Sunteți pe pagina 1din 2

Asumă-ţi păcatele, nu te mai amăgi cu virtuţi

14 IULIE 2018 PR. CONSTANTIN STURZU PUNCTE DE VEDERE

Cel preocupat de viaţa duhovnicească sau de a împlini poruncile lui Dumnezeu are,
adesea, următoarea atitudine: „Mi-e silă de păcatele mele, nu mai vreau să le repet. Îmi
propun să împlinesc toate câte-mi porunceşte Domnul. Vreau să ţin posturile cum se cuvine,
să-mi fac canonul de rugăciune şi celelalte. Nădăjduiesc să nu mai judec, să arăt dragoste şi
milostenie celor din jur”. Şi multe alte asemenea şi le spune sau propune, cu sinceritate, omul
nostru. Numai că, cum, necum, (surpriză!), nu trece mult timp de la spovedanie şi cade fix în
aceleaşi greşeli. Sau chiar mai adaugă şi altele. De ce oare? Unde greşeşte râvnitorul spre cele
sfinte şi care ar fi atitudinea accesibilă, cu rod bun?
Greşit într-o abordare precum cea amintită mai sus este că toată râvna se centrează pe
încrederea că orice om poate cultiva virtuţile - şi c-ar fi suficient doar să îşi dorească asta cu
adevărat. Pierzătoare este această centrare pe sinele nostru, această nerealistă încredere în
propriile puteri, în voinţa noastră. De aceea, diavolul ne şi îndeamnă, pe nevăzute, să ne
propunem cât mai multe lucruri duhovniceşti, să avem râvnă multă. Cu cât îşi propune mai
multe şi mai înalte, cu atât căderea omului este mai mare şi survine mai lesne. Pentru că, deşi
bine intenţionat, el nu se lipeşte de Dumnezeu, ci de sinele său. Şi rămâne suspendat o vreme,
prin elanul acesta nesăbuit, dar nu poate evita a se prăbuşi cu zgomot mare. Asta s-a întâmplat
şi cu Sfântul Apostol Petru, atunci când a cerut să meargă pe apă spre Domnul şi era să se
scufunde. Sau atunci când s-a lepădat de El la doar câteva ore după ce spusese cu
însufleţire: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte”(Luca 22, 33).
Ce putem face, dacă suntem atât de neputincioşi? Că nimeni nu poate să se bazeze pe
forţele sale, pe voinţa sa, pentru a împlini cuvântul Domnului. E nevoie să ne scuturăm de
această iluzie, cum că putem face ceva bun. Doar Dumnezeu este bun (cf. Matei 19, 17) şi
fără El nu putem face nimic (cf. Ioan 15, 5). E nevoie să fim realişti şi să ne preocupăm de
ceea ce este deja lucrător în noi, în loc să ne facem planuri despre virtuţile pe care le vom
agonisi cândva: „Doamne, mi-e limpede, după atâta timp: eu nu voi putea, de fapt, niciodată
să fac altceva decât păcatul. Nu are rost să mă amăgesc că voi putea schimba ceva. Nu doar
acestea, ci şi mai mari şi mai cumplite fărădelegi voi săvârşi, fără harul Tău. Eu nu pot
îndrepta nimic din viaţa mea, chiar dacă ar fi să trăiesc o mie de ani. Pe veşnicie mă văd

1
condamnat, şi pe bună dreptate. Dar Tu mă poţi milui. După cum ştii, luminează-mă!”. Cei
doi mari apostoli au avut genul acesta de atitudine. Petru a zis: „Ieşi de la mine, Doamne, că
sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). Iar Pavel: „Eu sunt trupesc, vândut sub păcat (...). Cine mă va
izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul
nostru!” (Romani 7, 14 şi 24-25).
Doar având o astfel de zdrobire şi de osândire de sine putem pune început smereniei.
Asta are două consecinţe. Diavolul nu mai are putere asupra noastră, căci nu poate
răbda „duhul umilit şi inima înfrântă” (cf. Psalmi 50, 18). Apoi, harul lui Dumnezeu se poate
apropia şi poate deveni lucrător în inima noastră. Doar aşa se pot dobândi virtuţile cu
adevărat, temeinic. Deloc întâmplător, cea mai recentă glăsuire a Mântuitorului Iisus Hristos
către omul contemporan, prin Sfântul Siluan Athonitul, este: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu
deznădăjdui” Acest cuvânt are puterea oricărei sentinţe din Evanghelie. El este, cum spunea
într-o conferinţă Părintele Rafail Noica, „o culminare a gândirii filocalice”. Iadul este creaţia
diavolului şi a omului, nu a lui Dumnezeu. Alegerile noastre pătimaşe, egoiste, fac din viaţa
noastră, din fiinţa noastră, un adevărat iad. Nu ne vom putea desprinde de acest iad, căci nu e
al nostru a ne urca la Cer. Dar, în iad fiind, putem birui iadul. Ne folosim de el pentru ca, prin
zdrobire de sine, să lăsăm pe Domnul să ne scoată afară.
Ştiu că e greu de primit acest cuvânt de către omul de azi, atât de preocupat de „stima
de sine”, de „gândirea pozitivă” şi de „dezvoltarea personală”. Iar cel ce a avut o viaţă grea,
fiind traumatizat, umilit, ar putea avea probleme dacă-l pune în practică, riscând să se
prăbuşească cu totul. Încât lucrarea aceasta implică un permanent balans. Când mi se pare că
fac ceva bun, să-mi aduc aminte de păcatele mele cele mai neruşinate, ca să mă pot smeri.
Cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Când dracii te ispitesc, prin gândurile ce ţi le
aduc, la obrazul drept, făcându-te să te mândreşti pentru faptele cele de-a dreapta, întoarce
celălalt obraz, adică scoate la vedere faptele de-a stânga săvârşite”. Dacă însă îmi văd doar
păcatul şi răutatea, riscând să cad în deznădejde, să-mi aduc aminte „cât bine mi-a făcut mie
Dumnezeu” (Luca 8, 39) şi că este nemărginită mila Lui. Dar cum voi putea primi mila
Domnului - singura mântuitoare -, dacă eu nu mă văd, mereu şi mereu, doar vrednic de milă şi
nimic altceva?