Naţiuni şi minorităţi în Comunitatea Europeană

Toţi oamenii au responsabilitatea comună pentru felul în care este privită societatea în care
trăiesc. Prin felul nostru de a fi şi prin tradiţiile noastre ne reprezentăm cu fiecare pas făcut, poporul.
Fiecare ţinem la identitatea noastră.
Şi cu toate acestea prin ce vom defini această identitate trăind într-o lume care este în
continuă schimbare? Va fi oare posibil să simţim o responsabilitate globală ca cetăţeni ai Europei?
Cu ce anume putem fi de folos lumii în care vrem să trăim? Se vorbeşte din ce în ce mai des de
apropierea cetăţenilor din diferite ţări, de dorinţa de a învăţa unii de la alţii. De aceea nu putem
defini acest CETĂŢEAN EUROPEAN şi nu îi putem enumera valorile, pentru că fiecare contribuie
în stil propriu la îmbogăţirea şi colorarea sistemului de valori al unei ţări. Se poate vorbi cu uşurinţă
de trăsături morale ale europenilor, dar niciodată nu se vor cunoaşte principiile personale după care
aceştia trăiesc.
Putem vorbi de hărnicie, seriozitate şi deschidere către nou dar niciodată nu vom şti pentru
care dintre noi contează cu adevărat stilul de viaţă al “vecinului”. Suntem liberi să gândim pentru
noi şi să ne exprimăm opiniile, suntem liberi să ne conducem viaţa după bunul plac şi suntem liberi
să fim noi înşine.
Odată cu intrarea în U.E., termeni ca naţiune, teritoriu sau apartenenţă religioasă dispar, şi
rămânem la rangul de “cetăţeni ai lumii”. Treptat dispar şi modelele naţionale, extinzându-se rapid
individualismul; fiecare om în parte contează, fiecare personalitate merită descoperită şi valorificată
iar responsabilitatea va fi lăsată în mâinile celor mai puternici.
De aceea una din cele mai mari probleme ale unei societăţi e reprezentată de putere,
deoarece fiecare ne dorim să aparţinem celei mai puternice părţi, să fim lăsaţi în grija celor mai
buni. Europa începe să pună din ce în ce mai mult accent pe omul de rând, omul obişnuit care se
împarte între familie şi muncă sau între prieteni şi şcoală.
“Schimbul intercultural” reprezintă unul din cei mai importanţi factori ai unei comunităţi
europene. Adolescenţii, tinerii sunt cei mai dorinci de a cunoaşte mai mult, de a vedea dincolo de
liniile orizontului de aceea s-au pus la punct diferite programe de educare a acestora în spirit
european. Treptat învăţăm să avem înceredere în ceea ce suntem şi în acelaşi timp să recâştigăm şi
încrederea celor din jur. Ne reeducăm şi o luăm de la capăt într-o societate care ne propulsează spre
vârf numindu-ne cetăţeni europeni.
Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei,
egalităţii, statului de drept şi a respectării omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând
minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin
pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate între bărbaţi şi femei
Nu putem vorbi de valori comune deoarece acestea diferă de la persoană la persoană sau de
la sat la oraş, în schimb putem vorbi de o concretizare a unui set de valori într-un act oficial cum ar
fi “Constituţia Europei”, în cazul valorilor europene.
Chiar şi din punct de vedere geografic Europa este definită vag, deoarece minţile
europenilor şi valorile acestora, sunt singurele care pot stabili anumite graniţe.
A a fi european reprezintă o stare de spirit, ceva ce ştim că este în noi dar pe care nu îl
putem vedea, defini sau deosebi de celelalte simţăminte patriotice. Prin aderarea şi intrarea în U.E.,
am demonstrat că suntem demni de a fi în acelaşi rând cu britanicii, francezii, italienii şi aşa mai
departe, chiar dacă facem parte dintr-un proces continuu de transformare. Am crescut sub ochii
critici ai unor ţări dezvoltate, lucru ce a ajutat naţiunea română să-şi pună la punct propriul set de
valori naţionale şi propriul portofoliu cultural.
Dacă secolul al XIX-lea a fost secolul naţiunilor, secolul XXI se prefigurează a fi, unul al
„mondializării, secolul informatizării, al culturilor în contact, al revenirii spiritualului şi al
nonvilenţei”.
Pentru unii dintre filosofii istoriei am intrat deja într-o epocă post-istorică, post-industrială,
post-creştină şi asta într-o vreme a „conflictului dintre civilizaţii”, a recrudescenţei naţionalismelor
de tot felul, a fundamentalismului religios dus până la fanatism, a terorismului, a intoleranţei. Nu
ştim dacă acesta este „sfârşitul istoriei”, cum scrie Fukuyama, dar este cert, că trăim o vreme când
complexitatea proceselor sociale, economice, culturale fac ca prognozele să fie din ce în ce mai
greu de elaborat în timp ce realitatea îşi urmează un curs nu odată imprevizibil. Este un timp al
crizei, deci al judecăţii şi, în mare parte, problemele sunt identificate, dar răspunsurile date se
deschid spre altele. Şi, cum scria Thierry de Montbrial, „arta prospecţiunii sau a strategiei se bizuie
nu pe prezicerea viitorului, ci pe analiza incertitudinilor”.
Pe măsură ce timpul trece, Europa devine un continent unde minorităţile tradiţionale sunt
concurate de alte noi minorităţi, „migratoare”, care se stabilesc în alte culturi. Sunt 8 milioane
vorbitori de limbă română care trăiesc în afara graniţelor României; în interior sunt recunoscute 18
minorităţi etnice, fiecare (cu excepţia celei maghiare) având câte un reprezentant în Parlament). În
noile condiţii, conceptul-cheie devine democraţia, care oferă şanse egale tuturor cetăţenilor. E greu
de spus dacă Europa viitoare va fi una a minorităţilor, unii spun a regionalizării, dar naţiunea nu
poate să dispară, pentru că nu pot dispărea identităţile culturale, ele pot coexista în respectul
valorilor umaniste şi de aceea poate ar trebui un „nou contract social”, sau „un contract mondial”,
care „să asigure stabilitatea şi libertatea naţiunilor, prosperitatea şi identitatea comunităţilor, o
morală a îngăduinţei faţă de celălalt”.

2
 Diversitatea este o lege a firii şi numai recunoscând-o, dialogând putem spera la unitate.
Migraţiile din Europa au creat comunităţi de imigranţi ce reclamă drepturile minorităţilor. Ele
vorbesc limbile ţărilor din care provin, respectă tradiţiile lor şi au dus la apariţia a ceea ce se
numeşte „limbi non-teritoriale”, creând o situaţie cu totul diferită faţă de conceptul „naţiune-stat” şi,
în consecinţă, o confuzie în clarificarea drepturilor omului faţă de noile minorităţi. Important este ca
în comunicarea dintre guvernanţi şi guvernaţi să existe o limbă comună şi un anume consens
privind procedurile politice, ţinând seama că statul este al întregii populaţii trăitoare pe teritoriul
său, fără a exclude nici o naţionalitate.
Există un pericol al uniformizării, întreţinut de confuzia semantică în care se sesizează
opoziţia dintre unitate şi diversitate: mai multă libertate duce la o diversitate dezagregantă; mai
multă egalitate duce la o uniformitate sufocantă. Ţinând seama de cele trei funcţii ale limbajului –
de instrument de comunicare, de cunoaştere şi de identitate –, soluţia în acord cu Constituţia
Europeană este menţinerea diversităţii lingvistice. Apar însă două dezavantaje majore: o asemenea
diversitate este dificilă pentru o comunicare rapidă la nivelul Uniunii şi riscul unor lupte între
diferite grupe lingvistice. O soluţie reală este recunoaşterea importanţei relative a fiecărui grup.
Pentru a fi acceptată în viaţa socială şi juridică a unei ţări, o comunitate religioasă are nevoie de o
dublă recunoaştere: aceea a Bisericii sau a Comunităţii ecleziastice de care aparţine şi a ordinii
juridice şi civile a statului. În acest sens, se evidenţiază mai mute elemente ce sunt, în ordine, de
natură etnică, propriu-zis religioasă, etnică şi religioasă şi, nu mai puţin important, ca această
comunitate să aibă conştiinţa propriei identităţi, să se afirme ca atare în mediul în care trăieşte. „A
aparţine unei comunităţi religioase minoritare este, în acelaşi timp, un defect şi o şansă”. Pentru
Biserica Creştină, este un defect deoarece înseamnă divizarea Bisericii Unice a lui Hristos încă din
secolele XI şi XVI. E şi o şansă, „deoarece diversitatea comunităţilor din cadrul aceleiaşi Biserici
(cum este, de pildă, comunităţile de rit bizantin din Biserica romano-catolică) reprezintă
manifestarea respectului faţă de particularităţile naţionale, etnice şi istorice a unui anumit grup”.
Comunităţile minoritare religioase din diaspora pot fi ca un adevărat ferment pentru
integrarea europeană. Cum în ecumenism se vorbeşte de „schimbarea darurilor” ca formă de
cunoaştere mutuală şi progres spre unitate, acest principiu ar putea fi valabil şi la nivelul integrării
europene.
Concluzia este demnă de toată luarea aminte şi ar putea fi extinsă: „Comunităţile religioase
naţionale minoritare au avantajul de a fi cunoscute şi mai ales de a integra comportamentul lor în
normele instituţiilor civile europene în vederea unei colaborări şi convieţuiri autentice. Dacă
unitatea Bisericii lui Hristos nu înseamnă uniformitate, ci diversitate reconciliată a comunităţilor
concrete de credincioşii din afara ţării lor cu comunităţile religioase majoritare atunci poate fi un
ferment pentru unitatea societăţii europene”. Cultura unui popor reprezintă totalitatea valorilor

3
materiale şi spirituale acumulate de poporul respectiv în decursul vremurilor. Cultura trebuie
păstrată deoarece ea reprezintă acel popor, în ea se află trecutul poporui respectiv; O.Goga spunea:
„Vremea în mersul ei aduce multe lucruri noi. Aduce şi bune, şi slabe. Din acestea însă vom alege
pe seama noastră numai acelea care ne sunt spre folos şi nu ne duşmănesc cu moştenirea noastră. Ne
vom sili să câştigăm spre uşurarea traiului toate poveţele şi mijloacele vremii noastre înainte, toată
învăţătura cuprinsă în slova condeielor de omenie. Dar va trebui să păstrăm cu o îndărătnicie dârză,
unele neschimbate. Va trebui să păstrăm neschimbat sufletul nostru. Toate neamurile care trăiesc
sub ochii noştri se deosebesc unele de altele. Se deosebesc prin sufletul care le călăuzeşte cărările.
Acest suflet deosebit se învederează în alt chip la toţi. Fiecare neam îşi are limba lui, legea lui,
portul lui, cântecele şi jocurile lui, datinile străvechi. Schimbându-se acestea, s-a schimbat sufletul
acelui popor. Acel popor nu mai trăieşte, căci s-a coborât în el duh străin. De aceea, în lupta mare a
neamurilor se ţinteşte totdeauna la aceste cetăţi, care, pierzĺndu-se pe rând, se pierde şi poporul.
Rămân oamenii numai, dar fără duhul care-i ocrotea. Şi nu este o înfăţişare mai jalnică pe acest
pământ, decât cea a unei cete de oameni cu sufletul mort” .
Atât cultura României cât şi cultura celorlalte ţări din U.E. este importantă pentru Uniune
deoarece împreună formează interculturalitatea, ea reprezentând relaţia de interacţiune şi cooperare
continuă, a diverselor grupuri culturale, etnice, religioase, a tuturor categoriilor de minorităţi,
relaţiile fiind determinate de schimbul cultural şi intercunoaştere în contextul grijii faţă de
menţinerea specificului fiecărei comunităţi). Procesul de integrare europeană este in sine un proces
de afirmare a interculturalităţilor. În spaţiul Comunităţii europene fiecare „minoritate” naţională,
etnică, religioasă, culturală se afirmă ca identitate. Pluralismul valorilor este miza care face posibila
orice strategie integrativă.

Bibliografie

- Ionescu, Nicolae I., Organizaţii şi instituţii internaţionale, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.
- Moreau de Farges, Philippe, Les Institutions Européennes, Armand Colin, Paris, 1999