Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mihail Eminescu.
SUMARUL.
Titu Maiorescu Eminescu. 1. Borcia Cuvânt ocazional în amintirea
M. Eminescu . Dintre sute de catarge (poezie). lui Eminescu.
I. L. Caragiale In Nirvana. C rotii că: Comemorarea lui Eminescu. Din
I. Borcia . . . „Floare albastră" (poezie). vieaţa lui Eminescu. „Popora
Maria Cunţan . Mihail Eminescu (poezie). nismul" lui Eminescu. f Dr.
Al. Vlahuţă . . Amintiri despre Eminescu. Aurel Mureşianu. Sesiunea ge
Al. Ciura . . . Geneza unei critici. nerală a Academiei române.
Veronica Micle Lui Eminescu (poezie). Nuoi membri ai Academiei ro
Ecaterina Pitiş Cântecul frunzelor (poezie). mâne. „Şezătoarea" la Cer-
M. Eminescu şi năuţiu, în Bucovina. Statuie lui
1. L. Caragiale Fragmente. Ion Creangă. Ştiri. — Poşta
Em. Gârleanu . Ioan Creangă şi M. Eminescu. Redacţiei. — Poşta Adminis
E. Hodoş . . Frunze, flori şi codru. traţiei.
loan Slavici Eminescu-Omul.
II u s t r a ţ i u n i : M. Eminescu la 1880—1883. Mama şi sora lui Eminescu. Carte dăruită prietenului
său Creangă. Ultima fotografie a lui Eminescu (1887 — 1888). Mormântul lui Eminescu (Cimitirul
Bellu, Bucureşti). Eminescu la 1884—5. M. Eminescu. Gh. Eminovici. Dr. Aurel Murăşianu.
Cărţi pentru)
Lectură pentru călătorie! vilegiatură !
B â r s a n , Z., Impresii de teatru ; Le ce a, I. G., Dreptul vieţii. ;
din Rrdeal. Amintiri. C 2.—.• Roman. C 2-—• :
B o r c i a E., Bobârnaci şi Ba ! A a a p a s s a n t , G. de, Povestiri ! Biblioteca pentru toţi.
zaconii. C —.80. '. alese. C 2 —. :
B r ă t e s c a - V o i n e ş t i , I. Ä., • Siriana, R. ., moara din vale. •
Biblioteca „Socec".
Tn lumea dreptăţii. Navele şi ! Novele. C 1.40.
schiţe. C 2.—. ; S l a v i c i , I., Poveşti. C 1.50. ;
C i o î l e c , R., Doamne ajută--ne. ! T o l s t o i , L., Revoluţionarii. P o : Biblioteca „Ifiinerva".
Navele. C 2.—. ; veşti. C --.75 :
D a a d e t , R., Sopl)0. Aorawiri. . şi altele. " Complet în depozit
parisiene. C 1.50. la librăria
E b e r s , G., ïjomo Sum. Roman. W. Kraîît
C 1.60.
iodoîorm, Verzi si uscate. '• ^JL Sibiiu.
C 2.-. \ > A
. i^> i
I
> «a e o •
ffiWffil
Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită.
Eminescu.
Eminescu este un em al timpului modern, cultura desprindă idea emoţională spre a se înfăţişa în forma
lui individuală stă la nivelul culturei europene de frumosului.
astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a Acel cuprins ideal al culturei omeneşti nu era
studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget la Eminescu un simplu material de erudiţie străină,
memoria cu opere'e însemnate din literatura antică ci eră primit şi asimilat în chiar individualitatea lui
şi modernă. Cunoscător al filozofiei, în special al lui intelectuală. Deprins astfel cu cercetarea adevărului,
Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai sincer mai întâiu de toate, poeziile lui
puţin al credinţelor religioase, mai ales sunt subiectiv adevărate nu numai atunci,
al celei Creştine şi Buddhaiste, admi când exprimă o intuiţie a naturei sub
rator al Vedelor, pasionat pentru operele formă descriptivă, o simţire de amor,
poetice din toate timpurile, posedând uneori veselă, adeseori melancolică, ci
ştiinţa celor publicate până astăzi din şi atunci când trec peste marginea liris
istoria şi limba română: el afla în co mului individual şi îmbrăţişează şi re
moara ideilor astfel culese materialul prezintă un simţământ naţional sau uma
concret, de unde să-şi formeze înalta nitar.
abstracţiune, care în poeziile lui ne des De aici se explică în mare parte
chide aşa de des orizontul fără margini adânca impresie ce a produs-o opera
al gândirii omeneşti. Căci cum să ajungi lui asupra tuturor. Şi ei au simţit în felul
la o privire generală, dacă nu ai în cu lor ceeace a simţit Eminescu, în emo-
noştinţele tale treptele succesive, care ţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor;
să te ridice până la ea? Tocmai ele dau numai că el îi rezumă pe toţi şi are mai
lui Eminescu cuprinsul preciz în acele M. Eminescu la 1880-1883 ales darul de a deschide mişcării su
versuri caracteristice, în care se întru fleteşti cea mai clară expresie, aşa încât
pează profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, glasul lui, deşteptând răsunetul în inima lor, ie dă
asupra vieţii omului, asupra soartei poporului român. totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această
Poetul e din naştere, fără îndoială Dar ceeace scăpare a suferinţei mute prin farmecul exprimării
e din naştere la adevăratul poet, nu e dispoziţia este binefacerea, ce o revarsă poetul de geniu asupra
pentru forma goală a ritmului şi a rimei, ci nemăr oamenilor ce-1 ascultă, poezia lui devine o parte inte
ginita iubire a tot ce este cugetare şi simţire ome grantă a sufletului lor, şi el trăeşte de acum înainte în
nească, pentruca din perceperea lor acumulată să se vieaţa poporului său.
Titu Maiorescu.
În Nirvana.
Sunt peste 20 de ani de atunci. dovadă cumcă omul acesta trebue să fie
Locuiam într'o casă unde trăsese în gazdă scos dintr'un tipar de lux, nu din acela din
un actor, vara director de teatru în provincie. care se estrag exemplarele stereotipe cu miile
Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era de duzine.
toamnă, şi aceste pasări călătoare se întor Deşi în genere teoria delà care plecam eu
ceau pe la cuiburile lor. ca să gândesc astfel că adecă un om mare
Văzându-mă că cetiam într'una, actorul îmi trebue în toate să fie ca neoamenii — era
zise cu un fel de mândrie: pripita, poate chiar deloc întemeiată, în speţă
„îţi place să te ocupi cu literatura... Am însă s'a adeverit cu prisos.
si eu un băiat în trupă care ceteşte mult; Tânărul sosi.
este foarte învăţat, ştie nem Erà o frumseţe ! O figură
ţeşte şi are mare talent: clasică încadrată de niste
face poezii; ne-a făcut câ plete mari negre; o frunte
teva cuplete minunate. Eu înaltă si senină; niste ochi
crez că ţi-ar face plăcere mari - - la aceste ferestre
să-1 cunoşti." ale sufletului se vedea că
Şi-mi povesti cum găsise cineva este înlăuntru; un
într'un otel din Giurgiu pe zâmbet blând şi adânc me
acel băiat — care slugeà în lancolic. Avea aerul unui
curte şi la grajd — culcat sfânt tânăr, coborît dintr'o
în fân şi cetind în gura mare ^^^^^^^^^^ veche icoană, un copil pre-
pe Schiller. •—&*•**"*'£ H l P destinât durerii, pe chipul
In ieslele grajdului, la o căruia se vedea scrisul unor
parte, eră un geamantan chinuri vii torturătoare.
— biblioteca băiatului „Mă recomand, Mihail
plin cu cărţi nemţeşti. Eminescu."
Băiatul era foarte blând, Aşa l-am cunoscut eu.
de treabă, nu aveà nici un Câtă filozofie n'am de-
viţiu. Eră străin de departe, pănatîmpreunătoată noap
zicea el, dar nu voià să tea aceea cu nepregetul
spună de unde. Se vedea vârstei de şaptesprezece
bine a fi copil de oameni, ani!
ajuns aci din cine ştie ce Mama şi sora lui Eminescu Ce entusiasm! ce veselie!
împrejurare. Hotărît, închipuirea nu
Actorul îi propuse să-1 ia sufler cu şapte mă înşelase... Eră un copil minunat.
galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie, într'o noapte mă pusese în curentul litera
îşi luase biblioteca şi acum se afla în Bucu turii germane, de care eră încântat.
reşti. „Dacă îţi place aşa de mult poezia, trebue
Seara trebuia să vie la directorul lui - să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dum
astfel puteam să-1 văz. neata ai şi scris.
Eram foarte curios să-1 cunosc. Nu ştiu — Da, am scris.
pentru ce îmi închipuiam pe tânărul aven- — Atunci, — şi mie îmi place poezia, deşi
turar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, nu pot scrie, - - fii bun şi arată-mi şi mie
un viitor om mare. o poezie de d-ta."
în închipuirea mea, văzându-1 în revoltă Eminescu s'a executat numai decât. Erà o
faţă cu practica vieţii comune, găseam că bucată dedicată unei actriţe de care el erà
dispreţul lui pentru disciplina socială e o foarte înamorat... D'abia mai ţiu minte. Ştiu
Nrul 13, 1909. LUCEAFĂRUL 289
atâta că eră vorba de strălucirea şi bogăţiile Acela a mers la Berlin; în câteva luni a
unui rege asirian nenorocit de o pasiune speriat Academia militară cu talentele-i şi a
contrariată... cam asà ceva. Poezia aceasta dat un examen care 1-a făcut pe mareşalul
îmi pare că s'a şi publicat prin 68 sau 69 Moltke să se intereseze foarte de aproape
în „Familia" din Pesta. de soartea lui, hotărît să-1 ia pe lângă dânsul.
A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar Ca să-si încoroneze succesul, militarul s'a
7
y
peste zi o nemulţumire intimă intervenise. dus acasă si, fără să lase măcar o vorbă, s'a
Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâh- împuşcat.
nirea regelui asirian. Eminescu eră de astădată Peste mai multă vreme, când am vorbit
tăcut şi posomorit, vorbea foarte puţin şi cu Eminescu de trista împrejurare a milita
contradicţia îl irita. înzădar l-am rugat să-mi rului, el mi-a răspuns râzând:
mai arate vre-o poezie sau să mi-o cetească „Mai bine! ala erà mai cuminte ca noi."
tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tata
se culce de vreme, şi dimineaţă la amiazi, lui Eminescu. Erà un bătrân foarte drăguţ,
când m'am dus la el, l-am găsit tot dormind. glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere
L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, si venise să-i cumpere fiului haine si cia-
ba erà chiar mai vesel ca alaltăieri. Am pe y r
)
trecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre sornic şi să-i dee „din vieaţă" o sută de gal-
India antică, despre Daci, despre Ştefan-cel- bini, partea lui de moştenire din averea pă
Mare, şi mi-a cântat doina. rintească.
îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă
se bucura în linişte de avuţiile si strălu- muma lui mai trăieşte. Mama murise, dar,
cirea lui. după aerul posomorit cu care mi-a răspuns,
Asà l-am cunoscut atuncea, asà a rămas am înţeles că de moartea ei se legau niste
y o j
până în cele din urmă momente bune: vesel amintiri mai crude decât ca de o moarte
şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; normală, nu numai dureroase, dar şi neplă
multumindu-se cu nimica si nemulţumit tot- cute.
ï y y
deuna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, Am aflat apoi că o soră a lui, care-I iubea
aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de foarte, trăia retrasă într'o mănăstire: biata
oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bă fată erà paralizată din copilărie.
trân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciu Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de
dată amestecătură! — fericită pentru artist, seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să
nenorocită pentru om ! lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu
Primăvara următoare a plecat cu o trupă a fost cauzată de vitiu.
ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat Erà, în adevăr, un om dezordonat, dar nici
toamna pe Eminescu în zadar — trupa s'a decum vitios. în lumea asta, mulţimea celor
întors fără dânsul. de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii
Părintele lui, de fel din Botoşani, 1-a regăsit sunt privilegiul lor excluziv şi că oamenii
pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai rari nu au voe să aibă şi ei defecte.
cu deasila, 1-a trimis la Viena. Aveà un temperament de o excesivă ne-
Am văzut mai târziu „Ideal pierdut în egalitate, şi când o pasiune îl apucà, erà o
noaptea unei lumi ce nu mai este..." Emi tortură nepomenită. Am fost de multeori
nescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea confidentul lui.
om mare. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune,
Mai în urmă, l-am întâlnit tot aici pe Emi succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci erà
nescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi o sbuciumare teribilă, o încordare a simţirii,
7
y '
' y
două trei zile se arăta iar liniştit ca „Lu când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admi
ceafărul lui — nemuritor şi rece". ratorii şi invidioşii, sub „teiul sfânt", n'am
Acum începea cu verva lui strălucită să-mi plâns de moartea lui; am plâns de truda
predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, vieţii, de câte suferise această iritabilă na-
ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. tură delà împrejurări, delà oameni, delà ea
O asà încordare, un asà acces a avut în însăşi.
ultimele momente bune: acela a fost semnalul Acest Eminescu a suferit de multe, a su
sfârşitului. După cutremur, el nu s'a mai în ferit si de foame. Da, dar nu s'a încovoiat
chis în odaie să se culce si să mai facă ce niciodată: erà un om dintr'o bucată şi nu
făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, dintr'una care se găseşte pe toate cărările.
tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăj Generaţii întregi vor să suie cu pompă
maşului pe care-1 purta în sânu-i încă din sânul dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce
maicii sale. Copil al unei rasse nobile şi bă vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o
trâne, în el se petrece lupta decizivă între bucată din care să scoţi un alt Eniinescu
y
ţ^===
„Floare albastră".
Tu, floare-albastră, mică, veştejită, Sorbit-ai din adâncuri de mormânt
De-ai şti vorbi, să spui de unde eşti, Acea mireasmă dulce 'mbătătoare?
De-aşa de dulci miresme răspândeşti, Sub glie doarme şi viseaz' un sfânt
Că pare 'n jur odaia înflorită.
în pace de dureri alinătoare,
Pe un mormânt tăcut, ai fost ursită, Pe care n'a găsit-o pe pământ...
La umbra unui teiu, să înfloreşti... Eşti visul lui cel drag, albastră floare?
Te legăna în tainice poveşti I. Borcia.
A frunzei şoaptă 'n veci neadormită ..,
e*= =**?
Mihail Eminescu.
Preot sfinţit de mâna suferinţei, Cântarea ta cu freamătul de frunze,
Pe fruntea ta senină străluceşte Cu glasul valurilor obosite
Lumina celor care poartă cârme. Mereu va povesti cu jalea noastră:
„Veniţi la mine cei striviţi de soarte
Şi cei răniţi în lupte, să vă vindec,
Toţi — robii dragostei fără nădejde,
Veniţi la mine să v'arăt limanul."
Maria Cunţan.
Nrul 13, 1909. LUCEAFĂRUL 291
poetului şi—1 privesc, dar cu ce sfieală! El mizerie. Aleg o garoafă şi o dau poetului,
ţine pe braţe un ghiozdan ros pe la margini: care-mi spune că-i plac florile. Eminescu
degetele delà mâna dreaptă îi sunt pline de ridică 'n sus garoafa c'un gest delicat, se
cerneală violetă, ochii lui mici, înfundaţi, cu uită gânditor la petalele învoalte, de un roş
gene rari, au privirea vagă şi ostenită a închis, si, ca si cum ar relua şirul unei dis-
omului distras, dus pe gânduri. cutii întrerupte un moment, îmi spune:
Lângă el stă o cocoană slabă şi sulimenită, — De geaba, ne trebue un poet care s'o
care-1 priveşte fix, din ce în ce mai intrigată. ia peste câmpi, nebuneşte... ne trebue ceva
Ea îşi şterge cu batista colţurile gurii, şi-şi nou, cu totul nou... un nebun, dar un nebun
potriveşte bridurile delà pălărie, cu gesturile de geniu, care să-şi croiască el o formă a
unei persoane gata să ia o hotărîre. lui s'un drum neîncercat de nimeni...
— Asa-i că nu mă mai cunoaşteţi, dom- Eu îl privesc lung, nedumerit; aştept să
» y y '
văd cu ce se leagă asta.
nule Eminovici?...
— Uite, dintre tinerii de azi, ştii cine dă
Eminescu se 'ntoarce; un zâmbet blând îi
semne c'are să fie un poet mare Ia noi?
luminează fata.
1*
292 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1909.
fără margini"; cel de al doilea spunea') că: de mohorîre şi resignare, ne gândiam la mul
„morţii dorm de veci în risipire." tele dureri, ce aveau să ne întâmpine în vieaţă
Poeziile aceste i-au dat prilejul să scrie şi ne gândiam la Moartea salvatoare:
articolul „Tinerii preoţi din clerul nostru", Şi-apoi cine ştie de este mai bine
în care scrie între altele 2 ): „Ce ne cauzează A fi sau a nu fi...
însă durere şi nouă, este împrejurarea aceea A fi — nebunie şi tristă şi goală...
tristă, că nu puţini din tinerii clerului nostru, Farmecul deosebit al limbei, imaginile în-
cari se încearcă pe terenul poetic, îşi iau de drăsnete si neobişnuite ne încătuşau, si
îndreptariu modele de acele, cari nu numai noi începeam a uita pe Murăşan şi Bolin-
că nu stau pe baza creştinismului pozitiv, ci tineanu înainte de a-i fi cunoscut măcar
cuprind idei, cari sunt deplina negaţiune a cum se cade.
creştinismului." In „revista" ce o redactam în taină nu
La alt loc, după ce admite imitarea formei scriam decât poezii pesimiste, nuvele sfâ
lui Eminescu, căreia îi recunoaşte unele ca- şietoare şi maxime, în cari spuneam, cu
lităţi, adaogă: „Nu putem fi însă indiferenţi, multă cunoştinţă de vieată, că existenta nu
când preoţii sau candidaţii de preoţi, nu are nici un rost, că totul e spoială, şi că
imitează numai forma, ci spiritul poeziilor singură moartea e îngerul pal, care pune
lui Eminescu, şi astfel se fac apostolii lui capăt acestor dureri neîntrerupte şi de prisos.
Schopenhauer şi preoţii lui Buddha, în po A venit, însă, asa din senin, un trăsnet si
porul nostru, care nu de aşa ceva are lipsă, ne-a trezit din aceste visări de nemai sfârşită
ci de preoţi în spiritul adevărat evanghelic"... jelanie. Un tovarăş mai slab de înger, pro
Şi încheie: „Dacă, zic, totuş voesc să-1 imi- babil un „poet", căruia nu i s'a îngăduit in
teze pe Eminescu, atunci îi rugăm ca să imi- trarea în Panteonul revistei, a spus ceva
teze pe Eminescu şi în trăsătura cea nobilă „prefectului" şi numai ce ne pomenim într'o
a caracterului lui. Văzând adecă cineva tem seară de „silenţiu" că mâni sacrilege se întind
peramentul cel liniştit si blândeta lui Emi- spre pupitrul tăinuit şi — ne secvestrează
nescu, 1-a întrebat că de ce nu s'a făcut revista.
preot. La aceste a răspuns Eminescu: „Nice Rectorul s'a făcut foc şi pară.
un stat din lume nu mi-a plăcut ca statul Ne-a citat în cancelarie, ne-a tras o să-
preoţesc. Şi dacă aveam credinţă, preot m'aş puneală, de nu mai era să nimerim uşa
fi făcut. Fiindcă însă nu o am, nu m'am făcut, când să esim.
ca să nu viu în contrazicere cu mine însumi. Şi noi stăm cu ochii în pământ şi pă
Sapienţi sat!" mântul nu se îndura să ne înghită.
Articolul acesta, pe care l-ar putea iscăli, Au urmat câteva săptămâni de supliciu.
credem, oricare profesor de teologie din Blaj, La prânz, rectorul ne oprea puţin, apoi în
Sibiiu sau Bucureşti, este preludiul criticei, cepea să cetească părţi inculpate din poeziile
care se începe cu numărul 17 al „Unirei". şi nuvelele noastre disperate. Aveà un zâm
Probabil critica n*ar fi apărut niciodată, bet răutăcios, iar noi şedeam ca ţintuiţi pe
şi nu s'ar fi scris în tonul acela aproape ve scaune, mulţumiţi pentru discreţiunea deli
hement, dacă nu intervenià o întâmplare ho- cată, că numele noastre se treceau totuş sub
tărîtoare. tăcere.
In acele câteva săptămâni discuţia se în-
Eram pe atunci în clasa a V-a gimnazială vârtiâ în jurul lui Eminescu, căruia rectorul
şi redactam, în mare taină, cu camerazii mei nostru îi recunoştea din ce în ce mai puţine
o revistă literară. Cetiam pe Eminescu, îl calităţi, până într'o zi îl auzirăm spunând
ştiam pe din afară, ne îmbătăm de muzicali cuvântul hotărîtor:
tatea limbei lui, fără a pătrunde însă miezul — In urma urmei Eminescu nici n'a fost
adânc al creaţiilor. Plutiam într'o atmosferă ceva poet mai de seamă. Voi arăta eu, că
0 Ibid. nr. 2. n'a fost...
') Cf. „Unirea", an. I, pag. 4Ç. Si asa s'a pornit critica aceea,
294 LUCEAFĂRUL NrnI 13. 1909.
Revista noastră şi-a pierdut urma prin vârstnice, lucru admis de chiar cei mai mari
cine ştie ce dosar obscur, şi, vai, acolo s'au admiratori ai poetului,
pierdut si cele dintâi dibuiri literare ale vi- Adevărul doare adeseori, mai ales când el
surilor noastre juvenile... se izbeşte de figura cea mai uriaşă a literaturei
Autorul odioasei critice apare, cred, în altă noastre, dar oricât de preocupat, exagerat
lumină, dacă cunoaştem geneza ei, şi dacă şi vehement a fost criticul anonim din Blaj,
apreţiem zelul lui de a lupta împotriva in- el a scris în cartea lui odioasă şi multe pa-
fluenţei d e z a s t r o a s e , pe care Eminescu o gini de adevăr!
putea exercita, mai ales asupra tinerimii ne- Al. Ciura.
ţ^=s
Lui Eminescu.
Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-I atinge...
Lang' acest colos de piatră vezi tu cât de mică sânt.
Astfel tu 'n a cărui minte universul se resfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.
Şi doreşti a mea iubire... Prin iubire pân' la tine
Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s'o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreaţa ta fiinţă poate nici n'o înţeleg.
Geniu tu, planează 'n lume! Lasă-mă în prada sorţii
Şi numai din depărtare, când şi când, să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pân' la pragul morţii
Şi ca pe-o minune 'n taină să te-ador, să te slăvesc.
28 August 1885. Veronica Miele.
P=^ :=5??
Cântecul frunzelor.
Cântul frunzelor uscate Când l-asculţi din prag, te-ajunge
Trist îngână-a nopţii pace; Dor nebun, să pleci departe;
Ceva tainic, ceva aspru De iubeşti, nădejdi şi visuri
Si amar într'ânsul zace. Ţi se par atunci deşarte.
Când l-asculţi mergând pe cale,
De eşti vesel, cazi pe gânduri,
De eşti trist, te stăpâneşte
Vraja celor patru scânduri.
Ecaterina Pitiş.
Fragmente.
Numai Arta naţională are raţiune de a fi, numai ea în ea se 'ntrupează pipăit, şi pentru o vieaţă ma.i du-
naşte în inimile indivizilor întărirea şi intensivitatea rabilă decât chiar a neamului său întreg, gândiri şi
acelui simţământ subiectiv care-i face ca toţi să se simţiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă
numere membri aceluiaş corp. M. Eminescu. de exagerare, s'a putut zice că o aşa lucrare este
patrimoniul omenirii întregi, nu numai al unui neam.
Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este,
cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fiindcă I. L. Caragiale.
ce-i unea, Creangă nu a mai V AOKb •> lUH'^Mifjli •> XoforfÁ4>'íf ) C * A f K 1 CPfH(03IM 3r
stat o clipă la îndoială şi s'a Ai CAT« , U1H ffTî'iţfl , ) Ulti MjîtIJi. K^H^i ^ A \ n A H - ~ ^ ^ Í
dus în societatea pe care a Hi'ips u-Aupt n.ífTf AE Ân'iM*H>r^A^H * WH^.\M'(% r^ ^ _ !
"C rfwrjM<j>ïe ) ( á'^íKa CKpwóji|'í hsMÄHT^Atfa , ) I ^
ilustrat-o mai târziu într'un «>f K<spr noAWi ci« ^>«f(a nero}niiiat , cj>HAOio<j>fUjf » I 2. \
chip atât de strălucit. inn MAjittMATii'i'n^i - \. ^ ^
Eminescu îndemnase pe 7 ffCUrfiii/Îf lîiTOfHfidi» , K^nfKH^f j f T i t f t H - »Y*
Creangă să scrie, şi acesta 1-a «H^Hf ÎjïTs'fHAl Af'T^^A .Itï'fHAWffc , UJM A l ' l ^ H A f
înţeles, alcătuind acel şirag de ^•K<ff AA^ A^MMHATt»
mărgăritare, care-s P o v e
.fnfonïipiAf <ţ)npi^iH , ÍAo'rs^HAicpi, , ( r*>'«rvoţtA f
ş t i l e Iui. Câteodată, stând
l4 4>HfAÍK'A hw}k . ) ,-.".""-' J^
amândoi în odaie, sau sub co
pacul umbros din ograda din
1 r t w r j . i ^ ï f AU^HMATHtÁíKS , ÇlTi ÂïtAlsÂfi- \
* ' jtií
faţa casei, Creangă ruga pe
Eminescu să asculte ce scri
sese. — Eminescu se uita duios
la Creangă şi-i răspundea: Garte dăruita de Eminescu prietenului său Creangă.
296 LUCKAFÄRÜL Nrul 13, 1909.
măr domnesc, — vara în cerdacul dedindosul cătră soţia lui Creangă. Eminescu stătea la
casei, unde şi astăzi mai stau câteva lucruri Creangă câte două şi trei zile, iar alte daţi
dăruite de poet lui Creangă, în cerdacul din câte o săptămână în şir. — Atunci puneau
care li se pierdea privirea tocmai pe dealul ei multe la cale şi multe mai plănuiau în
Ciricului, departe încolo. odaia cu ferestre mici, tăiate în păretele de
Din biblioteca lui Ion Creangă, alcătuită vălătuci al casei.
mai în întregime de cărţi vechi, româneşti, Când Eminescu plecă din Iaşi, mare lucru
cu însemnări pe ele, despre care d-1 Teo- dacă trecea o lună două fără ca ei să nu
dorescu Kirileanu a scris în revista „Seză- se vadă. îi lovea dorul, — şi ori Creangă
toarea", făceau parte şi unele cărţi şi stampe se repezea până în Bucureşti, ori Eminescu
dăruite povestitorului de cătră Mihail Emi- veneà la Iaşi.
nescu. — Celce scrie aceste rânduri posedă Un amănunt interesant în legătură cu una
două stampe: portretele lui Schopenhauer şi — poate cea din urmă — din aceste revederi;
Frederic cel Mare, dăruite prozatorului de Eminescu veni la Iaşi, abătut. — Nu stătu
cătră poet, precum şi o carte, de mare preţ mult şi-i ceti lui Creangă „Doina" scrisă
bibliografic: „De obşte Geografie, p e 1 i m b a la Bucureşti. — Apoi, când se puse să se
m o l d o v e n e a s c ă scoasă de pe geografia odihnească, scoase din buzunar un revolver
lui Bufieră (sic) de cătră Amfilohie H ot i n i u 1, mic şi-1 aşeză pe masă. — La întrebarea
şi tipărită în 1795 August 22." — Pe cea din- lui Creangă, că de ce-1 poartă, Eminescu
tâiu pagină a cărţii, după cum se vede în ală răspunse: „Că îi eră frică să nu-1 ucidă
turatul clişeu, Creangă scrie cu mâna lui, că cineva". Acest lucru îl îndurera adânc pe
această carte i-a fost: d ă r u i t ă de c ă t r ă Creangă, şi-1 făcu să se uite îndelung la
d-1 M i h a i l E m i n e s c u , eminentul s c r i i faţa obosită a poetului care adormise pe pat...
t o r şi cel mai mare p o e t al R o m â n i l o r . O boală grozavă, care îndurera pe toţi acei
1878.' — ce înţelegeau marea pierdere ce suferea litera
Când li se ura de oraş si lume — lume tura românească, duse grabnic pe Eminescu
străină cu totul de sufletul si idealul lor, — în mormânt. — Aceasta se întâmplă în ziua
luau drumul Sculenilor, unde făceau băi, şi de 29 Iunie 1889, se împlinesc douăzeci de
rătăciau apoi ziua întreagă în păduricea de ani, peste puţine zile. — După şase luni, la
pe malul Prutului, uitându-se cum tulburile 31 Decembrie, se stinge şi Creangă, gră-
lui valuri îi despărţea de Basarabia. — Şi bindu-se par'că să plece şi dânsul în locaşul
cine ştie câte vise de aur nu le năvălea în de veşnică odihnă, unde prietenul său intrase
minte, înfierbântându-le sufletul, uitându-se mai decuvreme. *
la făşia de pământ ce-şi pierdea zările în Acelora cari nu cunoşteau pe Eminescu
apusul zilelor de vară... decât din renume numai, li s'ar fi părut cu
Altădată fugeau tocmai în Târguşor, din rioasă prietenia, — rămasă ca un episod
colo de bariera laşului, la crâşma lui Târu, duios în cercul literar al Junimei, — dintre
dimpreună cu Zahei, fratele lui Creangă. — marele poet şi neîntrecutul prozator. — Ba
Acolo, tolăniţi pe iarbă, puneau de le cântă poate nu numai acestora li s'ar fi părut ne
doi ţigani zdrenţuroşi, — unul cu scripca şi potrivită legătura sufletească dintre aceşti
celait eu cobza, — cântecele glăsuite altă doi scriitori, ci şi acelora pentru care „Doina
dată de cătră Barbu Lăutarul, iar ei mâncau şi Satira a IlI-a" nu erau în deajunse dovezi
friptură din hârgău, cu mămăligă; aceste se ca să îndreptăţească iubirea ce unea pe celce
preparau lângă dânşii, pe iarbă. — Şi trăiau cugetase asupra întrupării lumilor, asupra
altă vieată, în alte vremuri, si 'n altă lume. zădărniciei vietei si nestatorniciei iubirei, cu
Dar mai des scoborau cărarea din vale de acela care povestise pur şi simplu cum cres
casa lui Creangă, şi suiau dealul Ciricului cuse în Humuleşti, — un sat prizărit din
pe care îl măsurau în lung până la via re preajma Cetăţii Neamţului, — cum mergea cu
gretatului lanov, în lat până în zare, plimbân- colindul, cum cântà la strană sau cum prin
du-se până la vremea mesei, pregătită de sese pupăza, — ceasornicul satului,
Nrul 13, 1909. LUCEAFĂRUL 297
Eminescu nu erà cunoscut mai deplin de pe altul, întrupând din îmbrăţişarea lor cele
cât de un cerc restrâns. — Tocmai acum, două fete, — deosebite si cu toate aceste
în urmă, prin publicarea scrierilor necunos atât de strânse una de alta, — a simţirii ro
cute ale lui Eminescu, oricine poate ajunge mâneşti. — Acest lucru face ca geniile lor
uşor la izvorul prieteniei dintre poet si să rămâie unite totdeauna, dupăcum în vieaţă
Creangă. fusese unite fiinţele acelora în care ele stră-
Iubitori ai ţărănimei, de puterile căreia luciseră.
ştiau că se leagă întreaga istorie naţională, Tristeta lui Eminescu, — infiltrată sufle-
toate vitejiile şi nizuinţele noastre; dispre tului românesc de cătră vremile de răstriste
ţuitori a tot ce e străin, si mai cu deosebire prin care dânsul trecuse, — izvorîtă din
antisemiţi înfocaţi, potrivnici ai acelui neam acea putere de concentrare a minţii ce fău
care stângeâ vieaţa românească a Moldovei rise zicători adânci, poezii duioase, îi în
sub privirile lor; adoratori ai comoarei de aripase gândirea făcându-1 pe poet să-şi
gândire şi poezie, păstrată în adâncul mun aşeze, în versuri, strălucitoarele lui comori
ţilor şi pe întinsul acoperiş verde al câmpiei de simţire; veselia lui Creangă, — tovarăşa
româneşti; dornici de vieata ascunsă, liniştită, zilelor bune petrecute în adierea vântului şi
care dă prilej gândirilor să făurească planuri strălucirea soarelui, îi dase putinţa să aş
de izbândă; şi mai presus de toate oameni tearnă pe hârtie voioşia sinceră, râsul smuls
rămaşi cu apucăturile simple, graiul curat din inimă, care nu încape în vers, nu cu
şi simţirea limpede, — astfel erau aceşti noaşte stăvili ci hohoteşte de răsună văi si
oameni. — Deci nu puteau să nu se iubească > » »
şi nici puteau să-şi înfrâneze sufletele, por lunci, smulgând cu deasila ecoul ascunsurilor
nite să se unească în flacăra tainică a în- adânci.
frăţirei adevărate. — Chiar deosebirea, ce Cea mai mare parte din versurile lui Emi
mai la urma urmei erà, între felul lor de a nescu răsună ca melodiile doinei şi a cân
fi: tristeţea care de sigur covârşiâ adesea tecelor de jale ; aproape toată proza lui Creangă
sufletul lui Eminescu, veselia ce cuprindea e chiuitul vesel al jocurilor voiniceşti.
mai cu putere şi mai des sufletul lui Creangă, Sufletele lui Creangă şi Eminescu întru
— erà poate cea mai puternică legătură pează sufletul românesc, în care de atâta
dintre ei. — Sufletele lor se complectau unul vreme se împacă înrourarea ochilor cu zâm
betul buzelor.
Em. Gârleanu.
Dacă poetul durerii şi al iubirii este slă si în urma ideilor si îndemnurilor ce dom-
vit de urmaşii săi pentru geniul cu care 1-a neau la societatea „Junimea" din Iaşi.
împodobit natura, nu este mai puţin adevărat, Fără aceste cântece, modeste şi risipite,
că gloria poetului se datoreşte şi înrâuririlor fără acest — dacă vreţi — p o p o r a n i s m ,
din afară, în mijlocul cărora a trăit. combătut azi din unele părţi, poetul nostru,
Nici una dintre înrâuririle acestea n'au mort înainte cu douăzeci de ani, n'ar fi ajuns
stăpânit scrisul lui Eminescu în măsura în niciodată creatorul, de care până la el n'a
tinsă, în care 1-a stăpânit comoara p o e z i e i mai avut parte poezia română.
noastre poporale. *
A făcut el însuşi, pentru sine, o colecţie Frunzele verzi, florile câmpului şi ale po
de cântece din răslăţitul nostru popor, în milor, codrul cu bazmele lui şi cu izvoarele,
urma culegerii întocmite de Alexandri, precum care joacă un rol atât de însemnat în vieaţa
298 LUCEA FÄ RUL Nrui 13. 1009
o ramură să frângi şi la
capul meu s'o 'ngropi;
pe mine să nu mă plângi,
ci lacrimele tale să stro
pească ramura din teiul
dulce...
Flori de tei înfiorate
să-ţi cadă în părul galben
si pe fruntea albă...
Pe malurile galbine ale
Nilului creste stuful din
adânc, florile sclipesc în
soare, unele albe, 'nalte,
fragede ca argintul din
ninsoare, altele roşii ca
jăraticul, ori albastre...
Râul sfânt povesteşte
despre vremi apuse, pal
mii risipiţi în crâng şi
auriţi de raza lunei îsi Mormântul lui Eminescu (Cimitirul Bellu, Bucureşti).
înalţă sveltele trun
chiuri... Nilu 'n fund are grădini, pomi cu icoanei busuioc şi mintă respândesc în co
merele de aur coapte... libă o mireasmă pipărată, pe cuptor şi pe
Dar iată, în depărtări cetele păgâne ale pereţi un copilaş din flori a zugrăvit c'un
lui Baiazid; iată-le vânturate de oastea lui cărbune purceluşi cu coada sfredel şi cu
Mircea... Din neguri, dintre codri, doamna beţe în loc de labe, în ferestruie o beşică
mărilor si a nopţii varsă linişte si somn; ţine locul sticlei, prin care abeà trece o dungă
dar lângă cortu-i unul din fiii falnicului dom mohorîtă şi gălbuie... Deodată însă totul
nitor stă şi pe genunchi scrie o carte, s'o se schimbă şi ea nu mai e singură cu băiatul;
trimită dragei sale: Te-am rugă, mări, rugă, căci mirele Călin s'a rentors, îi netezeşte
să-mi trimiţi pe cineva ce-i mai mândru 'n fruntea, ş'o desmiardă cu durere, ş'o priveşte
valea ta: codrul cu poienele, ochii cu sprânce în ochii ei plini de lacrimi... Dincolo de
nele; că şi eu trimite-voi ce-i mai mândru pe la codri de aramă, în pădurea de argint, s'au
noi, oastea mea cu flamurile, codrul si cu pornit deodată două nunţi: una împărătească,
ramurile... a lui Călin care ţine mâna gingaşei lui mirese,
O fată mândră de împărat doarme după şi altă nuntă a mirelui flutur, însoţit de
o pânză străvezie ca o mreajă şi uşoară ca ţânţarii lăutari, de gândăcei, de cărăbuşi, de
o bură, o pânză încărcată de un colb de fluturi veseli si berbanti, si de altă mulţime
pietri scumpe. Pe pat şi la capu-i sunt pre de norod, pe care o aşteaptă îndărătul uşii mi
săraţi trandafiri. Sburător cu negre plete şi reasa, viorica... *
cu ochii trişti adânci, vine în toată noaptea Am lăsat la o parte înadins, din pildele
la patul ei... Craiul bătrân, cu barba 'n de mai sus, toate cântecele p o p o r a l e ale
noduri, ca şi câlţii când nu-i perii, îşi alungă poetului, împreună cu cele câteva poezii, des
fata, să n'o mai vadă în veci... Locaşul ei pre care însuşi poetul scrie că sunt „în formă
nu mai este palatul singuratic, ci un ascunziş p o p u l a r ă " , şi am dat spicuiri numai din
de colibă, unde într'un hârb arde un opaiţ, poeziile sale artistice. Iar aceste poezii au
pe vatră se coc două turte în cenuşă, la o putut să răsară din mintea maestrului poet
parte stă o râşniţă veche, în cotlon toarce numai pe t e m e i u l p o p o r a n i s m u l u i , pe
motanul, sub icoană luminează o candelă cu temeiul bazm u 1 ui şi cântecului p o p u l a r ,
un muc cât un sâmbure de mac, pe policioara care nu-i altceva decât părăul delà munte
300 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1909.
dând naştere si putere râului delà ses. Părăul cu toţii nota comună d'a afecta iubire pentru
acela, oricât de simplu şi de clar, în izvoarele o literatură „aristocratică", — dar care în reali
sale este mult mai complicat şi mult mai tate nu-i deloc aristocratică, ci până acum
adânc, decât să-1 poţi da gata in trei cu nu e altceva decât un fel de r o c o c o , bo
vinte, — fie chiar cuvinte academiciane ... tezat cu numiri mai mult sau mai puţin mi
De altfel aproape toţi duşmanii poporanis stice, terminate în -ism sau în altă silabă
mului sunt combatanţi literari în disponibi răbdurie a vremii noastre de astăzi.
litate, cu gusturi de boieri scăpătaţi, având E. Hodoş.
Eminescu-Omul.
(Comitetul constituit pentru comemorarea morţii — să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii
lui Eminescu a publicat un volum de 200 pagini în puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli
chinat poetului genial al neamului nostru, cuprinzând orbecând prin o lume pentru tine pustie şi să fii ne
articole şi date preţioase şi nouă privitoare la vieaţa voit a căută afară din tine compesaţiuni pentru munca
şi activitatea lui. Reproducem şi noi un fragment din grea a vieţuirii. Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici po-
articolul d-lui I. Slavici, care dintre toţi prietenii re ziţiune, nici trecere 'n societate, căci se simţea fericit
gretatului cântăreţ a luat parte mai activă la ser şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire indi
bările comemorative. Volumul Gălăţenilor întitulat viduală pornea mila lui cătră cei mulţi şi nemărginitul
„Omagiul lui Mihail Eminescu, apărut sub îngrijirea lui dispreţ faţă cu ceice-şi petrec vieaţa 'n flecarii ori
d-lui Corneliu Botez, preşedinte de tribunal, care a sporesc durerile omeneşti. în întreaga lui scrisă nu
binevoit a ne da autorizaţia să reproducem acest ar este o singură notă de ură, şi noi, care-1 ştim în toate
ticol, se vinde pentru monumentul poetului Eminescu. amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de
îl recomandăm din toată inima cetitorilor noştri. firea lui îngăduitoare faţă cu ceice se făceau vred
Preţul unui exemplar: 3 Lei). nici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dădea însă pe faţă
Eminescu eră om de o vigoare trupească extra fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi
ordinară, fiu adevărat al tatălui său, care eră munte mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de
de om şi ca fire grădină de frumuseţă, şi ar fi putut dânsul.
să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe, dac'ar Dacă n'a fost egoist în înţelesul comun al cuvân
fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi tului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de
şi-ar fi fost încă copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile ambiţiune: pornirea lui covârşitoare eră amorul pro
spre exces. priu, şi nimic nu eră în el mai presus de simţământul
El era însă lipsit cu desăvârşire de ceeace în viea{a de dignitate.
de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine „Ceeace li se poate ierta altora, — zicea el ade
şi pentru sine, ci prin lumea, în care-şi petrecea vieaţa, seori, — nu pot să-mi permit eu."
şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, în Eminescu nu eră însă în stare să mintă, să treacă
tocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi atunci,
dânsul lucruri nebăgate 'n seamă. Ceeace-1 atingea când eră dator să vorbească, să măgulească ori chiar
pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdea să linguşească pe cineva şi 'n gândul lui cea mai în
una rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că vederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui
multe dureri şi puţine plăceri — nu pentru el, ci omului şi 'n bine, şi 'n rău adevărul verde 'n faţă. El
pentru lumea oglindită 'n sufletul lui. erà în stare să se umilească, să stărue, să cerşească
Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă pentru vre-un nevoiaş: pentru sine însuşi însă cu nici
firea ceice iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei un preţ. Vorba lui eră vorbă şi angajamentul luat de
lui individuale. dânsul eră sfânt. Niciodată el nu luà asupra sa sar
El niciodată nu s'a plâns de neajunsurile propriei cini, pentru care nu se socotiă îndeajuns pregătit ori
sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvo pe care nu erà gata să le poarte cu toată inima.
râtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, Ori şi cât de pornit ar fi fost şi ori şi cât de des
lipsit de adăpost şi răbdând la ger, el era acelaşi s'ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi
om senin şi veşnic voios, pe care-1 ating numai mize facă datoria, erà totdeauna la locul lui şi alerga după
riile mai mici ale altora. întreaga lui purtare de grijă creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu
era deci numai pentru alţii, care după părerea lui nu lucra cu nici un preţ.
puteau să găsească în sine înşişi mângâierea, pe care In mijlocul societăţii, în care i-a fost dat să-şi pe
o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-1 încun- treacă vieaţa, un asemenea om nu putea să facă ca
jurâ. „Nenorocirea cea mare a vieţii e, — zicea el, rieră, nici să-şi creeze poziţiune.
Nml 13, 1909. LUCEAFĂRUL 301
Nu e însă aceasta decât un neadevăr convenţional Ştie fiecare din noi oamenii, care s'au făcut urgisiţi
născocit de ceice se simt atinşi de scrierile lui. Pe şi au avut să sufere prigoniri grele, pentrucă şi-au
simist în înţelesul cinstit al cuvântului nu putea să făcut datoria dând de faţă mişeliile, pe cari le fac
fie omul, care era cuprins de pietate faţă cu „batranii", alţii.
totdeauna înţelepţi şi buni, nici omul, care se însu Un cas concret şi foarte luminos.
fleţea pentru poporul despoiat şi batjocorit de străini Intr'una din zile intendentul unui internat a tăiat
şi de înstrăinaţi, nici mai ales omul, care se lupta o vită bolnavă şi a luat dispoziţiunea, ca carnea să
în toate clipele pentru biruinţa binelui despre care nu fie distribuită. S'a constatat însă că vita suferise de
se îndoia niciodată. — Urâtă afară din cale şi nesu dalac şi astfel carnea nu a fost distribuită. Medicul
ferită i se părea numai faza trecătoare din vieaţa internatului însă, ţiind să-şi facă datoria, nu s'a mul
poporului român, în care i-a fost rânduit să trăiască. ţumit cu atât, ci a făcut raport autorităţii superioare,
Toate i se păreau spoială şi minciună şi mişelie cerând să se ia măsurile de desinfectare pe cari le
şi nemernicie, şi întreaga fiinţă i se răsvrăteă când cere legea.
vedea furioasa goană după averi şi după poziţiuni, E o lege pozitivă, care croieşte pedepse aspre
în care cei mai obraznici dedeau la o parte pe cei pentru ceice ne pun în consumaţiune asemenea carne,
mai vrednici, cei slabi profitau de slăbiciunile celor ori nu fac desinfectarea prescrisă. N'a fost însă ni
tari, cei tari abuzau de nevoile celor slabi şi se tre meni pedepsit, ci i s'a cerut medicului conştiincios de-
ceau cu vederea toate păcatele, iară virtutea eră luată misiunea, pentrucă a scris negru pe alb adevărul, ca
drept nebunie. să-1 afle şi ceice vin după noi.
Aşa vedea el lumea, în mijlocul căreia îşi petrecea Tot astfel şi Eminescu a fost prezentat de cei
vieaţa: ce oare ar fi putut să-1 îndemne a-şi încorda atinşi de adevărurile spuse de el drept un pesimist
puterile ca s'o păstreze!? cu inima neagră, drept un smintit care, în loc de a
Nu voi cerceta, dacă şi eră în adevăr lumea aşa, cum profita de bunăvoinţa oamenilor cu mare trecere,
el o vedea şi dacă azi, după douăzeci şi cinci de ani, care-1 îmbrăţişaseră, loviă orbeşte când într'unul când
ea e mai bună ori mai rea. Ţiu numai să fie ştiut de într'altul şi li se făcea tuturora nesuferit.
toţi oamenii de bună credinţă, că el a fost foarte cru- Nu, — aşa nu a fost Eminescu nici ca om, nici ca
ţător în scrierile lui şi a ridicat numai un colţişor al scriitor. Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea
vălului, de altminteri foarte subţire, care acoperea iubirii lui cătră toţi.
urâciunile societăţii, în care-şi petrecea vieaţa. Dacă e deci adevărat, că ne aducem cu pietate
Au zis alţii lucruri şi mai multe şi mai grele şi nu aminte de el şi că ţinem să-i ridicăm un monument,
s'a ţinut seamă de spusele lor. îşi dedeau însă cei nu pentru el ridicăm monumentul acesta, ci pentru
atinşi seamă că ceeace Eminescu zice are să rămâie noi înşine şi ceice urmează după noi, să ni-1 amin
şi că, cetind scrisa lui, fii şi nepoţi vor judeca şi vor tim în fiecare luptă pentru biruinţa binelui, în care
fi cuprinşi de dispreţul, care i-a întunecat lui vieaţa. el a sângerat, şi să urmăm cu puteri unite lupta
De aceea a fost prezentat drept un fel de duşman al aceasta, spre care el a voit să ne îndrumeze.
neamului omenesc, pe care atât de mult îl iubea. Ioan Slavici.
P%= =#^
sufletul lui, cântarea lui a prins vieaţă în mii de inimi, ţuită comoară de îndrumări pedagogice. Cum n'ar
se cuvenea să se înalţe şi gândul şi glasul elevelor ace merita prinosul de recunoştinţă al oricărei scoale un
stei scoale, pentruca inimile tinere să se deprindă din om care a spus ca o mărturisire de credinţă, pe care
vreme a se însufleţi pentru frumuseţea şi idealul cel a adeverit-o prin toată activitatea sa, că „misiunea
veşnic. oamenilor ce vor din adâncul inimii lor binele ţării,
Şi, în adevăr, nu este mare numărul acelor scriitori e creşterea morală a generaţiunii ce va veni" şi a
în a căror vieaţă şi operă să putem află atâtea pilde adăogit că „la idea aceasta sufletul lui ţine cum ţine
de frumuseţe artistică şi de înălţime morală ca în la el însuşi".
vieaţă şi 'n opera lui Eminescu; pentruca el n'a fost în adevăr, ne cuprinde uimirea când vedem ce muncă
numai un poet universal, pe care nu noi, ci străinii a desfăşurat Eminescu în timpul scurt de 11 luni, cât
l-au aşezat cu cinste printre poeţii mari cari sunt a fost revizor şcolar. Artistul mare, poetul genial a
„domnii pământului întreg", ci el a fost mai presus fost unul dintre cei mai conştienţioşi funcţionari ai
de toate un om de o cinste şi de-o înălţime morală statului.
a cugetării, a scrisului şi a faptei, cum n'am mai avut 152 de scoale avea să viziteze de două ori pe an,
şi cum puţini au fost în literatura universală. Mulţi trebuind să călătorească din sat în sat pe nişte drumuri
au văzut, multă vreme, într'ânsul numai pe artistul adeseori foarte rele.
neîntrecut şi se mulţumiau să admire frumseţea clasică Şi afară de aceasta,
a poeziilor lui. Dar pe Eminescu-o m u 1 nu l-au înţeles, lucrul administrativ:
ba s'au găsit destui cari l-au hulit şi 'n vieaţă şi după „500-600 de hârtii in
moartea lui, ca să fie deplină soarta lui de martir şi trate, care trebuiau
de apostol. rezolvite, apoi o mul
Despre Eminescu-o m ui, daţi-mi voie să spun câ ţime de plângeri ver
teva cuvinte, nu despre arta lui cea minunată, care bale" şi o mulţime de
ne-a încântat, ne-a înduioşat până la lacrimi şi ne-a mizerii cu organele ad
însufleţit pe toţi de-atâtea ori, ci despre omul care a ministraţiei.
trăit în rând cu oamenii timpului său, care a muncit, Şi-1 vedem pe poet
s'a luptat şi a îndurat tot amarul vieţii omeneşti, căci alergând şi 'n cel din
numai înţelegând pe omul Eminescu, putem înţelege urmă sat ca să se în
şi poeziile lui, care sunt, după cum zice aşa de frumos credinţeze singur de
poetul Vlahuţă, „bucăţi din inima lui rupte". — starea şi de scăderile
Dupăce cutreieră Eminescu, ca băiat genial, toate şcoalei ; îl vedem stând
ţinuturile locuite de Români, observând pretutindeni cu drag de vorbă cu
vieaţă poporului şi culegându-i poezia, ca să-şi alcă necăjiţii dascăli delà
tuiască acel minunat de dulce graiu, care rămâne cea ţară, sfătuindu-i, în-
mai frumoasă limbă românească; dupăce petrece câţiva drumându-i, împăr-
ani în Viena şi în Berlin, adăpându-se din izvoarele
limpezi ale marii culturi germane, — el vine şi se
tăşindu-i din comoara
nesecată a cunoştinţe
<^^Ahu^
aşează în Iaşi, unde e numit director al bibliotecii lor sale. îl vedem în
universitare. Şi ce bibliotecar harnic şi priceput a fost! mijlocul copiilor de
în timp de nouă luni, cât a fost în funcţie, a făcut un ţăran, cuminţi şi vioi,
catalog al cărţilor şi a îmbogăţit biblioteca cu un mare privindu-i cu ochii plini de iubire nemărginită, dar
număr de cărţi şi de manuscrise vechi româneşti nu arareori şi înduioşaţi de semnele negrei mizerii în
ameninţate să se piardă. în acelaşi timp el petrecea tipărite în câte o faţă palidă şi suptă, care ar fi trebuit
lungi ceasuri de zi şi ceasuri de noapte aplecat cu să strălucească de sănătatea şi vioiciunea vârstei co
nespusă dragoste asupra vechilor file îngălbenite, din pilăreşti.
a căror slovă el desluşiă vieaţă şi sufletul strămoşilor Cu toată iubirea aceasta însă, simţul de adevăr şi de
noştri. Oameni cari l-au cunoscut pe atunci, au po dreptate al poetului e neînduplecat: scăderile şcoalei
vestit că „de multe ori, când era invitat pela serate, le spune fără încunjur, pe cei vinovaţi îi dojeneşte
se duceà, la subţioară cu câte o carte sau vre-un cu asprime şi cere pedepsirea lor.
manuscris vechiu românesc, şi cetea celor adunaţi, cât Dar privirea lui nu se opreşte la lucrurile mărunte
de frumos scriau strămoşii noştri; de multe ori chiar văzute în şcoală, căci munca lui nu e niciodată o
se înduioşa aşa de mult, că toată lumea se uită la el muncă de mântuială, făcută de teama superiorilor şi
ca la un inspirat". de dragul lefii. Privirea lui de apostol străbate departe
Apoi i se dechide poetului un câmp şi mai larg şi cuprinde toată vieaţă necăjitului popor delà ţară.
de muncă practică, fiind numit revizor — sau cum am Aici caută el şi găseşte cauzele relelor de care păti
zice noi inspector — şcolar în două judeţe. Scurt timp meşte şcoala. Nu-i adevărat — spune el — că po
a fost şi profesor la un liceu în Iaşi. Lui i se cuvine porul nu vrea să-şi dea copiii la şcoală, „toţi oamenii
deci astăzi şi întotdeauna din partea unei scoale în cu oarecare neatârnare economică îşi trimit copiii la
doită închinare, nu numai ca unui poet şi apostol, ci şcoală cât de departe fie". Dacă totuşi mulţi copii
şi ca unui bărbat al şcoalei, care ne-a lăsat o nepre rămân fără ştiinţă de carte, cauza e sărăcia, la care
304 LTJCEAFÂKTJL Nrul 13, 1909.
se mai adaoge încă conducerea rea şi conruptă Şi care a fost răsplata poetului pentru această
de sus. muncă de apostol? Schimbându-se guvernul, el a
Dacă este însă vorba să se ajute, atunci nu e de fost destituit.
ajuns câte o mică schimbare şi îmbunătăţire între cei Cu sufletul amărît, dar nici decum înfrânt, s'a arun
patru păreţi ai şcoalei, ci trebue o acţiune largă de cat atunci în lupta cea mare şi sfântă a cuvântului,
reformă pe toate terenele vieţii sociale. Aşa zice el în adevăr, o luptă sfântă pentru cele mai înalte idea
într'un loc: „Şcoala va fi bună, când popa va fi bun, luri a fost munca de ziarist aşa cum a înţeles-o el şi
darea mică", administraţia cinstită, „învăţătorii pedagogi, cum a făcut-o de-aici înainte până când lumina ge
pe când adecă va fi şi şcoala şcoală, statul stat şi niului său s'a stins.
omul om . . . " întâi în laşi şi apoi, şase ani de zile, în Bucureşti,
Cu câtă dragoste vorbeşte Eminescu întotdeauna la marele ziar Timpul, cel dintâi poet al neamului
despre învăţători, cum îi apără faţă de multele ne nostru şi-a jertfit toată tihna vieţii şi toată vigoarea
dreptăţi ce li se fac, cum ştie el preţui însemnătatea sufletului într'o uriaşă muncă istovit;are. De roadele
„ocupaţiei lor ingrate" şi stăruie să li se creeze acestei munci de adevărat apostol se vor bucura —
o situaţie independentă, ca să-şi poată îngriji în de ca întotdeauna — abia generaţiile viitoare. Nici astăzi
plină linişte de îndatoririle lor. Dar dacă cere delà încă nu e cules şi strâns la un loc rodul celor şase
toată lumea să respecteze pe învăţător, el pretinde ani cari au fost cei mai îmbelşugaţi din vieaţa aceasta
şi delà învăţător să se poarte astfel, încât asupra lui pe cât de scurtă pe atâta de bogată. Această lucrare
„să nu atârne nici măcar pretextul unei desconsiderări abia acum se pregăteşte şi noi putem numai să bă
din partea concetăţenilor şi a şcolarilor săi." nuim strălucirea comorilor de cugetare ce ea ne va
Când eră vorba de un interes public superior sau desveli. Poeziile cele minunate, care au fost multă
de apărarea vreunui nedreptăţit, Eminescu nu cruţă vreme singure cunoscute din toată opera colosală a
nici o osteneală şi nu se sfià de nimeni, nici chiar de lui Eminescu, sunt numai o parte mică a acestei opere;
ministru, să spună adevărul, cu riscul de a-şi atrage poeziile acestea sunt, ca nişte ceasuri de evlavie, mai
duşmănia puternicilor. Găsim, în această activitate a adeseori tristă ca şi soartea lui, dar totdeauna înăl
lui, pilde clasice de curaj şi de demnitate morală. ţătoare, într'o vieaţă la neîntreruptă muncă şi luptă;
Şi ce comoară de idei şi îndrumări pedagogice ne-a ele sunt: ca florile frumoase ce împodobesc holda cea
lăsat în rapoartele lui, în notiţele lui, în mici artico îmbelşugată.
laşe de ziar. Cum se pricepe artistul cel mare să ne Dar aceste poezii sunt numai nişte fragmente din
înfăţişeze — ca să amintesc numai ceva — în câteva operele grandioase pe care geniul lui le plăsmuia şi
linii mari diferite tipuri de învăţători: aci vezi figura pe care le-ar fi putut crea, dacă soarta lui şi a po
atât de simpatică a unui profesor ideal de religie „un porului nostru întreg n'ar fi fost atât de fatală.
tip de înţelepciune practică, de îngăduinţă şi blândeţă" Munca cea uriaşă' însă trebuia să-1 istovească şi
şi de aceea „idolul elevilor săi"; colo vezi icoana ade necruţarea de sine, neîngrijirea de persoana lui, lipsa
văratului învăţător modern, care nu mai stă „sever totală de egoism a grăbit catastrofa tragică. Cea mai
şi ţeapăn cu vergile în mână", ci „se coboară la treapta mare virtute omenească deci, altruismul, iubirea de-
sufletelor copilăreşti şi le disciplinează şi le conduce". aproapelui, jertfirea de sine s'a prefăcut la Eminescu
Sau ne zugrăveşte chiar icoana unei adevărate educa într'un păcat faţă de el însuşi, care s'a răsbunat asupra
toare a generaţiilor tinere de fete, o femeie distinsă lui atât de grozav. Cine însă ar putea să nu-i ierte
şi cultă cu „manieri familiare, care totodată impun acest păcat?
respect" şi cu „un mod minunat de a îndemna şcolă S'a stins flacăra geniului său tocmai când ajunse
riţele la împlinirea datoriilor lor prin fapte şi măsuri să strălucească în cea mai mare lumină, dar sufletul
pedagogice, nu prin cuvinte moralizatoare." lui nemuritor trăieşte şi va trăi pururea, din ce în ce
Am amintit numai câteva exemple din bogăţia de mai măreţ şi mai deplin, în mii şi milioane de inimi,
idei luminoase pe care Eminescu a lăsat-o moştenire care se vor trezi bătând mai tare la sunetul minunat
şcoalei româneşti. Toate aceste idei împreună alcă al versurilor lui, care vor găsi în opera vieţii lui cea
tuiesc o minunată pedagogie pe care ar trebui s'o mai clară şi mai puternică tălmăcire a celor mai cu
cunoască orice învăţător român. rate porniri şi a celor mai înalte idealuri ale lor.
I. Borcia.
Cronica.
Comemorarea lui Eminescu. Ziua (16/29 Iunie) poporului nostru. Ziarele din România şi delà noi au
în care s'au împlinit 20 de ani delà moartea lui Emi închinat câte-un articol prim sau chiar un număr în
nescu s'a serbat într'un gând de Românii de pretu treg memoriei lui scumpe. Dintre scriitori mai ales
tindeni. A fost o prăznuire frumoasă a marelui scriitor d-1 Ioan Slavici a publicat mai multe articole în di
în conştiinţa căruia s'a întrupat unitatea culturală a ferite ziare şi reviste cu contribuţii preţioase la cu-
Nrul 13, 1909. LUCEA F i RTJL 305
noaşterea vieţii şi personalităţii prietinului său de şi uneori până la 1 - 2 ore p. m. Cântă frumos din
odinioară. D-l Al. Vlahuţă a scris un articol în „Uni gură, ca şi mama sa şi sora sa Henrietta. Făcea mare
versul" din care reproducem sfârşitul: haz şi chiar imită in bătae de joc pe dascălii cari
„Aş aveà de adaos un cuvânt la cele multe cari serveau la biserică, lucru care supăra pe mama lui;
se spun din toate părţile, pentru slava sărbătoarea cam contesta tatălui său origina de român curat, mamei
de mâne — când se împlinesc douăzeci de ani delà însă nu. Făcea abus de excitante, ca tutun, cafele, etc.
moartea marelui Eminescu. Fireşte că e o zi sfântă Alcooluri tari nu bea. Iubea mult pe ţărani, simpatiza
pentru toţi, şi fiecare se va închina unde şi cum va pe ardeleni şi ura grozav pe greci şi pe unguri şi mai
crede el de cuviinţă. Biserica lui Eminescu e vastă. mult pe evrei. De aceştia din urmă îşi bătea joc şi
Ori unde sună doina şi graiul românesc se poate spunea că evreu inteligent nu există; evrei şireţi sunt
sluji întru slujba şi pomenirea marelui mucenic. Să toţi, zicea el, dar vicleşugul nu-i inteligenţa adevărată,
nu ţinem de rău pe cei cari nu vin să se 'nchine cu ci relativă.
noi, şi ca noi. Facă-şi fiecare rugăciunea lui, cum va G e n e z a p o e z i i l o r lui E m i n e s c u . — Multe
şti numai să şi-o facă. — Unii cu zgomot, alţii în din inspiraţiile lui Eminescu îşi au izvorul în întâm
tăcere, toţi ne vom îndrepta gândul nostru cel mai plări legate de copilăria sa petrecută la Ipoteşti; aşa
curat spre cel care pe toţi ne 'nvălue în lumina gân căpitanul M. Eminescu, fratele poetului, povesteşte
durilor lui. Eminescu ni-i drag şi sfânt tuturora. Ni-i că poetul, când erà mic, se ducea în bucătărie şi făcea
drag şi pentru lucrurile eterne pe cari ni le-a spus, şi purceluşi pe păreţi cu cărbunele. Pe aceşti purceluşi
pentru vieaţa curată şi mândră pe care-a trăit-o. îi descrie Eminescu, când în poema sa „Călin" zice:
De ce să ne facem inimă rea? Intru aceeaşi cre
dinţă ne închinăm şi cei cari ne spunem rugăciunea Pe cuptorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi
tare, şi cari ni-o rostim în gând. Zugrăvit-au c'un cărbune copilaşul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe 'n loc de labă,
Să ne respectăm unii pe alţii. Suntem în biserică.
Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă.
Pluteşte de-asupra noastră sufletul divinului poet,
care nu mai face umbră nimărui şi nu mai supără pe G e n e z a p o e m e i „Călin".— Pe când Eminescu
nimeni. De-acolo, din liniştea nemuririi lui, cu aceeaşi eră slujbaş la Iaşi, unde locuia împreună cu Bodnă-
dragoste ne priveşte pe toţi, şi — senin atoate ier rescu în nişte chilii a călugărilor greci din fundul curţii
tător, cu înţelepciunea şi cu bunătatea celui ce-a trăit bisericei Trei-Ierarhi, a venit la familia sa în Ipoteşti.
şi a pătimit pentru alţii — ne spune: Pace vouă!" Cu această ocaziune s'a dus la schitul Agafton din
In cele mai multe oraşe din România s'au aranjat judeţul Botoşani, unde erà călugăriţă mătuşa sa, maica
serbări entuziaste, pomenindu-se în cuvântări oca Fevronia Iuraşcu. Aceasta, într'o seară, a făcut şeză
zionale vieaţa şi activitatea lui E. In Bucureşti s'a toare de tors lână, la care au venit mai multe călu
făcut un pelerinagiu la mormântul lui din cimitirul găriţe. Una din ele, anume Zanaida, a spus povestea
Bellu, unde a vorbit d-l Slavici şi s'au depus cununi lui Călin. Poetul a ascultat-o, a luat notiţe şi apoi a
şi flori naturale. La noi memoria poetului s'a serbat versificat subiectul.
în Arad şi Sibiiu. Arădanii au aranjat o serbare seri G e n e z a p o e z i e i „Făt f r u m o s din tei". — Pe
oasă şi demnă. In Sibiiu, cu ocazia încheierii anului când Balş stăpânea Dumbrăvenii, a luat în căsătorie
şcolar, la şcoala civilă de fete a Asociaţiunii, elevele pe o cântăreaţă germană delà teatrul imperial din
au cântat şi declamat poezii de Eminescu, iar distinsul Viena. Aceasta a adus în Dumbrăveni pe o nepoată
profesor, d-l Dr. I. Borcia, a cetit „Cuvântul ocazional", a sa, domnişoară, spre a-i ţinea de urît. Nepoata, o fire
pe care îl publicăm. zvăpăiată, se îndrăgi nebuneşte de un ţăran, chelar
Revista noastră închină acest număr în întregime al velniţilor din Dumbrăveni, care eră de o rară frum-
Luceafărului literaturii noastre. Articolele sunt parte seţe, fiul lui Gheorghe Hodoroabă din Vereşti de pe
reproduse din alte publicaţii, parte inedite. Domeniul Dumbrăvenilor. Nemţoaica fură delà mătuşa
sa, Băluşoaia, suma de 300 de galbeni şi se înţelese
Din vieaţa lui Eminescu. E m i n e s c u c a e x t e r i o r cu frumosul flăcău ca să fugă împreună. Cum dânsa
ş i c a r a c t e r . Eminescu eră de statură mijlocie, vânjos, cunoştea bine călăria, într'o zi foarte de dimineaţă
cu faţa brună — albă, cu ochii căprii închişi, cu părul a poruncit să-i pună şeaua pe cal — un armăsar
negru ca corbul; piciorul şi manile mici ca şi ale mamei negru la păr — şi prefăcându-se că pleacă în caval
sale; dinţii regulaţi, de culoare gălbue; când râdea, cadă, s'a dus la Vereşti. Acolo o aştepta Hodoroabă
râdea cu mare poftă, râs sincer. Piciorul la scobitura lângă apa Sucevei, la graniţă. Dădu drumul calului
tălpii era plin (Plattfuss), dar nu-1 jena deloc la mers. ca să se ducă unde o vrea, iar ea împreună cu Hodo
Erà foarte păros pe pulpele şi cele de sus şi cele roabă, râul fiind în acel timp scăzut, trecu graniţa
de jos, de credeai că-i omul lui Darwin. Iarna purta cu învoirea grănicerilor, care nu le făcură nici o îm
căciulă de astrahan, dreaptă, nu ţugueată (daci că). potrivire.
Pălăria lui favorită erà semi-jobenul. Mergea tot Calul, dupăce a gonit cât a gonit, aşa că din negru
deauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în se făcuse alb de spume, s'a întors acasă singur şi a
jos şi mai totdeauna gânditor. Ii plăcea singurătatea. început a necheza la poarta castelului, să-i dea drumul
Somnul îi erà neregulat, aci ceteà de cu seară până la grajd.
răsărea soarele, aci dormea de cu seară până la amiază Bătrânul Eminovici, tatăl poetului, cum îl văzu, îşi
306 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1909.
închipui că a trântit jos pe stăpâna lui şi îndată îm Eminescu s'a culcat cu Constantin Ştefanovici, iar
păna în toate părţile oamenii curţii ca să o caute. El Alexandru a rămas singur în pat. După ce stinseră
însuşi apucă spre Vereşti ; dar acolo îl întimpină un lumina şi Eminescu aţipi puţin, Alexandru trase de
ţăran, care îi zise, să n'o mai caute degeaba, pentrucă sfoară şi fereastra începu a zăngăni. Constantin, văzând
nemţoaica a trecut cordonul (graniţa) cu feciorul lui capul sub plapomă, începu să sperie pe Eminescu că
Hodoroabă. Poetul auzind delà tatăl său naraţiunea vine duhul călugărului. Spre a-l amăgi mai bine,
acestei întâmplări, şi venind cu acesta şi fratele său, Alexandru începu să vorbească într'o cofă deşartă,
căpitanul Matei Eminescu, la Dumbrăveni, prin 1864, pe care o pusese mai înainte lângă pat: E m i n o w i c z ,
a făcut versul: E m i n o w i c z , w a r u m , k a u f s t du n i c h t B i b l i
sche Geschichte?
La castel în poartă calul
Sta a doua zi în spume, Alexandru luă apoi sfeşnicul in care erà lumânarea
Dar frumoasa lui stăpână stinsă şi începu a-l bate cu dânsul peste plapomă.
A rămas pierdută 'n lume Eminescu, speriat şi clănţănind din dinţi, făgădui
să cumpere cartea. (Din „Omagiu lui Eminescu".)
Plecând din Dumbrăveni la Ipoteşti, poetul scrise
cu cretă acest vers pe poarta castelului; dar tatăl său „Poporanismul" lui Eminescu. Mai zilele trecute
a pus de 1-a şters, să nu se supere Băluşoaia, după unul dintre membri Academiei române, d-1 Duiliu
cum ne comunică însuşi căpitanul Eminescu, delà care Zamfirescu, într'un nesocotit discurs de recepţiune, a
ţinem povestirea acestei întâmplări şi care a auzit-o aruncat câteva săgeţi copilăreşti „poporanismului" în
de mai multeori delà părinţii săi. literatură, dând un înţeles greşit acestui cuvânt ajuns
E m i n e s c u şi v â n t u r ă t o r i i de v o r b e . D-nul la modă D-1 Zamfirescu a denaturat înţelesul adevărat
I. B., profesor de limba română în Bucovina, fusese al poporanismului — cum au făcut şi alţii — ca să-şi
unul dintre cunoscuţii lui Eminescu la Viena. D-nul poată desfăşura teoriile şi părerile rătăcite. La acest
B. aveà însă slăbiciunea multora, de a plictisi pe discurs de recepţiune se pare că răspunde d-1 Slavici,
amicii săi cu pledoarii lungi asupra celor mai neîn unul dintre reprezentanţii de baştină ai poporanismului
semnate chestiuni. în literatura noastră, în articolul său cu titlul din
Intâlnindu-1 odată pe Eminescu singur intr'o cafenea, fruntea acestor rânduri. D-sa în acest articol spune:
începu, după obiceiul său, să-i ţină discursuri plicti „Multe dintre cele mai frumoase poezii ale lui Emi
coase. Eminescu ca să se mântuie de el, îşi scoase nescu sunt în genul poporal nu numai ca limbă, ca
frumuşel căciula de pe cap, o puse pe masă lângă ritm, ca rimă şi ca temperament, ci şi după felul de
B. şi zicând: „Acum mai vorbeşte şi căciulei mele..." a gândi şi de a simţi ce se dă în ele pe faţă. — La
părăsi pe plicticos. dânsul această potrivire cu felul poporal eră voită
Şi de-atunci profesorul B. este duşman din prin dinadins. — Pe când alţii, cum erau Creangă, Ispi-
cipiu a lui Eminescu; cine-i aminteşte de întâmplarea rescu ori Sima al lui Ioan, au scris în genul poporal,
cu căciula, riscă a cădea în disgraţia lui. Noi riscăm. fiindcă, eşiţi din mijlocul poporului, rămăseseră ţărani
E m i n e s c u şi c o m p o z i t o r u l S c h e l e t t i . — cu oarecare cultură şi nu erau în stare să scrie altfel,
„Era pe vremea când apăruse „Ce te legeni Codrule" Eminescu, care nu eră eşit din mijlocul poporului,
pus in muzică de nemuritorul George Scheletti. Mă ţinea să se potrivească întru toate cu poporul, pen
aflam la magazinul nostru de arte şi muzică din iaşi, trucă numai aşa putea să străbată şi să rămâie." —
unde marele poet venia zilnic. Melancolic din fire, „Eminescu, şi-a dat cea mai mare patte din vieaţă
Eminescu vine spre mine ca niciodată foarte voios şi cea mai bună parte din sufletul lui, ca să cunoască
şi mă roagă să-i cânt din vioară „Ce te legeni Co până în cele mai mici amănunte vieaţa poporului
drule". I l-am cântat de mai multeori de-a rândul român şi rostul neamului românesc în lumea aceasta,
fără să-şi dea vr'o părere asupra muzicei. Intr'una iar silinţele lui n'au rămas zadarnice. — De aceea a
din zile, numai ce-1 aud: „Ce bine m'a înţeles Scheletti, pătruns scrisa lui în cercuri din ce în ce mai largi
minunată poezie muzicală (eine prächtige musika şi stăpâneşte din ce in ce mai mult inimile şi minţile;
lische Dichtkunst)." de aceea creşte în el şi se înalţă din zi în zi mai
E m i n e s c u s u p e r s t i ţ i o s . — Pe când Eminescu mult în gândul tuturora."
studia la liceul din Cernăuţi, elevii Constantin şi Al. Oameni cu „mintea strâmtă", cari se văd în toate
Ştefanovici cu care steteà la aceeaşi gazdă posedând numai pe sine, cari trăesc numai în prezent şi numai
o biblie veche (Biblische Geschichte Altes Testament) pentru prezent şi nu sunt în stare să se socotească
ce se preda în clasa Ii-a gimnazială urmată de poet o „veriguţă nebăgată în seamă din lanţul cel mare
au voit să o vândă lui Eminescu, dar cereau pe ea al vieţii naţionale" nu vor putea înţelege niciodată
un preţ prea mare. Faţă de refuzul lui Eminescu, nu „poporanismul" lui Eminescu. Nu-i aşa d-le Zamfi
miţii recurseră la o stratagemă: l-au luat să doarmă rescu?
împreună cu ei în aceeaşi odaie sau mai bine zis D-1 Slavici formulează şi părerea ce o aveà Emi
chilie, în care după spusa unora s'ar fi spânzurat un nescu despre rostul unui scriitor în vieaţa unui popor:
călugăr. Ştiindu-1 timid şi superstiţios, au legat de „Nu avem să scriem pentru ea (pătura superpusă, căr-
fereastra, la care se zice că s'a spânzurat călugărul, turărime), „apa, care curge", ci pentru întregul popor,
o sfoară de care trăgând zorăiau ferestrele. Seara, „pietrele, care rămân", şi rostul întregei noastre Iu-
Nrul 13, 1909. LUCEAFĂRUL 307
crări intelectuale e să asimilăm „pătura superpusă" sa filozofică „Puterea sufletească". E prima scriere
făcând-o de o potrivă cu massele mari ale poporului". filozofică premiată de Academia română.
E o părere luminoasă, care întăreşte o credinţă a Marele premiu Năsturel de 12.000 lei n'a fost acor
noastră, a celor ce am eşit din sânul poporului. Când dat nici unuia dintre concurenţi.
s'a mărturisit această credinţă s'au găsit unii —tocmai *
in coloanele „Sămănătorul"în care apare articolul d-lui Nuoi membri ai Academiei române. In sesiunea
Slavici — cari au dat cu pietre în cel ce-o spunea. din primăvara aceasta s'au făcut alegerile de membri
* activi ai Academiei române în locurile vacante în
t Dr. Aurel Murăşianu, fost vreme de 32 de ani urma morţii membrilor V. Babeş, FI. Marian şi epi
redactorul celui mai vechiu ziar românesc, „Gazeta scopul N. Popea.
Transilvaniei", a răposat în Braşov, Luni, în 21 Iunie Au fost aleşi în secţia istorică d-nii Vasi le M a n g r a ,
n., în vârstă de 62 vicarul Orăzii-Mari; Dr. A u g u s t i n Bunea, canonic
de ani. Om de-o mitropolitan în Blaj şi numismatul M i h a i l Şuţu.
r activitate uimi Membri corespondenţi au fost aleşi în secţia lite
toare, Dr. A. Mu- rară d-nii: I. Brătescu-Voineşti, George Murnu şi I. A.
reşianu până în Bassarabescu; în secţia istorică d-nii: general Hârjeu,
momentul din C. Giurescu şi Dr. G e o r g e Po p ovi ci u, protopopul
urmă n'a lăsat con Lugojului, iar în secţia ştiinţifică d-nii I. Tziţeica şi
deiul din mână... Em. Teodorescu.
A murit cu arma In numărul viitor vom publica portretul nouilor
aceasta în mână, membri delà noi.
ostaş brav şi cre
dincios steagului „Şezătoarea" la Cernăuţi, în Bucovina. La 17
căruia îi jurase Iunie s'a reprezentat în teatrul comunal din Cernăuţi,
credinţă. de cătră societatea corală „Armonia", opereta „Craiu
A. Mureşianu, nou" de C. Porumbescu şi „Şezătoarea" d-lui Dr. Ti-
fiul lui lacob Mu beriu Brediceanu.
reşianu, s'a născut Lucrarea muzicală a d-lui Brediceanu a fost pri
în Braşov, la 1847. mită cu multă căldură, iar compozitorul chiemat în
Aici a primit in repeţite rânduri înaintea rampei — salutat tot de
strucţia primară şi atâteaori cu aplauze frenetice. In semn de recunoştinţă
secundară. Liceul şi admiraţie i s'a oferit d-lui Brediceanu — care a
1-a absolvat în mers anume din Sibiiu pentru a asista la reprezen
Dr. Aurel Murăşianu. Blaj, sub condu taţie — o frumoasă cunună de lauri, făcându-i-se în
cerea lui Cipariu. acelaş timp o grandioasă manifestaţie de simpatie.
La 1865 s'a dus la Viena unde a terminat cursul filo *
zofic, apoi cel juridic. Ales preşedinte al societăţii Statuie lui Ion Creangă. Revista literară „Ion
tinerimii universitare, la propunerea lui societatea Creangă" din Bârlad a deschis o listă de subsripţie
şi-a ales numele ei de astăzi „România Jună". La 1872 în vederea ridicării unei statui în Bârlad marelui
trece doctoratul în drept şi practica pentru advo scriitor popular Ion Creangă.
catura. La 1877 e, însă, nevoit să se întoarcă la *
Braşov, ca să-1 înlocuiască pe tatăl său — îmbolnăvit Ştiri. Concertul d-lui N. Corfescu, care a avut loc în
— la ziarul pe care de-atunci încoace 1-a condus cu 5 Iunie n., aici în Sibiiu, a adunat destul public româ
cea mai mare dragoste. nesc, deşi programul a fost vădit internaţional. Dintre
înmormântarea lui a avut loc Miercuri, la orele 4 cântăreţi s'a distins tenoristul Achile Saia, care a
d. a., în cimitirul Groaveri din Braşov, în faţa unei cântat frumos şl cu temperament în limba lui. Doinele
asistenţe nenumărate. româneşti au fost sub orice critică.
* Dl Anton Mocsonyi a dăruit pentru şcoala ro
Sesiunea generală a Academiei române din anul mână de fete din Arad suma de 2000 cor.; familia
acesta s'a încheiat la 11 Iunie n. prin o şedinţă so Mocsonyi de Capolnaş suma de 1000 cor., iar d-1
lemnă, in care s'a dat cetire rapoartelor asupra lucră Petru Ionaş 200 cor.
rilor premiate în sesiunea din primăvară. * Premiul „Hillel", în valoare de 5000 lei, al fa
Premiul divizibil Adamachi de 5000 lei a fost acordat: cultăţii de teologie din Bucureşti s'a acordat diaco
2000 lei d-lor Şt. O. Iosif şi D. Anghel („Caleidoscop"); nului N. M. Popescu pentru lucrarea sa: „Rolul bi-
1500 lei d-lui C. Sandu-Aldea („Pe drumul Bărăga sericei în trecutul neamului românesc din punct de
nului"); câte 500 lei d-lor I. Adam („Constanţa pito vedere naţional şi cultural."
rească"), I. Ciocârlan („Inimă de mamă") şi d-nei * I. P. S. Sa mitropolitul Victor Mihali din Blaj a
Elena Faragó („Şoapte din umbră"). rânduit ca sfânta cruce a lui Iancu, sfărmată de mâni
Premiul Eliade de 5000 lei a fost acordat d-lui necunoscute, să se ridice iar, pe cheltuiala I. P. S. Sale,
Rădulescu-Motru, profesor universitar, pentru lucrarea — tot din b u c ă ţ i l e şi s f ă r â m ă t u r i l e ei. Astăzi
308 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1909.