderea ultimei picături de lichid din rezervor. In acest caz, numărul N de picături formate din volumul de lichid cuprins între reperele a şi b se calculează cu ajutorul relaţiei:

N

=

n

0

n

3

+

40

n

2

n

(6)

Se determină de 6 ori numărul de picături pentru apă distilată (N 1 ) şi, apoi, pentru lichidul de studiat (N 2 ). Pentru fiecare pereche de valori (N 1 , N 2 ) corespunzătoare numărului de picături de apă distilată şi, respectiv, de lichid de

56

studiat, se calculează cu ajutorul relaţiei (5) - valoarea coeficientului de tensiune superficială σ 2 caracteristic lichidului de studiat. Valorile mărimilor σ 1 , ρ 1 şi ρ 2 , la temperatura camerei, se găsesc în tabelele de date de la sfârşitul cărţii. Tabelele de date experimentale care se vor întocmi la sfârşitul experimentului sunt următoarele:

Apă distilată:

 

Nr. det.

   

n

1

   

n

2

n = n 2 – n 1

n

0

n

3

N

1

 

1.

 

-

 

-

 

-

-

-

-

2.

-

-

-

-

-

-

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

6.

-

-

-

-

-

-

Lichidul de studiat:

 

Nr. det.

   

n

1

   

n

2

n = n 2 – n 1

n

0

n

3

N

2

 

1.

 

-

 

-

 

-

-

-

-

2.

-

-

-

-

-

-

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

6.

-

-

-

-

-

-

Nr. det.

   

N

1

   

N

2

σ 2 (mN/m)

σ

2

(mN/m)

∆σ 2

(mN/m)

σ

2

(mN/m)

 

1.

   

-

 

-

 

-

 

-

 

2.

-

-

-

-

-

-

 

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

 

6.

 

-

-

-

-

σ

2

(

= σ ± ∆σ

2

2

)

mN/m

 

57

2.2. Metoda desprinderii

2.2.1. Principiul metodei

Metoda desprinderii face parte din metodele statice de determinare a tensiunii superficiale a unui lichid. In această metodă, se măsoară forţa necesară desprinderii unui corp solid, de formă geometrică determinată, aflat în contact cu suprafaţa lichidului. Datorită forţelor de adeziune, la scoaterea unui corp solid dintr-un lichid, între corpul solid şi suprafaţa liberă a lichidului respectiv se formează o peliculă subţire de lichid. Unul dintre dispozitivele care pot fi utilizate în această metodă este reprezentat în Figura 3. Acesta este alcătuit dintr-un cadru metalic din sârmă subţire. La ridicarea lentă a acestui cadru din lichidul de studiat, între firul orizontal ab şi suprafaţa liberă a lichidului, se formează o peliculă subţire de lichid, delimitată de două suprafeţe verticale.

de lichid, delimitată de două suprafeţe verticale. Figura 3. Schema dispozitivului experimental utilizat în

Figura 3. Schema dispozitivului experimental utilizat în cadrul metodei desprinderii

Cadrul metalic va fi acţionat, pe verticală, în jos, cu o forţă suplimentară, a cărei valoare depinde de greutatea peliculei de lichid şi de forţele de tensiune superficială. In cazul folosirii unor fire metalice cu diametru mic, se poate neglija greutatea peliculei de lichid, caz în care forţa necesară desprinderii cadrului va fi dată de relaţia:

F

= 2 σ l

(7)

unde l reprezintă lungimea firului ab, iar σ - coeficientul de tensiune superficială al lichidului.

58

Valoarea acestei forţe se măsoară utilizând o balanţă sensibilă, cu un taler mai scurt, prevăzut cu un sistem de prindere a cadrului metalic (Figura 4).

cu un sistem de prindere a cadrului metalic (Figura 4). Figura 4 . Dispozitivul utilizat pentru

Figura 4. Dispozitivul utilizat pentru măsurarea forţei de desprindere

Forţa F este egală cu greutatea maselor marcate m, puse pe cel de al doilea taler al balanţei, pentru a desprinde cadrul de suprafaţa liberă a lichidului. Se poate scrie, prin urmare:

m g = 2 σ l

(8)

Cunoscând lungimea l a firului metalic, se poate calcula coeficientul de tensiune superficială al lichidului:

σ

=

m

g

2 l

(9)

Această metodă permite determinarea valorii absolute a coeficientului de

tensiune superficială al lichidului de studiat.

59

2.2.2. Determinarea coeficientului de tensiune superficială al unui lichid prin metoda desprinderii

Pentru ca la suprafaţa firului ab să se formeze o peliculă omogenă de lichid, este necesar ca suprafaţa acestuia să fie perfect curată. Pentru aceasta, cadrul se curăţă bine cu alcool etilic, înainte de începerea măsurătorilor. Lungimea l a firului se măsoară cu ajutorul unui şubler. Suspendând cadrul metalic de talerul mai scurt al balanţei, aceasta se dezechilibrează. Cu ajutorul unor mase nemarcate (alice de plumb şi bucăţele de hârtie), se echilibrează balanţa. Se introduce cadrul metalic în lichidul de studiat, aflat într-o cuvă fixată pe o măsuţă. Cu ajutorul unei cremaliere, măsuţa se poate deplasa, fin, pe direcţie verticală. Stratul superficial de lichid se comportă ca şi o membrană elastică, opunându-se desprinderii cadrului de suprafaţa lichidului. Se repetă aceste operaţii de măsurare, introducând firul orizontal, la diferite adâncimi, în lichidul de studiat. Dintre valorile greutăţilor care echilibrează forţa de tensiune superficială, se alege valoarea cea mai mare. Cu această valoare utilizând relaţia (9) se calculează valoarea coeficientului de tensiune superficială al lichidului de studiat.

60