Clasificare:

1. Literatura autenticității și a experienței: Romanul adolescentului miop, Isabel și apele diavolului,

Șantier, Nuntă în cer, Maitreyi
2. Literatura existențialistă: Huliganii, Întoarcerea din rai
3. Literatura fantastică: Domnișoara Christina, Noaptea de Sânziene

Trăsături:
1. gidismul: „Mircea Eliade este cea mai integrală (și servilă) întrupare a gidismului în literatura noastră.
(...) Orice rând trebuie să fie autentic (...) Scriitorul, în loc să creeze, transcrie din caiete automatismele”
(G. Călinescu - Istoria...)
2. exotismul: „întâiul roman exotic în adevăratul înțeles al cuvântului” (G. Călinescu - Istoria...)
3. originalitatea prin „modernizarea” și „estetizarea” literaturii ca o adevărată dramă „spirituală”
4. autenticitate în „individul nu e decât albia în care curg apele ființei umane generice”

Romanul „Nuntă în cer” de Mircea Eliade a fost publicat în anul 1938 și este un roman modern
subiectiv, un roman al autenticității și al experienței. Romanul redă o poveste de dragoste, trăită la o distanță
de opt ani, de doi bărbați părăsiți de aceeași femeie.

ROMAN AL EXPERIENȚEI
„Nuntă în cer” este un roman al experienței prin trăirea intensă, de către personajele-narator, a unor
experiențe de iubire definitorii. Autenticitatea (prin care autorul încearcă să micșoreze distanța dintre realitate
și ficțiune) este susținută de relatarea la persoana I, de confesiune, analiză lucidă și introspecție, fiind
întărită de caracterul de metaroman al romanului (roman despre roman).

TEME & MOTIVE LITERARE

Tema romanului este iubirea ca experiență totală. Cartea are în centru mitul androginului1. În roman,
Mavrodin, unul dintre personajele-narator, face aluzie la mitul androginului după ce începe să trăiască povestea
de dragoste cu Ileana: „cel care a cunoscut, ca mine, desăvârșita integrare, unirea aceea de neînțeles pentru
experiența și mintea omenească, știe că la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit, că omul moare pentru că e
singur, e despărțit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine într-o ființă cosmică,
autonomă și eternă...”2
O altă temă întâlnită în roman este cea a destinului: „Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest
cosmos atât de armonios, desăvârșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întâmplare, numai
destinul lui n-are niciun sens...”3, afirmă Mavrodin la începutul relatării poveștii lui. Ileana este convinsă că tot
ceea ce i-a prezis doica în copilărie este adevărat și se va îndeplini, destinul ei fiind dinainte stabilit: „Mi-a spus
doica. [...]Mi-a spus că voi avea la început o dragoste mare, care mă va aduce aproape de moarte. Apoi, târziu,
când voi fi crezut că sunt pentru totdeauna vindecată, voi întâlni o altă și mai mare dragoste și atunci voi fi
fericită, foarte fericită...”4

1
În mitologie greacă, Androginul era fiul Afroditei și al lui Hermes. Androginul, un tânăr foarte frumos de care se îndrăgostește nimfa
lacului Salmakis, nu-i împărtășește iubirea. Nimfa îl înlănțuie cu brațele și le cere zeilor să le unească trupurile pe vecie. Zeii dau
ascultare dorinței ei și creează o ființă perfectă - bărbat și femeie în același timp. Invidios pe această perfecțiune, Zeus separă
această nouă ființă în două părți - femeia și bărbatul - obligându-i ca de atunci să se caute continuu pentru a se recunoaște și
reîntregi prin iubire.
2
Eliade, Mircea, Nuntă în cer, București, Editura Jurnalul Național, 2009, p. 75
3
Ibidem, p. 40
4
Ibidem, p. 77
TITLUL & TEHNICĂ NARATIVĂ
Titlul susține caracterul de metaroman al cărții. Titlul romanului scris pentru cititori reali, de autor
real, având ca punct de plecare iubirea pentru Nina Mareș, coincide cu titlul romanului din roman, scris de
personajul-narator Andrei Mavrodin, pentru a imortaliza marea lui iubire pentru Ileana și pentru a-i cere iertare.
De aceea romanul este o poveste în poveste, o proiecție în abis, o dublare a creației, tehnică narativă a
romanului modern introdusă de scriitorul Andre Gide în Falsificatorii de bani (Edouard).
Mircea Eliade explică titlul cărții în volumul de Memorii: „Cerându-și iertare Ilenei, romancierul
(Mavrodin) încearcă, prin acest titlu, să justifice purtarea: asumând destinul lui de creator în ordinea
spiritului, scriitorul spera că nunta la care visa Ileana se va împlini totuși undeva, într-o lume transcedentă, în
Cer, în aeternum...”

STRUCTURA ROMANULUI
Rama povestirii propriu-zise este constituită de întâlnirea întâmplătoare a celor doi bărbați la vânătoare,
în Munții Harghitei, unde își povestesc marea dragoste.
Romanul este alcătuit din două părți simetrice, care cuprind două povestiri și au în centru aceeași
eroină, Ileana/Lena. De fapt, este „o poveste de dragoste, trăită la o distanță de opt ani, de doi bărbați”5 care
pierd „dragostea perfectă” din cauza neîmplinirii dimensiunii mitice a legăturii. Fiecare experiență de iubire
este relatată cronologic, dar ele sunt inversate în succesiunea istorisirii, încât prima povestire este a experienței
celei mai recente.
Prima parte (I-IX) cuprinde istoria de iubire mai recentă, dintre tânărul scriitor Andrei Mavrodin și
Ileana, idilă încheiată brusc prin dispariția neașteptată a femeii, iar partea a doua (X-XV) are în centru o
poveste de iubire mai veche, din urmă cu opt-nouă ani, trăită de Barbu Hasnaș și Lena, o tânără misterioasă.

NARATORI
Ambele povestiri sunt relatate la persoana I, din perspectiva unor personaje-narator (viziunea „avec”).
Prima dintre ele este povestită de Andrei Mavrodin, iar cea de-a doua de către Barbu Hasnaș. Impresia este de
dublare a intensității trăirilor, căci, povestind și ascultându-l pe celălalt, fiecare personaj-narator retrăiește
propria poveste de iubire.
Relatarea la persoana I, confesiunea, autoanaliza lucidă, retrospecția și introspecția, memoria afectivă -
sporesc iluzia autenticității faptelor și diminuează sentimentul ficțiunii.
Există și un al treilea narator, care aparține ramei povestirii. El intervine în mod subtil în povestire, la
persoana a III-a, pentru a surprinde gesturile și stările sufletești ale celor două personaje-narator: „Fața i se
înăsprise, privile erau întunecate, turburi. Căută tabachera și aprinse o țigare. Degetele i-au tremurat o clipă
apropiind chibritul. La lumina scurtă, Mavrodin îi văzu fruntea brăzdată, îi pierise seninătatea care îl
impresionase atât de mult. Buzele parcă se striviseră, uscate.”6

INCIPIT
Incipitul romanului este unu ex-abrupto și este realizat prin confesiunea personajului-narator Andrei
Mavrodin, legată de întrebarea lui Hasnaș despre ultima carte la care lucrează. Din expozițiune lipsesc detalii
lămuritoare pentru cadrul acțiuni, scriitorul acordă mai puțin interes lumii exterioare și concentrează povestirea
asupra vieții interioare.
gandul asta m a obsedat...

5
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, București, Editura Minerva, 1980
6
Eliade, Mircea, Nuntă în cer, București, Editura Jurnalul Național, 2009, p. 89
CONFESIUNEA LUI MAVRODIN
Mavrodin este primul care își spune povestea de dragoste încheiată în urmă cu un an. Povestea se
desfășoară, în cea mai mare parte, în Bucureștiul interbelic. În ziua de 8 ianuarie, scriitorul Andrei Mavrodin o
întâlnește în casa unor prieteni, la o petrecere, pe Ileana, o femeie de vreo 30 de ani, cu un aer misterior, ale
cărei mâini neobișnuit de palide, „cu degete foarte lungi, aproape transparente” îi atrag în mod deosebit
atenția. Mavrodin este copleșit de o pasiune mistuitoare, pe care femeia o acceptă și o împărtășește, la început
cu unele rezerve și mai apoi cu toată ființa. Mavrodin află că Ileana lucrase timp de 4 ani ca funcționară la
Legația română din Berlin și plecase din țară pentru a se vindeca „de o mare, unică dragoste”. Femeia este
rezervată la început față de Mavrodin tocmai din cauză că experiența tragică a primei iubiri s-ar putea repeta.
De aceea îl avertizează în nenumărate rânduri: „Gândește-te bine ce faci..[...] Gândește-te bine...”. Ea se temea
să se implice într-o altă poveste de dragoste fiindcă doica îi prezisese, așa cum mai târziu îi mărturisește lui
Mavrodin, că după ce se va vindeca de o mare dragoste, care o va duce aproape de moarte, va cunoaște o altă
iubire care îi va fi fatală. Chiar și așa, cei doi nu se pot sustrage pasiunii care îi învăluie. Trecutul Ilenei rămâne
însă un mister pentru Mavrodin, ceea ce îl chinuie cumplit. Îndrăgostit, el uită o vreme de scris și trăiește plenar
sentimentul de iubire.
La început, cei doi îndrăgostiți încearcă să se izoleze de lumea din jur și călătoresc mult: la Predeal, prin
țară, pe la mânăstiri, în Italia. În povestea lor de dragoste se insinuează, însă, un conflict ascuns. Mavrodin, deși
nu vrea să abandoneze literatura, nu poate scrie în timp ce trăiește o mare pasiune. Ileana îl încurajează și își
dorește ca el să-și împlinească vocația. Conflictul se declanșează în momentul în care aceasta își dorește un
copil, dar Mavrodin nu acceptă decât filiația spirituală și încearcă să-și convingă iubita că dragostea lor nu are
nevoie de o astfel de împlinire. El folosește argumente romantice și literare, trădându-și astfel egoismul specific
artistului: „Noi nu suntem o pereche din această lume... Destinul nostru nu se împlinește aici pe pământ. Noi
ne-am cunoscut numai în dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fără fruct. Întocmai ca Tristan și
Isolda, ca Dante și Beatrice...”. 7 Ileana, însă, are altă opinie în ceea ce privește iubirea roditoare, opinie
justificată prin faptul că Mavrodin își poate găsi împlinirea prin creație, în timp ce ea, „numai o simplă femeie”,
va rămâne stearpă. Știind că Mavrodin nu își dorește un copil și fiind însărcinată, Ileana pleacă, lăsându-i un
bilet în care îl roagă să nu o caute. Mavrodin scrie "Nuntă în cer" din nevoia de a cere iertare femeii pe care o
sacrificase.Tragedia dragostei dintre Mavrodin și Ileana amintește de mitul jertfei pentru creație, redat, în
cazul acesta, prin dorința femeii de întrupare a iubirii lor, dorință care intră în contradicție cu vocația de artist a
bărbatului.

CONFESIUNEA LUI HASNAȘ

Cea de-a doua povestire din roman este de partenerul de vânătoare a lui Mavrodin, Barbu Hasnaș.
Povestea lui s-a petrecut în urmă cu 8-9 ani și debutează într-o manieră misterioasă: „E straniu că am cunoscut
și eu o asemenea întâmplare...”8
În tinerețe, Barbu Hasnaș fusese un Don Juan cinic, făcuse în Franța studii incomplete de inginerie,
trecuse prin război și trăia oarecum la voia întâmplării. Spre sfârșitul primei conflagrații mondiale, întâlnește în
trenul spre Bârlad, o adolescentă de 15 ani, Lena, discretă, inocentă, dar inteligentă. Acesta vorbea impecabil
franceza, citea Anna Karenina, fiind extrem de familiară cu eroina lui Tolstoi. Toate acestea și faptul că avea
„un parfum foarte discret al părului, neobișnuit în zilele acelea de mizerie”9, i-au atras atenția lui Hasnaș.

7
Ibidem, p. 87
8
Ibidem, p. 122
9
Ibidem, p. 131
 În primă instanță, întâlnirea dintre Hasnaș și Lena nu pare a avea prea multe urmări. Lena rămâne într-o
gară pentru a-și aștepta mătușa de care se pierduse, iar Hasnaș își continuă călătoria. După război, în 1924, 7 sau
8 ani mai târziu de la prima întâlnire, Hasnaș o reîntâlnește pe Lena în casa lui Clody, o femeie cu care era
încurcat. Lena se îndrăgostește de el și îl urmează într-o călătorie în Italia. Ca toate evenimentele din viața lui
Hasnaș, și poveste lor de iubire începe la întâmplare, în Veneția. Înainte ca legătura sentimentală să se înnoade
atât de puternic, încât să nu mai existe posibilitate de a o dezlega decât printr-o mare suferință sau prin moarte,
în momentul în care o cere de soție, Lena îl avertizează pe Hasnaș, ca și Ileana pe Mavrodin: „Gândește-te bine
ce faci.”10 Cei doi se întorc în țară și se căsătoresc și deși sunt considerați de prieteni perechea ideală, după doar
3 ani de fericire conjugală, Hasnaș își dă seama că îmbătrânește și simte nevoia de a lăsa ceva în urma lui. Simte
nevoia de a avea un copil. Își dorește ca iubirea dintre el și Lena să rodească. Spre deosebire de cuplul Ileana-
Mavrodin în care bărbatul se împotrivise, de data aceasta, femeia este cea care refuză să aibă un copil, ceea ce
produce inevitabil ruptura definitivă a cuplului. Refuzul ei își găsește motivul în faptul că nu își dorește ca și
copilul, asemenea tuturor evenimentelor din viața ei și a lui Hasnaș, să fie o întâmplare: „Voiam să salvez
măcar această etapă. Nădăjduisem mereu că măcar lucrul acesta nu-l vom face la întâmplare... Așa cum le-am
făcut pe toate celelalte, adăugă plecându-și ochii. Nu mai era nevoie să ne întâlnim dacă lucrurile trebuiau să
ajungă aici...”11

FINALUL DESCHIS
Faptul că Lena și Ileana sunt aceeași persoană este susținut și de discuția dintre cei doi bărbați în finalul
romanului:
„ - Crezi că Ileana mai trăiește? întrebă din nou Mavrodin, ridicând privirile.
- Nu, răspunse foarte încet celălalt, Nu mai trăiește...
Mavrodin își duse ușor mâna la frunte și apoi o lăsă să alunece, fără reazem.
- Asta simt și eu, vorbi el foarte încet. Același lucru simt și eu...”12
Finalul deschis sporește iluzia autenticității și diminuează sentimentul ficțiunii.

PERSONAJELE
Dincolo de trăsăturile lor individuale, cele 3 persoanje principale ale romanului reprezintă, de fapt, niște
tipuri. Andrei Mavrodin, un alter ego al scriitorului Mircea Eliade, reprezintă tipul intelectualului care
renunță la condiții ordonate de existență (căsătoria, familia, obișnuitele bucurii zilnice) în favoarea celebrității.
Barbu Hasnaș este tipul Don Juanului cinic, nesentimental, trăsături caracteristice în înalta societate
bucureșteana în anii '20. Bărbatul superficial se transformă și se maturizează pe parcursul celor 3 ani cât trăiește
o poveste de dragoste aproape magică alături de Lena. După despărțire, se lasă prins în viața cotidiană, se
recăsătorește și are 2 băieți, dar rămâne cu nostalgia marii, unicei iubiri pe care o trăise alături de Lena, fiind
convins că: „nu de întâlnești decât o singură dată cu un asemenea lucru mare, într-adevăr mare... [...] Cu o
asemenea dragoste nu de întâlnești decât o singură dată în viață... [...] asta aparține într-un anumit sens
miracolului, de aceea și apare, poate, atât de întâmplător, într-o serie de evenimente cu desăvârșire
nesemnificative...”13 Termenii folosiți de personaj, miracol și evenimente nesemnificative, au corespondent în
dialectica sacru-profan, aspect central al operei lui Eliade.
Personajul cu adevărat fascinant al romanului este Ileana/Lena, întruchiparea eternului feminin, după
mărturisirea scriitorului. Ea a fost asemănată de critica literară cu eroinele romanelor rusești, mai ales cu

10
Ibidem, p. 159
11
Ibidem, p. 187
12
Ibidem, p. 191
13
Ibidem, p. 188
eroinele cărților lui Turgheniev. Eugen Simion observă: „Esențială în romanl lui Eliade nu este speculația în
jurul mitului erotic, ci creația unui superb personaj feminin... O Isoldă care, din prea mare iubire, fuge din
calea unor Tristani obsedați de fantasmele lor... Celălalt conflict, dintre creație și existență, rămâne în plan
secund. Paginile, bine scrise, bine gradate trăiesc mai ales prin acest personaj care scapă determinărilor
tradiționale: nu-i nici eterna victimă, nu-i nici Vidra care conduce, din umbră, cu energie destinul
bărbatului...”
Portretul misterioasei femei Ileana/Lena se constituie în oglinzi paralele, din perspectiva celor 2 naratori
implicați. De aceea romanul are final deschis, destinul femeii iubite nu este cunoscut cu certitudine, ci doar
presimțit, iar cauza „mistică” a despărțirii fiecărui cuplu le scapă celor doi bărbați.