EVALUAREA ŞI EXPRIMAREA

INCERTITUDINII DE MĂSURARE

Definire, termeni şi concepte

Orice acţiune de măsurare implică determinarea valorii

mărimii particulare de măsurat. Pe lângă rezultatul măsurării,
trebuie prezentat şi un indicator cantitativ asupra calităţii acestui
rezultat, pentru a se asigura credibilitatea în faţa beneficiarului
măsurării respective. Fără acest indicator, rezultatele unor
măsurări nu pot fi comparate între ele sau cu valori de referinţă.
De aceea, în cadrul procesului de măsurare, trebuie să existe o
procedură general acceptată pentru caracterizarea calităţii
rezultatului, adică pentru evaluarea şi exprimarea incertitudinii de
măsurare.
Incertitudinea rezultatului unei măsurări reflectă
imposibilitatea cunoaşterii exacte a valorii măsurandului.
Rezultatul unei măsurări după corectarea pentru efectele
sistematice identificate rămâne, încă, numai o estimaţie a valorii
măsurandului, din cauza incertitudinii care provine din efectele
aleatorii şi a corectării imperfecte a rezultatului pentru efectele
sistematice.
Deci, în orice măsurare, oricât de corect ne străduim să o
executăm, valoarea măsurată Xmăs diferă de valoarea adevărată X
a mărimii necunoscute, din cauza numeroaselor surse posibile de
incertitudine, care includ:
- definiţia incompletă a mărimii de măsurat;
- realizarea imperfectă a definiţiei mărimii respective;
- eşantionarea nereprezentativă, adică proba supusă
măsurării nu reprezintă mărimea definită;
- cunoaşterea insuficientă a efectelor condiţiilor de mediu
asupra măsurării;
- eroarea de justeţe a observatorului la citirea indicaţiei
mijloacelor de măsurare analogice;
1
 - rezoluţia limitată a mijloacelor de măsurare;
- valorile inexacte ale etaloanelor şi materialelor de
referinţă certificate;
- valorile inexacte ale constantelor şi ale altor parametri
preluate din surse de informare externe şi folosite în
algoritmul de prelucrare a datelor;
- aproximaţiile şi presupunerile introduse în metoda şi în
procedura de măsurare;
- variaţiile dintre observaţiile repetate ale măsurandului în
condiţii aparent identice.
Valoarea adevărată este o noţiune idealizată; în general, ea
nu poate fi cunoscută. În scopuri practice, se înlocuieşte valoarea
adevărată X cu o valoare convenţional adevărată X’, măsurată cu
o incertitudine suficient de mică, care diferă neglijabil de prima şi
o poate înlocui.
Distincţia dintre diferitele concepte este prezentată în
Fig.1.50.

Fig.1.50. Definirea conceptelor.

Eroarea rezultatului măsurării este diferenţa dintre

rezultatul măsurării (valoarea măsurată) şi valoarea adevărată.
După modul de exprimare, se definesc:
- eroarea absolută, ce reprezintă diferenţa dintre valoarea
măsurată X măs şi cea adevărată X:

2
 X  X măs - X (1.75)
Are aceleaşi dimensiuni fizice ca şi mărimea măsurată, se exprimă
în aceleaşi unităţi de măsură, putând fi negativă sau pozitivă.
Eroarea absolută, cu semn schimbat, se numeşte corecţie
( C  X ). Corecţia este adăugată la rezultatul măsurării pentru a
obţine valoarea mărimii specifice;
- eroarea relativă se defineşte ca raportul dintre eroarea
absolută X şi valoarea adevărată X a mărimii:
X mas  X
 sau
X
X X
 (%)  mas 100 (1.76)
X
Este un număr care permite caracterizarea calităţii măsurării. Se
poate face o apreciere în acest sens conform datelor prezentate în
Tabelul 1.9;
Tabelul 1.9.
Eroare Informaţia
relativă conţinută (bit)
1 Ignoranţă
0,1 Evaluare 3,32
0,01 Măsurare 6,64
industrială
0,001 Exactitate 9,97
comercială
0,0001 Măsurări de 13,29
laborator
0,00001 Exactitate 16,61
ridicată

- eroarea raportată este definită ca raportul dintre eroarea

absolută X şi o valoare convenţională X c indicată în
specificaţiile tehnice ale mijlocului de măsurare (extremitatea
scării, intervalul de măsurare, o anumită valoare de pe scară etc.):
X X
 R (%)  ma s 100 (1.77)
Xc

3
 Abaterea este diferenţa dintre valoarea convenţional
adevărată şi valoarea indicată de mijlocul de măsurare (valoarea
măsurată).
Tradiţional, se consideră că o eroare are două componente
şi anume: o componentă aleatorie şi o componentă sistematică. Se
presupune că eroarea aleatorie îşi are originea în variaţiile
imprevizibile sau stocastice temporale şi spaţiale ale mărimilor de
influenţă. Efectele unor asemenea variaţii, denumite efecte
aleatorii, antrenează variaţii în observaţiile repetate ale mărimii
respective. Deşi nu este posibil ca eroarea aleatorie a rezultatului
unei măsurări să poată fi compensată, aceasta poate fi, în general,
redusă, crescând numărul observaţiilor. Media teoretică (sau
valoarea aşteptată) a erorilor aleatorii este egală cu zero. Eroarea
sistematică, ca şi eroarea aleatorie, nu poate fi eliminată, dar de
multe ori poate fi micşorată. Dacă o eroare sistematică provine
dintr-un efect identificat al unei mărimi de influenţă asupra
rezultatului măsurării, numit efect sistematic, atunci efectul poate
fi cuantificat şi, dacă acesta este semnificativ ca mărime în raport
cu exactitatea de măsurare necesară, se poate aplica o corecţie sau
un factor de corecţie pentru compensarea efectului. Se presupune
că, după corectare, media statistică a erorii apărute datorată unui
efect sistematic este egală cu zero.
Sursele de eroare nu sunt în mod necesar independente, iar
un efect sistematic neidentificat va influenţa rezultatul unei
măsurări deşi nu va fi luat în considerare la evaluarea
incertitudinii acelui rezultat.
O sursă importantă de erori necunoscute în rezultatul
măsurării poate fi operatorul uman, cu ocazia citirii sau a
înregistrării datelor experimentale. Erorile grosolane pot fi
identificate printr-o revedere a datelor măsurate, însă cele mici nu,
sau chiar pot apărea ca variaţii aleatorii.

4
 Fig.1.51. Ilustrare grafică a conceptelor privind erorile.

În Fig.1.51, se prezintă o ilustrare grafică a conceptelor

prezentate privind erorile de măsurare. Se observă că s-au efectuat
N măsurători asupra aceluiaşi măsurand X, de valoare
convenţional adevărată X’, considerată cunoscută. Rezultatele
respective sunt prezentate sub forma unui grafic, ce conţine
valorile particulare măsurate şi valoarea lor medie X .
Eroarea rezultatului măsurării este, ca şi valoarea
adevărată a mărimii, de necunoscut. De aceea, în ultimul timp, se
pune accentul pe incertitudine şi nu pe eroare. Tot ce se poate face
este să se estimeze valorile mărimilor care intervin în proces, să li
se aplice corecţiile pentru efectele sistematice cunoscute şi să se
estimeze incertitudinea. Evaluarea numerică a incertitudinii este o
operaţie relativ nouă în metrologie, deşi eroarea şi analiza erorilor
fac parte de mult timp din practica măsurărilor. În prezent, se
acceptă faptul că, după evaluarea componentelor cunoscute sau
presupuse ale erorii şi corecţiile corespunzătoare, rămâne totuşi o
incertitudine asupra corectitudinii rezultatului final, adică o

5
îndoială privitoare la cât de bine reprezintă acest rezultat valoarea
mărimii măsurate.
Incertitudinea de măsurare reprezintă o îndoială în ceea ce
priveşte validarea rezultatului unei măsurări. Termenul
incertitudine este folosit atât la aspectul calitativ general, cât şi la
orice măsură cantitativă a acestui aspect.
Definiţia formală a termenului „incertitudine de măsurare”
este următoarea: incertitudinea de măsurare este un parametru
asociat cu rezultatul măsurării, care caracterizează dispersia
valorilor ce pot fi atribuite în mod rezonabil mărimii măsurate.
Cel mai simplu, incertitudinea poate fi definită ca un
interval de valori centrat pe valoarea măsurată, care conţine
valoarea adevărată a mărimii cu o anumită probabilitate:
Valoarea măsurată = valoare  incertitudine
De exemplu: 2,034 m  0,004 m sau 2,034 m  0,2%.
Parametrii din definiţia incertitudinii, care caracterizează
dispersia valorilor ce pot fi atribuite în mod rezonabil mărimii
măsurate pot fi: abaterea standard, un multiplu al acesteia sau
semilărgimea unui interval având un nivel de încredere dat.
În cele mai multe măsurări, este necesar să se furnizeze un
interval în jurul valorii rezultatului măsurării, care să cuprindă cea
mai mare parte a valorilor ce pot fi atribuite mărimii respective.
Intervalul de încredere (incertitudine extinsă) este o formă
frecventă de exprimare a incertitudinii măsurării conform
definiţiei acesteia. Valoarea acestui interval se obţine prin
înmulţirea abaterii standard cu un anumit factor acoperitor (uzual
în intervalul de la 2 la 3). Nivelul de încredere este un parametru
asociat intervalului de încredere şi reprezintă fracţiunea din
mulţimea tuturor valorilor care pot fi rezonabil atribuite mărimii
măsurate şi care se găsesc în acel interval de încredere. Această
fracţiune este chiar probabilitatea ca valoarea mărimii măsurate să
aparţină acelui interval de încredere.

6
 Modalităţi de evaluare şi exprimare a incertitudinii

Tipuri de incertitudini
Incertitudinea de măsurare a rezultatului final poate
cuprinde mai multe componente. În funcţie de tipul metodelor
utilizate pentru estimarea valorii numerice a incertitudinilor de
măsurare, acestea se pot clasifica în două categorii:
- incertitudini de tip A, care pot fi evaluate prin analiza
statistică a şirului de observaţii;
- incertitudini de tip B, care pot fi evaluate prin alte
mijloace decât analiza statistică.
Similar, se pot clasifica şi metodele prin care se evaluează
incertitudinile.
Se poate face o clasificare a incertitudinilor de măsurare în
funcţie de tipul parametrului care exprimă dispersia sau variaţia
valorilor care se pot atribui în mod rezonabil rezultatului:
● incertitudine standard - incertitudine a rezultatului unei
măsurări, exprimată printr-o abatere standard;
● incertitudine extinsă - mărime care defineşte un interval
în jurul rezultatului unei măsurări, interval în care este de aşteptat
să fie cuprinsă o fracţiune ridicată a distribuţiei valorilor ce, în
mod rezonabil, pot fi atribuite măsurandului.
O altă clasificare se poate face în funcţie de numărul
factorilor (mărimilor) care intervin în exprimarea unei
incertitudini;
● incertitudine individuală sau parţială – este
incertitudinea datorată unui singur factor, determinată pentru o
mărime care nu depinde de alte mărimi de intrare;
● incertitudine compusă – este o incertitudine combinată
din mai multe incertitudini parţiale, determinată pentru o mărime
a cărei valoare măsurată este obţinută prin calcul, conform unui
model matematic, din valorile măsurate ale altor mărimi de
intrare.
Clasificarea metodelor de evaluare a componentelor
incertitudinii în metode de tip A şi metode de tip B se face numai
din motive de comoditate a prezentării. Ea nu implică vreo
7
diferenţă în natura componentelor rezultate din cele două tipuri de
evaluare. Ambele tipuri de evaluare se bazează pe distribuţii de
probabilitate şi ambele componente ale incertitudinii provenite din
cele două tipuri de metode de evaluare sunt exprimate cantitativ,
prin varianţe sau abateri standard.
Incertitudinea obţinută dintr-o evaluare de tip A este
caracterizată de o varianţă estimată u 2 , care se calculează dintr-o
serie de observaţii repetate şi este chiar varianţa obişnuită,
estimată statistic, s 2 . Abaterea standard estimată u este u  u 2
şi u = s şi este numită, prin convenţie, incertitudine standard de
tip A.
Incertitudinea obţinută printr-o evaluare de tip B este
caracterizată de o varianţă estimată u 2 şi de abaterea standard u,
care se calculează din informaţiile disponibile şi este denumită
convenţional incertitudine standard de tip B.
Rezultă că o incertitudine standard de tip A se obţine cu
ajutorul unei funcţii de densitate de probabilitate dedusă dintr-o
distribuţie de frecvenţe observate, în timp ce o incertitudine
standard de tip B se obţine dintr-o funcţie de probabilitate
presupusă teoretic pe baza încrederii acordate apariţiei acestui
eveniment. Ambele utilizează interpretări egal valabile ale
probabilităţii.
Incertitudinea standard compusă u c este egală cu rădăcina
pătrată pozitivă a sumei varianţelor sau covarianţelor mărimilor de
intrare, ponderate în acelaşi mod în care rezultatul măsurării
variază în funcţie de schimbarea acestor mărimi, conform
modelului matematic stabilit. Ea se exprimă, ca şi componentele
sale, sub formă de abatere standard.
Incertitudinea extinsă U se determină prin multiplicarea
incertitudinii standard compuse u c cu un factor de acoperire k.

8
 Modalităţi de exprimare a incertitudinii de măsurare
Măsurările se întâlnesc în toate domeniile: activităţi
industriale şi comerciale, cercetare şi dezvoltare industrială sau
ştiinţifică, învăţământ, medicină, laboratoare industriale,
teritoriale şi naţionale de metrologie. Simultan cu creşterea în
ierarhia măsurărilor, în funcţie de domeniul de utilizare, cresc
exigenţele laboratoarelor de metrologie, fiind necesare din ce în ce
mai multe informaţii despre modul în care s-a obţinut rezultatul şi
modul în care s-a estimat incertitudinea.
La nivelurile inferioare ale ierarhiei măsurărilor, cea mai
mare parte a informaţiilor necesare este furnizată prin specificaţii
de încercare, rapoarte de etalonare, certificate de etalonare,
manuale de pregătire sau standarde naţionale şi internaţionale.
În domeniile în care măsurările şi mijloacele de măsurare
sunt reglementate prin legea metrologiei şi alte acte normative
similare, se fac zilnic un număr mare de măsurări, fără să mai fie
necesară explicitarea incertitudinii. Aceste măsurări sunt efectuate
cu mijloace de măsurare supuse etalonărilor periodice şi inspecţiei
legale de metrologie, astfel încât dacă ele satisfac prescripţiile şi
normele existente, incertitudinile indicaţiilor lor se pot considera a
fi cele specificate în documentele normative.
În practică, exprimarea rezultatului unei măsurări depinde
foarte mult de destinaţia acestuia, fiind însă preferabil să se ofere
mai multe informaţii decât prea puţine. De exemplu, trebuie:
- să se descrie clar metoda de măsurare, aparatele de
măsurat folosite şi incertitudinile introduse de acestea;
- să se descrie clar metodele folosite pentru determinarea
rezultatului măsurării şi al incertitudinii sale;
- să se prezinte toate componentele incertitudinii şi
modul în care au fost ele evaluate;
- să se prezinte toate datele necesare pentru o eventuală
refacere a experimentului;
- să se specifice toate corecţiile şi constantele utilizate,
precum şi sursele acestora.

9
 Când se raportează rezultatul unei măsurări a cărei
incertitudine este incertitudinea standard compusă uc, ar trebui
oferite:
- descrierea definirii mărimii de măsurat;
- rezultatul estimat şi incertitudinea standard compusă
uc, inclusiv unitatea de măsură;
Se mai pot indica: numărul efectiv estimat al gradelor de
libertate, incertitudinile standard compuse de tip A şi de tip B.
Formularea rezultatului numeric al măsurării în situaţia în
care măsura incertitudinii este incertitudinea standard compusă uc
se poate face în una din cele patru forme prezentate în continuare:
1) „ R = 100,021 16 Ω, cu o incertitudine standard
compusă uc = 0,21mΩ”.
2) „R = 100,021 16(21) Ω, unde numărul dintre paranteze
este valoarea numerică a incertitudinii standard compuse uc
exprimat în cifre de acelaşi rang cu ultimele cifre ale rezultatului”.
3) „ R = 100,021 16 (0,000 21) Ω, unde numărul dintre
paranteze este valoarea numerică a incertitudinii standard
compuse uc exprimat în aceleaşi unităţi ca şi rezultatul dat”.
4) „ R = (100,021 16 ± 0,000 21) Ω, unde numărul ce
urmează după semnul ± este valoarea numerică a incertitudinii
standard compuse uc şi nu un interval de încredere”.
Când se raportează rezultatul unei măsurări a cărei
incertitudine este incertitudine extinsă U ar trebui indicate:
- definirea completă a mărimii de măsurat respective;
- exprimarea rezultatului sub forma y = Y ± U cu
precizarea unităţilor de măsură;
- valoarea lui k utilizată la obţinerea lui U;
- precizarea nivelului de încredere aproximativ asociat şi
menţionarea modului în care a fost determinat.
Formularea rezultatului numeric al măsurării în situaţia în
care măsura incertitudinii este incertitudinea extinsă U se poate
face de forma:
„ R = (100,021 16 ± 0,000 47) Ω, unde numărul ce
urmează după semnul ± este valoarea numerică a incertitudinii
extinse U =kuc, cu U determinat din incertitudinea standard
10
compusă uc = 0,21 mΩ şi un factor de acoperire k =2,26, bazat
pe distribuţia t pentru n = 9 grade de libertate, şi defineşte un
interval estimat a avea nivelul de încredere de 95%”.
Valorile numerice ale estimaţiei y şi ale incertitudinii sale
standard uc(y) sau ale incertitudinii extinse U asociate, ca şi
incertitudinile standard u(xi) ale estimaţiilor de intrare xi trebuie
rotunjite astfel ca rangul ultimei cifre reţinute să fie acelaşi.
Incertitudinile pot fi rotunjite la o singură cifră sau la două cifre
semnificative.
În certificatul de măsurare final, care descrie cum au fost
obţinute rezultatul măsurării şi incertitudinea sa, ar trebui
introduse următoarele elemente:
- relaţia funcţională Y  f  X 1 , X 2 ,..., X N  şi, când este
necesar, derivatele parţiale sau coeficienţii de
f
sensibilitate determinaţi experimental sau deduşi
X i
din modelul matematic al mărimii măsurate;
- valoarea fiecărei estimaţii de intrare xi şi a
incertitudinii sale standard uc(xi), împreună cu
indicarea modului în care au fost obţinute;
- covarianţele estimate şi coeficienţii de corelaţie
estimaţi asociaţi mărimilor de intrare care sunt
corelate, precum şi metodele prin care au fost obţinute;
- numărul gradelor de libertate pentru incertitudinea
standard a fiecărei estimaţii de intrare şi modul cum a
fost obţinut.

Evaluarea incertitudinii de măsurare

Evaluarea incertitudinii standard

Un element important în iniţierea procesului de măsurare îl
constituie modelarea măsurării, adică stabilirea relaţiilor
matematice care există între mărimea de măsurat Y şi mărimile de
intrare.

11
 În cele mai multe cazuri, o mărime Y nu este măsurată
direct, ci este determinată indirect, pe baza altor mărimi X1, X2,...,
XN, prin mijlocirea unei relaţii funcţionale f:
Y = f(X1, X2,..., XN) (1.78)
Mărimile de intrare X1, X2,..., XN sunt cele de care depinde
mărimea de măsurat, dar pot fi şi mărimi de influenţă (factori de
mediu, mărimi de material, parametrii caracteristici ai semnalelor
informaţionale care intervin în proces etc.). Este posibil ca
mărimile de intrare X1, X2,..., XN de care depinde mărimea de
ieşire Y să poată fi privite, ele însele, ca mărimi de măsurat şi pot
să depindă, la rândul lor, de alte mărimi, inclusiv de corecţii şi
factori de corecţie pentru efecte sistematice, ceea ce conduce,
astfel, la o relaţie funcţională f complicată, care nu poate fi scrisă
niciodată explicit. De asemenea, f poate fi determinată
experimental sau poate să existe numai ca un algoritm ce trebuie
urmat pentru a evalua numeric rezultatul măsurării. Funcţia f
trebuie considerată, în acest sens mai general, respectiv ca funcţia
ce conţine toate mărimile, inclusiv toate corecţiile şi toţi factorii
de corecţie, care pot să contribuie la o componentă semnificativă a
incertitudinii rezultatului măsurării.
Dacă funcţia f ce modelează măsurarea nu asigură nivelul
de exactitate necesar pentru rezultatul măsurării, atunci trebuie
incluse în f mărimi de intrare suplimentare pentru a elimina
neajunsul.
Ansamblul mărimilor de intrare X1, X2,..., XN poate fi
caracterizat în funcţie de sursa de provenienţă a valorilor şi
incertitudinilor asociate astfel:
- mărimi ale căror valori şi incertitudini se determină
direct în cursul unei măsurări. Aceste valori şi incertitudini pot fi
obţinute pe baza unei singure observaţii, a unor observaţii repetate
sau a unei păreri bazate pe experienţă. Ele pot necesita şi
determinarea unor corecţii pentru citirea indicaţiilor mijloacelor
de măsurare şi, de asemenea, a unor corecţii datorate mărimilor de
influenţă;
- mărimi ale căror valori şi incertitudini sunt introduse în
măsurare din surse externe, cum ar fi mărimile caracteristice
12
etaloanelor sau materialelor de referinţă certificate, constantele
universale şi datele de referinţă preluate din literatura de
specialitate.
Folosind estimaţiile de intrare x1, x2,..., xN pentru valorile
celor N mărimi X1, X2,..., XN , se obţine o estimaţie de ieşire y a
mărimii măsurate Y, exprimată prin:
y = f(x1, x2,..., xN) (1.79)
În unele cazuri, estimaţia y poate fi obţinută direct din
valorile experimentale independente Yk prin mediere, fără a fi
necesară estimarea mărimilor de intrare Xi:

y  Y   Yk   f X 1,k , X 2,k ,..., X N ,k 

1 n 1 n
(1.80)
n k 1 n k 1
Se observă că y este luat ca medie aritmetică a n
determinări independente Yk ale lui Y, fiecare determinare având
aceeaşi incertitudine şi fiind bazată pe un şir complet de valori
observate ale celor N mărimi de intrare Xi obţinute în acelaşi
interval de timp. Acest mod de a obţine estimatorul y este mai bun
decât cel al aplicării modelului matematic reprezentat de funcţia f
asupra estimaţiilor (mediilor) valorilor de intrare Xi,
 
y  f X 1 , X 2 ,... X N , mai ales atunci când f este o funcţie
neliniară de mărimile de intrare X1, X2,..., XN, dar cele douã
metode de abordare sunt identice atunci când f este o funcţie
liniară de Xi.
Abaterea standard estimată asociată cu estimaţia de ieşire
sau cu rezultatul y al măsurării, denumită incertitudine standard
compusă şi notată uc(y), se determină pe baza abaterii standard
estimate asociate cu fiecare estimaţie de intrare xi, denumită
incertitudine standard şi notată u(xi). Estimaţiile de intrare xi şi
incertitudinile standard u(xi), care le sunt asociate, sunt obţinute
pe baza distribuţiei de probabilitate a valorilor posibile ale
mărimii de intrare Xi. Această distribuţie poate fi bazată pe o
distribuţie a frecvenţei, adică pe un şir de observaţii Xi,k ale lui Xi
sau poate fi o distribuţie a priori. Evaluările de tip A ale
componentelor incertitudinii standard se bazează pe distribuţii de
13
frecvenţă, în timp ce evaluările de tip B se bazează pe distribuţii a
priori. În ambele cazuri, distribuţiile de probabilitate sunt modele
ce se folosesc în concordanţă cu stadiul cunoştinţelor noastre la
momentul dat.
a) Evaluarea de tip A a incertitudinii standard
Fie o mărime q, variabilă aleatorie, pentru care au fost
obţinute n observaţii qk independente, în aceleaşi condiţii de
măsurare. În cele mai multe cazuri, cea mai bună estimaţie
disponibilă a mediei teoretice (sau a valorii aşteptate) q a unei
mărimii q este media aritmetică (sau experimentală) q a celor n
observaţii:
1 n
q   qk (1.81)
n k 1
Astfel, pentru o mărime de intrare Xi estimată pe baza a n
observaţii repetate independente Xi,k,, media aritmeticã X i este
folosită ca estimaţie de intrare xi, în vederea determinării
rezultatului măsurării y; adică xi = X i . Estimaţiile de intrare care
nu sunt evaluate pe bază de observaţii repetate trebuie obţinute
prin alte metode.
Valorile observaţiilor individuale qk diferă între ele din
cauza variaţiilor aleatorii ale mărimilor de influenţă sau a unor
efecte aleatorii. Varianţa experimentală a observaţiilor, care
estimează varianţa 2 a distribuţiei de probabilitate a lui q, este
exprimată prin relaţia:

s 2 q k  
1 n

n  1 k 1

qk  q
2
(1.82)

Această estimaţie a varianţei şi rădăcina pătrată pozitivă

s(qk) a sa, denumită abatere standard experimentală,
caracterizează variabilitatea valorilor qk observate sau, mai
adecvat, dispersia acestora în jurul mediei q .

14
 
Estimaţia cea mai bună a lui  2 q   2 / n , respectiv a
varianţei mediei teoretice este exprimată prin relaţia:
s 2 q k 

s2 q 
n
(1.83)

Cei doi parametri, varianţa experimentală a mediei s2( q ) şi

abaterea standard experimentală a mediei s( q ), egal cu rădăcina
pătrată pozitivă a lui s2( q ), exprimă cantitativ cât de bine
estimează q media teoretică q a lui q şi oricare dintre ele poate fi
folositã drept măsură a incertitudinii lui q .
Pentru o mărime de intrare Xi determinată pe baza a n
observaţii repetate independente Xi,k , incertitudinea standard u(xi)
a estimaţiei ei, xi = X i , este u(xi) = s( X i ), cu s2( X i ) . Din
comoditate, u2(xi) = s2( X i ) şi u(xi) = s( X i ) sunt denumite,
uneori, varianţă de tip A şi, respectiv, incertitudine standard de
tip A.
Numărul de observaţii n trebuie să fie suficient de mare
pentru a se garanta că q furnizează o estimaţie sigură a mediei
teoretice q a variabilei aleatorii q şi că s2( q ) furnizează o

estimaţie sigură a varianţei  2 q   2 / n . Diferenţa dintre s2( q )
şi  ( q ) trebuie luatã în considerare atunci când se construiesc
2

intervale de încredere. În acest caz, dacă distribuţia de

probabilitate a lui q este o distribuţie normală, atunci se ţine
seama de diferenţă folosind distribuţia t.
Deşi varianţa s2( q ) este o mărime de bază, abaterea
standard s( q ) este mai comodă în aplicaţii practice, deoarece
aceasta are aceeaşi dimensiune ca şi q şi o valoare mai sugestivă
decât cea a varianţei.
Este posibil, pentru o măsurare bine caracterizată şi aflată
sub control statistic, să existe o estimaţie globalã s g2 a varianţei

15
(sau o abatere standard experimentalã globală sg). În acest caz,
atunci când valoarea mărimii q este determinatã din n observaţii
independente, varianţa experimentală a mediei aritmetice q a
observaţiilor este estimatã mai bine prin s g2 n decât prin s 2 q / n 
şi incertitudinea standard a mediei aritmetice este u = s g n .
Frecvent, în practică, o estimaţie xi a unei mărimi de
intrare Xi se obţine dintr-o curbă care a fost ajustată pe baza
datelor experimentale prin metoda celor mai mici pătrate. Varianţa
estimată şi incertitudinea standard rezultantă ale parametrilor de
ajustare caracteristici curbei pentru orice punct prevăzut se pot
calcula, de regulă, prin proceduri statistice.
În concluzie, evaluarea de tip A a incertitudinii standard
prezintă următoarele etape:
- măsurarea directă, introducerea datelor, observaţii
independente;
1 n
- calculul mediei experimentale: q   qk
n k 1
- calculul varianţei experimentale:

s 2 q k  
1 n
 
n  1 k 1
qk  q 
2

s 2 q k 
- calculul varianţei de tip A: 
s2 q 
n
- 
calculul incertitudinii standard de tip A: s q  s 2 q

b) Evaluarea de tip B a incertitudinii standard

În cazul unei estimaţii xi a unei mărimi de intrare Xi , care
nu a fost obţinută pe baza unor observaţii repetate, varianţa
estimată u2(xi) asociată sau incertitudinea standard u(xi) este
evaluată printr-o analiză ştiinţifică bazată pe toate informaţiile de
care se dispune despre posibila variabilitate a lui Xi. Ansamblul de
informaţii acumulate poate include: rezultatele unor măsurări
anterioare, experienţa sau cunoaşterea generală referitoare la
16
comportarea şi caracteristicile materialelor şi mijloacelor de
măsurare utilizate, specificaţiile fabricanţilor de mijloace de
măsurare, datele specificate în certificatele de etalonare sau alte
certificate, incertitudinea atribuită valorilor de referinţă preluate
din lucrări şi manuale.
Parametrii u2(xi) şi u(xi) evaluaţi în acest mod sunt
denumiţi, uneori, varianţă de tip B, respectiv, incertitudine
standard de tip B.
O evaluare de tip B a incertitudinii standard necesită, spre
deosebire de evaluarea de tip A, o abilitate bazată pe experienţă şi
cunoştinţe generale, competenţă care se poate obţine prin
activitate practică. O evaluare de tip B a incertitudinii standard
poate fi la fel de sigură ca şi o evaluare de tip A, mai ales în
situaţia unor măsurări în care evaluarea de tip A se bazează pe un
număr relativ redus de observaţii statistic independente.
Dacă estimaţia xi pentru mărimea Xi este preluată din
specificaţia fabricantului, dintr-un certificat de etalonare, dintr-o
publicaţie tehnică sau dintr-o altă sursă şi dacă incertitudinea
specificată este exprimată ca un multiplu determinat al unei
abateri standard, atunci incertitudinea standard u(xi) este egală cu
raportul dintre valoarea menţionată şi factorul de multiplicare, iar
varianţa estimată u2(xi) este egală cu pătratul acestui raport. De
exemplu, într-un certificat de etalonare, se menţionează că
rezistenţa electrică Re a unui rezistor cu valoarea nominalã de 1kΩ
este de 1 000,000 375 Ω şi că "Incertitudinea acestei valori este de
240 Ω, la un nivel de trei abateri standard". În acest caz,
incertitudinea standard a etalonului este u(Re)=(240Ω)/3= 80Ω.
Ea corespunde unei incertitudini standard relative u(Re)/Re=8·10-8.
Varianţa estimată este u2(me ) = (80 Ω)2 = 6,4x10-9 Ω2.
Nu întotdeauna incertitudinea specificată pentru xi se
exprimă ca un multiplu al unei abateri standard. Ea poate defini
un interval corespunzător unui nivel de încredere de 90 %,
95 % sau 99 %. Dacă nu se precizează explicit distribuţia
presupusă a priori pentru mărimea de intrare Xi, se poate
presupune că a fost folosită o distribuţie normală şi atunci

17
incertitudinea standard a lui xi poate fi regăsită prin împărţirea
incertitudinii specificate prin factorul corespunzător pentru
distribuţia normală:1,64; 1,96 şi 2,58. De exemplu, dacă, în
certificatul de etalonare, se arată că rezistenţa Re a unui rezistor
etalon, cu valoarea nominală de 1kΩ, este de 1000,000 375  ±
129  la temperatura de 23°C şi că "Incertitudinea specificată de
129  defineşte un interval cu nivelul de încredere de 99 %",
incertitudinea standard a valorii rezistenţei poate fi considerată
u(Re)=(129)/2,58=50, ceea ce corespunde unei incertitudini
standard relative u(Re)/Re de 5,0x10-8. Varianţa estimată este,
atunci, u2(Re) = (50 )2 = 2,5x10-9 2.
Există diferite tipuri de distribuţii sau funcţii de densitate
de probabilitate ce pot fi atribuite unei mărimi. În fiecare caz de
distribuţie a priori presupusă, incertitudinea standard poate fi
calculată prin împărţirea incertitudinii specificate ca interval de
încredere cu un factor corespunzător, valabil pentru distribuţia
dată, dinainte stabilite în teorie.
Dacă se poate presupune că distribuţia valorilor posibile
ale lui Xi este normală, atunci cea mai bună estimaţie xi a lui Xi
poate fi consideratã în punctul din mijlocul intervalului. Notând
semilărgimea intervalului cu a = (a+ - a-)/2, se poate considera că
u(xi)=1,48 a, deoarece pentru distribuţia normală cu media
teoretică  şi abaterea standard  intervalul  ±  /1,48 cuprinde
aproximativ 50% din distribuţie. De exemplu, la măsurarea
lungimii unui conductor, se estimează că această lungime se află,
cu un nivel de încredere 0,5, în intervalul cuprins între 10,07 m şi
10,15 m, iar rezultatul este prezentat ca l = (10,11±0,04) m.
Aceasta înseamnă că ±0,04 m defineşte un interval cu un nivel de
încredere de 50%, cu a = 0,04 m. Admiţând existenţa unei
distribuţii normale, incertitudinea standard a valorii lungimii este
u(l) = 1,48 ·0,04 ≈ 0,06 m, iar varianţa estimată este
u 2 l   0,062  3,6  10 3 m2.
Pentru alte valori ale nivelului de încredere există relaţiile
prezentate în Tabelul 1.10.

18
 Tabelul 1.10.
Nivel de încredere u (x)
25% 3,1384·a
68,27% 1·a
75% 0,8693·a
95% 0,5102·a
99% 0,388·a
99,73% 0,333·a

În alte cazuri, este posibil să se estimeze numai limitele

inferioară şi superioară ale lui Xi, dar nu există nici o informaţie
referitoare la valorile posibile în interiorul intervalului.
Se poate presupune că valorile lui Xi se află cu egală
probabilitate în orice punct al intervalului (o distribuţie uniformă
sau dreptunghiulară a valorilor posibile). Atunci xi, respectiv
media teoretică a lui Xi este mijlocul intervalului, adică
xi = (a+ - a-)/2, cu varianţa asociată:

u 2
 xi   a   a  2
(1.84)
12
Dacă diferenţa dintre cele două limite, a+ - a-, este notată
cu 2a, atunci ecuaţia (1.78) devine:
a2
u 2  xi   (1.85)
3
În practică, este posibil ca limitele superioară a+ şi
inferioară a- ale mărimii de intrare Xi să nu fie simetrice în raport
cu cea mai bună estimaţie xi ; de exemplu, limita inferioară se
poate scrie a-= xi - b-, iar limita superioară ca a+= xi + b+, cu b-
 b+. Deoarece, în acest caz, xi (media teoretică a lui Xi ) nu se
află în centrul intervalului de la a- până la a+, distribuţia de
probabilitate a lui xi nu poate fi uniformă în întregul interval. Însă,
se poate să nu existe suficientă informaţie pentru a alege o
distribuţie potrivită; modele diferite vor conduce la expresii
diferite pentru varianţă. În absenţa unei asemenea informaţii,

19
aproximaţia cea mai simplă este o distribuţie dreptunghiulară cu
lăţimea b  b  cu varianţa:

u 2  xi  
b  b 2 
a  a 2 (1.86)
12 12
Distribuţia dreptunghiulară nu corespunde, în general,
realităţii fizice. În multe cazuri, este mai potrivit să se considere
doar că valorile apropiate de cele două limite sunt mai puţin
probabile decât cele apropiate de punctul din mijloc. De aceea, se
poate utiliza o distribuţie trapezoidală simetrică cu pante egale
(trapez isoscel) cu baza mare egală cu a+ - a_ =2a şi cu baza
mică egală cu 2a, unde 0    1. Pentru   1, această
distribuţie trapezoidală tinde către distribuţia dreptunghiulară, iar
pentru  = 0 aceasta devine o distribuţie triunghiulară.
Presupunându-se o astfel de distribuţie trapezoidală pentru Xi
rezultă că media teoretică a lui Xi este xi = ( a_+ a+ )/2 şi varianţa
acesteia este:
u2(xi) = a2(1 + 2) / 6 (1.87)
care, pentru distribuţie triunghiulară ( = 0), devine:
u2(xi) = a2/6. (1.88)

Evaluarea incertitudinii standard compuse

a) Mărimi de intrare necorelate

Incertitudinea standard a lui y, unde y este estimaţia
măsurandului Y şi, deci, rezultatul măsurării, se obţine
compunând în mod adecvat incertitudinile standard ale
estimaţiilor de intrare x1 , x2 ,..., xN . Această incertitudine
standard compusă a estimaţiei y se notează cu uc(y).
Incertitudinea standard compusă uc(y) este rădăcina pătrată
pozitivă a varianţei compuse u c2  y  , care se exprimă prin relaţia:
2
  2
 y     f
N
u c2  u xi  (1.89)
i 1  xi 

20
 Fiecare u(xi) este o incertitudine standard evaluată tip A
sau tip B. Incertitudinea standard compusă uc(y) este o abatere
standard estimată şi caracterizează dispersia valorilor ce, în mod
rezonabil, pot fi atribuite măsurandului Y. Ecuaţia (1.89), bazată
pe o aproximare în serie Taylor limitată la ordinul întâi a lui Y =
f(X1, X2,..., XN), exprimă legea de propagare a incertitudinii.
f f
Derivatele parţiale  , denumite coeficienţi de
xi X i
influenţă (sau coeficienţi de sensibilitate), descriu influenţa
variaţiilor estimaţiilor de intrare x1 , x2 ,..., xN asupra estimaţiei de
ieşire y. În particular, variaţia lui y produsă de o mică variaţie xi
a estimaţiei de intrare xi este (y ) i   f x  . Dacă această
 i
  x i 
variaţie este generată de incertitudinea standard a estimaţiei xi,
atunci variaţia corespunzătoare a lui y este  f u x  .
 i
 x i

Varianţa compusă u c2  y  poate fi astfel considerată ca o sumă de

termeni, fiecare dintre ei reprezentând varianţa estimată asociată
cu estimaţia de ieşire y, generată de varianţa estimată asociată cu
fiecare estimaţie de intrare xi. Acest fapt sugerează scrierea
ecuaţiei (10) sub forma:
N 2 N
u c2  y    ci uxi    ui2  y  (1.90)
i 1 i i

unde: ci  f ui  y   ci uxi 
x
Uneori, coeficienţii de influenţă f , în loc să fie
xi
calculaţi pe baza funcţiei f, sunt determinaţi experimental prin
variaţia lui Y produsă de o variaţie a lui Xi specificată, păstrând
celelalte mărimi de intrare constante. În acest caz, funcţia f este
estimată printr-o dezvoltare empirică în serie Taylor de ordinul
întâi, pe baza coeficienţilor de influenţă măsuraţi.

21
 Dacă ecuaţia (1) pentru Y este dezvoltată în serie Taylor
de ordinul întâi în jurul valorilor nominale Xi,0 ale mărimilor de
intrare Xi,, atunci:
y  y0  c11  c2 2  ...  c N  N
unde: y0  f X 1,0  X 2,0  ...  X N ,0 , ci  f evaluaţi
x i
pentru X i = Xi,0, şi i = Xi,-Xi,0. Astfel, pentru scopurile unei
analize a incertitudinii, un măsurand poate fi exprimat, de regulă,
ca o funcţie liniară de variabilele sale, transformând mărimile de
intrare Xi în mărimile  i .
p
Dacă Y este de forma Y  c  X 1p1  X 2p2  ...  X NN şi dacă
exponenţii pi sunt numere cunoscute, pozitive sau negative, de
incertitudini neglijabile, atunci varianţa compusă, exprimată prin
ecuaţia (10), poate căpăta forma:
N 2
uc  y  / y  2
   p i u  xi  / xi  (1.91)
i 1
Varianţa compusă u c2 y este exprimată ca o varianţă
compusă relativă uc  y  / y  şi cu varianţa estimată u2(xi) a
2

fiecărei estimaţii de intrare exprimate sub forma unei varianţe

relative estimate u xi  / xi  . Se pot defini similar: incertitudinea
2

standard compusă relativă u c  y  / y şi incertitudinea standard

relativă a fiecărei estimaţii de intrare u xi  / xi , unde y  0 şi
xi  0 .

b) Mărimi de intrare corelate

Dacă unele dintre mărimile Xi sunt corelate semnificativ,
atunci corelaţiile trebuie luate în considerare. În acest caz,
expresia potrivită pentru varianţa compusă u c2  y  asociată cu
rezultatul măsurării este:

22
 N  2 N 1 N

 
 y    f f u xi , x j    f  u 2 xi   2   f f u xi , x j  
N N
uc2
i 1 j 1 xi x j i 1  xi  i 1 j i 1 xi x j
(1.92)
unde xi şi xj sunt estimaţiile lui Xi şi Xj,, iar u(xi, xj) = u(xj, xi) este
covarianţa estimată asociată cu xi şi xj. Gradul de corelaţie dintre
xi şi xj este caracterizat de coeficientul de corelaţie estimat:

 
u xi , x j  
r xi x j 
u xi u x j   (1.93)

unde r(xi, xj) = r(xj, xi) şi - 1  r(xi, xj)  + 1. Dacă estimaţiile xi şi

xj sunt independente, atunci r(xi ,xj) = 0 şi, ca urmare, o variaţie a
uneia dintre aceste estimaţii nu implică o variaţie previzibilă a
celeilalte.
În funcţie de coeficienţii de corelaţie, care sunt mai uşor de
interpretat decât covarianţele, termenul de covarianţă poate fi
scris:
N 1 N
2 
f f
 
u xi u x j r xi , x j (1.94)
i 1 j i 1 xi x j
Ecuaţia (1.92) devine:
N 1 N
 ci c j uxi ux j r xi , x j  (1.95)
N
u c2  y    ci2 u 2 xi   2 
i 1 i 1 j i 1
În cazul, cu totul particular, în care toate mărimile de
 
intrare sunt corelate, cu r xi , x j  1 , relaţia (1.95) se reduce la:
2
N 
 y    f uxi 
u c2 (1.96)
 i 1 xi 
Se observă că u c  y  este, în acest caz, chiar suma liniară a
termenilor reprezentând variaţia mărimii de ieşire y, produsă de
câte o variaţie egală a incertitudinii standard a fiecărei mărimi de
intrare xi.

23
 Pentru două mărimi variabile aleatorii q şi ale căror medii
teoretice q şi r sunt estimate de mediile aritmetice q şi r
calculate pe baza a n perechi independente de observaţii simultane
ale lui q şi r efectuate în aceleaşi condiţii de măsurare, covarianţa
lor este, conform definiţiei, estimată de:

    
n
1
s q, r  
nn  1 k 1
q k  q rk  r (1.97)

unde qk şi rk sunt observaţiile individuale ale mărimilor q şi r, iar

q şi r sunt calculate pe baza observaţiilor respective. Dacă, în
realitate, observaţiile sunt necorelate, atunci covarianţa calculată
are valoarea aproape de zero.
Astfel, covarianţa estimată a două mărimi de intrare
corelate Xi şi Xj, care sunt estimate prin mediile aritmetice X i şi
X j determinate din perechi independente de observaţii simultane
   
repetate, este exprimată prin u( xi , x j )  s X i , X j cu s X i , X j
calculat conform ecuaţiei (1.91) şi poate fi privită ca fiind
determinată printr-o evaluare de tip A. Coeficientul de corelaţie
estimat al lui X i şi X j se obţine pe baza ecuaţiei (1.97):
        
r xi , x j  r X i , X j  s X i , X j / s X i s X j
Între două mărimi de intrare poate exista o corelaţie
semnificativă dacă pentru determinarea lor se foloseşte acelaşi
mijloc de măsurare, acelaşi etalon fizic sau aceeaşi dată de
referinţă cu o incertitudine standard semnificativă. De exemplu,
dacă este nevoie să se determine o corecţie de temperatură pentru
estimarea valorii unei mărimi de intrare Xi şi se foloseşte, în acest
scop, un anumit termometru, iar pentru estimarea valorii mărimii
de intrare Xj este nevoie să se determine o corecţie de temperatură
similară şi se foloseşte pentru aceasta acelaşi termometru, atunci
cele două mărimi de intrare pot fi corelate semnificativ. Cu toate
acestea, dacă Xi şi Xj din acest exemplu sunt redefinite ca mărimi
necorelate, iar mărimile care definesc curba de etalonare a

24
termometrului sunt incluse ca mărimi de intrare suplimentare cu
incertitudini standard independente, atunci corelaţia dintre Xi şi Xj
este eliminată.
Corelaţiile dintre mărimile de intrare nu trebuie să fie
ignorate atunci când există şi sunt semnificative. Covarianţele
asociate trebuie evaluate experimental, dacă aceasta este posibil,
prin varierea mărimilor de intrare corelate sau folosind toate
informaţiile de care se dispune despre variabilitatea corelată a
mărimilor în cauză (evaluarea de tip B a covarianţei). Abilitatea
bazată pe experienţă şi cunoştinţele generale este, în special,
necesară atunci când se estimează gradul de corelare dintre
mărimile de intrare ce apar ca efect al unor influenţe comune, cum
sunt temperatura ambiantă, presiunea atmosferică şi umiditatea. În
multe cazuri, efectele acestor mărimi de influenţă prezintă o
interdependenţă neglijabilă şi mărimile de intrare pot fi presupuse
necorelate. Dacă nu se pot neglija aceste interdependenţe şi
mărimile de intrare respective nu pot fi considerate necorelate,
totuşi se pot evita calculele specifice acestei situaţii dacă
influenţele comune sunt introduse ca mărimi de intrare
independente suplimentare.

1.11.3.3. Evaluarea incertitudinii extinse

Cu toate că uc(y) poate fi folosită universal pentru
exprimarea incertitudinii rezultatului unei măsurări, în anumite
aplicaţii speciale (comerciale, industriale, de reglementare,
precum şi în domeniul sănătăţii şi protecţiei), este, deseori, nevoie
să se dispună de o măsură a incertitudinii care să definească, în
jurul rezultatului măsurării, un interval în care să se poată
considera că este cuprinsă o mare parte a distribuţiei valorilor, ce,
în mod rezonabil, pot fi atribuite măsurandului.
Noua măsură a incertitudinii, care satisface nevoia de a
oferi un interval de acest tip este denumită incertitudine extinsă şi
se notează cu U. Incertitudinea extinsă U se obţine înmulţind
incertitudinea standard compusă uc(y) cu un factor de acoperire k:
U = k uc(y) (1.98)

25
 Cu acest nou indicator, rezultatul unei măsurări se exprimă
sub forma Y = y ± U, ceea ce înseamnă că cea mai bună estimaţie
a valorii atribuite măsurandului Y este y, iar intervalul de la y - U
până la y +U este un interval în care se poate considera că este
cuprinsă o mare parte a distribuţiei valorilor ce, în mod
rezonabil, pot fi atribuite lui Y. Un astfel de interval este, de
asemenea, exprimat sub forma y-U  Y  y+U.
Valoarea factorului de extindere k este aleasă pe baza
nivelului de încredere cerut pentru intervalul de la y - U până la y
+ U, fiind cuprinsă în domeniul de la 2 până la 3. Totuşi, pentru
aplicaţii speciale, factorul de extindere k poate lua valori în afara
acestui domeniu. Experienţa largă şi cunoştinţele temeinice în
legătură cu utilizările posibile ale rezultatului unei măsurări pot
facilita alegerea unei valori adecvate a lui k.

26