INTRODUCERE ÎN

TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

1) Obligaţiile civile---Notiune, Importanta, Elemente, Clasificare, Izvoare (clasificare)

2) Actul juridic- izvor de obligaţii—Contractul si AJC- clasificare, Importanta si

Functie, Structura, Forma contractului, Efectele contractului, Nulitatea, Interpretare

3) Efecte speciale si reguli specifice contractului sinalagmatic—

Exceptia neindeplinirii obligatiei, Rezolutiunea, Pactele Comisorii, Rezilierea,
Riscurile Contractuale
TITLUL I
OBLIGAŢIILE CIVILE - CONCEPT ŞI IMPORTANŢĂ
CAPITOLUL I
PRELIMINARII
SECŢIUNEA I
ETIMOLOGIA NOŢIUNII DE OBLIGAŢIE
1 Preliminarii. Noţiunea de „obligaţie" provine dintr-un cuvânt compus „obligatio-
obligationes" de origine latină, format din prepoziţia „ob" cu înţelesul de „pentru" şi din
verbul „ligo-ligare" cu semnificaţia „a lega" .
Deci, cu alte cuvinte, în latina veche „obligatio" însemna „a lega pentru un anumit
scop", iar în dreptul roman evoca, la început, înlănţuirea debitorului, aservirea acestuia faţă
de creditor, pentru ca mai târziu să reprezinte legătura juridică în virtutea căreia creditorul
putea cere debitorului, sub sancţiunea constrângerii, executarea obligaţiei sale'.
În limbajul uzual, termenul „obligaţie" înseamnă: datorie, îndatorire, sarcină asumată
sau impusă.
În accepţiunea sa iniţială, termenul de obligaţie însemna o legătură pur materială
(vinculum cocpocis) între două persoane, iar obligaţia era un „ius in personam", adică un
drept asupra unei persoane, asemănător dreptului de proprietate, care era un drept asupra
lucrului (ius rei). În temeiul acestui drept (ius in personam), creditorul putea dispune de
persoana debitorului insolvabil după bunul său plac, asemeni proprietarului unui lucru
Cu timpul noţiunea de obligaţie încetează de a mai fi înţeleasă doar ca o simplă
legătură materială, ea devenind o legătură pur juridică (vinculum juris), adică un raport juridic
în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului său să execute prestaţia ce i se
datorează.
2 Limbaj tehnico-juridic. În limbajul tehnico-juridic „obligaţia" exprimă existenţa unui raport
juridic în temeiul căruia o persoană numită „creditor" are dreptul de a pretinde şi de a
constrânge o altă persoană numită „debitor", „la efectuarea prestaţiei la care acesta s-a
obligat" .
3 Datorie. Noţiunea de „obligaţie" mai poate însemna datoria pe care o are debitorul în
cadrul unui raport juridic de obligaţii de a da (dare), a face (facere) sau de a nu face (non
facere) ceva, prestaţie care constituie obiectul dreptului de creanţă al creditorului.
4 Drepturi personale. Unii autoriiv denumesc drepturile de creanţă şi drepturi personale,
spre a le delimita mai pregnant de drepturile reale. Considerăm că asemenea denumire
este anacronică şi neavenită, în principal pentru că, în dreptul actual, conţinutul acelor
drepturi nu mai conferă atribute asupra persoanei debitorului, iar denumirea de
„personale" poate duce la confuzii între drepturile de creanţă şi drepturile strict ataşate
titularilor lor (intuitu personae).
5 Înscris. „Obligaţia", desemnează uneori însuşi înscrisul constatator al existenţei
conţinutului unui raport juridic obligaţional, destinat a servi ca mijloc de dovadă al
acestuiav. Ca titlu de valoare, obligaţia poate fi: nominală, la ordin sau la purtător.
6 Titlu de valoare. Prin „obligaţie" se mai înţelege şi titlul de valoare emis de stat, de o
instituţie publică sau de o unitate, care conferă titularului sau posesorului, calitatea de
creditor al emitentului.
1
 De exemplu, în cadrul titlurilor de credit la purtător, dreptul de creanţă este încorporat
în înscrisul ce-l constată şi o dată cu transmiterea titlului se transmite însuşi dreptul. Ori, a
transmite dreptul încorporat în titlu, este o obligaţie concretă (obligaţie în sens de datorie).
7 Alte valenţe. Cuvântul „obligaţie" poate avea şi alte valenţe decât cele de natură civilă şi
anume: obligaţii morale, economice, politice, familiale, spirituale, etc. Dacă acestea sunt
reglementate de o normă de drept, suntem în prezenţa unui raport juridic şi dacă această
normă aparţine dreptului civil, suntem în prezenţa unui raport de drept civil.

2
Obligaţiile civile - concept şi importanţă
8 Sinonim. În limba română, termenul de „obligaţie" este sinonim cu acela de „îndatorire",
cu menţiunea că acestuia din urmă i se atribuie înţelesuri mai variate decât celui de
obligaţie, atât în vorbirea curentă, cât şi în terminologia juridică. De regulă, în dreptul civil
este de preferat termenul de obligaţie, spre deosebire de dreptul constituţional unde se
foloseşte mai mult termenul de îndatorire.
9 Distincţie. În doctrina juridică occidentală, unii autori fac distincţie între „obligaţie", ca
termen specific de desemnare a obligaţiilor de drept civil, care formează instituţia juridică
a obligaţiilor şi „îndatorire juridică", ca termen generic de desemnare a numeroase
îndatoriri juridice generale şi particulare.
Astfel, sunt cuprinse în categoria îndatoririlor generale: obligaţia de a nu aduce
atingere drepturilor altora sau de a nu comite infracţiuni, iar în categoria îndatoririlor
particulare, spre exemplu, îndatoririle dintre soţi sau dintre părinţi şi copii.
În limbajul juridic francez, cuvântul „obligaţie" reprezintă, în sens general, tot ceea ce
legea sau chiar morala comandă unui individ să facă, fără ca individul să aibă vreo legătură
directă cu o persoană determinată de creditor, cum ar fi obligaţia oricărui proprietar să
respecte reglementările de igienă sau de transport, etc.
10 Concepţii în literatura juridică străină. Referitor la noţiunea de „obligaţie" în doctrina
juridică străină s-au formulat mai multe concepţii pornindu-se tocmai de la interpretarea
diferită dată acestei noţiuni în dreptul comun.
Astfel, potrivit concepţiei moniste, „obligaţia" constă într-un raport juridic în temeiul
căruia creditorul poate pretinde de la debitor efectuarea unei anumite prestaţii sau să se
abţină de a face ceva.
Caracteristică doctrinei juridice germane, franceze şi elveţiene, concepţia dualistă,
susţine că „obligaţia" ar consta în două raporturi juridice distincte şi anume:
- raportul în temeiul căruia debitorul trebuie să dea, să facă sau să nu facă ceva în
folosul creditorului, care este îndreptăţit să primească prestaţia, şi;
- raportul în temeiul căruia, la nevoie, creditorul îl poate constrânge pe debitor.
Se mai întâlnesc şi concepţia relativă şi absolută asupra raportului juridic de obligaţie,
după cum efectele acestuia sunt privite în relaţiile dintre părţi sau în relaţiile dintre creditor şi
terţi, precum şi concepţiile subiectivă şi obiectivă.
Concepţia subiectivă consideră obligaţia ca o legătură de drept între persoana
creditorului şi cea a debitorului, pe când concepţia obiectivă pune accentul pe obiectul
obligaţiei, considerându-l atât un raport juridic, cât şi o valoare, un bun care figurează în
activul patrimonial al creditorului şi în pasivul debitorului.
Cu privire la aceste concepţii este de observat că obligaţiile sunt raporturi juridice între
persoane şi că nu încetează de a-şi păstra acest specific nici prin aceea că devin opozabile şi
altor persoane decât subiecţii iniţiali, iar faptul că, după unele opinii se pretinde că obligaţia
nu constă numai dintr-un singur raport juridic, se datorează faptului că numai un element
structural al acestuia este considerat ca un raport juridic distinct (cum ar fi sancţiunea).
SECŢIUNEA A II-A
SCURT ISTORIC AL CONCEPTULUI DE OBLIGAŢIE
11 Dreptul roman. Consolidarea teoriei asupra obligaţiei a avut loc în perioada clasică a
epocii romane însă ordonarea sub o formă organizată a dreptului roman şi transmiterea
acestuia este opera împăratului Iustinian. Opera sa este cunoscută sub denumirea de
„Corpus iuris civilis" şi este compusă din patru părţi: codex, digesta (pandecte) institutiones
şi novelae.
Teoria dreptului roman asupra instituţiei obligaţiilor a parcurs secole până la definirea
sa de către Gaiusvi „Obligatio est juris vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvendae
rei secundum nostrae civittatis jura" vI1.
Tot în lucrarea lui Iustinian, „Digeste", este menţionată definiţia dată obligaţiei de
jurisconsultul Paul: „Esenţa obligaţiei nu constă în a face un lucru să fie al nostru, ci în a
constrânge pe altul să ne dea ceva sau să ne facă ceva, sau să ne pună la dispoziţie ceva"
viii

Deci, raportul juridic definit în dreptul roman, evocă două poziţii diferite a două
persoane aflate la poli opuşi, cu două denumiri diferite:
- sub aspect activ, o primă persoană, denumită creditor are un drept denumit creanţă
în virtutea căruia întreprinde prin intermediul organelor judiciare realizarea scopului urmărit
la data încheierii raportului juridic.
- sub aspect pasiv se află o altă persoană denumită debitor care corelativ are o
obligaţie de a aduce la îndeplinire angajamentul luat.
Referitor la acest angajament în dreptul roman s-a arătat că el este urmarea unei
înţelegeri verbale sau scrise. Astfel, Gaius arăta că: „obligaţia verbală se face prin întrebare şi
3
Obligaţiile civile - concept şi importanţă
răspuns. De exemplu: Te legi să dai? - Mă leg. Vei da? Voi da. Promiţi? Promit. Promiţi cu bună-
credinţă? Cu bună-credinţă promit. Dai cu chezăşie? Dau cu chezăşie. Vei face? Voi face.
Făgăduieşti să se dea? Făgăduiesc. - Este proprie cetăţenilor romani." ix
În dreptul roman, obligaţiile puteau izvorî, fie din contracte, fie din delicte
(obligationes vel contractu vel ex delicto sunt )x.
12 Instituţie juridică. Ca instituţie juridică obligaţia civilă poate fi definită atât în
considerarea creditorului, cât şi a debitorului. În considerarea creditorului, obligaţia nu
este decât un raport de creanţă născut dintr-un raport juridic în timp ce în considerarea
debitorului e o prestaţie de executare a conţinutului acesteia, obligaţie care constă în: a da,
a face sau a nu face.
13 Codurile civile moderne. Codurile civile moderne marchează o nouă etapă în evoluţia
dreptului obligaţional.
Prima codificare modernă a dreptului civil, Codul civil francez cunoscut sub numele de
Codul lui Napoleon, a fost inspirată, mai ales în materia obligaţiilor, de dreptul roman.
Această etapă se caracterizează prin marile principii ale autonomiei voinţei
contractuale, consensualismului actului juridic şi în acelaşi timp şi cu aceeaşi valoare, prin
garanţiile patrimoniale date creditorului de debitorului său. Numeroase legi şi mai cu seamă
doctrina şi jurisprudenţa s-au adaptat noii viziuni a dreptului obligaţional. SECŢIUNEA A III-A
UNIFICAREA INTERNAŢIONALĂ A DREPTULUI OBLIGAŢIILOR
14 Consideraţii generale. Materia obligaţiilor prezintă terenul cel mai favorabil tendinţelor
de unificare internaţională a regulilor de drept.
Această afirmaţie poate să pară surprinzătoare. Deoarece dată fiind evoluţia constantă
a dreptului obligaţiilor, cum poate fi angajată o unificare internaţională a acestui drept?
Totuşi, nimic nu este contradictoriu, căci factorii economici, morali şi sociali, sub
influenţa cărora teoria obligaţiilor evoluează, sunt sensibil aceiaşi în toate ţările civilizate.
Unificarea internaţională a dreptului obligaţiilor ar fi cu atât mai utilă dacă se are în
vedere că pe acest drept se sprijină securitatea comerţului, ori comerţul devine din ce în ce
mai mult internaţional, de unde şi necesitatea de a avea pe teren principii uniforme.
15 Încercări. Încercările făcute în acest sens, până azi nu au ajuns la capăt. În special, după
primul război mondial (1914) un proiect de cod al obligaţiilor comun Franţei şi Italiei fusese
elaborat de o comisie de experţi francezi şi italieni. Proiectul, terminat în 1928 rămâne fidel
tradiţiei juridice comune celor două ţări, ţinând cont de anumite reguli adoptate în codificări
mai recente. Proiectul nu a fost adoptat de nici una dintre cele două ţări. Unele dintre
dispoziţiile sale au inspirat totuşi, câteva articole ale Codului civil italian revizuit în 1942.
Problema unificării dreptului obligaţiilor se pune în cazul ţărilor care au aderat la
Comunitatea Europeană, căci ar fi dificil de a concepe pe termen lung o adevărată Uniune
Europeană sau Piaţă Comună fără ca să aibă la bază reguli juridice comune.
Regulile care reglementează materia obligaţiilor au suferit modificări în timp.
Transformările s-au impus prin intervenţia unui factor moral xi, urmat de factori sociali şi
politicixii.
În ceea ce priveşte factorul moral acesta s-a manifestat în materia voinţei contractuale
sub forma protecţiei contractanţilor în contractul de adeziune, a intervenţiei judecătorului în
executarea contractelor sau în exerciţiul excesiv al drepturilor subiective.
Factorii sociali şi politici s-au manifestat sub forma declinului contractului faţă de
organizarea economică a statului, instituirii unui drept profesional şi a obligaţiei de reparaţie
a riscurilor.
Principiile adoptate de Codul civil francez în materia obligaţiilor şi contractelor au fost
preluate şi adoptate şi de Codul civil român.
Codul civil român de la 1864 nu dă o definiţie „obligaţiei", ci tratează în mod pragmatic
această materie pe care o privim dispersată în mai multe capitole referitoare la: izvoarele
obligaţiilor: contractele şi convenţiile (art. 942-997); delicte şi cvasi-delicte (art. 998-1003);
diferite feluri de obligaţii (art. 1004-1072); despre efectele obligaţiilor (art. 1073-1090); sau
stingerea obligaţiilor (art. 1091-1156).
„Materia obligatiilor este cuprinsa in Cartea a V-a a noului Cod Civil. Noua
reglementare propune o abordare unitara a raporturilor obligationale. Astfel, se renunta la
diviziunea traditionala in raporturi civile si raporturi comerciale.
Pentru stabilirea regimului general al obligatiilor a fost avuta in vedere si asigurarea
unei protectii corespunzatoare a subiectelor de drept aflate pe o pozitie de inferioritate
economica, perspectiva ce se reflecta, in special, in dispozitiile referitoare la formarea
contractului, integrarea clauzelor standard in contract, reducerea clauzei penale, reparea
prejudiciului nepatrimonial .
4
Obligaţiile civile - concept şi importanţă
Structurata in 11 titluri si intinsa pe 1334 de articole, materia obligatiilor cuprinde
dispozitii generale referitoare la continutul raportului de obligatie, dispozitii cu privire la
izvoare, modalitati si tipuri de obligatii, executarea, transmisiunea, transformarea si stingerea
obligatiilor, precum si un capitol special destinat restituirii prestatiilor. Un titlu distinct este
destinat contractelor speciale si modalitatilor de garantare a obligatiilor. " xiii

CAPITOLUL II NOŢIUNEA DE
OBLIGAŢIE
SECŢIUNEA I DEFINIŢIE
16 Definiţie. Art.1164 din Cod civil defineste noţiunea de obligatie ca fiind „ o legatura de
drept in virtutea careia debitorul este tinut sa procure o prestatie creditorului, iar acesta
are dreptul sa obtina prestatia datorata".
Aceasta definitie reglementeaza raportul juridic prin prisma obligatiilor asumate de parti si
nu din punctul de vedere al drepturilor, asa cum impunea art.1073 din codul anterior. xiv
Codul civil anterior nu definea obligaţia, iar doctrina modernă considera că această noţiune
este sinonimă cu dreptul de creanţă. Incontestabil că identificarea celor două noţiuni
creanţă şi obligaţie este criticabilă deoarece, aşa cum cu justeţe s-a arătat xv, pretinsa lor
sinonimie poate fi cel mult un mod de a exprima legătura indisolubilă dintre dreptul de
creanţă şi obligaţie. În fond, însă, cele două noţiuni sunt diametral opuse, una fiind negaţia
celeilalte.

SECŢIUNEA A II-A
ACCEPŢIUNILE NOŢIUNII DE OBLIGAŢIE
Obligaţii - datorii™. Potrivit manualelor de drept, termenul "obligaţie"
desemnează în sens larg, "raportul juridic, în conţinutul căruia intră atât latura activă, care
este dreptul de creanţă ce aparţine creditorului, cât şi corelativul acestui drept, adică latura
pasivă a raportului, care este "datoria ce incumbă
debitorului"xvii, astfel că, din punctul de vedere al debitorului "acest raport apare ca o datorie
(obligaţie în sens restrâns)"xviii.
În terminologia juridică românească, termenul "datorie" este ambiguu. El
desemnează, în principal, "suma de bani sau orice alt bun datorat cuiva", termenul fiind
sinonim cu obligaţia. În sens larg, datoria este tot ce cade în sarcina cuiva, tot ce trebuie să
facă sau să nu facă o persoană, având ca repere legea sau morala, spre deosebire de obligaţie
care este o datorie sancţionată juridic, o legătură de drept (vinculum iuris). Din nevoia de a
distinge între datoria ca sumă de bani şi datoria de a respecta convenienţele, morale sau
legale, în drept se preferă uneori termenul îndatorire, mai aproape de termenul francez
devoir. Astfel, autorul celui mai recent tratat de drept civil românesc destinat obligaţiilor
civile, afirmă că "în cel de-al doilea sens, mai larg, utilizat în limbajul juridic curent, termenul
de obligaţie desemnează orice îndatorire juridică, noţiune generică prin care înţelegem
îndatoririle juridice generale şi cele speciale pe care le avem în societate. Îndatoririle
generale sunt acelea care incumbă tuturor sau unei categorii de persoane nedeterminate,
cum ar fi obligaţia de a respecta drepturile absolute ale fiecăruia (drepturile reale şi
drepturile personale nepatrimoniale). Îndatoririle particulare sunt acelea care revin anumitor
persoane, determinate; ele pot să rezulte din acte sau fapte juridice" xix.
Pentru a ne referi la noul Cod civil, dacă potrivit art. 1176 din noul Cod civil
"părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului,
cât şi pe tot timpul executării sale", aceasta are semnificaţia unei îndatoriri de loialitate.
Deşi noul Cod civil nu operează o asemenea distincţie, ea pare a fi totuşi prezentă în spiritul
unora dintre textele normative. Astfel, când sunt evocate îndatoririle contractanţilor, noul
Cod civil prevede că partea este "ţinută" şi nu "obligată". De exemplu, la art. 1183 alin. 2 se
prevede că "partea care se angajează într-o negociere este ţinută (s.n.) să respecte exigenţele
bunei-credinţe" sau la art. 1184 potrivit căruia "când o informaţie confidenţială este
comunicată de către o persoană în cursul negocierilor, celalaltă parte este ţinută să nu o
divulge şi să nu o folosească în interes propriu...". La fel, în cazul impreviziunii, art. 1271
dispune că "părţile sunt ţinute să-şi execute5 obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit
Obligaţiile civile - concept şi importanţă
mai oneroasă". Deşi, potrivit limbajului juridic tradiţional, expresia "debitorul este ţinut" are
aceeaşi semnificaţie cu cea care spune că "debitorul este obligat", se poate conveni că prima
exprimare sugerează mai bine caracterul extern al unor reguli morale de care părţile sunt
îndatorate să le respecte. Putem accepta că, înainte de a fi obligate de prevederile
contractuale, înainte chiar de a începe negocierile în vederea încheierii unui contract, părţile
sunt ţinute să acţioneze cu bună-credinţă şi loialitate, sunt ţinute să se comporte civiliterxx.
Ele sunt externe contractului, sunt situate deasupra lui, impunându-i-se.
Aceeaşi constatare o putem face şi în plan extracontractual. Dacă ne referim la îmbogăţirea
fără justă cauză, vom constata că obligaţia celui îmbogăţit se naşte odată cu sporirea
patrimoniului acestuia în mod nejustificat pe seama altuia. Art. 1345 din noul Cod civil
dispune că "cel care s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia, este obligat la
restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi în limita pierderii patrimoniale suferite de
cealaltă persoană". Prin urmare, obligaţia civilă se naşte ca urmare a îmbogăţirii. Până atunci
însă, suntem doar îndatoraţi să nu ne îmbogăţim în detrimentul altuia, raportându- ne la
imperativul moral universal neminem laedere. Îndatorirea aceasta nu are un creditor anume
ci priveşte o conduită de urmat. Îndată ce sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă
cauză, prin raportarea la patrimoniul celui sărăcit, se naşte obligaţia de restituire, de această
dată, în temeiul unui izvor distinct de obligaţii civile. Nevoia de a distinge între cele două
categorii este cerută, nu doar de acurateţea limbajului juridic dar şi de o corectă evaluare a
consecinţelor încălcării fiecăreia dintre ele. Din această perspectivă, avem cel puţin două
motive să operăm distincţia dintre obligaţii şi îndatoriri xxi:
-mai întâi, calificarea răspunderii pe care încălcarea lor o atrage este diferită: dacă ne referim
la încălcarea îndatoririlor, răspunderea va fi delictuală, prin raportare la norma de la art. 1349
alin. 1 potrivit căreia "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", în timp ce, potrivit art. 1530 din noul
Cod civil "creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care
debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei"xxii[37] (s.n.).
-al doilea motiv pentru care distincţia dintre îndatoririle generale ale părţilor contractante şi
obligaţiile acestora devine necesară priveşte determinarea efectelor contractului: în timp ce
obligaţiile leagă doar părţile potrivit principiului res inter alios acta, îndatoririle părţilor pot
profita şi terţilor care se pot prevala de nerespectarea îndatoririlor de către una dintre părţile
contractante văzută ca faptă cauzatoare de prejudiciu, încălcare a îndatoririi morale alterum
non laedere. Este urmarea a ceea ce doctrina franceză remarcă a fi tendinţa "de ataşare la
contract a anumitor imperative care sunt în realitate veritabile norme de comportament,
sancţionate în afara câmpului contractual, de răspunderea delictuală, calificate drept obligaţii
de mijloace"xxiii.
A. OBLIGATIA CIVILĂ ÎN SENS LARG
17 Sens larg. Dacă termenul „obligaţie" este susceptibil a avea o serie de valenţe, între
acestea inserându-se şi valenţele juridice care se constituie în ceea ce se cheamă obligaţia
civilă, aceasta, la rândul său este susceptibilă de mai multe înţelesuri (sensuri).
Din definiţie rezultă că obligaţia civilă este un raport juridic de obligaţie. A considera
astfel obligaţia civilă (ca raport juridic de obligaţie) este sensul larg al noţiunii însăşi.
Aşadar, obligaţia civilă în sens larg exprimă însuşi raportul juridic civil de obligaţie
considerat în toate componentele sale:
a) drepturile civile subiective dobândite de părţi în şi prin acel raport juridic; şi,
b) obligaţiile propriu-zise asumate de părţi, de asemenea, în şi prin raportul juridic respectiv.
În concluzie, obligaţia civilă în sens larg priveşte deopotrivă drepturile dobândite de
părţi şi obligaţiile asumate de ele.
B. OBLIGAŢIA CIVILA IN SENS RESTRÂNS
18 Sens restrâns. Dacă în limbajul uzual cuvântul obligaţie înseamnă datorie, îndatorire,
aşa cum s-a subliniat deja, în sens juridic acelaşi cuvânt desemnează o legătură (o relaţie)
între doi termeni (termenii fiind părţile între care se stabileşte legătura).
Evident, sensul uzual al cuvântului „obligaţie" este mai aproape, în privinţa
conţinutului, de sensul restrâns al noţiunii de obligaţie civilă. În această accepţiune termenul
„obligaţie" desemnează numai obligaţia în sens de datorie (datoria debitorului din raportul
juridic de obligaţie), fără considerarea ei în legătură şi în unitate cu dreptul creditorului.
Astfel, în raportul juridic de obligaţie nascut dintr-un contract de vânzare - cumpărare,
obligaţia în sens restrâns este considerată a consta în:
6
Obligaţiile civile - concept şi importanţă
a) obligaţiile vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut şi cea
de predare a acestui lucru; şi,
b) obligaţiile cumpărătorului de a plăti preţul şi de a primi lucrul cumpărat.
C. OBLIGAŢIA CIVILĂ ÎN SENS DE TITLU
19 Sens de titlu. Uneori, termenul „obligaţie" desemnează însuşi titlul prin care se
constată existenţa unei datorii. De exemplu, în cazul titlurilor de credit la purtător, dreptul
de creanţă este încorporat în înscrisul ce-l constată şi, odată cu transmiterea titlului, se
transmite însuşi dreptul. Ori, a transmite dreptul, încorporat în titlu este o obligaţie
concretă (obligaţie în sens de datorie).
Prin consecinţă, transmiterea titlului valorează transmiterea dreptului. În
acest context se poate afirma că:
a) dacă raportul juridic civil primeşte considerare din perspectiva intereselor creditorului,
acest raport va fi desemnat prin formula bine cunoscută - „drept de creanţă" ; şi,
b) dacă raportul juridic primeşte considerare din punctul de vedere care exprimă interesele
debitorului, el va fi desemnat prin ceea ce se cheamă „obligaţie în sens restrâns" (datorie).
SECŢIUNEA A III-A
CARACTERUL PATRIMONIAL AL OBLIGAŢIEI
20 Concepţia clasică. După concepţia clasică a dreptului nostru, obligaţia sau mai
exact dreptul de creanţă - este un drept patrimonial. Acest drept are ca scop să permită
satisfacerea nevoilor economice ale creditorului prin prestaţia pe care trebuie să i-o
efectueze debitorul. Dacă acesta nu o execută voluntar, creditorul poate să-l constrângă pe
diferite căi ale dreptului.
Dacă execuţia forţată în natură nu este posibilă, creditorul se va îndestula prin
echivalent cu bunurile debitorului sau prin vânzarea bunurilor acestuia în profitul său.
Patrimoniul răspunde de datorii. Se spune că creditorul are un drept de gaj general
asupra patrimoniului debitorului (art. 1718 C. civ.). ?????????????
Dreptul personal este deci, un element activ al patrimoniului creditorului şi un
element pasiv al patrimoniului debitorului.
Caracterul patrimonial al obligaţiei nu este decât rezultatul unei lungi evoluţii. Iniţial,
dreptul roman nu vedea în obligaţie decât o legătură personală între creditor şi debitor,
ajungând la un sechestru asupra persoanei fizice a acestuia şi care nu era garantată printr-o
acţiune asupra lucrurilor.

7
 Obligaţiile civile - concept şi importanţă
21 Caracterul personal al obligaţiei. Caracterul personal al obligaţiei era, in aşa fel
încât, dreptul roman a recunoscut, la început intransmisibilitatea creanţelor şi
datoriilor.Drept urmare când se dorea să se schimbe unul dintre subiecţii obligaţiei,
creditorul sau debitorul, trebuia stinsă obligaţia, pentru a putea fi creată o alta (un alt caz).
La origine, intransmibilitatea se aplica chiar şi moştenitorilor deoarece moartea unei
persoane stingea creanţele şi datoriile sale, ele neputând trece asupra moştenitorilor.
Intransmibilitatea asupra moştenitorilor, nefastă pentru creditori, a fost abandonată, dar
dreptul roman a păstrat întotdeauna principiul intransmibilităţii obligaţiilor între vii. Desigur
acest principiu comportă şi excepţii, dar nu a fost niciodată abolit.
Evoluţia ulterioară a tins să atenueze caracterul personal al legăturii dintre creditori şi
debitor, să pună accentul pe ideea că obligaţia, fiind o legătură între două persoane, implică
un drept asupra bunurilor debitorului; ea tinde la execuţia unei prestaţii, unui fapt sau unei
reţineri care are o valoare şi ea se găseşte garantată prin dreptul de gaj general asupra
bunurilor debitorului. Obligaţia este, deci, ea însăşi o valoare patrimonială. Dar aceasta nu
înseamnă că obligaţia nu mai este un raport între persoane, ci, că individualitatea acestor
persoane este, în principiu, indiferentă pentru existenţa raportului de obligaţie.
Creditorul şi debitorul pot să se schimbe, dar obligaţia nu este stinsă sau modificată.
Cum vom vedea, dreptul modern încearcă să faciliteze din ce în ce mai mult transmiterea
obligaţiilor; această transmitere a fost mai ales simplificată în dreptul comercial, când
creanţele îmbracă forma titlurilor la purtător, care se transmit din mână în mână.
Dezvoltarea caracterului patrimonial al obligaţiei are incidenţe economice importante
din punctul de vedere al creditorului deoarece dacă creditorul ştie că poate să- şi cedeze cu
uşurinţă dreptul, să-l transforme la dorinţa sa în bani-numerar, nu va ezita să facă (să dea)
credit debitorului său. SECŢIUNEA A IV-A
OBLIGAŢII STRĂINE DOMENIULUI PUR ECONOMIC ŞI PATRIMONIAL
22 Remarcă prealabilă. O remarcă importantă trebuie să fie făcută în legătură cu caracterul
patrimonial care este tipic evoluţiei dreptului obligaţiilor; există obligaţii al căror obiect nu
este reprezentat de satisfacerea intereselor economice şi pecuniare ale creditorului.
Dacă luăm în considerare anumite raporturi pe care le întâlnim în dreptul familiei, cum
ar fi: îndatoririle personale între soţi, îndatoririle părinteşti faţă de copii lor, constatăm că,
deşi suntem în prezenţa unui raport juridic permiţând unui individ să ceară de la un altul un
anumit comportament, nu există, totuşi, un drept de creanţă propriu-zis: legea aplică aici o
reglementare specială. Suntem în afara patrimoniului.
Dar, fără a ne plasa pe teren familial, întâlnim obligaţii de ordin pur moral, pecuniare:
astfel, obiectul unui contract de asociaţie trebuie să fie nelucrativ, fiecare îşi ia angajamentul
de a munci în scop caritabil, ştiinţific, sportiv.
Astfel, jurisprudenţa admite reparaţia pe temei delictual sau quasi-delictual a
prejudiciului moral (atingerea adusă onoarei etc.).
Totuşi, studiul obligaţiilor se corelează cu dreptul patrimonial, căci, în principiu sancţiunea
obligaţiilor constă în daune-interese, adică în condamnarea debitorului la plata unei sume de
bani, mai mult sau mai puţin compensatoare şi cu posibilitatea pentru victimă de a ridica
bunurile debitorului în caz de neplată a acestei sume. În aceste cazuri, consideraţiile de ordin
moral trebuie să aibă greutate largă şi deasupra consideraţiilor de ordin material. Astfel,
acţiunile care tind să repare un prejudiciu moral (prejudiciu născut dintr-o defăimare, durere
cauzată de moartea unei fiinţe dragi), nu aparţin decât victimei însăşi şi nu pot fi exercitate
de creditori prin intermediul acţiunii oblice.
SECŢIUNEA A V-A
CONCLUZII ÎN LEGĂTURĂ CU NOŢIUNEA DE
OBLIGAŢIE CIVILĂ
23 Idei ce se degajă din definiţia şi sensurile noţiunii de obligaţie. Din observarea
împreună a valenţelor termenului „obligaţie" - inclusiv valenţele juridice - a definiţiei
acesteia şi a accepţiunilor noţiunii de obligaţie civilă se degajă următoarele idei:
a) cuvântul „obligaţie" are o serie de valenţe, inclusiv valenţe juridice;
8
18 în drept, în general, cuvântul „obligaţie" desemnează o legătură, (un raport între oameni)
reglementată de o normă juridică;
19 în dreptul civil, acest cuvânt desemnează o legătură (o relaţie) între oameni reglementată
de o normă de drept civil;
20istoriceşte, obligaţia - categorie juridică - a apărut o dată cu dreptul (ca o componentă a
acestuia), a cunoscut o fundamentare şi o reglementare de vârf încă în dreptul roman şi a
evoluat o dată cu dreptul însuşi;
Obligaţiile civile - concept şi importanţă
21conceptual, obligaţia civilă se caracterizează prin următoarele:
- este un raport juridic de obligaţie;
- părţile acestui raport juridic se numesc creditor (subiectul activ) şi debitor (subiectul pasiv);
- în termenul acestui raport o persoană (debitorul - reus debendi) este ţinută să dea (dare), să
facă (facere), sau să nu facă (non facere) ceva în favoarea acestei persoane;
- această „altă persoană" (creditorul - reus credendi -) are posibilitatea juridică să pretindă
debitorului comportamentul impus de obligaţia asumată (dare, facere, non facere) ;
- în situaţia în care debitorul nu răspunde unui asemenea comportament de bună voie,
creditorului i se recunoaşte posibilitatea de a-l putea forţa la acest comportament (de a
obţine executarea prestaţiei în mod forţat) pe calea acţiunii în justiţie, adică pe calea apelării
la protecţia juridică a dreptului său prin intervenţia forţei coercitive a statului;
f) obligaţia civilă are mai multe sensuri (accepţiuni), cele mai importante fiind obligaţia în
sens larg, obligaţia în sens restrâns şi obligaţia în sens de titlu;

CAPITOLUL III -IMPORTANŢA OBLIGAŢIILOR CIVILE

SECŢIUNEA I
PRELIMINARII
24 Consideraţii generale. Veche ca şi dreptul, obligaţia civilă este o prezenţă categorială
juridică fără de care viaţa economico - juridică nu poate fi concepută.
Pentru jurişti este aproape de prisos să-i subliniem importanţa. Importanţa atât de
considerabilă a acestei categorii juridice se degajă din numărul impresionant de instituţii
juridice puse la îndemâna omului de rând şi pe care le foloseşte în viaţa cotidiană, cunoscând
sau nu despre ce este vorba şi, bineînţeles, a specialistului care, găseşte în aceste
instrumente, „cheia universală" a atâtor soluţii pe care le aşteaptă nesfârşitele şi variatele
situaţii de fapt ce viaţa însăşi le aduce în faţa sa.
Credem însă, că nu numai pentru specialiştii din domeniul dreptului prezintă
importanţă obligaţiile civile; acestea sunt la fel de importante şi pentru alte categorii de
specialişti a căror atenţie se impune a fi atrasă asupra legăturii dintre drept şi viaţa social-
economică în general şi dreptul obligaţional şi viaţa social-economică în special, legătură
care, în ultimă instanţă, face ca în viaţa juridică cotidiană să se reflecte viaţa social-
economică.
Interese de ordin teoretic, obligă nu numai juriştii, ci o masă mult mai mare de
oameni, pe toţi aceia care, cu sau fără ştiinţă, săvârşesc zilnic numeroase operaţii juridice sau
acţionează pentru realizarea regimului juridic al valorilor, cu deosebire cele de ordin
patrimonial, între aceştia un loc important ocupând economiştii, inginerii, tehnicienii etc., la
studierea atentă a materiei obligaţiilor civile, domeniu care înglobează aşa cum am precizat
deja, un număr mare de categorii juridice cu care se operează, în primul rând, în cadrul
circuitului civil general.
SECŢIUNEA A II-A
IMPORTANŢA
A. IMPORTANŢA PRACTICĂ A OBLIGAŢIILOR CIVILE
25 Importanţa practică. Din punct de vedere practicxxiv este locul să subliniem că nu există
moment al existenţei noastre, în care să nu încheiem acte juridice sau să executăm obligaţii,
ori să exercităm drepturile născute din asemenea acte juridice, să nu intrăm, deci, în
raporturi juridice dintre cele mai diverse, că, de fapt, întreaga viaţă a omului, în ceea ce
prezintă ea mai important din punct de vedere al intereselor sale, se află sub incidenţa
reglementărilor juridice.
Sunt numeroase obligaţiile legale ce ne revin (de exemplu, cele referitoare la circulaţia
pietonilor sau automobiliştilor, de întreţinere, de apărare a patriei etc.), dar sunt şi mai
numeroase obligaţiile pe care oamenii şi le asumă pe baza raporturilor juridice civile în care
intră, încheind contracte; prin voinţa lor, oamenii, în deplin consens, hotărăsc cu privire la
valori materiale, de la cele de cea mai mică importanţă, până la cele care interesează
dezvoltarea economică.
Circulaţia valorilor, fie ele bani, titluri de valoare sau alte bunuri (întregul circuit civil),
este marcată de prezenţa masivă a instituţiilor juridice aparţinătoare dreptul obligaţional
care, aşa cum subliniază doctrina xxv, este un compartiment indispensabil al dreptului. Iată de
ce, cunoaşterea materiei obligaţiilor ajută, de pildă, la înţelegerea drepturilor creditorului
asupra bunurilor debitorului, ca garanţie a executării prestaţiei pe care debitorul şi-a asumat-
o. 9
 Obligaţiile civile - concept şi importanţă
Studiul obligaţiilor prezintă importanţă şi pentru corecta apreciere şi promovare a
raporturilor economice externe (cele din domeniul dreptului internaţional privat şi dreptului
comerţului internaţional), care se dezvoltă continuu.
B. IMPORTANŢA TEORETICĂ A OBLIGAŢIILOR CIVILE
26 Importanţă teoretică. Din punct de vedere teoretic, studiul obligaţiilor prezintă o
deosebită importanţă datorită înaltului lor grad de tehnicitate, caracterului profund
ştiinţific al acestei părţi a dreptului, stabilităţii mai mari faţă de alte ramuri ale dreptului şi
raportului deosebit pe care îl au în formarea juriştilor, în deprinderea celor ce operează cu
valori economice şi, implicit, cu valori juridice, de a deosebi licitul de ilicit, moralul de
imoral, de a proceda, în fiecare caz, conform legii şi bunelor moravuri.
Înaltul grad de tehnicitate a categoriilor juridice ce formează obiectul de studiu al
dreptului obligaţiilor, cea mai importantă dintre ele fiind contractul, a reţinut întotdeauna
atenţia juriştilor, care n-au încetat să manifeste interes pentru perfecţionarea acestui caracter
şi, prin aceasta, pentru dezvoltarea şi perfecţionarea aspectelor tehnice ale dreptului. De aici,
caracterul ştiinţific al acestei părţi a dreptului şi, în acelaşi timp, din punct de vedere al
tehnicii juridice, acest domeniu nu trebuie lăsat în afara cercetării ştiinţifice, întrucât este
necesară, în fiecare moment, o concordanţă perfectă a reglementărilor juridice cu relaţiile
economice şi social-politice, aflate şi ele într-o continuă evoluţie. Normele juridice
reglementează aceste relaţii, dar nu numai atât: prin maniera în care le reglementează,
dreptul stimulează dezvoltarea şi perfecţionarea lor.
Din aceste motive, este destul de greu să se facă o demarcare precisă între interesul
practic şi cel teoretic, al acestui domeniu al dreptului.
În acest compartiment - dreptul obligaţional - se întâlnesc, ca într-o arenă, ideile
filosofice, social-politice, morale etc., căci regulile de drept, trecute prin filtrul voinţei
electoratului înfăţişat de legiuitor, expresie a intereselor fundamentale ale entităţii organizate
în stat, au menirea de a asigura transpunerea în viaţă a acestor idei, potrivit principiului în
raport cu care „normele dreptului, legea, îşi trag forţa din forţa moralei, iar morala nu poate
fi concepută fără ca cele mai importante dintre regulile sale să fie preluate şi reglementate de
planul dreptului: quid leges sine moribus,quid mores sine legibus. 1
C. OBLIGAŢIILE CIVILE - SEGMENT AL RAMURII DREPTULUI CIVIL
27 Obligaţiile civile - segment al ramurii dreptului civil.
Materia obligaţiilor civile este reglementată de Codul civil în Cartea a V-a, „Despre
obligaţii" propune o restructurare a materiei şi o reformulare a principiilor şi conceptelor
tradiţionale în lumina tendinţelor moderne în materie.
Noua reglementare propune o abordare unitară a raporturilor obligaţionale. Astfel, se
renunţă la diviziunea tradiţională în raporturi civile şi raporturi comerciale şi se consacră
diferenţieri de regim juridic în funcţie de calitatea de profesionist, respectiv non-profesionist
a celor implicaţi în raportul juridic obligaţional. La stabilirea regimului general al obligaţiilor a
fost avută în vedere şi asigurarea unei protecţii corespunzătoare a subiectelor de drept aflate
pe o poziţie de inferioritate economică, perspectivă ce se reflectă, în special, în dispoziţiile
referitoare la formarea contractului, integrarea clauzelor standard în contract, reducerea
clauzei penale, repararea prejudiciului nepatrimonial ş.a.
Structurată în 11 titluri, materia obligaţiilor cuprinde dispoziţii generale referitoare la
conţinutul raportului de obligaţie, dispoziţii cu privire la izvoare, modalităţi şi tipuri de
obligaţii, executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor, precum şi un
capitol special destinat restituirii prestaţiilor. Un titlu distinct este destinat contractelor
speciale şi modalităţilor de garantare a obligaţiilor.
Din simplul cuprins al Codului civil român, rezultă că, materia obligaţiilor este un
compartiment de reglementare al ramurii dreptului civil, integrat între celelalte
compartimente:
- Cartea I-a intitulată „Despre persoane
- Cartea a II-a „Despre familie"
- Cartea a III-a intitulată „Despre bunuri"
- Cartea a IV-a „Despre mosteniri si liberalitati"
- Cartea a V-a „Despre obligatii"
- Cartea a VI-a „Despre prescriptia extinctiva, decaderea si calculul „
- Cartea a VII-a Dispozitii de drept international privat"
Din această sumară prezentare a marilor compartimente ale reglementărilor juridice
care se constituie în ramura dreptului civil rezultă că, într-adevăr, materia obligaţiilor se
constituie într-un segment important al acestei ramuri.
28 Materia obligaţiilor civile - compartiment important al ştiinţei juridice de ramură a
dreptului
1
10 civilxxvl. Ştiinţa dreptului, în general, are drept obiect analiza normelor juridice în
Obligaţiile civile - concept şi importanţă
strânsă legătură cu năzuinţele şi cerinţele din care s-au născut (cu relaţiile sociale pe care le
reglementează).
Ştiinţa de ramură - a dreptului civil - are drept obiect analiza profundă a normelor de drept
civil în raport cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme.
În acest context, teoria generală a obligaţiilor este una din următoarele părţi ale
ştiinţei de ramurăxxvii:
a) introducere în studiul dreptului civil (concept, raportul juridic civil, actul juridic civil şi
prescripţia extinctivă);
b) subiectele dreptului civil;
c) teoria generală a drepturilor reale;
d) teoria generală a obligaţiilor;
e) contractele speciale;
f) materia succesiunilor.
Aşadar, materia obligaţiilor este, deopotrivă, un compartiment al ramurii dreptului
civil şi al ştiinţei dreptului civil.

TITLUL II
ELEMENTELE ŞI CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE CAPITOLUL I
ELEMENTELE OBLIGAŢIEI CIVILE
SECŢIUNEA I
PRELIMINARII
29 Consideraţii generale. Aşa cum a fost definită, obligaţia civilă se înfăţişează ca un raport
juridic de obligaţie, în temeiul căruia, o persoană numită creditor (reus credendi) poate
pretinde unei alte persoane numite debitor (reus debendi) să dea (aut dare), să facă (aut
facere), sau să nu facă (aut non facere) ceva, iar, dacă debitorul nu respectă
comportamentul la care s-a obligat chiar prin intrarea în acest raport juridic, se recunoaşte
creditorului posibilitatea de a-l forţa la acest comportament, pe calea acţiunii în justiţie, ca
mod de protecţie juridică a dreptului său subiectiv şi de intervenţie a forţei coercitive a
statului.
Astfel privită, obligaţia civilă, în sens larg, (raportul juridic de obligaţie) are o structură
proprie, clădită pe următoarele elementexxviii:
a) subiectele obligaţiei;
b) obiectul obligaţiei;
c) conţinutul obligaţiei;
d) sancţiunea.

11
Obligaţiile civile - concept şi importanţă
SECŢIUNEA A II-A
ELEMENTE
A. SUBIECTELE OBLIGAŢIEI CIVILE I.
NOŢIUNE
30 Noţiune. În raportul juridic civil de obligaţie, subiectul activ, titularul dreptului, se
numeşte creditor (creditor, reus credendi) iar subiectul pasiv, persoana căreia îi incumbă
obligaţia, se numeşte debitor (debitor, reus debendi).
Aşadar, subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele între care se leagă
(intervine) acest raport.
Pe de altă parte, subiectele raportului juridic civil (fie active, fie pasive), pot fi
persoane fizice - angajate personal (prin manifestarea voinţei personal) sau prin
reprezentant-, sau persoane juridice, fără a deosebi în privinţa acestora.
În operaţiunile juridice de drept civil în care intră statul, prin Ministerul de Finanţe,
acesta se comportă ca şi când ar fi persoană juridică, poziţia sa având regimul juridic al
poziţiei unei persoane juridice, ceea ce înseamnă că, pe cale de excepţie, statul poate fi
subiect al obligaţiei civile.
Cetăţenia părţilor sau lipsa acesteia, în principiu, nu poate constitui o piedică în
privinţa calităţii de drept obligaţionalxxix.
II. DENUMIRI
31 Denumiri. Subiectele obligaţiei civile pot purta denumiri diferite (nu numai creditor sau
debitor, ori subiect activ sau subiect pasiv), în funcţie de natura raportului juridic în care
intră: în contractul de vânzare- cumpărare (emptio-venditio) părţile se numesc vânzător şi
cumpărător; în contractul de locaţie (locatio-conductio) - locator şi locatar, în contractul de
furnizare - furnizor şi beneficiar, etc.
Raportul juridic de obligaţie poate fi încheiat de persoane fizice (între ele), persoane
juridice (între ele) sau de persoane fizice şi persoane juridice, aşa cum sa precizat deja.
B. OBIECTUL OBLIGAŢIEI CIVILE
I. NOŢIUNE
32 Definiţie. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă întotdeauna într- o prestaţie,
care poate fi pozitivă (a da şi a face) sau negativă (a nu face).
Prin definiţie, obligaţia civilă pretinde, datorită legăturii juridice concrete în care au
intrat părţile, ca una dintre ele - creditorul- să fie îndrituit a cere un anume comportament
din partea celeilalte părţi - debitorul -, iar acesta din urmă este ţinut (obligat) să dea curs
acestui comportament.
Nerespectarea comportamentului datorat de debitor atrage după sine consecinţe
juridice constând, în primul rând, în determinarea forţată a părţii în cauză să-i dea curs şi, în
măsura în care s-au produs şi alte urmări, să acţioneze în consecinţă, protecţia dreptului
creditorului fiind asigurată de forţa coercitivă a statului.
Comportamentul debitorului este dat de prestaţiile la care el se obligă, prestaţii care
pot fi:
a) pozitive (a da şi a face);
b) negative (a nu face).
II. PRESTAŢIA POZITIVĂ 1.
Obligaţia de a da
33 Noţiune. Obligaţia de a da (dare) constă în îndatorirea juridică concretizată în
constituirea ori transmiterea de drepturi reale cu privire la un bun.
34 Regulă. Când obligaţia de a da priveşte transmiterea dreptului de proprietate asupra
unui bun cert, se consideră executată din momentul în care se încheie convenţia părţilor.
Înstrăinătorului îi rămâne, practic, după realizarea acordului de voinţă, numai obligaţia de a
preda bunul la care se referă prestaţia respectivă.
Aceasta este regula. O asemenea regulă decurge din caracterul abstract al obligaţiei de
a da, caracter care surprinde tocmai consecinţa firească a acordului de voinţă - transmiterea
12
dreptului real , transmitere care operează fără a fi nevoie de o anume acţiune (fizică)
concretă, aşa cum pretinde, de pildă, predarea lucrului.
35 Excepţie. Prin excepţie de la această regulă, obligaţia de a da are o anumită existenţă în
timp în următoarele situaţii:
a) când convenţia se referă la bunuri de gen (când, între momentul acordului de voinţă şi
momentul transmiterii dreptului real prin individualizarea bunurilor, se scurge o anumită
perioadă de timp);
b) când convenţia priveşte bunuri certe, dar părţile au convenit ca dreptul de proprietate să
se transmită la o dată ulterioară încheierii acesteia;
c) când convenţia priveşte un lucru cert, dar viitor (care nu a fost făurit încă);
d) când convenţia priveşte un lucru care nu aparţine înstrăinătorului, caz în care
transmiterea dreptului de proprietate operează după ce înstrăinătorul însuşi a dobândit
proprietatea bunului respectiv;
e) când convenţia priveşte un drept real imobiliar, supus regimului cărţii funciare în privinţa
înstrăinării, caz în care intabularea în cartea funciară fiind o condiţie ad validitatem (de
existenţă) a contractului de înstrăinare, transmiterea dreptului de proprietate nu operează pe
data când părţile încheie convenţia, ci pe data intabulării dreptului în cartea funciară;
f) când prin lege sau alte acte normative se stabileşte că dreptul de proprietate, sau un alt
drept real, se transmite ulterior încheierii convenţiei.
Ceea ce caracterizează obligaţia de a da este, aşa cum s-a subliniat deja, faptul că, ea
constă într-o prestaţie pozitivă abstractă; priveşte constituirea sau strămutarea unui drept
real cu privire la un bun, ca o consecinţă a exprimării consimţământului părţilor cu prilejul
încheierii unui contractxxx, şi nu ca urmare a unei acţiuni concrete. 2. Obligaţia de a face
36 Noţiune. Obligaţia de a face (facere) constă în îndatorirea juridică de a săvârşi o
prestaţie, pozitivă, alta decât cele care se referă la constituirea ori strămutarea de drepturi
reale cu privire la un bun (adică, obligaţia de a da), de pildă de a preda un lucru, de a face
un serviciu, de a executa o lucrare etc.
Spre deosebire de obligaţia de a da, obligaţia de a face este întotdeauna materializată
într-o activitate concretă, ceea ce face ca ea însăşi (obligaţia) să fie concretă, iar data la care
se execută să fie chiar data când se realizează activitatea (acţiunea) a cărei constatare se
poate face fizic.
Obligaţia de a face poate urma o obligaţie de a da, dar poate fi săvârşită şi
independent.
III. PRESTAŢIA NEGATIVĂ
37 Noţiune. Obligaţia de a nu face (non facere) constă în îndatorirea juridică pe care
debitorul şi-o asumă, în sensul de a se abţine de la a săvârşi o prestaţie, prestaţie pe care o
putea săvârşi dacă nu-şi asuma această obligaţie. De pildă, autorul unei lucrări se poate
adresa oricărei edituri pentru publicarea acesteia. Dar, dacă s-a adresat unei anume
edituri, iar contractul de editură conţine clauza, potrivit căreia publicarea lucrării se va face
numai prin editura respectivă, autorul lucrării şi-a asumat obligaţia de a nu face, obligaţie
care îl ţine să nu se adreseze altei edituri în acelaşi scop.
Evident, în lipsa clauzei amintite (dacă autorul nu-şi asuma obligaţia de a publica
lucrarea numai prin editura respectivă) el se putea adresa şi altor edituri.
IV. PARALELĂ ÎNTRE OBLIGAŢIA DE A NU FACE (NON FACERE) ŞI OBLIGAŢIA GENERALĂ ŞI
NEGATIVĂ A TUTUROR DE A NU ADUCE ATINGERE UNUI DREPT ABSOLUT
38 Modul de punere a problemei. Obligaţia de a nu face este considerată astfel ca urmare
a clasificării obligaţiilor civile după obiectul lor (în obligaţii de a da, a face şi a nu face) şi se
asumă anume de către debitor, în condiţiile concrete ale convenţiei.
Obligaţia generală şi negativă a tuturor de a nu înfrânge (aduce atingere) un drept
absolut - deci şi un drept real -, se discută pe planul caracterelor juridice ale acestor drepturi.
Astfel, în cazul drepturilor absolute:
- numai subiectul activ este cunoscut din momentul naşterii lor;
- drepturilor absolute le corespunde obligaţia generală şi negativă a tuturor de a nu le aduce
atingere; şi,
- drepturile absolute sunt opozabile erga omnes (tuturor celorlalte subiecte de drept).
Drepturile reale, alături de cele personale nepatrimoniale, sunt drepturi absolute şi, pe
cale de consecinţă, au aceleaşi caractere juridice.
Drept urmare, se impune a deosebi între cele două obligaţii.

13
39 Asemănări. Cele două obligaţii (obligaţia de a nu face şi obligaţia generală şi negativă de
a nu aduce atingere unui drept absolut) sunt obligaţii negative în sensul că impun
subiectelor de drept o abstenţiune:
- în cazul obligaţiei de a nu face - abstenţiunea de la a săvârşi ceva, pentru că aşa s-a obligat
prin convenţie subiectul pasiv; şi
- în cazul obligaţiei generale şi negative - abstenţiunea de la a săvârşi acte sau fapte prin care
s-ar aduce atingere unui drept absolut.
40 Deosebiri. Între cele două obligaţii există o serie de deosebiri, între care:
a) obligaţia generală şi negativă îşi are izvorul în dispoziţiile legale care reglementează
drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale, pe când, obligaţia de a nu face îşi are
izvorul în convenţie;
b) obligaţia generală şi negativă în privinţa respectării dreptului absolut, nu este lăsată la
latitudinea unui subiect de drept, în timp ce asumarea obligaţiei de a nu face depinde numai
de subiectul de drept;
c) titularii obligaţiei generale şi negative sunt toţi ceilalţi, subiecte nedeterminate, consideraţi
astfel - „toţi ceilalţi" în raport cu titularul dreptului absolut, în timp ce, în cazul obligaţiei de a
nu face, cel obligat este subiect pasiv determinat (cel ce s-a angajat la această abstenţiune);
d) obligaţia generală şi negativă este o obligaţie corelativă dreptului absolut, în timp ce,
obligaţia de a nu face este corelativă unui drept de creanţă ca drept relativ;
e) obligaţia de a nu face se naşte şi se consideră în legătură cu un singur raport juridic
(raportul juridic de obligaţie), în timp ce obligaţia generală şi negativă primeşte considerare în
cazul unui anume raport juridic, înainte de încălcare, iar, după încălcare, consecinţele
acesteia primesc considerare în cadrul altui raport juridic care, de data aceasta, este un
raport juridic de obligaţie:
- raportul juridic iniţial este raportul în temeiul căruia titularul dreptului absolut pretinde şi
toţi ceilalţi - subiecte pasive nedeterminate - sunt obligate să nu înfrângă dreptul absolut;
- raportul juridic născut în urma încălcării obligaţiei generale şi negative, este:
1. un raport juridic nou, intervenit între titularul dreptului încălcat - de data aceasta în
calitate de creditor - şi cel ce a încălcat obligaţia respectivă - de data aceasta subiect pasiv
determinat având, deci, calitatea de debitor; de asemeni, conţinutul noului raport este altul:
el constă în prerogativa conferită titularului dreptului absolut de a pretinde repararea
consecinţelor juridice care decurg din încălcarea obligaţiei generale şi negative şi în obligaţia
corelativă de a repara prejudiciul produs; şi,
2. este un raport juridic de obligaţie, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
C. CONTINUTUL OBLIGAŢIEI CIVILE
I. NOTIUNE
41 Noţiune. Conţinutul obligaţiei civile este acel element din structura raportului juridic de
obligaţie ce se alcătuieşte din drepturile subiective civile dobândite de părţi şi din obligaţiile
asumate de ele.
II. COMPONENTE
42 Componente. Ca element al structurii obligaţiei civile, conţinutul acesteia se clădeşte
pe următoarele componente:
a) drepturile subiectului activ (drepturile creditorului).. Dreptul subiectiv civil al
creditorului constă în facultatea (posibilitatea, prerogativa) acestuia de a pretinde subiectului
pasiv (debitorului) să săvârşească anumite acţiuni (prestaţii pozitive - a da, a face - sau să se
abţină de la săvârşirea a ceva - a nu face); şi,
b) obligaţiile corelative drepturilor creditorului, obligaţii care incumbă debitorului şi
care constau în îndatorirea juridică a acestuia de a săvârşi ceva, sau de a se abţine de la a
săvârşi ceva şi care, în măsura în care nu este executată de bună voie, poate fi adusă la
îndeplinire cu ajutorul forţei coercitive a statului.
D. SANCŢIUNEA
43 Noţiune. Element din structura obligaţiei civile, sancţiunea constă în posibilitatea
juridică recunoscută titularului dreptului subiectiv civil născut dintr-un raport juridic de
obligaţie:
- de a introduce acţiune în justiţie; sau,
- de a proceda la executarea silită.
În ambele situaţii (intentarea acţiunii în justiţie şi posibilitatea de a proceda la
executarea silită) se tinde la realizarea drepturilor subiective civile aparţinând creditorului,
născute dintr-un raport juridic de obligaţie.

14
 Sancţiunea este cel mai caracteristic dintre elementele ce intră în structura raportului
juridic de obligaţie, pentru obligaţia civilă; este elementul care face ca obligaţiile civile să se
distingă de obligaţiile naturale.
CAPITOLUL II
CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR

SECŢIUNEA I
OBLIGAŢIILE NATURALE ŞI OBLIGAŢIILE CIVILE
43. Criterii. Majoritatea autorilor tratează clasificarea obligaţiilor pornind de la criteriul
sancţiunii în funcţie de care obligaţiile se împart în obligaţii civile (perfecte) şi obligaţii
naturale (imperfecte), care la rândul lor sunt obligaţii civile degenerate xxxi şi obligaţii civile
avortatexxxii. Considerăm, însă, că mai întâi trebuie făcută delimitarea obligaţiilor civile de
obligaţiile naturale, urmând ca numai după aceasta să se facă clasificarea obligaţiilor civile în
funcţie de diferite criterii, sancţiunea nereprezentând altceva decât elementul în funcţie de
care o obligaţie poate sau nu să fie realizată prin forţa de constrângere a statului.
A. OBLIGATIILE NATURALE
I. NOJIUNE ŞI EXEMPLE
44 Noţiune. În general, obligaţiile sunt de două feluri :
- obligaţiile naturale;
- obligaţiile civile.

Obligaţiile naturale sunt acele obligaţii care nu conferă titularului dreptului corelativ
(creditorului) posibilitatea de a proceda la executarea lor silită; ele se caracterizează prin
aceea că pot fi executate numai voluntar.
45 Exemple. Câteva exemple de obligaţii voluntare pot întregi imaginea asupra noţiunii
acestora:
a) obligaţiile civile stinse prin prescripţie;
b) obligaţiile civile încheiate de o persoană aflată în stare de incapacitate, dacă sunt
executate de către moştenitorii acesteia;
c) datoriile de onoare care rezultă, de pildă, din contractul de joc sau rămăşag etc.
Obligaţia naturală o regăsim, aşadar, în acele cazuri în care a existat o obligaţie
civilă care este însă lipsită de efect, fie că este lovită de nulitate, fie că a fost stinsă înainte ca
creditorul să-şi fi primit plata. Dacă debitorul plăteşte totuşi, spunem că el execută o
obligaţie naturală deoarece aceasta supravieţuieşte obligaţiei civile ineficace. Astfel, cel care
plăteşte o datorie la care nu mai este ţinut, execută o obligaţie naturală, dar, această
împerechere a unei datorii de conştiinţă şi a unei obligaţii civile imperfecte nu este necesară
deoarece obligaţia naturală nu cere cu necesitate existenţa unei obligaţii civile. Aşa cum este
cazul, în datoriile de asistenţă pentru ajutor alimentar, oferită persoanelor care nu sunt
creditori civili, de exemplu fraţilor şi surorilor; copiilor nerecunoscuţi etc.
Tot astfel, poate fi şi cazul obligaţiei de a nu vătăma pe altul, care conduce la
repararea prejudiciului pe care l-am cauzat, chiar şi când condiţiile unei acţiuni în
responsabilitate nu sunt întrunite. Spre exemplu, cea care rezultă din ruptura unui
concubinaj sau într-un alt domeniu cu totul diferit, în cazul unui sfătuiri proaste de
plasament.
II. POSIBILITATEA TRANSFORMĂRII OBLIGATIILOR NATURALE ÎN OBLIGAŢII CIVILE
46 Prezentare. În condiţiile legii, este admisă posibilitatea transformării obligaţiilor
naturale în obligaţii civile.
Un asemenea proces se finalizează (obligaţiile naturale se transformă în obligaţii civile)
în condiţiile legii, în următoarele două ipoteze:
a) în situaţia în care obligaţiile naturale sunt recunoscute, în scris, de către debitor;
b) în situaţia în care debitorul face o promisiune de executare a obligaţiilor naturale, în scris.
În aceste ipoteze dacă sunt îndeplinite cerinţele arătate, obligaţiile naturale se
transformă în obligaţii civile şi, drept urmare, pot fi executate silit.
B. OBLIGAŢIILE CIVILE I.
NOJIUNE
47 Definiţie. Obligaţiile civile sunt obligaţiile a căror aducere la îndeplinire este asigurată
prin forţa coercitivă a statului, în situaţia în care debitorul nu le execută de bună voie.
15
 Drepturile corelative obligaţiilor civile beneficiază de protecţie juridică din partea
statului, protecţie care se materializează tocmai în posibilitatea de a se apela la forţa statală
pentru realizarea lor. II. ELEMENTUL DEFINITORIU PENTRU OBLIGAŢIILE CIVILE
48 Element definitoriu. Ceea ce distinge obligaţiile civile de cele naturale este sancţiunea.
În timp ce obligaţiile civile pot fi executate silit, cele naturale pot fi executate numai
voluntar. Inversând termenii, se constată că, pe când drepturile subiective civile născute
dintr-un raport juridic de obligaţie se pot realiza cu ajutorul forţei coercitive a statului, pe
calea acţiunii în justiţie, dreptul corelativ unei obligaţii naturale nu poate fi astfel realizat;
acest din urmă drept poate fi realizat numai în măsura în care debitorul, voluntar, execută
obligaţia naturală corelativă.
SECŢIUNEA A II-A
CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE ÎN RAPORT DE OBIECTUL LOR
49 Clasificare. În raport de obiectul lor, obligaţiile civile se clasifică în obligaţii de a da,
obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da este expresia consensualismului dreptului modern, ce se exprimă
prin ideea că simplul consimţământ transferă dreptul de proprietate sau mai exact că
obligaţia de a face predarea posesiei de drept a lucrului, se consideră îndeplinită prin chiar
încheierea contractului.
Dacă bunul nu a fost predat efectiv la data încheierii actului juridic, obligaţia
debitorului se disjunge în două obligaţii distincte şi anume: obligaţia de a conserva şi păstra
bunul până la predare (obligaţie de a face ce urmează să fie executată) şi obligaţia de a preda
bunul (tot obligaţie de a face ce urmează să fie executată) xxxiii.
Tot referitor la obligaţia de a da, trebuie reţinut că uneori, aceasta este de
executare unică (când priveşte înstrăinarea unor bunuri indivizibile), iar alteori este de
executare succesivă la date prestabilite (cum este cazul contractelor de furnizare).
La rândul său, obligaţia de a face poate fi de executare unică, cum este predarea
unui bun cert sau de executare succesivă, la diferite intervale de timp (cazul medicului care
acordă îngrijiri medicale), iar uneori continuă (cazul asigurării condiţiilor de locuit pe durata
existenţei contractului de închiriere).
Obligaţia de a nu face nu poate fi concepută decât ca o obligaţie de executare
continuă, întrucât orice faptă a debitorului potrivnică abstenţiunii datorate duce, de fapt, la
încălcarea acestei obligaţii.
Distincţia dintre obligaţiile de a da, a face şi a nu face se poate realiza şi prin
raportare la posibilitatea executării acestora.
Obligaţia de a da, se execută totdeauna în natură. Creditorul acestei obligaţii
poate obţine oricând posesia de fapt a lucrului asupra căruia a dobândit dreptul de
proprietate prin apel la forţa de constrângere a statului.
Obligaţia de a face ca şi obligaţia de a nu face, în caz de neexecutare, se transpune
într-o executare prin echivalent sau mai exact, duce la plata de dau ne- interese, potrivit art.
1075 C. civ., dacă nu se poate obţine executarea în natură.
De asemenea, obligaţia de a da, a face şi a nu face se disting între ele şi după cum
executarea lor presupune sau nu fapta exclusivă a debitorului. Astfel, dacă obligaţiile de a
da şi a face pot fi executate uneori şi de către un terţ, obligaţia de a nu face necesită cu
exclusivitate fapta de a se abţine a debitorului.
SECŢIUNEA A III-A
ÎN RAPORT DE SCOPUL URMĂRIT (OBLIGAŢII DE REZULTAT SAU DE SCOP ŞI OBLIGAŢII DE
DILIGENŢĂ)
B. OBLIGATIILE DETERMINATE (DE REZULTAT, DE SCOP). 50 Noţiune. Obligaţiile
determinate sau de rezultat, odată executate, asigură obţinerea unui anumit rezultat
(exemplu, obligaţia cărăuşului de a transporta lucrul încredinţat în acest scop la destinaţie).
Aceste obligaţii se consideră executate numai dacă se obţine rezultatul urmărit.
C. OBLIGAŢIILE DE DILIGENŢĂ
51 Noţiune. Obligaţiile de diligenţă (obligaţiile-mijloace) tind către atingerea unui scop,
dar nu pretind neapărat realizarea scopului, cerând din partea debitorului o conduită, care
constă numai în depunerea strădaniei (dili- genţelor) cerute de realizarea scopului, fără a se
16
cere acestuia să realizeze scopul (exemplu, medicul are obligaţia de a îngriji bolnavul
potrivit regulilor profesiunii şi cuceririlor ştiinţelor medicale, nu însă şi cea de a evita
sucombarea lui).
SECŢIUNEA A IV-A
CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR ÎN RAPORT DE OPOZABILITATE
A. OBLIGAŢIILE ORDINARE
52 Noţiune. Obligaţiile ordinare se caracterizează prin aceea că debitorul este ţinut să
răspundă cu întregul său patrimoniu pentru executarea acestora.
Aşadar, obligaţiilor ordinare, care alcătuiesc regula, le sunt proprii sub aspectul opozabilităţii
toate regulile care cârmuiesc drepturile relative.
B. OBLIGAŢIILE REALE
53 Noţiune. Obligaţiile realexxxiv se caracterizează prin aceea că debitorul este ţinut să
răspundă pentru îndeplinirea lor, în limitele unui bun sau unor bunuri determinate anume.
Literatura de specialitate, distinge două categorii de obligaţii reale: unele sunt obligaţii de a
face ce apar ca accesorii ale unui drept real a cărui soartă juridică o urmează (obligaţii
propter rem)xxxv.
C. OBLIGAŢII OPOZABILE TERŢILOR
54 Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) sunt obligaţiile strict legate de posesia
lucrului. Creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al
lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea
raportului de obl igaţie (de ex: în cazul locatarului, folosinţa lucrului închiriat rămâne
neschimbată şi în cazul în care înainte de a expira contractul, locatorul înstrăinează lucrul,
noul proprietar fiind obligat să respecte drepturile ce revin locatarului, chiar dacă nu a fost
parte la încheierea contractului)xxxvi.
Literatura juridică cunoaşte şi alte clasificări ale obligaţiilor: obligaţii juridice şi obligaţii
morale; obligaţii patrimoniale şi extrapatrimoniale; obligaţii reale şi personale, asupra cărora
nu este cazul să mai insistăm întrucât au format obiect de studiu în cadrul teoriei generale a
drepturilor subiective.
D. IMPORTANTA CLASIFICĂRII
55 Importanţa. Această clasificare prezintă o importanţă deosebită sub aspectul
posibilităţilor de realizare a intereselor creditorilor.
În cazul obligaţiilor ordinare, creditorul are doar dreptul de gaj general asupra
bunurilor existente în patrimoniul debitorului, ceea ce nu opreşte efectuarea unor operaţii
juridice care pot avea drept obiect aceste bunuri.
Creditorul este, în acest caz, expus riscului insolvablităţii, risc ce poate avea două
cauze:
a) este foarte probabil ca debitorul să fie de rea-credinţă şi să-şi provoace insolvabilitatea
prin acte de înstrăinare a bunurilor, chiar simulate, situaţie în care creditorul, pentru
realizarea creanţei sale, va trebui mai întâi să acţioneze în justiţie pe debitor şi pe terţii cu
care acesta a intrat în raporturi juridice pentru a revoca actele juridice încheiate în dauna sa
(acţiunea pauliană sau revocatorie) şi, numai după aceea să poată urmări bunurile
debitorului;
b) este, posibil, însă, ca debitorul să nu fie de rea-credinţă, dar el să nu poată să fie în măsură
de a se ocupa în cele mai bune condiţii de propriile sale treburi (un neglijent sau un risipitor -
prodigus - cum spuneau romanii), stare de pe urma căreia să profite terţii. În această situaţie,
evident, creditorul poate acţiona pentru refacerea solvabilităţii, introducând acţiune în
justiţie, de această dată subrogându-se în locul debitorului, împotriva terţilor (acţiunea
oblică sau subrogatorie), după care poate realiza urmărirea bunurilor din patrimoniul său.
Nu încape îndoială asupra faptului că, din acest punct de vedere, obl i gaţ i i le reale
prezintă serioase avantaje pentru creditor: debitorul nu mai poate dispune de bunul sau
bunurile afectate a garanta realizarea obligaţiilor sale de creditor, căc i acesta din urmă are la
îndemână dreptul de urmărire, în baza căruia va putea urmări acele bunuri în mâinile oricui
s-ar afla ele, dar şi dreptul de preferinţă, în baza căruia, în cazul în care şi alţii ar ridica
pretenţii împotriva debitorului, el, creditorul, se va îndestula cu preferinţă (primul) în
pretenţiile sale şi numai după aceea, dacă mai este posibil, şi ceilalţi.

17
SECŢIUNEA A V-A CLASIFICAREA
OBLIGAŢIILOR ÎN RAPORT DE IZVORUL
LOR
56 Prezentarea clasificării. În funcţie de criteriul izvorului lor, obligaţiile civile sunt de mai
multe feluri:
a) obligaţii născute din actele juridice civile:
1. obligaţii născute din convenţii;
2. obligaţii născute din actul unilateral de voinţă;
b) obligaţii născute din faptul juridic licit
1. obligaţii civile născute din îmbogăţirea fără just temei;
2. obligaţii civile născute din gestiunea de afaceri;
3. obligaţii născute din plata lucrului nedatorat (plata nedatorată);
c) obligaţiile civile născute din faptul juridic ilicit (cauzarea de prejudicii, adică, din delictul
civil).
d)
57 Enumerare. Potrivit acestui criteriu, obligaţiile civile sunt:
1. obligaţiile civile născute din convenţii;
2. obligaţiile civile născute din actul unilateral de voinţă;
3. obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără just temei;
4. obligaţiile civile născute din gestiunea de afaceri;
5. obligaţiile civile născute din plata nedatorată;
6. obligaţiile civile născute din delictul civil (cauzarea de prejudicii).
SECŢIUNEA A VI-A
CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR DUPĂ CUM SUNT SAU NU AFECTATE DE MODALITĂŢI
58 Clasificare generală.
Privite din punct de vedere al modalităţilor ce le pot afecta,conform art 1396 din Noul Cod
civil, obligaţiile pot fi: 1 Pure si simple 2. Simple;
2. Afectate de modalitati (Complexe).
59. Obligaţiile sunt simple - (sau pure şi simple) când cuprind numai elementele structurale
ale raportului juridic de obligaţie, adică: subiecţii, obiectul, conţinutul şi sancţiunea.
Obligatiile sunt pure intrucat se nasc sigur si imediat, fiind executate imediat ce s-au
nascut, din proprie initiativa sau la cererea creditorului.
Obligatiile sunt simple deoarece reprezinta legaturi juridice intre doua persoane si au
ca obiect o singura pretatie, Acestea nu sunt susceptibile de modaltati. xxxvii
Obligatia este simpla si nu conditionata si in cazul in care depinde de un eveniment
care, fara ca partile sa stie, avusese deja loc in momentul in care debitorul s-a obligat sub
conditie.xxxviii
In actuala reglementare a codului civil, obligatia simpla nu mai este definita prin
raportare la obligatia complexa. Se observa ca nu mai sunt pastrate distinctiile, operate de
doctrina, intre obligatiile pure si simple si obligatiile pure si cimplexe, deoarece obligatia
simpla se identifica, in noul inteles, cu obligatia pura, iar o obligatie nu poate fi in acelasi timp
si simpla si complexa.xxxix
59 Obligaţiile sunt complexe - când pe lângă aceste elemente, cuprind şi altele ca: termenul
sau condiţia.
Prin denumirea „modalităţile obligaţiilor" înţelegem să evocăm obligaţiile complexe afectate
de termen sau condiţie, deşi această denumire este frecvent folosită pentru evocarea tuturor
obligaţiilor complexe, adică nu numai a celor afectate de termen sau condiţie, ci şi a celor cu
subiecte multiple şi cu obiecte multiple.
60 Feluri. Legea reglementează obligaţiile condiţionale şi obligaţiile cu termen în cadrul
contractului (1396-1420C. civ.)xl, acesta însă nu exclude faptul că pot fi afectate de modalităţi
şi obligaţiile extracontractuală.
a) Obligaţia cu termen (art. 1411-1420 C. civ.)xli
În principiu, orice obligaţie poate fi afectată de termen.
Termenul - este un eveniment viitor şi cert în privinţa realizării sale, însă în privinţa
datei realizării el poate fi: sigur, când este dinainte cunoscut şi nesigur când nu se
ştie întinderea (De ex: îţi voi presta întreţinere pe timpul vieţii).
18
Termenul este suspensivxlii - când are ca efect amânarea executării unei obligaţi i
(De ex: îţi voi presta întreţinere începând cu data de 1.01.1999).
Termenul este extinctivxliii - când are ca efect stingerea executării unei obligaţi i
(Ex: îţi voi presta întreţinere până la data de 01.05.2000). La implinirea lui,
obligatia se stinge.
Termenul este legal când este prevăzut de lege; judiciarxliv când este fixat de i nstanţă şi
convenţional când este stabilit printr-un act juridic. Termenul se deosebeşte de condiţie prin
faptul că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea.
b) Obligaţiile condiţionale sunt obligaţiile afectate de condiţie, iar drepturile la care dau
naştere aceste obligaţii se numesc drepturi condiţionale.
Obligaţiile sunt condiţionale când perfectarea lor depinde de un eveniment viitor necert
(art.1399 C. civ.)xlv.
Obligaţiile pot fi afectate de orice fel de condiţii: cauzale, potestative sau mixte, cu excepţia
condiţiilor imposibile, ilicite, imorale care, conform legii, sunt lovite de nulitate.
Condiţia cauzală este aceea care depinde de hazard, întâmplare şi nu este nici în puterea
creditorului şi nici în cea a debitorului.
Condiţia potestativă - este aceea a cărei realizare depinde de voinţa părţilor raportului juridic
de obligaţie şi ea poate fi:
- condiţie potestativă purăxlvi - este cea a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia din
părţi (de obicei se regăseşte sub formularea: „dacă voi vrea", „dacă voi dori" etc.).
- condiţie potestativă simplă - este cea a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din
părţi, cât şi de un element exterior acesteia (de ex.: „îţi voi vinde apartamentul dacă plec în
alt oraş" ).
Condiţia mixtă - este cea a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de
voinţa unei terţe persoane (de ex: îţi vând casa dacă mă voi căsători).
După efectele pe care le produce, condiţia poate fi: suspensivă sau rezolutorie.
Condiţia suspensivă- este cea de a cărei realizare depinde naşterea unei obligaţi i (de ex: îţi
vând maşina dacă iau examenul la facultate).
Condiţia rezolutorie - este cea de a cărei realizare depinde stingerea unei obligaţi i (de ex: îţi
vând maşina, însă dacă reuşesc la facultate, vânzarea va fi reziliată).

CARTEA A II-A IZVOARELE

OBLIGAŢIILOR
TITLUL I-CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR CIVIL
CAPITOL UNIC
NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR CIVILE
SECŢIUNEA I
NOŢIUNE
61 Noţiune. Prin izvorul obligaţiei înţelegem sursa care îi dă naştere.
Sursa obligaţiilor civile o constituie faptele juridice stricto senso de producerea cărora
legea leagă naşterea anumitor efecte juridice, adică crearea raporturilor juridice de obligaţie.
De asemenea, actele juridice civile, cu deosebire cea mai importantă specie a acestora
- contractul -, constituie sursă a obligaţiilor civile, ele născând raporturi juridice de obligaţie.
SECŢIUNEA A II-A
CLASIFICAREA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR CIVILE POTRIVIT CODULUI CIVIL ROMÂN
62 Clasificarexlvii. Codul civil clasifică izvoarele obligaţiilor în contracte, actul unilateral,
gestiunea de afaceri, imbogatirea fara justa cauza, plata nedatorata, fapta ilicita si, ca
noutate, orice alt act sau fapt pe care legea leaga nasterea unei obligatii.
63 Deosebiri. Codul civil anterior de la 1864, clasifica izvoarele obligaţiilor în contracte,
delicte, cvasidelicte şi legea.
Aceasta clasificare era susceptibila de a primi urmatoarele critici: pe de o parte, clasificarea
pare a fi prea complexa, deoarece se complica cu notiuni inutile; pe de alta parte si în sens
opus, ea este incompleta pentru ca nu cuprinde toate izvoarele de obligatii
19
SECŢIUNEA A III-A
CLASIFICAREA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR
A. ENUMERARE
64 Enumerare.xlviiiDin art 1165 din Noul Cod Civil,rezulta ca sunt izvoare ale obligaţiilor
civile:
1. contractul
2. actul juridic unilateral:
- promisiunea unilaterala
- promisiunea publica de recompensa
3. faptul juridic licit:
- gestiunea de afaceri
- imbogatirea fara justa cauza
- plata nedatorata
4. fapta ilicita (raspunderea civila)
- raspunderea civila delictuala
- raspunderea civila contractuala
5. orice alt act sau fapt de care legea leaga nasterea unei obligatii.
B. CLASIFICAREA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR CIVILE ÎN RAPORT DE MANIFESTAREA VOINŢEI
ORI LIPSA MANIFESTĂRII ACESTEIA 65 Clasificare. Din acest punct de vedere, izvoarele
obligaţiilor civile se clasifică în :
a) izvoare voluntare (cele ce constau în manifestarea de voinţă în scopul producerii unor
anume efecte juridice). Intră în această categorie actele juridice civile (contractul si actul
unilateral de voinţă);
b) izvoarele nevoluntare (faptele juridice stricto senso):
- evenimentele juridice;
- acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice TITLUL II
ACTUL IURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII
CAPITOLUL I-CONTRACTUL
SECŢIUNEA I
NOŢIUNE
A. DEFINIŢIA LEGALĂ
66Definiţia data de Codul civil român. Codul civil reglementeaza contractul in art.1166 ca
fiind „acordul de vointa dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic".
67.Definiţia dată de Codul civil anterior si Codul civil francez. Potrivit art. 942 din Codul
civil anterior de la 1864,in vigoare pana la aparitia actualului Cod civil, "Contractul este
acordul între doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânsii un raport
juridic".
Deşi reglementările noastre de la 1864 sunt de inspiraţie franceză, xlix definiţiile
date de cele două izvoare de drept se aseamănă, dar nu sunt identice.
În art. 1001 Codul Civil francez dă urmatoarea definiţie: "le contrat est une
convention par laquelle une ou plusieurs personnes s'obligent envers une ou plusieurs
autres a donner, a faire, ou a ne pas faire quelque chose" (contractul este convenţia prin
care una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe persoane să dea, să
facă sau să nu facă un anumit lucru). 67 Paralelă între cele două definiţii legale. Aşa cum
am subliniat deja, deşi reglementările noastre de la 1864 sunt de inspiraţie franceză,
definiţiile date contractului se aseamănă, dar nu sunt identice.
B. DEFINIŢIA DATĂ DE DOCTRINĂ 68Definiţia. Potrivit art. 942 C. civ. „contractul este
acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport
juridic". În afară de constituirea sau stingerea unui raport juridic, contractul are şi virtutea
de a modifica şi pe aceea de a transmite un asemenea raport. Deşi codul nu defineşte
contractul ca izvor de obligaţii, în formularea textului indicat, noţiunea este cuprinsă în
„raportul juridic" care implică deopotrivă dreptul creditorului şi obligaţia debitorului. În
cuprinsul articolelor care succed definiţiei (art. 943-947) codul prezintă însă contractul ca
izvor de obligaţii în mod precis.

20
 Literatura juridică defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe
persoane în scopul de a produce efecte juridice' , adică de a naşte, modifica, transmite sau
stinge raporturi juridice i i.
69 Paralelă între convenţie şi contract. Pornind de la textul de inspiraţie al Codului civil
român, respectiv art. 1001 din Codul civil francez care defineşte contractul ca fiind „o
convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă
ceva", unii autorilii au considerat că noţiunea de convenţie ar avea o sferă de cuprindere
mai mare decât cea de contract. În conformitate cu această opinie, contractul este
întotdeauna o convenţie, pe când convenţia nu este întotdeauna un contract. Contractul ar
fi speţă în cuprinsul genului, genul fiind convenţia.
Aşadar, prin angajamentele de onoare, trebuie să înţelegem acele acorduri ale căror
părţi ştiu sau trebuie să ştie că nu pot apela la forţa de constrângere a statului în caz de
neexecutare.
Frontiera dintre angajamentele de onoare şi contract trebuie stabilită pornind de la
ideea care animă acordul de voinţă, lucru ce este dificil de realizat în anumite situaţii.
Este, astfel, în afară de orice dubiu, că nu există un acord de voinţă care să. implice
aplicarea regulilor contractului de depozit în faptul că o persoană acceptă ca un furnizor al
său să-şi parcheze automobilul într-o curte sau în cazul clientului care-şi lasă un obiect la un
barman. Dar, în cazul unei înţe i egeri în care, spre exemplu, o bătrână s-ar oferi să sprijine un
tânăr cu o su mă de bani pentru cumpărarea unui autoturism, iar acesta să o plimbe cu
autoturismul cumpărat astfel, ar fi dificil pentru instanţa sesizată cu judecarea cauzei în
eventualitatea unui litigiu, să stabilească care este frontiera dintre acordurile de pură
curtoazie şi contract şi în ce măsură se aplică regulile acestei din urmă instituţii.
În concluzie, contractului îi este caracteristică natura sa bilaterală, natură pe care o au
şi convenţiile, dar şi faptul că, fără rezerve, el dă naştere unei obligaţii,. ceea ce-l deosebeşte
de unele categorii de convenţii. SECŢIUNEA A II-A LIBERTATEA CONTRACTUALĂ ŞI ROLUL
VOINŢEI ÎN CONTRACT Indiferent de perioada la care ne raportăm, la baza oricărui contract,
a stat voinţa comună a părţilor de a contracta, de aici rezultând rolul determinant pe care
aceasta îl are în crearea contractelor precum şi în stabilirea conţinutului lor.
Evoluţia rolului voinţei în contracte explică şi evoluţia concepţiilor priv itoare la
libertatea contractuală.
Dacă gândirea comentatorilor Codului civil, sub impulsul iluminismului, era
impregnată de un liberalism total, ce pornea de la un mare individualism, care pe planul
dreptului civil s-a tradus în fundamentarea principiului autonomiei de voinţă, gândirea
modernă circumscrie voinţa juridică ce stă la baza contractului, necesităţilor de ordin i uridic
pe care le configurează textele legale edictate în scopul asigurării ordinii publice ş i
respectării bunelor moravuri.
70 Teoria autonomiei de voinţă . În esenţă, teoria autonomiei de voinţă, pornind de la
conceptul de libertate, se fundamentează în planul dreptului pe trei idei:
- libertatea de a contracta sau nu, contractul fiind principalul izvor de obligaţii,
celelalte izvoare, delictele, cvasidelictele şi cvasicontractele având un rol nesemnificativ;
- libertatea formelor de contract, în sensul că dacă există acordul de voinţă, contează
foarte puţin forma sub care se exprimă aceasta. Codul civil a consacrat, astfel , principiul
consensualismului, potrivit căruia pentru a da naştere, modifică sau stinge. raporturi
obligaţionale, este suficient simplul acord de voinţă al părţilor;
- libertatea de conţinut a contractului, contând foarte puţin echilibrul obiectiv a l
drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Simplul fapt că un contract a fost acceptat de o parte.
înseamnă că el corespunde intereselor sale.
71. Restrângerea libertăţii contractuale. Restrângerea libertăţii contractuale se face
prin: obligaţii legale de a contracta; interdicţia inserării unor clauze abuzive; obligaţia
includerii unor clauze de protecţia consumatorului; autorizări administrative prealabile etc.
________Autoritatea publică a instaurat astfel, un control, pentru a compensa ine ga i itatea
părţilor. Ea acţionează adeseori, ca un standard al contractelor. Cel care redactează
contractul supus adeziunii, fiind obligat să se raporteze la un contract-tip, căruia să- i anexeze
dispoziţiile legale ce-l reglementează. În prezent, jurisprudenţa şi doctrina sunt unanime în a
aprecia că libertatea contractuală constă în dreptul subiectiv de a acţiona pe tărâm
contractual, în conformitate cu dreptul obiectiv şi în limitele prevăzute de acesta.
Libertatea contractuală nu mai este concepută, aşadar, ca o libertate abso l ută ,
dedusă din voinţa autonomă a omului „ci ca o libertate concretă, dedusă din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, din Constituţie, din Codul civil şi din alte legi organice liv" ,
este, aşadar, „o libertate limitată de normele legale de ordine publică şi de regulile sociale de
21
comportare, care privesc ordinea publică, adică de norme şi reguli superioare contractului,
întrucât fac parte din ordinea de drept a societăţii".
71 Comparaţie între contract şi lege. A compara contractul cu legea înseamnă a sublinia
următoarele deosebiri mai importante:
- legea conţine reguli de conduită generale, abstracte şi impersonale obl i gatorii pentru toţ i
subiecţii de drept civil, pe când contractul obligă numai părţile şi avânzii lor cauză;
- legea reglementează raportul juridic civil abstract, pe când contractul (specie a actului
juridic civil) reglementează raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părţile _ intră
în limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv;
- legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului înfăţişată de organul legislativ, în timp. ce
contractul, fiind opera părţilor, încorporează voinţa părţilor (este fructul acesteia);
- legea este opera unui organ de stat - organul legislativ -, pe când contractul este opera
părţilor, persoane fizice sau persoane juridice;
- contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor, legea numai de către organul legislativ, cu
respectarea unei proceduri anume.
72 Părere izolată. În literatura de specialitate lv s-a exprimat şi părerea potrivit căreia, dacă
contractele nu pot fi executate pentru că, între timp, s-a schimbat situaţia economică a
părţilor, se admite revizuirea lor pentru ceea ce s-a numit
■ ■■ A ■■ . | ■ ■ V ■ ■ ■■ ■ ■ ■ ■ ■■ ■ ■ ■
■ ■ ■ ■ ■

„impreviziune in privinţa schimbării situaţiei economice", din iniţiativa creditorului. Este

ceea ce se exprimă prin formula: rebus sic standibus.
73 Recunoaştere. Libertatea de a contracta este recunoscută în favoa rea tuturor^ , dar ea
este ţărmurită, în sensul că „numai convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante" lvii.
Libertatea contractuală se exprimă, din punctul de vedere al formei, în regula
consensualităţii convenţiilor, potrivit căreia, pentru validitatea unei convenţii este suficient
acordul de voinţă al părţilor, afară numai dacă ar fi vorba de contracte reale sau solemne, iar
executarea obligaţiilor se face aşa cum ele au fost asumate: pacta sunt servanda.
SECŢIUNEA A III-A
CONTRACTUL ŞI ACTUL JURIDIC CIVIL
74 Concepţie. Actul juridic civil a fost definit ca fiind „(...) o manifestare de voinţă cu intenţia
de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica şi stinge un raport juridic civil
concret"lviii sau „(...) manifestarea de voinţă intervenită în scopul de a produce efecte
juridice concretizate în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unui raport juridic
civil concret"lix.
Contractul a fost definit ca fiind „(...) acordul între două sau mai multe persoane în
scopul de a produce efecte juridice lx, adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge
raporturi juridice^.
75 Sferă de cuprindere. Din analiza definiţiei celor două categorii juridice - actul
juridic civil şi contractul - rezultă:
a) actul juridic civil este manifestarea de voinţă intervenită în intenţia de a produce efecte
juridice, în timp ce contractul este un acord (acordul de voinţă) intervenit pentru a produce
efecte juridice;
b) manifestarea de voinţă în cazul actului juridic civil este necircumstanţiată sub aspectu l
numărului subiectelor de drept civil, ceea ce înseamnă că, în acest caz, voinţa poate fi
unilaterală (manifestată de o singură persoană) sau, putem fi în prezenţa unui acord de
voinţă (voinţa manifestată de două sau mai multe persoane care, împreună, realizează
acordul voinţelor lor );
c) în cazul contractelor se vorbeşte numai de „acordul" (de voinţă) intervenit între două sau
mai multe persoane în scopul (...);
d) în raport de aceste elemente rezultă că actul juridic civil are o sferă de cuprindere mai .
mare decât contractul, ca deci între actul juridic civil şi contract există un raport ca de la gen
(întreg), la specie (parte), întregul (genul) fiind primul (actul juridic civil), iar specia (partea) -
contractul.
76 Contractul este principala specie a actului juridic civi l . Că este aşa, rezultă din
următoarele precizări:
a) ca sferă de cuprindere, contractul acoperă în mare măsură sfera de cuprindere a actului
juridic civil;
b) actele juridice bilaterale (contractele) au o frecvenţă în viaţa juridică cotidiană
incomparabil mai mare decât actele juridice civile unilaterale; oamenii, realizând sau nu i
maginea a ceea ce fac, încheie zilnic un număr impresionant de contracte . Este suficient că,

22
de pildă, zilnic oamenii cumpără cele necesare hranei şi avem, prin extrapolare la toate
nevoile lui, imaginea aproximativă a impresionantului număr de contracte pe care le încheie;
c) între actele juridice civile, contractul constituie categoria juridică de drept civil fără de care
operaţiile juridice între subiectele de drept civil nu pot fi concepute;
d ) contractului îi sunt consacrate numeroase texte legale, de unde câm pul de regul i
juridice mult mai vast în raport cu celelalte acte juridice civile etc.
77 Reglementările juridice în materia contractului, prin extrapolare, se aplică în unele
privinţe actului juridic civil. Chiar din modul de definire a actului juridic civil de către
literatura de specialitate - definirea, pe de o
parte, a diferitelor specii ale sale, iar, pe de altă parte, definirea generală a acestui act
-lxii rezultă că, în conturarea conceptului de act juridic civil se porneşte de la
reglementările juridice consacrate celei mai importante sale specii - convenţia
(contractul) - şi de alte specii precum oferta, testamentul etc.
Sub aspectul reglementării categoriilor juridice - act juridic civil şi contract -
prezintă interes cu titlu de exemplu - următoarele precizări:
a) în cazul unor clasificări în materia actelor juridice civile se porneşte de la
reglementările consacrate fie în materia contractelor, fie în materia altor categorii juridice
de drept civil, Codul civil neconţinând o reglementare generală în această privinţă;
b) în privinţa condiţiilor actului juridic civil nu există reglementări juridice anume
destinate a le reglementa; înlxiiiaceastă situaţie doctrina şi practica judecătorească au decis
că dispoziţiile art. 948 C. civ. care reglementează „condiţiile esenţiale pentru validitatea
unei convenţii (...)" sunt aplicabile, în acelaşi timp, (prin extrapolare) şi actului juridic civil
etc.
SECŢIUNEA A IV-A CLASIFICAREA
CONTRACTELOR
PRELIMINARII
Pentru prima dată, într-o reglementare de importanţa Codului civil este introdusă o
clasificare a contractelor (Secţiunea a 2-a din Titlul II al Cărţii a Va - „Despre obligaţii").
Până la acest moment, clasificarea actelor juridice a rămas doar pe seama doctrinei,
astfel încât în literatura de specialitate nu a existat unanimitate de păreri cu privire la
criteriile de clasificare şi la numărul de clasificări ale contractelor. 81.Importanţa
clasificării. Contractele se clasifică din mai multe puncte de vedere. Fiecare dintre
clasificările ce le vom sublinia nu prezintă numai un interes pur teoretic, ci şi un interes
practic. Cel mai adesea,_ calificarea contractului ca făcând parte dintr-o anume categorie,
face ca acel contract să producă anumite consecinţe juridice, distincte de cele pe care le
produc contractele aparţinând altor categorii.
78 Clasificarea contractelor. În raport de cetăţenia părţilor. În funcţie de cetăţenia
părţilor, contractele se clasifică în contracte interne şi contracte externe. Atunci când
ambele părţi, indiferent de faptul dacă este vorba de persoane fizice sau de persoane
juridice, sunt subiecte române de drept, suntem în prezenţa unui contract intern. Dacă
una _ dintre părţi este o persoană fizică sau juridică străină, iar cealaltă, o _ persoană
fizică sau juridică română, suntem în prezenţa unui contract extern.
Criteriile de clasificare şi categoriile de contracte ce rezultă din dispoziţiile art. 1171-
1177 C.civ.:
B. CLASIFICAREA CONTRACTELOR DUPĂ CONŢINUTUL LOR
79 Criteriul folosit. În funcţie de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte
sinalagmatice şi contracte unilaterale.
80 Contractele sinalagmatice. Contractele sinalagmatice: sunt contractele care
dau naştere la obligaţii reciproce între părţi' xiv. Fiecare parte din contract îşi asumă
obligaţii şi, bineînţeles, dobândeşte şi drepturi. De pildă, în contractul de vânzare-
cumpărarelxv, vânzătorul îşi asumă obligaţia de a transmite dreptul de proprietate
asupra lucrului vândut sau, dupa caz, dreptul vandut, de a-l preda si sa il garanteze pe
cumparator contra evictiunii si viciilor bunului, iar cumpărătorul se obligă sa preia bunul
vandut si să plătească preţul.
Neîndoielnic, vânzătorul are dreptul de a pretinde preţul, iar cumpărătorul, de a
pretinde predarea lucrului, ceea ce demonstrează că în contractele sinalagmatice:
a) părţile îşi asumă obligaţii, dar dobândesc şi drepturi;
23
b) obligaţiile părţilor sunt reciproce, adică tuturor părţilor dintr-un astfel de contract le revin
obligaţii;
c) obligaţiile părţilor sunt în strânsă legătură (conexe), adică unei anume obligaţii a unei părţi
îi corespunde o anume obligaţie a unei alte părţi; de pildă, obligaţiei vânzătorului de a
transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut îi corespunde obligaţia
cumpărătorului de a plăti preţul, sau, obligaţiei vânzătorului de a preda bunul vândut, îi
corespunde obligaţia cumpărătorului de a primi bunul vândut;
d) în sfârşit, mai rezultă că drepturilor dobândite de o parte le corespund obligaţiile celeilalte
părţi, cu alte cuvinte, unui drept îi corespunde o obligaţie corelativă. De pildă, dreptului
vânzătorului de a pretinde preţul îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, iar
dreptului cumpărătorului de a cere predarea lucrului vândut îi corespunde obligaţia
vânzătorului de a preda lucrul vândut (vezi schema de pe pagina următoare
e) Reciprocitatea obligaţiilor presupune ca ele să aibă ca izvor comun acelaşi contract.
Din această sumară analiză, se trage concluzia că raporturile juridice ce nasc dintr-un
contract sinalagmatic sunt raporturi complexe.
Schema sintetică a raporturilor sinalagmatice pe modelul contractului de
vânzare-cumpărare

24
 bunului
vandut sau dreptul

Pentru
vânzător
2. De a preda bunul
vândut

3. Sa il garanteze pe
cumparator contra
evictiunii si viciilor
bunului_____________
1. De a plăti preţul
primi bunul

2. De a
vândut

25
26
 Dintre cele mai importante contracte sinalagmatice, amintim: contractul de
vânzare-cumărare, contractul de schimb, contractul de locaţiune, contra c tul ^
asigurare etc.
Contractelor sinalagmatice li se mai spune contracte bilaterale toci na i pentru a
sublinia faptul că ele conţin obligaţii pentru toate părţile. 81 Contractele unilaterale.
Contractele unilaterale sunt contractele "re nasc obligaţii numai pentru una din părţi lxvi,
cealaltă parte fiind ti' unor drepturi corelative.
Se impune următoarea precizare: este foarte probabil ca atât în contractele
unilaterale, cât şi în cele sinalagmatice să fie, de pildă, mai mulţi vânzători şi mai mulţi
cumpărători, mai mulţi locatori şi mai mulţi locatari etc.; noţiunea de parte în contract se
referă nu la o singură persoană ci chiar la două sau mai multe persoane care îşi asumă în
acelaşi timp aceeaşi obligaţie faţă de cealaltă parte lxvii.ior
Printre cele mai importante contracte unilaterale se enu

contractul de împrumut, contractul de depozitlxvi' i , contractul de m

(dacă este gratuit)'xix , contractul de fidejusiune lxx, etc.
82 Raportare la actul juridic civil. Contractul unilateral nu este u
acelaşi lucru cu actul juridic unilateral. Intr-adevăr. contractul este i
juridic, un acord de voinţă manifestat în scopul de a produce erecte juridice, adică de a
naşte, modifica, transmite ori stinge raporturi juridice, dar, pe când actul juridic unilateral
este opera (rodul, fr
unei singure voinţe, contractul este întotdeauna opera a două sa
multe voinţe, natura sa fiind, fără excepţie, bilaterală.
Chiar dacă denumirea lor (acte juridice unilaterale şi contracte unilaterale)
este aceeaşi, deşi contractele sunt acte juridice civile, ele nu se confundă,
că baza de distincţie este diferită, la fel ca şi planul pe care se poartă discuţi
- clasificarea actelor juridice civile în acte unilaterale şi bilaterale are la bază criteriul
numărului de voinţe încorporate în actele juridice respective, pe când clasificarea
contractelor în contracte bilaterale (sinalagmatice) şi unilaterale ^
bază criteriul numărului părţilor care se obligă.
83 În literatura juridică franceză. În literatura juridică franceză recentă, se discută
problema existenţei unei categorii aparte de acte juridice ce se nasc din manifestări
complexe de voinţă. În esenţă, se susţine că această categorie de acte juridice implică
necesitatea concurării mai multor voinţe la formarea lor, ca şi la contract, dar ele se
apropie şi de actul unilateral de voinţă, întrucât

27
această multitudine de voinţe urmăreşte realizarea aceluiaşi scop, urmăreşte un ideal
comun, ajunge la o decizie, care va sluji aceluiaşi interes, ceea ce nu valorează însă o
situaţie contractuală.
Această categorie a primit calificarea de „acte colective". Se dă ca exemplu actul,
care încorporează deliberarea unei adunări, ce rezultă din întâlnirea voinţelor concordante
ale majorităţii.
Credem că discuţia prezintă interes, mai ales din punct de vedere al stabilirii
criteriilor ce dau graniţa dintre aceste „acte colective" şi actele juridice administrative, al
căror regim este riguros stabilit în dreptul nostru.
84 Importanţa acestei clasificări . Clasificarea contractelor în contracte
sinalagmatice şi contracte unilaterale rezultă, în primul rând, din faptul că reciprocitatea
obligaţiilor în contractele sinalagmatice face ca aceste contracte să aibă anumite reguli
specifice, proprii, reguli care nu funcţionează în contractele unilaterale, si anume:
Art.1555 c.civ (al.1) „ daca din conventia partilor sau din imprejurari nu rezulta
contrariul, in masura in care obligatiile pot fi executate simultan, partile sunt tinute sa le
execute in acest fel".(alin.2) In masura in care executarea obligatiei unei parti necesita o
perioada de timp, acea parte este tinuta sa execute contractul prima, daca din conventia
partilor sau din imprejurari nu rezulta altfel".
Art. 1556 C.civ.(1) Atunci cand obligatiile nascute dintr-un contract sinalagmatic sunt
exigibile, iar una din parti nu executa sau nu ofera executarea obligatiei, cealalta parte
poate, intr-o masura corespunzatoare, sa refuze executarea propriei obligatii, afara de
cazul in care din lege, din vointa partilor sau din uzante rezulta ca cealalta parte este
obligata sa execute mai intai". (2) Executarea nu poate fi refuzata daca, potrivit
imprejurarilor si tinand seama de mica insemnatate a prestatiei neexecutate, acest refuz
ar fi contrar bunei- credinte".
Art.1557 C.civ. (1) „ Atunci cand imposibilitatea de executare este totala si definitiva si
priveste o obligatie contractuala importanta, contractul este desfiintat de plin drept si
fara vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispozitiile
art. 1274 alin.(2)lxxi sunt aplicabile in mod corespunzator.
(2) Daca imposibilitatea de executare a obligatiei este temporara, creditorul poate
suspenda executarea propriilor obligatii ori poate obtine desfiintarea contractului. In
acest din urma caz, regulile in materia rezolutiunii sunt aplicabile in mod
corespunzator".
a) o parte nu poate pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia, dacă ea nu şi-a
executat-o pe a sa; aceasta din urmă îi poate opune excepţia neîndeplinirii contractului
(exceptio non adimpleti contractus);
b) partea, care si-a executat obligaţia sau dovedeşte că este gata să şi-o execute, poate
cere rezoluţiunea contractului, dacă cealaltă parte refuză să execute obligaţia la care este
ţinută prin contract;
c) dacă obligaţia nu poate fi executată datorită forţei majore lxxi i , cealaltă parte este I
iberată de obligaţia sa, pentru că riscul contractual îl suportă deb i torul obligaţie i
imposibil de executat (res perit debitori).
Această clasificare prezintă importanţă şi dintr-un alt punct de vedere: înscrisul, ce
constată contractul sinalagmatic cerut a fi făcut în formă scrisă, se va întocmi în atâtea
exemplare câte părţi cu interese contrarii sunt. Este ceea ce se cheamă „formula
multiplului exemplar", care face ca înscrisul să aibă forţa, probantă a unui înscris sub
formă privată.
Această cerinţă nu este pretinsă şi la contractele unilaterale, în schimb, dacă
obiectul acestora priveşte sume de bani sau bunuri fungibile, se pretinde formula „bun şi
aprobat pentru..."
C. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN FUNCŢIE DE SCOPUL URMĂRIT (CONTRACTE CU TITLU
ONEROS ŞI CONTRACTE CU TITLU GRATUIT
85 Contractele cu titlu oneros.ixxiii Conform (alin.1 ) art.1172 Noul cod civil, „contractul prin
care se urmareste sa isi procure un avantaj in schimbul obligatiilor asumate este cu titlu
oneros".
În aceste contracte, fiecare dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie,
adică realizarea unui interes patrimonial propriu. Intră în această categorie: contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de locaţie, etc.

28
 Contractele cu titlu oneros sunt întotdeauna contracte sinalagmatice. întrucât
toate părţile îşi asumă obligaţii, fiecare urmărind să obţină un echivalent în schimbul a ceea
ce se obligă.
Nu are importanţă, dacă prestaţiile, la care se obligă o parte, sunt de o valoare
mai mică sau mai mare decât echivalentul primit.
Contractele lezionare nu pierd caracterul oneros, pentru simplul motiv că există
o disproporţie vădită între prestaţiile conexe la care părţile s-au obligat.
86 Contractele cu titlu gratuit.In alin.2 ale art.1172 Noul cod civil „ contractul prin
care una dintre parti urmareste sa procure celeilalte parti un beneficiu, fara a obtine in
schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit."
Aceste contracte se încheie în interesul exclusiv al unei părţi, şi anume, al părţii
căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se da ceva în schimb.
Contractele cu titlu gratuit sunt de două feluri:
a) liberalităţile, adică cele ce implică diminuarea patrimoniului celui ce se obligă cu
contravaloarea prestaţiei la care se obligă, de exemplu: donaţia; şi,
b) contractele de binefacere sau dezinteresate, în care cel ce se obligă, prin realizarea
prestaţiei la care s-a angajat, nu-şi diminuează patrimoniul, de exemplu comodatul,
contractul de depozit şi contractul de mandat.
87 Importanţa clasificării. Importanţa clasificării contractelor în contracte cu titlu oneros şi
contracte cu titlu gratuit se vădeşte în situaţia în care sunt supuse analizei contractele ce se
află la graniţa dintre cele cu titlu gratuit şi cele cu titlu oneros.
Sunt unele contracte care nu pot fi decât cu titlu oneros (de pildă, contractul de
vânzare-cumpărare), iar altele, care nu pot fi decât cu titlu gratuit (de pildă, donaţia şi
comodatul); unele contracte care, de regulă, sunt cu titlu gratuit, pot fi şi cu titlu oneros, de
pildă, donaţia afectată de sarcini, como datul în care se stipulează un preţ etc.
Pe de altă parte, această clasificare prezintă importanţă şi din următoarele puncte
de vedere:
a) răspunderea debitorului se apreciază mai sever în contractele cu titlu oneros;
b) viciul erorii la contractele cu titlu gratuit prezintă însemnătate deosebită şi duce
întotdeauna la anularea lor;
c) acţiunea pauliană sau revocatorie poate fi promovată mai uşor la contractele cu titlu
gratuit;
d) legea impune condiţii speciale în privinţa contractelor cu titlu gratuit, referitor la
capacitatea părţilor, cerând uneori forma solemnă (exemplu, contractul de donaţie). lxxiv
Clasificarea contractului in oneros si cu titlu gratuit se realizeaza in functie de caracterul
bilateral sau nu al avantajelor generate de acesta.
D. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN RAPORT DE ÎNTINDEREA PRESTAŢIILOR CE CONSTITUIE
OBIECTUL LOR (CONTRACTE COMUTATIVE ŞI CONTRACTE ALEATORII)
88 Contractele comutative. In conformitate cu dispozitiile art.1173 Cod civil, „ contractul
comutativ este contractul in care, la momentul
incheierii sale, existenta drepturilor si obligatiilor este certa, iar intinderea acestora este
determinata sau deterinabila" În aceste contracte, întinderea prestaţiilor la care părţile se
obligă se cunoaşte de la început, în sensul că este determ i nată din momentul încheierii
lor.
ln contractul de vânzare-cumpărare, de pildă, vânzătorul cunoaşte de la în ceput
întinderea prestaţiilor la care se obligă (transmiterea dreptului de proprie tate asupra unui
bun sau a mai multora, certe sau generice, existând şi în acest din urmă caz - al bunurilor
generice - elemente necesare pentru stabilirea întin deri i prestaţiei sale) că trebuie şi să
predea bunul sau bunurile respective, cumpărătoru l ştiind precis care este preţul şi că
trebuie să plătească. Părţile au, deci, de la început, imaginea exactă a consecinţelor
juridice pe care angajatul le produce.
89 Contractele aleatorii. Alin.2 al art. 1173 Cod civil, defineste contractul
aleatoriu ca fiind „contractul care, prin natura lui sau prin vointa partilor, ofera cel putin
uneia dintre parti sansa unui castig si o expune totodata la riscul unei pierderi, ce depind
de un eveniment viitor si incert."

29
 În aceste contracte întinderea prestaţiei părţilor, ori a unei părţi, depinde de un
eveniment incert, ceea ce face ca în momentul încheieri i contractului să nu se poată
cunoaşte cu certitudine şansele de pierdere sau de câştig ale părţilor, (exemplu, contractul
de lotopronosport, contractul de asigurare).
Şi în aceste contracte părţile au imaginea consecinţelor juridice care decurg din
angajamentul juridic asumat, dar numai într-un anume sens; părţile îşi asumă de la
început riscul de a pierde, risc ce se acceptă în considerarea şansei de câştig care, obiectiv,
este posibilă.
Şansa de pierdere sau de câştig în contractele aleatorii depinde de un eveniment
viitor - alea -, care în cazul contractului de lotopronosport, de pildă, constă în extragerea
numerelor câştigătoare care se pot regăsi înscrise pe buletin, eveniment care întotdeauna
este ulterior încheierii raportului juridic (cumpărării biletului).
In vechea reglementare, Contractele aleatorii erau considerate contracte cu titlu
oneros, independent de riscul asumat sau de şansa de pierdere sau câştig. Caracterul
oneros se apreciază la momentul încheierii contractului, nu la momentul când acel alea
face să primească realizare riscul, sau şansa de câştig.
90 Importanţa clasificării. Codul civil anterior, reglementa ambele contracte in
art. 947.Ambele categorii facand parte din clasa contractelor cu titlu oneros.
Actualul cod civil aduce o modificare importanta in sensul ca nu se mai conditioneaza
existenta clasificarii in comutativ sau aleatoiu de existenta
caracterului oneros al contractului, astfel nu mai reprezinta o
subclasificare a contractului cu titlu oneros, ci vor fi o clasificare
distincta, propriu-zisa.lxxv
Importanţa clasificării constă într-un interes juridic: contractul aleatoriu nu poate fi anulat
pentru leziune şi nu se poate cere rezoluţiunea pentru neexecutare. Va fi, însă, lovit de
nulitate dacă lipseşte elementul aleatoriu sau dacă acest element este cauza juridică a
unor jocuri de noroc nepermise de lege.
E. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN FUNCŢIE DE EXECUTAREA LOR (CON TRACTE CU
EXECUTARE IMEDIATĂ ŞI CONTRACTE CU EXECUTARE SUCCESIVĂ)
91 Contractele cu executare imediată (instantanee). Executarea acestor contracte se face
imediat după încheierea lor, de regulă, obiectul obligaţiei constând într-o singură
prestaţie.
92 Contractele cu executare succesivă. Executarea acestor contracte se desfăşoară în
timp, sub forma unor prestaţii continue (de exemplu, contractul de închiriere de locuinţe),
sau sub forma unor prestaţii succesive (de exemplu, contractul de furnizare).
93 Importanţa clasificări i. Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele:
a) pentru neexecutarea din culpă a contractelor cu executare imediată operează
rezoluţiunea şi se desfiinţează cu efect retroactiv (ex tunc), pe când pentru neexecutarea din
culpă a contractelor cu executare suc cesivă operează rezilierea şi sunt desfiinţate numai
pentru viitor (ex nunc);
b) unele contracte cu executare succesivă pot fi reziliate fie prin voinţa oricărei, părţi, de
pildă contractul de locaţiune fără termen, fie numai prin voinţa unei părţi, cum este
contractul de închiriere de locuinţe sau contractul de depozit;
c) de regulă, problema suspendării obligaţiilor se pune numai la cont ractele cu executare
succesivă;
d) de asemenea, această clasificare prezintă importanţă şi în privinţa suportări i riscurilor
contractuale, potrivit regulilor ce guvernează această materie.
F. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN RAPORT DE FORMAREA LOR (CONTRACTE
CONSENSUALE. CONTRACTE REALE ŞI CONTRACTE SOLEMNE)
94 Contractele consensuale. Contractele consensuale sunt contractele pentru a căror
formare (validitate) este suficient acordul de voinţă al părţilor lxxvi.
În dreptul nostru funcţionează regula (principiul) consensualităţii (solus consensus
obligat), potrivit căreia pentru formarea contractului este suficient acordul de voinţă al
părţilor.

30
 De la această regulă întâlnim următoarele două excepţii: contractele reale şi
contractele solemne.
95 Contractele reale. Contractele reale sunt contractele pentru a căror validitate (formare
valabilă), pe lângă acordul de voinţă al părţilor, se cere şi remiterea. (predarea) unui lucru de
către o parte celeilalte părţi (de exemplu: contractul de rmprumuti xxvi3, contractul de
comodati"""", contractul de depoziţixxix şi contractul de
ga. i xxx).
96 Contractele solemne. Contractele solemne sunt contractele care, sub sancţiunea
nulităţii absolute, trebuie să fie făcute în anumite forme. Deci, pe lângă acordul de voinţă al
părţilor, pentru validitatea contractelor solemne se mai cer a fi întrunite unele condiţii de
formă, unele formalităţi. Se spune că aceste formalităţi sunt cerute ad validitatem (ad
solemnitatem), adică pentru validitatea contractului.
Sunt contracte solemne: donaţia ixxxi, actele de înstrăinarea imobilelor şi con tractul de
ipotecălxxxii.
Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) nu trebuie confundată cu forma scrisă
pe care legea o cere uneori pentru dovada contractelor (ad probationem). În acest din urmă
caz, legea nu condiţionează existenţa contractulu i de existenţa unei astfel de forme, ci
numai posibilitatea dovedirii lui; contractul (operaţia juridică) există independent de faptul
dacă s-a făcut un înscris care să, consemneze acordul de voinţă al părţilor, numai că operaţia
juridică va fi foarte greu de dovedit.
97 i mportanţa clasificări i. Importanţa acestei clasificări rezidă în nevoia de a stabili dacă
părţile au încheiat un contract valid (valabil) cu respectarea cerinţelor impuse de lege. În
acest scop se va stabili dacă, fiind vorba de un contract consensual, consimţământul s-a
dat în condiţiile prevăzute de lege; dacă, fiind vorba de un contract real, pe lângă
consimţământ, a fost respectată şi cerinţa remiterii bunului; şi, dacă fiind vorba de un
contract solemn, pe lângă consimţământul părţilor, au fost respectate cerinţele de formă
impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.
G. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN CONTRACTE NUMITE ŞI CONTRACTE NENUMITE
98 Contractele numite. Contractele numite sunt contractele care au o reglementare
specială, corespund unor anumite operaţii economice. Exemple: contractul de vânzare lxxxiii,
contractul de locaţiunelxxxiv, contractul de schimblxxxv, etc.
99 Contractele nenumite. Contractele nenumite sunt contractele care nu au nume propriu
şi nu sunt supuse unei reglementări speciale, întrucât nu aparţin unei anumite categorii.
Prin mijlocirea acestor contracte se realizează operaţiile juridice cele mai variate, pe care
părţile doresc să le săvârşească.
Fiind contracte neformale, contractele nenumite au ca obiect o prestaţie şi o
contraprestaţie.
100. I mportanţa clasificări i . Importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că, pentru
contractele numite, părţile nu trebuie să prevadă toate implicaţiile raporturilor în care intră,
deoarece acestea sunt reglementate de lege, decât dacă fac abateri de la reglementările -,
bineînţeles supletive - ale legii, pe când, în cazul contractelor nenumite, părţile trebuie să
prevadă clauze care se referă la toate implicaţiile unor asemenea raporturi.
H. CONTRACTE PRINCIPALE ŞI CONTRACTE ACCESORII
100 Contractele principale. Aceste contracte au o existenţă de sine stătătoare; ele nu
depind de alte contracte (exemplu: contractul de vânzare- cumpărare, contractul de
împrumut, contractul de antrepriză etc.).
101 Contractele accesori i. Contractele accesorii sunt contractele care, neavând o
existenţă de sine stătătoare, depind de existenţa altor contracte (exemplu: clauza penală).
102 Importanţa clasificări i. Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că soarta juridică
a contractului accesoriu depinde de soarta contractului principal (accesorium sequitur
principale), ceea ce înseamnă că:

3 CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN FUNCŢIE DE MODUL ÎN CARE SE EXPRIMĂ VOINŢA

PĂRŢILOR
106 Contracte negociate. Contractele negociate denumite şi „tradiţionale" sunt acelea în
care părţile discută, negociază toate clauzele, fără ca din
31
a) validitatea contractului accesoriu se apreciează în funcţie de validitatea contractului
principal;
b) rezilierea sau rezoluţiunea contractului principal atrage după sine rezilierea sau
rezoluţiunea contractului accesoriu;
c) dacă s-a executat contractul principal, tot astfel se consideră şi contractul accesoriu, etc.
I. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN FUNCŢIE DE EFECTELE LOR
103 Contracte constitutive. Contractele constitutive sunt contractele care creează
raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii noi, drepturi şi obligaţii
inexistente anterior ca atare.
Intră în această categorie: contractul de ipotecă, contractul de uzufruct, etc.
104 Contracte translative. Contractele translative sunt contractele prin care se strămută
un drept dintr-un patrimoniu în altul. Intră în această categorie: contractul de vânzare-
cumpărare, cesiunea de creanţă, etc.
105 Contractele declarative de drepturi. Contractele declarative de drepturi sunt
contractele care definitivează şi consolidează drepturi preexistente (care au existat
anterior momentului încheierii lor), de exemplu, tranzacţia.
exteriorul voinţei lor să li se impună ceva. În cazul încheierii lor, va putea exista o
perioadă aşa-zisă precontractuală în care au loc negocierile sau discuţiile între părţi.
Majoritatea contractelor sunt contracte negociate.
114. Contracte de adeziune. lxxxvi Contractul de adeziune este contractul ale cărui
clauze sunt stabilite de una dintre părţi, fără posibilitatea ca cealaltă parte să le discute, ci
doar ca aceasta să le accepte, situaţie în care contractul se încheie, sau să nu le accepte,
refuzând astfel încheierea lui.
Acordul de voinţă în cadrul acestor contracte se încheie, de regulă, într-un mod sui-
generis, oferta nefiind adresată unei persoane determinate, ci publicului (exemple:
contracte încheiate cu societăţile de telefonie, de gaze, de electricitate, contractul de
transport pe cale ferată, etc.).
Noul Cod civil se ocupă de reglementarea expresă a contractului de adeziune,
stabilind prin dispoziţiile art. 1175 că există un asemenea contract „atunci când clauzele
sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau
urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare".
Specificul acestor contracte de adeziune constă în aceea că ele nu se. formează
pe baza discuţiilor sau a negocierilor libere, ci pe baza adeziunii părţii mai slabe din punct
de vedere economic la proiectul de contract a cărui redactare este realizată de către
partea mai puternică.
În aceste contracte, opţiunea aderentului se reduce între a încheia sau a nu încheia
contractul, la stabilirea conţinutului căruia voinţa sa nu a avut nicio contribuţie, întrucât
ofertantul a stabilit, de la început, toate clauzele.
107 Contracte obligatori i.ixxxvi i Contractele obligatorii sunt contractele la care condiţiile
încheierii lor sunt delimitate, impuse de lege. Ele se mai numesc şi „forţate" iar
impunerea lor de către lege are în vedere, fie protejarea intereselor contractanţilor, care
sunt obligaţi să le încheie (exemplu: asigurarea imobilelor), fie protejarea intereselor
unor terţi, cum este cazul asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii de
autovehicule, în această situaţie urmărindu-se indemnizarea de către societatea de
asigurare a victimelor accidentelor produse cu autovehicule.
108 Tendinţe. Dreptul contemporan este pe cale de a elabora o nouă clasificare pornind
de la conţinutul termenilor de „profesionişti" şi „profani" (amatori).
Conform acestei noi orientări, exprimată pentru prima dată în dreptul francez,
contractele încheiate între ei, fie de „profesionişti", fie de „profani" (particulari), rămân
supuse unui regim tradiţional, dar contractele încheiate între un „profesionist" şi un
particular se pot numi „contracte de consum" şi trebuie să fie guvernate de un regim de
protecţie a consumatorilor, regim din ce în ce mai extins.
Aşadar, acelaşi contract, după calitatea părţilor sale, va fi supus unui regim diferit; de
exemplu, vânzarea automobilelor între proprietarii de parcuri auto sau între particulari nu
presupune aceleaşi garanţii, ca în cazul garanţiei dată de contractul încheiat între un
proprietar de parc auto şi un particular. Tot astfel, împrumutul, cerut de un particular
prietenului său, nu este supus aceloraşi formalităţi ca acela cerut de la o bancă.

32
 Fundamentarea acestei teorii rezidă în ideea de pricepere şi abilitate pe care o au
profesioniştii în comparaţie cu particularii (amatori, profani) şi implicit nevoia acestora din
urmă de a fi protejaţi prin lege.
În dreptul românesc pentru armonizarea legislaţiei române cu legislaţia comu-
nitară, la noi în ţară, a fost adoptată Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive dintre
contractele încheiate între comercianţi şi consumatori^™".
Legea instituie un tratament juridic egal tuturor categoriilor de consumatori, fără a face
deosebire între consumatorii persoane fizice, ori persoane juridice.
În termenii legii [art. 2 alin. (1)], prin noţiunea de consumator, se înţelege „orice
persoană fizică sau grup de persoane fizice constitite în asociaţii, care încheie un contract
în afara activităţii lor autorizate profesionale sau comerciale", iar prin noţiunea de
comerciant se înţelege „orice persoană fizică sau juridică, ce încheie un contract in cadrul
unei activităţi autorizate, comerciale sau profesionale" [art. 2 alin. (2) din lege].
Din analiza art. 3 al legiilxxxlx, rezultă că aceasta priveşte, fără excepţie, toate
actele, indiferent de forma lor, care vizează vastul domeniu al consumului. Art. 4 alin. (1) din
actul normativ analizat, defineşte clauza abuzivă, arătând că prin aceasta, se înţelege orice
„clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul... dacă, prin ea însăşi
sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi
contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor"xc, iar prin alin. (2) se arată în mod expres că va fi considerată ca nefiind negociată în
mod direct cu consumatorul, clauza „dacă aceasta a fost stabilită, fără a da posibilitatea
consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi: contractele standard sau condiţiile
generale de vânzare, practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".
Este de reţinut că, interpretarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale,
presupune o evaluare globală a contractului, spre a se putea reţine dacă acesta a fost
prestabilit unilateral de comerciant. În situaţia în care, numai o parte din clauze au fost
negociate cu consumatorul, legea se va aplica în restul clauzelor.
Evident, după adoptarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, lege în baza căreia instanţa de
judecată are posibilitatea să modifice clauzele contractuale sub sancţiunea daunelor în
măsura în care contractul rămâne în fiinţă sau să desfiinţeze contractul cu daune-interese, se
pune problema dacă nu s-a lărgit domeniul de aplicare a leziunii în sistemul nostru de drept,
aceasta devenind aplicabilă şi în cazul contractelor dintre majori, atunci când există o
disproporţie vădită a prestaţiilor.
Apreciem că nu în această direcţie trebuie să avanseze disputa juridică, intenţia
legiuitorului fiind impunerea unui principiu de echilibru în relaţiile contractuale pornind de la
distincţiile ce trebuiesc făcute între profesionişti şi profani.
Profitând de abilitatea lor, într-un anumit domeniu, profesioniştii pot să-şi creeze avantaje,
luând prin surprindere consumatorii, ceea ce în fond reprezintă, de fapt, încălcarea obligaţiei
pozitive precontractuale de informare pe care o au faţă de aceştia şi implicit realizarea unei
convenţii cu cauză imorală.
Nulitatea convenţiei sau a clauzelor abuzive trebuie să se constate nu în temeiul leziunii, ci al
cauzei imorale, care stă la baza unui atare act.
De altfel, această problemă a fost luată în discuţie de Instanţa Supremă cu mult timp în urmă
într-o decizie de speţă, care a rămas oarecum izolată în momentul adoptării, dar care acum
revine în actualitate.
Astfel, confruntată cu următoarea problemă de drept, dacă - şi, în caz afirmativ, în ce condiţie
- poate fi anulat sau declarat nul un contract cu titlu oneros comutativ, în cazul în care se
constată o vădită disproporţie între prestaţiile părţilor, prin decizia nr. 73 din 22 mai 1969,
Instanţa Supremă a statuat că, „în situaţia în care, contrar regulilor de convieţuire socială un
contractant a profitat de ignoranţa sau de starea de constrângere în care s-a aflat celălalt,
spre a obţine avantaje disproporţionate faţă de prestaţia pe care a primit-o aceasta din
urmă, convenţia respectivă, nu va putea fi considerată valabilă întrucât s-ar întemeia pe o
cauză imorală în sensul art. 968 C. civ".
Trebuie reţinut că secţia civilă a aceleiaşi instanţe se mărginise anterior în
rezolvarea problemei de drept în discuţie doar să enunţe principiul inadmisibilităţii acţiunii în
resciziune între majori, invocând dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954.
Instanţa supremă a statuat însă că, un act juridic lezionar între majori poate fi declarat nul,
dacă a fost încheiat prin exploatarea stării de constrângere în care se afla cocontractantul
lezat, contrar regulilor de convieţuire socială, dar nu în temeiul leziunii, ci al cauzei imorale
care stă la baza unui atare act.

33
 Prin aceeaşi decizie, promovând ideea că în cauza respectivă partea lezată, poate, în
principiu, obţine constatarea nulităţii absolute a convenţiei pe temeiul cauzei imorale şi, pe
cale de consecinţă, restituirea prestaţiei efectuată în baza actului nul, Instanţa Supremă a
statuat implicit asupra inadmisibilităţii opunerii, în cazul dat, a excepţiei deduse din regula
„nemo auditur (...)", sau din regula înrudită cu aceasta „in pari causa turpitudinis, cessat
repetitio". Într-adevăr, beneficiarul convenţiei morale ar fi putut invoca, eventual,
inadmisibilitatea acţiunii părţii lezate, deoarece aceasta se prevalează de propria sa
turpitudine pentru a obţine restituirea prestaţiei. Nesocotind o atare apărare posibilă
Instanţa Supremă a decis implicit că în situaţia cercetată regula „nemo auditur (...)" nu este
aplicabilă.
Potrivit art. 8 din legea în discuţie, controlul respectării dispoziţiilor acesteia se face de către
reprezentanţii împuterniciţi ai Oficiului pentru Protecţia Cosumatorului, care, la sesizarea
persoanelor fizice sau juridice prejudiciate, ori din oficiu, efectuează verificări încheind
procese-verbale, în care se consemnează faptele constatate, cât şi articolele de lege
încălcate de comercianţi.
Actul încheiat de organele de control se transmite, de îndată, la judecătoria în a
cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta, sau în a cărui rază teritorială contravenientul îşi are
domiciliul ori sediul său.
În situaţia în care constată existenţa clauzelor abuzive, potrivit art. 13 din lege, instanţa
aplică sancţiunea amenzii contravenţionale şi dispune după caz, fie modificarea clauzelor
contractuale, sub sancţiunea daunelor, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, fie
desfiinţarea contractului cu daune-interese.
Dacă nu se constată existenţa clauzei abuzive în contract procesul-verbal este anulat. Dacă se
constată, însă, că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii, încât, potrivit legii penale, să fie
considerată infracţiune, instanţa judecătorească, va scoate cauza de pe rol şi va sesiza
organele de urmărire penală competente.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 14, consumatorii prejudiciaţi prin contractele
încheiate cu încălcarea prevederilor legii, pot intenta acţiuni în justiţie, în condiţiile dreptului
comun.

K. DUPA STRUCTURA LOR, SE POATE DISTINGE INTRE CONTRACTE SIMPLE SI

CONTRACTE COMPLEXE SAU CONTRACTE-CADRU.
În timp ce contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o
singură operaţie juridică, în situaţia contractelor complexe , sunt realizabile două sau mai
multe operaţii juridice.
Cod civil reglementează (art. 1176) situaţia contractului-cadru, înţeles ca „acordul prin care
părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror
elemente esenţiale sunt determinate de acesta (alin. 1). Prin acest contract se definesc
termenii generali in care urmeaza sa se deruleze anumite raporturi juridice, fiind incheiate in
principal de profesionisti deoarece presupun desfasurarea unei activitati in mod continuu ,in
sensul art. 3 alin.3 din Codul civil care defineste notiunea de intreprindere. xci
Modalitatea de executare a contractului - cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor,
precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare (alin. 2).

SECŢIUNEA A V-A
IMPORTANŢA ŞI FUNCŢIILE CONTRACTULUI A.

IMPORTANŢA CONTRACTULUI
109 Izvor de obligaţii. Contractul este unul din izvoarele obligaţiilor, mai mult, este cel mai
important izvor de obligaţii.
110 Frecvenţă. Frecvenţa deosebită a operaţiilor contractuale subliniază cât se
poate de bine importanţa unei instituţii juridice a cărei caracteristică esenţială constă în
asigurarea egalităţii părţilor în raporturile juridice astfel stabilite.
Raporturile juridice civile, născute cel mai adesea din contract, sunt raporturi sociale,
au caracter voliţional şi se deosebesc de celelalte categorii de raporturi juridice prin

34
caracterul lor dublu voliţional, dar, mai ales, prin faptul că asigură egalitatea părţilor între
care se leagă.
Sub acest aspect contractul stabileşte raporturi între părţi egale, între care este
exclusă relaţia tehnico-juridică de subordonare întâlnită în raporturile juridice care cad sub
incidenţa reglementărilor aparţinătoare altor ramuri ale dreptului xcii.
111 Planul considerării. Acest atât de important caracter al raporturilor juridice
civile şi, deci, şi al celor ce nasc din contract, se apreciază pe planul încheierii acestor
raporturi, pe planul formării contractelor. Părţile pot sau nu să intre în raporturi
contractuale. Nu se are în vedere întinderea prestaţiilor la care părţile se obligă, ci doar
faptul dacă subiecţii de drept, părţi egale în drepturi, şi-au manifestat - liber, conştient şi
cu intenţia de a se obliga - voinţa lor, element esenţial al contractului.
B. FUNCŢIILE CONTRACTULUI
112 Diversitate. Contractul îndeplineşte funcţii pe cât de diverse, pe atât de utile omului.
113 În raporturile dintre persoanele fizice şi persoanele juridice. În raporturile dintre
persoanele juridice şi persoanele fizice, funcţiile contractului privesc modalităţile concrete
de îmbinare a intereselor particulare, ale individului, cu cele generale, ale societăţii atunci
când este vorba de persoane juridice de stat. Se poate tot astfel considera, dacă este vorba
de persoane juridice private, pentru că, în general vorbind, asemenea persoane juridice
creează locuri de muncă, plătesc impozite şi realizează alte activităţi care interesează
entitatea organizată în stat. Prin intermediul contractului de muncă se asigură, pe de o
parte, realizarea concretă a sarcinilor şi funcţiilor statului de către masa mare de salariaţi,
participanţi în mod organizat, instituţionalizat, la această mare operă şi, pe de altă parte,
realizarea veniturilor necesare salariaţilor pentru întreţinerea proprie şi a familiilor lor.
În raporturile dintre persoanele fizice, contractul îndeplineşte cele mai variate funcţii,
asigurând haina juridică a celor mai diverse legături pe care le stabilesc oamenii.
114 Concluzie. În concluzie, contractul este omniprezent; el are loc în fiecare
moment şi latură a vieţii omului, asigurând satisfacerea celor mai diverse trebuinţe ale lui
şi mijlocind unitatea de acţiune a oamenilor în viaţa economică şi socială, implicându-i în
legături dintre cele mai variate, între ei, cu persoanele juridice sau cu statul.
Contractul este o categorie juridică indispensabilă vieţii juridice moderne şi, implicit,
vieţii economico-sociale. Iată de ce este nevoie de o continuă perfecţionare a raporturilor
contractuale.
În acest context se poate aprecia că cel mai important dintre mijloacele juridice civile,
folosite în realizarea transmiterii drepturilor reale asupra bunurilor de la un subiect de drept
la altul, este contractul.
Această mişcare a bunurilor, corespunzătoare conţinutului conceptului economic
cunoscut sub denumirea „schimbul de mărfuri", în plan juridic este acceptată sub denumirea
de „circuitul juridic al bunurilor", iar în planul dreptului civil sub aceea de „circuitul juridic
civil". Contractul este principalul instrument juridic prin care se realizează circuitul juridic
civil, mecanism care asigură smulgerea întregii utilităţi a bunurilor, indiferent de natura
dreptului de proprietate, sub toate formele sale.
SECŢIUNEA A VI-A
A. SCURTE CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA STRUCTURA CONTRACTULUI
115 Enumerarexciii. Potrivit art. 1179 din Nou civil, „Conditiile esentiale pentru validitatea
contractului sunt:1) capacitatea de a contracta; 2) consimtamantul partilor; 3)un obiect
determinat si licit; 4) o cauza licita si morala."
Dupa cum se poate observa, codul civil prin articolul mentionat aduce o modificare in ce
priveste conditiile de validitate ale contractului in ce priveste obiectul si cauza.
Daca in art. 948 Cod civil anterior, prevedea pentru validitatea unei conventii „un obiect
determinat si o cauza licita", noul cod prevede „un obiect determinat si licit" si „o cauza licita
si morala".
Conform Noului Cod civil, obiectul contractului trebuie sa fie determinat xciv sau cel putin
determinabilxcv si licitxcvi , sub sanctiunea nulitatii absolute.xcvii
Obiectul este ilicit atunci cand este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor
moravurixcviii

35
In ce priveste cauzaxcix, aceasta trebuie sa existe. sa fie licita si morala c. Cauza este ilicita
cand este contrara legii si ordinii publice, precum sin in caz de fraudare a legi i ci, si imorala
cand este contrara bunelor moravuri. Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a
contractului daca este comuna ori, in caz contrar, daca cealalta parte a cunoscut-o sau
trebuia sa o cunoasca, iar lipsa cauzei atrage nulitatea relativa, cu exceptia cazului in care
contractul a fost gresit calificat si poate produce alte efecte juridice. cii
În mod excepţional, atunci când legea pretinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, ca
un contract să fie făcut cu respectarea unor condiţii de formă (contractele solemne) se
adaugă încă o condiţie esenţială: forma.ciii
Codul civil, in art. 1244, reglementeaza obligativitatea incheierii prin inscris
autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute, a conventiilor care stramuta sau constituie
drepturi reale care urmeaza a fi inscrise in cartea funciara, iar in art. 1245 se instituie
obligativitatea incheierii contractelor prin mijloacele electronice in forma prevazuta in legile
speciale.
Atunci când una din părţi este o persoană juridică, în ceea ce priveşte con diţiile
esenţiale pentru validitatea actelor juridice, se va ţine seama de principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă, principiu potrivit căruia persoana juridică poate intra în raporturi
juridice şi, deci, poate dobândi drepturi şi asuma obligaţii, numai dacă acestea corespund
scopului pentru care a fost înfiinţat. Contractele care sunt făcute cu încălcarea acestui
principiu sunt nuleciv.
Pe de altă parte, este de observat că în cazul contractului de societate, pe lângă
condiţiile esenţiale întâlnite la orice contract, mai sunt necesare două: aportul asociaţiilor şi
realizarea de beneficii.
În felul acesta, se pune accentul pe libertatea de voin ţă contractuală, fără ca aceasta să fie
supusă, de principiu, unor rigori formale, solemne, asigurându-se astfel, celeritate circuitului
civil.
Cu privire la cele patru condiţii de fond, ele pot fi grupate în două mari componente:
acordul de voinţa al părţilor (reprezentat de consimţământu l părţilor şi capacitatea lor de a
contracta) şi conţinutul contractului (obiectul ş i cauza fiind cele care dau conţinutul actului
juridic).
A.CAPACITATEA DE A CONTRACTA 1. Noţiuni
generale 1.1. Definiţie
Este acea condiţie generală, de fond, esenţială pentru încheierea contractului, care constă în
aptitudinea subiectelor de drept de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii, prin încheierea
de acte juridice, regula fiind aceea a capacităţii, iar excepţia, de strictă reglementare, a
incapacităţii.
In Cod civil anterior, sediul materiei privind capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu
atât a persoanei fizice, cât şi a persoanei juridice, se regăsea în principal, în dispoziţiile
Decretului nr. 54/1958.
Astfel, potrivit art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 54/1958, „capacitatea de folosinţă (a persoanei
fizice) este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii", iar capacitatea de exerciţiu este
„capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte
juridice" (alin. 3).
În privinţa persoanei juridice, nu exista o definiţie a capacităţii de folosinţă, aplicându-se
însă, pornindu-se de la corelaţia dintre capacitatea juridică a acesteia şi capacitatea sa civilă
şi de la formularea generală a art. 5 alin. 2, aceeaşi abordare a conceptului de capacitate
(înţeles ca aptitudine a subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile).
La fel, în privinţa capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, în absenţa unei
definiţii legale, aceasta era înţeleasă în doctrină cv, ca reprezentând aptitudinea subiectului
colectiv de drept civil, de a dobândi drepturi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi
asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice de către organele sale de
conducere.

36
1.2. Principiul capacităţii de a contracta. Excepţii
Cod Civil păstrează, evident, principiul capacităţii de a contracta, care reprezint ă regula,
excepţiile fiind de strictă reglementare şi aplicare.
În acest sens, potrivit art. 1180 N. C. civ., poate contracta orice persoană care nu este
declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte, iar dispoziţiile art.
1181 N.C.civ. fac trimitere, în privinţa capacităţii de a contracta, la dispoziţiile generale
cuprinse în Cartea I a Codului („Despre persoane")cvi.
_________În ce priveşte persoanele fizice, persoanele incapabile de a contracta,
întrucât nu pot exprima un consimţământ valabil sunt, potrivit art. 43 N.C.civ., minorii care
nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti, situaţii în care actele se încheie prin
reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de legecvii si prin modalitatile reglementate de
art. 104-186 Cod civil.
2.2.1.3. Capacitatea persoanei juridice Şi în privinţa persoanei juridice, regula este,
de asemenea, aceea a capacităţii (persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii
civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei
fizice, conform art. 206 N.C.civ.).
Principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului
specialităţii capacităţii în situaţia persoanelor juridice fără scop patrimonial, având în vedere
că acestea pot avea „doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru
realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut" (art. 206 alin. 2 N.C.civ.).
Deşi regula este ca persoana juridică să dobândească aptitudinea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data înfiinţării acesteia cviii, se recunoaşte în acelaşi timp, o capacitate
de folosinţă anticipată, în sensul ca aceasta să poată, chiar de la data actului de înfiinţare, să
dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 205 alin. 3 N.C.civ.).
O derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată (recunoscută doar în legătură cu
naşterea valabilă a persoanei juridice) este reglementată în legătură cu liberalităţile care pot
fi primite în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul
fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi în cazul
în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil
(art. 208 N.C.civ.).
În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor
de către persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor de administrare
ale persoanei juridice, de la data constituirii lor cix. 1.4. Sancţiunea nerespectării incapacităţii
de a încheia acte juridice Fiind vorba de nerespectarea unei condiţii de fond, esenţială şi de
validitate a contractului, sancţiunea care intervine, în principiu, este aceea a nulit ăţii
actului încheiat cu neobservarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei.
a) în cazul persoanei fizice, actele făcute de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei
de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă,
chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu (art. 44 N.C.civ.).
Caracterul nulităţii este determinat, fără îndoială, de natura interesului ocrotit,
care este unul personal, dar în acelaşi timp, se observă instituirea unui regim specific prin
noua reglementare, câtă vreme nu se cere să se facă dovada existenţei unei vătămări, a unui
prejudiciu, ceea ce se întâmplă de obicei în cazul nesocotirii unor norme de interes particular
pentru a atrage anulabilitatea.
Pe de altă parte, această sancţiune nu este înlăturată de simpla declaraţie a celui lipsit
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă în sensul că este capabil să
contracteze şi doar în situaţia în care incapabilul a folosit manopere
dolosive, instanţa va putea, la cererea părţii induse în eroare, să considere valabil contractul,
dacă apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată (art. 45 N.C.civ.).
În ce priveşte invocarea nulităţii relative, ea poate fi făcută de către incapabilul însuşi care, în
apărare, poate pretinde nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori
din punerea sub interdicţie judecătorească, fără ca pe de altă parte, persoanele capabile de a
contracta să poată opune minorului sau interzisului judecătoresc incapacitatea acestuia.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal, iar în situaţia în care actul s-a încheiat fără
37
autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul pentru
promovarea acţiunii.
Actul anulabil poate fi confirmat de către minorul devenit major (când este vorba de actul
făcut singur de acesta în timpul minorităţii, atunci când trebuia să fie reprezentat sau
asistat).
De asemenea, este posibilă confirmarea actului anulabil făcut de tutore fără respectarea
tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă, dar aceasta, după ce a avut loc
descărcarea
tutorelui (art. 48 N.C.civ.).
b) În cazul persoanei juridice, lipsa capacităţii de folosinţă (cu excepţia cele i recunoscute
anticipat), ca şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pentru
persoanele juridice fără scop patrimonial sunt sancţionate cu nulitate absolută.
În schimb, atunci când este vorba despre acte încheiate de organele de administrare ale
persoanei în alcătuirea cărora au intrat incapabili, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei
decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi
prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie, sancţiunea
care intervine este aceea a nulităţii relative.
Aceasta înseamnă că actul nu poate fi anulat pentru simpla împrejurare că persoanele care
au făcut parte din organele de administrare şi de control au fost incapabile sau
incompatibile, dacă nu s-a produs o vătămarecx33.

B. CONSIMŢĂMÂNTULI. NOŢIUNE 1.
Accepţiuni
116 Reglementare.cxi Consimţământul este enumerat de dispoziţiile art. 1179C. civ. printre
condiţiile esenţiale ale contractului.
117 Consimţământ în sens larg. În sens larg (consimţământul - cum sentire), prin
consimţământ se înţelege însuşi acordul de voinţă al părţilor dintr-un contract.
Din această formulare s-ar putea trage concluzia că n-ar mai fi nevoie de celelalte
elemente structurale, de vreme ce prin consimţământ înţelegem însuşi acordul de voinţă al
părţilor. Este adevărat, voinţa este cel mai important element structural al contractului. Dar,
manifestarea de voinţă a părţilor, luată fiecare în parte, în sens de a consimţi (consimţământ)
nu acoperă în întregime toate sensurile şi valenţele producătoare de efecte juridice cxii.
118 Consimţământ în sens restrâns. În sens restrâns, consimţământul înseamnă
voinţa uneia dintre părţi manifestată la încheierea
contractuluicxiii. Rezultă că, în această accepţiune primeşte considerare voinţa fiecăreia dintre
părţi. 2. Definiţie
119 Definiţie. Din prezentarea celor două sensuri ale noţiunii se poate conchide că prin
consimţământ se înţelege acel element structural (acea condiţie esenţială) al cărei conţinut
este dat de exprimarea valabilă a voinţei părţilor - considerate fiecare în parte şi împreună -
la încheierea contractului.
120 Dezvoltare. Din analiza definiţiei consimţământului şi din prezentarea sensurilor pe
care acesta le poate avea, se degajă următoarele idei:
- voinţa este un element fundamental al contractului;
- voinţa este un element lăuntric, psihologic, deci este subiectivă;
- voinţa este un proces psihologic complex ca structură, pentru că se clădeşte, aşa cum se va
vedea, pe două elemente: consimţământ şi cauză, dar şi în privinţa formării sale;
- formarea voinţei este un proces ce se realizează în următoarele etape:
a) existenţa obiectivă a unor nevoi pe care omul doreşte să le satisfacă;
b) reprezentarea (reflectarea) subiectivă a unor asemenea nevoi în mintea omului, mai exact
formularea scopului urmărit;
c) deliberarea în privinţa a ceea ce urmează a se hotărî, în funcţie de avantajele ce se pot
întâlni în procesul împlinirii dorinţelor şi conturarea mo tivului determinant care
impulsionează viitoarea parte la încheierea contractului;
d) hotărârea de a încheia contractul, hotărâre exteriorizată de parte; şi,
e) pentru procesul volitiv de formare a consimţământului - condiţie esenţială a contractului
- prezintă relevanţă nu numai motivul impulsiv, ci şi motivul determ i - nant care a împins
partea să ia hotărârea (hotărârea exteriorizată).

38
II. CONDIŢIILE VOINŢEI (CONSIMŢĂMÂNTUL)
Reglementare.cxivConditiile de valabilitate ale consimtamantului se gasesc expres in
dispozitiile art. 1204-1205 C.civ. Conform acestor relementari, pentru a fi valabil exprimat şi
a produce efecte juridice, consimţământul trebuiesa fie serios i dat în deplină libertate (să
nu fie afectat de vicii care să-l altereze) cxv s i exprimat în cunoştinţă de cauză.
Spre deosebire de vechiul cod civil, unde conditiile de valabilitate ale
consimtamantului erau reglementate de art. 953,. in care se facea referire doar la viciile de
consimtamant, actualul cod civil impune pe langa conditiile legate de inexistenta viciilor de
consimtamant, necesitatea seriozitatii consimtamantului. Lipsa conditiei seriozitatii
consimtamantului atragenulitatea relativa, conform art. 1252 C.civ. cxvi
125 . Consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ. Problema
capacităţii formează obiectul tratării unei alte condiţii a contractului: capacitatea de a
contracta.
Este important a se preciza, cu prilejul prezentării acestei condiţii de valabilitate a
consimţământului, că nu este suficient ca aceasta să emane de la o persoană capabilă, fiind
necesar ca persoana respectivă să aibă discernământ, adică să aibă puterea efectivă de a
aprecia asupra consecinţelor juridice care se vor produce în baza respectivului act.
Lipsa discernamantului este acea stare de fapt care gaseste partea, chiar si numai vremelnic,
intr-o stare care o pune intr-o neputinta de a realiza urmarile faptelor
sale.cxvii
Precizarea se impune pentru că sunt persoane care, potrivit condiţiei de vârstă, sunt
considerate a avea capacitatea deplină de a încheia acte juridice (capacitate de exerciţiu
deplină), dar nu au discernământ datorită unor tulburări vremelnice, precum: beţia, hipnoza,
somnambulismul, mânia puternică (ab irato).
În acord cu doctrina, practica judiciară a statuat că lipsa discernământului în
exprimarea voinţei nu relevă inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia.
Consimţământul este unul din elementele esenţiale ale oricărui act juridic şi exprimă
voinţa persoanei la încheierea actului respectiv. Lipsa cu desăvârşire a consimţământului
face, ca actul astfel încheiat, să fie sancţionat cu nulitatea absolută.
Conform art. 1205 alin. 1 N.C.civ., este anulabil contractul încheiat de o persoan ă care, la
momentul încheierii acestuia se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea fie şi
numai vremelnic în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei salecxviii.
In situatia in care contractul este incheiat de o persoana care este pusa ulterior sub
interdicţie, acesta poate fi anulat daca la momentul cand actul a fost facut, cauzele punerii
sub interdictie existau si erau indeobste cunoscute cxix. In aceasta situatie, judecatorul investit
cu solutionarea cererii de punere sub interdictie va trebui, in situatia admiterii ei, sa
stabileasca prin hotarare de la ce moment au existat cauzele punerii sub interdictie. cxx
121 Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a se obliga. Numai consimţământul
făcut cu intenţia de a se obliga produce efecte juridice (animo contrahendi negotii). Se
poate deduce cu uşurinţă că manifestarea voinţei făcută în glumă, din prietenie, curtoazie
sau complezenţă nu poate produce efecte juridice.
Tot astfel, manifestarea voinţei cu o rezervă mintală (reservatio mentalis),
manifestarea voinţei în mod foarte vag sau sub o condiţie potestativă pură nu poate angaja,
deci nu poate produce efecte juridice.
Exercitarea efectivă (manifestare efectivă) a voinţei înseamnă mai mult decât „a vrea",
înseamnă a vrea în mod efectiv, ceea ce presupune seriozitate în exprimarea ei, presupune o
voinţă sigură. Exprimarea voinţei cu intenţia de a se obliga nu este unul şi acelaşi lucru cu o
simplă glumă, căci cel ce doreşte ceva nu înseamnă neapărat că vrea să-şi asume un
angajament juridic, iar cel ce face o simplă glumă sau face o ofertă în joacă, ori o ofertă cu
rezerve care produc îndoieli asupra a ceea ce vrea, nu realizează un act de voinţă cu valoare
juridică proprie.
Este foarte important a se stabili dacă părţile au dorit să realizeze doar un act pur
aparent, simulat, care în realitate nu exprimă adevărată lor voinţă, situaţie în care un
asemenea act nu produce neapărat efecte juridice, pentru că este greu de stabilit dacă
părţile au acţionat cu adevărat în sensul asumării unor angajamente juridice privind
săvârşirea unei prestaţii. Trebuie văzut, însă, dacă nu cumva astfel de manifestări de voinţă

39
produc, totuşi, efecte faţă de terţi (penitus extranei), căci aceştia nu aveau de unde să
cunoască, dacă părţile şi-au deghizat voinţa, motiv pentru care ei pot alege, în privinţa
efectului, fie actul public, dar mincinos, fie actul secret, dar sincer.
În concluzie, partea contractantă autoare a unei manifestări de voinţă, într- un
contract sinalagmatic, îşi dă consimţământul pentru a-şi asuma un angajament juridic. Chiar
în contractele unilaterale, partea care se obligă (cum şi cea în folosul căreia se încheie
contractul) îşi manifestă voinţa cu intenţia de a se obliga, de a-şi asuma un angajament
juridic. Consimţământul trebuie exprimat cu seriozitate, nu în glumă (iocandi cauza).
122 Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Voinţa internă produce efecte juridice
numai dacă este exteriorizată, adică făcută cunoscută către alţii, întrucât numai astfel se
poate uni cu o altă voinţă dacă este vorba de acte bi ori multilaterale.
În cazul contractelor solemne, exteriorizarea voinţei se va face, întotdeauna, în forma
cerută de lege, iar celorlalte acte li se aplică regula consensualităţii.
123 Voinţa trebuie să fie liberă. Este liberă voinţa care s-a format şi exteriorizat în
mod liber, fără presiuni exterioare şi fără captatio benevolantia. Altfel spus, voinţa
manifestată trebuie să exprime hotărârea proprie a celui ce o manifestă, neimpusă şi
neinfluenţată.
Voinţa trebuie să fie nu numai conştientă, ci şi liberă, în sensul că ea trebuie să se fi
format normal, iar formarea ei să nu fi fost eronată sau determinată, în ceea ce priveşte
exprimarea, de către un viciu de consimţământ. Este foarte probabil ca o persoană să fie
perfect capabilă să încheie acte juridice. Ea nu va fi obligată prin contract, dacă voinţa sa a
fost determinată de o eroare, eroare provocată ori printr-un act de violenţă, sau prin alte
manopere dolozive.
Prin urmare, partea contractantă (autoare a unei manifestări de voinţă la încheierea
contractului) este considerată a-şi fi manifestat liber voinţa numai dacă aceasta este urmarea
propriei sale hotărâri, care nu trebuie să fie influenţată, nu trebuie să fie rezultatul unei
constrângeri sau captaţiuni.
124 Voinţa trebuie să fie conştientă. Cel ce a luat hotărârea să-şi manifeste voinţa, trebuie
să aibă imaginea exactă a consecinţelor juridice ce decurg din angajamentul respectiv,
adică a drepturilor dobândite de părţi şi a obligaţiilor asumate de ele şi, mai exact,
imaginea exactă şi asupra întinderii acestor drepturi şi obligaţii.
Fiind un act juridic, contractul încorporează în el manifestarea de voinţă a părţilor.
Contractul este, înainte de toate, o operaţie intelectivă, pentru că voinţa de a contracta
implică conştiinţa elementelor operaţiei ce se întrevede, operaţie „cântărită" de fiecare parte
înainte de a se încheia contractul. Este, aşadar, o operaţie juridică premeditată, părţile
analizând în prealabil toate avantajele şi dezavantajele ce decurg din această operaţie.
Trebuie, pe de altă parte, pornit de la premisa că fiecare parte avea facultăţile
intelectuale necesare, mai întâi pentru „a înţelege" şi apoi pentru „a vrea" şi că părţile au
exercitat în mod efectiv aceste facultăţi.
Se înţelege că cel care contractează trebuie să fie apt din punct de vedere psihic să-şi
manifeste conştient voinţa, pentru că, de pildă, un infans (după terminologia romană), adică
un copil de vârstă redusă, sau un alienat, care acţionează în afara momentelor de luciditate,
nu pot avea voinţa veritabilă, lipsind exact conştiinţa consecinţelor juridice ce decurg din
manifestarea voinţei. Tot astfel, persoana care se află în stare de ebrietate sau hipnoză nu-şi
poate manifesta conştient voinţa. Este necesară, deci, o voinţă constantă, ce nu poate emana
decât de la o persoană care este în măsură să-şi dea seama de consecinţele faptelor sale.
În unele cazuri, această condiţie trebuie apreciată de către instanţă în funcţie de toate
elementele care concură la stabilirea măsurii în care partea a acţionat conştient.
În concluzie, consimţământul trebuie să fie dat de o persoană, care are conştiinţa
(imaginea) consecinţelor juridice ce decurg din acestea, să aibă, deci, conştiinţa nu numai a
drepturilor ce nasc din contract, ci şi a obligaţiilor ce şi le asumă. Este necesar, ca acela ce dă
un consimţământ valabil să aibă capacitatea cerută de lege de a contracta.
125 Consimţământul sa fie liber, adica nu trebuie să fie afectat de vici i , Această condiţie
va fi tratată separat cu prilejul analizei viciilor de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi
leziunea).
III. MODUL DE EXPRIMARE A VOINŢEI
126 Regula în materie. În această privinţă, în dreptul nostru funcţionează regulă
consensualităţii actelor juridice, regulă potrivit căreia pentru ca un act juridic să fie
exprimat valabil, este suficient să se realizeze acordul de voinţă.

40
 127 Excepţii. De la regula consensualităţii contractelor sunt posibile câteva excepţii:
a) exprimarea în scris a voinţei, excepţie care priveşte următoarele situaţii:
- voinţa se exprimă obligatoriu în formele cerute de lege, în cazul contractelor solemne (se
spune că forma este cerută ad validitatem);
- voinţa se exprimă în scris, ori de câte ori legea pretinde această formă ad probationem
(pentru dovadă), cu precizarea că lipsa formei nu afectează actul juridic în sens de negotium
iuris, dar nu asigură dovada acestei operaţii juridice;
- părţile pot întocmi un contract în formă scrisă, chiar dacă nu sunt în una din cele două
situaţii, voind a confecţiona înscrisul probator. Altfel spus, nimeni nu poate împiedica părţile
să încheie un contract în formă scrisă, atunci când legea nu o pretinde;
b) exprimarea voinţei prin gest sau prin fapte concludente. Este cazul semnului de oprire a
unui taxi, etc.;
c) prin atitudine. Este cazul şoferului care staţionează în staţie cu taxiul, care, prin aceasta,
îşi manifestă voinţa de a transporta pe cei ce vor apela la el; şi,
d) uneori, qui tacet consentire videtur (tăcerea valorează consimţământ). Acest mod de
exprimare (prin tăcere) a voinţei este admis în următoarele situaţii:
- când legea prevede exprescxxi;
- când printr-un act anterior părţile au hotărât astfel;
- în cazul actelor juridice civile încheiate în favoarea exclusivă a celui care tace;
- când, după obicei (uzanţe), tăcerea valorează acceptare (este cazul situaţiei în care între
părţi există relaţii permanente de a face).
128 Dezvoltări . Este absolut necesar, dar nu şi suficient, ca manifestarea voinţe i la
încheierea contractului să fie serioasa, conştientă, liberă şi exprimată cu _ intenţia de a se
obliga. Voinţa părţilor trebuie exteriorizată, exprimată într-o anumită formă, pentru a putea
fi constatată atât fiecare voinţă încorporată în contract, cât şi unirea lor, realizarea acordului
de voinţă şi, bineînţeles, _ momentul în care voinţele se unesc (momentul formării
contractului) întrucât, numai din acest moment încep să se producă efectele juridice avute în
vedere. de părţi.
În acest context este admis că părţile îşi pot manifesta voinţa pe mai multe căi:
a) în scris (se încheie un înscris care consemnează conţinutul voinţei lor);
b) verbal (părţile, de regulă, pot încheia un contract prin manifestarea orală a voinţei, fără a
fi nevoie de vreo formă, pentru că, în dreptul nostru, în această privinţă, funcţionează regula
consensualităţii contractelor);
c) indirect; prin anumite atitudini (de pildă, conducătorul auto care staţionează cu maşina
destinată transportului de persoane într-o staţie de taxi, prin simplul fapt al staţionării în acel
loc, îşi manifestă voinţa de a încheia un contract de transport cu orice persoană care este
interesată);
d) tăcerea, uneori, înseamnă manifestarea valabilă a consimţământului; de pildă, dacă
părţile, printr-o convenţie anterioară, au stabilit astfel, sau dacă părţile sunt în raporturi
permante de „a face", când, la cererea uneia dintre ele cealaltă parte execută obligaţia fără a
trebui să răspundă în scris, caz în care, tăcerea acesteia din urmă are valoarea de acceptare a
propunerii făcute.
Se admite, de asemenea, că tăcerea valorează consimţământ valabil expri mat (quid
tacet consentire videtur) în situaţia în care contractul se încheie în favoarea exclusivă a celui
care tace.
IV. PRINCIPIILE VOINŢEI 1. Principiul
libertăţii contractelor
129 Definiţie. Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie
contracte sau să facă acte unilaterale cu respectarea legii, a ordinii publice şi a bunelor
moravuri.
130 Reglementare.cxxii Potrivit dispozitiilor art. 1169 C.civ. „ partile sunt libere sa incheie
orice contracte si sa determine continutul acestora, in limitele impuse de lege, de ordinea
publica si de bunele moravuri", ale dispozitiilor art. 1270 C.CIV.'' Contractul valabil incheiat
are putere de lege intre partile contractente", iar potrivit disp.art. 11 C.civ."Nu se poate
deroga prin conventii sau acte juridice unilaterale de la legile care intereseaza ordinea
publica si bunele moravuri"
Din economia celor acestor texte privite împreună rezultă că principiul libertăţii
contractelor primeşte decât o reglementare directă şi că, textele citate se referă la
contracte.Prin extrapolare ele pot fi considerate a se referi şi la actele juridice civile, datorită

41
raportului de la parte (contractul e este cea mai importantă specie), la întreg, actul juridic
civil.
principiul libertăţii contractelor este ţărmurit de următoarele limite:
- normele juridice imperative;
- bunele moravuri;
- ordinea publică, prin aceasta înţelegând totalitatea principiilor şi normelor juridice care
reglementează ordinea economică, socială şi politică din statul de drept.
2. Principiul voinţei reale (interne) a. Consideraţii generale
131 Voinţa internă. Ca act juridic, contractul este acordul de voinţă a două sau mai multe
persoane, în scopul de a produce efecte juridice. Fiind act juridic bilateral, el încorporează
cel puţin două voinţe: pe de o parte voinţa de a se obliga a celui ce se angajează juridic să
săvârşească o prestaţie iar, pe de altă parte, voinţa creditorului (cealaltă parte) de a
accepta angajamentul, el fiind beneficiarul actului de voinţă. Dacă sunt mai mulţi debitori
şi mai mulţi creditori (ori un debitor şi mai mulţi creditori, sau un creditor şi mai mulţi
debitori) situaţia este aceeaşi sub aspectul considerării voinţelor exprimate; deosebirea
subzistă doar în numărul voinţelor încorporate în contract (mai mult de două).
Voinţa este, în ultimă instanţă, un act psihologic, dar, pentru a avea valoare juridică,
este nevoie să fie exteriorizată.
Această cerinţă ne obligă să luăm în considerare două elemente:
- mai întâi, elementul intern, voinţa propriu-zisă (lăuntrică) a părţilor, adică ceea ce ele au
vrut cu adevărat, sensul exact şi întinderea acestui act psihologic;
- în al doilea rând, elementul extern, exteriorizarea voinţei, considerarea ei în sensul şi în
limitele, date de forma de exprimare.
Luarea în considerare a acestor două elemente pune problema importanţei lor relative sub
aspectul efectelor juridice pe care le produc în planul raporturilor dintre părţi, pe de o parte,
şi terţi (penitus extranei) pe de altă parte.
Pentru a surprinde elementul intern în adevăratul său conţinut, trebuie stabilit, înainte
de toate, dacă voinţa manifestată de părţi la încheierea contractului este conştientă, liberă şi
exprimată cu intenţia de a se obliga.
Este posibil ca declaraţia de voinţă să nu exprime exact voinţa părţilor sau ca ea să
exprime deformat ceea ce ele au urmărit în realitate, fie datorită unor neajunsuri de
exprimare orală sau în scris (după caz), fie datorită faptului că aşa s-au înţeles părţile. În
acest din urmă caz suntem în prezenţa unei voinţe deghizate (simulate), în prezenţa
simulaţiei.
În raporturile dintre părţi va produce efecte voinţa internă, nu cea declarată, dacă
aceasta din urmă nu corespunde întru totul primei; acesta este motivul pentru care trebuie
surprins elementul intern al voinţei.
Pentru a stabili voinţa psihologică în toată realitatea şi complexitatea sa, va trebui ca
instanţa să supună propriei aprecieri mobilurile, orice alte elemente care au putut împinge o
parte să consimtă, cum şi orice ale elemente întâlnite în planul intenţiei care ar putea
determina partea în acest sens. Iată de ce, în aprecierea voinţei reale a părţilor, instanţa va
ţine seama şi de cauza (în sens de scop) contractului, cu deosebire de motivul psihologic care
a determinat partea să încheie contractul (scopul mediat), iar când apreciază asupra cauzei,
va trebui neapărat să desluşească voinţa reală încorporată în contract. În consecinţă, pentru
a produce efecte juridice, voinţa trebuie să se sprijine pe o cauză licită.
132 Voinţa declarată. Elementul extern. Voinţa psihologică (voinţa internă) nu este
suficient să existe pur şi simplu. Pentru a putea conduce la încheierea contractului, ea
trebuie să fie completată cu o manifestare exterioară, trebuie să fie exprimată în condiţiile
şi în forma cerute de lege pentru realizarea acordului de voinţă (pentru încheierea
contractului).
O voinţă care nu este exteriorizată nu produce nici un efect. Exteriorizarea voinţei este
necesară pentru ca ea să poată fi adusă la cunoştinţa celorlalţi, spre a putea produce efecte
juridice opozabile lor.
Deşi absolut necesară, declaraţia de voinţă (exteriorizarea voinţei) nu este supusă
vreunei formalităţi anume, afară numai dacă suntem în prezenţa contractelor solemne.
Rezultă că, în principiu, declaraţia de voinţă nu este afectată de lipsa unei forme anume,
funcţionând regula consensualităţii contractelor.
133 Relaţia dintre elementul intern şi voinţa declarată. Ori de câte ori declaraţia de
voinţă (voinţa exteriorizată) nu exprimă exact voinţa reală, suntem în prezenţa unei

42
discordanţe între elementul intern, psihologic, şi cel extern, situaţie care se cere
soluţionată prin a decide care dintre cele două elemente au preponderenţă sau, mai exact,
care dintre ele (voinţa internă - reală, sau cea externă - declarată) produc efecte juridice,
pentru că pe baza acestei decizii se va determina conţinutul contractului.
134 Concepţii. În această privinţă, în doctrină cxxiii se confruntă două concepţii: teoria
clasică franceză, care ia în considerare voinţa internă, reală, atribuindu-i efecte juridice, şi
teoria germană care, dimpotrivă, atribuie efecte juridice voinţei declarate (elementului
extern).
În dreptul nostru se dă considerare elementului intern, voinţei psihologice reale,
decizându-se că produce efecte juridice ceea ce partea a vrut în realitate, ceea ce a hotărât
în forul său intern, considerare care în plan tehnico-juridic antrenează o serie de consecinţe,
între care subliniem:
cu prilejul interpretării contractelor trebuie descoperită voinţa reală si concordanta a
părţilor, trecând chiar peste termenii folosiţi de părţi pentru a o exprima; cxxiv viciile de
consimţământ la voinţa internă, reală, teren pe care ele pot opera mai uşor, sunt apreciate
mai exigent, atrăgând nulitatea relativă a contractului;
în descoperirea adevăratei voinţe este nevoie ca voinţa internă să fie analizată împreună cu
scopul mediat al contractului, cu acele mobiluri interne, psihologice, care au determinat
părţile să încheie contractul;
dacă voinţa reală nu este concordantă cu cea declarată, aplicaţiile noţiunii de cauză cxxv se vor
raporta la elementul intern;
spre deosebire de voinţa declarată care, în măsura în care ar primi considerare, ar produce în
toate împrejurările efecte juridice, voinţa internă nu produce efecte juridice (dacă nu
concordă cu cea declarată) decât în raporturile dintre părţi (nu şi în cele ce se leagă între
părţi, pe de o parte, şi terţi pe de altă parte).
Considerăm că nu trebuie să absolutizăm, susţinând că, necondiţionat, numai voinţa
internă (în prima concepţie) sau numai voinţa declarată (în cea de-a doua concepţie) produc
efecte cu excluderea totală a celeilalte, că şi într-un caz şi în celălalt este mai potrivit să se
vorbească de o preponderenţă, după caz, a voinţei interne (în prima concepţie) sau externe
(în cea de-a doua concepţie), pentru că numai astfel se va reuşi să se evite ruperea artificială
între cele două elemente, lucru aproape imposibil de întâlnit în realitate. b. Precizarea
principiului
135 Noţiune. Potrivit acestui principiu, în dreptul nostru este precumpănitoare voinţa
internă (reală), în raport cu cea externă (socială).
136 Elementele voinţei. Voinţa juridică se clădeşte pe două elemente:
elementul psihologic (voinţa internă);
elementul social (voinţa declarată).
Cel mai adesea, între cele două elemente există deplină concordanţă. Aceasta este
regula.
Prin excepţie, cele două elemente nu concordă, nu se suprapun. În această din urmă
situaţie se pune întrebarea: care dintre cele două voinţe (elemente) produce efecte juridice.
137 Concepţii. În această privinţă, în literatura juridică de specialitate şi potrivit
unor reglementări naţionale, s-au conturat două concepţii:
1. concepţia subiectivă care acordă prioritate voinţei interne (reale)
2. concepţia obiectivă care acordă prioritate voinţei externe, declarate în raport cu
cea internă.
V. AUTORII MANIFESTĂRII DE VOINŢA LA ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI 1.

Preliminarii
139.Interesul cunoaşterii autorilor manifestării de voinţă. Interesul cunoaşterii autorilor
manifestării de voinţă la încheierea contractelor. Cunoaşterea autorilor manifestării de
voinţă la încheierea contractelor prezintă interes din două puncte de vedere:
-consimţământul este o condiţie esenţială a contractului. Existenţa sau inexistenţa lui şi
exprimarea valabilă a voinţelor, care sunt încorporate în el, se apreciează în funcţie de
comportarea juridică a părţilor contractante în procesul formării contractului.
VI. PĂRŢILE CONTRACTANTE
1. Manifestarea voinţei

43
138 Consideraţii generale. Contractele se încheie de persoane fizice, între ele, sau de
persoane fizice cu persoane juridice. Părţile în aceste contracte poartă cele mai diverse
denumiri, în funcţie de natura juridică a operaţiilor pe care le încheie.
139 Denumiri în funcţie de felul contractelor. În contractul de vânzare- cumpărare cxxvi
părţile poartă denumirea de vânzător şi - respectiv - cumpărător. Vânzătorul este partea
care, în cadrul raporturilor contractuale în care intră, transmite dreptul de proprietate
asupra unui bun şi predă bunul respectiv, în schimbul preţului la care este obligată cealaltă
parte. Cumpărătorul primeşte bunul şi dreptul de proprietate asupra lui, plătind preţul
convenit.
Contractul de schimbcxxv" este un „un contract numit""""1", ce are două părţi
denumite „copermutanţi", şi care îşi dau una alteia bunuri în natură, bunul dat de o parte
ţinând loc de preţ pentru bunul primit de la cealaltă parte şi invers.
______La contractul de donaţiecxxix, părţile se numesc donator şi donatar. Donatoru l
este partea care se obligă şi, prin aceasta, îşi micşorează patrimoniul cu lucrul, donat.
Donatarul este beneficiarul donaţiei, cel ce primeşte bunul de la donator.
Locatorul şi locatarul sunt părţile contractului de locaţiune cxxx. Locatorul este partea
care asigură folosinţa totală sau parţială a unui lucru pe timp determinat, iar locatarul -
partea care plăteşte un preţ în schimbul acestei folosinţe. în contractul de mandatcxxxi ,
părţile se numesc mandatar şi mandant. Manda tarul este partea care se obligă fără plată, iar
mandatele - partea pe seama căreia se îndeplinesc asemenea acte.
______în contractul de comodatcxxx", (împrumut de folosinţă), comodantul este
partea care remite un lucru nefungibil şi neconsumptibil spre folosinţă unei alte persoane,
iar comodatarul este partea care se foloseşte de acest lucru, fără a plăt i ceva în schimb.
Cealaltă formă a împrumutului, împrumutul de consumaţie cxxx" 1 (împrumutu l
propriu-zis) are următoarele părţi:
-împrumutătorul, adică partea care transmite proprietatea unui lucru fungibil sau
consumptibil unei alte persoane care îi va restitui bunuri de aceeaşi calitate şi cantitate;
-împrumutatul - partea care le primeşte şi îşi asumă obligaţia de a restitui lucruri, de aceeaşi
cantitate şi calitate.
în contractul de depozitcxxxiv, părţile se numesc deponent (depunător) şi de pozitar.
Deponentul este partea care încredinţează un lucru altei persoane, iar depozitarul este cel
ce se angajează, cu sau fără plată, să păstreze lucrul şi să-l, restituie la cerere ori la termenul
stipulat.
Din aceste exemple rezultă cu certitudine faptul că părţile poartă denumiri diferite, în
raport de natura raporturilor contractuale în care intră.
2. Părţile îşi pot manifesta voinţa prin reprezentant
140 Modul de punere a problemei. În mod normal, contractul se încheie personal de
către părţi. El se poate încheia, însă, şi de către o parte cu reprezentantul celeilalte părţi,
ori de către reprezentanţii ambelor părţi.
141 Scurte consideraţii cu privire la reprezentare. În funcţie de izvorul său, reprezentarea
este:
-legală (în cazul părintelui pentru copilul său minor mai mic de 14 ani, sau în cazul tutorelui
pentru minorul mai mic de 14 ani, aflat sub tutelă); -convenţională, când se realizează în
baza unui contract de mandat.
Reprezentantul este ţinut să acţioneze numai în limitele puterilor ce îi sunt conferite de lege
sau prin convenţie.
VII. LIMITELE VOINŢEI
142 Limite. Persoanele fizice şi persoanele juridice sunt libere să-şi manifeste voinţa, dar
nu în afara oricăror limite.
Potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ.anterior „Convenţiile legal făcute au
puterea de lege între părţile contractante"
Rezultă că o primă limită adusă manifestării de voinţă o constituie legea pentru că se
recunoaşte puterea cuvenită numai convenţiilor „legal făcute". I n actuala reglementare, in
art. 1169 c. civ., « partile sunt libere sa incheie orice contracte si sa determine continutul
acestora, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri. »

44
VIII. VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT
In privinta viciilor de consimtamant, noutatile pe care le aduce noua reglementare sunt
semnificative. Astfel, numai eroarea esentiala va deschide calea unei actiuni in anularea
contractului. Spre deosebire de vchea reglementarea, eroarea asupra naturii sau obiectului
contractului este tratata ca o cauza de nulitate relativa. In plus, sunt reglementate expres
eroarea de drept si dolul prin reticenta , iar leziunea dobandeste o vocatie generala de
protejare a partii defavorizate intr-un raport contractual si de remediere a dezechilibrelor
contractuale grave provocate prin comportamentul incorect al celeilalte parti.
1. Preliminarii
143 Consideraţii generale. Pentru ca un contract să fie valabil format, nu este suficient ca
părţile să-şi fi manifestat pur şi simplu voinţa cu prilejul încheierii lui. Este necesar ca
voinţa fiecărei părţi să fie o voinţă veritabilă, serioasa, conştientă, liberă şi clară,
exprimată cu intenţia de a se obliga.
2. Scurtă prezentare a viciilor de consimţământ A.

EROAREA
a1. Noţiune şi reglementare
144 Noţiune. Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii în mintea unei
părţi, la încheierea contractului. Eroarea în care s-a aflat un contractant, în momentul
încheierii actului juridic, are efect asupra consimţământului său. De principiu, nu trebuie
să se considere că fundamentul psihologic al consimţământului, starea de spririt a
contractantului care s-a înşelat, buna sau reaua-credinţă a partenerului său sunt
indiferente, deoarece dacă se admite că există eroare, nulitatea actului poate prejudicia
convenţia părţilor.
145 Reglementarea erorii ca viciu de consimamant.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care eroareacxxxv era tratată într-un singur
text (art. 954 şi, cu caracter general, în dispoziţiile art. 953, 961, alături de alte vicii de
consimţământ),in Coul civil actual sediul materiei se reg ăseşte în mai multe articole (art.
1207-1213), care reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la momentul
încheierii actului (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de
comunicare sau de transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot interveni. Se poate
observa ca, daca in vechea reglementare, eroarea cunostea doua modalitati care
determinau desfiintarea contractului: eroarea obstacol si eroarea grava, actualul cod civil
inglobeaza eroarea grava si eroarea obstacol in notiuea de eroare esentiala.
Conform art. 1207 C.civ,(1) „Partea care, la momentul incheierii contractului, se afla
intr-o eroare esentiala poate cere anularea acestuia, daca cealalta parte stia sau, dupa
caz, trebuia sa stie ca faptul asupra caruia a purtat eroarea era esential pentru
incheierea contractului".
Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare
esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia
a purtat eroarea era esenţiala pentru încheierea contractului. Este considerată ca având
caracter esenţial eroarea care, potrivit art 1207 alin 2 C.civ.:
1. cand poarta asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio ş i error in
corpore );
2. cand poarta asupra identitatii obiectului prestatiei sau asupra unei calitati a acestuia
ori asupra unei alte imprejurari considerate esentiale de catre parti in absenta careia
contractul nu s-ar fi incheiat (error in_ substantia );
3. cand poarta asupra identitatii persoanei sau asupra unei calitati a acesteia in absenta
careia contractul nu s-ar fi incheiat(error in persona. în cazul contractelor încheiate
intuitu personae). De asemenea este considerata esentiala , conform alin.3 art. 1207
C.civ., eroarea de drept atunci cand priveste o norma juridica determinanta, potrivit
vointei partilor, pentru incheierea contractului.
(4) Eroarea care priveste simple motive ale contractului nu este esentiala, cu
exceptia cazului in care prin vointa partilor asemenea motive au fost considerate
hotaratoare."

45
a2. Clasificare
147. Criteriul Naturii Realităţii Fals Reprezentate.
Potrivit acestui criteriu, eroarea ca viciu de consimţământ se clasifică în: 1. Eroarea
esentiala :
-eroare de fapt, prin care se înţelege falsa reprezentare asupra unei stări faptice în
legătură cu încheierea unui contract, considerată la momentul încheierii lui; -eroare de
drept , înţelegând prin aceasta falsa reprezentare asupra existenţe i sau conţinutului unui
act normativ sau unei norme de drept, după caz, la încheierea contractului.
În privinţa erorii de drept s-au conturat următoarele puncte de vedere: -eroarea de
drept este esentiala si implicit conduce la anularea actului doar atunci cand priveste o
norma de drept determinanta pentru parti, la incheierea contractului ;
-eroarea de drept nu poate sa fie invocata in cazul unor norme juridice accesibile si
previzibile(art.1208 alin.2 C.civ).
In privinta erorii de fapt , trebuie observat ca in reglementarea actuala aceasta
imbraca trei forme concrete:
1. eroarea cu privire la natura sau obiectul contractului ;
2. eroare asupra identitatii obiectului prestatiei sau asupra unei calitati a
acestuia ori asupra unei alte imprejurari considerate esentiale de catre parti in absenta
careia contractul nu s-ar fi incheiat ;
3. eroare referitoare la calitatea persoanei sau cu privire la calitatea acesteia in
absenta careia nu s-ar fi incheiat.
2. Eroarea indiferentă. Eroarea indiferentă este falsa reprezentare asupra unor elemente
neesenţiale la încheierea contractului (de exemplu, erorile de calcul).
Eroarea indiferentă nu cade sub incidenţa sancţiunii nulităţii.
3. Eroarea nescuzabila . Eroarea nescuzabila reprezinta falsa reprezentare asupra
elemente de fapt sau de drept determinata de lipsa unor diligente rezonabile din partea
unei persoane care incheie un contract.
Desi textul art.1208 alin.1 C.civ. nu este foarte explicit, este evident ca legiuitorul a avut in
vedere eroarea esentiala si a inteles sa sanctioneze dezinteresul si lipsa de informare
culpabila a persoanei care incheie un contract. Este nescuzabila numai eroarea care s-a
produs dintr-o neglijenta sau o lejeritate nepermisa, caracte rul „nescuzabil" urmand a fi
apreciat in functie de circumstantele concrete, nivelul de pregatire al persoanei care o
invoca, diligentele depuse de aceasta in vederea informarii etc.
Cod civil reglementează deci, eroarea nescuzabilă. căreia nu i se recunoaşte caracteristica
de viciu de consimţământ, sancţionabil cu anularea cxxxvi, întrucât aceasta ar fi
incompatibilă cu buna-credinţă şi cerinţele unei conduite corecte şi _ oneste, care trebuie
să caracterizeze pe omul diligent (vigililantibus non dormientibus iura inveniunt).
Astfel, eroarea este nescuzabilă, atunci când ea este consecinţa unei conduite culpabile
a celui care reclamă anularea actului (căci neglijenţa victimei erorii face ca aceasta să fie
nescuzabilă când ea putea şi trebuia să se informeze, iar cealaltă parte nu avea, după
circumstanţe, această obligaţie).
De asemenea, nu intervine anulabilitatea actului, atunci când eroarea poartă
asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care îl invocă
sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de către acesta (eroarea asumată ) , precum
şi atunci când este vorba despre o simplă eroare de calcul, ce poate fi îndreptată printr-o
simplă rectificare (aşa-numita eroare de calcul), cu rezerva situaţiei în care a fost vorba
despre o eroare asupra cantităţii, esenţială pentru încheierea actului.
4. Eroarea asumata
Potrivit art.1209 C.civ "nu atrage anularea contractului eroarea care poarta asupra unui
element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invoca sau. dupa
imprejurari. trebuia sa fie asumat de acesta".
5. Eroarea comuna si invincibila.
Potrivit dispozitiilor art.17 C.civ. "nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe
drepturi decat are el insusi.(2) Cu toate acestea, cand cineva, impartasind o credinta
comuna si invincibila, a considerat ca o persoana are un anumit drept sau o anumita
calitate juridica, instanta judecatoreasca, tinand seama de imprejurari, va putea hotari ca

46
actul incheiat in aceasta stare va produce , fata de cel care s-a aflat in eroare, aceleasi
efecte ca si cand ar fi valabil, afara de cazul in care desfiintarea lui nu i-ar cauza nici un
prejudiciu. (3) Eroarea comuna si invincibila nu se prezuma. (4) Dispozitiile prezentului
articol nu sunt aplicabile in materie de carte funciara si nici in alte materii in care legea
reglementeeaza un sistem de publicitate.
_______Comparatie intre eroarea asumata si eroarea de drept in cazul de
dispozitiilor legale previzibile si accesibile
Intre cele doua institutii exista o asemanare evidenta, prin faptul ca in ambele
situatii legea sanctioneaza lipsa de prevedere, de informare, superficialitatea in raporturile
contractuale.
In concret, situatia descrisa de criteriul obiectiv prev.de art.1209 C.civ.(posibilitatea de
prevedere) a riscului de eroare cu privire la un element contractual este aproape identica
cu situatia descrisa de art art.1208 alin.2 C.civ., a necunoasterii unor dispozitii legale
previzibile si accesibile, in ambele situatii fiind sanctionata culpa partii contractante care a
manifestat o superficialitate in legatura cu aprecierea unor elemente contractuale
determinante in dauna falsei reprezentari cu privire la realitatea contractuala a aceleiasi
parti.Prin aceste institutii nou create legiutorul intelege sa creeze premise pentru
responsabilizarea persoanei care incheie un contract, sa sporeasca stabilitatea
contractuala, in dauna consimtamantului viciat. 5. Eroarea de calcul(art.1210 C.civ)
Eroarea de calcul nu da dreptul persoanei aflate in eroare la anularea
contractului, solutia propusa de legiuitor fiind aceea a rectificarii. Per a contrario, daca
eroarea de calcul se refera la o cantitate prevazuta in contract si daca aceasta a fost
esentiala pentru formarea consimtamantului partii
in sensul incheierii contractului persoana aflata in eroare poate cere anularea contractului.
Simplul fapt ca una dintre s-a aflat intr-o eroare care sa se circumscrie dispozitiilor
art.1207 alin.2 C.civ. nu este suficient pentru anularea contractului. Invocarea erorii cu
buna-credinta .
Cod civil consacra de asemenea expres obligatia partii de a actiona cu buna-
credinta cxxxvii
in situatia in care a fost victima unei erori esentiale(art.1212C.civ).
Cu alte cuvinte, persoana care s-a aflat in eroare la incheierea unui contract nu poate specula
acest fapt in vederea obtinerii unor avantaje dincolo de repararea prejudiciului produs.
Dintr-o alta perspectiva, este evident si faptul ca legiutorul a inteles sa realizeze o imbinare
intre interesele persoanei aflate in eroare si co-contrant, conferindu-i celui din urma
posibilitatea de a executa contractul asa cum a fost inteles de catre partea aflata in eroare.
Acest articol este o transpunere a principiului reglementat de ar. 14 c.civ. in materia erorii
viciu de consimtamant. Adaptarea contractului
Chiar pentru ipoteza erorii esenţiale, când partea a avut o falsă reprezentare a realităţii care
să o îndreptăţească la a cere anularea actului, legiuitorul a prevăzut un remediu de natură să
salvgardeze actul încheiat, atunci când cealaltă parte este de a cord cu executarea, urmând
ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod corespunzător (art. 1213) cxxxvii i.
În felul acesta, se asigură o mai mare stabilitate a circuitului civil şi soliditatea raporturilor
contractuale.
Dreptul partii de a solicita anularea contractului pentru eroare se considera stins daca
cealalta parte declara ca doreste sa execute sau executa contractul in termenii intelesi de
partea indreptatita sa invoce nulittea. Partea nemultumita poate notifica cealalta parte cu
privire la eroarea in care s-a aflat la momentul incheierii contractului.
Dreptul de optiune trebue exercitat intr-un termen de 3 luni prevazut de art.1213 alin.2
C.civ.ce curge de la momentul de la care a primit notificarea sau cererea de chemare in
judecata si nu inainte de a lua la cunostinta de modul in care partea aflata in eroara a inteles
clauza contractuala asupra careia s-a aflat in eroare. Daca declaratia a fost facuta si
comunicata partii aflate in eroare in 3 luni sau contractul a fost executat conform solicitarii
celui indreptatit sa invoce eroarea, dreptul de a obtine anularea este stins.
Dupa obtinerea pe cale judecatoreasca a anularii sau dupa expirarea termenului de 3 luni,
adaptarea contractului nu va mai fi posibila, pentru cel de-al doilea motiv intervenind
decaderea in conditiile art. 2545 C.civ.cxxxix Sancţiunea
Dacă până la reglementarea actual ă şi de altfel, în absenţa unor norme ale dreptului pozitiv,
în doctrină şi jurisprudenţă s-a considerat că eroarea-obstacol (cea care poartă asupra naturii

47
contractului sau asupra identităţii obiectului acestuia) se sancţionează cu nulitatea absolută,
prin dispoziţiile actualului Cod civil (art. 1207 alin. 1) s-a prevăzut anulabilitatea actului
pentru eroarea esenţială care, sub aspect terminologic, trebuie înţeleasă ca atrăgând
NULITATEA RELATIVĂ.
În felul acesta, au fost valorificate observaţiile critice exprimate în doctrina română sau
străinăcxl şi, de asemenea, a fost îmbrăţişată teoria modernă a contractului, conform căreia
sancţiunea în cazul erorii trebuie să fie nulitatea relativă, pentru că, în fapt, nu este pus în
pericol interesul general, ci sunt puse în cauză interesele părţilor contractante, existând riscul
de a fi lezate. Nulitatea relativă într-o asemenea situaţie prezintă, însă, o particularitate,
întrucât ambele sau toate părţile contractante se află în eroare şi toate au dreptul de a
promova acţiunea în anulare.1cx" 1
-datorită acţiunii prezumţiei de cunoaştere a legii exprimată în regula „nemo censetur
ignorarem lege", eroarea de drept nu poate constitui viciu de consim ţământ şi, prin
consecinţă, nu duce la anularea contractului; -eroarea de drept este admisă ca viciu de
consimţământ, afară numai dacă ar fi vorba de norme legale imperative care privesc ordinea
publică, cu motivarea că aşa se înţelege din dispoziţiile art. 953 C. civ. cxl", care admit că
eroarea face nevalabil consimţământul, fără a face distincţie între eroarea de fapt şi eroarea
de dreptcxli I i şi că, atunci când legea doreşte, prevede când nu este primită eroarea de
dreptcxliv. Acestor argumente li se mai adaugă următoarele: -dacă se produce, eroarea de
drept are aceleaşi efecte ca şi cea de fapt; -punctul de vedere favorabil al practicii
judecătoreşt i cxlv . Astfel, în practică s-a apreciat că necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
unei legi nepenale con stituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, având aceeaşi
eficienţă ca şi eroarea de fapt.
Spre exemplu, s-a admis că necunoaştea unor prevederi legale extrapenale (instrucţiunile nr.
103/1970) constituie o eroare de fapt, de natură să înlăture caracterul penal al faptei de
trafic de stupefiante cxlvi.
De altfel, deşi utilitatea aplicării principiului nemo censetur ignorare legem nu poate fi
contestată pentru apărarea ordinii de drept, s-ar impune, aşa cum de altfel j ust s-a arătat cxlv"
în doctrină, ca într-o reglementare viitoare să se ajungă la o relativizare a acestei prezumţii
absolute de cunoaştere a legii justificat de faptul că se pot ivi cazuri când din condiţii
obiective o persoană este practic în imposibilitate de a cunoaşte o anumită lege.
147. Criteriul Gravităţii Şi Consecinţelor Produse. În funcţie de gravitatea şi consecinţele
produse. În funcţie de acest criteriu eroarea se clasifică în eroare- obstacol şi eroare-viciu de
consimţământ.
146 Eroarea-obstaco l . Eroarea obstacol, adică falsa reprezentare a real i tăţii în
mintea unei părţi poate privi natura juridică a actului (error in negotio), de exemplu, o parte
crede că vinde un lucru, cealaltă este convinsă că l-a împrumutat sau identitatea obiectului
(error in corpore), de exemplu, o parte vinde o bicicletă, cealaltă crede că a cumpărat o,
motoretă.Este eroare distructiva de consimtamant=NULITATE.
147 Eroarea-viciu de consimţământ . Eroarea-viciu de consimţământ constă în
reprezentarea falsă asupra realităţii în mintea unei părţi la încheierea contractului care
priveşte fie substanţa materială sau intelectuală a obiectului, fie identitatea persoanei ori o
calitate esenţială a acesteia (error in personam).
Din definiţie rezultă că eroarea-viciu de consimţământ este de mai multe
feluri:
-eroare asupra substanţei materiale a obiectului (de exemplu, x vinde un set de tacâmuri
dintr-un aliaj obişnuit, iar y este convins că a cumpărat tacâmuri de argint);
-eroare asupra substanţei intelectuale a obiectului (de exemplu, x vinde o reproducere a
unei statuete de Brâncuşi, iar y este convins că a cumpărat chiar. originalul)
-eroare asupra persoanei, care poate privi identitatea sau o calitate esenţială a acesteia.
Pentru a fi în prezenţa erorii - viciu de consimţământ, trebuie să fie întrunite
următoarele două condiţii:
a)eroarea trebuie să cadă asupra unui element determinant cxlvij (hotărâtor) la încheierea
contractului;

48
b)la contractele cu titlu oneros, cealaltă parte trebuia să fi ştiut că faptul asupra căruia
poartă eroarea a constituit motivul determinant (cauza hotă râtoare) la momentul încheierii
pentru cealaltă parte.
Sancţiunea aplicabilă pentru actul viciat prin eroare este nulitatea relativă.
Din cele arătate mai sus, rezultă că nu orice eroare viciază consimţământul; pentru ca
eroarea să ducă la nulitatea convenţiei este necesar ca ea să fi fost cauza unică şi
determinantă a consimţământului.
Prin substanţă se înţelege orice calitate esenţială a obiectului convenţiei, pe. care
părţile au avut-o în vedere, în principal, în momentul contractării şi a cărei lipsă, dacă ar fi
cunoscut-o ele nu ar fi contractat.
Prin urmare, dacă părţile au avut în vedere asemenea calităţi ale obiectului, comunicându-
şi-le cu prilejul încheierii convenţiei, şi căzând de acord asupra lor, constatarea ulterioară a
lipsei lor va fi de natură a îndreptăţi partea aflată în _ eroare să solicite anularea convenţiei
şi restabilirea situaţiei anterioarecxlix.
Deşi, de cele mai multe ori, eroarea asupra substanţei se referă la obiectul
contraprestaţiei, ea poate să privească şi substanţa prestaţiei proprii, caz în care efectele pe
care le produce, în privinţa validităţii actului juridic încheiat sunt aceleaşi.
Practica judiciară a statuat că „nu constituie eroare asupra substanţei eroarea asupra
valorii economice, a prestaţiei ori contraprestaţiei. A admite o altă decizie ar însemna să se
recunoască leziunea ca viciu de consimţă mânt, deşi ea nu are acest caracter, ci reprezintă
doar o condiţie de anulare a actelor juridice în cheiate de minorii ce au capacitate
restrânsă"cl.
Între eroarea asupra substanţei lucrului şi viciile ascunse cli în materia vânzării,
reglementată de art. 1352-1360 C. civ., există o strânsă legătură, ambele situaţii fiind
generate de cunoaşterea inexactă a realităţii, iar sancţiunea prevăzută are ca scop să
ocrotească victima erorii. Între acestea există, însă, unele deosebiri esenţiale:
în cazul erorii asupra substanţei obiectului (error in substantia) nu s-a putut obţine bunul
voit (reprezentat, conştientizat), ci un altul, pe când, în cazul viciilor vizate de art. 1352 C. civ.
se obţine bunul dorit, însă acesta este impropriu întrebuinţării, conform destinaţiei sale, ori
are o valoare de întrebuinţare micşorată, din cauza unor calităţi mai slabe;
-eroarea asupra substanţei deschide calea acţiunii în anulare, care poate fi exercitată chiar
de vânzător, atunci când ea priveşte substanţa prestaţiei proprii . Viciile ascunse din materia
vânzării permit doar cumpă ră torului opţiunea între rezoluţiunea contractului şi acţiunea în
micşorarea preţulu i cNi . Astfel, practica a statuat că „chiar dacă la data încheierii
contractului, atât cumpărătoarea, cât şi vânzătorii, au avut, datorită măsurătorii greşite
efectuată de organul tehnic, care a întocmit planul de situaţie, o reprezentare eronată
asupra întinderii totale a terenului, cât şi a parcelelor care urmau să-i revină reclamantei şi
respectiv să rămână pe mai departe în proprietatea pârâţilor, această cunoaştere greşită a
realităţii nu poate constitui viciu de consimţământ, care să poată fi invocat de vânzători în
sco pul anulării convenţiei, de vreme ce, aşa cum s-a stabilit prin expertiza efectu ată,
suprafaţa de teren reală în proprietatea acestora este ma i. mare decât aceea cu care la
semnarea contractului s-au declarat de acord să rămână în proprietatea loî cli ";
-sancţiunea, în cazul erorii, este nulitatea contractului, pe când în cazul viciilor reglementate
de art. 1352 C. civ., dobânditorul bunului poate cere rezoluţiunea contractului prin acţiunea
redhibitorie (redhibere în latină înseam nă a restitui) sau poate pretinde o micşorare a
preţului prin acţiunea estimatorie. 148 Eroarea indiferentă. Eroarea indiferentă este falsa
reprezentare asupra unor elemente neesenţiale la încheierea contractului (de exemplu,
erorile de calcul).
Eroarea indiferentă nu cade sub incidenţa sancţiunii nulităţii.
149 Precizare. Deşi se vorbeşte de eroare ca viciu de consimţământ al contractului,
în realitate, eroarea este un viciu de consimţământ al actului juridic civil. Contractul este
partea şi principala specie a actului juridic civil care este întregul. Această precizare este
valabilă şi pentru celelalte vicii de consimţământ.
B. DOLUL SAU VICLENIA
150 Noţiune. Cuvântul „dol" desemnează un comportament necinstit, pe care în faza
executării contractului, îl regăsim cu înţelesul de rea-credinţă (art. 1082, art., 1528 C. civ.
49
etc.) sau neexecutarea dolosivă (art. 1086 C. civ.)??????. Acest comportament, raportat la
stadiul formării contractului, reprezintă, de fapt, o înşelătorie, destinată să inducă cealaltă
parte în eroare. Dolul, este, deci, o eroare provocată de altul, o inducere în eroare.
151 Definiţie. Dolul (dolus) sau viclenia constă în totalitatea manoperelor frauduloase
(mincinoase, dolosive) pe care una din părţi le întrebuinţează cu prilejul încheierii
contractului, pentru a induce în eroare pe cealaltă parte şi, prin aceasta, a o determina să
încheie actul respectiv, manopere fără de care partea indusă în eroare nu l-ar fi încheiat.
152 Reglementare. Dolulcliv îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art. dispozitiile
art.1214 C.civ.potrivit caruia" consimtamantul este viciat prin dol atunci cand partea s-a
aflat intr-o eroare provocata de manoperele fraudulase ale celeilalte parti ori cand aceasta
din urma a omis, in mod fraudulos, sa il informeze pe contractant asupra unor imprejurari pe
care se cuvenea sa i le dezvaluie." In vechiul Cod Civil dolul era reglementat de dispoziţiile
art. 960 C. civ., care prevedeau ca :
„Dolul este o cauză de nulitate când mijloa cele viclene întrebuinţate de una din părţi, sunt
astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat".
153 Clasificare. Avand in vedere reconfigurarea legala a acestei institutii juridice in Noul Cod
Civil dolul poate fi clasificat in urmatoarele feluri
1. În raport de natura elementelor asupra cărora poartă, dolul este principal şi
incidental (incident). Dolul principal (dolus dans causam contractui) este dolul care cade
asupra unor elemente determinante la încheierea contractului, în sensul că, în lipsa erorii pe
care o provoacă, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat. Dolul principal atrage sancţiunea
nulităţii relative asupra actului astfel încheiat.
Dolul incident (dolus incidens) (incidental), sau accesoriu (secundar) cade asupra unor
elemente nedeterminante la încheierea contractului.
Dolul accesoriu nu atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic, ci dă doar dreptul la o
acţiune în despăgubire, prin care se cere, de pildă, reducerea corespunzătoare a preţului.
Demarcaţia dolului principal de dolul incident este o chestiune de fapt, dificil de realizat, ce
implică o analiză atentă, care uneori, atinge materia cauzei contractului.
2. Clasificarea preluată din dreptul roman în dolus bonus şi dolus malus.
Dolus bonus constă în viclenii curente, uşor de depistat şi dejucat; Dolus
malus, adică dolul grav care atrage sancţiunea nulităţii relative.
154 Elemente. Pentru a fi în prezenţa dolului-viciu de consimţământ se cer întrunite
cumulativ:
-elementul obiectiv (material) care constă în folosirea mijloacelor v i clene (dolosive,
mincinoase) pentru a induce în eroare pe cealaltă parte;

50
- elementul subiectiv (intenţional) care constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană pentru a o determina să încheie un contract.
Aşadar, privit ca fapt delictual săvârşit cu intenţie de către autorul său,
dolul presupune un element material şi unul inten ţional ori subiectiv.
Sub aspectul elementului material se observă că noua reglementare2- acordă atenţie nu
doar faptului comisiv (acţiunea, constând în folosirea de manopere frauduloase, de
natură să provoace eroarea), ci şi faptului omisiv_ (atitudinea negativă, de a nu aduce la
cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări care trebuia să fie dezvăluite).
157.Condiţii. Pentru a primi valoare de viciu de consimţământ, dolul trebuie să
întrunească cumulativ următoarele două condiţii:
a) dolul trebuie să cadă asupra unor elemente contractuale care nu se mai cer a fi
hotaratoare pentru încheierea contractului respectiv, din moment ce art.1217 alin.2 din
Noul Cod Civil prevede expres ca partea al carei consimtamant a fost viciat poate cere
anularea contractului si daca eroarea in care aceasta s-a aflat, urmare manoperelor
dolosive, nu este esentiala.In vechea reglementare, pentru a putea fi considerat viciu de
consimtamant dolul trebuie sa vizeze anumite elemente determinante pentru
contractant.să privească obiectul, persoana sau orice alte elemente care ar putea
conduce la încheierea contractului;chestiunea caracterului determinant al dolului se
apreciază şi se rezolvă de la caz la caz (in concreto);
b) dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, adică: această
condiţie priveşte numai contractele cu titlu oneros;
principiul ocrotirii voinţei dispunătorului în contractele cu titlu gratuit trebuie să prevaleze
faţă de principiul stabilităţii raporturilor juridice; această condiţie nu se impune în cazul
actelor juridice unilaterale;
Cu alte cuvinte, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dolul pentru a
atrage anulabilitatea actului se desprind din conţinutul art. 1214, 1215 C.civ., respectiv:
a) dolul să provină de la coco ntractant ori de la reprezentantul, prepusul ori gerantul
afacerilor celeilalte părţ i ;
b) prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost provocată eroarea celeilalte
părţi, indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al acesteia ;
c) dolul să fie dovedit (întrucât nu se presupune).
174.Domeniu de aplicare.
Spre deosebire de eroare, care nu poate duce la anularea contractului decat atunci cand
este esentiala, in cazul dolului contractul poate fi anulat chiar daca partea care il invoca
nu s-a aflat intr-o eroare esentiala.Ratiunea introducerii aceste i reglementari este strans
legata de intentia legiuitorului de a intari principiul bunei- credinte contractuale si de a
sanctiona ferm reaua-credinta in aceasta materie.
Cu privire la vânzarea lucrului altuia, referitor la câmpul de aplicare a
dolului, s-a susţinut că trebuie acceptată teza NULITATII RELATIVEclv, când cum- pă rătorul
a fost indus în eroare, prin mijloace frauduloase, de către vânzătoru l neproprietar,
indiferent de forma obiectivă, sub care dolul se prezintă, chiar şi simpla minciună sau
reticenţă, pe ideea că dolul poate fi invocat ca viciu de î consimţământ, deoarece este mai
grav şi mai primejdios decât eroarea şi de aceea, duce la nulitate, chiar şi în cazurile în
care eroarea nu ar putea-o atrage.
Pornindu-se de la realitatea că dolul constă într-o activitate desfăşurată în
scopul determinării voinţei unui contractant, să facă ceea ce nu ar fi făcut altfel, noua
reglementare a Codului Civil include si dolul omisiv denumit si dol prin reticenta .
în ce priveşte dolul prin omisiune sau reticenţă, se admitea, în doctrină ş i jurisprudenţă,
chiar şi în absenţa unei reglementări, că simpla tăcere a unei părţi contractante este de
natură, în anumite cazuri, să inducă în eroare pe cealaltă parte şi să o determine să încheie
un contract pe care altfel nu l-ar fi încheiatclvi.
Se considera, însă, că tăcerea este constitutivă de dol numai excepţional, adică în
acele cazuri în care exista obligaţia legală a unei părţi de a informa pe cealaltă parte clvî i.
2
51
Actuala reglementare a Codului civil vine să dea expresie acestei_ realităţi, concretizând,
de altfel, o orientare a doctrinei şi jurisprudenţei în materie, şi să sancţioneze neîndeplinirea
obligaţiei de informare ce revine părţii contractuale.
În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre. „obligaţia de
informare" ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine „informaţii
privilegiate", pe de o parte, şi „obligaţia de a se informa" care incumbă fiecărei părţi
contractante, pe de altă parte.
De exemplu, în contractele de adeziune sau în cele încheiate cu
consumatorii, „partea mai slabă" trebuie să fie informată asupra tuturor elementelor
esenţiale care stau la baza declaraţiei sale de voinţă, iar, în caz contrar, aceasta poate
pretinde că a fost victima unui dol prin reticenţă clviî i
O aplicaţie a dolului prin reticenţă, o întâlnim în materia vânzării, contract în care,
vânzătorul nu este răspunzător pentru viciile aparente, despre care cum părătorul a putut
singur să se convingă, dar răspunde pentru „viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă din
cauza aceasta, lucrul nu este bun de întrebuinţat, sau întrebuinţarea sa este atât de
micşorată încât nu se poate presupune că, cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau nu ar fi dat
pe dânsul ceea ce a dat, de ar fi cunoscut viciile".
Se deduce de aici, o condiţie esenţială a dolului prin reticenţă şi anume aceea că, tăcerea
trebuie să fie păstrată intenţionat pentru a înşela con tractantul, sau altfel spus, să fie vorba
de o tăcere vinovată.
În materie de liberalităţi, practica judiciară a stabilit că dolul se manifestă sub forma
captaţiei şi sugestiei. Într-o opinie, acestea desemnează diversele acte de atenţie interesată,
faţă de persoana dispunătorului, ce sunt sancţio nabile numai în măsura în care sunt
desfăşurate în manieră dolosivăclix, iar în altă opinie s-a apreciat că sugestia şi captaţia sunt
însăşi forma specifică pe care o îmbracă dolul în materie de liberalităţ i clx.
Captaţia clxi constă în manopere dolosive şi mijloacele frauduloase folosite, în scopul de a
câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna-credinţă a acestuia,. pentru a-l determina
să-i doneze un bun, ori de a fi gratificat prin testament. Sugestia se exercită prin mijloace
ascunse şi tendenţioase, în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o
donaţie sau un legat pe care nu l-ar fi făcut din proprie iniţiativă"^ i.
155 Dovada dolului. La fel ca in vechea reglementare din art. 960 alin. (2) C. civ. Si in
actualul cod civil, conform art. 1214 alin.(3), „dolul nu se presupune", ceea ce înseamnă că,
proba incumbă reclamatului conform regulii: actori incumbit probatio.
Întrucât manoperele dolosive sunt fapte juridice, pot fi dovedite prin orice mijloace de
probă, inclusiv prin prezumţii.
156 Sancţiune. Dolul-viciu de consimţământ atrage sancţionarea contractului cu
SANCŢIUNEA NULITĂŢII RELATIVE.
Fiind vorba de un viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine este
aceea a anulabilităţii actului.
În acelaşi timp, însă, dolul este şi un delict civil, astfel încât în ipoteza în care autorul dolului
a cauzat un prejudiciu, se va naşte un raport juridic de natură delictuală, respectiv, un raport
de răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are dreptul să ceară şi să
obţină repararea prejudiciuluiclxii i
Astfel, dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost posibilă repunerea părţii în situaţia
anterioară, adică prejudiciul ce i-a fost cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea
acţionape autorul dolului pentru a obţine despăgubiri.
În acest sens, dispoziţiile art. 1257 N.C.civ. stabilesc posibilitatea pentru cel al cărui
consimţământ a fost surprins prin dol, să pretindă, în afară de anularea actului şi daune
interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, să solicite reducerea prestaţiei sale cu
valoarea daunelor- interese la care ar fi îndreptăţit.
PENTRU DOLUL INCIDENT, SANCŢIUNEA NU ESTE ANULAREA, CI ACŢIUNEA IN
DESPĂGUBIRI. Această răspundere nu rezultă din contract, ci este anterioară acestuia, deoa
rece manoperele dolosive, care reprezintă un fapt ilicit ,. se exercită anterior sau cel mult
concomitent cu încheierea contractului.

52
 Dacă dolul este comis de un tert , acesta va raspunde pentru manoperele sale
dolosive independent de anularea contractului, in masura in care actiunile sale genereaza
prejudicii.(art.1214 C.civ.).
In situatia in care dolul nu provine de la cealalta parte, ci de la terti, altii decat cei din art.
1214 c.civ., contractul nu poate fi anulat decat daca cealalta parte a cunoscut sau, dupa caz,
ar fi trebuit sa cunoasca dolul la incheierea contractului. Independent daca opereaza
anularea contractului, tertul, autor al dolului, raspunde pentru prejudiciile rezultate. Aceasta
prevedere reprezinta o aplicatie a raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Atunci când dolul este comis de un minor, care spre a contracta, îşi atribuie calitatea de
major, în mod fraudulos, prin acte false, sancţiunea cea mai potrivită este menţinerea
contractului, a cărui anulare ar pretinde-o minorul pe calea acţiunii în resciziune.

C. VIOLENTA
c1. Definiţie şi reglementare
146 Definiţie. Violenţa-viciu de consimţământ constă în faptul de a insufla unei persoane,
printr-o ameninţare injustă, temerea (metus) de un rău, care este de natură a o determina
pe aceasta, la încheierea unui contract pe care, altfel nu l-ar fi încheiat.
Din definiţie, se poate deduce că violenţa este de altă natură decât cele l alte două vicii:
eroarea şi dolul. Astfel, dacă acestea afectează consimţământul în elementu l său intelectiv,
violenţa îl afectează sub aspectul libertăţii sale.
De asemenea, din definiţie rezultă că metus (violenţa psihică-morală) este de două
feluri:
-violenţa nelegitimă (injustă), adică făcută fără drept, care are drept efect SANCTIUNEA
NULITATII RELATIVE a contractului;
-violenţa (ameninţarea) justă (legitimă), cea făcută în exercitarea unui drept, fără a putea
atrage sancţiunea nulităţii.
147 Reglementareclxiv. Violenţa-viciu de consimţământ îşi găseşte reglementarea in
dispoziţiile art. 1216-1220 C.civ.
În concepţia noului Cod civil, violenţa, ca viciu de consimţământ, este înţeleasă
ca „temerea justificată indusă fără drept de cealaltă parte sau de un terţ, de aşa manieră
încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în I ipsa consimţământului
său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent" (art.
1216).
Rezultă că nu violenţa în sine este cu adevărat viciu de consimţământ, ci
sentimentul de teamă (temerea) care i-a fost indusă victimei şi care a împiedicat-o să-şi
manifeste, în mod liber, voinţa de a contracta.
Altfel spus, victima violenţei ştie că încheie un contract dezavantajos pentru ea, dar cu toate
acestea, îşi exprimă consimţământul pentru a scăpa de un rău mult mai grav care i-ar putea fi
cauzat51.
c2. Clasificare
159 Clasificare. În raport de efectele produse asupra voinţei persoanei, violenţa se clasifică
în:
1) violenţa (constrângerea) fizică (vis) care constă în reducerea victimei la rolul de
simplu instrument la încheierea contractului (de exemplu, se realizează prin conducerea
forţată a mâinii pentru a semna).
În acest caz, violenţa se caracterizează prin următoarele: -este distructivă de
consimţământ şi, deci, nu este viciu de consimţământ, echivalând cu lipsa consimţământului;
-ATRAGE SANCTIUNEA NULITATII ABSOLUTE a actului juridic respectiv;
2) violenţa (constrângerea) psihică (metus) ori morală. Suntem în prezenţa violenţei
ca viciu de consimţământ, care constă în ameninţarea cu un rău moral, de natură să
provoace o teamă care determină partea să încheie contractul, ce altfel nu l-ar fi încheiat.
În cazul violenţei, victima este conştientă că nu ar trebui să încheie actul juridic, dar preferă
să o facă pentru a nu i se pricinui un rău"clxv. c3. Elementele violenţei

53
 160 Condiţii. Enumerare. Pentru a fi în prezenţa violenţei - viciu de consimţământ se
cer întrunite două condiţii: -violenţa trebuie să fie determinantă la încheierea contractului;
-violenţa să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
161 Violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea contractului. Necesitatea
caracterului determinant al violenţei rezultă din dispoziţiile art. 1216 N.C.civ., potrivit cărora
temerea trebuie să fie „justificată" şi de aşa natură încât partea putea să creadă că, în
absenţa consimţământului, era expusă unui pericol grav şi iminent.
Într-adevăr, pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea contrac tului este
necesar ca:
-temerea produsă să fie raţională (justificata- in actuala reglementare) în aprecierea victimei
violenţei, adică să fie suficient de puternică pentru a o face să încheie contractul;
- să se fi produs un rău, care poate fi de trei felur i:
a) patrimonial (ameninţarea cu distrugerea unui bun);
b) fizic (ameninţarea cu vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale);
c) moral (ameninţarea cu compromiterea reputaţiei, părăsirea etc.).
Răul poate privi persoana în cauză, soţul, soţia, ascendenţii şi descendenţi i clxvi sau alte
persoane apropiate, dacă sunt legate de victimă printr-o puternică afecţiune, cum ar fi un
prieten drag.(art.1216 alin.2 C.civ.)
162 Violenţa trebuie să fie injustă. Violenţa (ameninţarea) pentru a primi considerarea
juridică de viciu de consimţământ trebuie să fie injustă, adică nelegitimă, ilicită.
Întrucât nu orice ameninţare constituie, prin ea însăşi, violenţă-viciu de
consimţământ, se cere ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii (să fie ilicită), pentru a
atrage nevalabilitatea actului.
Astfel, dacă ameninţarea priveşte exerciţiul cu bunăcredinţă al unui drept subiectiv, ea nu se
poate constitui în viciu de consimţământ, întrucât partea tinde doar la realizarea beneficiului
pe care legea i-l recunoaşte.
În legătură cu această condiţie se impun următoarele precizări: suntem în
prezenţa violenţei-viciu de consimţământ, atunci când se folosesc mijloace ilicite chiar
pentru realizarea unui scop drept sau se folosesc mijloace legale pentru realizarea unui scop
ilicit (în măsura în care sunt întrunite condiţiile violenţei).
3. Originea violenţei
163 Origine.
Potrivit art. 955 C.din vechiul Cod civil, „violenţa în contra celui ce s-a obligat, este cauză de
nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană, decât aceea în folosul căreia s-a făcut
convenţia".
Aşadar, conform acestui text de lege, nu contează cine este autorul presiunii exercitate, sau
altfel spus, cine face atentatul la libertatea consimţământului, fiind în prezenţa violenţei,
spre deosebire de dol, chiar şi atunci când ea provine de la o altă persoană, decât partea
care profită de pe urma acesteiaclxvii.
Putem vorbi, aşadar, de existenţa unei prezumţii de complicitate, împotriva celui care a
tratat cu victima, profitând de acţiunea terţului autor al violenţei.
Potrivit art. 1220 C. civ., violenţa atrage nulitatea chiar când este exercitată de altă persoană,
decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia, cu conditia ca partea al carei consimtamant
nu a fost viciat sa cunoasca sau sa fi trebuit a cunoaste acest fapt, spre deosebire de vechiul
Cod Civil ce nu prevedea aceasta conditie a cunoasterii violentei de co-contractant.
Practic, in ceea ce priveste actuala reglementare a violentei exercitate de un tert suntem
in prezenta unei similitudini de reglementare cu situatia dolului exercitat de catre un
tert,cand de asemenea se cere ca persoana care nu a fost indusa in eroare sa cunoasca
actiunea tertului.
Justificarea reglementarii consta in aceea ca persoana care contracteaza in aceste conditii
profita de actiunea injusta a tertului, in vederea incheierii unui contract ce nu reflecta vointa
libera a celeilalte parti.
Există situaţii în care o persoană, deşi nu a fost ameninţată de nimeni, nu poate să nu
contracteze. Acesta este cazul stării de necesitate în care se află căpitanul unui vas avariat, în
larg, ce se vede obligat să solicite ajutorul pentru salvare, căpitanului altui vas, fără a putea,
graţie împrejurărilor în care se află, să discute asupra condiţiilor contractului. Art. 955 din
vechiul C. civ. . se referă numai la faptele de ameninţare a cocontractantului sau ale unui
terţ, fără ca să arate, însă, că acestea trebuie să fie operă umană. Drept urmare, practica a
statuat că suntem în prezenţa unui viciu de consimţământ şi în situaţia în care, aceasta este
urmarea presiunii unor evenimente sau circumstanţe exterioare omului, cum ar fi: starea de
54
necesitate (art. 1218 Cod civil actual). Pe de-alta parte, este evident ca legiutorul a inteles
sa sporeasca securitatea juridica contractuala si forta obligatorie a contractului, restrangand
aplicabilitatea principiului libertatii contractuale.
Acesta este cazul persoanelor care se găsesc fără apărare faţă de măsurile de exfoliere
impuse de inamici, în caz de război.
166. Jurisprudenţa franceză. În jurisprudenţa franceză clxviii, în prezent se
consideră că, există violenţă-viciu de consimţământ în cazul persoanei care, sub presiunea
evenimentelor, a încheiat un contract de muncă dezavantajos. Se citează cazul salariatului
presat să încheie un contract de muncă pentru obţinerea urgentă a banilor necesari tratării
fiului său grav bolnav.
164 Constrângere rezultată din evenimente. În toate aceste cazuri, nu există o violenţă din
partea cocontractantului, ci un concurs nefericit de împrejurări, de pe urma cărora acesta
profită. Cu alte cuvinte, este vorba de o constrângere care rezultă din evenimente ce pot
determina o persoană să-şi asume printr-un contract obligaţii excesive. Doar existenţa
circumstanţelor presante la care am făcut deja referire, nu sunt suficiente pentru a constitui
violenţă. Aceasta există numai dacă cocontractantul a profitat de aceste circumstanţe,
pentru a impune condiţii anormale.
Pentru aceleaşi raţiuni, ar putea să fie luat în discuţie şi cazul unei întreprinderi client sau
furnizoare, a căror situaţie este exploatată abuziv de altă întreprindere, în momentul
încheierii contractului, tocmai datorită faptului că nu au altă alternativă, iar în caz contrar s-
ar falimenta.
Nu suntem în prezenţa violenţei-viciu de consimţământ, chiar dacă violenţa există, dar ea
constă în temerea de consecinţele legale şi fireşti ale executării unui drept de către persoana
vătămată.
Astfel, practica a statuat că „moştenitorul care a semnat o convenţie privind împărţirea
bunurilor succesorale nu va putea invoca nulitatea acestora sub cuvânt că semnătura sa a
fost dată sub imperiul ameninţării, cu darea în judecată, spre a obţine o hotărâre
judecătorească de partaj"clxix.
167. Ameninţarea cu exercitiul unui drept.
In actuala conceptie Codului civil, reprezintă violenţă „temerea insuflată prin ameninţarea cu
exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje. nejustificate" (art. 1217).
Într-adevăr, de data aceasta, exercitarea dreptului este deturnată de la scopul său şi capătă
un caracter abuziv, ceea ceeste de natură să-l scoată de sub protecţia
legiiclxx.
Ameninţarea cu exercitiul unui drept constituie violenta numai in situatia in care persoana
care exercita amenintarea urmareste dobandirea unui fo l os injust si nu a obtinerii unor
drepturi legale.O situatie aparte, ar putea aparea in cazul in care amenintarea cu exercitiul
unui drept este exercitata de un tert, vizand obtinerea unui folos injust, cu referirea ca
exercitiul dreptului il va pune in aplicare co- contractantul.
165 Alte situaţii. De asemenea, nu există violenţă atunci când suntem în prezenţa simplei
temeri reverenţioase care valorează, mai degrabă, respect decât temere.
De asemenea, ameninţarea cu un rău nu este, în concepţia noului Cod civil, considerată
constitutivă de violenţă, atunci când ea rezultă dintr-o stare de necesitate, decât în măsura
în care cealaltă parte a profitat de această împrejurare (art. 1218.C.civ.).
Ca şi în cazul celorlalte vicii de consimţământ, partea care invocă violenţa, trebuie să facă şi
dovada existenţei acesteia în momentul încheierii actului. În jurisprudenţă s-a statuat că nu
există violenţă-viciu de consimţământ, deoarece nu s-a făcut dovada existenţei acesteia la
încheierea actului juridic în situaţia când victima neavând posibilitatea de a plăti suma
datorată cu titlu de reparaţii, a donat apartamentul statului.
În speţă, reclamanta a solicitat prin acţiune anularea unui act prin care donase statului un
apartament, deoarece a fost făcut, în urma presiunilor exercitate asupra ei.
Prima instanţă a respins acţiunea reţinând din probele administrate că donaţia a fost făcută
de reclamantă pentru a nu suporta cheltuielile mari cu reparaţiile aduse imobilului şi cărora
nu le putea face faţă, iar nu pentru că s-ar fi exercitat asupra ei presiuni fizice sau morale.
Recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat, cu motivarea că în situaţia dată
reclamanta, neavând posibilitatea de a plăti suma datorată cu titlu de reparaţii, a considerat
că singura soluţie acceptabilă pentru ea era donarea apartamentului, ceea ce a şi făcut, fără
a se fi exercitat asupra ei nici un fel de constrângere clxxi.
166 Sancţiune. În privinţa sancţiunii, trebuie distins după cum urmează:

55
-în cazul violenţei distructive de consimţământ, sancţiune este nulitatea absolută a
contractului;
-în cazul violenţei-viciu de consimţământ, sancţiunea este nulitatea relativă a contractului;
-victima, ca şi în cazul dolului, poate să ceară plata de daune-interese pentru prejudiciul
încercat.
Ca şi în cazul dolului, independent de anularea contractului partea va putea
cere şi repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Aşadar, în situaţia în care autorul
violenţei este cealaltă parte contractantă, partea prejudiciată va avea la îndemână două
acţiuni împotriva acesteia: una în anularea contractului şi, dacă repunerea în situaţia
anterioară nu este suficientă pentru acoperirea prejudiciului, şi o acţiune în răspundere
civilă. Dacă autorul violenţei este un terţ, partea se va putea îndrepta împotriva acestuia cu
acţiunea în răspundere, iar împotriva celeilalte părţi contractante, cu acţiune în anulare clxx I i.
D. LEZIUNEA
d1. Definiţie şi reglementare
În concepţia obiectivă, leziunea viciu de consimţământ este viciul ce constă în
disproporţia vădită de valoare între două prestaţii. î n concepţia subiectivă , leziunea-viciu de
consimţământ constă în paguba ce se produce atunci când prestaţiile la care se obligă părţile
unui contract nu se găsesc într-un raport permis de echivalenţă, existând, deci, o
disproporţie vădită între prestaţia la care se obligă o parte şi prestaţia la care se obligă
cealaltă parte.
167 Reglementare juridică. Leziunea se regaseste in art.1221-1124 Cod civil, in timp
ce in vechea reglementare, leziunea ca viciu de cosimtamant era prev.de dispoziţiile art.
1157 şi art. 1165.
Este leziune, potrivit art. 1221 N.C.civ., atunci când una dintre părţi, profitând de starea de
nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie considerabil mai mare, la data încheierii
contractului, decât valoarea propriei prestaţii
Rezultă, din această definiţie, că actualul Cod civil adopta concepţia subiectivă despre
leziune, conform căreia pentru a exista acest viciu de consimţământ clxxiii , nu este suficientă
disproporţia între prestaţiile părţilor, ci este necesar să se şi profite „de starea de nevoie, de
lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi".
De la cel de al doilea text sunt posibile două derogări: a) în materie de navigaţie
maritimăclxxiv; şi b) derogarea prevăzută de dispoziţiile art. 694 C. civ. clxxv.
d2. Concepţii
168 Concepţii asupra leziunii. Asupra leziunii s-au conturat două concepţii:
-concepţia obiectivă, potrivit căreia, pentru a fi în prezenţa leziunii-viciu de consimţământ,
este suficient să existe o disproporţie vădită de valoare între contraprestaţii clxxvi;
- concepţia subiectivă, potrivit căreia leziunea are la bază pe lângă dis pro porţia de valoare
între prestaţiile părţilor şi un viciu de consimţământ rezultând din starea de nevoie a unei
părţi de care are cunoştinţă şi profită cealaltă parte.
Dispoziţiile legale referitoare la leziune adoptă concepţia obiectivă, astfel că cel ce
invocă leziunea are doar obligaţia să facă dovada. disproporţiei vădite între contraprestaţii.
d3. Condiţii
Pentru a exista leziune, ca viciu de consimţământ, este necesar să fie îndeplinite
următoarele cerinţe:
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
- leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să subziste până la
data cererii de anulare;
- disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă. Astfel, în cazul minorului,
trebuie să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta prin. raportare la starea sa
patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor
(art. 1221 alin. 3).

56
 În cazul majorului, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există doar
atunci când disproporţia depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia promisă
sau executată de partea lezată.
169 Disjungere. Condiţiile leziunii-viciu de consimţământ diferă după cum ne plasăm pe
terenul concepţiei obiective sau pe cel al concepţiei subiective:
170Concepţia obiectivă. În concepţia obiectivă se cere a fi îndeplinite următoarele
condiţii:
-leziunea să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
-leziunea să fie injustă.
171 Concepţia subiectivă. În concepţia subiectivă trebuie îndeplinite condiţiile:
-leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a contractului încheiat;
-leziunea se apreciază în raport cu momentul încheierii actului:
-disproporţia de valoare între prestaţiile la care se obligă părţile trebuie să fie
vădită;
-partea lezată trebuie să se afle într-o nevoie externă;
-cealaltă parte să fi profitat de această nevoie externă.
In vechiul Cod Civil legiuitorul a dat eficienta conceptiei obiective a leziunii, pentru
invocarea cu succes a leziunii fiind suficient sa se dovedeaza o disproportie vadita intre
contraprestatii.
In Noul Cod Civil, legiutorul a optat pentru conceptia obiectiva.
d4. Domeniul de aplicare
De asemenea, dacă potrivit reglementării anterioare, leziunea era limitată, ca domeniu de
aplicare, doar la situaţia minorilor - care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheiau singuri
acte de administrare, fără încuviinţarea părinţilor sau a, tutorelui, dacă aceste acte le
pricinuiau vreo vătămare - potrivit actualului Cod civil leziunea este recunoscut ă şi în
cazul majorului. cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească jumătate din valoarea
pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de
partea lezată (art. 1222 alin. 2).
Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, noile dispoziţii
legale exclud de la incidenţa acestei sancţiuni contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi
alte contracte anume prevăzute de lege
(art. 1224).
174.Domeniul restrâns de aplicare. In vechea reglementare Leziunea avea un domeniu
restrâns de aplicare:
-din punct de vedere al persoanelor care o pot invoca, leziunea are un domeniu restrâns,
fiind numai la îndemâna minorilor între 14 -18 ani;
-din punct de vedere al actelor ce pot fi supuse anulării, de asemenea, domeniul de
aplicare este restrâns, întrucât se cere să fie contracte.
Referitor la criteriul anterior mentionat trebuie observat ca prin adoptarea art.1221 alin.3
C.civ., legiuitorul a reglementat separat situatia in care persoana lezata este un minor,
prevazand pentru aceasta ipoteza criteriul « obligatiei excesive » ce urmeaza a fi analizat
in functie de starea patrimoniala a minorului, de avantajele contractuale si de ansamblul
circumstantelor. d5. Sancţiune
Considerată viciu de consimţământ, leziunea este sancţionată cu
anularea actului lezionar.
Partea prejudiciată are însă posibilitatea să aleagă menţinerea contractului, dar cu.
reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită. Chiar şi
în situaţia în care partea alege să promoveze acţiune în anulare, instanţa va putea să
menţină contractul, dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei
creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii (art. 1222 alin. 3).
Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru leziune se prescrie în
termen de 1 an de la data încheierii contractului (art. 1223).
Contractele lezionare, considerate astfel dacă sunt îndeplinite condiţiile
precizate deja, se sancţionează cu nulitatea relativă, ca urmare a încheierii lor sub
imperiul viciului leziunii.

57
Victima leziunii poate solicita, la alegere fie anularea contractului (acţiune în resciziune), fie
mentinerea contractului, dar cu reducerea obligatiilor cu valoarea daunelor-interese la care
ar fi indreptatita.
O situatie aparte o intalnim in cazul prev.de art.1221 alin.3 C.civ.cand majorul poate solicita
anularea contractului numai daca leziunea depaseste „jumatatate din valoarea pe care o
avea, la momentul incheierii contractului, prestatia promisa sau executata de partea lezata",
admiterea actiunii in anulare fiind conditionata, de asemenea, de subzistenta disproportiei
panala data introducerii actiunii.
174.Excepţii de la principiul resciziunii(restituirii) pentru leziune.
Cu titlu de exceptie, in actualul Cod Civil se prevede si posibilitatea instantei de
a dispune mentinerea contractului „anulabil" , in situatia in care cealalata parte ofera o
reducere a propriei creante sau o majorare a propriei obligatii, in asa fel incat
contraprestatiile sa devina echitabile. Acţiunea mino rului va fi inadmisibilă, dacă pentru a
convinge pe contrac tantul său de faptul că e pe deplin capabil, a recurs la mijloace dolosive
clxxv
i , cum ar fi, de exemplu, un certificat de naştere fals. Simpla declaraţie a minorului că e
major nul face să piardă beneficiul acţiunii în resciziune.
Această dispoziţie legală a fost necesară, deoarece altfel contractantul major, pentru a se
pune la adăpostul anulării eventuale a obligaţiilor ce le-ar contracta cu minorul, ar cere
întotdeauna acestuia o astfel de declaraţie.
Pentru ca minorul să piardă dreptul de a cere anularea actelor încheiate de el, legea cere mai
mult decât simpla declaraţie că este major, şi anume, este necesar ca frauda să fie
caracterizată prin manopere frauduloaseclxxviii.
Potrivit art. 1098 C. civ., dacă creditorul este necapabil de a primi, plata ce i se face nu este
valabilă, afară numai dacă debitorul probează că lucrul plătit a profitat creditorului. Acest
text de lege se aplică tuturor incapabililor.
Nulitatea plăţii în acest caz, nu are nevoie să rezulte din dovedirea unei leziuni suferită de
minor. Aceasta este nulă, deoarece creditorul nu are capacitatea necesară s-o primească.
Rezultă, aşadar, că minorul va putea obţine anularea plăţii, numai prin dovedirea faptului că
în momentul în care i s-a plătit era minor şi, deci, incapabil de a primi o plată valabilă.
Această dispoziţie legală este derogatorie de la dreptul comun, (art. 1157 C. civ.) în
conformitate cu care, pentru a obţine anularea, minorul trebuie să dovedească existenţa
unei leziuni.
Aşadar, art. 1098 C. civ., admite „de plano" acţiunea în nulitate fără să mai ceară condiţia
prealabilă a leziuniiclxxix. Acest lucru, se datorează faptului, că o plată efectuată unui minor
reprezintă prin ea însăşi, o imprudenţă pe care o comite debitorul, ce nu poate fi întoarsă
împotriva minorului.
Primind o sumă de bani, minorul ar putea să o cheltuiască şi în consecinţă, ar putea să
invoce nulitatea plăţii făcute, situaţie în care debitorul va trebui să plătească din nou, afară
numai dacă ar dovedi că plata a profitat minorului.
Aşadar, plata făcută în mâinile minorului va fi liberatorie pentru debitor, numai în măsura în
care i-a profitat minorului. Practic, legea face aplicarea unui principiu de echitate, potrivit
căruia nimeni nu este îndreptăţit să se îmbogăţească în dauna altuia. În concluzie, dacă
minorul a profitat de plata sumei primite, nu va mai putea cere nulitatea acesteia, deoarece
ar însemna că s-ar îmbogăţi fără justă cauză, ceea ce ar reprezenta o nedreptate inutilă
pentru debitor.
172 Consecinţele pronunţării nulităţii actului juridic. Principalul efect este desfiinţarea
actului juridic retroactiv încheiat de minor, urmând ca prestaţiile pe care părţile şi le-au făcut
în temeiul acesteia să fie restituite. Ca o măsură de ocrotire a persoanelor lipsite de
capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, se prevede că, în ipoteza anulării actului
încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de lege, acestea nu vor fi obligate să
restituie prestaţiile primite decât în limita în care au profitat de ele.
Prin această dispoziţie, se asigură ocrotirea interesului celor lipsiţi de
capacitate sau cu capacitate restrânsă împotriva propriilor lor fapte, constând în încheierea
unui act juridic, fără respectarea dispoziţiilor legale.

58
Pentru a se ajunge la anularea actului este necesar să se dovedească că acest act. a fost
încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, fără a fi
reprezentat sau, după caz, fără a avea încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.
Aceste acte nu sunt nule, ci anulabile. Acţiunea în anulare nu poate fi intentată
decât de minor, iar persoanele capabile a se obliga nu pot opune acestora incapacitatea sa.
La rândul său, minorul pentru ca să poată invoca nulitatea, trebuie să facă dovada unei
împrejurări de fapt, şi anume că a suferit o leziune. Dacă actul nu a vătămat interesele sale,
nu există nici un motiv pentru a-l anula, deoarece nulitatea nu are alt scop, aşa cum am
arătat deja, decât să-l protejeze pe minor contra consecinţelor păgubitoare ale actelor sale.
Rezultă, aşadar, că în principiu, minorul nu e capabil de a se obliga, totuşi, când contractează,
el nu poate cere anularea actului, decât dacă dovedeşte existenţa unei leziuni. Cu alte
cuvinte, acesta trebuie să dovedească că a fost înşelat sau că s-a înşelat în privinţa
rezultatului ce-l aştepta prin încheierea convenţiei ceea ce rezultă din disproporţia
prestaţiilor. De aceea, se spune că minorul nu este pe atât de incapabil de a contracta, cât
mai ales nu poate suporta urmările vătămătoare ale propriilor sale acte.
4. Comparaţie între viciile de consimţământ
173 Asemănări. Între viciile de consimţământ există unele asemănări:
-toate viciile de consimţământ conduc către (şi atrag) sancţiunea nul i tăţii relative; -viciile de
consimţământ nu se prezumă; cel ce le invocă trebuie să le dovedească; -toate viciile există
şi primesc considerare în raport cu momentul înche i erii actului; -în cazul contractelor
bilaterale, pentru nici unul din vicii nu se cere a fi comun tuturor părţilor.
174 Deosebiri. Între viciile de consimţământ există o serie de deosebiri:
-în privinţa probei: proba este mai uşor de făcut în cazul dolului, vio l enţei şi leziuni i faţă de
cazul erorii care, având un pronunţat caracter lăuntric, este mult mai greu de dovedit;
-câmpul de aplicaţie al dolului şi violenţei este mai larg decât cel al erorii care se
rezumă la substanţa obiectulu i clxxx şi calitatea sau identitatea persoanei, sau a l
leziunii unde acţiunea priveşte numai actele bilaterale;
-unele condiţii se cer a fi îndeplinite numai pentru anumite vicii:
-în cazul erori i clxxxi - cealaltă parte nu trebuie să fi cunoscut eroarea;
-în cazul dolului - eroarea să provină de la cealaltă parte;
-în cazul violenţei - aceasta trebuie să fie ilicită, nelegitimă;
-în cazul leziunii - capacitatea este circumstanţiată;
Există deosebiri şi în privinţa sancţiunii:
-în cazul dolului şi violenţei, ca urmare a considerării lor juridice ca fapte ilicite,
acţiunea în anulabilitate poate fi însoţită de acţiunea în despăgubiri;
-în cazul erorii, datorită caracterului său spontan, este posibilă numai acţiunea în
anulabilitate;
-în cazul leziuni i clxxxj pot fi antrenate consecinţe alternative: ori anularea con tractului, ori
reducerea unei prestaţii sau sporirea celeilalte.
C. OBIECTUL CONTRACTULUI
I. NOJIUNE
175 Definiţie.Obiectul contractului consta in conduita partilor stabilita prin acel act juridic
civil, respectiv actiunea ori inactiunea la care partile sunt indreptatite sau de care sunt
tinute.clxxxiii
Conform definitiei dată de art.1225 al.1 din Codul civil „ obiectul contractului il reprezinta
operatiunea juridica, precum vanzarea, locatiunea, imprumutul si altetle asemenea,
convenita de parti, astfel
cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor si obligatiilor contractuale."
Potrivit al.2 al aceluiasi articol „obiectul contractului trebuie sa fie determinat si licit, sub
sanctiunea nulitatii absolute." Se considera ca obiectul este ilicit atunci cand este prohibit de
lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.clxxxiv
Altfel spus, considerat a fi însuşi obiectul raportului juridic civil căruia i-a dat
naştere, obiectul actului juridic civil constă în obiectul obligaţiei (obligaţiilor) generate de el,
adică în prestaţia sau prestaţiile care privesc transm i terea unu i drept şi un fapt pozitiv sau
negativ al debitorului, cum şi în obiectul acestor prestaţii.

59
 Prin urmare, raportat si la dispozitiile art 1226, al.1 NCC conform carora „Obiectul
obligatiei este prestatia la care se angajeaza debitorul" consideram ca intre cele doua notiuni
si anume obiectul obligatiei si obiectul contractului, nu poate exista nici o confuzie.
Obiectul obligatiei, sub sanctiunea nulitatii absolute, trebuie sa fie determinat sau
cel putin determinabil si licit.(art.1226, al.2)
176 Discuţii în legătură cu obiectul contractului. Discuţiile la care ne referim se poartă cu
privire la obiectul contractului ca specie a actului juridic civil (specia sa cea mai importantă).
Legislaţia noastră reglementează direct numai contractul, dar reglementările privesc, prin
extrapolare şi actul juridic civil.
I ntr-o părereclxxxv , obiectul contractului constă în crearea, modificarea, transm i terea ori
stingerea unui raport juridicclxxxv ';
într-o altă opinieclxxxv " 1 , obiectul contractului constă în interesele reglementate de părţi prin
actul juridic civil încheiat, în baza şi în limitele legi i clxxxv'i '. în sfârşit, o a treia opinieclxxxix
consideră că obiectul contractului este însuşi obiectu l raportului juridic civil.
177 Dezvoltare. Prin contract părţile urmăresc nu numai să dobândească drepturi, ci să-şi
asume şi obligaţii. Obiectul contractului (id quod debetur) constă în prestaţiile la care părţile
contractante se obligă, prestaţii care pot fi pozitive (obligaţia de a da şi a face), sau negative
(obligaţia de a nu face).
Obiectul este o condiţie esenţială (de validitate) a contractului. Regle mentarea se află
în dispoziţiile art. 1225-1234 Codul civil, care se referă deo potrivă la obiectul contractului, la
obiectul obligaţiei contractuale şi la obiectul prestaţiei.
Ceea ce se transmite prin contract este dreptul asupra unui lucru, dreptul asupra
lucrului la care se referă contractul.
Faptul personal al debitorului (prestaţia la care se obligă) trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
-să fie posibilă. Este posibilă o faptă care, la momentul dat, cu luarea în considerare a
posibilităţilor şi mijloacelor oferite de cuceririle ştiinţei, progresul tehnic, dezvoltarea
tehnologică şi experienţa omului, poate fi îndeplinită. Imposibilitatea prestaţiei atrage
sancţionarea contractului cu nulitatea absolută (imposibilium nulla obligatio); -să fie licită.
Este licită fapta omului care este permisă de lege şi se săvârşeşte în conformitate cu
dispoziţiile acesteia. Dacă fapta celui ce se obligă contravine legii (este ilicită), obiectul
contractului se plasează în afara legii, iar voinţa părţilor, exprimată cu privire la o asemenea
faptă, încalcă una din limitele sale: legea. În acest punct se realizează o conjugare perfectă
între cele două condiţii esenţiale ale contractului: consimţământul şi obiectul său;
-să fie morală. Este morală fapta omului care este permisă de regulile moralei (regulile de
convieţuire socială) şi se săvârşeşte cu respectarea acestor reguli; -să fie vorba de fapta
proprie a celui ce se obligă; - fapta celui ce se obligă trebuie să prezinte interes pentru
creditor.
Lucrul la care se referă prestaţia, la rândul său, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: -să fie determinat sau determinabil cxc. Sunt determinate bunurile certe, bunuri care
sunt identificabile prin însuşirile lor particulare, nu prin cele ale grupei din care fac parte.
Sunt determinabile bunurile de gen (generice), bunuri care se clasifică astfel prin însuşirile
generale ale grupei respective şi care, la nevoie, pot fi identificate, individualizate; -să se afle
în circuitul civilcxci, adică să se poată încheia acte juridice cu privire la acel bun, pentru
înstrăinare, gajare etc. Circuitul civil se restrânge, în cazul unor bunuri. Nu sunt în circuitul
civil acele lucruri pe care legea, din interese de ordin economic, politic, social etc., le
sustrage de la acesta;
-să existe în momentul încheierii contractului. Această condiţie este regula; în cazul unor
contracte, obiectul acestora priveşte bunuri ce urmează a se produce, bunuri viitoare.
(art.1228) De regulă, persoanele juridice produc acele bunuri pentru care se obligă prin
contract. Rezultă că, în mod excepţional, de la regula existenţei bunului în momentul
încheierii contractului, se admite această abatere.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de
proprietate asupra lucrului vândut, predarea lucrului vândut şi plata preţului cxcii, iar la
contractul de locaţie, obiectul priveşte lucrul închiriat şi preţul.
Din aceste două exemple, rezultă clar că obiectul contractului este complex: el se referă
deopotrivă la prestaţia la care se angajează una dintre părţi, cât şi la contraprestaţia avută în
vedere de această parte, contraprestaţie pe care o obţine de la cealaltă parte, bineînţeles în
măsura în care este vorba de contracte bilaterale, contracte care au caracter oneros, cum şi
la bunurile la care acestea se referă.

60
178 Precizări cu privire la relaţia dintre obiectul contractului, obiectul raportului juridic civil
şi obiectul prestaţiei. Cele trei noţiuni se află într-o strânsă legătură, legătură al cărei
conţinut este dat de următoarele corelaţii:
obiectul contractului este însuşi obiectul raportului juridic civil, relaţie motivată de
împrejurarea că principalul izvor de obligaţii civile este contractul (convenţia); obligaţia ca
îndatorire juridică nu trebuie confundată cu obiectul obligaţiei (prestaţia pozitivă sau
negativă);
în cazul obligaţiei de a da, obligaţie constă în îndatorirea de a constitui sau transmite dreptul
real, pe când, obiectul constă chiar în însăşi transmiterea sau constituirea dreptului real;
în cazul obligaţiei de a face, obligaţia constă în îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un
serviciu, ori a întreprinde orice altă acţiune, pe când obiectul constă în executarea însăşi,
prestarea însăşi, întreprinderea acţiunii;
în cazul obligaţiei negative de a nu face, obligaţia constă în îndatorirea de abstenţiune a
debitorului de la ceea ce, altfel, ar fi putut face, în timp ce obiectul obligaţiei constă în însăşi
abţinerea efectivă;
dacă acţiunea se referă la un lucru, lucrul, însuşi este considerat obiectul prestaţiei; a
distinge între obiectul contractului, obiectul obligaţiei şi obiectul prestaţiei prezintă nu numai
importanţă teoretică, cât mai ales una practică. În context, distincţia ne conduce la concluzia:
obiectul actului juridic civil este însuşi obiectul raportului juridic civil; obiectul obligaţiei
constă în prestaţia pozitivă sau negativă la care se obligă părţile; obiectul prestaţiei constă în:
a) constituirea sau transmiterea de drepturi reale (a da); b) executarea de lucrări, prestarea
de servicii ori întreprinderea unor alte acţiuni (a face); şi, c) abţinerea de la ceea ce subiectul
ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în acest sens (a nu face).
II. CONDIŢIILE OBIECTULUI
181. Reglementare. Noul Codul civil reglementeaza prin dispozitiile art.1179 pct.3, art.1225
si urmatoarele care sunt cerintele ce trebuie intrunite de obiectul contractului.
179 Prezentarea condiţiilor. Enumerare. Prezentate într-o formă sistematizată, acestea
sunt: obiectul trebuie să existe; obiectul trebuie să fie în circuitul civil; obiectul să fie
determinat sau determinabil; obiectul trebuie să fie posibil; obiectul trebuie să fie licit;
obiectul trebuie să fie moral; obiectul trebuie să constea în faptul personal al celui care se
obligă; obligatul trebuie să fie titularul dreptului; fapta promisă trebuie să prezinte interes
pentru creditor.

61
180
Obiectul trebuie să existe. În legătură cu această condiţie se impun următoarele precizări:
-priveşte bunul sau bunurile în legătură cu care poartă contractul;
-bunurile viitoare pot forma obiectul actului juridic civil (în cazul unor contracte care
privesc livrarea de produse, comandarea unei opere ştiinţ i fice, lite rare, artistice);
-succesiunile nedeschise încă, nu sunt luate în considerare spre a se reţine că bunurile _
viitoare pot forma obiect al actului juridic civil; -este nulă vânzarea unui bun dacă în
momentul vânzării era pierit.
Jurisprudenţa a statuat că, dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit integral,
vânzarea va fi nulă, iar dacă era pierit numai parţial, cumpărătorul va putea opta pentru
renunţarea la contract sau reducerea preţului cxciii; 181
obiectul trebuie să fie în circuitul civil î Această condiţie se referă la lucruri şi este impusă
de dispoziţiile art. 1229 C. civ.: „Numai bunurile care sunt in circuitul civil pot face obiectul
unei prestatii contractuale".Spre exemplu, pentru o intelegere mai aprofundata, nu sunt in
circuitul civil bunurile care apartin domeniului public. 182
Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabi I î Condiţia este impusă de dispoziţiile
art. 1225 al.2 C. civ. care stabileste ca '' obiectul contractului trebuie sa fie determinat'',
precum şi de dispoziţiile art.1226 al.2 C. civ. unde se statueaza ca obiectul obligatiei '' sub
sanctiunea nulitatii absolute, trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil''
Din acest punct de vedere se impun următoarele precizări:
- obiectul este determinat când părţile precizează (individualizează) bunurile chiar în
cuprinsul contractului;
-obiectul este determinabil când prin contract părţile stabilesc numai criteriile cu ajutorul
cărora, la scadenţă, se poate determina bunul;
-dacă obiectul contractului este format şi din preţ, se cere ca acesta să fie serios şi _
determinat sau cel putin determinabilcxciv;
Cu privire la acest aspect, se impune a fi facute urmatoarele precizari : ----daca un contract
incheiat intre profesionisti nu stabileste pretul si nici nu indica o modalitate pentru a-l
determina, se presupune ca partile au avut in vedere pretul practicat in mod obisnuit in
domeniul respectiv pentru aceleasi prestatii realizate in conditii comparabile sau, in lipsa
unui asemenea pret, un pret rezonabil. art.1233 Cod civ. ---atunci cand, potrivit
contractului, pretul se determina prin raportare la un factor de referinta, iar acest factor
nu exista, a incetat sa mai existe ori nu mai este accesibil, el se inlocuieste, in absenta unei
conventii contrare, cu factorul de referinta cel mai apropiat.art. 1234 Cod civ.
---atunci cand pretul sau orice alt element al contractului urmeaza sa fie determinat de un
tert, acesta trebuie sa actioneze in mod corect, diligent si echidistant. art. 1232 al.1 Cod
civ. Daca tertul nu poate sau nu doreste sa actioneze ori aprecierea sa este in mod
manifest nerezonabila, instanta, la cererea partii interesate, va stabili, dupa caz, pretul sau
elementul nedeterminat de catre parti. art. 1232 al/2 Cod civ.
183 Obiectul trebuie să fie posibil pentru că ad impossibilium, nulla obligatio (nimeni nu
se poate obliga la imposibil). În legătură cu această condiţie se impun următoarele
precizări:
-să fie vorba de o imposibilitate absolută, adică obiectul să nu poată fi înfăptuit de nimeni;
-imposibilitatea poate fi materială (când, practic, ceea ce se stipulează nu poate fi
înfăptuit); şi, juridică (de exemplu, înstrăinarea capacităţii de folosinţă);
-potrivit noii reglementari a Codului Civil(art.1227), imposibilitatea obligatiei nu se
mai apreciaza la momentul incheierii contractului, ci la momentul executarii
acestuia.Altfel spus, contractul este valabil incheiat si daca la momentul incheierii acestuia
obligatia era imposibila, dar aceasta devine posibila la momentul executarii contractului.
184 Obiectul trebuie să fie licit , în sensul că se impune respectarea dispoziţiilor legale.
Potrivit dispoziţiile art.11 Cod civ., obiectul se înfăţişează a fi ilicit când nu este conform cu
dispoziţiile legale care privesc ordinea publică;
185 Obiectul trebuie să fie moral , adică să nu înfrângă bunele moravuri (morala);
186Obiectul trebuie să conste în faptul personal al celui ce se obligă . În
legătură cu această condiţie se impun următoarele precizări: -priveşte obiectul obligaţiilor de
a face şi de a nu face;
-se înfăţişează ca o aplicaţie a principiului potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată
decât prin voinţa sa, din punct de vedere al dreptului civil;
-condiţia este impusă de regula actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat cxcv;
187Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptulu i . Şi în legătură cu această condiţie se
impun unele precizări:
62
-operează în materia contractelor constitutive şi translative de drepturi reale; -priveşte
numai obiectul obligaţiei de a da;
-este o aplicaţie a principiului nemo dat quod non habet (nimeni nu se poate obliga valabil la
ceva ce nu are;
-este în strânsă legătură cu principiul nemo plus juris ad alium transferre protest, quam ipse
habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi).
Prin aparitia noului cod civil, s-a prevazut posibilitatea ca bunurile care apartin unei
terte persoane pot face obiectul unei prestatii, debitorul fiind insa obligat sa le procure si sa
le transmita creditorului, sau dupa caz, sa obtina acordul tertului.Ca si sanctiune, in cazul
neexecutarii obligatiei asumate prin contract, debitorul va raspunde fata de creditor pentru
prejudiciile cauzate deoarece, tertul al carui bun sau fapt a fost promis nu are nici o legatura
cu contractul. cxcvi
188 Uneori, fapta promisă trebuie să prezinte interes pentru creditor.
Această condiţie nu priveşte validitatea actului juridic, ci numai admisibilitatea acţiunii în
justiţie pentru a se putea obţine, în final, executarea silită.
189 Natura Unor Contracte Şi Bunurile Ce Le Formează Obiectul. Natura unor contracte
impune ca numai anumite bunuri să formeze obiectul lor. Astfel: --gajul priveşte numai
bunurile mobile corporale sau titluri negociabile emise in forma materializata.cxcvii;
--împrumutul de consumaţie (mutuum) priveşte numai o suma de bani sau bunurile
fungibile si consumptibile prin natura lorcxcviii ;
--împrumutul de folosinţă (comodatul) priveşte numai bunurile necom sumptibile mobile
sau imobilecxcix . art. 2146 Cod civ.
D................
E. CAUZA - CONDIŢIE ESENŢIALĂ A CONTRACTULUI.
I. REGLEMENTARE JURIDICA
190 Reglementarea juridică a cauzei. Conform dispoziţiilor art. 1179 C. civ.: „Condiţiile
esenţiale pentru validitatea unei contract sunt: capacitatea de a contracta; consimţământul
partilor; un obiect determinat si licit; o cauză licită si morala".
Sediul materiei il gasim la art.1235 C.civ. potrvit caruia „cauza este motivul care determina
fiecare parte sa incheie contractul"
II. NOŢIUNE
191 Definiţie. Potrivit art. 1235 C.civ. „Cauza este motivul care detrmina fiecare parte sa
incheie contractul."
Prin urmare, cauza poate fi definită ca fiind acea condiţie esenţială necesară pentru
validitatea oricărui act juridic, deci şi a contractului care constă în scopul urmărit de parte cc
sau părţi la încheierea acestora.
În mod firesc se pune întrebarea: se urmăreşte, oare, a se cunoaşte cauza
eficientă, adică cea care produce un anumit rezultat, sau, cauza juridică, scopul, cauza finală
a actului juridic? Evident, prezintă interes nu cauza eficientă - categorie filosofică din
perechea „cauză-efect" -, ci cauza finală sau scopul, numai. astfel ajungându-se a se şti ce
anume a determinat partea să procedeze la. încheierea actului.
Altfel spus, actul de voinţă cuprinde în el nu numai consimţământul ca element
esenţial al contractului, ci şi considerarea scopului urmărit de parte în vederea realizării
căruia îşi manifestă consimţământul la încheierea acestuia , obligaţia asumată nefiind altceva
decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea acestui scop.
III. ELEMENTELE CAUZEI
1. Scopul imediat
192 Scopul imediat. Ca element al cauzei, scopul imediat constă în rezu l - tatul urmărit de
fiecare parte în schimbul a ceea ce se obligă.
Scopul imediat este acelaşi în cadrul aceleaşi categorii de acte juridice, dar el diferă
de la o categorie la alta de acte juridice. Astfel:
-la contractele sinalagmatice scopul imediat constă în reprezentarea con traprestaţiei pe care
fiecare parte a actului o urmăreşte. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, scopul

63
imediat al vânzătorului este de a obţine preţul, pe când, cel al cumpărătorului, este de a
obţine lucrul. Ambele rezultă expres din contract;
-la contractele cu titlul gratuit, scopul imediat constă în a face o liberalitate sau un serviciu
gratuit unei persoane;
-la contractele reale, scopul imediat avut în vedere de cel ce se obligă constă în restituirea a
ceea ce el a primit cu un anumit titlu (de exemplu, cu titlu de împrumut, cu titlu de depozit,
cu titlu de comodat etc.)
Din prezentarea lui la nivelul unor categorii de contracte rezultă că scopul imediat se
caracterizează astfel:
-este un element abstract, obiectiv;
-este un element invariabil în cadrul aceleiaşi categorii de contracte, el constând întotdeauna
în contraprestaţia pe care fiecare parte urmăreşte a o obţine în schimbul a ceea ce s-a
obligat, dacă este vorba de contracte, cu titlu oneros; -scopul imediat este cuprins formal în
contract în sens de instrumentum probationis de unde rezultă că dovada acestuia este foarte
uşor de făcut. Chiar în situaţia în care nu s-a întocmit un înscris, dovada scopului imediat
depinde de dovada operaţiei juridice (negotium juris), de exemplu, dacă se dovedeşte
raportul juridic de vânzare-cumpărare se dovedesc, implicit, fiecare dintre prestaţiile la care
s-au obligat părţile: vânzătorul să transmită dreptul de proprietate şi să predea lucrul
vândut; cumpărătorul, să plătească preţul.
2. Scopul mediat
193 Scopul mediat. Scopul mediat este elementul lăuntric, psihologic, mot i - vul impulsiv şi
determinant care a împins părţile la încheierea contrac tului şi care se referă fie la însuşirile
contractului, fie la însuşirile celeilalte părţi.
Spre deosebire de scopul imediat, scopul mediat, este variabil de la un contract la
altul în cadrul fiecărei categorii de contracte şi, bineînţeles, de la un contract aparţinător
unei anumite categorii, la alt contract aparţinător altei categorii de contracte, pentru că el
este un element al procesului de gândire în care partea se angajează, proces ce are drept
rezultat încheierea operaţiei juridice în sens de negotium juris.
Pe de altă parte, deosebirea apare evidentă şi pe tărâmul dovezii: este nevoie de
o adevărată cercetare psihologică spre a se putea dovedi scopul mediat, pentru că o
asemenea cercetare trebuie să conducă la stabilirea motivului psihologic, impulsiv şi
determinant care a condus partea la încheierea actulu i juridic.
De pildă, dacă o persoană împrumută bani unei alte persoane pentru ca aceasta
din urmă să continue jocul de noroc nepermis de lege, scopul mediat al actului juridic este
ilicit. Ilicitatea scopului în acest caz poate fi dovedită numai în, mod direct şi anume,
dovedindu-se că împrumutătorul a asistat la jocul de noroc şi că, în timpul jocului, s-a predat
suma de bani celui ce a continuat să joace.
Cauza se prezumă până la proba contrară. Cel ce invocă, de pildă, absenţa de cauză,
ilicitatea cauzei etc., trebuie să dovedească ceea ce susţine.
Un exemplu ne poate lămuri atât în privinţa scopului imediat, cât şi în privinţa
scopului mediat: „X" cumpără un autoturism de la „Y". Scopul imediat pentru cumpărător
este obţinerea autoturismului iar, pentru vânzător, obţinerea preţului. Scopul mediat, însă,
poate fi diferit de la caz la caz şi poate fi pentru cumpărător:
doreşte să facă o excursie în străinătate, este un pasionat conducător auto; are pe cineva în
familie infirm care trebuie transportat la şcoală, la serviciu, la tratament etc.;
locuinţa sa este departe de serviciu;
are un magazin şi autoturismul îi este necesar pentru aprovizionarea curentă etc. Pentru
vânzător există tot atâtea motive lăuntrice care îl împing să încheie actul.
IV. CONDIŢIILE CAUZEI
1. Condiţiile de admisibilitate a cauzei
194 Distincţie. În privinţa condiţiilor trebuie distins între condiţiile de admisibilitate ale
cauzei şi condiţiile de valabilitate.
195 Condiţii de admisibilitate. Legea impune două condiţii de admisibilitate:
a) .motivul impulsiv şi determinant să se refere fie la însuşirile prestaţiei,
(calităţile substanţiale ale actului juridic civil), fie la calităţile ori identitatea persoanei; şi,

64
 b) în cazul actelor cu titlu oneros se cere ca motivul invocat să fi fost cunoscut sau să
fi putut fi cunoscut de cealaltă parte.
Din prezentarea lor, rezultă că în situaţia în care este vorba de condiţiile de admisibilitate a
acţiunii în anulabilitate pentru eroare acestea sunt chiar condiţiile cerute pentru a acorda
valoare de cauză motivelor determinante la încheierea actului juridic.
2. Condiţiile de valabilitate a cauzei
196 Condiţii de valabilitate. Enumerare. În planul valabilităţii cauzei, legea impune mai
multe condiţii şi anume: să existe; să fie reală, să fie licită; să fie morală.
197 Cauza trebuie să existe . Această condiţie rezultă expres din dispoziţiile art. 1236 C.civ. :
'' Cauza trebuie sa existe '' si 1238 C. civ.: „Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului
(...)".
Spre deosebire de vechea reglementare, in Noul Cod Civil se prevede ca un
contract a carui cauza lipseste atrage anulabilitatea contractului, cu exceptia situatiei in care
contractul a fost calificat gresit de catre parti, acesta putand produce alte efecte
juridice.Vechiul Cod Civil prevedea expres faptul ca „Obligaţia fără cauză nu poate avea nici
un efect".
Pentru verificarea existentei sau inexistentei cauzei, se impune a se face o distinctie între
scopul imediat şi scopul mediat, iar, pe de altă parte, între cauzele lipsei de cauză. Astfel:
este nevoie a se distinge între scopul imediat şi scopul mediat pentru că rezolvările sunt
diferite faţă de situaţia în care se pun în discuţie cauzele lipsei de cauză: aşa cum vom vedea,
scopul imediat poate lipsi, iar scopul mediat poate fi fals; Intre Cauzele Lipsei De Cauză Se
Enumeră:
1) lipsa voinţei juridice;
2) alte cauze care fac ca scopul să nu existe.
200.Cauza trebuie să fie reală . Cauza este reală în situaţia în care nu este falsă. Cauza este
falsă când există eroare asupra acelui sau acelor elemente considerate a fi motivul impulsiv
şi determinant al consimţământului; Aceasta conditie a cauzei, nu este din pacate
reglementata in dispozitiile Noului Cod Civil.
198 Cauza trebuie să fie licită Această condiţie este impusă de dispoziţiile art. 1236 cci,
I

1237ccii şi 1238cciii C. civ. care prevad si sanctiunile atunci cand avem de-a face cu o cauza
ilicita sau imorala. Când cauza înfrânge dispoziţiile legii, ea este ilicită.
Per a contrario, cauza este licită când se află în deplină concordanţă cu legea. Condiţia de
faţă priveşte mai ales scopul mediat, iar ilicitatea scopului mediat antrenează ilicitatea
scopului imediat; şi,
199 Cauza trebuie să fie morală . Potrivit dispozitiilor art.1236 C.civ. ''Cauza trebuie sa fie
licita si morala.Cauza este imorala cand este contrara bunelor moravuri ''
Din acest punct de vedere prezintă interes şi dispoziţiile art. 11 C. civ. cciv care subliniază faptul
că prin acte juridice nu se poate deroga de la normele care interesează ordinea publică şi
morală.
În concluzie, cauza este morală când scopul determinant este în concordanţă cu bunele
moravuri şi este imorală când înfrânge asemenea reguli.
V. ROLUL ŞI PROBA CAUZEI
1. Rolul cauzei
200 Rolul cauzei. Cauza ca element al contractului are un important rol care decurge din
chiar utilitatea acesteia. Astfel, utilitatea cauzei este subliniată de următoarele idei:
-cauza constituie o garanţie instituită de lege privind asigurarea unei voinţe libere şi
conştiente a părţilor contractului;
-cauza constituie un instrument eficace oferit de lege pentru apărarea şi ocrotirea ordinii
publice şi bunelor moravuri pentru că, ori de câte ori este ilicită sau imorală, consecinţa
firească este anularea actului;
-cauza constituie criteriul de clasificare a contractelor în contracte cu titlu oneros şi contracte
cu titlu gratuit;
-cauza foloseşte, uneori, la aprecierea valabilităţii obiectului ca element a l contractului.

65
2. Proba cauzei
201 Proba cauzei. Cu prilejul prezentării scopului imediat şi scopului mediat s-au făcut deja
precizările necesare în legătură cu dovada lor; în acest loc vom face câteva precizări în
legătură cu textele legale în materie.
Potrivit dispoziţiilor art1239 alin. (1) C. civ., „Contractul este valabil chiar atunci cand cauza
nu este expres prevazuta.", iar, potrivit alin. (2) din acelaşi text de lege, „Existenta unei cauze
valabile se prezuma pana la proba contrara".
Textul citat conţine două prezumţii legale relative (juris tantum):
-prezumţia de existenţă a cauzei; -prezumţia de valabilitate a cauzei.
VI. APLICAŢIILE PRACTICE ALE NOŢIUNII DE CAUZĂ
202 Modul de punere a problemei. Cauza ca element structural (condiţie esenţială) al
contractului şi studiul ei de către cei ce lucrează în domeniul teoriei şi practicii dreptului, nu
este lipsită de interesul practic: în anumite situaţii, această condiţie poate conduce la
anularea contractului (o asemenea soluţie este posibilă când cauza este absentă, este falsă,
este ilicită ori imorală).
În practică, s-au statuat că este nul în mod absolut contractul de vânzare- cumpărare pentru
lipsă de cauză (art. 966, vechiul Cod civ.) întrucât apartamentul vândut era bunul altuia ccv.
203 Absenţa de cauză . Cauza este absentă în situaţia în care se găseşte o parte de a nu
putea realiza rezultatul urmărit prin încheierea contractului din motive obiective.
Astfel, pe categorii de contracte cauza este absentă după cum urmează: -- la contractele
sinalagmatice, cauza este absentă când o parte nu mai poate obţine contraprestaţia avută în
vedere atunci când s-a obligat deoarece lucrul la care se referă actul era distrus în momentul
încheierii lui, sau, era vorba de o prestaţie a cărei realizare este imposibilă:
--la actele juridice aleatorii, cauza este absentă când împrejurarea care a determinat
partea să încheie contractul a existat numai în imaginaţia (în mintea ) sa, de pildă: se asigură
încărcătura unui vas comercial pentru perioada transpor tului până ce vasul va ajunge la
destinaţie, fără să se cu noască faptul că, la data încheierii contractului de asigurare, vasul
ajunsese deja în portul de destinaţie;
-- la contractele reale, cauza este absentă când prestaţia ce putea să fie scopu l. prestaţiei
de restituire nu s-a efectuat. De exemplu, cineva se obligă să restituie suma de 100.000 lei,
sumă pe care, în realitate, nu a primit-o;
--la contractele declarative , cauza este absentă când rezultatul urmărit de părţi nu poate
fi realizat. De pildă, conventia (tranzactia) intervenita in materie de partaj cu un mostenitor
aparent, sau când tranzacţia priveşte chestiuni tranşate anterior de către instanţă prin
hotărâre judecătorească;
-- la contractele cu titlu gratuit, absenţa de cauză corespunde cu eroarea asupra motivului
impulsiv şi determinant care a impulsionat partea să facă, I iberalitatea. De exemplu, donaţia
făcută unei persoane despre care donatoru l avea credinţa că este nepotul său, fără ca în
realitate să fie aşa.
204 Cauza falsă. Cauza este falsă când partea a fost îndemnată să în cheie de o falsă
reprezentare a realităţii pe plan psihologic.
205 Cauza simulată. Cauza este simulată în situaţia în care înscrisul ce cuprinde
operaţiunea juridică (negotium juris) precizează o altă cauză decât cea adevărată.
206 Cauza ilicită. Cauza este ilicită când rezultatul ce se tinde a se obţine şi care a constituit
motivul impulsiv şi determinant la încheierea contractului, reprezintă consideraţia unui scop
nepermis, contrar ordinei publice, econo mice şi sociale.Cauza este ilicita si atunci cand
contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative.ccvi

207 Cauza imorală. Cauza este imoralăccvi i când rezultatul ce se tinde a se obţine şi care a
constituit motivul impulsiv şi determinant la încheierea contractului, reprezintă consideraţia
unui scop nepermis, contrar bunelor moravuri (moralei).
Dacă din probele administrate se constată că scopul imediat al unui act juridic, adică motivul
determinant la încheierea lui, ca element subiectiv al contractului, a fost imoral, întrucât era

66
de natură să nesocotească normele de convieţuire socială care pretind ca obligaţiile asumate
să fie respectate şi ca drepturile subiective să fie exercitate cu bună- credinţă, actul respectiv
este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală. Astfel, în speţă ccviii, a rezultat că
reclamanţii au notificat părţilor să se prezinte la notariat pentru autentificarea
antecontractului încheiat cu ei, dar pârâţii, folosindu-se de autorizaţia obţinută pentru
autentificarea acelui antecontract încheiat cu reclamanţii, au vândut imobilul în litigiu, prin
act autentic, altei persoane, rudă cu părţile, deşi bunul se găsea în stăpânirea de fapt a
reclamanţilor. S-a considerat că actul juridic încheiat de pârâţi cu acea persoană este lovit de
nulitate absolută pentru cauză imorală (art. 966 şi 968 Vechiul Cod civ.), şi că această nulitate
poate fi invocată de orice persoană, deci şi de reclamanţi.
S-a mai statuat că, menţinerea stării de concubinaj, scop în care a fost încheiat contractul de
întreţinere are caracter imoral şi potrivit art. 968 Vechiul Cod civ.contractul este lovit de
nulitate absolutăccix. De asemenea, s-a concluzionat că „liberalitatea prin care se urmăreşte
începerea, continuarea sau reluarea unei relaţii de concubinaj are un scop potrivnic regulilor
de convieţuire socială, iar sancţiunea unui act juridic cu asemenea cauză este nulitatea" ccx.
Instanţa Supremă a decis că, dacă reclamantul a urmărit să achiziţioneze un bun despre care
avea cunoştinţă că provine din infracţiune şi care, potrivit legii penale, trebuie să fie
confiscat, el nu se va putea prevala de caracterul imoral al propriei fapte pentru a se cere
restituirea preţului plătit (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Cauza contractului
fiind imorală pentru ambele părţi, nici una dintre ele nu va fi îndreptăţită să ceară restituirea
prestaţiei sale (in pari cauza turpitudinis cessat restitutio) ccxi. Unii autoriccxii au arătat în mod
just, că regula este aplicabilă numai actelor juridice imorale, nu şi celor ilicite. Cu alte
cuvinte, regula nu este aplicabilă acelor acte care încalcă o dispoziţie legală fără să fie în
acelaşi timp şi potrivnice regulilor de convieţuire socială. Opinia se motivează prin aceea că
termenul de turpitudine la care se referă regula pare adecvat numai actelor juridice morale
nu şi celor ilicite stricto sensu, iar pe de altă parte, dacă aplicarea maximei „nemo auditur
propriam turpitudinem allegans" ar fi extinsă şi la actele juridice ilicite, efectele nulităţii ar fi
practic paralizate în cele mai multe cazuri validându-se astfel indirect actele contrare legii.
Trebuie precizat, însă, faptul că în doctrina noastră nu se face o demarcaţie clară între
nulitatea pe motiv de ilicitate şi nulitatea pe motiv de imoralitate a convenţiilor. Distincţia se
impune pentru a putea înţelege cum funcţionează regula şi care sunt limitele aplicării
acesteia în sistemul de drept.
În primul rând, se pune întrebarea potrivit cărui criteriu din varietatea normelor morale, care
alcătuiesc sistemul de valori ale convieţuirii sociale, sunt identificate normele susceptibile de
încălcare prin exercitarea drepturilor subiective şi prin urmare sancţionabile juridic?
Din perspectiva dispoziţiilor art. 26 C.civ. s-ar părea că încălcarea drepturilor subiective poate
atrage aplicarea sancţiunilor de drept civil pentru înlăturarea efectelor negative numai dacă
nesocotirea regulilor de convieţuire socială a avut ca rezultat deturnarea dreptului subiectiv
de la scopul său social-economic.
Acest criteriu este, însă, insuficient, deoarece numai deturnarea dreptului subiectiv de la
scopul său, fără ca prin aceasta să se ajungă la producerea altor efecte decât cele protejate şi
promovate de lege nu justifică acţiunea în anulare.
Identificarea ab origine a unei cauze ilicite nu poate conduce eo ipso la constatarea nulităţii
actului încheiat cu astfel de cauză, deoarece nulitatea nu este o sancţiune îndreptată
împotriva actului juridic în sine, ci a efectelor sale, care contrazic scopul dispoziţiei legale
nesocotite şi normele de convieţuire socialăccxiii.
Aprecierea morală, adică actul de estimare a naturii morale a manifestării subiectului, nu
este nemijlocită, ci mijlocită, fiind determinată de o suită de factori economici, politici,
culturali şi având ca nucleu totdeauna aşa cum s-a spus ccxiv, o judecată de valoare morală.
Regulile de convieţuire socială sunt norme morale pe care reglementarea juridică nu le-a
înglobat direct în conţinutul dispoziţiilor sale, dar, considerându-le necesare în viaţa juridică,
face trimitere la ele, reclamând respectarea lor şi asigurându-le eficacitatea prin sancţiune
juridică. Când normele juridice fac trimitere la aceste reguli ele prelungesc regula, îi
determină conţinutul, după cum tot ele, determină şi precizează conţinutul raporturilor
juridice ale drepturilor subiective şi al obligaţiilor corespunzătoare ccxv. Cu toate acestea,
aprecierea morală rămâne o apreciere relativă ce se desfăşoară în funcţie, aşa cum am
arătat, de o multitudine de factori între anumite limite şi în circumstanţe diferite. Dar, aşa
cum s-a afirmatccxvi, arbitrariul nu este de esenţa unei anumite aprecieri, el putând apărea
pretutindeni unde măsurarea nu este calitativă, ci cantitativă, importante fiind însă
mijloacele de îngrădire şi cele de înlăturare ale lui, atunci când se produce.
Altfel spus, însăşi ideea de moralitate se opune la valorificarea unui drept subiectiv ori,
dimpotrivă, justifică consolidarea unui raport juridic nul.

67
F. FORMA CONTRACTULUI
I. ACCEPŢIUNI _
208 Sensul restrâns al noţiunii de formă. În sens restrâns (stricto sensu) prin forma
contractului se înţelege modalitatea de exteriorizare a voinţei interne (reale) incorporată de
contract. Altfel spus, forma stricto sensu se înfăţişează a fi inerentă contractului, ca, de altfel,
oricărui act juridic.
209 Sensul larg al noţiunii de formă. în sens larg (lato sensu), forma con tractului
desemnează ceea ce se cheamă „condiţiile de formă" ale acestuia.
Astfel privită, forma în sens larg are trei accepţiuni:
-forma cerută ad validitatem; -forma cerută ad probationem;
-forma cerută pentru opozabilitatea contractului faţă de terţi.
Prin adoptarea Noului Cod Civil legiuitorul, cu scopul de a asigura partilor
contractante un mijloc de proba valabil, a introdus prin intermediul art. 1241 cerinta ca
inscrisul care constata incheierea contractului sa imbrace forma scrisa : ''înscrisul care
constata incheierea contractului poate fi sub semnatura privata sau autentic, avand forta
probanta prevazuta de lege.''
In situatia in care partile nu incheie contractul in forma pe care aceasta o prevede in
mod expres, atunci contractul respectiv va fi sanctionat cu nulitate absoluta. ccxvii
Cu toate acestea, ''Daca partile s-au invoit ca un contract sa fie incheiat intr-o
anumita forma, pe care legea nu o cere, contractul se socoteste valabil chiar daca forma nu a
fost respectata.''ccxviii
In cazul contractelor ce au ca obiect sramutarea sau constituirea de drepturi reale,
Noul Cod Civ. impune sub sanctiunea nulitatii absolute incheierea acestor contracte prin
inscris autentic, care trebuie inregistrat in cartea funciara . .
cxix

II. PRINCIPIUL DOMINANT ÎN MATERIE (PRINCIPIUL CONSENSUALISMULUI CONTRACTELOR)

210 Formulare. Pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat, este suficient să se
fi exprimat voinţa autorilor, fără a fi fost nevoie să fi fost exprimată într-o formă anume.
Astfel, potrivit art. 1240 C.civ. „ Vointa de a contracta poate fi exprimata verbal sau in scris.
Vointa poate fi manifestata si printr-un comportament care, potrivit legii, conventiei partilor
practicilor statornicite intre acestea sau uzantelor, nu lasa nici o indoiala asupra intentiei de
a produce efectele juridice corespunzatoare."
211 Din formularea principiului rezultă. Din modul în care este formulat principiul se
desprind următoarele idei:
-voinţa de a încheia un contract, în principiu, poate fi exprimată sub orice formă aptă a o
face cunoscută fie celeilalte părţi, fie terţilor; -manifestarea de voinţă poate fi expresă sau
tacită;
-voinţa este producătoare de efecte juridice indiferent de forma în care este exprimată.
Alte precizări. În legătură cu principiul consensualismului contractelor se mai impun
următoarele precizări:
-principiul consensualismului contractelor este o creaţie a doctrinei; - principiul
consensualismului actului juridic îşi găseşte principala apl i caţie în materia contractelor,
materie în care -se consideră că simplul acord de voinţă este suficient pentru formarea lor
valabilă (solo consensus obligat). Cum contractele bilaterale intervin între părţi, se poate
spune că şi acestea se încheie solo. consensu (prin acordul de voinţă al părţilor) ; ccxx

-dispoziţiile art. 1179 al.2, fac precizarea ca : '' I n masura in care legea prevede o anumita
forma a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea prevazuta de dispozitiile
legale aplicabile.'' Prin urmare, ori de câte ori legea condiţionează valab i I itatea formării
contractului de încheierea lui într-o anumită formă, suntem în prezenţa formei - condiţie
esenţială a acestui act.Astfel, in ceea ce priveste forma ceruta pentru inscrierea in cartea
funciara, asa cum am specificat anterior, art.1244 Noul Cod civ. stabileste ca : ' 'In afara altor
cazuri prevazute de lege, trebuie sa fie incheiate prin inscris autentic, sub sanctiunea
nulitatii absolute, conventiile care stramuta sau constituie drepturi reale care urmeaza a fi
inscrise in cartea funciara.''
-vechea legislaţie civilă nu consacra un text anume definirii acestui principiu, totuşi cu titlu
de excepţie, în cazul câtorva contracte, acest prin cipiu era consacrat ccxxi, pe de o parte, iar pe

68
de altă parte, legea civilă con sacra expres excepţiile de la e l ccxxi 1 , ceea ce doctrina a reţinut
sub formu l area: „(...) consimţământul trebuie să fie emis în stare de angajament juridic" ccxxi i
'.
212 Justificarea principiului. Consacrarea principiului consensualismului este motivată de
nevoile circuitului civilccxxiv, cum şi de împrejurarea ca acest principiu se constituie într-o
aplicaţie importantă a principiului mai larg al libertăţilor actelor juridice.
III. CONDIŢIILE DE FORMĂ A CONTRACTULUI. ENUNŢ ŞI CLASIFICARE
213 În raport de consecinţele juridice ale nerespectării lor. În raport de consecinţele
juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă ale contractului se pot formula (clasifica)
astfel:
-forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem (pentru valabilitatea contractului);
-forma cerută ad probationem (pentru probarea contractului); -forma
cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
214 În raport de sursa (izvorul) în care se formulează cerinţa de formă. În raport de sursa
(izvorul) în care se formulează cerinţa de formă a contractului, forma este de două feluri:
-forma legală, adică forma impusă de l ege;
-forma voluntară ori convenţională, adică cea stabilită de părţi.
IV. DEROGĂRI DE LA PRINCIPIUL CONSENSUALISMULUI CONTRACTELOR
1. Enumerare
215 Enumerare. Derogările de la principiul dominant în materie (principiul
consensualismului contractelor) sunt următoarele:
a) forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem);
b) forma cerută ad probationem:
c) forma cerută pentru opozabilitate (pentru a face contractul opozabil terţilor). Fiind
derogări, se înţelege că toate aceste abateri sunt prevăzute expres de legea civilă.
2. Prezentarea derogărilor
a. Forma cerută ad validitatem
216 Noţiune. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) este condiţia de formă a
contractului care constă în respectarea cerinţelor de formă im puse de lege sub sancţiunea
nulităţii absolute a operaţiei juridice (negotium juris) .
217 Motivaţie. Motivaţia acestei condiţii de formă constă într-o serie de raţiuni puternice
care impun actului juridic o formă specială, prin derogare de la principiul consensualismului.
Asemenea raţiuni sunt:
-la unele contracte forma solemnă are menirea de a avertiza părţile deopotrivă asupra
gravităţii şi importanţei actului încheiat, ceea ce este de natură a le face să reflecteze adânc
asupra efectelor unui asemenea actccxxv;
-pentru unele contracte forma solemnă reprezintă o posibilitate de cunoaştere din partea
statului a unor operaţii de o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru
societateccxxvi;
-solemnitatea asigură deplină libertate şi certitudine consimţământului privit ca o condiţie
esenţială, de validitate a contractulu i ccxxv ii;
-prin solemnitate se asigură ocrotirea intereselor creditorului, cum şi ocrotirea i ntereselor
terţilorccxxvi i '.
218 Aplicaţii. Contractele pentru care forma este cerută ad validitatem (ad solemnitatem)
se numesc contracte solemne. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) are aplicaţii,
în principal, în dreptul civilc cxxix.
219 Caractere. Forma cerută ad validitatem se poate astfel caracteriza:
-este unul din elementele constitutive ale contractului atunci când este cerută expres, lipsa
lui atrage sancţiunea nulităţii absolute;
-forma solemnă este incompatibilă cu posibilitatea exprimării voinţei prin tăcere (qui tacet
consentire videtur);
-forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se înfăţişează a fi în principiu ,
abstractă şi invariabilă, pentru acelaşi fel de contract solemn ccxxx;
-forma cerută ad validitatem este, în principiu, exclusivă, pentru că părţile sunt

69
obligate să adopte numai forma prevăzută de lege pentru contractul respectiv,
nerecunoscându-li-se posibilitatea să aleagă între mai multe variante.
Practica juridică a admis că „dispoziţia testamentară, inserată într-un act autentic având
alt obiect, constituie testament valabil, dacă actul este autentificat de notarul de stat" ccxxxi.
220 Condiţii. Forma cerută ad validitatem reclamă îndeplinirea următoarelor condiţii:
forma solemnă cerută de lege se impune pentru întreg conţinutul contractului ca o
aplicaţie a regulei ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio;
trimiterea la o sursă exterioară contractului pentru determinarea conţinutului lui nu este
admisă;
contractele aflate în raport de interdependenţă cu un contract solemn chiar dacă, privite
separat, nu sunt contracte solemne, trebuie să îmbrace, obligatoriu, forma solemnă; şi, în
majoritatea cazurilor forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se asigură prin acte
autentice.
Din această din urmă condiţie rezultă că formă autentică este forma solemnă. Mai rezultă,
însă, că forma solemnă nu se reduce la forma autentică, ci are o sferă mai largă, aflându- se
în relaţia întreg (forma solemnă), parte (forma autentică) ccxxxii.
b. Forma cerută ad probationem
221 Noţiune. Forma cerută ad probationem constă în cerinţa impusă de lege sau de părţi ca
actul juiridic să fie făcut, de regulă, în scris, fără ca lipsa formei să atragă nevalabilitatea
operaţiei juridice (negotium iuris), ci numai imposi bilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de
probă.
Forma cerută ad probationem nu este incompatibilă cu manifestarea tacită a
consimţământului care poate fi dovedit şi cu alte mijloace de probă decât înscrisuri.
În principiu, însă, simpla tăcere nu valorează consimţământ exteriorizat (qui tacit
consentire non videtur) dacă nu rezultă din împrejurări sau fapte con - cludente ori dacă
legea sau părţile nu dau tăcerii valoarea de consimţământ. Deci, tăcerea nu poate fi calificată
ca achiesare, de vreme ce nu a fost materializată într-un fel sau altul.
Nu trebuie confundată modalitatea de încheiere valabilă a unui act juridic, inclusiv prin
manifestarea tacită a consimţământului uneia sau ambelor părţi cu modalitatea de probare a
respectivului act juridic, în condiţiile restrângerii admisibilităţii mijloacelor de probă, a
dovedirii lui pe cale convenţională (de pildă, doar cu înscrisuri). În speţă, reclamantul nu
putea să accepte, în mod tacit, declararea termenului de livrare, însă pârâta nu putea să facă
dovada acestui act juridic (o modificare convenţională a termenului), în ipoteza
necunoaşterii lui de către reclamant decât prin probe scrise, iar nu prin orice mijloace de
probă admise de legea comercialăccxxxiii.
222 Justificare. Forma cerută ad probationem se justifică din următoarele puncte de vedere:
-importanţa deosebită a unor contracte impune o asemenea formă spre a se putea face
dovada existenţei acestora, a drepturilor şi obligaţiilor ce se nasc din ele şi, bineînţeles, a
întinderii acestora;
-forma ad probationem, prin natura ei este în măsură să înlăture anumite dubii în legătură cu
conţinutul contractului respectiv, cu drepturile şi obligaţiile născute din el şi cu întinderea
acestora;
-existenţa formei cerute ad probationem oferă securitate juridică circu i tului civil ş i
garantează executarea prestaţiilor la care părţile se obligă şi respectiv, realizarea drepturilor
subiective civile corelative, graţie aderenţei mai mari la forţa coercitivă a statului, pe calea
acţiunii în justiţie.
223 Semnificaţie. Forma cerută ad probationem se constituie într-o limitare a principiului
consensualismului contractelor pentru că:
- l ipsa formei scrise în cazurile în care legea o pretinde înseamnă nedo vedirea contractului
în sens de negotium juris, deci, în planul dovezii, echiva l ează cu lipsa acestuia;
-pe fondul raporturilor existente între părţi, se consideră că actul juridic în sens de negotium
iuris (contractul), există dar nu poate fi dovedit;
-în lipsa unui act scris (instrumentul probations), executarea obligaţiilor rezultând din
operaţia juridică (negotium juris) nu poate valora o plată nedatorată ci,. dimpotrivă,
executarea unor obligaţii valabile;
-forma scrisă este o limitare adusă principiului consensualismul contractelor pentru că,
practic, nedovedirea raportului juridic născut are drept consecinţă ineficacitatea acestui
raport.

70
224 Aplicaţii. Forma cerută ad probationem are aplicaţii într-o serie de materii precum:
contractul de închiriere a suprafeţelor locative (în principiu), contractul de locaţiune,
tranzacţia, contractul de asigurare, depozitul voluntar; etc.
c. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
225 Noţiune. Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se înţeleg acele formalităţi
pe care legea le cere a fi îndeplinite în scopul ocrotirii inte reselor altor persoane decât cele
ale părţilor din contract.
226 Justificare . Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este mo tivată din
următoarele puncte de vedere:
-potrivit principiului relativităţii efectelor contractelor, acestea produc efecte numai între
părţi şi faţă de avânzii lor cauză.
Rezultă, deci, că părţile nu pot opune actul lor altor persoane, că în ulti mă instanţă,
contractul nu este opozabil terţilor (penitus extranei). Din acest motiv legea pretinde
îndeplinirea unor forme prin care actele juri dice care constituie sau transmit drepturi reale
să fie aduse la cunoştinţa terţilor (inscrierea in cartea funciara);
-drepturile reale sunt drepturi absolute şi, prin consecinţă, sunt opozabile erga omnes.
227 Aplicaţie. În mod concret, forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi îşi găseşte
aplicaţie în materia publicităţii personale şi reale a drepturilor reale ccxxxiv.

G. PARTICULARITĂŢI ALE STRUCTURII CONTRACTULUI DE SOCIETATE

I. PRELIMINARII
228 Noţiunea contractului de societate. Contractul de societate stă la baza societăţii civile.
El poate fi definit ca fiind acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane în
scopul de a produce efecte juridice, concretizate în însăşi realizarea societăţii, în aportul
asociaţilor, în realizarea de beneficii (scopul însuşi al înfiinţării lor) şi în exerciţiul comun al
unor activităţiccxxxv.
Art. 1881 C. civ. atribuie contractului de societate urmatoarea definitie: "Prin contractul de
societate doua sau mai multe persoane se obliga reciproc sa coopereze pentru desfasurarea
unei activitati si sa contribuie la aceasta prin aporturi banesti, in bunuri, in cunostinte
specifice sau prestatii cu scopul de a imparti beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar
putea rezulta." Contractul de societate are aceleaşi elemente structurale (condiţii
esenţiale) ca orice alt contract: consimţământul părţilor, obiectul, capacitatea de a
contracta şi cauza.
229 Precizare. Particularităţile contractului de societate în raport de celelalte contracte
constau în aceea că, datorită specificităţii efectelor în vederea producerii cărora se încheie şi,
aşa cum rezultă şi din definiţie, are două condiţii esenţiale (elemente de structură) în plus:
aportul asociaţilor; şi,
realizarea de beneficii.
II. CONDIŢII ESENŢIALE SPECIFICE
1. Aportul asociaţilor
230 Prezentare. Capitalul social se formează pe baza a ceea ce aduce fiecare dintre asociaţi
cu prilejul constituirii societăţii. Noţiunea de aport (în accepţiunea sa juridică) constă în
obligaţia pe care şi-o asumă asociatul de a aduce ulterior bunul precizat în contractul de
societate (orice bun care, din punct de vedere economic, reprezintă o valoare). Astfel, pot fi
aduse drept aport, potrivit art. 1882 al. (3) C. civ.:
o sumă de bani;
alte bunuri (mobile sau imobile, corporale sau incorporale, certe sau generice, fungibile şi
consumptibile sau nefungibile şi neconsumptibile);
anumite servicii (prestaţii în muncă sau cunostinte specifice).
Aportul social poate să fie de valori inegale şi de naturi diferite.
Aportul trebuie adus până la o anumită dată. Depăşirea acestei date face ca asociatul
vinovat să răspundă de daunele cauzate de întârziere, de drept şi fără punere în întârziere.
În principiu, capitalul nu poate fi modificat decât în anumite condiţii (el este fix) şi se prezintă
sub forma unei sume lăsate de asociaţi la pasivul societăţii, neputând fi afectat prin
distribuirea de beneficii.
2. Realizarea de beneficii
231 Prezentare. Beneficiile realizate de societatea comercială se împart între asociaţi
corespunzător aportului adus. În situaţia în care se înregistrează pierderi, ele se suportă
proporţional de către toţi asociaţii.

71
Potrivit art. 1881 al.(2) C.civ. '' Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor
proportional cu participarea la distributia beneficiului, daca prin contract nu s-a stabilit
altfel.''
Partile (asociatii) pot conveni in cuprinsul contractului de societate ca impartirea beneficiilor
sau suportarea pierderilor sa se faca intr-un anume mod [art.1902 al.(2),(3),(4) C.civ.], dar in
acelasi timp, alineatul 5 al art.1902 stabileste ca „Orice clauza prin care un asociat este
exclus de la impartirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerata
nescrisa."

SECŢIUNEA A VII-A FORMAREA

CONTRACTULUI
232 Consideraţii generale.
Contractul este un act juridic bilateral, pentru că încorporează în el cel puţin voinţa a două
persoane. Prin definiţieccxxxvi , el este un acord de voinţă. Prin urmare, o singură voinţă nu
este suficientă pentru formarea contractului şi nu poate produce efecte juridice de natura
celor pe care le produce contractul.
In mod cu totul excepţional, voinţa unilaterală produce, totuşi anumite efecte care. pot privi,
între altele, formarea unui contract ccxxxvii fără însă a fi considerate de natură contractuală.
Voinţa ce se încorporează în contract poate primi considerare pe mai multe planuri:
-pe planul formării contractului;
-pe planul sincerităţii operaţiilor juridice (în sens de negotium iuris), în care se încorporează:
-pe planul limitelor în care se poate manifesta.
233 Moment important. Problema cheie în întregul proces al formării contractelor este
momentul încheierii lor, întrucât toate efectele încep să se producă din acest moment.
Din Codul civil, rezulta ca regula generala este ca un contract se
incheie:
*prin negocierea lui de catre parti (cum este cazul contractului-cadru)sau Negocierea-
unirea voinţelor părţilor se realizează prin mijlocirea a două instituţii juri dice:
a) oferta de a contracta
b) acceptarea.
**prin acceptarea fara rezerve a unei oferte de a contracta. Exceptia de la acest principiu
este reglementata de alin.2 si 3 al art. 1182 C.civ.care considera suficienta punerea de acord
a partilor asupra elementelor esentiale ale contractului pentru incheierea valabila a
contractului.Elementele esentiale ale contractului vor fi determinate de la caz la caz, acestea
avand un pronuntat caracter subiectiv.
A. Dacă părţile (persoane fizice sau juridice) sunt de faţă, momentul încheierii contractului
este uşor de stabilit: acordul se realizează pe data unirii voinţelor, adică atunci când părţile,
prezente şi egale în drepturi, decid în această privinţă.
B. Dacă părţile nu sunt de faţă, momentul formării (încheierii contractului) se stabileşte mai
dificil, întrucât acest moment nu coincide cu data exprimării voinţei uneia sau alteia dintre
părţi.
Părţile îşi exprimă voinţa, în această situaţie, la date diferite, dar, sigur, anterioare
momentului formării contractului.
Teoria formarii treptate a contractului.
In unele situatii formarea contractului cu toate drepturile si obligatiile aferente
este rezultatul unui proces de negociere intre partile contractante. Implicit, vointa
contractuala a partilor se modifica pe parcursul negocierilor, fiind posibil chiar sa existe
diferente majore intre vointa initiala si cea care se materializeaza prin stabilirea drepturilor si
obligatiilor contractuale, asa cum rezulta din contractul incheiat.
Pornind de la aceasta realitate obiectiva, legiuitorul a inteles sa reglementeze expres situatia
in care partile inteleg sa incheie un contract in mai multe etape, desemnand drept moment
al incheierii contractului, momentul interventiei acordului de vointa asupra clauzelor
esentiale, contractul devenind forta obligatorie.

72
*NEGOCIEREA 1. Aspecte
prealabile
Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin
întâlnirea ofertei cu acceptarea ei, deci pe baza unei negocieri.
În civilizaţia contemporană există însă un număr considerabil de contracte. care sunt
încheiate fără negociere prealabilă (de exemplu: cumpărarea unui magazin la un preţ fixat
anticipat; cumpărarea unui bilet de călătorie pe calea ferată, la un tarif deja stabilit).
Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex şi de nenumărate ori acesta
este precedat de negocieri. Definitie. Termenul negociere provine din latinescul « negotiatio
» cu sensul de negustorie, comert in general, iar termenul « a negocia » vine, de asemenea,
din limba latina si semnifica a se targui.
Negocierea este, deci, invitaţia lansată de una din părţi de a trata conţinutul unui
eventual contract.
Această invitaţie se deosebeşte de oferta fermă: negocierea poate fi urmată sau concretizată
într-un „acord de voinţă ».
Partile i ntre care se poate purta o negociere pot fi atat persoane fizice, cat si
persoane juridice. De asemenea negociererea poate fi purtate personal de parti sau prin
reprezentanti Principiile negocierii
Din punct de vedere juridic, există în această privinţă două principii contradictorii:
1. - pe de o parte, libertatea părţilor de a desfiinţa acordul prealabil fără a antrena.
responsabilitatea celui care a renunţat, întemeiată pe principiul libertăţii contractuale
( initierii, desfasurarii si ruperii negocierii) care asa cum am
aratat, presupune libertatea subiecţilor să stabilească pe bază de contract drepturile şi
obligaţiile lor, care conţine iminent şi dreptul (libertatea) de a negocia cu potenţialii
cocontractanţi pentru a putea realiza obiectivele propuse şi acest lucru constituie o regulă,
nu o excepţie, la etapa de încheiere a contractului, fapt ce-şi găseşte reflecţia în Codul civil,
in art. 1169ccxxxviii, privind libertatea de a contracta, in art.1176 C.civ ccxxxix. referitor la
contractul - cadru, precum si in dispozitiile art. 1202 alin.3 C.civ.: „ clauzele negociate
prevaleaza asupra clauzelor standard".
Reglementarea in art. 1202 C.civ. a clauzelor contractuale standard, nu poate înlocui sau
exclude etapa negocierii contractului, dar suplineşte situaţia juridică în care negocierile sunt
suprimate de inegalitatea economică a părţilor sau incapacitatea psihologică sau de altă
natură a unui subiect de a negocia la acelaşi nivel cu profesionistul. În situaţia în care, în
contractele de adeziune, nu există un acord liber consimţit, iar discuţiile lipsesc aproape cu
desăvîrşire era normală intervenţia legiuitorului ccxl .
2. - pe de altă parte, există obligaţia ce revine părţilor de a se manifesta cu bună credinţă
ccxli
în cadrul negocierii şi de a respecta „angajamentele de principiu" , prevazut in art. 1183
C.civi ccxN i
Partile angajate in negociere sunt tinute sa respecte exigentele bunei-credinte si nu pot
conveni limitarea sau excluderea acestei obligatii.Conform art. 1183 alin.3 din codul civil
roman, « este contrara exigentelor bunei-credinte, intre altele, conduita partii care initiaza
sau continua negocieri fara intentia de a incheia contractu l ».
Chiar daca partile au libertatea intitierii, desfasurarii si ruperii negocierilor, nu raspund in
cazul unui esec al acestora(alin.1 art.1183 c.civ.).
Cu toate acestea, în măsura în care una din părţi dovedeşte rea- credinţă în respectarea
negocierii prealabile, ea va răspunde pe temei (delictual/contractual) şi va repara prejudiciul
cauzat partenerului, paguba reprezentând echivalentul cheltuielilor făcute cu » organizarea
negocierii, de renuntarea de catre cealalta parte la alte oferte, precum si alte imprejurari
asemanatoare ».
Angajarea răspunderii părţii vinovate presupune existenţa cumulativă a patru condiţii:
- existenţa unui raport de obligaţie născut din angajarea negocierilor;
- constatarea unei încălcări a unei obligaţii născute din raportul precontractual;
- imputarea vinei sau cel puţin a neglijenţei autorului sau prepuşilor săi;
- existenţa unei daune ce este cauzată partenerului de negociei. a)
OFERTA DE A CONTRACTA

73
234 Noţiune. Oferta de a contracta constă în voinţa unilaterală ce se notifică destinatarului,
în vederea încheierii unui contract; altfel spus, prin ofertă se înţelege propunerea
(policitaţiunea) făcută de o persoană, în vederea încheierii unui contract.
Conform art.1188 Cod civil,"o propunere constituie oferta de a contracta daca aceasta
contine suficiente elemente pentru formarea contractului si exprima intentia ofertantului de
a se obliga in cazul acceptarii ei de catre destinatar".
Deci, pentru ca o propunere sa constituie oferta de a contractai aceasta trebuie să fie:
-certă, adică să nu încapă discuţii în privinţa existenţei ei;
-precisă, adică să se stabilească exact în legătură cu ce va purta con tractul ce urmează a fi
încheiat;
-fermă, i adică să se facă o adevărată propunere din care sa rezulte intentia de a contracta (
ccxli 1

de a se obliga) nu doar exprimarea unei dorinţe mai mult sau mai puţin precise sau o simplă
glumă.
Cu toate acestea, propunerea adresata unor persoane nedeterminate, chiar daca este
precisa, nu valoreaza oferta, ci, dupa imprejurari, solicitare de oferta sau i ntentie de
negociere. Totusi, poate avea valoarea unei oferte daca aceasta rezulta din lege, din uzante
ccxliv

ori, in mod neîndoielnic, din imprejurari î ccxlv

De asemenea, solicitarea de a formula oferte, adresata uneia sau mai multor persoane
determinate, nu constituie prin ea insasi, oferta de a contracta. ccxlvi
Propunerea de ofertă poate proveniccxlvi de la o persoana care: -are
1

initiativa incheierii contractului, - ii determina continutul;

-propune ultimul element esential al contractului.
Propunerea de oferta poate fi adresata : -unei
persoane prezente, -unei persoane absente, -unor
persoane determinate -unor persoane
nedeterminate
De asemenea, oferta poate fi prevazuta cu termen sau fara termen de acceptare. Termenul
de acceptare curge din momentul in care oferta ajunge la destinatar.
Comunicarea ofertei-Principiul irevocabilitatii ofertei.
Actualul cod civil aduce un plus de claritate in ceea ce priveste problemtica ofertei
contractuale. Se poate observa, in acest sens, faptul ca noua reglementare consacra
principul irevocabilitatii ofertei de a contracta , stabilind si exceptii
de la aceasta regula.
Conform art. 1191 Cod civil, oferta este irevocabila in urmatoarele situati i :
- de indata ce autorul ei se obliga sa o mentinta un anumit termen ;
- cand este considerata astfel in temeiul acordului partilor, al practicilor statornicite intre
acestea, al negocierilor, al continutului ofertei ori a uzantelor.
Exceptia de la principiul irevocabilitatii ofertei : revocarea.
Desi regula este ca oferta este irevocabila, legea prevede totusi anumite situatii in care
oferta poate fi retrasa si anume :
1. in cazul ofertei fara termen, daca oferta nu a ajuns la destinatar înainte ca ofertantul sa
primeasca acceptarea, sau, dupa caz, înaintea savarsirii actului sau faptului prevazut de
art.1186 alin.2 C.civ. si care determina incheierea contractulu i ;
2. in situatia in care oferta este facuta unei persoane care nu este prezenta si aceasta nu
este acceptata intr-un termen rezonabil ce se apreciaza in functie de imprejurarile concrete.
-revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterinate produce efecte numai daca este
facuta in aceeasi forma cu oferta insasi sau intr-o modalitate care permite sa fie cunoscuta in
aceeasi masura cu aceasta.
-revocarea ofertei fara termen adresata unei persoane absente ccxlvii| nu împiedica incheierea
contractului decat daca ajunge la destinatar înainte ca ofertantul sa primeasca acceptarea

74
sau, dupa caz, înaintea savarsirii actului sau faptului care determina incheierea
contractului.ccxlix
In situatia in care revocarea are loc inainte de expirarea termenului rezonabil
pentru acceptare, ofertantul raspunde pentru prejudiciul cauzat. Efecte.Oferta de a
contracta este un act unilateral de voinţă care, în privinţa efectelor juridice, comportă
următoarele precizări: -nu produce nici un efect, dacă nu a ajuns la destinatar;
-poate fi revocată, dacă nu a ajuns încă la destinatar, fără a produce consecinţe pentru
ofertant;
-dacă, însă, destinatarul a luat cunoştinţă de propunerea făcută, oferta nu mai poate fi
revocată;
-dacă oferta s-a făcut cu termen, ofertantul nu o poate revoca până la împlinirea,
termenului, iar dacă procedează altfel, suportă consecinţele ce decurg din nerespectarea
obligaţiei de a aştepta până la împlinirea termenului; -dacă oferta nu s-a făcut cu termen,
ofertantul trebuie să aştepte timpul util (termen rezonabil) pentru a primi răspuns, adică
timpul necesar ajungerii ofertei la dest inatar, timpul necesar destinatarului pentru
deliberare şi timpul necesar pentru ca înscrisul care cuprinde acceptarea să ajungă la
ofertant; -dacă ofertantul moare după ce a făcut oferta, sau devine incapabil după această .
dată, oferta devine caducă (nu mai produce nici un efect) numai atunci cand natura afacerii
sau imprejurarile o impun. Oferta devine caduca si in situatia in care destinatarul o refuza,
precum si in situatia in care acceptarea nu ajunge la ofertant in termenul stabilit sau, in lipsa
de termen, intr-un termen rezonabil. Forta obligatorie a oferteiccl trebuie privita in raport de
persoanele carora este adresata. Daca ea este adresata unei persoane prezente, care se afla
in acelasi loc cu ofertantu l si nu s-a prevazut un termen inauntrul caruia ar urma sa fie
acceptata, oferta obliga pe ofertant numai daca a fost de indata acceptata. Daca oferta
prevede un termen, ofertantul este tinut s-o mentina inauntrul acestuia. Cand oferta este
adresata unei persoane absente, ofertantul este tinut s-o mentina inauntrul termenului,
daca oferta este insotita de termen, iar daca nu s-a prevazut un termen, ofertantul va trebui
s-o mentina " un termen necesar schimbulu i propunerii si acceptarii, dupa natura
contractulu i " . Literatura juridica se pronunta ca timpul inauntrul caruia ofertantul este
tinut de oferta sa trebuie sa fie rezonabil care este determinat conform uzantelor. Daca
oferta este adresata unei persoane aflate la departare, ea poate fi revocata pana cand a
ajuns la destinatar, cu conditia ca revocarea sa ajunga inaintea ofertei. Daca oferta a avut
termen si destinatarul n-a acceptat-o, oferta devine caduca. In situatia revocarii ofertei de
catre ofertant inauntrul termenului, va fi angajata raspunderea acestuia.
235 Comparaţie între oferta de a contracta şi promisiunea de contract. Oferta de a contracta
nu se confundă cu promisiunea de contract.
Promisiunea de contract este acordul prealabil al părţilor, privind încheierea în viitor a unui
contract. Promisiunea de contract este, deci, un contract cdi care trebuie să îndeplinească
toate condiţiile de validitate cerute de lege şi să cuprindă. toate elementele esenţiale ale
viitorului contract. Între aceste instituţii juridice există următoarele deosebiri:
-oferta de a contracta este un act juridic unilateral (opera unei singure voinţe), pe când
promisiunea de contract este un act juridic bilateral (rodul a două sau mai multe voinţe), un
contract;
-oferta de a contracta poate fi revocată cât timp nu a ajuns la destinatar, pe când
promisiunea de contract, odată făcută, nu mai poate fi revocată, ea stingându-se numai prin
împlinirea termenului pentru care a fost stipulată, ori prin pieirea lucrului la care se referea
contractul a cărei încheiere a fost promisă sau în condiţiile în care, de regulă, se sting
obligaţiile contractuale;
-oferta de a contracta devine caducă (nu-şi mai produce efectele) dacă, între timp, ofertantul
decedează sau devine incapabil, pe când promisiunea de contract continuă să fie valabilă şi
după ce acela care promite a devenit incapabil şi se transmite moştenitorilor, ca oricare altă
obligaţie contractuală, în afară numai dacă ea a fost stipulată intuitu personae (în
consideraţia calităţilor pe care le are o parte a contractului).
b) ACCEPTAREA

75
236 Noţiune. Codul civil in art.1196 arata ca „orice act sau fapt al destinatarului constituie
acceptare daca indica in mod neindoielnic acordul sau cu privire la oferta, astfel cum a fost
formulata si ajunge in termen la autorul ofertei."Acceptarea constă, deci , în manifestarea de
voinţă a destinatarului de a primi, fără rezerve sau propuneri de modificare, oferta făcută. Ea
trebuie să îndeplinească condiţiile unei manifestări producătoare de efecte juridice (să fie
conştientă, liberă şi exprimată cu intenţia de a se obliga) şi trebuie să fie expresia şi rezultatul
voinţei reale a destinatarului, sa fie emisa in forma ccM i ceruta de lege pentru incheierea
valabila a contractului.
Legeaccliii considera incheiat contractul in momentul si in locul in care acceptarea ajunge la
ofertant, chiar daca acesta nu ia cunostinta de ea din motive care nu ii sunt imputabile.
De asemenea, contractul se considera incheiat in momentul in care destinatarul
ofertei savarseste un act sau fapt concludent, fara a-l instiinta pe ofertant, daca, in temeiul
ofertei, al practicilor statornicite intre parti, al uzantelor sau potrivit naturii afacerii,
acceptarea se poate face in acest mod.
239.Mod de exprimare. Acceptarea poate fi:
-expresă, când se face în scris sau verbal;
-tacită, când se desprinde din acţiuni sau atitudini care pot fi inteipretate astfel. De regulă,
tăcereaccliv nu poate fi considerată un răspuns la oferta făcută. În îm prejurări cu totul
excepţionale, tăcerea poate avea valoarea unei acceptări valabile (quid tacet consentire
videtur), ceea ce se întâmplă în următoarele cazuri: -rezulta din legecclv ;
-din acordul partiloi ( de ex : când prin antecontract părţile au convenit astfel); -din practicile
statornicite intre acestea ;
-din uzante (când, potrivit obiceiului, tăcerea înseamnă acceptare); -alte
imprejurari.
În privinţa conţinutului său, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
-să fie clara si conformă cu oferta (să aibă acelaşi obiect),fara modificari sau completari la
oferta primita ; -să fie neîndoielnică;
-să se facă de către persoana căreia i se adresează oferta, iar, dacă oferta s-a adresat la
persoane nedeterminate (ad incertam personam), ea poate fi făcută de către orice persoană;
-să se facă la termenul stipulat de ofertant (dacă oferta e făcută cu termen) sau în timp
rezonabil (dacă oferta a fost făcută fără termen);
-să se facă mai înainte ca oferta să fi devenit caducă prin moartea ofertantului, or i prin
căderea lui în incapacitate. -Sa fie emisa in forma ceruta de lege pentru incheierea valabila a
contractului.
Raspunsul destinatarului nu constituie acceptare, dar poate fi considerat, dupa
imprejurari, contraoferta, in urmatoarele situatii :
- cand cuprinde modificari sau completari care nu corespund ofertei primite ;
- cand nu respecta forma ceruta anume de ofertant ;
- ajunge la ofertant dupa ce a devenit caduca.
Efecte :
- acceptarea produce efecte numai in momentul in care ajunge la ofertant, chiar daca acesta
nu ia cunostinta de ea din motive care nu ii sunt imputabile ;
- acceptarea tardiva cclvi produce efecte numai daca autorul ofertei il instiinteaza de indata pe
acceptant despre incheierea contractului ;
- acceptarea facuta in termen, dar ajunsa la ofertant dupa expirarea termenului, din motive
neimputabile acceptantului, produce efecte daca ofertantul nu il instiinteaza despre aceasta
de indatacclvii.
- acceptarea poate fi retrasa cclvi" daca retragerea ajunge la ofertant anterior ori concomitent
cu acceptarea.
- revocarea acceptarii produce efecte numai din momentul in care ajunge la ofertant, chiar
daca acesta nu ia cunostinta de ea din motive care nu ii sunt imputabile.

C. MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

I. IMPORTANŢĂ

76
237 Ipoteză. Problema momentului încheierii contractului atrage în mod deosebit atenţia
mai ales când această operaţie se realizează prin corespondenţă.
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele
puncte de vedere:
-viciile de consimţământ se apreciază la acest moment; -capacitatea părţilor se apreciază la
data încheierii contractului; -problema caducităţii se pune în legătură cu evenimente
petrecute anterior acestui moment (se poate aprecia dac ă oferta a devenit caducă, în
situaţia în care ofertantul moare între timp sau cade în incapacitate şi, tot astfel, dac ă
acceptantul moare sau devine incapabil înainte ca acceptarea s ă ajungă la ofertant);
-revocarea tardivă a ofertei sau acceptării primeşte considerare (este calificată ca atare) în
funcţie de momentul încheierii contractului;
-dacă s-a făcut aceeaşi ofertă succesiv, către mai multe persoane, va fi considerat valabil
contractul care s-a încheiat primul;
-din momentul încheierii contractului încep să curgă efectele juridice în vederea producerii
cărora părţile şi-au manifestat voinţa de a contracta; -la acest moment se apreciază preţul
curent;
-numai creditorii chirografari anteriori momentului încheierii unui contract fraudulos
beneficiază de exerciţiul acţiunii pauliene, nu şi cei posteriori acestui moment;
-în raport de acest moment se soluţionează conflictele de legi în timp, etc.
238 Determinare. Momentul încheierii contractului rezultă din luarea în considerare
împreună a ofertei şi acceptării, conform sistemului receptiunii reglementat in actualul cod
civil roman in art. 1186, potrivit caruia „ contractul se incheie in momentul si locul in care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar daca acesta nu i la cunostinta de ea din motive care nu ii
sunt imputabile", precum si in cazul in care „destinatarul ofertei savarseste un act sau fapt
concludent, fara a-l instiinta pe ofertant, daca, in temeiul ofertei, al practicilor statornicite
intre parti, al uzantelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face in acest mod".
Fata de modificarile aduse de actualul Cod Civil (art.1182 alin.2) se impune a se face
distinctie intre situatia negocierii complete a contractului si situatia negocierii clauzelor
esentiale. Altfel spus, avem doua situatii diferite ce constituie momentul incheierii
contractului:
1. momentul interventiei acordului de vointa cu privire la toate clauzele contractului;
2. momentul punerii de acord asupra elementelor esentiale ale contractului, clauzele
secundare urmand a fi stabilite ulterior sau incredintate unui tert.
II. PREZENTAREA TEORIILOR ÎN LEGĂTURĂ CU MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI
1. Consideraţii generale
239 Preliminarii. Pentru încheierea contractelor, de regulă, este suficient acordul de voinţă
al părţilor, ceea ce se traduce în principiul consensualităţii contractelor. Această problemă se
pune în cazul contractelor încheiate prin corespondenţă. Contractul se încheie în momentul
în care s-au unit voinţele părţilor (în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor),
voinţe exprimate prin mijlocirea ofertei şi a acceptării.
Potrivit părerilor exprimate de literatura de specialitate, momentul încheierii
contractului poate fi determinat cu ajutorul mai multor teorii : -teoria emisiunii
(declaraţiei): -teoria expedierii acceptării; -teoria recepţiunii; -teoria informaţiunii.
Acestea au fost grupate în două sisteme:
A. sistemul emisiunii, care înglobează teoria declaraţiunii şi teoria expediţiei;
B. sistemul recepţiunii, care înglobează teoria recepţiunii şi teoria
informaţiunii.

2.Teorii
240 Teoria emisiunii (declaraţiunii). Potrivit acestei teorii, contractul se consideră încheiat
în momentul acceptării ofertei, adică în momentul în care destinatarul hotărăşte a da curs
ofertei.
Această teorie prezintă două serioase neajunsuri:
-hotărârea de a accepta este un element psihologic, lăuntric, foarte greu de dovedit;

77
-ofertantul nu a luat încă cunoştinţă de acceptare, ceea ce înseamnă că voinţele părţilor nu
s-au unit, deci nu s-a format acordul de voinţă şi nu se poate vorbi de, încheierea
contractului.
241 Teoria expedierii. Potrivit acestei teorii, contractul se consideră încheiat din momentul
în care destinatarul expediază în scris oferta (scrisoare obiş nuită sau recomandată, ori
telegramă). Este adevărat că această teorie înlătură neajunsul constând în dificultatea
dovedirii momentului respectiv, pentru că proba acestuia se face cu data ştampilei unităţii
poştale de expediţie. Rămâne, însă, celălalt neajuns: voinţele părţilor nu s-au întâlnit, deci,
nu s-a realizat acordul de voinţă şi. nu s-a încheiat contractul.
242 Teoria recepţiunii. Se consideră, în baza acestei teorii, că momentu l încheierii
contractului este momentul în care acceptarea a ajuns la adresa ofertantului.
243 Teoria informaţiunii. Conform acestei teorii, contractul se consideră încheiat în
momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Într-adevăr, acesta este
momentul când voinţele părţilor s-au unit (când s-a realizat acordul de voinţă al părţilor).
Acest sistem este acceptat în sistemul nostru de drept.
Dacă este vorba de contracte solemne, contractul se consideră încheiat dacă sunt
respectate condiţiile referitoare la ofertă şi acceptare şi, evident, dacă, sunt îndeplinite
cerinţele legii în privinţa formei.
D. RĂSPUNDEREA REZULTATĂ DIN RETRAGEREA INTEMPESTIVĂ A OFERTEI SAU ACCEPTĂRII
244 Problema obligativitatii.
Dacă oferta (cu sau fără termen de acceptare) nu a ajuns la destinatar, ofertantul
o poate revoca, singura cerinţă fiind ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu o dată
cu oferta (de exemplu, oferta s-a trimis prin scrisoare, iar retractarea se face telefonic,
telegrafic sau prin fax).
Dacă oferta s-a făcut cu termen expres sau implicit de acceptare şi ea a ajuns la
destinatar, menţinerea ei este obligatorie înlăuntrul acestui termen, afară de cazul în care
oferta a fost adresată unei persoane determinate care a respins-o înainte de terminarea
termenului.
Referitor la oferta care s-a făcut fără termen de acceptare şi a ajuns la destinatar
s-au exprimat două puncte de vedere:
---într-o interpretare ea poate fi revocată. În motivarea acestei interpretări se susţine că, deşi
ajunsă şi cunoscută de către destinatar, oferta conti nuă a fi până la acceptare un act
unilateral care nu îl angajează pe ofertant. ---într-o altă interpretare însuşită de majoritatea
doctrinei, şi care s-a impus în jurisprudenţă, fiind preluata de actualul Cod civil, se susţine că
menţinerea ofertei este obl i gatorie pe timpul necesar conform uzanţelor, pentru ca
destinatarul să del i bereze şi să se pronunţe asupra propunerii ofertantului, întrucât fără
recu noaş- terea unui asemenea termen oferta ar rămâne practic, fără nici un rost.
În ceea ce priveşte obligaţia menţinerii acceptării aceasta se pune numai în
privinţa persoanelor care nu se află de faţă.
În cazul persoanelor care se află de faţă, nu se pune problema unei obligaţii de
menţinere a acceptării, deoarece acceptarea ofertei are ca obiect încheierea imediată a
contractului.(art.1194 alin. C.civ).
Răspunderea pentru retragerea intempestivă a ofertei sau acceptări i se
califică după împrejurări, fie ca o răspundere delictuală, când sunt îndeplinite condiţiile
acestei răspunderi, fie ca un abuz de drept, în exercitarea facultăţii de retragere a ofertei sau
acceptării, când nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale.
Raspunderea ofertantului pentru revocarea intempestiva a ofertei. Daca exista unanimitate
in a se considera ca revocarea intempestiva a ofertei de catre ofertant obliga pe ofertant,
discutiile se poarta asupra calificarii juridice a acestui izvor de obligatii, fiind emise mai multe
teorii.
1. Teoria actului juridic unilateral considera ca oferta reprezinta o manifestare de
vointa unilatereala, deci act juridic unilateral, care produce efecte, anume obligatia
ofertantului de nu si-o revoca inauntrul termenului. I se reproseaza acestei teorii faptul ca

78
actul juridic unilateral nu este prevazut de Codul civil ca izvor de obligatii, exceptiile fiind de
stricta interpretare.
2. Teoria antecontractului. Potrivit acesteia, oferta este de natura contractuala, intre
ofertantul care a prevazut un termen pentru mentinerea ofertei si destinatar s-ar fi incheiat
un antecontract prin care ofertantul isi asuma, pe langa fondul ofertei si obligatia de a-si
mentine oferta in cadrul termenului, obligatie pe care destinatarul este prezumat ca ar fi
acceptat-o. Teoria n-a fost acceptata pe buna dreptate, pentru ca acceptarea destinatarului
este cel putin indoielnica, ceea ce face sa nu se poata vorbi de un acord de vointe specific si
antecontractului.
3.Teoria raspunderii delictuale. Autorii teoriei considera ca retragerea intempestiva a ofertei
reprezinta un veritabil delict civil care declanseaza raspunderea delictuala a ofertantului
pentru prejudiciul suferit de destinatar de fapta culpabila a ofertantului. Intr-o varianta a
acestei teorii, se vorbeste de abuzul de drept, teorie catre care tinde, in mare parte, doctrina
franceza. Se considera ca revocarea ofertei de catre ofertant este un drept al acestuia care
poate fi exercitat pana in momentul cand ea ajunge la destinatar. Din acest moment,
revocarea devine un abuz de drept. Ca un mod de reparare sui generis a prejudiciului, s-a
propus ca instantele de judecata sa poata decide, in raport de datele fiecarei spete in parte,
ca a fost incheiat contractul.

SECŢIUNEA A VIII-A EFECTELE

CONTRACTELOR
EFECTELE INTRE PARTI
FORŢA OBLIGATORIE A CONTRACTELOR I.
PRELIMINARII
245 „Putere de lege". Potrivit art. 1270 C. civ., „Contractul valabil incheiat are putere de lege
intre partile contractante".
Cu alte cuvinte, contractul este legea partilor, fiind tinute sa-l respecte întocmai, potrivit
adagiului latin pacta sunt servanda. Din această împrejurare nu se poate trage concluzia că
este posibil a se asemui contractul cu legea, sau că acestea sar confunda.
Per a contrario, Noul Cod Civil consacra in mod expres institutia impreviziunii, institutie ce
permite adptarea contractelor la noile realitati economice si monetare avand ca finalitate
refacerea echilibrului contractual.
In prezent, teoria impreviziunii este tratata prin intermediul dispozitiilor
art.1271, legiuitorul insusindu-si punctul de vedere al partii din doctrina care a sustinut
constant ca se impune o limitare legala a libertatii contractuale, in situatia in care
''executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa " si sunt îndeplinite urmatoarele
conditiicclix: -modificarea imprejurarilor sa fi avut loc ulterior incheierii contractului; -aceasta
schimbare a imprejurarilor nu putea fi avuta in vedere, in chip rezonabil, la momentul
incheierii contractului;
-debitorul nu si-a asumat riscul contractual constand in schimbarea imprejurarilor; -debitorul
a încercat, intr-un termen rezonabil si cu buna-credinta, negocierea adaptarii rezonabile si
echitabile a contractului.
In doctrina juridicacclx, impreviziunea a fost definita ca fiind prejudiciul pe care il sufera una
din partile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine intre
prestatiile si contraprestatiile celeilalte parti, in cursul executarii contractului, dezechilibru
cauzat de conjuctura economica, dar mai ales de fluctuatiile monetare.
Ca si aplicabilitate, impreviziunea se manifesta cu precadere in urmatoarele
contracte: -contractul de închiriere -contractul de vanzare-cumparare -contractele de credit
bancar
Efectele impreviziunii sunt reglementate prin intermediul dispozitiilor art 1271 alin.2
Noul Cod Civ., potrivit carora in situatia in care executarea contractului a devenit excesiv de
oneroasa datorita unei schimbari exceptionale a imprejurarilor, instanta poate sa dispuna:
a) adaptarea contractului pentru a distribui in mod echitabil intre parti pierderile si
beneficiile ce rezulata din schimbarea imprejurarilor

79
 b) încetarea contractului, la momentul si in conditiile pe care le stabileste.
La nivel legislativ, teoria impreziunii se aplică în anumite cazuri determinate de legiuitor:
Legea nr. 8/1996cclxi privind drepturile de autor [art. 43 alin. (3)]; O.G. nr. 42/1997 cclxii privind
navigaţia civilă.
Libertatea de a contracta este recunoscută în favoarea tuturor cclxiii, dar ea este ţărmurită, în
sensul că „numai contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante" cclxiv.
Libertatea contractuală se exprimă, din punctul de vedere al formei, în regula
consensualităţii convenţiilor, potrivit căreia, pentru validitatea unei convenţii este suficient
acordul de voinţă al părţilor, afară numai dacă ar fi vorba de contracte reale sau solemne, iar
executarea obligaţiilor se face aşa cum ele au fost asumate : „pacta sunt servanda".
2135. Forţa obligatorie a contractelor şi principiul libertăţii şi egalităţii părţilor. Forţa
obligatorie a contractelor faţă de părţile contractante, avânzii lor cauză şi instanţa de
judecată este o consecinţă a principiului libertăţii şi egalităţii părţilor contractante, principiu
care, în condiţiile sistemului nostru naţional de drept, trebuie să-şi găsească deplina sa
înfăptuirecclxv.
Din valoarea recunoscută contractului, ca „lege a părţilor", decurg două reguli
importante: -irevocabilitatea contractelor; -principiul relativităţii efectelor contractului. II.
REGULI ÎN MATERIE
1. Regula irevocabilităţii contractelor
246 Noţiune. Regula irevocabilităţii contractelor exprimă ideea că un contract nu poate fi
revocat decât prin acordul părţilor,
247 Clauza de dezicere. Contractul nu poate fi desfăcut (revocat) prin voinţa unei singure
părţi, afară dacă în el s-a inserat clauza de dezicere, potrivit căreia părţile (amândouă, sau
numai una dintre ele) se pot dezlega de contract, plătind celeilalte părţi o indemnizaţie (o
sumă de bani), o prestatie. În acest caz, contractul se revocă, în ultimă instanţă, tot prin
acordul de voinţă al părţilor (mutus disensus), pentru că această facultate a fost stipulată cu
ocazia înche i erii contractului, când părţile au hotărât de comun acord asupra ei.
pactul de optiune se deosebeste de antecontractul de vanzare-cumparare prin aceea ca
in cazul antecontractului de vanzare-cumparare la incheierea contractului va fi necesar
acordul tuturor partilor contractante pe cand in cazul pactului de optiune, contractul se va
incheia prin simpla vointa a partii in favoarea careia a fost incheiat..
248 Excepţii. Regula irevocabilităţii contractelor comportă câteva excepţii, situaţii în care
contractul poate fi desfăcut numai prin voinţa uneia dintre părţi sau independent de voinţa
părţilor:
-contractele cu durată nedeterminată, in principiu, pot fi reziliate prin vointa unilaterala a
oricareia dintre parti, de pilda, contractul de locatiune fara termen sau contractul de
mandat, ori numai prin vointa uneia dintre parti, de pilda contractul de depozit.Prin
adoptarea noului cod civil, legiuitorul introduce un element nou si anume termenul
rezonabil de preaviz, ce urmeaza a fi apreciat de la caz la caz in functie de diferitele
imprejurari.In orice caz, denuntarea unilaterala nu se poate face decat cu respectarea
termenului mentionat.In cazul contractelor incheiate pe o durata nedeterminata, clauza prin
care se stipuleaza exercitarea dreptului de denuntare unilaterala in schimbul unei prestatii
se considera nescrisa, intrucat in aceasta categorie de contracte, acest drept tine de natura
contractului, partile nefiind tinute a mentine contractul in fiinta pe o anumita perioada de
timp.cclxvi
-contractele pot înceta independent de voinţa părţilor, dacă încetează să mai existe un
element esenţial. Ne aflăm, în această situaţie, în cazul în care una, dintre părţile
contractante decedează, iar contractul este încheiat intuitu personae (în considerarea
calităţilor deosebite ale unei părţi), încetare care operează de plin drept (de exemplu,
contractul de mandat);
-în cazul contractelor cu executare succesivă sau continua, denuntarea contractului
poate fi exercitata cu respecterea unui termen rezonabil de preaviz, chiar si dupa inceperea
executarii contractului, insa denuntarea nu produce efecte in privinta prestatiilor executate
sau care se afla in curs de executare.cclxvii ;

80
 -suspendarea forţei obligatorii poate interveni în unele contracte dacă una dintre părţi nu-
şi execută obligaţia. De exemplu, în contractele de as i gurare, dacă partea obligată nu
plăteşte primele asigurate, contractul de asigurare se suspendă. În unele cazuri, durata
contractelor cu executarea succesivă se prelungeşte peste termenul pentru care au fost
încheiate, de pildă, în cazul contractelor de închiriere de locuinţe.

EFECTELE FATA DE TERTI 2.

Relativitatea efectelor contractelor
249 Noţiune. Potrivit art. 1280 C. civ., „Contractul produce efecte numai intre parti, daca
prin lege nu se prevede altfel". Contractul îşi produce efectele numai înlăuntrul cercului
contractual, numai între părţile care l-au încheiat. Puterea obl i- gatorie a contractului
priveşte, însă, şi alte persoane, în primul rând, avânzii-cauză ai părţilor, acestora contractul
fiindu-le opozabil. Numai sub acest aspect trebuie reţinută „puterea de lege" a contractului
faţă de avânzii-cauză ai părţilor.Totodata contractul este opozabil si tertilor, care nu pot
aduce atingere drepturilor si obligatiilor nascute din contractul incheiat intre parti.Cu toate
acestea, tertii se pot prevala de efectele contractului, fara insa a avea vreun drept de a cere
executarea lui, cu exceptia cazurilor special prevazute de legecclxviii
Rezultă că viaţa, realităţile sociale complexe reclamă existenţa unei anumite tangenţe între
contract şi unele persoane, altele decât părţile între care s-a încheiat. Aceasta obligă la
lămurirea noţiunilor de „părţi", „terţi" şi „avânzi cauză", cum şi la lămurirea legăturii în care
aceştia se află cu contractul.
250 Noţiunea de parte în contract. Parte în contract este autorul unei manifestări de
voinţă la încheierea acestuia cu precizarea că, în cazul în care o persoană este lipsită de
capacitatea de exerciţiu, ea îşi manifestă voinţa prin reprezentantul ei legal (părinţi sau
tutore)cclxix.
251 Noţiunea de terţi. Prin terţi înţelegem persoanele complet străine de contract (penitus
extranei). În ce raport se află terţii faţă de contract? Fiind persoane complet străine faţă de
contract, în principiu, terţilor, contractul nici nu le profită, dar nici nu le dăunează: res inter
alios acta alliis necque nocere necque prodesse potest. Altfel spus, contractul nu este
opozabil terţilor.
Prin excepţie de la această regulă, sunt cazuri când terţii nu pot i gnora con
tractul; mai mult, sunt cazuri când terţii nu pot fi consideraţi străini de contract .Astfel, dacă
contractul se referă, de pildă, la drepturi reale care sunt drep turi absolute, datorită
caracterului acestor drepturi de a fi opozabile erga omnes (tuturor), rezultă că, respectându-
se aceste drepturi de către toţi ceilalţi, implicit, se respectă contractul respectiv.
Terţii sunt obligaţi să respecte chiar drepturile de creanţă ale părţilor, pentru că, dacă, de
pildă, împiedică executarea acestor drepturi, sunt susceptibili de a răspunde pentru
prejudiciile cauzate părţilor sau numai uneia dintre ele. În cazul convenţiei de porte-forte şi
stipulaţiei pentru altul, terţii sunt consideraţi că nu sunt străini de contract.
252 Avânzii-cauză. Avânzii-cauză sunt persoanele cărora, fără a fi părţi sau terţi, contractul
le este opozabil.
Astfel, in caz de deces al uneia dintre parti, drepturile si obligatiile contractuale ale acesteia
se transmit succesorilor sai universali sau cu titlu universal, daca din lege, din stipulatia
partilor ori din natura contractului nu rezulta contrariul.De asemenea, drepturile si obligatiile
contractuale in stransa legatura cu un bun se transmit, o data cu acesta, succesorilor cu titlu
particular ai partilor.cclxx Sunt avânzi-cauză:
-moştenitorii universali, adică succesorul juridic al unui întreg (al unui patrimoniu) ori al
unei mase distincte de bunuri, de pildă persoanele juridice ce se nasc prin divizarea totală a
unei alte persoane juridice, sau succesorul une i persoane care a decedat;
-moştenitorii cu titlu universal, adică succesorii juridici ai unei fracţiuni dintr-un întreg
(dintr-un patrimoniu) sau dintr-o masă distinctă de bunuri, dreptul lor exprimându-se în
fracţiuni (1/2, 1/4, 1/6 etc.);
-creditorii chirografari titulari ai dreptului de gaj general asupra între gu I u i patrimoniu
al debitorului, drept în baza căruia, pentru satisfacerea crean ţelor lor, pot urmări orice bun
aflător în patrimoniu.

81
 -succesorii cu titlu particular, adica acele persoane care dobandesc anumite bunuri
determinate.
3.EXCEPTII DE LA PRINCIPIUL RELATIVITATII CONTRACTULUI
a)Consideraţii generale
253 Noţiune. Sunt excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, acele situaţii
juridice în care contractul ar putea produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau
succesorii în drepturi ai părţilor.
Această problemă trebuie analizată pe două planuri:
-dacă un contract încheiat de părţi poate da naştere la obligaţii pentru o persoană străină de
contract (terţ);
- dacă un contract încheiat de părţi poate naşte nemijlocit drepturi pentru o persoană
străină de contract (terţ).
În primul caz, este de observat că naşterea unor obligaţii în sarcina unei
persoane străine de contract apare ca inadmisibilă deoarece acceptarea unei, asemenea
posibilităţi ar echivala cu o încălcare gravă a libertăţii persoanei , întrucât, nefiind parte la
contract, o astfel de persoană (terţ) nu şi-a exprimat consimţământul.
În cel de-al doilea caz, naşterea directă din contractul încheiat de părţi a unor
drepturi în favoarea unei persoane, străine de contract, nu este de nimic împiedicată
(întrucât un drept subiectiv reprezintă o prerogativă lăsată la aprecierea titularului său).
Literatura juridică a împărţit excepţiile de la principiul relativităţii efectelor
contractului în două categorii: excepţii aparente şi excepţii reale (veritabile).
b. Excepţii aparente
b1. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort)
254 Noţiujne şi valenţe juridice. Promisiunea faptei altuia reprezintă convenţia prin care o
parte denumită promitent se obligă faţă de cealaltă parte denumit _ creditorul promisiunii
să determine pe o a treia persoană numită terţ, să ratifice (să-şi asume) actul încheiat în
absenţa sa.
Într-o altă opinie se consideră că promisiunea faptei altuia este un contract în
care o persoană - debitorul - se obligă faţă de creditor, să determine pe o terţă persoană să-
şi asume un angajament juridic în folosul creditorului din contract cclxxi.
Promisiunea faptei altuia este numai o aparentă excepţie de la acest principiu , întrucât
ceea ce se promite este, în realitate, propria faptă a pro mitentulu i (de a depune diligenţe,
stăruinţe spre a determina pe cineva să adere la contract).Intentia promitentului de a se
angaja sa determine o alta persoana numita tert sa ratifice un act nu se prezuma, ci trebuie
sa reiasa in mod neindoielnic din contract sau din imprejurarile in care acesta a fost
incheiat.cclxxii
Terţul nefiind parte la contract nu devine obligat prin contractul încheiat între
promitent şi creditorul promisiunii, ci poate să adere la contract sau să, încheie un contract
separat cu creditorul promisiunii, însă obligaţia ce şi-o va asuma astfel, va fi una directă,
rezultat al exprimării propriei voinţe de a contracta. In situatia in care tertul refuza sa se
oblige sau nu executa prestatia promisa atunci cand s-a obligat ca si fideiusor, partea care s-a
angajat ca-l va determina sa i ncheie un act sau sa a dere la acel act este tinuta sa repare
prejudiciul cauzat.Cu toate acestea, daca promitentul asigura executarea obligatiei tertului,
fara a produce vreun prejudiciu creditorului, atunci acesta nu mai este tinut sa raspunda in
vreun fel fata de creditor.cclxxiii
Facand o scurta caracterizare a conventiei de porte-fort, putem
enumera urmatoarele ideicclxxiv :
a) este bilaterala, acordul de vointa realizandu-se intre promitent si creditor care isi
manifesta consimtamantul in interesul lor ;
b) este consensuala, pentru ca se poate încheia valabil prin simpla manifestare a vointei
partilor ;
c) este o conventie intuitu personae, incheindu-se in virtutea unor calitati ce tin de persoana
promitentulu i ;
d) poate fi comutativa, deoarece atat promitentul cat si creditorul cunosc existenta si
întinderea drepturilor si obligatiilor ce le revin.

82
b2. Acţiunile directe
255 Noţiune. Prin acţiuni directe înţelegem dreptul unor persoane de a acţiona în anumite
cazuri, expres prevăzute de lege, în contra uneia din părţile unui contract, în favoarea lor,
contract faţă de care, aceste persoane au calitatea de terţi. 256Cazuri. Codul civil consacră
cateva cazuri de acţiuni directe:
-art.1856 C.civ.prevede in materia contractului de antrepriza ca « In masura in care nu au
fost platite de antreprenor, persoanele care, in baza unui contract incheiat cu acesta, au
desfasurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrarii contractate au
actiune directa împotriva beneficiarului, pana la concurenta sumei pe care acesta din urma o
datoreaza antreprenorului la momentul introducerii actiunii. »
-art.2023 alin.final C.civ dispune ca « In toate cazurile, mandantul are actiune directa
împotriva persoanei pe care mandatarul si-a substituit-o. » Această prevedere are în vedere
faptul că mandantul să aibă posibilitatea obţinerii despă gubirilor pentru prejudiciul cauzat
din partea submandatarului. Acţiunea directă nu poate fi considerată o excepţie reală de la
principiul relativităţii efectelor contractului, dreptul anumitor persoane de a acţiona pe o
parte contractantă (faţă de care au calitatea de terţi) se naşte direct din lege, fără acordul de
voinţă al părţilor contractului.
b3. Reprezentarea
Notiune.Prin reprezentare se intelege procedeul juridic prin care o persoana, numita
reprezentant, încheie un act juridic in numele si in contul altei persoane, numita reprezentat,
astfel incat efectele acelui act juridic se produc direct direct in persoana celui reprezentat.
Noul cod civil recunoaste aceasta institutie a reprezentarii in cuprinsul dispozitiilor art.1295 -
1314.
Raportandu-ne la dispozitiile art.1295 Noul Cod Civ., observam ca temeiul
reprezentarii rezida in aceea ca :''Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din
lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotarare judecatoreasca, dupa caz.''
Contractul incheiat de reprezentant, in limitele împuternicirii, in numele
reprezentatului produce efecte direct intre reprezentat si cealalta parte ,
reprezentantul lucrand astfel in numele si pe seama reprezentatului.cclxxv
In situatia in care reprezentantul isi depaseste limitele puterilor conferite ori nu are
împuternicire, asa cum prevad si dispozitiile art.1310 Noul Cod Civ., acesta va
raspunde pentru prejudiciile cauzate tertului contractant care s-a încrezut cu buna
credinta in incheierea valabila a contractului. In situatia in care se încheie
un contract in care reprezentantul nu are împuternicire sau a depasit limita
puterilor conferite, acel contract nu va produce nici un efect intre reprezentat si tert cclxxv i
Ca si o scurta clasificare, dupa natura sa, reprezentarea este de doua
feluri :
a) conventionala, ce are la baza un contract incheiat intre reprezentat si reprezentant ;
b) legala, unde puterea reprezentantului izvoraste direct din lege, cum ar fi reprezentarea
minorului de catre parinti, tutore sau curator.
c. Excepţia reală (veritabilă) de la principiul relativităţii efectelor contractului. STIPULATIA
PENTRU ALTUL
257 Remarcă prealabilă. În literatura juridică cclxxvii, s-a afirmat că stipulaţia pentru altul este
„un procedeu tehnic care permite ca două persoane care încheie între ele un contract, să
convină ca din contractul lor să nască un drept în beneficiul unui terţ".
258 Noţiune. Stipulaţia pentru altul este contractul prin care o parte numită stipulant
obţine de la cealaltă parte numită promitent săvârşirea unei presta ţii în favoarea unei
persoane străine de contract numită terţ beneficiar.
ESTE SINGURA EXCEPŢIE VERITABILĂ DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR
CONTRACTULUI. Drepturile terţului beneficiar se nasc direct din contractul dintre promitent
şi stipulant, doar exercitarea acestor drepturi depinzând de voinţa terţului beneficiar.
Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul în materie de donaţie cu sarcini
(art. 1018 si urmatoarele C. civ.) şi de rentă viageră (art. 2242-2243 C. civ.).
Cazuri de stipulaţie pentru altul se mai întâlnesc şi în materia asigurărilor sau în aceea a
contractelor de transport de bunuri.

83
 Fiind un contract, stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească toate
condiţiile de validitate ale oricărui contract şi, în plus, să existe în contract o stipulaţie certă
în folosul altei persoane, această persoană (beneficiarul) să fie determinată sau
determinabilă la data incheierii stipulatiei si sa existe in momentul in care promitentul
trebuie sa isi execute obligatia.In caz contrar, stipulatia profita stipulantului, fara a agrava
insa sarcina promitentului.cclxxvi ' i Stipulaţia pentru altul implică trei categorii de raporturi
juridice: raporturi între stipulant şi promitent, raporturi între promitent şi terţul beneficiar şi
raporturi între stipulant şi terţul beneficiar.
259 Raporturile dintre stipulant şi promitent. Raporturile dintre părţile cuprinse în
contractul principal urmează toate regulile dreptului comun. De regulă, stipulaţia pentru
altul este o clauză într-un asemenea contract.
între stipulant şi promitent efecte va produce şi clauza prin care se sti pulează în favoarea
altuia. Astfel, dacă promitentul nu execută obligaţia faţă de terţul beneficiar, stipulantul va
putea opta între obligarea promiten tului la executarea obligaţiei şi rezoluţiunea contractului
în temeiul art. 1549 C. civ. În cazul în care contractul are un caracter sinalagmatic, stipulantul
va putea opune excepţia de neexecutare faţă de terţ, dacă promitentul ar cere stipu I antului
să-ş i execute prestaţia sa. În ipoteza în care în patrimoniul stipulantului s-ar produce un
prejudiciu ca urmare a neexecutării obligaţiei faţă de terţ, stipulantul va putea cere
obligarea promitentului la plata daunelor- interese.
Stipulatia poate fi revocata atata timp cat acceptarea tertului beneficiar nu a
ajuns la stipulant sau promitent.Cu toate acestea, stipulatia poate fi acceptata de tertul
beneficiar si dupa decesul promitentului sau al stipulantului. cclxxix
Potrivit art.1287 al.(1) C.civ. '' Stipulantul este singurul indreptatit sa revoce stipulatia,
creditorii sau mostenitorii sai neputand sa o faca.Stipulantul nu poate insa revoca stipulatia
fara acordul promitentului daca acesta din urma are interesul sa o execute.''
Revocarea stipulatiei prduce efecte din momentul in care ajunge la promitent.Daca nu a fost
desemnat un alt beneficiar, revocarea profita stipulantului sau mostenitorilor acestuia, fara a
agrva insa sarcina promitentului. cclxxx
260 Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Terţul beneficiar are posibilitatea de
a accepta sau nu stipulaţia făcută în favoarea sa. În cazul în care acceptă stipulaţia, între el
(terţul beneficiar) şi promitent se naşte un raport juridic obligaţional, în sensul că, terţul
beneficiar are calita tea de creditor, iar promitentu l calitatea de debitor.
i n situatia in care tertul beneficiar nu accepta stipulatia, dreptul sau se considera ca nu ar fi
existat niciodata.cclxxxi
Dreptul terţului beneficiar ia naştere direct în patrimoniul său din mo mentul
încheierii contractului dintre stipulant şi promitent; de aici decurg următoarele consecinţe:
- terţul beneficiar va fi la adăpost de pretenţiile moştenitorilor stipu i antului şi de
concursul creditorilor stipulantului, deoarece se consideră că dreptul său nu a făcut parte din
patrimoniul stipulantului;
-în cazul în care terţul beneficiar a decedat înainte de a fi confirmat dreptul născut în
favoarea sa, acest drept făcând parte din patrimoniul său se va transmite către proprii săi
succesori;
-terţul beneficiar are la îndemână o acţiune directă împotriva prom i ten tului în vederea
realizării dreptului său, putând chiar să pretindă despăgubiri de la acesta, dacă prin
neexecutarea obligaţiei a fost prejudiciat.
In cazul acestui tip de contract, singurele aparari pe care promitentul le poate opune
tertului beneficiar sunt cele întemeiate pe contractul care cuprinde stipulatia. cclxxxii
Prin efectul stipulatiei, beneficiarul dobandeste dreptul de a cere direct
promitentului executarea prestatiei.cclxxxiiiIn acest sens, el are la dispozitie actiunea in justitie
pentru a cere executarea, nefiind obligat sa se adreseze stipulantului.
Terţul beneficiar nu poate cere rezoluţiunea contractului, în caz de neexecutare a obligaţiei
de către promitent întrucât nu este parte la contract şi nu poate profita (deci nu are interes)
de pe urma desfiinţări contractului.

84
261 Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Stipulaţia nu creează raporturi
obligaţionale între stipulant şi terţul beneficiar.
Contractul în folosul unui terţ poate fi folosit de stipulant pentru plata unei datorii anterioare
faţă de terţul beneficiar sau poate constitui o donaţie indirectă, caz în care, stipulaţia trebuie
să îndeplinească toate condiţiile de fond pentru valabilitatea donaţiei, mai puţin forma
autentică.
4. CORELAŢIE INTRE RELATIVITATEA EFECTELOR CONTRACTULUI SI OPOZABILITATEA
CONTRACTULUI FATA DE TERTI
262 Preliminarii. Principiul relativităţii efectelor contractului consacră ideea că, drepturile
şi obligaţiile izvorâte din contract operează în beneficiul sau în sarcina părţilor contractante.
Cuprinzând voinţa liber exprimată a părţilor, contractul li se înfăţişează acestora ca un act
juridic de care sunt legaţi, pe când terţilor care nu participă la încheierea lui, contractul li se
înfăţişează ca un fapt juridic.
Situaţia juridică, în sensul de realitate socială, izvorâtă din contract trebuie respectată de
toţi, sub acest aspect, discutându-se despre opozabilitatea contractului faţă de terţi.
C. SIMULAŢIA
I. SIMULAŢIA CA EXCEPŢIE DE LA OPOZABILITATEA FAŢĂ DE TERŢI
263 Simulaţia. Excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Excepţia de la
opozabilitatea contractelor faţă de terţi reprezintă posibilitatea recunoscută unei terţe
persoane de a respinge, de a nu lua în considerare unele situaţii juridice izvorâte din anumite
contracte. O astfel de situaţie în măsură de a face inopozabil faţă de terţi un anumit contract
este simulaţia.
Simulaţia cclxxxiv este situaţia juridică ce se clădeşte pe două acte juridice. (operaţii
juridice în sens de negotium juris), din care unul este aparent, dar mincinos , iar celălalt
este ascuns, dar sincer şi real.
Doctrina mai defineşte simulaţia şi ca „operaţia juridică constând în încheierea contractului
public, care nu reflectă voinţa reală a părţilor şi a contractului secret, singurul corespunzător
voinţei reale a acestora"cclxxxv sau ca „operaţia juridică în virtutea căreia printr-un act aparent
(ostensibil), dar mincinos (nereal), se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-
un act ascuns, dar adevărat"cclxxxvi.
Cele două contracte cclxxxvI i se încheie între aceleaşi părţi, prin contractu l ascuns,
dar sincer, urmărindu-se obţinerea unor efecte juridice, care fie modifică, fie anihilează
efectele produse de contractul aparent dar mincinos.
Într-o exprimare concisă, este de reţinut că simulaţia presupune în toate
cazurile intenţia de a simula. Prin aceasta se deosebeşte de discordanţele ce apar doar
spontan între voinţa declarată şi cea reală dintr-un contract, situaţie în care se vor aplica
regulile specifice interpretării contractelor (art.1266 al.1 C. civ.) şi nu cele privind simulaţia.
Aşadar, nu poate exista simulaţie în lipsa unui acord simulatoriu, adică în lipsa
înţelegerii părţilor de a realiza o simulaţie, acesta fiind elementul intern al operaţiunii
juridice. Elementul extern este reprezentat de actul public aparent. Aceste două elemente
sunt esenţiale pentru orice simulaţie şi la ele trebuie să se refere orice definiţie.
264 Succesiunea şi condiţiile actelor care alcătuiesc simulaţia. Pornind de la dispoziţiile
art. 1289 C. civ. potrivit cărora „Contractul secret produce efecte numai intre parti si, daca
din natura contractului ori din stipulatia partilor nu rezulta contrariul, intre succesorii lor
uniniversali sau cu titlu universal." se deduce fără echivoc că, pentru existenţa simulaţiei,
trebuie să fim în prezenţa unui contract secret, dar sincer si care sa indeplineasca toate
conditiile de fond prevazute de art.1179 C.civ. pentru a putea fi considerat valabil incheiat.
În mod constant, doctrina şi jurisprudenţa folosesc pentru desemnarea acestui act termenul
de contraînscris, preluat din literatura juridică franceză (contre-lettre).
Contraînscrisul trebuie să îndeplinească, pentru a fi în prezenţa simulaţiei, două
condiţii:
-să aibă un caracter secret. Caracterul secret al contraînscrisului rezidă în ideea că, terţii
nu au cunoştinţă de existenţa şi conţinutul său. Acest caracter lipseşte atunci când în
contractul aparent (public) se fac referiri la existenţa contractului secret sau în situaţia în

85
care contraînscrisul este supus unei forme de publicitate, care oferă terţilor posibilitatea de a
lua cunoştinţă despre existenţa sa (spre exemplu: intabularea);
-să fie precedat sau să fie simultan cu contractul aparent cclxxxviii. Atunci când se încheie întâi
un contract aparent, iar ulterior unul secret, care anihilează sau modifică efectele celui
dintâi, ne aflăm în prezenţa a două contracte care exprimă voinţa reală a contractanţilor,
practic, modifi cându-se un contract prin intermediul altuia.
Această disjungere prezintă importanţă, deoarece în cazul unei simulaţii licite, proba cu
martori în dovedirea actului juridic ascuns, pentru a se înlătura efectele actului aparent,
prezintă utilitate atunci când forma scrisă a actului real - a. contraînscrisului este pretinsă de
lege numai pentru dovedirea lui. În atare situaţie, actul secret, deşi consimţit numai verbal,
dovedit cu martori, capătă
deplină eficienţă juridică şi înlocuieşte actul aparent redactat în scris.
Când, însă, forma scrisă ori cea autentică este pretinsă de lege pentru însăşi.
existenţa actului real - adică a contraînscrisului - acesta nu va putea fi dovedit cu
martori. Cu alte cuvinte, pentru ca un contraînscris să-şi poată produce
efectele, trebuie să fie valabil în el însuşi, ca şi când nu ar fi ascuns, ci
public.
In cazul unei simulaţii ilicite, deci a unei simulaţii făcute în scopul de a ocoli dispoziţiile
legale, imperative, de ordine publică, proba cu martori şi cu prezumţii este admisibilă.
265 Formele simulaţiei. În funcţie de modul de realizare al contractului aparent şi de
raporturile în care acesta se află cu contractul secret, simulaţia îmbracă trei forme:
fictivitatea, deghizarea sau interpunerea de persoane.
Fictivitatea (simulaţia totală). În acest caz, actul aparent este lipsit de orice conţinut
juridic real, el fiind anihilat total de prevederile actului secret. Părţile convin să considere
practic ca inexistent contractul aparent, ele dorind doar să creeze aparenţa operaţiunii
juridice; colorem habet substantia vero nullum (culoare există, dar substanţa este nulă).
Spre exemplu, vânzarea fictivă cu scopul de a sustrage bunurile de la urmărirea pornită
de creditori;
Deghizarea. În această situaţie , părţile încheie un anumit contract, dar ur mărind să-l ţină
secret faţă de terţi, total sau parţial, îl ascund, îl degh i zează într-un alt contract.
Deghizarea este de două feluri: totală sau parţială.
-deghizarea totală este atunci când părţile prin actul public urmăresc să ascundă
însăşi natura actului secret; de exemplu, actul aparent exprimă o vânzare, dar, în realitate,
este o donaţie - colorem habet substantia vero alteram (culoare are, dar alta este
adevărata substanţă);
-deghizarea parţială există atunci când părţile, prin intermediul actului aparent,
urmăresc să ascundă numai anumite elemente ale actului secret; de exemplu, un preţ în
loc de altul;
Interpunerea de persoane. Este situaţia în care părţile, care încheie actul aparent, prevăd
în actul secret, că adevăratul beneficiar este o altă persoană decât cea care apare în actul
public. În acest fel, părţile urmăresc în mod conştient, ca adevăratul beneficiar al
contractului să fie un terţ, căruia cu ajutorul acestei operaţii juridice urmăresc să-i asigure
anonimatul. Exemplu clasic este donaţia prin interpunere de persoane cu scopul de a
gratifica o persoană incapabilă de a primi.
266 Scopurile simulaţiei. Prin însăşi natura sa, scopul general şi abstract al oricărei
simulaţii este acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori existenţei acordului de
voinţă real faţă de terţi. Ca operaţie juridică, simulaţia urmăreşte întotdeauna să dea
impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală, care poate avea ca scop concret:
- sustragerea anumitor bunuri de la urmărirea pornită de creditori, în cazul vânzării fictive;
- evitarea raportului donaţiei şi eventuala reducţiune a acesteia, în cazul unei donaţii
deghizate într-un contract de vânzare - cumpărare;
- fraudarea fiscului prin întocmirea unui contract aparent care atestă un preţ mai mic
decât cel cuprins în contractul secret;

86
- gratificarea unei persoane incapabile de a primi, în situaţia donaţiei prin interpunere de
persoane etc.
267 Efectele simulaţiei. Pornind de la dispoziţiile art. 1289 Noul Cod civ. se poate
observa că simulaţia produce efecte numai intre partile contractante
si succesorii lor universali sau cu titlu universal. Sancţiunea specifică a simulaţiei este, în
principiu, inopozabilitatea faţă de terţi a contractului secret şi a situaţiei juridice create de
acesta. Efectele simulaţiei trebuiesc analizate pe mai multe planuri: în raporturile dintre
părţile contractante, în raporturile dintre părţile contractante şi terţi si în raporturile dintre
terţi.
efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante. În dreptul nostru, voinţa
internă (reală) este precumpănitoare în raport cu cea externă (socială), deci în raporturile
dintre părţi, numai contractul secret este producător de efecte, deoarece acesta exprimă
voinţa internă (reală) a contractanţiloI. Pentru a produce efecte, contractul secret
(contraînscrisul) „trebuie să fie valabil în el însuşi ca şi când nu ar fi fost ascuns, ci
public"cclxxxix (deci, trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate). În privinţa
avânzilor cauză ai părţilor, putem spune ca dispoziţia cuprinsă în art. 1289 C. civ. consacră, în
cazul simulaţiei, opozabilitatea actului secret, numai între părţile contractante, iar daca din
natura contractului ori din stipulatia partilor nu rezulta contrariul şi intre succesorii lor
universali, adică între avânzii-cauză universali sau cu titlu universal (deoarece, prin efectul
transmisiunii unei fracţiuni sau a totalităţii patrimoniului, ei se substituie în toate drepturile
şi obligaţiile autorului în afara celor rezultând din contractele încheiate intuitu personae),
astfel că, le sunt opozabile, excepţiile ce puteau fi ridicate faţă de autor, pe care aceştia îl
reprezintă.Cu toate acestea, daca nu sunt indeplinite conditiile esentiale de fond prevazute
de art.1179 C.civ pentru incheierea valabila a unui contract, actul secret nu poate produce
efecte nici intre partile contractante. ccxc Actul secret încheiat în cazul convenţiei simulatorii,
nu poate avea nici un efect în contra altor persoane, adică împotriva avânzilor-cauză cu titlu
particular, deoarece aceştia fiind dobânditorii unui drept sau a unui bun determinat, nu
reprezintă pe transmiţător şi deci, nu pot fi asimilaţi cu el ca parte în contractul de simulaţie,
care să le fie astfel, opozabil" ccxci. Succesorii universali şi cei cu titlu universal vor avea, totuşi,
calitatea de terţi, şi, deci, contractul secret nu le va fi opozabil, în situaţia în care prin acest
contract, autorul lor a dorit să le fraudeze interesele;
efectele simulaţiei faţă de terţi. Potrivit art. 1289 al.1 C. civ. „ contractul secret produce
efecte numai intre parti (...)". Terţilor, persoane străine de contract, le va fi inopozabil
contractul secret, cu toate că acesta ar corespunde, realităţii, prin aceasta apărându-se buna
lor credinţă şi încrederea pe care au avut- o în contractul public (aparent).Acest aspect este
reliefat si prin dispozitiile art.1290 al.1 C.civ care stabilesc ca : " Contractul secret nu poate fi
invocat de parti, de catre succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular si
nici de catre creditorii instrainatorului aparent impotriva tertilor care, intemeindu- se cu
buna credinta pe contractul public, au dobandit drepturide la achizitorul aparent." Mai mult
decat atat, atunci cand le sunt vatamate drepturile, tertii pot invoca impotriva partilor
existenta contractului secret.ccxcii În acord cu doctrina, practica judiciara a stabilit că
„sancţiunea neopozabilităţii actului secret faţă de terţi se explică prin aceea că ei l-au
ignorat, cunoscând numai actul aparent. Atunci, însă, când terţii au cunoscut actul secret, nu
mai subzistă această raţiune şi, deci, urmează a se decide că actul secret le este
opozabil"ccxciii. Terţii, vor putea să renunţe la inopozabilitatea contractului secret, având
posibilitatea de a-l invoca în beneficiul lor, cu condiţia să fie de bună-
credinţăccxciv;

efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi. Există situaţii când, datorită dreptului de
opţiune al terţilor, apar conflicte de interese între mai mulţi terţi. Astfel, In cazul unei vânzări
fictive, cumpărătorul prevalându-se de contractu l aparent, grevează imobilul cu ipotecă;
conflictul de interese apare între creditorii vânzătorului, care au interesul să invoce actul
secret, şi cre ditorii cumpărătorului, care sunt interesaţi să invoce contractul aparent. În mod
just, doctrina şi jurisprudenţa, au stabilit că vor avea câştig de cauză acei creditori care
invocă contractul public cu condiţia să fi fost de bună-credinţă la momentul constituirii

87
drepturilor lor. Explicaţia ar fi aceea că aceşti creditori nu au avut posibilitatea să ia la
cunoştinţă despre existenţa contractului secret.
268 Acţiunea în simulaţie. Acţiunea în simulaţie este acţiunea prin intermediul căreia se
urmăreşte stabilirea în instanţă „a actului secret, real şi inexistenţa actului public,
aparent"ccxcv. Contractul secret va deveni eficient numai dacă îndeplineşte condiţiile pentru a
fi valabil el însuşi.
Acţiunea în simulaţie este o acţiune imprescriptibilă, jurisprudenţa stabilind că
„această soluţie este în concordanţă cu principiul potrivit căruia aparenţa de drept poate fi
înlăturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare, prin trecerea
timpului"ccxcvi.
Orice persoană interesată să invoce în favoarea sa contractul secret, poate
exercita acţiunea în simulaţie. Acţiunea în simulaţie are caracterul unei acţiuni în constatare
şi ea poate fi exercitată oricând pe cale principală sau de excepţie ccxcvii.
269 Dovedirea (proba) simulaţiei. Dovedirea simulaţiei se face în mod diferit, după cum
actul secret este invocat de una din părţile contractante, succesorii lor universali sau cu titlu
universal, sau de către un terţ.
Între părţi simulaţia nu poate fi dovedită „decât printr-un contraînscris care ar modifica actul
aparent ce se pretinde a fi simulat"ccxcviii. Aceasta este regula şi ea se aplică şi în privinţa
succesorilor universali ori cu titlu univeisal ai părţilor (deoarece sunt consideraţi a se
substitui în drepturile şi obligaţiile autorilor lor) cu excepţia cazului în care le-au fost
fraudate inte resele, situaţie în care ei devin terţ i propriu-zişi.
De la regula dovedirii prin contraînscris a actului secret sunt consacrate unele excepţii
considerând admisibile proba testimonială, prezumţiile si orice alt miloc de proba în
următoarele cazuri:
- „(...) când există un început de dovadă scrisă; când producerea dovezii este i mposibilă;
când actul a fost întocmit prin fraudă, dol, ori violenţă" ccxcix;
- în cazul unei simulaţii ilicite, deci a unei simulaţii făcute cu scopul de a ocoli dispoziţii
legale imperative, de ordine publică, partile pot folosi orice mijloc de proba ccc;
- când există o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris ccci;
- când „s-a urmărit neutralizarea efectelor actului aparent, simulaţia care presupune doar
existenţa unui acord simulatoriu, fără a mai fi necesară întoc mirea unui înscris secret în care
să se materializeze înţelegerea ocultă a părţilor, instanţele nu pot pretinde părţii să facă
dovada înscrisului secret"cccii.
Terţii si creditorii pot face dovada simulaţiei, prin orice mijloc de probă ccciii, întrucât faţă de ei
simulaţia este considerată un simplu fapt juridic, ei trebuind să fie, însă. de bună-credinţă (în
acest sens, jurisprudenţa a statuat că „atunci însă când terţii au cunoscut actul secret nu mai
subzistă această raţiune şi, deci, urmează a se decide ca actul secret le este opozabil" ccciv).

SECŢIUNEA A IX-A
SCURTE CONSIDERAŢII ASUPRA NULITĂŢII ÎN MATERIA CONTRACTELOR
A. PRELIMINARII

Articolul 1246 din Codul civil da nulitatii urmatoarea definitie: „Orice contract incheiat cu
incalcarea conditiilor cerute de lege pentru incheierea sa valabila este supus nulitatii, daca
prin lege nu se prevede o alta sanctiune."
Pentru a putea înţelege particularităţile sancţiunii nulităţii în materia contractelor, principala
specie a actelor juridice civile, subliniem cu titlu de enunţ următoarele: -nulitatea ca noţiune
primeşte două sensuri (accepţiuni): nulitate în sens de sancţiune; şi nulitate în sens de
instituţie juridică;
-nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil (contractul) de efectele
ce sunt contrare normelor juridice consacrate în cheierii valabile a acestuia cccv şi bunelor
moravuri;
-reglementarea materiei se gaseste in dispozitiile art. 1246 si urmatoarele din codul civil;

88
-nulitatea are următoarele funcţii: funcţia preventivă, funcţia sancţionatorie ş i funcţia de
garanţie a principiului legalităţii;
-nulităţile se clasifică potrivit mai multor criterii: în raport de interesul ocrotit (nulitatea
absolută şi nulitatea relativă); în raport de întinderea efectelor (nulitatea totală şi nulitatea
parţială); în raport de modul în care este exprimată nulitatea (nulitatea expresă şi nulitatea
tacită); şi, în raport de felul condiţiei de validitate neîndeplinite (nulitatea de fond şi
nulitatea de formă); -materia efectelor nulităţii este guvernată de o serie de principii, între
care: principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, principiul restitutio in integrum ş i principiul
resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis;
- regula quod nullum est, nullum producit efectum (din materia nulităţilor) este anihilată de o
serie de principii, între care amintim: principiul conexiunii actelor juridice, principiul
răspunderii civile delictuale şi principiul error communis facit ius; -nulitatea ca sancţiune, dar
şi ca instituţie juridică are o fizionomie juridică proprie, distinctă de alte instituţii juridice cu
care pare a se asemăna, precum: rezoluţiunea, rezilierea, inopozabilitatea, revocarea,
caducitatea şi reaua-credinţă etc.;
-imensa majoritate a regulilor şi principiilor din materia actelor juridice civile se aplică şi
contractelor care nu sunt altceva decât acte juridice civile bilaterale.
B. PARTICULARITĂŢI ALE NULITĂŢII ÎN MATERIA CONTRACTELOR I. CU PRIVIRE LA NULITATEA
ABSOLUTĂ
270Noţiune. Nulitatea absolută este sancţiunea ce se aplică actelor juridice întocmite cu
încălcarea unor dispoziţii legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interese de ordin general,
pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice care sunt contrare legii ori bunelor
moravuri.
Nulitatea absoluta are drept scop protectia unui interes general;exemplul clasic este acela
care loveste contractul ce are o cauza ilicita sau imorala. 271Cazuri. Enumerare.Potrivit
cccvi

dispozitiilor art.1250 C.civ.:"Contractul este lovit de nulitate absoluta in cazurile anume

prevazute de lege, precum si atunci cand rezulta neindoielnic din lege ca interesul ocrotit
este unul general." Raportat textul de lege, pe care il consideram destul de sumar, rezulta ca
nulitatea absolută intervine în următoarele cazuri: pentru lipsa unui element esenţial al
contractului , pentru neîndeplinirea cerinţelor de solemnitate ori pentru fraudarea legii .
272În primul rând pentru lipsa unui element esenţial al contractului:
-când lipseşte consimţământul la încheierea contractului cccvii; -când lipseşte obiectul
contractului.
Plata şi seriozitatea preţului reprezintă o condiţie esenţială de valabilitate a contractului de
vânzare - cumpărare, prevăzuta expres de lege, astfel că, neîndeplinirea acestor condiţii
loveşte actul de nulitate (art. 1660 al.2 C. civ.)cccviii;
-pentru absenţă de cauză sau cauză ilicită ori imorală ;
cccix cccx

-când una din părţile contractante sau amândouă sunt lipsite de capacitatea de folosinţă în
privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce nasc din contract (astfel de cazuri sunt foarte rare).
273Pentru neîndeplinirea cerinţelor de solemnitate, impuse de lege pentru validitatea
contractelor solemne.
Sub acest aspect, sancţiunea nulităţii absolute intervine când contractul solemn nu a fost
întocmit în forma prescrisă de lege (de exemplu: contractul de donaţie se încheie, sub
sancţiunea nulităţii absolute, în formă autentică) cccxi. 275.Ori de câte ori un contract este
încheiat anume pentru a frauda legea, sancţiunea ce se aplică este nulitatea absolută cccxii.
II. CU PRIVIRE LA NULITATEA RELATIVĂ
274Noţiune. Nulitatea relativă este sancţiunea ce se aplică contractelor întocmite cu
încălcarea dispoziţiilor legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interesele determinante,
concrete (particulare) ale unei persoane, pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice
care sunt contrare legii ori bunelor moravuri. 275Cazuri. Nulitatea relativă intervine în
cazurile în care consimţământul a fost viciat prin eroare, dol şi violenţă cccxiii, iar în ceea ce
priveşte viciul leziunii, nulitatea relativă are o formă specifică - resciziunea -, la îndemâna
părţii lezate fiind pusă acţiunea în anulare pentru leziune. De asemenea, nulitatea relativă
intervine pentru lipsa capacităţii de exerciţiu (lipsa capacităţii de a contracta) precum şi

89
pentru încheierea contractelor cu încălcarea dispoziţiilor legale sau normelor juridice care
stabilesc anumite incapacităţi specialecccxiv, dar si in alte cazuri anume prevazute de lege.
In situatiile in care natura nulitatii nu este determinata ori nu reiese in chip
neindoielnic din lege ca ar fi vorba despre o nulitate absoluta sau relativa, contractul este
anulabil.cccxv
Astfelcccxvi, spre exemplu, vânzarea lucrului altuia, fie şi pro parte, atrage nulitatea relativă a
actului, deoarece vânzătorul poate dobândi totalitatea dreptului de proprietate şi, deci,
posibilitatea de a transmite acest drept către cumpărători. O atare situaţie are loc în cazul
înstrăinării de către un moştenitor a unui lucru asupra căruia există o stare de indiviziune,
mai înainte de încetarea acesteia. Dacă, însă, urmare a partajului, moştenitorului înstrăinător
i se atribuie bunul în întregul său, vânzarea-cumpărarea acestui bun se consolidează
retroactiv şi anularea actului devine fără obiect.
III. CU PRIVIRE LA ACŢIUNEA ÎN NULITATE
276Noţiune. Contractul încheiat de părţi este prezumat a fi valabil până ce instanţa pronunţă
nulitatea sau anularea lui. Instanţa pronunţă o asemenea sancţiune numai atunci când
soluţionează fie acţiunea introdusă anume în acest scop (şi atunci se spune că nulitatea a
fost pronunţată pe cale de acţiune principală), fie pe cale de excepţie, când cel urmărit
refuză executarea contractului nul sau anulabil, invocând nulitatea sau anulabilitatea lui.
277Dreptul la acţiune. În privinţa dreptului la acţiune trebuie să facem următoarea
distincţie:
-nulitatea absolută poate fi cerută şi, respectiv, invocată de orice persoană interesată, pe
cale de actiune sau exceptie, datorită faptului că prin incheierea contractului nul s-au
încălcat dispoziţiile imperative ale legii, care ocrotesc interese de ordin general.
Instanta de judecata este obligata sa invoce din oficiu nulitatea absoluta. cccxvii
-nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ale cărei interese au fost lezate prin
încheierea actului anulabil, de către succesorii universali, cu titlu universal, ori creditorii
chirografari ai acestei părţi, dacă acţiunea nu are un caracter strict personal.
Spre deosebire de nulitatea absoluta, nulitatea relativa nu poate fi invocata din oficiu
de instanta de judecata.cccxviii
De exemplu, vânzarea lucrului altuia care are la bază o eroare asupra calităţii de proprietar
este anulabilă. Această nulitate este relativă şi nu poate fi invocată de persoane care au
calitate de terţi faţă de contractcccxix.
De fapt, nulitatea relativă a vânzării lucrului altuia poate fi invocată numai de cumpărător,
singura dintre părţile contractante prejudiciate prin încheierea contractului cccxx.
Dreptul la acţiune se stinge prin confirmarea actului anulabil (nul relativ), ori prin prescripţie.
278Prescripţia dreptului la acţiune. În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune, distingem:
-nulitatea absolută în materia contractului datorită faptului că este menită să ocrotească
interese generale, daca prin lege nu se prevede altfel, este imprescriptibilă: quod ab initio
nullum est nullo lapsu temporis convalescere potest cccxxi; acesta aspect este stipulat in
art.1249. al.1 C.civ. : „nulitatea absoluta, daca prin lege nu se prevede altfel, poate fi
invocata oricand, fie pe cale de actiune fie pe cale de exceptie."
-nulitatea relativă se prescrie in termenul de prescriptie stabilit de lege, de regulă, prin
împlinirea termenului de 3 anicccxxii.
Prin scurgerea termenului arătat se stinge dreptul la acţiune, dar, pe cale de
excepţie, partea careia i se cere executarea contractului poate opune oricand nulitatea
relativa a contractului, chiar si dupa implinirea termenului de prescriptie a dreptului la
actiune. : quae temporalis sunt ad agendum perpetuus sunt ad excipiendum.
279Confirmarea contractului nul de nulitate relativă .Validarea contractului
Noţiune.Potrivit art.1261 C.civ.: „Contractul afectat de o cauza de nulitate este validat atunci
cand nulitatea este acoperita."
Un act nul de nulitate relativă poate fi confirmat printr-un alt act juridic care
poartă denumirea de „act de confirmare". Acest act este, în realitate, actul unilateral de
voinţă prin care persoana care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a unui anumit act
juridic renunţă la acest drept.

90
280Condiţii. Pentru a produce efecte juridice, actul de confirmare trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
-să provină de la persoana care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a actului.
(contractului);
-actul sa fie anulabil, adica afectat de nulitate relativa si nu de nulitate absoluta -autorul
acestui act trebuie să fie o persoană capabilă, să aibă deci capacitatea de. exerciţiu;persoana
chemata de lege sa incuviinteze actele minorului poate, in numele si in interesul acestuia,
cere anularea contractului facut fara incuviitarea sa ori sa confirme contractul atunci cand
acestă incuviintare era suficienta pentru I ncheierea valabila a acestuia. cccxxiI i
-voinţa încorporată în actul de confirmare, voinţa unilaterală, să nu fie viciată; -persoana
care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscand cauza de nulitate, si
in caz de violenta, numai dupa incetarea acesteia. Pentru a fi valabil, actul confirmativ, fiind
în realitate, un act juridic unilateral de voinţă, trebuie să cuprindă toate elementele esenţiale
ale actului juridic, deci şi obiectul, cauza si natura obligaţiei. In plus, trebuie facuta
mentiunea despre motivul actiunii in anulare, precum si despre intentia de a repara viciul pe
care se
intemeiaza actiunea. cccxxiv
De regulă, confirmarea vointei este expresă, dar ea poate fi şi tacită. Indiferent
de faptul dacă este expresă sau tacită, confirmarea este valabilă numai dacă îndeplineşte
cerinţele precizate deja.Mai mult decat atat, vointa partii de a renunta la dreptul de a invoca
nulitatea, trebuie sa imbrace un caracter cert. cccxxv
In lipsa unei confirmari exprese, pentru ca un contract afectat de o cauza de nulitate reletiva
sa fie validat, este suficient ca obligatia sa fie executata in mod voluntar la data la care ea
putea fi valabil confirmata de catre partea interesata. cccxxvi
Ca si consecinta, sub sanctiunea decaderii din dreptul de a cere anularea contractului, cel
care trebuie sa confirme actul anulabil poate fi pus in intarziere printr-o notificare de catre
partea interesata, prin intermediul careia sa ii solicite fie sa confirme contractul anulabil, fie
sa exercite actiunea in anulare.cccxxvii Efectele confirmarii. Confirmarea unui contract anulabil
isi produce efectele doar din momentul incheierii acestuia, si ca o consecinta, atrage
renuntarea la mijloacele si exceptiile ce puteau fi opuse de catre parti, sub rezerva insa a
drepturilor dobandite si conservate de tertii de buna credinta.In situatia in care exista mai
multe parti care pot invoca împotriva alteia nulitatea contractului, confirmarea facuta de una
dintre acestea, nu împiedica sub nici o forma invocarea nulitatii de catre celelalte parti.
Trebuie mentionat faptul ca in situatia in care are loc confirmarea unui contract anulabil
pentru vicierea consimtamantului prin dol sau violenta, confirmarea, prin ea insasi, nu
implica si renuntarea la dreptul de a cere ulterior daune interese.
cccxxviii

IV. EFECTELE NULITĂŢII ÎN MATERIA CONTRACTELOR

281Consideraţii generale. Clasificarea nulităţilor în nulităţi absolute şi nulităţi relative nu se
face, aşa cum există tentaţia de a crede, în raport de efectele lor, ci de fundamentul lor.
Nulitatea, indiferent dacă este absolută sau relativă, produce aceleaşi efecte,
ceea ce face să se confunde, de pildă, nulitatea absolută cu nulitatea totală şi cea relativă cu
cea parţială.
Potrivit art.1254 C.civ., „Contractul lovit de nulitate absoluta sau anulat este considerat a nu
fi fost niciodata incheiat." Acelasi text de lege stabileste ca „in cazul in care contractul este
desfiintat, fiecare parte trebuie sa restituie celeilalte, in natura sau prin echivalent,
prestatiile primite, potrivit prevederilor art.1639- 1647 C.civ."
Contractul parţial nul nu produce toate efectele sale, ci numai acelea care nu sunt contrare
legii şi bunelor moravuri, pe când contractul nul total nu produce nici un efect; în acest din
urmă caz, quod nullum est nullum producit effectum. Trebuie însă precizat că, dacă nu toate
clauzele contractului produc efecte potrivnice legii şi bunelor moravuri ci numai unele sau
numai una singură, dar acestea sunt clauzele (sau clauza) determinante, principale ale
contractului, va opera nulitatea totală.In situatia in care contractul este mentinut in parte,
clauzele considerate nule trebuiesc înlocuite de drept cu dispozitiile legale aplicabile. cccxxix
Referitor la nulitatea contractului plurilateral, art.1256 C.civ. statueaza ca :"!n. cazul

91
contractelor cu mai multe parti in care prestatia fiecarei parti este facuta in considerarea
unui scop comun, nulitatea contractului in privinta uneia dintre parti nu atrage desfiintarea
in întregime a contractului, afara de cazul in care participarea acesteia este esntiala pentru
existenta contractului." In situatia in care consimtamantul uneia ditre parti a fost viciat prin
dol sau violenta, aceasta are posibilitatea de a solicicita pe langa anularea contractului
respectiv si daune interese.Totusi, daca partea al carei consimtamant a fost viciat prefera
mentinerea contractului incheiat, atunci ea are drptul de a solicita doar reducerea prestatiei
sale cu valoarea daunelor interese la care ar fi indreptatita. cccxxx
De asemenea, trebuie facuta mentiunea ca, in cazul contractelor încheiate in forma
autentica, partea prejudiciata poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor
suferite, daca anularea sau constatarea nulitatii contractului are loc pentru o cauza de
nulitate a carei existenta rezulta din insusi textul contractului.Vorbim in aceasta situatie
despre raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie. cccxxxi
282 Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi.
În raporturile dintre părţi, nulitatea, indiferent dacă este expresă sau virtuală, totală sau
parţială, absolută sau relativă, are efect retroactiv, desfiinţând contractul pe data încheierii
lui (ex tunc). Astfel fiind, contractul se consideră că nu a existat niciodată.Din efectul
retroactiv al nulităţii decurge obligaţia de restituire a prestaţiilor săvârşite în temeiul unui
contract nul. Dacă părţile nu au săvârşit încă prestaţiile la care s-au obligat prin contract, nu
se pune problema restituirii lor; dacă numai una din părţi sau amândouă au săvârşit
prestaţiile la care s-au obligat, părţile vor trebui să restituie, una alteia, ceea ce s-a primit,
pentru că numai pe această cale ele pot fi puse în situaţia în care se aflau mai înainte de a
încheia contractul.
Este de mentionat aspectul ca un contract nul poate fi refacut, in tot sau in parte, daca la
data refacerii lui sunt respectate toate conditiile prevazute de lege.In aceasta situatie, in
toate cazurile, contractul refacut nu va produce efecte decat pentru viitor, iar nu si pentru
trecut.cccxxxii
283 Excepţii de la regula restituirii prestaţiilor. De la regula restituirii prestaţiilor săvârşite în
temeiul unui contract nul, dedusă din principiul retroactivităţii efectelor nulităţilor, se cunosc
următoarele abateri (excepţii):
-fructele culese de posesorul de bună-credinţă la data culegerii nu sunt supuse restituirii
cccxxxi i
'
-cei care au avut capacitate de exerciţiu restrânsă, nu sunt obligaţi să restituie, prestaţiile
primite în temeiul unui contract care, după executare a fost anulat, decât în măsura în care,
prin aceste prestaţii, s-ar realiza o îmbogăţire;ca si exceptie, persoana care nu are capacitate
de exercitiu deplina, poate fi tinuta la restituirea integrala atunci cand, cu intentie sau din
culpa grava, a facut ca restituirea sa fie imposibila.cccxxxiv
In vechiul cod civil mai existau doua exceptii, care insa o data cu aparitia Noului Cod
nu isi mai gasesc aplicabilitate si anume:
a) prima avea in vedere contractele cu executare succesiva, unde Noul Cod prevede
obligatia de restituire, asa cum rezulata din dispozitiile art.1254, alin.3. Astfel, dacă pro-
prietarul poate restitui chiria primită de la chiriaş, acesta din urmă, prin firea lucrurilor, nu
poate restitui proprietarului folosinţa apartamentului, exercitată în temeiul unui raport
juridic de obligaţie (contractul de închiriere de locuinţe). În acest caz, conform vechilor
reglementari, nulitatea nu poate opera ex tunc, ci numai ex nunc (numai pentru viitor), ceea
ce înseamna că părţile nu mai au obligaţia să restituie prestaţiile săvârşite;
b) a doua exceptie care nu si-a mai pastrat acest caracter este expresia principiului
''nemo auditur propriam turpitudinem allegans''.
Partea dintr-un contract nul pentru cauză imorală nu se poate prevala de caracterul imoral al
propriei sale fapte pentru a cere restituirea prestaţiei ce a săvârşit-o deja, invocând nulitatea
contractului.
Aplicarea acestor principii a făcut-o instanţa supremă cccxxxv, în speţă, reclamanţii l-au
chemat în judecată pe pârât pentru a fi obligat să le restituie unele sume de bani ce
reprezentau preţul de cumpărare plătit de ei pentru unele bunuri care au format obiectul
infracţiunii de speculă, pretinzând că nu au cunoscut această împrejurare şi că, ulterior,
obiectele fiind confiscate, pârâtul s-a obligat să restituie preţul, dar apoi a refuzat să-şi
execute angajamentul, pentru că din probele administrate a rezultat că reclamanţii au fost în

92
deplină cunoştinţă de achiziţionarea unor bunuri ce au format obiectul unei infracţiuni,
comisă de pârât, potrivit principiilor expuse, acţiunea lor pentru restituirea sumelor plătite a
fost respinsă.
După cum se observă din motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a făcut o aplicare
fermă a principiului potrivit căruia, un reclamant nu poate invoca în susţinerea acţiunii
propria sa turpitudine, precum şi a principiului potrivit căruia situaţia anterioară nu poate fi
restabilită în sensul de a se dispune restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate, atunci când
cauza actului juridic este imorală pentru ambele părţi, fără a se face distincţie în raport cu
gradul de turpitudine al fiecăreia.
Noul Cod Civil, prin dispozitiile art.1638 prevede expres faptul
ca :''Prestatia primita sau executata in temeiul unei cauze ilicite sau imorale ramane
intotdeauna supusa restituirii''
284Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi, pe de o parte şi
terţi, pe de altă parte. În raporturile dintre părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte, în
privinţa efectelor nulităţii, se reţin următoarele idei:
-nulitatea, indiferent de felul ei, operează cu efecte retroactive şi faţă de terţi; -terţii restituie
drepturile consfinţite de părţi în temeiul unui contract nul, potrivit regulii resoluto iure dantis
resolvitur ius accipientis;
-părţile nu puteau transmite terţilor mai multe drepturi decât aveau ele însele: nemo plus
iuris ad alium transferre potest quam ipse habet;
-în cazul înstrăinării lucrurilor mobile, terţii nu mai sunt afectaţi de primejdia efectului
retroactiv al nulităţilor dacă sunt de bună-credinţă, fiind indreptatiti la retinerea bunului
pana la indemnizarea sa integrala pentru pretul platit vanzatorului i cccxxxvi
În acest caz, instanţa supremă a statuat că vânzarea lucrului altuia, fie chiar în parte, atrage
nulitatea relativă a actului deoarece vânzătorul poate dobândi totalitatea drepturilor sale de
proprietate, şi, deci, posibilitatea de a transmite acest drept către cumpărător. O atare
situaţie are loc în cazul înstrăinării de către moştenitor a unui lucru asupra căruia există o
stare de indiviziune, mai înainte de încetarea acesteia. Dacă, însă, urmare a partajului,
moştenitorului înstrăinător i se atribuie bunul în întregul său, vânzarea - cumpărarea acestui
bun se consolidează retroactiv şi anularea actului devine fără obiect cccxxxvii.
V. UNELE EFECTE PRODUSE DE CONTRACTELE NULE
285Dezvoltări. În unele condiţii contractele nule produc, totuşi, unele efecte, explicaţia
găsindu-se în unele idei secundare, dar adiacente noţiunii de contract.
Contractul nul poate produce unele efecte care n-au fost înlăturate prin sancţiunea nulităţii:
- clauza valabil exprimată într-un contract nul, dacă are o existenţă înde pendentă, uneori,
produce efecte juridice;
-în considerarea ideii de bună-credinţă, cel ce percepe cu bună-cre dinţă fructele lucrului
dobândit în temeiul unui contract nul devine proprietarul lor; -restituirea, de către un
incapabil, a prestaţiilor săvârşite în temeiul unui contract nul se face numai în măsura
îmbogăţirii lu i ; totusi, incapabilul poate fi obligat la restituirea integrala atunci cand, cu
intentie sau din culpa grava, a facut ca restituirea sa fie imposibila. cccxxxvi i 1
-actul juridic nul produce unele efecte dacă nulitatea este consecinţa faptei ilicite şi culpabile
a celui care o invocă;
-uneori, drepturile dobândite cu titlu oneros în virtutea unui contract rămân valabile cccxxxix;
-în virtutea ideii de aparenţă, uneori, contractul nul produce totuşi efecte. Această idee
explică posibilitatea terţilor de a păstra bunul obţinut de ei cu titlu oneros de la o parte din
contractul nul care se referea la acel bun (debitum cum re iunctum); -în virtutea ideii
conversiunii prin reducţiune a actelor juridice se ex plică de ce un act juridic nul sub
condiţiile unei anumite categorii juridice, este totuşi valabil sub condiţiile unei alte categorii
juridice.Acest aspect este stipulat si in dispozitiile art.1260 al.1 C.civ. care prevad ca : '' Un
contract lovit de nulitate absoluta va produce totusi efectele actului juridic pentru care sunt
îndeplinite conditiile de fond si de forma prevazute de lege ''.Totusi, conversiunea unui
contract nul, nu se aplica atunci cand intentia de a exclude aplicarea conversiunii este
stipulata in contractul lovit de nulitate sau reiese, in chip neîndoielnic, din scopurile urmarite
de parti la data incheierii contractulu i cccxl
Prin urmare, conditiile pentru a putea opera conversiunea sunt :

93
-sa existe un act nul total
-actul nul sa intruneasca conditiile de validitate ale actului juridic -partile sa nu
fi exclus in cuprinsul actului nul posibilitatea conversiunii
Inainte de aparitia Noului Cod Civil, practica noastră judiciară cccxli se pronuntase in acest
sens, principiul conversiunii actelor juridice găsindu-şi o aplicare constantă.

INTERPRETAREA CONTRACTELOR
I. PRELIMINARII
286 Necesitate. Încheind un contract, părţile urmăresc să obţină, fiecare, o contraprestaţie
în schimbul a ceea ce ele se obligă.
Pentru a şti cum urmează să se execute obligaţiile asumate sau pentru a constata dacă ele au
fost executate în deplină concordanţă cu manifestarea voinţei părţilor la încheierea
contractului, este necesar ca fiecare clauză contractuală şi contractul în întregul său să fie
corect interpretat.
Potrivit dispozitiilor art.1266 C.civ."Contractele se interpreteaza dupa vointa concordanta a
partilor, iar nu dupa sensul literal al termenilor." Alineatul 2 al aceluiasi articol prevede ca „la
stabilirea vointei concordante se va tine seama, intre altele, de scopul contractului, de
negocierile purtate de parti, de practicile statornicite intre acestea si de comportamentul lor
ulterior incheierii contractului."
Necesitatea interpretării contractului derivă din cerinţa de a cunoaşte
conţinutul exact al contractului, de a cunoaşte voinţa reală a părţilor (sensurile acestei
voinţe) în toată acurateţea ei şi sensul exact al contractului privit ca acord de voinţe. Prin
urmare, nu este suficient să se cunoască şi să se interpreteze corect ceea ce a vrut şi la ceea
ce s-a angajat fiecare parte; se cere a se cunoaşte exact şi ceea ce rezultă din voinţele
contopite ale părţilor. Numai astfel se poate desluşi sensul exact al întregului contract care
trebuie să fie concordant cu sensul fiecărei voinţe încorporate în el.
Dacă este necesar să se interpreteze legea, normele de drept, operaţie care se realizează ori
de câte ori se soluţionează o situaţie concretă, pe baza legii, cu atât mai mult (a fortiori) este
necesar să se interpreteze contractul încheiat cel mai adesea de către persoane care nu au
pregătire juridică.
287 Cine face interpretarea contractelor. Interpretarea contractelor se face de către
instanţele judecătoreşti, care, pentru determinarea conţinutului operaţiei I uridice concrete,
procedează, înainte de toate, la calificarea acestuia, în raport de categoriile juridice
reglementate de lege, pentru că fiecare specie de contract este cârmuită de reguli proprii.
Acesta este primul act pe care instanţa îl întreprinde în vederea asigurării unei corecte
interpretări a contractului.
II. REGULI ÎN MATERIA INTERPRETĂRII CONTRACTELOR
1. Reguli generale
288 Reguli generale. Interpretând contractul în vederea stabilirii conţinutului lui prin
desluşirea voinţei reale a părţilor, instanţa ţine seama de următoarele reguli: -prin
interpretarea contractului instanţa urmăreşte să stabilească voinţa reală a părţilor cccxlii, în
care scop se supun analizei atât elementele intrinseci (cele ce rezultă din contextul actului),
cât şi elementele extrinseci (cele date de împrejurările străine contractului, dar care pot
folosi la interpretarea lui).
În acelaşi sens, practica juridică a stabilit „pentru corecta determinare a naturii contractului
(...), este necesar a se stabili intenţia părţilor care rezultă din conţinutul actului precum şi din
împrejurările de faţă"cccxliii; -obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă se subînţelege în orice
contrac t; - obligaţia de colaborare între părţi, în vederea executării obligaţiilor născute din
contract, de asemenea se subînţelege;
-în acelaşi mod primeşte considerare şi obligaţia părţilor de a garanta prestaţia promisă.
2. Reguli privind interpretarea clauzelor indoielnice
289 Reguli. Clauzele indoielnice se interpretează potrivit următoarelor reguli: -instanţa
poate înlătura titlul dat contractului de către părţi şi poate da calificarea cea mai potrivită cu

94
voinţa reală a acestora, dacă ele au folosit termeni improprii sau ambigui pentru calificarea
contractului, ori o parte din clauzele contractului nu sunt suficient determinate;
-dacă o clauză este susceptibilă a primi două sau mai multe înţelesuri, instanţa o va
interpreta mai degrabă în sensul în care produce efecte jur i dice, iar nu in acela in care nu ar
produce niciunul, pentru că este de presupus că părţile au stipulat o clauză, urmărind să-şi
asume angajamente juridice: actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat; cccxliv
-când o clauză poate primi două înţelesuri, ambele susceptibile de a produce efecte juridice,
ea se va interpreta în înţelesul ce se potriveşte mai bine naturii si obiectului contractului.Se
tine seama, intre altele, de imprejurarile in care in care a fost incheiat contractul, de
interpretarea data anterior de parti i cccxlv; -clauza îndoielnica se interpreteaza in favoarea
celui care se obliga.cccxlvi Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, republicată în baza
Legii 65/2002, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori, clauzele contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc, pentru înţelegerea
acestora nefiind nevoie de cunoştiinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării
unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea
consumatoruluicccxlvii.
In schimb, stipulatiile înscrise in contractele de adeziune, se interpreteaza împotriva
celui care le-a propus.cccxlviiiAceasta regula presupune interpretarea clauzei in favoarea partii
contractante care adera la contractul cu continut prestabilit.
3. Interpretarea clauzelor incomplete
290 Procedee supletive. Pentru interpretarea clauzelor incomplet formulate se folosesc
procedeele supletive de interpretarecccxlix:
-dacă părţile au păstrat tăcerea în privinţa unei anumite situaţii care trebuia reglementată,
însemnează că ele au înţeles să accepte aplicarea dispoziţiilor supletive ale legii în materia
respectivă;
-în cazul în care părţile păstrează tăcerea în privinţa unei anumite s i tuaţii, iar legea permite,
se va apela la obicei, situaţia respectivă - nereglementată de părţi - urmând a se rezolva
potrivit obiceiului;
-dacă nu se poate descoperi voinţa reală a părţilor prin folosirea regu i ilor ş i procedeelor de
interpretare, se va recurge la echitate, fiind admis că părţile nu, puteau urmări, un alt scop
potrivnic echităţii.
Activitatea de interpretare a contractelor este supusă controlului jurisdicţional ierarhic
superior în privinţa situaţiilor de fapt şi în legătură cu stabilirea limitelor aplicării dispoziţiilor
legale supletive, obiceiului şi echităţii.
4. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat"
291 Context. Dând eficienţă clauzelor contractuale care par, la prima vedere, a nu produce efecte juridice,
regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat" interesează materia contractelorcccl.
Analiza acestei reguli implică discutarea incidenţei ei cu o serie de institu ţii juridice, printre care: for ţa
obligatorie a contractelor şi promisiunea pentru fapta altuia, interpretarea contractelor, obiectul
contractelor etc.
292 Subliniere. Forţa obligatorie a contractelor este subliniat ă, printre altele, de principiul
relativităţii efectelor contractului. Potrivit acestui principiu, contractele produc efecte numai între p ărţile
între care s-au încheiatcccl1, dar privesc şi avânzii lor cauza.
Acest principiu nu este absolut în privin ţa persoanelor cărora contractele le sunt opozabile, chiar dac ă se
reţine că, potrivit legiiccclN, „Contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante"
Contractele sunt opozabile nu numai părţilor care le-au încheiat, ci, în condiţiile legii, şi avânzilor lor cauză şi
chiar terţilor.
293 Lipsa caracterului imperativ. De0 aici, se înţelege că regula relativităţii efectelor contractului, cuprinsă în
art. 1280 C. civ., nu este imperativă """. Rezultă că, în lipsa caracterului imperativ al acestei reguli, părţile
nu pot fi oprite ca de comun acord să hotărască împotriva ei, în dublu sens: obligaţia contractuală poate fi
executată de un terţ;
terţa persoană poate cere executarea obligaţiei, in cazurile special prevazute de lege.cccliv
294 Raportare la consimţământ. Unul dintre elementele structurale ale contractului este „consim ţământul
partilor"ccdv.
Observând împreună existenţa unui consimţământ valabil şi principiul relativităţii efectelor contractului,
chiar dacă acest principiu nu are caracter imperativ, se ridic ă chestiunea de a şti dacă este valabilă obligaţia
pe care şi-o asumă cineva, promiţând pentru altul. De principiu, promisiunea care ar urm ări să dea naştere
la o obligaţie în sarcina unui terţ este oprită de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.
Promisiunea pentru altul este permis ă sub forma promisiunii pentru fapta altuia ccdvi şi constă în convenţia
prin care o parte promite fapta unui ter ţ, al cărui acord nu poate fi obţinut în momentul încheierii
contractului.

95
În ceea ce priveşte promisiunea pentru fapta altuia, func ţionează regula consensualităţii contractelor,
pentru validitatea convenţiei fiind suficient acordul de voin ţă al părţilor. Convenţia nu este supusă vreunei
condiţii de formă, iar instanţa poate să stabilească existenţa ei, dacă nu rezultă expres din intenţia comună
a părţilor, aplicând regulile ce guvernează materia interpretării contractelor.
295 Raportare la regulile privind interpretarea contractelor. Regula „potius ut valeat quam ut pereat" poate
fi înţeleasă mai bine dacă acţiunea ei este privită prin prisma regulilor ce guvernează interpretarea
contractelor.
Dintre regulile potrivit cărora se face interpretarea, un interes deosebit prezint ă următoarea: dacă o clauză
este susceptibilă de două sau mai multe înţelesuri, ea se interpreteaz ă mai degrabă în sensul care poate să
producă efecte juridice, decât în sensul în care nu ar produce nici un efect. Este greu de acceptat c ă părţile
au stipulat o clauză fără a fi dorit şi urmărit să se producă efecte juridice.
În această situaţie, se aplică regula actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (dac ă clauza
poate primi două înţelesuri şi ambele sunt susceptibile de a produce efecte juridice, ei i se va atribui
înţelesul care se va potrivi mai bine cu natura contractului).
296 Revenire. Pentru a avea întreaga imagine asupra incidenţei regulii de care ne ocupăm cu materia
interpretării contractului, reluăm analiza promisiunii faptei unui terţ.
În ipoteza în care printr-o clauză contractuală se promite fapta unui terţ, se poate aprecia că o astfel de
clauză este susceptibilă de două înţelesuri:
mai întâi, se poate susţine că partea care a promis fapta ter ţei persoane nu s-a obligat la nimic deci, clauza
nu produce nici un efect juridic. În aceast ă ipoteză, între părţile aparent contractante, nu se nasc raporturi
juridice civile, căci cel ce a promis fapta altuia nu s-a obligat, în realitate, cu nimic;
un al doilea înţeles al unei astfel de clauze poate eviden ţia o obligaţie proprie a promitentului. Este de
presupus că promitentul, promiţând fapta terţei persoane, şi-a asumat el însuşi obliga ţia personală de a
depune toate stăruinţele pentru a obţine de la terţ îndeplinirea faptei promise. Într-o astfel de situa ţie se
consideră că o atare clauză produce unele efecte juridice. Numai în acest sens trebuie interpretat ă o astfel
de clauză, pentru că nimeni nu poate fi crezut, într-o convenţie sinalagmatică, de a nu se fi obligat cu nimic.
Dacă într-o asemenea convenţie promitentul nu s-ar obliga personal, convenţia nu ar avea valoare juridică.
Într-o astfel de situaţie, promitentul şi-a asumat o obliga ţie de a face. Această obligaţie se concretizează în
stăruinţele şi diligenţele pe care promitentul le depune pentru ca terţul să săvârşească fapta promisă de el.
Este evident că terţul poate să se oblige sau să nu se oblige şi, în măsura în care se obligă, el intră în
raporturi juridice civile din care nasc, în sarcina sa, obliga ţii ce retroactivează. De aici concluzia că
promisiunea pentru fapta altuia nu constituie o abatere de la principiul relativit ăţii efectelor contractului,
căci, dacă terţul nu acceptă a săvârşi fapta promisă de promitent, el rămâne ca şi înainte, un simplu
„penitus extranei", nelegat cu nimic de convenţia între celelalte părţi.
297 Raportare la obiectul contractului. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat" se
discută şi în legătură cu obiectul contractului.
Când este vorba de o obligaţie de a da, prestaţia la care este obligat debitorul trebuie să privească un lucru
existent în momentul încheierii contractului"^", iar lucrul respectiv s ă fie în circuitul civilccdviii, să fie
determinat ori determinabil"^, la care se adaug ă faptul că, cel ce transmite un drept trebuie s ă fie titularul
acelui drept.
Dacă, însă, prestaţia priveşte un fapt personal al debitorului, faptul la care acesta s-a obligat trebuie s ă fie
posibil, căci impossibilium nulla obligatio, să fie licit, să prezinte interes pentru creditor şi să fie fapta proprie
a celui ce se obligă.
Această din urmă cerinţă a obiectului contractului face ca promisiunea pentru fapta altuia să nu aibă
eficienţă juridică.
Regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat" face îns ă ca, dacă este vorba de obligaţia
de a face, constând în depunerea tuturor diligen ţelor pentru ca terţul să execute fapta promisă, promisiunea
pentru fapta altuia să poată fi valabilă, în condiţiile arătate. Este, aici, o întrep ătrundere a regulilor privind
cerinţele ce trebuie să le îndeplinească obiectul contractului cu cele referitoare la interpretarea lui,
întrepătrundere care nu poate fi privită în afara regulii la care ne referim.
298 Raportare la convenţia de porte-fort. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat"
mai explică de ce este permis ă convenţia de porte-fort (convenţia prin care debitorul a în ţeles să promită
consimţământul altei persoane).
Acestea sunt aspectele mai importante ale regulii analizate. Desigur, analiza putea merge mai departe,
evidenţiind, prin comparaţie cu promisiunea pentru fapta ter ţei persoane, incidenţa acestei reguli cu
cauţiunea şi fidejusiunea.

D. EFECTELE SPECIALE ŞI REGULILE SPECIFICE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

I. PRELIMINARII
299 Consideraţii introductive. Contractul sinalagmatic naşte obligaţii reciproce şi conexe
pentru toate părţile.
Reciprocitatea şi conexitatea obligaţiilor ce nasc dintr-un contract sinalagmatic
determină următoarele reguli specifice:
-excepţia neîndeplinirii contractului;
-rezoluţia pentru neexecutare;
-riscurile contractuale.

96
Excepţia neîndeplinirii contractului şi rezoluţia pentru neexecutare se discută pe planul
culpei părţilor în legătură cu executarea contractului, iar problema riscului contractual se
discută în legătură cu imposibilitatea executării contractului, datorată unor cauze
neimputabile părţilor.
Dintr-un alt punct de vedere, se impune precizarea că toate regulile specifice contractelor
sinalagmatice se discută pe planul executării acestora, spre deosebire de sancţiunea nulităţii,
care intervine pentru cauze legate de formarea contractelor.
II. REGULILE SPECIFICE CONTRACTELOR SINALAGMATICE 1. Excepţia
neîndeplinirii contractului
a. Noţiune
300 Noţiune. O parte poate refuza îndeplinirea obligaţiei pe care şi-a asumat-o, dacă partea
care pretinde executarea acestei obligaţii nu şi-a executat-o pe a sa, ori nu se oferă să i-o
execute.
Altfel spus, pârâtul poate refuza executarea obligaţiei cerute de reclamant, dacă acesta din
urmă nu şi-a executat pe a sa ori nu se oferă să şi-o execute. Procedând astfel, pârâtul opune
reclamantului excepţia neîndeplinirii contractulu i (exceptio non adimpleti contractus).
Prin invocarea acestei exceptii, partea care o invoca obtine, fara interventia instantei, o
suspendare a executarii propriei obligatii, pana la momentul in care cealalta parte isi va
îndeplinii propriile obligatii.Imediat ce aceasta parte isi va executa obligatia sa, efectul
suspensiv al exceptiei de neexecutare va inceta.ccclx
b. Fundament
301 Fundament. Fundamentul excepţiei neîndeplinirii contractului reşade în „voinţa
prezumată a părţilor, care s-au angajat într-un raport contractual sinalag matic numai în
considerarea faptului că obligaţiile reciproce vor fi executate concomitent, deoarece nu s-a
stabilit un termen contractual pentru executare ccclxi . Majoritatea autorilor găsesc
fundamentul excepţiei de neexecutare în recipro citatea şi interdependenţa obligaţiilor
născute din contractele sinalagmatice, cu alte cuvinte în ideea de cauză.
Potrivit acestei concepţii, neexecutarea obligaţiilor de către una din părţile contractante,
permite celeilalte părţi să refuze executarea propriilor obligaţii, deoarece sunt lipsite de
cauză.
S-a ajuns astfel, la concluziaccclxii că fundamentul real al excepţiei de neexe- cutare este
principiul bunei-credinţe şi echităţii, în baza cărora nici una dintre părţi nu poate solicita
celeilalte părţi executarea angajamentelor sale, fără a oferi şi ea ceea ce datorează.
Această excepţie reprezintă, în ultimă instanţă, un mijloc indirect pentru a determina o parte
să-si execute obligaţie în natură. c. Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare
302 Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare. Invocarea excepţiei de neexecutare implică
îndeplinirea următoarelor condiţii :
a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi raport juridic. Este, deci,
necesar pentru invocarea excepţiei ca obligaţiile părţilor să-şi aibă izvorul în acelaşi raport
juridic. În practica judiciară franceză s-a decis că un mecanic auto care, în virtutea unei
convenţii, a efectuat, în mod succesiv, anumite reparaţii, costul acestor reparaţii nefiindu-i
achitat iar maşina i-a fost readusă în vederea unei reparaţii suplimentare, va putea invoca
excepţia de neexecutare, refuzând restituirea autoturismului, cât timp costul ultimei reparaţii
nu i-a fost achitat, dar nu va putea, prin invocarea excepţiei, refuza restituirea, pe motiv că
nu i-au fost achitate costurile reparaţiilor precedenteccclxiii. Este posibil ca excepţia de
neexecutare să fie aplicabilă şi în situaţia în care obligaţiile părţilor, deşi se nasc din contracte
diferite, să fie, prin voinţa părţilor, reciproce si interdependente, după cum este posibil ca
obligaţii născute din acelaşi contract să nu permită invocarea excepţiei. Sub acest aspect, tot
în practica judiciară franceză, s-a decis că este justificat refuzul restituirii unui autocar de un
mecanic auto, pe motiv de neplată a costurilor unor reparaţii anterioare, când există un
acord general privitor la repararea parcului auto al unui client, dar şi că nu poate fi refuzată
plata facturii pentru consumul de gaz, pe motiv că contorul de gaz ar funcţiona defectuos, iar
sarcina întreţinerii ar reveni furnizoarei de gaze în temeiul aceluiaşi contra ct ccclxiv.
b) să existe o neexecutare din partea celui dimpotriva căruia se invocă excepţia de
neexecutare. Referitor la această condiţie, trebuie arătat că, partea care invocă excepţia nu
este ţinută să dovedească că neexecutarea se datorează culpei debitorului, fiind suficient să

97
dovedească o neexecutare, ceea ce înseamnă că debitorul trebuie să probeze că
neexecutarea se datorează unui caz exonerator de răspundere civilă.
Excepţia poate fi invocată nu numai în cazul unei neexecutări totale a obligaţiilor
contractuale, ci şi în cazul unei neexecutări parţiale, deoarece o executare parţială nu
reprezintă executarea obligaţiei, ci este în realitate tot o neexecutare, situaţie ce se
desprinde şi din dispoziţiile art. 1101 Vechiul Cod civ., care consacră principiul indivizibilităţii
plăţii. Potrivit acestui articol, creditorul nu poate fi silit să primească o parte din datorie,
chiar în ipoteza unei datorii indivizibile.Tot astfel, art.1516 din Noul Cod civ. prevede
ca :''Creditorul are dreptul la indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei.'' Unii autori
au afirmat că neexecutarea parţială poate justifica numai o neexecutare tot parţială din
partea celui ce invocă excepţia, situaţie impusă de principiul bunei-credinţe, în temeiul
căruia replica nu trebuie să fie disproporţionată în raport cu acţiunea de bază, după cum, şi
în dreptul penal, legitima apărare trebuie să fie proporţională cu atacul ccclxv ;
c) partea împotriva căreia se invocă excepţia să nu beneficieze de un termen pentru
executarea propriilor obligaţi i . Evident că, dacă părţile au convenit asupra unui termen de
executare a uneia dintre obligaţiile reciproce, acestea renunţă astfel la simultaneitatea de
executare a obligaţiilor şi, în consecinţă, nu mai există temei pentru invocarea excepţiei de
neexecutare. Aşa cum s-a afirmat în doctrinăccclxvi, apreciem şi noi că ceea ce este esenţial, nu
este simultaneitatea în executarea obligaţiilor reciproce, ci ca partea împotriva căreia se
invocă excepţia să nu fi beneficiat de un termen pentru executarea propriilor obligaţii, astfel
ca obligaţia sa să devină exigibilă la o dată ulterioară celei de care era ţinut cel ce invocă
excepţia.
d) Neexecutarea sa nu se datoreze faptei insesi a celui ce invoca exceptia, fapta ce l-a
impiedicat pe celalalt sa-si execute obligatia . Astfel,

reprezintă un mijloc de apărare care

duce la respingerea acţiunii partenerului contractual. Practic, cel ce invocă excepţia
recunoaşte creanţa celuilalt contractant însă, îşi suspendă exigibilitatea propriei obligaţii
până la data când partenerul contractual va executa obligaţiile ce-i revin din contract.
Pentru cel ce invocă excepţia de neexecutare, efectele acesteia sunt compatibile cu cele ale
stipulării unui termen suspensiv, termen ce se va realiza în momentul executării obligaţiei
reciproceccclxviii.
Un alt efect al invocării excepţiei este acela de a se exercita presiuni asupra partenerului
contractual pentru executarea angajamentelor De asemenea, excepţia îndeplineşte şi o
funcţie de garanţie, asemănă toare cu cea îndeplinită de dreptul de retenţie.
Excepţia poate fi invocată şi faţă de terţi, atunci când aceştia şi-ar întemeia pretenţiile pe
contractul în care nu au fost executate de partenerul contractual prestaţiile la care s-a
obligat. Acesta este cazul creditorilor partenerului contractual dacă ar încerca ca pe calea
acţiunii oblice să exercite drepturile debitorului lor. Tot astfel, excepţia de neexecutare s-ar
putea invoca şi faţă de creditorii chirografari care ar urmări, în virtutea dreptului lor de gaj
general, un bun ce s-ar afla pe un temei contractual în mâinile celui ce invocă excepţia.
2. Rezoluţia (rezolutiune + reziliere) pentru neexecutare
a. Noţiune. Justificare şi caracter retroactiv
304 Reglementare juridică. Noul Cod Civil reglementeaza institutia rezolutiunii pe parcursul
a sase articole si anume art.1549-1554.
Potrivit art.1549 C.civ. "Daca nu cere executarea silita a obligatiilor contractuale, creditorul
are dreptul la rezolutiunea sau, dupa caz, rezilierea contractului, precum si la daune interese,
daca i se cuvin".
Alineatul 2 al aceluiasi art. stabileste ca "Rezolutiunea poate avea loc pentru o parte a
contractului, numai atunci cand executarea sa este divizibila. De
asemenea, in cazul contractului plurilateral, neindeplinirea de catre una dintre parti a
obligatiei nu atrage rezolutiunea contractului fata de celelalte parti, cu exceptia cazului in
care prestatia neexecutata trebuia, dupa circumstante, sa fie considerata esentiala".

98
In ceea ce priveste modul de operare, rezolutiunea poate fi dispusa la cerere de catre
instanta, poate fi declarata unilateral de catre partea interesata si in cazurile prevazute de
lege sau daca partile au convenit astfel, rezolutiunea poate opera de plin drept. ccclxix _
305 Definiţie. În cazul în care o parte a contractului sinalagmatic nu-şi execută obligaţia ce
şi-a asumat-o, cealaltă parte poate, fie să opună excepţia neexecutării contractului, fie să
ceară desfiinţarea contractului (rezoluţia pentru neexecutare).
Rezoluţiunea este, aşadar, o cale de desfiinţare, cu efect retroactiv a contractelor
sinalagmatice ca urmare a neexecutării uneia din obligaţiile care-şi servesc reciproc de cauză.
Doctrina a mai definit rezoluţiunea ca „o sancţiune care constă în desfiinţarea cu efect
retroactiv a contractului sinalagmatic cu execuţie instantanee, la cererea unei părţi pentru
neexecutarea culpabilă de către debitor a obligaţiei sale"ccclxx.
Rezoluţiunea ca şi excepţia de neexecutare este o instituţie prin care se sancţionează
neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract. Cu toate acestea, cele două instituţii se
diferenţiază prin următoarele:
a) În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, rezoluţiunea se întâlneşte exclusiv la contractele
sinalagmatice, pe când, aşa cum am arătat deja, excepţia de neexecutare are un domeniu
mai larg de aplicabilitate;
b) Rezoluţiunea unui contract intervine numai în cazul în care neexecutarea obligaţiilor
contractuale se datorează culpei debitorului, pe când excepţia de neexecutare îşi găseşte
aplicabilitatea şi în ipoteza în care neexecutarea obligaţiilor uneia din părţi se datorează unui
caz fortuit sau de forţă majoră, care împiedică temporar executarea obligaţiei debitorului;
c) În ceea ce priveşte efectele pe care le produc, trebuie observat că rezoluţiunea duce la
desfiinţarea contractului cu restituirea prestaţiilor, pe când excepţia de neexecutare
determină doar suspendarea efectelor contractului, situaţie ce va înceta la momentul în care
cel împotriva căruia se invocă excepţia va executa sau se va declara gata să-şi execute
propriile obligaţii.
306 Justificare. În contractele sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi conexităţii obligaţiilor
ce se nasc din aceste contracte, obligaţia unei părţi constituie cauza juridică a obligaţiei
celeilalte părţi.
Partea în privinţa căreia nu s-a executat are alegerea să ceara fie executarea silita a
obligatiilor, când aceasta este posibilccclxxi, fie să ceară rezolutiunea sau rezilierea contractului
cu daune interese, daca i se cuvin.
Cu toate acestea, creditorul nu are dreptul sa ceara rezolutiunea contractului atunci cand
neexecutarea este de mica insemnatate.El are totusi dreptul la o reducere proportionala a
prestatiei sale, daca aceasta este posibila.In situatia in care nu este posibila o reducere a
prestatiilor sale, creditorul poate sa ceara doar daune-interese. ccclxxii
Ca o aplicaţie a rezoluţiunii în cazul contractelor de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere, în practica s-a statuat, „că se poate cere de către creditor rezoluţiunea obligaţiei
în dezdăunări echivalente, care capătă caracterul unei prestaţii periodice, dar numai dacă
instanţa constată că debitorul are vreo culpă în executarea contractului". Tot astfel, s-a
stabilit că, dacă, datorită relei-credinţe a unei părţi, executarea în natură nu este posibilă,
instanţa este îndreptăţită să stabilească executarea obligaţiei prin echivalent, înlocuind
obligaţia de a presta întreţinerea în natură cu obligaţia de a plăti o sumă de bani egală cu
valoarea întreţinerii.
307Efectele rezolutiunii.Rezoluţia are caracter retroactiv.Potrivit art.1554 al.1
C.civ."Contractul desfiintat prin rezolutiune se considera ca nu a fost niciodata incheiat". Prin
rezoluţie, contractul este desfiinţat cu efect retroactiv, adică din momentul încheierii lui (ex
tunc).
Din faptul că, datorită efectului retroactiv al rezoluţiunii, contractul se consideră desfiinţat
pe data încheierii lui, rezultă următoarele consecinţe: -prin rezolutiune, daca prin lege nu se
prevede altfel, fiecare parte este tinuta sa restituie celeilalte parti prestatiile primite. ccclxxi ' i
- drepturile consfinţite terţilor de către dobânditorul bunului se vor desfiinţa şi ele cu efect
retroactiv, potrivit regulii resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, terţul de bună-
credinţă beneficiind de efectele posesiunii de bună-credinţă, în sensul că devine proprietarul
fructelor şi chiar al bunurilor, după distincţia cunoscută: dacă este vorba de bunuri imobile,
devine proprietar prin uzucapiune, în condiţiile legii; dacă este vorba de bunuri mobile,
acestea sunt considerate a fi proprietatea celui ce le posedă;
-efectul retroactiv al rezoluţiunii nu afectează actele de conservare şi actele de, administrare
făcute de terţi.

99
 -rezolutiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la solutionarea diferendelor
ori asupra celor care sunt destinate sa produca efecte chiar in caz de rezolutiune. ccclxxiv b.
Forme
308 Forme. La prima vedere, s-ar părea că rezoluţiunea nu poate fi decât judiciară,
desfiintarea contractului trebuind sa se ceara inaintea justitei, însă cum normele care
reglementează rezoluţiunea, nu au un caracter imperativ, părţile vor putea să stipuleze
condiţiile în care va opera desfiinţarea prin acordul părţilor a convenţiei. Prin aparitia Noului
Cod civ. legiuitorul a reglementat prin intermediul dispozitiilor art.1550 modul de operare al
rezolutiunii realizand in acelasi timp, in mod indirect, si o clasificare a acesteia in rezolutiune
judiciara si rezolutiune conventionala.
Alaturi de rezolutiunea judiciara si cea conventionala, mai exista si un al treilea fel de
rezolutiuneccclxxv : este vorba despre rezolutiunea de plin drept a contractului de vanzare
cumparare prevazuta expres in unele texte ale Codului civil.In acest sens art.1725 Noul Cod
Civ. reglementeaza un caz de rezolutiune legala a contractului.
Trebuie facuta precizarea ca, raportat la dispozitiile vechiului cod civil, rezoluţiunea judiciară
constituia regula, iar rezoluţiunea convenţională, excepţia. Aparitia Noului cod civ. aduce
insa modificari in acest sens, si anume rezolutiunea conventionala reprezinta regula in
aceasta materieccclxxvi, fiind denumita si rezolutiune
unilaterala si reglementata in mod expres de dispozitiile art. 1552 Noul Cod civ., iar
rezolutiunea judiciara reprezinta exceptia.
1. Rezoluţiunea judiciară. Doctrina juridica defineste rezolutiunea judiciara ca fiind
rezolutiunea pronuntata de instantele de judecata la cererea uneia dintre parti, ca urmare a
neexecutarii obligatiei celeilalte parti din cauze imputabile acesteia. ccclxxvii
Rezoluţiunea judiciară este rezoluţia care se pronunţă de instanţa de judecată,
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
-una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia contractuală.
In functie de neexecutarea obligatiei - totala sau partiala - vom fi in prezenta unei
rezolutiuni totale sau partiale, dupa caz.Distinctia este necesara deoarece in cazul
rezolutiunii totale se produce restitutio in integrum, iar in cazul rezolutiunii partiale se
produce partium restitutio.ccclxxviii neexecutarea obligaţiei se datorează culpei debitorului;
Daca neexecutarea obligatiei se datoreaza unei cauze fortuite, nu se va putea discuta
de o rezolutiune a contractului ci doar de un risc contractual conform principiului res perit
debitor.
-rezoluţiunea a fost cerută de către partea care are interes să desfiinţeze contractul (ea nu
operează de plin drept)ccclxxix;
-rezoluţiunea se pronunţă de către instanţa de judecată;
-acţiunea în rezoluţiune este, în ultimă instanţă, o acţiune în responsa bilitate contractuală,
ceea ce reclamă punerea în întârziere a debitorului ccclxxx.
Instanţa judecătorească constatând îndeplinirea acestor condiţii urmează să pronunţe
rezoluţiunea contractului sau, ţinând cont de circumstanţele cauzei, poate să acorde
pârâtului un termen de graţie pentru executarea obligaţiei.Partea în culpă are posibilitatea,
spre a evita rezoluţiunea contractului să execute prestaţiile datorate pe tot parcursul
procesului, inclusiv în faza căilor de atac. Noul Cod Civil, prin intermediul dispozitiilor
art.1549 al.(1) dispune obligarea la daune-interese a partii din culpa careia s-a rezolutionat
contractul. Doctrina juridica defineste daunele-interese ca reprezentand despagubiri banesti
la plata carora debitorul este obligat prin hotarare judecatoreasca in scopul repararii
prejudiciilor cauzate creditorului prin neexecutarea obligatiilor sale contractuale sau prin
executarea lor defectuoasa ori cu intarziere. ccclxxxi
2. Rezoluţiunea convenţională.Noul cod civil reglementeaza rezolutiunea conventionala
prin intermediul articolelor 1552 si 1553, referindu-se la rezolutiunea unilaterala si la
pactele comisorii.
DEFINITIE.Rezoluţiunea convenţională este rezo l uţiunea stipulată de părţi în însăşi
contractele ce le încheie, în vederea înlăturării inconvenientelor pe care le reprezintă
rezoluţiunea judiciară: pieiderea de timp, cheltuielile mari etc. Rezolutiunea contractului
poate avea loc printr-o notificare scrisa a debitorulu i atunci cand partile au convenit astfel,
cand debitorul se afla de drept in intarziere ori cand acesta nu a executat obligatia in
termenul fixat prin punerea in intarziere. Declaratia de rezolutiune trebuie facuta in
termenul de prescriptie prevazut de lege pentru actiunea corespunzatoare acesteia, si in

100
toate cazurile aceasta se inscrie in cartea funciara sau in alte registre publice, pentru a putea
fi opozabila tertilor, devenind irevocabila de la data comunicarii ei catre debitor. ccclxxxii Spre
deosebire de Vechiul Cod Civ. In care rezolutiunea judiciara era regula, iar rezolutiunea
conventionla reprezenta exceptia, legiuitorul, prin adoptarea Noului Cod Civ., inverseaza
aceasta ordine dand rezolutiunii conventionale caracterul de regula, in timp ce
rezolutiunea judiciara opereaza doar in acele cazuri in care se impune desfiintarea
contractului
si in care partile contractante nu au inserat clauze rezolutorii
ccclxxxiii
exprese.
c. Pactele comisorii
309Noţiune. Clauza prin care se stipulează rezoluţia convenţională a contractului se numeşte
pact comisoriu.
Prin astfel de clauze, partile, prin vointa lor expresa inlocuiesc rezolutiunea j udiciara cu o
clauza rezolutorie conventionala.ccclxxxiv
Potrivit art.1553 al.1 C.civ."Pactul comisoriu produce efecte daca prevede, in mod expres,
obligatiile a caror neexecutare atrage rezolutiunea sau reziliera de drept a contractului".
310Grade. Pactele comisorii se diferenţiază pe grade, în funcţie de efectele pe care le au,
după cum urmează:
Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că în cazul în
care una dintre ele nu-şi execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează.
Această clauză nu este, de fapt, decât o reiterare a condiţiei rezolutorii tacite, fiind astfel
lipsită de relevanţă, ceea ce înseamnă că, rezoluţiunea continuă să fie una judiciară, urmând
ca aprecierea şi pronunţarea asupra ei să se facă de către instanţa de judecată; Pactul
comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin ca, în cazul în care una dintre ele
nu-şi va executa obligaţia, cealaltă parte este îndrituită să considere contractul ca
desfiinţat. Referitor la acest pact comisoriu, doctrina a apreciat în mod just că „o asemenea
clauză este interpretată în sensul că rezoluţiunea va opera pe baza declaraţiei unilaterale de
rezoluţiune a părţii interesate"ccclxxxv.
Instanţa nu va putea să acorde termen de graţie, însă va avea posibilitatea să verifice, la
sesizarea părţii care nu şi-a executat obligaţia, existenţa clauzei privind pactul comisoriu sau
să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită în termen, totuşi ea a fost executată înainte
de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune, aşa încât instanţa, deşi nu poate acorda un nou
termen de graţie, poate totuşi, să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care părţile prevăd, că în cazul în care una
dintre ele nu-şi execută obligaţiile sale, contractul se consideră desfiinţat de drept.
În această situaţie, instanţa nu poate să acorde un termen de graţie şi nici să aprecieze dacă
rezoluţiunea este sau nu oportună. Rezoluţiunea nu va opera, însă, dacă obligaţia a fost
executată după împlinirea termenului, dar anterior punerii în întârziere a debitorului,
deoarece în sistemul nostru de drept, ajungerea la termen a unei obligaţii neexecutate nu
este suficientă pentru a pune pe debitor în întârziere ccclxxxvi.
Pactul comisoriu de gradul IV este clauza contractuală prin care părţile prevăd, că în cazul
neexecutării obligaţiei, contractul se desfiinţează de drept, fără a mai fi necesară punerea
în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. În cazul existenţei unei astfel de clauze
contractul se desfiinţează de plin drept, în momentul ajungerii la termen a obligaţiei
neexecutate. Cu toate acestea, creditorul poate să opteze între rezoluţiunea contractului şi
executarea obligaţiei, explicaţia fiind aceea că rezoluţiunea convenţională este stipulată
exclusiv în favoarea creditorului ccclxxxvii. În cazul în care pactul comisoriu nu prevede în mod
expres rezoluţiunea contractului fără chemare în judecată, urmează ca aceasta nu operează
decât dacă debitorul a fost chemat în judecată ccclxxxviii.
Chiar după introducerea unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract, pentru neîndeplinirea
obligaţiilor, contractul subzistă şi debitorul poate să prevină rezoluţiunea, executându-şi
obligaţiile, numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive ccclxxxix.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia anga- j amentul nu s-a
realizat precum şi de avânzii ei cauză. Instanţele jude cătoreşti s au pronunţat şi în legătură cu
problema dacă acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de moştenitorul părţii contractante
când prestaţia are un caracter personal statuându-se că, deşi dreptul la întreţinere este un
drept personal netransmisibil prin succesiune, totuşi acest caracter general al creanţei de

101
întreţinere nu influenţează caracterul patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea contractului de
vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere pentru neexecutarea
obligaţiei faţă de beneficiarcccxc.
d. Rezilierea contractelor
311Noţiune.In Noul Cod Civil, sediul acestei materii este reglementat de art.1549- 1554. În
cazul în care se cere desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, nu
operează rezoluţiunea, ci rezilierea lor. Deosebirea între rezoluţiune şi reziliere constă în
faptul că, pe când rezoluţiunea desfiinţează cu efect retroactiv contractul (ex tunc), rezilierea
desface contractul numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut.
Spre deosebire de rezolutiune, in cazul contractelor cu executare succesiva, creditorul are
dreptul sa ceara rezilierea contractului, chiar daca obligatia neexecutata este de mica
insemnatate, dar are un caracte r repetat.Orice stipulatie contrara in acest sens este
considerata nula.cccxci
Dispozitiile art.1552 din Codul civil privind notificarea debitorului se aplica si in cazul rezilierii
unilaterale a contractului.
Neîndeplinirea din culpa debitorului a obligaţiei sale asumată printr-un contract de vânzare-
cumpărare nu atrage rezilierea, ci rezoluţiunea acestuia, chiar dacă obligaţia se efectuează în
timp (convenindu-se ca plata să se facă în rate ori în cazul înstrăinării cu clauză de
întreţinere), deoarece efectul principal al actului - strămutarea dreptului de proprietate sau
al altui drept real - se produce „uno ictu". Actul se va desfiinţa deci, retroactiv, ceea ce atrage
„eo ipso" restabilirea situaţiei anterioare.
Desfiintarea contractului pe cale de reziliere poate avea loc prin conventia partilor sau pe
cale unilaterala, prin manifestarea de vointa a partii interesate.
Promisiunea de a contracta. Prin aparitia Noului Cod civil, legiuitorul trateaza aceasta
operatiune juridica in cadrul dispozitiilor art.1279. Promisiunea de a contracta este acordul
prealabil al partilor, privind incheierea in viitor a unui contract.Promisiunea de a contracta
este, deci, un contract care trebuie sa indeplineasca toate conditiile de validitate cerute de
lege si sa cuprinda toate elementele si clauzele esentiale ale viitorului contract.
Promisunea de a contracta nu poate fi revocata, ea stingandu-se numai prin împlinirea
termenului pentru care a fost stipulata, ori prin pieirea lucrului la care se referea contractul a
carui încheiere a fost promisa sau in conditiile in care, de regula, se sting obligatiile
contractuale.
Ca atare situatie, legiuitorul a statuat prin intermediul dispozitiilor art.1279 C.civ., ca in caz
de neexecutare a promisiunii de a contracta, beneficiarul are dreptul sa ceara daune-
interese.
Tot astfel, atunci cand natura contractului o permite, iar conditiile prevazute de lege pentru
validitatea acestuia sunt îndeplinite, instanta de judecata, la cererea partii care si-a îndeplinit
propriile obligatii, poate pronunta o hotarare care sa tina loc de contract atunci cand
promitentul refuza sa încheie contractul promis.cccxcii
3. Riscurile contractuale
a. Noţiune
312Noţiune. Dacă, dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre ele se află
în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, se ridică chestiunea de a şti dacă cealaltă parte
este ţinută să-şi execute obligaţia sau este liberată de obligaţie. Altfel spus, se pune
problema de a şti cine suportă riscul consecinţelor ce decurg din imposibilitatea executării
obligaţiei de către una din părţi.
b. Regula şi excepţia în materie
313Regulă. De regulă, cel ce suportă riscul (cel care pierde) este debitorul obligaţiei
imposibil de executat: res perit debitori. Creditorul, datorită imposibilităţii executării ei,
rămâne obligat să-şi execute obligaţia sa atunci când, potrivit legii, el va suporta riscul: res
perit creditori. Această din urmă situaţie se întâlneşte în cazuri foarte rare, este, deci, o
excepţie de la regula res perit debitori. 314În contractele sinalagmatice. Proprie contractelor
sinalagmatice, regula riscului contractual nu caracterizează şi pe cele unilaterale, deoarece
imposibilitatea de executare liberează pe debitor, iar creditorul nu poate ridica pretenţii
împotriva lui.

102
În contractele sinalagmatice, tocmai datorită caracterului lor sinalagmatic, se desfiinţează
obligaţia corelativă celei imposibil de executat, ceea ce echivalează cu liberarea de datorie a
părţii care ar putea să-şi execute obl i gaţia. Prin urmare, dacă una dintre părţi nu-şi poate
îndeplini obligaţia datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, cealaltă parte va fi liberată
de obligaţia sa corelativă, riscul suportându-l partea care se află în imposibilitatea de aşi
executa obligaţia (debitorul obligaţiei imposibil de executat). 315În contractele translative
de proprietate.Vechiul Cod Civ prevedea ca in contractele translative de proprietate regula
este că riscul îl suportă proprietarul: res perit domino.Aceasta regula reprezinta o exceptie
de la principiul res perit debitori, asociind transferul de proprietate cu sarcina
riscurilor.Potrivit acestei reguli sunt posibile următoarele situaţii:
-dacă contractul translativ de proprietate priveşte transmiterea dreptului de proprietate
asupra unui bun cert, atunci dreptul de proprietate se transmite din momentul încheierii
contractului şi, deci, dobânditorul contractului suportă riscul contractual, chiar dacă bunul
nu-i fusese predat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1295 vechiul Cod civ. ''vinderea e perfectă între părţi şi proprietatea
se strămută de la cumpărător la vânzător îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi
asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat''.
Aceeasi idee este consacrata si in dispozitiile Noului Cod Civ. care prin intermediul art. 1674
dispune :''Cu exceptia cazurilor prevazute de lege ori daca din vointa partilor nu rezulta
contrariul, proprietatea se stramuta de drept cumparatorului din momentul incheierii
contractului, chiar daca bunul nu a fost predat ori pretul nu a fost platit inca.'' Prin urmare,
la aceste contracte dreptul de proprietate se transmite de la instrainator la dobanditor in
momentul incheierii contractului, chiar daca predarea lucrului catre dobanditor ar fi fost
amanta.
De la regula res perit domino, este consacrata o singura exceptia prevazuta de art.1274 Noul
Cod.Civ si 1634 Noul Cod Civ. cand riscul pieirii fortuite este suportat de instrainator.
Trebuie adus in discutie si aspectul ca in conceptia Noului Cod Civ. in cadrul contractelor
translative de proprietate este consacrata regula res perit debitori.cccxciiiPrin urmare, raportat
la dispozitiile art.1274 Noul Cod Civ. :''In lipsa de stipulatie contrara, cat timp bunul nu este
predat, riscul contractului ramane in sarcina debitorului obligatiei de predare, chiar daca
proprietatea a fost transferata dobanditorului.In cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul
obligatiei de predare pierde dreptul la contraprestatie, iar daca a primit-o, este obligat sa o
restituie.Cu toate acestea, creditorul pus in intarziere preia riscul pieirii fortuite a bunului.El
nu se poate libera chiar daca ar dovedi ca bunul ar fi pierit si daca obligatia de predare ar fi
fost executata la timp.''
-dacă este vorba de contracte solemne, dreptul de proprietate asupra lucrurilor certe se
transmite nu din momentul când părţile consimt, ci din momentul îndeplinirii cerinţelor de
solemnitate impuse de lege, ceea ce face ca şi riscul să se transmită la dobânditor tot în
acest moment; -dacă părţile, încheind contractul, prin chiar acel contract stabilesc o dată
ulterioară când se va transmite dreptul de proprietate de la înstrăinător la dobânditor, riscul
se va transmite, chiar dacă este vorba de un bun cert, nu de la data încheierii contractului, ci
de la data stabilită de părţi, ca fiind cea la care se transferă dreptul de proprietate;
-când contractele se referă la bunuri generice (bunuri de gen), dreptul de proprietate asupra
acestora nu se transmite de la înstrăinător la dobân- ditor din momentul încheierii
contractului, ci numai din momentul individualizării, concretizării acestor bunuri, ceea ce
face ca şi riscul contractual să se transmită de la înstrăinător la dobânditor tot din acest din
urmă moment. Prin urmare, dacă lucrul piere mai înainte de a fi fost individualizat, riscul îl
suportă înstrăinătorul, deoarece lucrul care a fost determinat numai prin categoria din care
face parte se consideră că nu poate pieri: genera non pereunt.
Potrivit art.1273 al.1 Noul Cod Civ., drepturile reale asupra unor asemenea bunuri se
constituie si se transmit nu prin simplul acord de vointa, ci numai in momentul in care
bunurile de gen au fost individualizate.
316În contractele în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. În cazul în care
bunul - obiect al contractului - piere fortuit între data încheierii contractului şi momentul
realizării condiţiei (pendente conditione), suportarea riscurilor contractuale trebuie analizate
diferit, după cum transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă sau de o
condiţie rezolutorie.

103
În situaţia în care transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie
suspensivă, înstrăinătorul va suporta riscul pieirii fortuite a bunului, deoarece el este
proprietarul.
Art. 1018 alin. (1) Vechiul Cod civ. prevedea că atunci „când obligaţia este contractată sub o
condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul debitorului care s-a
obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei".
Apare, astfel, o imposibilitate a perfectării contractului determinată de faptul că, în
eventualitatea realizării condiţiei, după pieirea bunului, contractul nu mai are obiect, aşa
încât, între părţile contractante nu s-a putut naşte un raport de obligaţii. Dacă într-un astfel
de contract are loc o pieire parţială a bunului, fără culpa debitorului (înstrăinătorului),
creditorul (dobânditorul) va fi obligat să primească bunul în starea în care se găseşte, fără a
avea posibilitatea de a pretinde o reducere proporţională a preţului; în acest sens, art. 1018
alin. (3) Vechiul Cod civ. dispunea: „dacă obiectul s-a deteriorat fără greşeala debitorului,
creditorul este obligat a-l lua în starea în care se găseşte, fără scădere de preţ".
În situaţia în care, transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie
rezolutorie, iar bunul care face obiectul contractului piere fortuit înainte de realizarea
condiţiei (rezolutorii), riscurile pieirii bunului vor fi suportate de către dobânditor, deoarece
el este proprietarul.
Argumentarea acestei teorii rezidă în ideea că, în cazul îndeplinirii condiţiei rezolutorii (care
va desfiinţa contractul cu efect retroactiv), dobânditorul nu va putea să restituie bunul
înstrăinătorului şi, astfel, nu va avea dreptul să pretindă restituirea preţului. Ca si concluzie
putem conchide ca, in toate situatiile in care transferul proprietatii unui bun este afectat de o
conditie suspensiva sau rezolutorie, daca lucrul piere fortuit, riscurile contractului vor fi
suportate, in principiu, de partea care are calitatea de proprietar sub conditie rezolutorie.

CAPITOLUL III RESPONSABILITATEA CIVILĂ

SECŢIUNEA I
DESPRE NOŢIUNEA DE RESPONSABILITATE
1. Remarcă prealabilă. Viaţa în societate presupune şi limitarea drepturilor individului considerate din punct de vedere
subiectiv. Această limitare a activităţii şi libertăţii individuale în interesul societ ăţii rezultă direct sau indirect din regulile
dreptului pozitiv, care o dată cu reglementarea drepturilor subiective arat ă şi limitele lor. Trecerea dincolo de aceste limite
implică o încălcare a drepturilor celorlalţi, cu alte cuvinte din momentul în care omul a dep ăşit limitele exerciţiului
drepturilor sale subiective, intr ă în domeniul faptului ilicit, al delictului, şi, în consecin ţă, trebuie să devină răspunzător
pentru urmările actelor pe care le comite.
2. Istoric. Este dificil să sintetizăm în această lucrare marile curente din istoria dreptului responsabilit ăţii. Evoluţia
sociologică a fenomenului responsabilităţii, a suscitat, din partea specialiştilor, pre ţioase analize.
În cursul istoriei, problematica r ăspunderii omului pentru faptele sale a constituit o preocupare a celor mai înaintate
minţi, care s-au străduit să-i găsească o fundamentare ştiinţifică.
Pornind de la studiul responsabilităţii arhaice, distingem diverse trăsături fundamentale. În aceast ă perioadă,
identificăm eforturile făcute de societăţile primitive de a descoperi în spatele oric ărui eveniment existenţa uneia sau mai
multor voinţe. Acestor forme de organizare socială daunele anonime le par de neconceput Este perioada în care se relev ă,
mai degrabă, caracterul mecanicist al responsabilit ăţii, deoarece autor al faptei era considerat acela care a cauzat prejudiciul
şi nu neapărat acela din a cărui greşeală s-a produs dauna.
În privinţa răspunderii juridice, în general, în dreptul sclavagist şi feudal domina temeiul obiectiv, conform c ăruia se
pedepsea orice faptă prin care s-a produs o v ătămare a intereselor apărate de lege, chiar dacă subiectiv nu-i aparţinea
autorului.
Cei mai de seamă filozoficccxciv înţelegând caracterul neştiinţific, unilateral, al temeiului respectiv au încercat s ă demonstreze
necesitatea recunoaşterii şi a unui temei subiectiv al ături de cel obiectiv, al răspunderii omului pentru faptele sale
socialmente periculoase.
La început, răspunderea a fost privit ă ca o componentă morală a manifestării persoanei, în corelaţie cu colectivitatea în care
convieţuia.
O dată cu apariţia statului şi a dreptului, se contureaz ă răspunderea juridică care are un caracter istoric, fiind într-o continu ă
evoluţie.
În dreptul roman, ca şi mai târziu în Evul Mediu, r ăspunderea juridică privea atât forma răspunderii patrimoniale, cât şi cea
nepatrimonială, autorul delictului fiind obligat să plătească.
De exemplu, actele de lovire şi mutilare corporal ă, scrierile şi vorbele injurioase, gesturile şi faptele def ăimătoare sau
contrare bunelor moravuri, ca şi tentativele de seduc ţie, constituiau „delictul de injurie" care avea ac ţiune proprie - actio in
iniuriaro - şi se sanc ţiona cu acordarea sub controlul magistratului a unei amenzi pe care autorul daunei trebuia s ă o
plătească victimei delictuluicccxcv.
La începuturi, responsabilitatea civil ă nu s-a deosebit de cea penal ă, apoi treptat au început să apară evidente distincţii.
Legea talionului, departe de a fi o „regulă barbară" a adaptat mai bine pedeapsa la delict, sanc ţiunea la greşeală.

104
Totuşi, la origini, distinc ţia dintre reparaţiune şi represiune era nesigur ă. Reparaţia daunei suportată de victimă s-a prezentat
ca una din formele de pedeapsă aplicate vinovatului. S-a pus întrebarea: „care a fost fenomenul ini ţial: reparaţia sau
represiunea?"
După trecerea perioadei de răzbunare personală (legea talionului: „ochi pentru ochi, dar nu doi ochi pentru unul"), a avut loc
un fel de „juridicizare" (intelectualizare) în cadrul sistemului de împ ăcări (învoieli) voluntare. Victima nu mai lovea vinovatul,
ci primea de la el o sumă variabilă, în funcţie de persoană şi de circumstanţe.
Din acest moment, ideea de repara ţie capătă relief.
Ulterior, autoritatea socială va fixa un fel de tarif al învoielilor pecuniare (în ţelegeri pecuniare datorate familiei). Mai târziu, în
epoca modernă, autoritatea statului s-a făcut simţită mai mult în planul responsabilităţii, instituind pedepse corporale sau
pecuniare în ce priveşte răspunderea penală, iar în ceea ce priveşte r ăspunderea civilă, victima putea obţine, în natură sau
în bani, reparaţia pagubei suportate. În dreptul roman, separa ţia celor două răspunderi (penală şi civilă) nu a fost niciodată
completă, întotdeauna existând interferen ţe între acestea: victima putea prin ac ţiuni penale sau acţiuni mixte rei
persecutori şi poenale să obţină o reparaţie atingând dublul sau cvadruplul prejudiciului suportat. Chiar după ce
legea Aquilia a lărgit domeniul responsabilităţi civile, separaţia tuturor daunelor/prejudiciilor nu a fost asigurat ă, ca şi
cum ar fi fost încă conservată într-o oarecare măsură după imaginea dreptului penal, o atitudine limitativ ă.
Începând cu secolul al XVI-lea, inspirându-se din ideile canoniştilor (canoniştii împreun ă cu glosatorii tratau delictele ca
păcatele - delictum et pecatum) s-a operat o nou ă distincţie, făcând ca pe lângă acţiunea publică, intentată în numele
Regelui şi ţinând să pedepsească vinovatul, victima prejudiciului s ă aibă drept la repara ţia tuturor pierderilor şi tuturor
daunelor.

3. Separarea răspunderii. Codificarea napoleoniană a consacrat sepa rarea responsabilit ăţi i penale de
responsabilitatea civilă. Astfel, cele două forme de responsabilitate se deosebeau prin:
a) . Domeniul de aplicare. Se avea în vedere faptul c ă aceleaşi fapte nu antreneaz ă cu necesitate o
responsabilitate penală şi o responsabilitate civilă.
Domeniul delictului civil este vast deoarece, el cuprinde orice fapt ă, fie că este comisă cu intenţie ori din
imprudenţă, precum şi orice fapt normal care antrenează altuia un prejudiciu. Domeniul răspunderii penale
este restrâns la faptele care sunt incriminate de lege. Sub acest aspect, se spune că nu există infracţiune fără
text de lege, după cum nu poate exista delict civil fără prejudiciu.
De aici rezultă, că delictul penal şi delictul civil pot coexista, dup ă cum pot să fiinţeze separat, funcţie de
caracteristica fiecăruia. Astfel, dacă infracţiunea nu cauzează şi un prejudiciu, delictul penal oricât de grav ar
vătăma relaţiile sociale nu antrenează şi răspunderea civilă. Se întâmplă destul de des ca domeniile celor
două responsabilităţi să aibă puncte comune şi ca unul şi acelaşi fapt s ă fie contrar legii represive şi s ă
cauzeze o pagubă (prejudiciu) individuală (individual).
b) . Funcţii. Diferenţa dintre domenii nu este decât semnul unei diferenţe de funcţii.
Există anumite funcţii ale răspunderii penale, care nu au corespondent în răspunderea civilă. Astfel, funcţia
de eliminare a unor comportamente periculoase din societate, sau func ţia de readaptare în societate a
indivizilor periculoşi.
Pe de altă parte, funcţia de reparaţie a tulburării cauzată în materie de responsabilitate penal ă are sorţi de
izbândă infinit mai mici decât în materie de reponsabilitate civilă.
c) . Persoanele care pot promova acţiunea. Acţiunea publică, intentată în cadrul jurisdicţiilor
represive se declanşează prin Ministerul Public, demers necesarmente judiciar care tinde s ă sancţioneze
autorii de infracţiuni.
Dimpotrivă, în faţa jurisdicţiilor civile, dacă este un proces, victima unui delict poart ă acţiunea sa civilă
pentru a obţine reparaţia.
Când acelaşi fapt este constitutiv al unei infrac ţiuni penale şi constituie un delict civil, victima poate totuşi
să-şi poarte acţiunea civilă în faţa jurisdicţiei represive. Ea poate să declanşeze acţiunea în răspundere
civilă, chiar dacă acţiunea publică nu a fost deja declanşată prin Ministerul Public.
d) . Sancţiune. Sancţiunile celor două responsabilităţi sunt concepute şi fixate de manieră diferită.
În cazul unei greşeli intenţionate, sau în caz de imprudenţă ori neglijenţă, sancţiunea penală vizând
socialmente persoana cercetată este proporţională cu vinovăţia acesteia.
Principal orientată în sensul reparaţiei integrale a daunelor (prejudiciilor) suportate de victimele faptelor
ilicite, sancţiunea responsabilităţii civile neglijează de obicei gradul de gravitate al greşelii comise de cel
răspunzător.
4. Răspundere juridică. Noţiune. În dreptul modern actual, răspunderea juridică constituie unul dintre
principiile fundamentale ale dreptului.
Responsabilitatea este privită, în general, ca un fenomen social fiind un act de angajare
individuală a persoanelor într-un anumit context social.
Răspunderea juridică este un fenomen social nu pentru faptul că este stabilită şi.
evaluată în chip abstract, ci pentru că determină un anumit comportament al individului în
raport cu alţi indivizi şi în raporturile lui cu societatea.
În viziunea actuală, responsabilitatea înseamnă asumarea răspunderii faţă de rezultatul
acţiunii sociale a omului.
La baza responsabilităţii stă conexiunea dintre responsabilitate, principiu fundamental al
dreptului, şi libertate, legătură ce constă în aceea că libertatea este o condiţie fundamentală
a responsabilităţii.
Răspunderea în general şi răspunderea juridică în special nu poate fi înţeleasă, decât dacă
individul se raportează conştient la valorile şi normele societăţii, întrucât, în ultimă instanţă,
însăşi starea legalităţii este o reflectare a gradului de răspundere.

105
 Conceptul de răspundere juridică poate fi definit ca fiind consecinţa incom -
patibilităţii dintre conduita unui subiect de drept şi dispoziţia normei juridice.Sensul frecvent
al noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, este acela de obligaţie
de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce incumbă
autorului faptei, contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării
sociale a unei asemenea conduite cccxcvi.În acest sens, răspunderea este identificată cu
sancţiunea, deoarece nu sunt luate în considerare laturile psihologice ale răspunderii.
Deşi, răspunderea şi sancţiunea sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen social, ele sunt
distincte, deoarece sancţiunea vizează doar o latură a răspunderii şi anume reacţia societăţii.
Sub aspect juridic, răspunderea implică drepturi şi obligaţii juridice corelative, apărând
astfel, ca un complex de drepturi şi obligaţii conexe care se nasc în urma săvârşirii unor fapte
ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de către stat, prin aplicarea
sancţiunilor juridice.
Deci, în concluzie, răspunderea juridică şi sancţiunea deşi sunt două faţete ale
aceluiaşi fenomen social, sunt diferite, pentru că răspunderea juridică constituie cadrul
juridic de realizare pentru sancţiune.
Esenţa sancţiunii constă în aceea că, prin efectul săvârşirii unei fapte ilicite o altă persoană, a fost
vătămată în fiinţa ei fizică sau morală ori în bunurile sale, ordinea de drept a fost afectat ă, interesele
generale au fost nesocotite.
Răspunderea este un fapt social: ea se materializeaz ă în reacţia organizată, instituţionalizată, declanşată de
o faptă socială condamnabilă.
Răspunderea în general, şi răspunderea juridică în special, ca şi sancţiunea nu sunt forme ale răzbunării.
Răspunderea este şi rămâne un fenomen social care, se materializeaz ă în reacţia organizată,
instituţionalizată a societăţii în limitele prescrise de lege.
Funcţionarea răspunderii juridice ca instituţie specifică a dreptului, legarea acestei institu ţii de scopurile
generale ale sistemului juridic, sunt strâns legate de credin ţa că legea este dreaptă, este justă şi că, astfel
fiind, legea poate crea sentimentul responsabilit ăţii ca stare de spirit în conştiin ţa celor cărora li se
adresează.
5. Formele răspunderii juridice. În principiu, fiecărei ramuri de drept îi corespunde (îi este
specifică) o formă de răspundere, spre exemplu:
- răspunderea de drept constituţional (răspundere juridică cu caracter politic); răspunderea
constituţională a Parlamentului;
- răspunderea civilă (cu cele două forme ale sale: răspunderea civilă delictuală şi
răspunderea civilă contractuală);
- răspunderea penală;
- răspunderea disciplinară;
- răspundere materială (dreptul muncii) etc.
Fiecare formă a răspunderii juridice se tratează în cadrul disciplinelor specifice de drept sub
aspectul condiţiilor de fond şi de formă.
Aceste răspunderi se pot întâlni separat, alteori pot fi dublate cu o altă formă de răspundere
juridică (penală, administrativă, disciplinară).
În cazul cumulului de răspunderi, răspunderea îşi păstrează caracterul de sine-stătător şi va
acţiona în formele sale specifice.
6. Ră spunderea Civilă. Reglementarea acestei forme a răspunderii juri dice se află în
izvoarele de drept civil, în principal în dispoziţiile Codului civil, dispoziţii care stabilesc modul
de declanşare, condiţiile de fond şi de formă.
Răspunderea civilă este una din cele mai importante manifestări a răspunderii juridice, o
categorie fundamentală şi, în acelaşi timp, o instituţie deosebit de largă şi complexă a
dreptului civilcccxcvii.
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de
obligaţii, în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare preju diciul cauzat altuia prin
fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare cccxcvi ' i.
Ca instituţie juridică, răspunderea civilă este alcătuită din totalitatea nor melor de
drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat
altuia de fapta sa extracontractuală sau contractuală, faptă pentru care este chemată de lege
să răspundă.
Răspunderea civilă, prin principiile sale, prin condiţiile pe care se întemeiază şi prin funcţiile
ei, constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea
drepturilor subiective şi intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice şi juridice.
7. Fundamentul răspunderii civile. Legile primitive, favorabile victimei prevedeau o reparare automat ă,
iniţial, bazată în totalitate pe răzbunare (Legea talionului) iar, mai apoi, prin despăgubire pecuniară.

106
Ceea ce interesa era conduita „actorului" prejudiciului şi nu atât conduita autorului acestuia, care nu era nici
judecat şi nici condamnat. Acest fel de repara ţie deplasa răspunderea deoarece autorul trebuia să
răspundă, chiar dacă ar fi acţionat în mod normal, fiind un instrument al sor ţii. O lungă perioadă de timp, în
materie de responsabilitate, sensul progresului a constat în a se ajunge la operarea unei distinc ţii între ceea
ce se datora hazardului şi ceea ce se datora unei conduite vinovate, pentru a se limita desp ăgubirea la
această din urmă situaţie. Acest progres a fost resimţit în evoluţia dreptului roman unde un timp nu s-a
ţinut cont decât de prejudiciu.
Legea Aquilia raporta prejudiciul doar la victim ă, pentru obţinerea reparaţiei acesteia revenindu-i doar
obligaţia de face dovada existenţei prejudiciului.
Spre sfârşitul Republicii romane, a fost luat ă în considerare conduita autorului, ajungându-se s ă se declare
neresponsabil acela care a cauzat prejudiciul fără vină.
Această reconsiderare a avut drept urmare abandonarea prejudiciului fortuit în sarcina victimei. Astfel, sub
Iustinian găsim numeroase cazuri de responsabilitate automat ă (pentru proprietarii de case; st ăpânii de
corăbii; proprietarii de fierării etc.). Este timpul, însă, în care evoluţia ideii de responsabilitate a fost
stimulată de dubla idee creştină că fiecare trebuie să-şi respecte îndatoririle şi trebuie s ă răspundă de
actele sale, dar totodată, trebuie, de asemenea, să accepte cu supunere încercările vieţii.
S-a ajuns astfel, la situaţia unei responsabilităţi unice, fondată pe vină, ce avea drept corolar faptul că orice
prejudiciu, care nu rezulta dintr-o vină nu era imputabil.

8. Sistemul codului civil . Codul civil napoleonian a preluat această atitudine care se integra filosofiei sale
generale. În prezenţa unui prejudiciu fortuit nu se poate alege între autor şi victim ă, deoarece atributul
natural al prejudiciului impunea lăsarea sa în sarcina victimei, altfel s-ar fi tins la o redresare a loviturilor
sorţii.
Prejudiciul, spunea Tarrible cccxclx, unul dintre codificatori, pentru a putea fi reparat, trebuie s ă fie efectul
unei imprudenţe sau vine din partea cuiva. Astfel, responsabilitatea este în mod total fondată pe vină, fie
că este prezumată de lege, fie că urmează a fi dovedită, în condiţiile legii. Fără a exista vinovăţie nu se
putea vorbi de responsabilitate, prejudiciile datorate hazardului rămânând de departe în sarcina victimei,
care trebuia să suporte capriciile sorţii.
Din această perspectivă, dreptul nu are ca finalitate redresarea loviturilor sorţii, ci pe aceea de a angaja
răspunderea celor vinovaţi.
Acestea sunt premisele pe care s-a fundamentat teoria clasică a responsabilităţii subiective.
9. Teoria responsabilităţii subiectivecd Foarte mult timp, responsabilitatea autorului unei daune s-a fondat
pe greşeala comisă de el. La prima aproximare, aşa după cum s-a văzut, apare evident că răspunderea este
prin ipoteză subiectivă. Materialitatea prejudiciului creează un sentiment de injusti ţie, de ruptură a
legalităţii, ce este de natură să declanşeze reacţia instinctivă de obligare la compensare a autorului
prejudiciului, însă numai dacă acesta a acţionat cu vinovăţie.
Teoria răspunderii subiective aparţine lui Pothier, jurisconsultul care a ins pirat pe autori i Codului
francez. Concepţia potrivit căreia poate fi sancţionată numai o conduită culpabilă, a fost dominant ă în
cursul vremii în doctrina juridic ă şi practica instanţelor de judecată. Codul civil român de la 1864, răspundea
bine la această idee simplă şi tradiţională, în art. 998_ potrivit căruia „orice faptă a omului care cauzează
altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui _ greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
Responsabilitatea, în teoria clasică, implică imputabilitatea şi, drept urmare, numai faptul care constituie o
greşeală conştientă este apt să dea loc la răspundere. Fapta celui fără discernământ nu poate fi calificat ă
culpabilă.
Acţiunea sau inacţiunea omului este punctul de întâlnire a circumstan ţelor în funcţie de care se ia în
considerare greşeala sa. Raportul dintre ac ţiune (inacţiune) şi circumstanţe poate să fie divers. Se întâmpl ă
adesea ca acţiunea (inacţiunea) să nu aibă ca scop producerea prejudiciului, îns ă din analiza
circumstanţelor să se deducă cu uşurinţă, existenţa raportului de cauzalitate între aceasta şi paguba care a
fost cauzată.
Victimei îi revine, deci, pentru a obţine reparaţia prejudiciului pe care l-a suportat, să dovedească, potrivit
dreptului comun, greşeala autorului. Dacă victima nu reuşeşte înseamnă că este victima unei sorţi crude.
Trebuie să constatăm însă, că legea civilă de la 1864, nu distinge între greşeala juridic ă şi greşeala morală.
Dacă acestea ar fi coincis, nu se ataşau aceleaşi efecte delictului (greşelii inten ţionate) şi cvasi-delictului
(greşelii neintenţionate). Prin reglementarea art. 999 C. civ. greşeala cea mai uşoar ă angajează, în special în
materie extracontractuală, responsabilitatea autorului său. Prin prezumţiile instituite în sarcina autorilor
faptelor ilicite se favoriza situaţia victimelor, dispensându-le în anumite cazuri de a dovedi greşeala (art.
1000-1002 C. civ.), celui care se face răspunzător de prejudiciu.
Prezumţiile în discuţie sunt însă, prezumţii de greşeală. În consecinţă, potrivit concepţiei subiective,
întreaga răspundere se fundamentează pe ideea de culpă, greşeală sau vinovăţie a persoanei
răspunzătoare.
Pentru cazurile în care prejudiciul a fost cauzat din imprudenţă sau negl ij enţă, nu
este nevoie de o intenţie nocivă, care să stea la baza faptelor, deoarece legiuitorul a atribuit
autorilor acestor fapte o culpă subînţeleasă.
Se distinge, astfel, între culpa in comitendo, specific ă delictelor şi culpa in omitendo, specific ă quasi-
delictelor.
Aşadar, omul perfect ar trebui să fie acel individ care nu greşeşte, nici f ăcând ceea ce nu trebuie să facă, nici
omiţând să facă ceea ce e dator să facă. Ambele forme ale culpei (culpa in comitendo şi culpa in omitendo)
sunt stări ale aceluiaşi fenomen sufletesc, greşeala.

107
Tot astfel, în cazul răspunderii care decurge din fapta altora, teoria răspunderii subiective, creează noţiunea
culpei in vigilendo, cu referire la r ăspunderea părinţilor, institutorilor şi artizanilor şi culpa in eligendo, cu
referire la răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor. În toate aceste situaţii juridice este însă
vorba de o culpă proprie, fiecare din cei antrena ţi în răspunderea pentru fapta altuia având a-şi reproşa în
fond greşeala lor, fie în supraveghere, fie în alegerea persoanei pentru care răspund.
Responsabilitatea urmează, aşadar, o cale ocolită, dar aceasta nu face să dispară caracterul propriu al
culpei, şi devine astfel prezumată prin lege.
De asemenea, răspunderea pentru animale, edificii şi lucruri în general, este explicat ă de teoria
responsabilităţii subiective, prin ideea unei culpe proprii (lipsa de paz ă a animalului; lipsa de întreţinere a
edificiului sau alegerea unui constructor slab calificat profesional).

10. Teoria răspunderii obiective. Dominaţia cvasiexclusivă a greşelii, astfel înţeleasă ca

fundament al responsabilităţii civile, a luat sfârşit deoarece s-a dovedit insuficient de
cuprinzătoare faţă de noile situaţii ce au intervenit ca urmare a dezvoltării maşinismului.
Dezvoltarea maşinismului a ridicat următoarea problema: cui i s-ar putea adresa
lucrătorul dintr-o fabrică pentru a obţine reparaţia daunei produse de modul de funcţionare
a maşinii cu care lucra?
Iniţial, s-a considerat că o astfel de despăgubire este lipsită de fundament legal,
motivându-se că acceptând munca în condiţiile oferite, lucrătorul a achie sat, implicit ş i
anticipat, la riscul creat de utilizarea maşinii care l-a accidentat. La această concluzie s-a
ajuns deoarece, patronul fabricii nu era vinovat de viciile maşinilor pe care le achiziţionase
de la un comerciant, care la rândul său le cumpărase de la producător şi, drept urmare, nu
putea să fie an gajată răspunderea acestuia. Aşadar, culpa neputând să fie dovedită,
victima, deşi inocentă, trebuia să suporte povara prejudiciului.
Cum accidentele datorate dezvoltării maşinismului au luat amploare, graţie solidarităţii
umane, a izvorât sentimentul că se impunea găsirea altor principii pentru a se interveni în
situaţia grea a victimelor.
Evoluţia dreptului pozitiv a impus, deci, o nouă reflecţie asupra fundamentului
responsabilităţii, în măsura în care noţiunea tradiţională a vinei (greşelii) nu mai permitea
rezolvarea tuturor situaţiilor create.
Pentru prima dată, concepţia răspunderii obiective a fost argumentată în dreptul modern
de doctrina germanăcdi, care propune ca temeiuri pentru fundamentarea acesteia,
principiul cauzalităţi i , principiul interesului activ, principiul interesulu i preponderent şi
i deea de risc .
Fără a face o analiză a tuturor argumentelor care s-au adus, precizăm că s-a impus în
fundamentarea teoriei obiective ideea de risc.
Şi în dreptul francez a fost propusă o teorie obiectivă şi nu subiectivă a responsabilităţii de
către doctrinăcdii.
Potrivit teoriei obiective, victima trebuie să fie despăgubită fără a mai fi necesară culpa
persoanei răspunzătoare. Fundamentul răspunderii se află în ideea de risc - profit, _
motivându-se că este normal şi conform cu regulile morale ca cel care profită de o
activitate să suporte sarcina reparaţiei pagubelor care sunt consecinţele acelei activităţi.
Cu alte cuvinte, riscul trebuie să facă pereche cu profitul economic al activităţii (ubi
emolumentum, ibi omnes), aşa cum pasivul corespunde activului cdiii. În fondul său, teoria
responsabilităţii obiective este o teorie a responsabilităţii patrimoniale. Teoria riscului, ca fundament al
răspunderii civile, a exercitat o influen ţă importantă în doctrina juridică, însă cu toate justificările
invocate în susţinerea ei, nu a dus la înlăturarea răspunderii subiective întemeiate pe culpă.
Într-adevăr, separarea totală a responsabilităţii de ideea de culpă este o soluţie hazardată. Incontestabil
că firul roşu al ideii de responsabilitate, în societatea modern ă, este şi trebuie să fie, acela de a încerca să
se găsească cu orice preţ un responsabil pentru a se asigura protecţia cuvenită victimelor.
Noua concepţie a responsabilităţii consistă în sentimentul că „toate prejudiciile accidental suportate de
un individ sau un grup de indivizi trebuie, într-o societate bine constituit ă, să-şi găsească reparaţia"cdiv.
Din perspectiva responsabilului, teoria obiectiv ă este, însă, de natură să antreneze, la limită, paralizarea
activităţii umane. Teoria riscului explic ă anumite cazuri cum ar fi acela al repar ării prejudiciilor cauzate
prin accidente de muncă sau boli profesionale, îns ă nu le explică pe toate. Ea a fost criticat ă avându-se în
vedere, în principal, considerente de ordin moral, deoarece prin aplicarea automat ă a ideii de risc,
neglijenţa poate fi acoperit ă, ceea ce duce la inconştien ţă. Cu alte cuvinte, aşa cum just s-a afirmat cdv, se
ajunge la paradoxul că nu neglijenţii suportă neglijenţa lor, ci diligenţii.
Critica cea mai sever ă care se poate aduce teoriei obiective este, îns ă, aceea că, în concepţia redactorilor
Codului civil, culpa constituie fundamentul întregii r ăspunderi civile, sub ambele forme, fiind o no ţiune
esenţial-umană întemeiată pe înţelepciune şi bun-simţ, adaptabilă tuturor transformărilor sociale. Chiar
dacă s-ar admite derogări în anumite cazuri, expres prev ăzute de lege, sau stabilite de practica judiciar ă,
nu poate fi vorba de o înlăturare a fundamentului culpeicdvi. Răspunderea obiectivă, lipsită de semnificaţia
morală, „se lovea atât de litera codului, cât şi de exigenţele securităţii dinamice a dreptului"cdvii.

11. Teorii mixte. Teoria garanţiei .

108
Eforturile doctrinare de a găsi un fundament unic al răspunderii civile care să ajungă la o
soluţie însuşită fără rezerve de practica judiciară, eşuând, au impus elaborarea unor teorii
mixte ce admiteau existenţa ambelor temeiuri, respectiv un mariaj între culpă şi risc cdviii.
Teoria gatanţiei, susţinută de B. Starck, iniţial în teza sa de doctorat şi reluată apoi
în alte lucrări ale sale, reproşează în esenţă, teoriei subiective şi teoriei obiective,
întemeiată pe ideea de risc, faptul că încearcă să găsească soluţia problemei numai în
partea autorului prejudiciului, fie că este vinovat, fie că este creator de risc, omiţând
nejustificat poziţia victimeicdix.
Demersul ştiinţific al teoriei garanţiei pornind de la afirmaţia că dreptul la onoare, dreptul
la propria imagine, dreptul la intimitatea vieţii private etc., protejate prin lege, reprezintă
fiecare, prin ele însele, dreptul la securitatea persoanei şi subliniind prioritatea ce trebuie
acordată dreptului la securitatea persoanei şi la integritatea bunurilor sale materiale, ajunge
la concluzia că acest drept trebuie conciliat cu dreptul fiecăruia de a acţiona.
Pentru concilierea dintre acestea s-a propus distincţia dintre prejudiciile materiale şi
corporale, pe de o parte, şi prejudiciile economice şi morale, pe de altă parte. Cum prioritate
trebuie acordată securităţii persoanei şi integrităţii bunurilor sale, atunci când ne aflăm în
prezenţa prejudiciului corporal sau material, există în cazul acestora o garanţie obiectivă în
favoarea victimei, aceasta nefiind obligată să facă dovada culpei responsabilului.
În cazul prejudiciilor economice sau morale, datorită faptului că acestea pot fi cauzate şi prin
exerciţiul normal şi corect al drepturilor, iar aplicarea ideii de garanţie ar avea ca urmare
suprimarea drepturilor respective, răspunderea va putea fi angajată numai atunci când
victima face dovada că paguba i-a fost cauzată printr-o conduită culpabilă. După cum se
poate constata, teoria garanţiei se sprijină în fundamentarea sa pe o distincţie ale cărei
criterii nu au fost confirmate în realitate de dreptul pozitiv. Mai mult decât atât, în
desfăşurarea discursului său ştiinţific, autorul imaginează drepturi subiective noi, cum este
cazul dreptului de a acţiona, acolo unde este de preferat să se vorbească doar de simple
libertăţi.
În concluzie, aşa cum cu justeţe s-a afirmat, scopul principal al teoriei garanţiei a
fost „acela de a înlătura unele neajunsuri ale teoriei răspunderii obiective şi ale teoriei
răspunderii subiective, justificând totodată, în anumit fel, coexistenţa celor două temeiuri.
ale instituţiei"cdx.
Prin reflexie, teoriile enunţate s-au propagat în sistemul nostru de drept, r ăspunderea civilă în dreptul civil
contemporan întemeindu-se, în principal, pe culp ă. Pornind de la interpretarea textelor Codului civil şi a
unor legi speciale, totuşi, doctrina şi practica admit, f ără rezerve, existenţa unor cazuri în care răspunderea
este de natură obiectivă, fără culpă, fundamentul său fiind ideea de garanţie.
Aceste cazuri derogatorii de la principiul culpei sunt: r ăspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri în
generalcdxi , răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi ruina edificiilor cdxii, răspunderea
comitentului pentru fapta prepusuluicdxiii, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave cdxiv,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidente nuclearecdxv. Ideea de garanţie este nuanţată în
sistemul nostru de drept, apreciindu-se că are un conţinut diferit, după cum este vorba de răspundere civilă
indirectă pentru fapta altuia, când garan ţia se aseamănă cu fidejusiunea sau de răspundere civilă pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina edificiului.
În primul caz, răspunderea se adaugă la răspunderea autorului prejudiciului, apărând ca o garanţie faţă de
victimă, născută direct din lege, pe când în celelalte cazuri, ea apare ca o garan ţie a „comportamentului"
lucrului, animalului sau edificiului, fiind vorba de fapt, de o r ăspundere directă a păzitorului juridic sau a
proprietarului şi deci, nu se mai adaugă la răspunderea autorului prejudiciului, ci implic ă intervenţia
răspunderii proprii, ca o reflectare a obligaţiei fiecăruia de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor
semenilor săi. Acest din urmă caz, este corolarul ideii că fiecare este obligat să garanteze pe toţi ceilalţi, cel
puţin în anumite situaţii, împotriva urmărilor păgubitoare ale activităţii pe care le desfăşoară, chiar dacă
prejudiciile pe care le-ar antrena aceste activităţi nu au fost comise cu vinovăţie.

12. Formele răspunderii civile. Dreptul civil român cunoaşte două forme de răspundere
civilă:
- răspunderea delictuală, enunţată în art. 1349 C.civ.;
- răspunderea contractuală, enunţată în art. 1350 C.civ.
Codul civil roman, deşi le consideră ca forme ale aceleiaşi instituţii -
răspunderea civilă -, face în art. 1349 - 1350 distincţie între răspunderea delictuală şi
răspunderea contractuală, stabilind prin dispoziţiile art. 1350 alin 3, relaţia dintre ele: Dacă
prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aolicarea regulilor
răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile: cdxvi Cu
alte cuvinte, răspunderea delictuală este regula iar răspunderea contractuală este excepţia,
sau, dacă obligaţiile izvorăsc din contract, este antrenată răspunderea contractuală, regulile
răspunderii contractuale nu pot fi înlăturate în favoarea unei alte forme de răspundere cdxvii.

109
 În acest mod este consacrată legislativ concepţia doctrinei care care apreciază că
ambele forme ale răspunderii civile - contractuală şi delictuală - " sunt forme ale răspunderii
civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării prejudiciului patrimonial produs prin
fapta ilicită şi culpabilă" , între cele două forme de răspundere neexistând deosebiri de
esenţă.cdxviii
13. Răspunderea civilă contractuală. Este Îndatorirea ce revine deb i torului une i obligaţii
născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului datorită neexecutării
prestaţiilor la care s-a obligat.
Astfel, conform art. 1350 C.civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le- a
contractat întocmai, aşa cum le-a asumat, şi cu bună credinţă iar atunci când, fără justificare,
nu îşi îndeplineste această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte
părti şi este obligată să repare acest prejudiciu.
Practic, art. 1350 C.civ., enunţă principiile care guvernează răspunderea civilă contractuală:
- obligaţiile asumate printr-un contract trebuie executate cu bună credinţă,
- în caz de neexecutare culpabilă, partea aflată în culpă trebuie să repare prejudiciul cauzat
celeilalte părţi
- dacă obligaţia izvorăşte din contract, între părţi se aplică regulile răspunderii contractuale
şi nu ale răspunderii delictuale.
14. Răspunderea civilă delictuală. Este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul
cauzat altuia printr-o faptă ilicită cdxix
extracontractuală, sau, după caz, prejudiciul pentru care
este chemat prin lege să răspundă .Sau, în exprimarea legiuitorului - orice persoană are îndatorirea
să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune si să nu aducă atingere, prin
actiunile ori inactiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care are
discernămant şi încalcă această obligaţie raspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare
integral. Bineînţeles că pentru a atrage răspunderea, obiceiul locului trebuie probat de cel care îl invoc ă şi
trebuie să fie conform cu legea şi bunele moravuri cdxx Această răspundere alcătuieşte dreptul comun al
răspunderii civile. Ori de câte ori, în dreptul civil român, nu avem de a face cu o r ăspundere contractuală,
vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictualăcdxxi.
Toată doctrina subliniază importanţa excepţională a materiei răspunderii civile delictuale intensificat ă în
dreptul modern, aşa după cum s-a arătat mai sus, prin amploarea maşinismului, varietatea mijloacelor de
transport, reglementarea pe cale legislativ ă a asigurărilor etc. După cum s-a arătat în doctrină, continutul
regimului delictual în dreptul modern priveşte atât obliga ţiile legale şi pe cele cvasicontractuale, cât si
raporturile paracontractuale ce au ca izvor alte acte decât contractul, precum logodna sau scrisorile de
intenţii ori loteriile publicitare cdxx11. În dreptul civil principiile care guverneaz ă răspunderea delictuală sunt
enunţate în art. 1349 C. civ.:
- persoana care prin conduita sa ( acţiune sau inacţiune ) inadecvată aduce atingere drepturilor şi intereselor
legitime ale altei persoane, dacă este cazul, se supune regulilor răspunderii civile delictuale
- persoana care prin conduita sa inadecvat ă produce altuia un prejudiciu este ţinut să repare prejudiciul
cauzat
- în situaţii anume prevăzute de lege, persoana este ţinută să repare şi prejudiciul cauzat prin fapta altei
persoane, de lucruri, animale aflate sub paza sa juridică ori de ruina edificiului.
- prin legi speciale se instituie răspunderea pentru alte tipuri de prejudicii (exemplu - r ăspunderea pentru
pagubele cauzate de produsele cu defecte ).

15. Teorii cu privire la culpă în cele două forme ale răspunderii civile. Enunţul problemei ar
fi acela dacă, indiferent de sorgintea ei, contractuală sau delictuală, culpa este unică.
Doctrina cunoaşte o teorie a dualităţii culpelor şi o altă teorie a unităţii culpelor.
16. Teoria dualităţii culpelor. Promotorii acestei teorii au fost glosatorii continuaţi de Pothier
şi comentatorii codului napoleoniancdxxiii, care susţin că între răspunderea civilă contractuală
şi răspunderea civilă delictuală există deosebiri fundamentale şi ireductibile care nu pot să
ducă decât la concluzia că şi culpa este diferită în funcţie de felul fiecărei răspunderi.
Deosebirile la care se referă autorii acestei teorii, între culpa contractuală şi culpa delictuală
sunt, în esenţă, următoarelecdxxiv:
- culpa contractuală îşi are originea în contract, şi deci constă în încălcarea unei obligaţii
preexistente, creată de voinţa părţilor între care s-a încheiat actul juridic, pe când culpa
delictuală este independentă de preexistenţa unui contract, având originea direct în lege,
expresie a puterii şi voinţei publice;
- culpa contractuală poate fi gradată (culpa lata; culpa levis şi culpa levissima), gradaţie ce
este posibilă în funcţie de contractul generator de obligaţii sinalagmatice sau unilaterale cdxxv;
- acordarea despăgubirilor în răspunderea contractuală se mărgineşte la daunele previzibile,
pe când în cazul răspunderii delictuale, reparaţia este integrală, extinzându-se, deci, şi asupra
prejudiciilor imprevizibile.

110
Tot astfel, sarcina probei este diferită; clauzele de nerăspundere sau ate nuare a răspunderii
sunt valabile numai în răspunderea contractuală; capa citatea delictuală are o sferă mai largă
decât capacitatea contractuală; în cazul răspunderii contractuale este necesară punerea în
întârziere, pe când în cazul răspunderii delictuale acest lucru nu este necesar etc.
17. Teoria unităţii culpelor. Spre deosebire de doctrina clasică a dualităţii de culpă, autorii
teoriei unităţii de culpăcdxxvi consideră că între cele două forme de răspundere nu există
deosebiri esenţiale.
Ceea ce separă, în primul rând, culpa contractuală de culpa delictuală este preexistenţa
raportului juridic în culpa contractuală şi absenţa oricărui raport juridic anterior în materie
de culpă delictuală.
Potrivit autorilor teoriei unităţii de culpă, această deosebire este numai aparentă, deoarece,
dacă în cazul răspunderii contractuale obligaţia este preexistentă, decurgând din violarea
sau neexecutarea contractului încheiat de părţi, şi în cazul răspunderii delictuale, obligaţia
este preexistentă, ea decurgând din obligaţia legală de „a nu face". Dacă această obligaţie
nu ar fi preexistentă săvârşirii faptei vinovate, reparaţia prejudiciului victimei unui delict, nu
s-ar justifica. De asemenea, în ceea ce priveşte sarcina probei, autorii teoriei unităţii de
culpă, deşi recunosc existenţa deosebirilor, în sensul că pentru culpa contractuală operează
prezumţia de vinovăţie, rezultată din simpla neexecutare a obligaţiei, fiind suficientă, deci,
dovedirea contractului, pe când în cazul culpei delictuale, victima este ţinută să facă dovada
elementelor const itutive prevăzute de art. 1349 C. civ., afirmă totuşi, că adevărata deosebire
constă, în realitate, în natura obiectului obligaţiei.
În cazul contractelor, obiectul obligaţiei îl reprezintă prin ipoteză, o prestaţie pozitivă, adică o
obligaţie de „a da" ori una de „a face", pe când în materie delictuală, obiectul obligaţiei este
negativ (o abstenţiune). Aşadar, deşi există deosebiri cu privire la sarcina probei între cele
două culpe, ele poartă asupra naturii pozitive sau negative a obligaţiei, iar acest lucru este
lipsit de importanţăcdxxvii.
Într-adevăr, mult discutata diferenţă dintre proba culpei contractuale şi proba culpei
delictuale, se situează în raportul dintre obligaţiile pozitive şi negative. Când culpa rezidă în
nerespectarea unei obligaţii negative (de a nu face) este indiferent dacă această culpă constă
în violarea unei obligaţii contractuale sau dacă ea se datorează înfrângerii obligaţiei generale
de a nu face, ce decurge din lege, pentru că proba faptului constitutiv de culpă, în ambele
situaţii, este în sarcina creditorului obligaţiei negative cdxxviii. În doctrina noastră juridică
actuală este susţinută teoria unităţii de culpă, cu toate că se apreciază că nu corespunde
realităţii asemănarea până la identitate a celor două forme de răspundere cdxxix.
SECŢIUNEA A II-A RĂSPUNDEREA CIVILĂ
CONTRACTUALĂ

A. NOŢIUNE
317 Noţiunea generală de răspundere civilă . Răspunderea poate fi definită ca fiind j nstituţia
juridică de drept civil care cuprinde totalitatea norme l or ce reglementează condiţiile în care
o persoană poate fi răspunzătoare de prejudiciul suferit de către o altă persoană şi poate fi
obligată să repare acest prejudiciu. Aşa cum am arătat anterior, răspunderea civilă poate fi
contractuală sau delictuală, răspunderea civilă delictuală este regula iar răspunderea
contractuală excepţia.
318Răspunderea civilă contractuală. Răspunderea civilă, care izvorăşte dintr-un contract, se
numeşte răspundere civilă contractuală. Principiile răspunderii civile contractuale sunt
enunţate de art. 1350 C.civ.
Condiţiile antrenării răspunderii civile contractuale sunt tratate de Codul civil la Titlul IV,
„Executarea obligaţiilor" capitolul „ Executarea silită a obligaţiilor contractuale". Explicaţia
pentru care aceste condiţii sunt astfel tratate de codul civil, o găsim în concepţia redactorilor
codului civil asupra funcţiilor răspunderii contractuale, concepţie preluată din doctrina
franceză.
Astfel, funcţiile răspunderii civile contractuale sunt: -de a repara o daună ( funcţia de
reparare a prejudiciului suferit prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilr contractuale )
-de a-i furniza creditorului echivalentul prestaţiei promise ( funcţia de executare prin
echivalent )
Astfel, codul civil consacră expres o serie de obligaţii egale, toate izvorâte din
principiul bunei credinţe - principiu guvernant al teoriei contractului: art. 1170 - obligaţia de

111
a acţiona cu bună credinţă în toate fazele contractului art. 1183 - obligaţia de informare cu
prilejul contractării art. 1184 - obligaţia de confidenţialitate
art. 1214 - obligaţia de informare şi forma dolului prin reticenţă
art. 1271 - prevede, pentru faza de executare contractuală, în sarcina debitorului, obligaţia
de a întreprinde renegocierea contractului în vederea adaptării acestuia pentru
impreviziune, ceea ce constituie o excepţie de la obligativitatea contractului. În codul civil de
la 1864, astfel de obligaţii nu erau prevăzute expres, ele deducându-se pe cale de
jurisprudenţă.
319 Răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă care izvorăşte din fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii (din delicte civile), se numeşte răspundere civilă delictuală.
Principiile răspunderii civile delictuale sunt enunţate de art. 1349 C.civ.
320 Persoana responsabilă civilmente. Persoana care este ţinută să repare prejudiciul suferit
de o altă persoană se numeşte persoană responsabilă civilmente.
321 Persoana vătămată. Persoana care a suferit un prejudiciu prin faptă culpabilă a altei
persoane, prejudiciu ce urmează a fi reparat de o altă persoană, se numeşte victimă sau
persoană vătămată.
B. ACŢIUNEA ÎN RĂSPUNDERE CIVILĂ CONTRACTUALĂ
1. Condiţii. Acţiunea în răspundere civilă contractuală trebuie să îndepl i nească aceleaş i
condiţii ca şi cele cerute pentru acţiunea întemeiată pe delictul civil, cu unele deosebiri date
de condiţiile specifice ei şi anume:
-între păgubit şi autorul pagubei trebuie să existe un contract valabil încheiat; -să existe un
prejudiciu ca urmare a neexecutării contractului -debitorul să fie culpabil de producerea
prejudiciului (culpa debitorului se prezumă); -debitorul să fi fost pus în întârziere cdxxx.
2. Punerea în întârziere. Punerea în întârziere se realizează prin încunoştinţarea debitorului
de către creditor asupra faptului că datoria sa este exigibilă şi că trebuie să şi- o execute,
încunoştinţare care se face, de obicei, printr-o notificare ce se adresează debitorului prin
mijlocirea executorilor judecătoreşti de pe lângă judecătoria domiciliului său.
Punerea în întârziere produce următoarele efecte:
-dă dreptul creditorului, ca la alegerea sa, să ceară ori să treacă la executarea silită a,
obligaţiei, fără a pierde dreptul la despăgubiri;
-să obţina rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, executarea obligaţiei
corelative;
-să folosească, atunci când este cazul orice alt mijloc legal pentru a-şi realiza dreptul. Regula
punerii în întârziere comportă următoarele excepţii:
-în materia răspunderii civile delictuale punerea în întârziere nu se cere, pentru că autorul.
faptei ilicite este considerat că se află în întârziere din însuşi momentul săvârşirii faptei;
-obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a
lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, desi exista urgenţă; - prin fapta sa,
debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligatiei sau când a încălcat o obligaţie
de a nu face;
-debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa,
obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să
îşi execute obligaţia în mod repetat;
-nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii. unei
întreprinderi;
obligatia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
SECŢIUNEA A III-A
COMPARAŢIE ÎNTRE RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ ŞI CEA DELICTUALĂ
1. Principalele deosebiri. Cele două răspunderi comportă deosebiri în funcţie de
următoarele criterii:
--după izvor: răspunderea contractuală izvorăşte din contract (din neexecutarea obligaţiilor
contractuale), pe când răspunderea civilă delictuală izvorăşte dintr-un fapt ilicit;
--în raport de culpa părţilor: răspunderea contractuală cunoaşte imprudenţa şi neglijenţa ca
forme ale culpei, pe când răspunderea civilă delictuală cunoaşte toate formele culpe i ,
autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpăcdxxxi; Faţă de reglementarea de la 1864, Codul
civil adoptat în 2011, aduce un aspect de noutate în materia vinov ăţiei, ca şi condiţie a răspunderii civile,
reprezentat de formele de manifestare a dolului ( pozitiv sau negativ ) dar şi de asimilarea culpei grave
acestuia, în materia încheierii şi / sau execut ării contractuluicdxxxii.Astfel îşi găseşte suport legislativ o
problemă cu care s-a confruntat jurispruden ţa naţională în soluţionarea unor litigii în care fie a făcut

112
aplicarea adagiului culpa lata dolo aequiparatur, fie a sancţionat forma negativă a dolului ( prin reticenţă
)cdxxxiii
--în raport de sarcina dovedirii culpei: în cadrul răspunderii contractuale, în principiu, culpa
debitorului se prezumă, art.1548 C.civ., prevede expres : „ Culpa debitorului unei obligaţii
contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării " pe când, în cadrul răspunderii
delictuale, de regulă, culpa autorului trebuie dovedită; Condiţia vinovăţiei debitorului contractual,
ridică aspecte interesante şi controversate în doctrinăcdxxxiv, a căror rezolvare poate fi dată, în opinia unor
autori de criteriul ales a sta la baza distincţiei dintre cele două tipuri de obligaţii - de mijloace şi de diligenţă
--în raport de întinderea prejudiciului: în cadrul răspunderii civile contractuale, debitorul nu
răspunde pentru daunele imprevizibile, în timp ce autorul unui fapt ilicit, în anumite condiţii,
răspunde pentru aceste daunecdxxxv; Tot astfel, în ceea ce priveşte dovada prejudiciului,
potrivit ar. 1537 C.civ., în mod obligatoriu, creditorul are de dovedit atât neexecutarea cât şi
prejudiciul, dacă părţile sau legea nu prevăd altfel. --în raport de punerea în întârziere: în
cadrul răspunderii contractuale debitorul, pentru a putea fi urmărit, de regulă, trebuie pus în
întârziere, pe când autorul unui fapt ilicit se află în întârziere de drept, din momentul
săvârşirii faptuluicdxxxvi.
--în raport de capacitatea celui care se obligă: în cadrul răspunderii civile contractuale se
cere capacitatea de a contracta (de a se obliga), care de regulă, se dobândeşte la 18 ani, pe
când autorul faptei ilicite este cons i derat a avea capacitatea civilă delictuală de la vârsta de
14 ani (când se presupune că are discernământ) cdxxxvii.
--după modul cum acţionează, C.civ. stabileşte că niciuna din părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a i se aplica alte reguli mai favorabile.
Aşadar, după cum s-a arătat şi în doctrinăcdxxxviii, delimitarea celor două raspunderi se face
ţinând cont de faptul că regimul delictual este regimul de drept comun iar cumulul celor
două raspunderi este interzis. Prin cumul se poate înţelege fie o aplicare de două ori a
răspunderii civile, în cele doua forme ale sale fie opţiunea liberă de alegere între cele două
forme, clarificând astfel o controversă existentă în trecut, prin interzicerea expresă a
cumulului sub forma dreptului la opţiunecdxxxix.
--în raport de felul răspunderii: răspunderea contractuală este o răspundere conjunctă, pe
când răspunderea delictuală, dacă faptul ilicit este opera a două sau mai multe persoane,
este solidarăcdxl;
--în raport de competenţa judecătorească: în cazul răspunderii contractuale, competenţa
aparţine, de regulă, instanţei domiciliului pârâtului, pe când în cazul răspunderii delictuale,
de regulă, instanţei locului săvârşirii faptei ilicite;
--în raport de prescripţia dreptului la acţiune: în cazul răspunderii contractuale, prescripţia
dreptului la acţiune curge de la data când debitorul are dreptul să ceară executarea
obligaţiilor contractualecdxli, pe când în cazul răs punderii delictuale, de la data când păgubitul
a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de. ea, cf. art
2528 C.civ., după cum dispune şi art. 1381 C.civ. care prevede că dreptul la reparaţie se naşte
din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat (ci din
momentul cînd pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască paguba şi pe cel responsabil -
s.n.).

CAPITOLUL IV
FAPTUL IURIDIC ILICIT CA IZVOR DE OBLIGAŢII

113
 SECŢIUNEA I. - Introducere în studiul răspunderii civile delictuale
A. Reglementare
1. Noţiuni introductive. Răspunderea civilă delictuală este acea formă a răspunderii civile,
care izvorăşte din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (din delicte civile). Principiile
răspunderii civile delictuale sunt enunţate de art. 1349 C.civ.
2. Textele consacrate răspunderii pentru fapta proprie. Răspunderea civilă delictuală este
reglementată de codul civil în articolele:
-art. 1349 alin (1) şi (2), art. 1357C. civ.- răspunderea pentru fapta proprie -art. 1349 alin (3),
art. 1372 alin (1) şi (2), şi art. 1373 C.civ. - răspunderea pentru fapta altei persoane
(răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor minori, răspunderea
institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub
supravegherea lor, răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de presupuşii lor în
funcţiile încredinţate)
3. art. 1375, art. 1376 şi art. 1378 C.civ. - răspunderea persoanei pentru prejudiciile
cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
animale aflate în paza juridică a unei persoane, răspunderea proprietarului unui edificiu
pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a deprinderii unor părţi din
edificiu, dacă acestea sunt rezultatul lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie.
B. Noţiune
1. Integrare în sistemul formelor răspunderii civile. Răspunderea pentru fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii este o formă a răspunderii juridice, aceasta din urmă fiind, la rândul
său, o parte componentă a răspunderii sociale.
2. Regulile ce stau la baza principiului. Consacrând principiul responsabilităţii civile
delictuale, prin art. 1349, mai sus citat, Codul civil face aplicarea a două importante reguli cdxlii:
-o regulă morală, potrivit căreia nu este permis niciunei persoane să aducă prejudicii
alteia, prin actele sau faptele sale ilicite; şi
-o regulă de comportament, potrivit căreia faptele (acţiunile sau inacţiunile) noastre sunt
legitime atâta timp cât acestea nu lezează drepturile sau interesele legal proteguite ale altora
("alterum non laedere").
C. Natura juridică a răspunderii civile delictuale
1. Precizare. Pentru a stabili natura juridică a răspunderii civile delictuale se impune delimitarea acesteia de
alte forme ale răspunderii juridice şi, în principal, de răspunderea civilă contractuală şi răspunderea penală.
2. Pedeapsă sau sancţiune? În primul rând este necesar să se stabilească dacă răspunderea civilă delictuală
este o pedeapsă sau o sancţiune civilă.
În acest scop este necesar să surprindem ceea ce este de esenţa fiecăreia dintre cele două forme de
răspundere.
Este de observat că, specific răspunderii penale este caracterul personal al
pedepsei, scopul aplicării acesteia constând în a restrânge sau interzice unele drepturi. Din
acest caracter, rezultă că pedepsele, chiar şi atunci când sunt pecuniare, nu pot fi aplicate şi
executate decât pe timpul cât cel ce a săvârşit fapte se află în viaţă. Urmare caracterului
personal al pedepselor, nu este posibilă o transmitere a acestora către moştenitorii
făptuitorului.
Dimpotrivă, ceea ce caracterizează sancţiunea civilă, este tocmai faptul că aceasta
nu se aplică în considerarea persoanei care a săvârşit fapta, ci în considerarea patrimoniului
său, scopul urmărit fiind întotdeauna acela de a repara un prejudiciu şi, în consecinţă, poate
fi transmisibilă moştenitorilor. Caracterul reparator al răspunderii civile delictuale rezultă
expres din dispoziţiile art. 1357 C. civ.
Dacă am considera răspunderea civilă delictuală ca fiind o pedeapsă, nu ar fi posibilă
strămutarea acesteia asupra moştenitorilor făptuitorilor.. Aşadar, natura juridica a
răspunderii civile delictuale este aceea de sancţiune civila.
4. Răspunderea civilă delictuală nu exclude răspunderea penală . Din aceasta nu s-ar putea
trage concluzia că răspunderea civila delictuală exclude răspunderea penală ci, dimpotrivă, acest
lucru este posibil de fiecare dată când fapta ilicită cauzatoare de prejudicii întruneşte şi
elementele constitutive ale unei infratiuni.
D. Raportul dintre răspunderea civila delictuala şi răspunderea civilă contractuală
1. Puncte de interferenţa şi deosebiri. Cele două forme ale răspunderii au numeroase puncte de
interferenţă în privinţa condiţiilor, modalităţilor de realizare şi finalităţile lor dar, totodată, se
caracterizează prin particularităţile specifice, având domenii de aplicare distincte.
Distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală derivă din izvorul obligaţiei care a fost
încălcată şi a cărei valoare determină caracterul ilicit al acţiunii sau abstenţiunii. Astfel, pe când în cazul
răspunderii civile delictuale se cere ca prin conduita ilicita sa se nesocoteasca obliga ţia generala de a nu
114
pagubi pe altul, obligaţie legala ce revine oricarui membru al societă ţii, în cazul răspunderii contractuale se
cere nesocotirea unor obligaţii izvorâte dintr-un contract preexistent între victimă şi făptuitor.
2. Domeniu de aplicare. Aşadar, prima deosebire dintre cele două răspunderi apare asupra
domeniului de aplicare a acestora: răspunderea civilă delictuală este răspunderea de drept
comun şi se angajează în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat altei persoane prin
încălcarea unei obligaţii cu caracter general, care incumbă tuturorcdxliii.
Pe cale de consecinţă, ori de câte ori răspunderea contractuală nu există, cel care a suferit un
prejudiciu cauzat prin fapta omului de un lucru, animal sau de ruina edificiului poate ob ţine repararea lui
numai în condiţiile şi potrivit normelor răspunderii civile delictuale.
3. Modul de stabilire a întinderii obliga ţiei. Cele două forme ale răspunderii civile se deosebesc şi
prin modul de stabilire a întinderii obligaţiei de reparaţie.
Astfel, în cazul răspunderii contractuale, întinderea obligaţiei de reparaţie se stabileşte pe baza clauzelor
contractului prin care părţile pot conveni să mărească sau să restrângă cuantumul despăgubirilor. Pentru
stabilirea daunelor-interese în cadrul acestei răspunderi vor fi avute în vedere doar prejudiciile directe şi
previzibile, cu excepţia cazului în care debitorul se face vinovat de dol.
Spre deosebire de aceasta, în cazul răspunderii civile delictuale, întinderea repara ţiei se stabileşte în func ţie
de cuantumul prejudiciilor directe, previzibile şi imprevizibile, făptuitorului revenindu-i obliga ţia să repare
prejudiciul indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau numai din imprudenţă ori neglijenţă.
4. Proba culpei. În ceea ce priveşte proba culpei, în cazul răspunderii civile delictuale victima
trebuie, în principiu, să facă dovada acesteia cu excepţia unor situaţii când legea stabileşte în
sarcina autorului prejudiciului, prezumţii de culpă şi a cazurilor de răspundere obiectivă, fără
culpă. În cazul răspunderii civile contractuale, culpa debitorului se apreciază luându-se ca etalon tipul
abstract al bunului gospodar şi, întotdeauna, când prejudiciul este urmarea nerespectării unei obliga ţii de
rezultat, culpa debitorului este prezumată de lege, aceasta neputând fi combătută decât prin dovada for ţei
majore sau a cazului fortuit, a culpei creditorului ori a faptei de neînlăturat a unui ter ţ, în cazurile în care
potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.
Astfel, pentru răspunderea civilă contractuală, codul civil prevede în art. 1548 : „Culpa debitorului unei
obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării"
5. Sub aspectul răspunderii. În materie delictuală, atunci când prejudiciul este cauzat de mai multe
persoane, răspunderea lor este solidară (art. 1369 C. civ.), pe când în materie contractuală, în
principiu, dacă sunt doi sau mai mulţi debitori, răspunderea lor este divizibilă proporţional cu
obligaţia, excepţie situaţia obligatiilor indivizibile prin natura lor, prin convenţia părţilor sau lege.
6. Punerea în întârziere. Pe când în cazul răspunderii civile delictuale, autorul faptei prejudiciabile
este de drept pus în întârziere, în materie contractuală, pentru antrenarea răspunderii este
necesară punerea debitorului în întârziere printr-o somaţie de plată.
7. Raportare la capacitatea de exerciţiu. În materie delictuală, răspund toate persoanele care au
săvârşit fapte ilicite prejudiciabile dacă au acţionat cu discernământ, indiferent de vârstă, pe
când în materie contractuală, capacitatea de a răspunde este identică cu capacitatea de
exerciţiu.
8. Statuări ale practicii. Cumulul celor două forme de răspundere.
Problema cumului răspunderii civile delictuale cu cea contractuală se pune doar în
situaţia în care între debitor şi creditor există un contract valabil încheiat, deoarece numai în
această ipoteză s-ar putea discuta despre facultatea creditorului de a alege una din cele două
forme de răspundere, care, în accepţiunea sa, i se pare mai favorabilă, sau de a îmbina
elementele ambelor răspunderi.
Codul civl modern tranşează odată pentru totdeauna această problemă, stabilind, în
dispoziţiile art. 1350 alin 3, relaţia dintre cele două forme ale răspunderii civile : « Dacă prin
lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii
contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile »cdxliv
Interdicţia cumulului celor două forme de răspundere, instituită de alin 3 al art.
1350, priveşte două ipoteze :
-ipoteza optării pentru acţiunea în răspundere delictuală când sunt întrunite condiţiile j
pentru promovarea unei acţiuni în răspundere contractuală
-ipoteza introducerii unei acţiuni mixte invocând simultan atât regulile răspunderii
contractuale cât şi normele răspunderii delictuale.
În legătură cu raportul dintre răspunderea delictuală şi cea contractuală, din analiza
dispoziţiilor art. 1350 alin 3 C.civ. se conturează următoarele reguli:
-nu este posibilă combinarea în cadrul unei acţiuni mixte a regulilor apl i cabile răspunderi
i delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale cdxlv, cu alte cuvinte, victima nu are
voie să introducă o acţiune mixtă, invocănd atât normele răspunderii contractuale cât şi
normele răspunderii delictuale, pentru a beneficia de un regim mai favorabil; şi,
-nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, când între părţi a existat, un
contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii.
Victima nu are dreptul, pentru aceeaşi faptă ilicită prejudiciabilă să obţină
două reparaţii, una pe temei contractual şi alta pe temei delictual. Este inadmisibil să se

115
utilizeze acţiunea delictuală după ce victima a obţinut repararea prejudiciului pe temeiul
răspunderii contractuale
9. Excepţii. De la principiul inadmisibilităţii dreptului la opţiune, între temeiul contractual şi
cel delictual există o singura excepţie şi anume, atunci când neexecutarea contractului este
infracţiune.
Aşadar, dacă neexecutarea unui contract este o faptă penală, creditorul are - în baza
dispoziţiilor art. 14 şi 19. C.proc.pen. -, dreptul de a opta între instanţa penală şi instanţa
civilă. Din moment ce a făcut alegerea, pentru una dintre cele două căi, cel prejudiciat nu
mai poate reveni asupra ei, afară de cazul când instanţa civilă a fost sesizată înainte de
intentarea acţiunii penale şi nu a pronunţat încă nici o hotărâre (electa una via non datur
recursus ad alteram)cdxlv1.
Secţiunea a Il-a. FUNCŢIILE RĂSPUNDERII
A. Funcţia educativ-preventivă
1. Prezentare. Instituţia juridică a răspunderii civile delictuale, îndeplineşte o funcţie
educativ-preventiva prin influenţa pe care o are asupra conştiinţei oamenilor şi, implicit,
asupra comportamentului acestora.
Astfel, prin obligarea la repararea prejudiciului a celui care, prin fapta sa ilicită, l-a cauzat,
răspunderea civilă delictuală îndeplineşte un rol educativ actual, dar şi unul în perspectivă,
de prevenire a săvârşirii delictelor civile în viitor de către autorul delictului deja săvârşit
sau de către alte persoane, care sunt conştiente, astfel că vor răspunde de prejudiciul ce l-
ar cauza.
B. Funcţia reparatorie
1. Prezentare. Prin încălcarea normei de comportament, care ne obligă să nu aducem
prejudicii altei persoane prin faptele noastre, ia naştere o obligaţie de dezdăunare, care
concretizează răspunderea civilă delictuală.
Prin obligarea autorului prejudiciului la repararea acestuia, răspunderea civilă delictuală
îndeplineşte funcţia reparatorie.
Privită astfel, răspunderea civilă delictuală poate fi considerată ca un mijloc de apărare a
drepturilor subiective.
2. Părerea doctrinei. În literatura de specialitate cdxlvii s-a arătat că, funcţia reparatorie a
răspunderii civile delictuale nu trebuie absolutizată. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat la discuţia
privind natura juridică a răspunderii civile delictuale, scopul aplicării acestei sancţiuni este
exclusiv reparator. Funcţia reparatorie are, însă, un caracter relativ deoarece ea se realizează
numai între părţile raportului juridic creat prin săvârşirea delictului civil, nu însă şi cu privire la
societate în ansamblu, pentru care reparaţia prejudiciului implică o reinvestire de muncă
socială şi, pe cale de consecinţă, presupune o nouă cheltuială.
Secţiunea a III-a. FELURILE RĂSPUNDERII DELICTUALE
1. Preliminarii. Deşi principiul fundamental al răspunderii juridice, potrivit căruia fiecare
răspunde pentru propriile fapte, este valabil şi îşi găseşte aplicabilitatea - aşa cum am
văzut - şi în materie de răspundere civilă delictuală, datorită unor imperative ale vieţi i
sociale, rezultate din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva eventualelor prejudicii pe
care acestea, fără nici o culpă din partea lor, ar putea să le sufere, s-a ajuns la extinderea
sferei de aplicare a răspunderii civile delictuale şi pentru alte situaţii decât cele create prin
fapta proprie.
Raţiunea instituirii răspunderii pentru fapta altei persoane are la bază ideea de,
ocrotire a intereselor victimei, răspunderea pentru fapta altei persoane alăturându-se
răspunderii pentru fapta proprie şi oferind victimei posibilitatea de a alege calea optimă
pentru repararea integrală a prejudiciuluicdxlviii.
2. Feluri. Astfel, în funcţie de situaţiile a căror rezolvare cer aplicarea răspunderii civile
delictuale, aceasta este de mai multe feluri, şi anume:
Răspunderea pentru fapta proprie (art. 1349 alin 1 şi 2, art. 1357C. civ.); Răspunderea
pentru fapta altei persoane ( art. 1349 alin 3) care, la rândul ei, este de trei feluri:
-răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copii lor minori, şi pentru faptele
persoanelor puse sub interdicţie judecătorească [art. 1372 alin.(1) şi (2) C. civ.];

116
 -răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi
ucenicii aflaţi sub supravegherea lor [art. 1372 alin. (1) şi (2) C. civ.];
-răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de presupuşii lor în funcţiile
încredinţate [art. 1373 C. civ.].
3. Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale, care şi ea este de trei feluri:
a. răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică
[art. 1376 C. civ.];
b. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale aflate în paza juridică
a unei, persoane (art. 1375 C. civ.);
c. răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei
edificiului ori a deprinderii unor părţi din edificiu, dacă acestea sunt rezultatul lipsei de
întreţinere ori a unui viciu de construcţie (art. 1378 C.civ. ).
3. Îndeplinirea condiţiilor. Pentru a determina care dintre aceste feluri ale răspunderii civile delictuale se
aplică anumitei situaţii de fapt create prin săvârşirea unui delict civil, este necesar să se verifice întrunirea în
situaţia de fapt respectivă a tuturor condi ţiilor prevăzute de lege pentru existen ţa răspunderii civile
delictuale.
Aşa cum se va vedea în continuare, condiţiile răspunderii pentru fapta proprie (art. 1357- 1371 C. civ.),
constituie, în acelaşi timp, şi condiţii generale ale răspunderii civile delictuale. Pentru existenţa celorlalte
feluri ale răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea atât a condiţiilor generale (în totalitate sau, în
unele cazuri, numai în parte), cât şi a unor condiţii specifice.
4. Punct de vedere. Unele lucrări de specialitatecdxlix, din scopuri exclusiv didactice, abordează felurile
răspunderii civile delictuale în func ţie de criteriul fundamentului său, după care aceasta se împarte în
răspundere civilă delictuală obiectivă fără culpă şi răspundere civilă delictuală subiectivă întemeiată pe culpă.
În ceea ce ne priveşte, vom trata r ăspunderea delictuală după modul cum aceasta este organizat ă în textele
Codului civil.

Secţiunea a IV-a : RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE

A. Reglementarea, noţiunea şi condiţiile răspunderii pentru faptă proprie I.
Reglementare
1. Reglementare. Codul civil instituie răspunderea pentru fapta proprie prin art.1357- 1371,
care constituie, totodată, şi temeiul pentru stabilirea condiţiilor generale ale răspunderii
civile delictuale.
Art. 1357 N.C.civ. cuprinde reglementarea unui principiu consacrat în vechiul cod civil de art.
998-999 C.civ. potrivit caruia, „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă
pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara" (art. 998), şi „ Omul este responsabil nu
numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi acela ce a cauzat prin neglijenţa sau
imprudenţa sa" (art. 999).
Noua reglementare, mai sistematică şi mai clară, exprimă aceleaşi principii. Potrivit art. 1357
N.C.civ., „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie,
este obligat să îl repare" (alin. 1); tot astfel, „ autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai
uşoară culpă" (alin. 2).
Întreaga reglementare a răspunderii civile delictuale are la bază, în noua reglementare
consacrată prin noul Cod civil, ideea de culpă.
4. Noţiune
1. Noţiune. Răspunderea pentru fapta proprie, fiind consecinţa unui prin cipiu fundamenta l
al răspunderii juridice, este cea mai importantă dintre formele răspunderii civile delictuale.
2. Importanţa. Importanţa răspunderii pentru fapta proprie se datorează nu atât frecvenţei
situaţiilor la care aceasta se aplică în practică, cât faptului că textele din Codul civil, respectiv
art.1357-1371, care o reglementează, constituie - în acelaşi timp, (şi) fundamentul întregii
instituţii a răspunderii civile delictuale şi, implicit, a celorlalte forme ale acesteia.
III. Condiţii generale ale răspunderii
1. Enumerare. Din analiza textelor de lege, mai sus citate, rezultă că, pentru angajarea
răspunderii civile delictuale este necesară întru nirea cumulativă a următoarelor condiţi i :
-existenţa unui prejudiciu; -existenţa unei fapte ilicite;
-existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
-existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul; forma sub care se prezintă această
vinovăţie nu are relevanţă în materia dreptului civil, ea putând consta în intenţie sau cea mai
uşoară culpă, consecinţa fiind aceeaşi în orice situaţie, şi anume, obligaţia celui vinovat de a
repara integral prejudiciul produs.
117
 I. Prejudiciul
1. Noţiune
1.1. Definiţie. Prejudiciul este condiţia sine qua non a răspunderii civile delictuale sau , altfel
spus, o constantă a acestei răspunderi.
Oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită şi oricât de gravă ar fi culpa autorului,
răspunderea civilă delictuală nu poate interveni, dacă prin fapta ilicită şi culpabilă nu s-a
cauzat un prejudiciu cuiva.Mai mult decât atât, răspunderea civilă delictuală se reduce la
repararea pagubelor cauzate. Rezultă de aici că, prejudiciul este „nu numai condiţia
răspunderii, dar şi măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limitele prejudiciului
cauzat"cdl.
Existând acord deplin, doctrinar şi jurisprudenţial, că prejudiciul este de esenţa răspunderii
civile delictuale, majoritatea autorilor încep tratarea instituţiei în discuţie cu analiza acestui
elementcdl1.
În general, prejudiciul este definit ca fiind rezultatul sau consecinţa negativă suferită de o
anumită persoană ca urmare a faptei ilicite, săvârşită de o altă persoană ori ca urmare a
„faptei" unui lucru sau animal pentru care persoana este ţinută să răspundă cdl11.
1.2. Punct de vedere. Considerăm că este mai reuşită definiţia conform căreia, prejudiciul
reprezintă „rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale.
încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane" cdUii.
Literatura de specialitate şi practica instanţelor de judecată admit, în unanimitate,
că va fi angajată răspunderea civilă delictuală ori de câte ori prejudiciul constituie rezultatul
încălcării unui drept subiectiv , cum ar fi: încălcarea unui drept real, a unui drept de creanţă,
a dreptului de întreţinere prevăzut de Codul familiei etc.
Până in prezent literatura juridică şi jurisprudenţa au admis repararea pagubei
create prin vătămarea unui interes, cu condiţia ca acesta să fi avut un caracter de stabilitate,
o permanenţă suficientă spre a justifica presupunerea că ar fi continuat şi în viitor, cu
condiţia ca interesul a cărui reparare se pretinde sa fie licit si moral.Astfel, au fost date
despăgubiri pentru pierderea întreţinerii, pe care victima o presta în fapt copilului soţului
său, care provenea din altă căsăto rie, copil care nu avea dreptul subiectiv de a primi
întreţinere de la victimăcdl1v.
Tot astfel, s-au acordat despăgubiri copilului aflat în întreţinerea unei rude, fără să fi existat
între aceştia obligaţia legală de întreţinere, dacă ruda respectivă a fost victima unui
accidentcdlv.
De asemenea, au fost acordate despăgubiri concubinei şi copilului său, dacă în fapt aceştia
primiseră întreţinere de la victimă, cu motivarea că „împrejurarea că minorii nu se află în
raporturi de filiaţie legitimă cu victima, nu poate duce la o soluţie contrară, cât timp ei au
fost prejudiciaţi de sumele ce le asigură victima, în a cărei întreţinere se aflau în
permanenţăcdlvi.
Sintetizând opiniile exprimate în literatura de specialitate şi în practica instanţelor de
judecată cu privire la problema în discuţie, se poate concluziona că în sfera de cuprindere a
noţiunii de prejudiciu trebuie inclusă şi încălcarea unui simplu interes, cu condiţia ca acesta
să rezulte dintr-o situaţie de fapt cu caracter de stabilitate şi să fie licit şi moral.
2. Necesitatea existenţei prejudiciului
2.1. Importanţă. Fapta ilicită şi culpabilă a unei persoane este lipsită de orice importanţă şi
efect în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, dacă prin ea nu s-a cauzat un
prejudiciu unei alte persoane.
Se admite, aşadar, fără rezerve, că prejudiciul este cel mai important element al răspunderii
civile delictuale fiind o condiţie necesară şi esenţială a acesteia.
2.2. Condiţie necesară. Existenţa unui prejudiciu - condiţie necesară - nu este şi o condiţie
suficientă pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Pentru aceasta persoana vătămată trebuie să facă dovada raportului de cauzalitate prin,
care se ajunge la fapta ilicită dăunătoare şi de la fapta ilicită la autorul ei.
Dar, după cum s-a arătat, (vezi supra secţiunea II) nu toate prejudiciile dau dreptul la
despăgubiri.
Consecinţa imposibilităţii asigurării reparării tuturor prejudiciilor, a determinat doctrina şi
jurisprudenţa să fixeze condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca un prejudiciu să fie
reparat.
3. Felu rile prejudiciului
3.1. Criterii de clasificare. Enumerare. Prejudiciile se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
natura intrinsecă a prejudiciilor datorată producerii prejudiciilor; posibilitatea prevederii

118
prejudiciiloor în momentul producerii; gradul de generalitate; caracterul patrimonial sau
nepatrimonial.
3.2 În raport de natura intrinsecă a prejudiciilor. După natura intrinsecă a
prejudiciilor, acestea se împart în:
-Prejudiciile patrimoniale - sunt acelea care au conţinut economic, putând fi evaluate în
bani, ca spre exemplu: distrugerea unui bun, uciderea unui animal, pierderea unui drept
patrimonial, cum ar fi: dreptul de întreţinere etc.
-Prejudiciile nepatrimoniale - sunt condiţiile dăunătoare ale faptei ilicite care nu pot fi
evaluate pecuniar şi rezultă în principal din atingerile aduse persona l ităţilor umane, cum ar
fi: lezarea onoarei, reputaţiei, demnităţii, sau prestigiului unei persoane; atingerile provocate
înfăţişării sau armoniei fizice a unei persoane etc.
3.3. În raport de durata producerii lor. După durata producerii lor, se împart în: -Prejudicii
instantanee ( se caracterizează printr-o desfă şurare în timp foarte scurtă , epuizându-se
astfel rapid toate consecinţele dăunătoare ale faptei ilicite, cum ar fi: distrugerea unui obiect
de artă) şi
- Prejudicii succesive (se caracterizează printr-o desfăşurare îndelungată în timp, cum este
cazul incapacităţii de muncă a unei persoane care a suferit un accident.)
3.4. În raport de posibilitatea prevederii în momentul producerii. După cum puteau sau nu
să fie prevăzute în momentul producerii lor, prejudiciile se împart în: previzibile şi
imprevizibile.
3.5. În raport de gradul de generalitate. După gradul de generalitate a intereselor şi
drepturilor lezate, prejudiciile se împart în: prejudicii cauzate avutului public şi prejudicii
cauzate avutului particular.
3.6. Prejudicii patrimoniale. Prejudiciul patrimonial sau material, cum se mai numeşte în
jurisprudenţă, nu comportă discuţii deosebite, acesta reprezentând întotdeauna ace l
prejudiciu care poate fi evaluat în bani (prejudiciul rezultat din deteriorarea sau distrugerea
unui bun; prejudiciul suferit de o persoană care în urma unui accident şi-a pierdut total sau
parţial capa citatea de muncă şi, în consecinţă, venitul pe care îl avea anterior acc i dentului
s-a redus etc.).
Acest prejudiciu poate rezulta din atingerea adusa patrimoniului, dar poate fi si
consecinta atingerii aduse unei persoane.

3.7. Prejudiciul nepatrimonial.

În esenţă, atât literatura juridică străină, cât şi cea română consideră că
prejudiciile nepatrimoniale, denumite şi daune morale, constau în atingerea valorilor care
privesc persoana umană şi personalitatea sa.
Departe de a fi tratata ca o seferinta personala, condamnarea la daune interese implica si un
prejudiciu moral care este reparat in acest fel, practica cdlv11 pronuntandu-se contra unei ,,
responsabilitati de plin drept,,, afirmand ca masura indemnizatiei trebuie sa corespunda
gravitatii prejudiciului care trebuie reparat, fara a se tine seama de gradul de culpabilitate al
autorului.
Teoria ,, suferintei personale,, limitreaza domeniul de aplicare si intinderea reparatiei
prejudiciului moral, fiind practic posibila solicitarea in nume personal de reparatii pentru
suferinta cauzata de disparitia sau ranirea grava a unei persoane dragi.
Caracterul personal al prejudiciului este o conditie a reparatiei cale pe calea
raspunderii civile.
In prezent, prin noua reglementare, caracterul personal al prejudiciului este interpretat cu
suplete si nu mai impiedica repararea intereselor colective, nici a celor cauzate prin ricoseu.
Problema apararii intereselor colective a venit in conflict cu conceptia apararii intereselor
individuale, personale pe calea raspunderii civile delictuale.
Textul art.1357 C.civ, sugereaza caracterul individual (personal) al pagubei : ,, cel care
cauzeaza altuia un prejudiciu,,. Cu toate acestea, responsabilittaea civila trebuie sa joace un
rol si in combaterea prejudiciilor cauzate de interesele colective.
Atunci cand prejudiciul este suportat de un grup de persoane fiecare membru al
grupului poate pretinde repararea prejudiciului personal, dar nu si al celui colectiv O alta idee
care vine sa limiteze principiul reparatiei prejudiciului moral este aceea ca acest prejudiciu nu poate fi
evaluat din punct de vedere calitativ si cantitativ, ,, Este imposibil de convertit prejudiciul moral direct intro
unitate monetara, valorile morale nu pot avea echivalent in natura,,.
3.10. Disjungere. Putem identifica trei etape distincte, în func ţie de înţelesul care s-a dat noţiunii de
prejudiciu moral, şi, implicit, a posibilit ăţii de reparare a prejudiciilor extrapatrimoniale prin echivalent
bănesc.
119
Astfel, în literatura juridică şi în practica judiciar ă anterioară anului 1945, s-a admis, în mod constant, teza
reparaţiei băneşti a daunelor morale, pornindu-se - în principal - de la ideea c ă termenul „prejudiciu" folosit
în vechea reglementare, art. 998-999 C. civ. avea un sens general, f ără să distingă după cum prejudiciul este
patrimonial sau nepatrimonial, devenind, astfel, aplicabil principiul „ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus".
Argumentului literar i s-a adăugat altul de echitate, pe considerentul că ar fi inechitabil ca autorul unei
daune morale să nu fie ţinut să o repare.
Fosta Curte de Casaţie a decis că „daunele morale au un caracter pur afectiv, stabilirea lor fiind l ăsată la
suverana apreciere a instanţelor de fond, care nu sunt ţinute să evalueze după aceleaşi criterii după care
apreciază daunele materiale, ceea ce nici nu ar putea să facă, dat fiind caracterul lor arătat mai sus"cdlv111.
Termenii art. 998 - 999 C.civ. vechi, fiind generali, rezult ă că toţi acei care sunt lezaţi printr-un fapt
prejudiciabil pot exercita acţiunea în daune- interese.
Astfel, tatăl şi soţul atinşi nu numai de pierderea materială a fiicei şi soţiei, dar şi de prejudiciul moral sub
aspectul afecţiunii, sunt în drept a exercita această acţiunecdl1x.
În mod constant, doctrina şi jurispruden ţa din perioada respectivă, atunci când s-a pus problema repar ării
daunelor morale, folosesc sintagma „prejudiciu afectiv", care const ă în suferinţele psihice rezultate în urma
lezării sentimentelor de afecţiune şi dragoste, cum ar fi: cele produse ca urmare a mor ţii persoanei iubite
sau suferinţelor provocate prin rănirea, mutilarea, desfigurarea sau rănirea gravă a unei rude sau persoane
apropiatecdlx.
Aceste interpretări au fost, în cele din urmă, considerate pe cale legislativă în Codul penal din 1936, care
prevede printr-o dispoziţie expresă că, despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie o justă
şi integrală reparaţie a daunelor materiale şi morale suferite de pe urma infracţiunii [art. 92 alin. (3)].
Dispoziţiile acestui text de lege nu au mai fost îns ă aplicate decât sporadic după 29 decembrie 1952, când
prin decizia nr. 7, Plenul Tribunalului Suprem a conchis c ă „ nu se pot acorda desp ăgubiri pentru prejudicii de
ordin moral, deoarece este de neconceput plata unei sume de bani pentru suferinţa provocată omului"cdlx1.
Ulterior adoptării acestei decizii, s-a considerat „că prejudiciul este nepatrimonial dacă nu poate fi reparat în
bani"cdlx11, sau că „spre deosebire de paguba material ă care fie diminuează patrimoniul victimei, fie că o
lipseşte de un beneficiu pecuniar - pe care aceasta l-ar fi realizat în mod îndoielnic, dauna moral ă nu aduce
nici o pierdere de ordin pecuniar. În al ţi termeni (...) dauna morală este un prejudiciu extrapatrimonial, adic ă
orice daună neeconomică"cdlx111.
3.11. Modalităţi de reparare. În mod corect, în literatura de specialitate cdlxiv s-a arătat că,
problema dacă prejudiciul nepatrimonial este sau nu susceptibil de a fi reparat pe cale
bănească, nu ţine de conţinutul acestuia, ci de modalităţile de reparare.
După cum se ştie, prin art. 54 - 55 din Decretul nr. 31/1954, a fost instituit
sistemul de reparare a daunelor morale prin mijloace de aceeaşi natură , acestea fiind:
a. dreptul victimei de a cere instanţei să dispună încetarea săvârşirii în continuare a faptelor
ce aduc atingere drepturilor nepatrimoniale
b. obligarea autorului faptei săvârşită fără drept să aducă la îndeplinire orice măsuri socotite
necesare de instanţă, pentru a se ajunge la restabilirea dreptului încălcat, şi
c. obligarea autorului faptei ilcite, dacă nu îndeplineşte în termenul stabilit de instanţă,
măsurile destinate să restabilească dreptul încălcat, la plata unei amenzi, în folosul statului,
pe zi de întârziere, socotită de la expirarea termenului.
3.12. Tendinţe de stabilire a unor criterii de apreciere a despăgubirilor pentru daunele
morale.
Doctrina modernă consideră că, deşi banii nu pot suprima o dizarmonie fizică sau să
diminueze durerile fizice, acordarea unor despăgubiri pentru daune morale nu se impune ca
o reparaţie (se are aici în vedere repunerea victimei în situaţia anterioară, lucru imposibil), ci
ca o compensaţie, o sumă de bani permiţând victimei să-şi creeze nişte condiţii de viaţă
confortabile, care să diminueze consecinţele pierderii suferite sau a drepturilor lezate.
În acest context, se observă că în privinţa durerii fizice, ar fi posibilă o apreciere a j ntensităţii
acesteia, prin raportare la anumite baremuri, care stabilesc gradul incapacităţi i de muncă,
sau prin raportare la analizele medico-legale efectuate.
În privinţa prejudiciilor de agrement, se poate recurge la o comparare din perspectiva psiho-
sociologică a posibilităţilor pe care le avea victima anterior vătămării şi acelea care- i sunt
accesibile ulterior, completată cu aspecte ce ţin de vârstă şi gradul de incapacitate
funcţională survenit ca urmare a vătămării.
Prejudiciul afectiv, atingerile aduse onoarei, elementelor vieţii private sau altor libertăţi ale
persoanei, sunt greu pretabile unor determinări cantitative, în cazul lor, stabilirea
despăgubirilor ar putea fi, mai mult sau mai puţin, corelată cu elemente privind situaţia
socială a persoanei vătămate, starea familială, profesia, influenţa asupra condiţiilor de
existenţă etc.
3.13. Repararea prejudiciilor nepatrimoniale. Problema în discuţie este, însă, aceea dacă
prejudiciile nepatrimoniale sunt sau nu reparabile şi pe cale patrimonială.
120
Or, după cum s-a văzut din cele arătate mai sus, atât în celelalte sisteme de drept, cât şi în doctrina şi
jurisprudenţa românească anterioare anului 1952, posibilitatea repar ării prejudiciilor extrapatrimoniale, prin
mijloace patrimoniale, era unanim admisă.
Chiar în perioada 1952-1959 au existat tendin ţe favorabile reparării băneşti a daunelor morale, atât în
practica instanţelor de judecată, cât şi în doctrină.
Opiniile exprimate în sensul revenirii la repararea bănească a daunelor morale au fost rezervate,
considerându-se că numai prejudiciile rezultate din atingerea adusa integrit ăţii corporale sau sănătăţii erau
susceptibile de reparare pe cale pecuniară, dar şi în cazul acestora numai cele de ordin estetic şi de
agrement se considera că pot fi reparate, nu şi alte prejudicii, cum ar fi cele constând în dureri fizice sau
psihicecdlxv.
S-a conchis, astfel, că prejudiciul nepatrimonial sau moral const ă în rezultatul dăunător, direct, de natură
nepatrimonială, al unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce stingere valorilor cu conţinut neeconomic,
care definesc personalitatea umană şi că, deşi acest rezultat nu poate fi evaluat în bani, el d ă naştere
dreptului şi obligaţiei la reparare, în conformitate cu regulile răspunderii civile delictualecdlxvi.
Drept subiectiv, nepatrimonial, fără continut economic, fiind strâns legat de persoana omului este absolut,
nesusceptibil de a fi cedat prin act juridic ori transmis prin moştenire sau exercitat prin reprezentare.
Actiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încalcat poate fi continuată sau
pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul supravietitor, de oricare dintre rudele
în linie dreapta ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale pâna
la gradul al patrulea inclusiv. (art.256 C.civ) În afara cazurilor când legea ar dispune altfel, dreptul la acţiune
pentru valorificarea în justitie a dreptului personal nepatrimonial este imprescriptibil.
Sunt drepturi personale nepatrimoniale dreptul la viaţă, sănătate şi integritate corporală, la nume, pseudonim sau
denumire, la onoare, la reputaţie, dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare,
de inventator etc.
Conform articolului 58 din noul Cod Civil orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la
integritate fizică si psihică, la onoare si reputaţie, dreptul la respectarea vieţii private,
precum si dreptul la propria imagine, aceste drepturi nefiind transmisibile. Viaţa, sănătatea si
integritatea fizică si psihică a oricărei persoane sunt garantate si ocrotite în mod egal de lege
(art. 61, alin. 1 din noul Cod Civil), corpul uman fiind inviolabil (art. 64, alin. 1 din noul Cod
Civil).
Drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite de lege prin mijloace specifice, apărarea
drepturilor nepatromoniale fiind reglementată de dispoziţiile Titlului V din Codul civil,
art.252-257 C.civ.
Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum
sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia
stiinţifică, artistică, literară sau tehnică, precum şi a oricăror alte drepturi nepatrimoniale
(art. 252 din noul Cod Civil).
Potrivit articolului 253 din noul Cod Civil, persoana fizică ale cărei drepturi
nepatrimoniale au fost lezate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:
a) interzicerea săvârsirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării si interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârsite, dacă tulburarea pe care a produs-o
subzistă.
Prin excepţie, în cazul lezării prin execitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate
dispune numai măsurile prevăzute la lit. b) si c).
Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere
instanţei să-l oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de
către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea
prejudiciului cauzat.
În afara mijloacelor de apărare a drepturilor nepatrimoniale, art.255 C.civ prevede şi
posibilitatea pentru instanta de judecată de a dispune măsurii provizorii, in situaţia în care
reclamantul face dovada credibila că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acţiuni
ilicite, actuale sau iminente şi că aceasta acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de
reparat.
Măsurile provizirii ce se pot dispune sunt:
a) interzicerea încalcarii sau încetarea ei provizorie;
b) luarea masurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.
O aplicabilitate specială a acestor măsuri este reglementată de dispozitiile alin.3 al art.255 C.civ, şi priveşte
situaţia prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale cdlxv11, caz in care instanţa
judecatorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a ac ţiunii prejudiciabile decât dacă
prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dac ă acţiunea nu este în mod evident justificat ă, potrivit art.
75 C.civ, şi dacă măsura luată de instantă nu apare ca fiind disproportionata în raport cu prejudiciile cauzate.

121
Astfel, din interpretarea textului de lege rezult ă ca în situaţia prejudiciilor aduse drepturilor nepatrimoniale
se poate dispune de către instanţa de judecată luarea unor măsuri provizorii, cu exceptia cazului în care
prejudiciile sunt create prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, când trebuie îndeplinite anumite
condiţii de admisibilitate.
Măsurile provizorii pot fi dispune fie anterior introducerii ac ţiunii de fond în repararea prejudiciului, fie cu
ocazia solutionării acesteia, potrivit regulilor privind ordonanţa preşedenţială (art.581, 582 C.proc.civ)
În situaţia în care cererea este formulata înainte de introducerea actiunii de fond, prin hotarârea prin care s-a
dispus masura provizorie se va fixa si termenul în care actiunea în fond trebuie sa fie introdusa, respectiv 30
de zile de la data dispunerii acestora, sub sanctiunea încetarii de drept a acelei masuri.
Avand în vedere că aceste măsuri provizorii pot să producă un prejudiciu părţii adverse, şi în măsura
în care acest pejudiciu iminent este dovedit, instan ţa îl poate obliga pe reclamant sa depun ă o cautiune în
cuantumul fixat de aceasta, sub sanctiunea încetarii de drept a masurii dispuse, cau ţiune care se eliberează
numai dacă partea adversă nu solicită daune interese.
Tot astfel, daca actiunea de fond este respinsa ca neîntemeiata, reclamantul este obligat, la cerere
părţii interesate, sa repare prejudicial cauzat prin m ăsurile provizorii luate, cu excepţia situaţiei în care
reclamantul nu a fost în culpa ori a avut o culpa usoara, caz in care, instan ţa, în raport cu circumstan ţele
concrete, poate fie să refuze obligarea sa la despăgubirile cerute de partea adversa, fie să dispună reducerea
acestora.
Drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moarte, în măsura stabilită de lege sau
regulile de convieţuire socială, acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane
decedate putând fi promovată de catre sotul supravietuitor, de oricare dintre rudele în linie
dreapta ale persoanei decedate, precum si de oricare dintre rudele sale colaterale pâna la
gradul al patrulea inclusiv.
Potrivit dispozitiilor art. 1.391 C.civ, care reglementez ă ,, Repararea prejudiciului nepatrimonial,, la alin.1 se
prevede posibilitatea acordării de despagubiri pentru restrângerea posibilit ăţilor de viaţă familială şi
socială, ce poate fi determinat ă de deficitul funcţional şi de handicapul corelativ . Indemnizarea prejudiciilor
personale extrapatrimoniale nu constituie o compensatie economic ă a unei valori patrimoniale, ci repararea
satisfăcătoare a lezării unui drept fundamental al personalit ăţii :integritatea persoanei.Nomenclatura
prejudiciilor neeconomice in principalele ţării europene este cuprins ă în Clasificarea european ă a
prejudiciilor neeconomice (CEA-AREDOC, p.13,14):
-atingeri aduse integrităţii corporale;
-dureri fizice;
-atingeri aduse calităţii şi plăcerilor vieţii (prejudiciu de agrement) ;
- atingeri aduse activităţilor specifice distracţiei (in special practicarea unor sporturi) ;
-prejudiciul estetic;
-prejudicial sexual.
Alin.(2) al aceluiaşi text de lege, prevede ca ,, Instanta judecatoreasca va putea, de asemenea, sa
acorde despagubiri ascendentilor, descendentilor, fratilor, surorilor si sotului, pentru durerea încercata prin
moartea victimei, precum si oricarei alte persoane care, la randul ei, ar putea dovedi existenta unui
asemenea prejudiciu,,, recunoscand astfel dreptul la despagubire pentru durerea încercat ă de membrii
familiei de moarte victimei, precum şi a personei care nu are leg ătură de rudenie cu defunctul, dar poate
dovedi că a suferit un astfel de prejudiciu. Tot astfel, lezarea atributelor personalit ăţii poate justifica un drept
la despăgubire, drept care nu va putea fi cesionat, decat dac ă a fost stabilit printr-o tranzac ţie sau printr-o
hotărâre judecătorească definitivă(alin.3 al art.1391 C.civ).
Important este de precizat faptul ca persoanele îndrept ăţite, conform art.1391 C.civ la despăgubire, nu pot
transmite moştenitorilor aceste drepturi, dar acţiunea pornită de defunct poate fi continuată de moştenitori
(o limitare sau o exceptie a aplicabilităţii art.256 C.Civ) Prin dispozitiile alin.5 ale art.1391 C.civ, legiuitorul
extinde mijloacele de aparare prevăzute de art.253-256 C.civ, si in aceea ce priveste atributele personalit ăţii
umane .
3.14. Noţiunea de personalitate.
Rezultă, aşadar, că în materia drepturilor personalităţii, dacă voinţa de a exercita un
astfel de drept a fost exprimată, atingerea adusă dreptului respectiv atrage răspunderea
civilă fără să fie necesară proba prejudiciului suferit, deoarece se prezumă, „juris et de iure",
ca prin atingerea adusă dreptului subiectiv s-a creat şi diminuarea, patrimoniului
reclamantului.
În literatura de specialitate, noţiunii de personalitate i s-a dat semnificaţia de persoană care
îşi exprimă voinţa de a-şi exercita unul din drepturile menite să-şi protejeze atât datul
biopsihic, precum şi dobânditul - reprezentând coeficientul său de realizare în societate cdlxvi11.
3.15. Drepturi subiective şi situaţii juridice.
3.16. Clasificare. Aşadar, în funcţie de situaţia celor două elemente const i tutive (voinţa şi
interesul), drepturile subiective se pot grupa în:
-drepturi subiective unde interesul şi voinţa titularului nu sunt prezumate a priori. Este cazul
drepturilor subiective pecuniare, unde interesul urmează să fie probat, iar voinţa să fie
exprimată în formă juridică;
-drepturile subiective, unde voinţa şi interesul sunt prezumate de legiuitor în favoarea
titularului. Acestea sunt atributele persoanei; şi
122
-drepturile subiective în care interesul este prezumat, iar manifestarea voinţei este lăsată la
latitudinea persoanei. Acestea sunt drepturile personalităţii.
3.20. Dreptul terţilor la reparare morală. Astfel, dispoziţiile art. 1390 C.civ reglementează
situaţia persoanei îndreptătită la despăgubire în caz de deces . Potrivit acestui text de lege, "
despagubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor
îndreptatiti, potrivit legii, la întretinere din partea celui decedat,".
De la acest principiul, alin.2 al aceluiaşi text de lege prevede şi o excepţie, aceea a
persoanei aflată în înteţinerea victimei, ,, instanta, tinând seama de împrejurari, poate
acorda despagubire si celui caruia victima, fara a fi obligata de lege, îi presta întretinere în
mod curent.,,
Ne aflăm în prezenţa aşa numitului prejudiciu prin ricoşeu, care trebuie să aibă un
caracter cert, şi care va fi apreciat ţinînd seama de ,, nevoile celui pagubit, precum si de
veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat
despagubirea,,.
Astfel în cazul decesului unui concubin, pentru a se recunoaşte certitudinea prejudiciului,
trebuie să se facă dovada unui concubinaj stabil şi a realităţii pagubei suferite. O discuţie
aprinsă s-a purtat in doctrina si in practica referitor la faptul daca concubinii pot cere
repararea prejudiciului.
Dacă ar fi să ne raportăm la legitimitatea interesului şi caracterul licit al prejudiciului, se
poate face distincţia între ,, concubinajul simplu ( persoane necăsatorite convieţuiesc) şi cel
adulterin ( convieţuiesc persoane căsătorite cu alte persoane), caz in care adulterul,deşi nu
este o infractiune, constituie o culpă civilă care impiedică indemnizarea concubinului
adulterincdlxix.
De aceea, o despagubire poate fi acordată numai celui care era întreţinut, în conformitate cu
legea, de cel decedat.
Calculul despagubirii victimei prin ricoşeu va avea in vedere pierderea efectivă a.
susţinerii financiare din partea victimei directe, în raport de veniturile acesteia (salarii sau
pensii sau alte venituri), veniturile destinate întreţinerii nemijlocite a victimei directe,
precum şi veniturile proprii ale victimei prin ricoşeu .
3.21. Concluzia. Din analiza practicii judiciare se desprinde ideea că, daunele morale şi
cuantumul lor se stabilesc în raport cu efectele faptei ilicite, prin apreciere, dar nu o
apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere anumite criterii raportate la fiecare caz în
parte.
___________Cu privire la termenul în care poate fi exercitată acţiunea pentru repara rea
daunelor morale, ce constă în violarea unor drepturi personale nepatri moniale, j
urisprudenţa a statuat, că, deşi aceste drepturi sunt imprescriptibile, indemn i zarea
daunelor produse prin încălcarea lor, fiind pecuniară, constituie un drept de creanţă, şi drept
urmare, este prescriptibil în conformitate cu art.2.500 C.civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.394 C.civ., în toate cazurile în care despagubirea
deriva dintr-un fapt supus de legea penala unei prescriptii mai lungi decât cea civila,
termenul de prescriptie a raspunderii penale se aplica si dreptului la actiunea în raspundere
civila.
Practic, termenul de prescripţie a răspunderii penale, reglementat de dispozitiile art.154 din
noul Cod penal se aplică şi raspunderii civile.
In aceasta materie, potrivit art.1395 C.civ, cursul prescriptiei extictive a dreptului la actiune, se suspenda
pana la stabilirea ,, pâna la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurarilor sociale,
celui îndreptatit la reparatie.
3.22. Curtea Supremă de Justiţie. După cum se poate observa, începând cu 1990, jurispruden ţa Curţii
Supreme de Justiţie a abordat direct problema daunelor morale, revenind la sistemul de gândire tradi ţional,
în sensul că prejudiciile nepatrimoniale sunt susceptibile de evaluare şi reparare pe cale pecuniar ă.
Au fost, astfel, acordate despăgubiri morale pentru prejudicii estetice care constau în atingerea adus ă
înfăţişării şi armoniei fizice a unei persoane (prix de la beaute), motivându-se c ă este îndreptăţită la plata
sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale, victima, elev ă în vârstă de 16 ani, care pentru a evita s ă fie
violată s-a aruncat de pe motocicletă, suferind între altele, ca urmare a infrac ţiunii săvârşite de inculpat,
alterarea aspectului feţei, ce este de natură a o împiedica să ducă o viaţă normală, adecvată preocupărilor
specifice vârstei, sexului şi situaţiei socialecdlxx.
Au fost acordate despăgubiri pentru diminuarea funcţiilor mentale, temporare sau
permanente, precum şi pentru prejudicii de agrement cdlxxi care, constau într-o micşorare a
potenţialului de viaţă. Prin prejudiciu de agrementcdlxxi i , care este întrebuinţat constant în
doctrină cu sensul de variantă distinctă a daunelor morale, se înţelege atingerea adusă
satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire
spirituală, divertisment şi destindere. Noţiunea „prejudiciului de agrement'', trebuie
înţeleasă în sensul de atingere adusă plăcerilor şi satisfacţiilor caracteristice unei vieţi

123
normale, iar nu numai plă cerilor şi satisfacţiilor specifice determinate (activităţi sportive,
artistice, culturale etc.)
Atingerile aduse integrităţii corporale sau sănătăţii - surse ale daunelor corporale -
vor fi înţelese în sens larg. Vătămările se pot concretiza în leziuni organice, tulburări de ordin
funcţional ori alte afecţiuni fizice. Zgomotul, de exemplu, poate genera un prejudiciu de
agrement, fără a cauza o vătămare corporală imediată şi vizibilă. Este cunoscut faptul . că
agresiunile sonore repetate sau de intensitate puternică sunt cauza unor afecţiuni.
auditive(slăbirea auzului, surditate) sau cardiovasculare. Ele pot provoca perturbarea
sistemului endocrin, angoase, tulburări de comportament. Zgomotul creează neplăceri care,
într-o gradare nuanţată, pot îmbrăca forme diverse, ajungând până la afecţiuni fizice sau
tulburări funcţionale grave. Repararea bănească a durerilor fizice şi psihice mai este
denumită şi „pretium dolores"
Spre deosebire de prejudiciul de agrement, cel estetic se rezumă la acele
leziuni care înfrâng armonia fizică a persoanei. Numai
vătămările susceptibile să aducă atingere esteticii individului justifică
indemnizarea.

4. Condiţiile cerute pentru a se putea obţine repararea prejudiciului

a. Preliminarii
1. Literatura de specialitate. În majoritatea lucrărilor de specialitate se afirmă că prejudiciul
dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, dacă îndeplineşte
două condiţii, cumulativ: este cert şi nu a fost reparat încă. 2 . Practica judecătorească. În
practică, instanţele de judecată nu acordă însă despăgubiri decât dacă prejudiciul este şi
urmarea directă a faptei ilicitecdlxxiii.
Problema caracterului direct al prejudiciului se tratează în doctrină atunci când se analizează
raportul de cauzalitate.
Această condiţie a prejudiciului se desprinde din dispoziţiile art. 1086 C. civ., care deşi face
referire expresă la răspunderea contractuală, sunt incidente şi în răspunderea civilă
delictuală.
Potrivit acestui text de lege, reparaţia acordată „nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o
consecinţă directă şi necesară" a faptei ilicite. b. Prejudiciul trebuie să fie cert
1. Caracterul cert al prejudiciului. După cum s-a văzut, fără prejudiciu nu există dreptul la
reparaţie. Pentru a da dreptul la reparaţie, prejudiciul trebuie să fie, însă, cert. Caracterul
cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât cu privire la existenţa sa, cât şi cu
privire la posibilitatea de evaluare.
Dacă prejudiciul este cert, dreptul la reparare nu ridică probleme, victima fiind îndreptăţită
atât la repararea pagubei suferite (damnum emergens), cât şi beneficiului nerealizat (lucrum
cessans).
2. Prejudiciul cert trebuie să fie actual. Este necesar, însă, ca prejudiciul nerealizat să fie
actual în momentul reparaţiei pagubei.
Poate fi cert, deci, nu numai prejudiciul actual, ci şi cel viitor, în măsura în care apare ca o
prelungire directă şi necesară a unei fapte actuale, şi dacă există posibilitatea evaluării sale
judiciare.
3. Prejudiciul viitor. Cu privire la acest aspect, practica a statuat că „prejudiciul viitor este,
de asemenea, supus reparării dacă există siguranţa producerii sale, precum şi elemente
îndestulătoare pentru a-i determina întinderea'^1'"™.
4 . Plata unei prestaţii lunare. De asemenea, s-a statuat că, „inculpatul care prin fapta sa a
cauzat victimei o incapacitate temporară de muncă, trebuie obligat la plata unei prestaţii
băneşti. În cazul în care partea vătă mată nu este încadrată în muncă, dar din probe rezultă
că angajarea ei la o întreprindere era certă, aceasta întârziind exclusiv din cauza incapacităţii
de muncă, datorată faptei inculpatului, el urmează a fi obligat la plata unei prestaţii lunare
echivalentă cu salariul pe care l-ar fi obţinut de la data când angajarea s ar fi perfectat" îdlxxv.
Potrivit dispoziţiilor art.1387 C.civ., care reglementeaza situa ţia vătămarii integritatii corporale sau a
sănătăţii, despagubirea trebuie sa cuprinda, echivalentul castigului din munca de care cel pagubit a fost
lipsit sau pe care este împiedicat sa il dobandeasca, prin efectul pierderii sau reducerii capacitatii sale de
munca. In afara de aceasta, despagubirea trebuie sa acopere cheltuielile de îngrijire medicala si, daca va fi
cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viata ale celui pagubit, precum si orice alte prejudicii
materiale.
Despagubirea acordată în astfel de situaţii, trebuie să fie stabilită în condiţiile art.1388 si art.1389, privind
vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii, aceasta cuprinzând:

124
echivalentul câştigului din muncă de care a fost lipsită victima sau pe care este împiedicată victima sa îl
dobîndească datorită pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă; cheltuielile de îngrijiri medicale şi
cele determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit; orice alte prejudicii materiale;
Criteriile care trebuie respectate şi la care trebuie să ne raportăm la stabilirea întinderii despagubirii pentru
pierderea suferită si a câştigului nerealizat (art.1388 C.civ), sunt: venitului mediu lunar net din munca al celui
pagubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacitatii sale de munca;
în lipsa acestui venit, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, tinându-se seama de calificarea
profesionala pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregatirii pe care era în curs sa o primeasca.
daca cel pagubit nu avea o calificare profesionala si nici nu era în curs sa o primeasca, despagubirea se va
stabili pe baza salariului minim net pe economie.
dovada posibilitatii obtinerii unui venit din munca mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, si
care nu a putut fi pus in executare, datorit ă apariţiei vatamarii integritatii corporale; Respectând criteriile
enunţate, despăgubirea astfel stabilită poate fi acordat ă sub formă de prestaţii băneşti periodice, fie la
cererea victimei, şi pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale ( art.1387 alin.2 C.civ), legiuitorul
instituind totodată obligaţia pentru instanţa de judecata de a acorda o desp ăgubire provizorie celui pagubit
pentru acoperirea nevoilor urgente. 5. Prejudiciul eventual. Prejudiciul actual şi prejudiciul viitor
sunt în opoziţie cu prejudiciul eventual, care nu este cert şi nu poate da loc la reparaţie, atâta
vreme cât eventualitatea nu se transformă în certitudine.
Astfel, în practică, a fost respinsă cererea de despăgubiri a părţii civile, reprezentând
contravaloarea chiriei unui apartament ocupat abuziv de incu l pat, deoarece se referea la un
fapt viitor şi nesigur, atâta vreme cât reclamanta nu avea încheiat contract de închiriere
pentru apartamentul respectivcdlxxv1.
Distincţia prejudiciului viitor reparabil, de prejudiciul eventual - nereparabil se manifestă cu
pregnanţă în cazul pierderii unei şansecdlxxv11.
De exemplu: situaţia proprietarului unui cal care nu poate să câştige o cursă din cauză că
animalul a fost accidentat printr-o faptă ilicită şi deci nu poate lua startul; situaţia unui
candidat de a nu reuşi la un examen de admitere sau a participa la un concurs din cauza unui
accident de circulaţie.
După cum s-a spuscdlxxv111, în toate aceste cazuri, este o pierdere actuală, dar în măsura în
care reuşita nu este sigură, nu este vorba de un caracter eventual al prejudiciului? În
practică, se indică să se facă un examen circumstanţelor fiecărui caz în parte, urmând să nu
se acorde despăgubiri, când nu există criterii după care să se stabilească existenţa unui
prejudiciu cert.
Este, astfel, un prejudiciu eventual, prejudiciul invocat de părintele victimei care, la data
decesului acesteia, nu îndeplinea condiţiile primirii unei pensii de întreţinere.
S-a decis, de asemenea, că nu se pot acorda despăgubiri pentru pierderea unui an de
şcoală, ori că va intra cu întârziere în producţie, deoarece s-a considerat că prejudiciul, în
această situaţie, este eventual, lăsându-se posibilitatea victimei să ceară despăgubiri prin
acţiune separată în momentul când prejudiciul va deveni cert şi actual cdlxx1x.
Formularea acestei soluţii, este criticabilă, pentru că lasă să se înţeleagă că orice
prejudiciu viitor ar fi incert şi că despăgubirile civile se acordă numai pentru prejudiciile
actuale.
În realitate, şi prejudiciile viitoare pot fi certe, această idee justificând acordarea
despăgubirilor periodice pentru prejudiciul rezultat din diminuarea sau pierderea capacităţii
de muncă a unei persoane.
În esenţă, prejudiciul eventual, spre deosebire de prejudiciul viitor şi cert, se caracterizează
tocmai prin lipsa de certitudine a producerii sale în viitor.
c. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă
1. Scop reparator. Aşa cum am arătat, în cazul discuţiei privind natura juridică a răspunderii
civile delictualecdlxxx, scopul acesteia este exclusiv reparator. De aceea, în cazul în care
prejudiciul cauzat a fost deja reparat, răspunderea civilă delictuală încetează. Dacă s-ar
admite contrariul, şi victima ar obţine o nouă reparaţie, acesteia i s-ar permite să se
îmbogăţească fără justă cauză cdlxxx1.
În principiu, repararea prejudiciului se face de către autorul faptei ilicite. Dacă autorul acestei
fapte a reparat prejudiciul prin restituirea bunului sustras, înlocuirea sau repararea bunului
avariat, ori prin aceea că i-a pus victimei la dispoziţie mijloacele băneşti necesare pentru
restabilirea situaţiei anterioare, răspunderea civilă delictuală nu mai poate fi antrenată.
2. În caz de răspundere solidară. In conformitate cu dispozitiile art. 1.382 C.civ,, Cei care raspund
pentru o fapta prejudiciabila sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel prejudiciat,,
Principalele efecte ale solidarităţii codebitorilor constau în unicitatea datoriei şi pluralitatea
debitorilor, ceea ce permite victimei să ceară oricărui codebitor întrega plată a despagubirii
stabilită de instanţa de judecată

125
De asemenea, dacă pentru un preju diciu răspund în solidar două sau mai multe persoane şi
victima a obţinut reparaţia integrală de la una dintre acestea, ea nu mai poate angaja răs
punderea civilă delictuală faţă de celelalte persoane care au fost ţinute să răspundă alături
sau pentru cel care a executat obligaţia de reparare.
Îşi găseşte, astfel, aplicarea principiul potrivit căruia victima poate să primească o singură
reparare integrală a prejudiciului, persoanele care răspund solidar sau in solidum, urmând să
răspundă pe calea acţiunii în regres numai faţă de cel care a acoperit prejudiciul.
3. Plata făcută de terţi. Pot exista, însă, situaţii în care o terţă persoană plăteşte o sumă de
bani victimei şi se pune întrebarea dacă şi în ce măsură aceasta mai poate primi despăgubiri
prin antrenarea răspunderii civile delictuale faţă de autorul prejudiciului.
4. Soluţii. Răspunsul este diferit, de la caz la caz, în func ţie de titlul cu care terţul remite suma de bani, pe de
o parte, şi raporturile preexistente între victim ă şi terţa persoană sau între autorul prejudiciului şi terţa
persoană, pe de altă parte, după cum urmează:
când terţa persoană a înţeles să plătească în locul autorului prejudiciului, victima nu mai are dreptul s ă
pretindă de la aceasta despăgubiri, decât în măsura în care prejudiciul nu ar fi fost integral acoperit; dac ă
terţa persoană a înţeles să vină cu suma de bani în ajutorul victimei, aceasta are dreptul de a se desp ăgubi
integral de la autorul prejudiciului. Practica a statuat, cu privire la acest aspect c ă „ajutoarele materiale pe
care colegii au înţeles să le acorde soţului fostei lor colege, nu pot influenţa asupra obligaţiei inculpatului de
a suporta cheltuielile ocazionate cu înmormântarea victimei"cdlxxx11.
în cazul în care victima primeşte suma de bani de la o societate de asigur ăricdlxxx111, urmează să distingem
după cum autorul prejudiciului este asigurat pentru răspundere civilă sau victima are calitate de persoană
asigurată, situaţie în care răspunsul este diferit şi în funcţie de felul asigurării (asigurare de persoane sau
asigurare de bunuri).
Atunci când autorul prejudiciului este asigurat de răspundere civilă, victima primeşte despăgubirea direct de
la societatea de asigurări, nemaiputând să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia, decât în
măsura în care prejudiciul nu ar fi fost integral reparat.
Societatea de asigurări nu are drept de regres împotriva autorului prejudiciului, deoarece acesta a pl ătit
primele de asigurare, însă poate avea acţiune în regres împotriva altor persoane decât asiguratul, dacă fapta
acestora a dat naştere obliga ţiei de plată a indemnizaţiei de asigurare. În jurisprudenţă, s-a statuat că de
îndată ce un contract de asigurare este încheiat cu scopul ca societatea de asigur ări să garanteze plata
despăgubirilorcdlxxx1v, nu se poate trage concluzia c ă n-ar avea calitatea de parte responsabil ă civilmente, doar
pe considerentul că această calitate a sa nu este prevăzută de art. 24 din Codul de procedură penalăcdlxxxv.
În mod just, în doctrină s-a arătat căcdlxxxv1 „deoarece nu ne aflăm în nici una din situaţiile, în care
participarea în procesul penal, în calitate de parte responsabil ă civilmente, să se bazeze pe o răspundere
delictuală în sensul prevederilor art. 1.373 C. civ., societatea de asigurare nu poate avea calitatea de parte
responsabilă civilmente în accepţiunea art. 24 alin. (3) din C. pr. pen., la baza raporturilor dintre aceasta şi
asigurat stând un contract de asigurare, care nu poate fi fundament al r ăspunderii civile delictuale". Pe baza
contractului de asigurare, asigurătorul nu face decât să garanteze plata unor despăgubiri (art. 9 din Legea nr.
136/1995), aceasta nefiind decât un participant în procesul penal, in calitate de asigurator şi nu parte
responsabilă civilmente.
5. Înţelegerea părţilor. Despăgubirile se pot stabili şi pe baza înţelegerilor între părţi, cu acordul societăţii
de asigurare şi în condiţiile prevăzute de lege. Dacă despăgubirile au fost stabilite în acest mod (în ţelegerea
părţilor şi cu acordul societăţii de asigurare) persoana prejudiciat ă nu poate proceda la reevaluarea lor pe
cale judiciară.
Persoana prejudiciată va putea însă cere repararea prejudiciului care i-a fost adus, dac ă acesta nu a făcut
obiectul înţelegerii iniţiale, ori a apărut ulterior, cu condiţia stabilirii unui raport direct de cauzalitate între
faptul cauzator şi agravarea acestuiacdlxxxv11.
6. Cumul. În situaţia în care victima are calitatea de persoană asigurată, suma asigurată se cumulează cu
pensia de asigurări sociale şi despăgubirile datorate de autorul prejudiciului.
Plata indemnizaţiei de asigurare se face la realizarea riscului asigurat^™ 1 şi este independent ă de producerea
unui prejudiciu în patrimoniul asiguratului. Rezult ă, aşadar, că plata indemnizaţiei de asigurare nu are
caracter de despăgubire şi nu dă dreptul de regres asiguratului împotriva autorului prejudiciului.
Alta este situaţia în cazul asigurării de bunuri, deoarece plata indemnizaţiei de către asigurator, atunci când
se produce riscul asigurat, are caracter de desp ăgubire. Aşadar, victima nu are dreptul s ă cumuleze suma
asigurată cu reparaţia datorată de autorul prejudiciuluicdkxxK. În acest caz, societatea de asigurare are drept de
regres împotriva autorului prejudiciului cdxc. Pentru caz de deces sau pentru caz de incapacitate de munc ă
asigurările sociale acordă ajutoare şi pensii, sume de bani care daca au fost efectiv acordate nu mai pot fi
solicitate de victima sau de urmaşii acesteia de la autorul faptei prejudiciabile.
In atare situaţie, daca in cadrul asigurarilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie,
reparatia este datorata de autorul faptului prejudiciabil, numai în măsura în care paguba suferită prin
vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia.( Art. 1.393. alin (1) C.civ) In intervalul de timp între
momentul cauzării pagubei şi momentul acordării ajutorului sau pensiei, victima mai are dreptul asa
cumama mentionat mai sus, sa pretindă o despăgubire provizorie de la persoana răspunzătoare, numai
pentru nevoi urgente, în condiţiile art.1387 alin.3 C.Civ. 7. Acţiunea în răspundere delictuală pentru
diferenţă. Dacă victima primeşte pensie de invaliditate sau de urmaş, beneficiază de o acţiune în
răspundere delictuală împotriva autorului faptei ilicite numai pentru diferenţa de valoare dintre pensie şi
valoarea integrală a pagubeicdxci. Temeiul juridic al unei astfel de acţiunii îl reprezintă dispozitiile art.

126
1.393.C.civ, potrivit carora ,, daca in cadrul asigurarilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o
pensie, reparatia este datorata numai in masura in care paguba suferita prin vatamare sau moarte depaseste
ajutorul ori pensia,, .
d. Prejudiciul să fie direct
1. Prejudiciul direct. Consecinţa nemijlocită a faptei ilicite. Prejudiciul este direct atunci când
apare ca o consecinţă nemijlocită a faptei ilicite de care se leagă printr-un raport de
cauzalitate.
2. Prejudiciul indirect. Dacă prejudiciul este indirect, nu se poate stabili o legătură de
cauzalitate cu fapta ilicită şi, drept urmare, acesta iese din sfera răspunderii civile delictuale.
Nu ar fi conform cu justiţia ca cineva să suporte toate ecourile îndepărtate ale unei fapte
ilicite, cum ar fi, spre exemplu: achitarea datoriilor victimei cdxc11, deoarece nu se ştie dacă
rămasă în viaţă aceasta ar fi voit sau şi-ar fi putut onora datoriile pe care le avea faţă de
creditorii ei.
Astfel, practica a decis că „inculpatul nu poate fi obligat să plătească şi piesele sustrase de
alte persoane, după avarierea autoturismului, partea vătămată fiind cea obligată să ia
măsurile de conservare a acestora şi să se adreseze autorităţilor pentru descoperirea celor
vinovaţi"cdxc111.
De asemenea, s-a apreciat că „inculpatul nu va primi diferenţa de venit nerealizat, dacă
victima invalidă de gradul III, refuză să presteze o muncă pe care o poate desfăşura, sau se va
scădea din despăgubiri câştigul pe care victima nu l-a realizat datorită neîncadrării în munca
ce-i este imposibilă"cdxc1v.
După cum se poate observa, în aceste cazuri, prejudiciul suferit de victimă nu este direct
deoarece fapta sa a înlăturat raportul de cauzalitate dintre acţiunea ilicită şi prejudiciu.
Aprofundarea problemelor legate de caracterul direct al prejudiciul urmează să se facă în
capitolul privind raportul de cauzalitate.
5. Efectul răspunderii civile delictuale
a. Efectul răspunderii civile delictuale
1. Efect. Efectul răspunderii civile delictuale constă în naşterea raportului juridic obligaţional
dintre autorul faptei ilicite sau persoana răspunzătoare şi victimă. 2 . Consecinţe juridice. Din
momentul în care sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderi i civile delictuale, se produc
următoarele consecinţe juridice:
a) se naşte dreptul victimei la acţiunea în justiţie pentru repararea prejudiciulu i î dxcv Potrivit
dispoziţiilor art. 1381 alin.2 C.civ.î , dreptul la reparatie se naste din ziua cauzari i
prejudiciului, chiar daca acest drept nu poate fi valorificat imediat ,,.
b) debitorul obligaţiei de reparare este de drept pus în întârziere şi poate fi ţinut să _
plătească daune moratorii;
c) dacă debitorul s-a achitat de obligaţie plătind despăgubirea de bună-voie, plata făcută de
acesta este o plată valabilă şi, deci, nu poate cere restituirea ei pe motiv că ar fi făcut o plată
nedatorată;
d) dreptul de creanţă şi obligaţia de reparare a pagubei pot fi tra nsmise universal sau cu
titlu universal;
e) creditorii victimei pot uza de toate mijloacele juridice de conservare a gajului lor general
şi chiar să recurgă la acţiunea pauliană împotriva actelor încheiate de debitor în frauda
intereselor lor; şi,
f) în caz de conflict de legi în timp, se aplică legea în vigoare în momentul naşteri i obligaţiei
de reparare.
b. Repararea prejudiciului b.l.Reguli în materie
1. Înţelegerea părţilor. De principiu, nimic nu împiedică victima şi autorul prejudiciului să
convină prin bună învoială, asupra întinderii despăgubirii şi modalităţilor de reparare a
prejudiciului.
Când s-a ajuns la această înţelegere, instanţa de judecată nu mai poate fi sesizată pe motiv
că despăgubirea primită nu ar reprezenta o acoperire integrală a prejudiciulu i î dxcv1 . Acest
lucru, nu este posibil decât pentru prejudiciile imprevizibile, necunoscute la data încheierii
convenţiei dintre părţi şi care sunt urmarea directă a faptei ilicite. 2 . I nstanţa poate stabili
cuantumul şi modalitatea de reparare. De asemenea, instanţa de î udecată poate să
stabilească cuantumul şi moda l itatea de reparare a pagubei, trecând peste învoiala părţilor,
dacă aceasta este potrivnică legilor, interesului terţilor, urmăreşte un scop imoral ori ilicit sau
este rezultatul unui viciu de consimţământ cdxcvii. Dacă între părţi nu a intervenit vreo
înţelegere, victima are dreptul la acţiune în răspunderea civilă delictuală prin care poate cere

127
instanţei de judecată obligarea autorului faptei ilicite la repararea prejudiciului, ceea ce
presupune, de fapt, repunerea acestuia în situaţia anterioară.
3. Finalitate. Repararea prejudiciului este, aşadar, finalitatea principală a răspunderii civile
delictuale şi constă în înlăturarea sau compensarea efectelor negative ale faptei ilicite, astfel
încât să se ajungă pe cât posibil la restabilirea situaţiei anterioare (restitutio in integrum).
4. Principiul reparaţiei integrale. Restabilirea situaţiei anterioare com iterii faptei ilicite ,
impune principiul reparaţiei integrale a prejudiciului ca un principiu fundamental al
răspunderii civile delictuale, consfintit in reglementarea actuala de dispozitiile art.1385 C.civ,
potrivit carora ,, prejudiciul se repara integral, daca prin lege nu se prevede altfel. Daca pana in
prezent întinderea reparatiei era o chestiune de apreciere, noua reglementare, prin dispozitiile art.1385
alin.2 si 3 C.civ, precizeaza in mod expres care sunt regulile ce trebuie urmarite de instanta de judecata, in
aprecierea despagubirii, aceasta trebuind sa cuprinda: -pierderea suferita de cel prejudiciat,
-castigul pe care in conditii obisnuite el ar fi putut sa il realizeze si de care a fost lipsit, -
cheltuielile pe care le-a facut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
-daca fapta ilicita a determinat si pierderea sansei de a obtine un avantaj sau de a evita o paguba, reparatia
va fi proportionala cu probabilitatea obtinerii avantajului ori, dupa caz, a evitarii pagubei, tinand cont de
imprejurari si de situatia concreta a victimei.
Aplicarea fără dificultate a acestui principiu este posibil ă numai în cazul prejudiciilor patrimoniale, atunci
când reparaţia se face în natur ă, deoarece numai astfel pot fi înl ăturate toate consecinţele negative ale
faptei ilicite.

b.2. Formele reparatiei.

Potrivit dispozitiilor art.1386 C.civ, „Repararea prejudiciului se face in natura, prin
restabilirea situatiei anterioare, iar daca aceasta nu este cu putinta ori daca victima nu este
interesata de reparatia in natura, prin plata unei despagubiri, stabilite prin acordul partilor
sau, in lipsa, prin hotarare judecatoreasca,,.
1. . Repararea în natură. Tocmai de aceea, reparaţia în natură a prejudiciulu i nu
este o simplă posibilitate lăsată la aprecierea judecătorului, ci reprezintă regula de bază în
materia răspunderii civile delictuale, fiind con sacrată şi legislativ prin dispoziţiile art. 1386
C.civ .
Regula reparării în natură a prejudiciului justifică restituirea bunurilor sustrase ,
chiar dacă acestea au fost înstrăinate de autorul faptei ilicite unui dobânditor de bună-
credinţăcdxcv111. Cumpărătorii de bună-credinţă ai bunurilor, au însă, dreptul să se constituie
părţi civile în procesul penal pentru a se obţine de la autorul faptei ilicite restituirea sumelor
pe care i le-au plătitcdxc1x.
În afara restituirii lucrului, pot fi întâlnite şi alte modalităţi sau operaţii juridice de reparare în
natură a prejudiciului, ca: înlocuirea bunurilor distruse cu altele de aceeaşi natură,
desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, distrugerea lucrărilor executate cu încălcarea
unui drept al altei persoane şi alte procedee, prin care se ajunge la restabilirea situaţiei
anterioare.
2. Repararea prin echivalent. Trebuie să admitem însă că, repararea în natură a prejudiciului
este departe de a fi realizată în toate cazurile (spre exemplu, aceasta nu este posibilă în cazul
morţii, pierderii capacităţii - totale sau parţiale - de muncă a unei persoane).
Totusi, cea de a doua modalitate de reparare a prejudiciului este aplicabila, asa cum am
mentionat, in una din cele doua ipoteze: -nu este cu putinta repararea in natura;
- victima nu este interesata de repararea in natura ,
Important este de subiliniat faptul ca textul de lege nu precizeaza care sunt conditiile ce
trebuie indeplinite de prejudiciu, sau alte criterii ce trebuie avute in vedere, pentru ca
victima sa poate sa renunte la repararea in natura, aspect ce va conduce la nenumarate
controverse in aplicabilitatea acestui text de lege.
Din economia textului de lege, se va naste firesc intrebarea, daca victima poate sa renunte in orice situatie la
repararea in natura a prejudiciului, pentru simplu motiv ca la momentul stabilirii despagubirii este avantajata
de acordarea unei despagubire prin echivalent, fara ca prin aceasta sa nu incalce principiul imbogatirii fara
justa cauza.
Mai mult decât atât, este posibil ca în anumite situa ţii repararea în natură să nu constituie mijlocul cel mai
potrivit pentru acoperirea prejudiciului (mărfurile sustrase au fost degradate sau depreciate şi nu pot fi
înlocuite cu bunuri de aceeaşi natură).
În această situaţie, reparaţia prejudiciului se face prin echivalent b ănesc, care este un mijloc compensatoriu
ce trebuie luat în consideraţie numai atunci când reparaţia în natură nu este posibilă.
Indiferent de mijlocul folosit, victima are îns ă dreptul la o reparaţie integrală, potrivit principiului prevazut
de art.1385 C,civ, chiar dacă uneori evaluarea prejudiciului este dificilă. 3. Reguli generale stabilite de
practica judecătoreascăd şi de doctrină. (se regasesc integral in art.1385 Cod,civ- intinderea reparatiei, si
practic ar trebui eliminat acest subcapitol, urmeaza sa analizati daca trebuie sau n men ţinut) Practica
judiciară şi doctrina, în vederea aplic ării principiului reparării integrale a prejudiciului, au stabilit
următoarele reguli generale:

128
întinderea reparaţiei trebuie să coincidă cu întinderea prejudiciului4, ceea ce presupune că despăgubirea
acordată victimei va acoperi atât pierderea suferit ă de acesta (dauna directă), cât şi beneficiul nerealizat
(dauna indirectă);
în stabilirea întinderii despăgubirilor nu se va lua în considerare situa ţia materială a victimei sau a autorului
prejudiciului, aceste elemente urmând să fie luate în considerare, eventual, doar la modalitatea de plat ă a
despăgubirilor (sumă globală sau plată sub formă de rată)41. forma şi gradul de vinovăţie, în principiu, nu
se iau în considerare la stabilirea cuantumului desp ăgubirilor, deoarece art. 999 C. civ. instituie r ăspunderea
autorului chiar şi pentru culpa cea mai uşoară.
Gravitatea culpei poate influenţa întinderea despăgubirilor doar în cazul în care la producerea prejudiciului a
contribuit şi culpa victimei411. După cum s-a spusd1v, primul criteriu pentru repartizarea prejudiciului în
această ipoteză nu este culpa, ci contribu ţia cauzală la producerea pagubei, autorul faptei ilicite urmând s ă
răspundă numai în limita în care a cauzat, prin fapta sa, prejudiciul suferit de victim ă. Doar atunci când acest
criteriu obiectiv nu este suficient, neputându- se stabili proporţia între contribuţia cauzală a victimei şi a
inculpatului la crearea prejudiciului, trebuie să se recurgă la criteriul subiectiv - gradul de vinovăţie - pentru
a se stabili măsura în care paguba va fi suportată de autorul faptei ilicite şi de persoana vătămatădv;
în cazul deteriorării unor bunuri care pot fi reparate, determinarea repara ţiei se face în raport cu cheltuielile
necesare aducerii lor în starea anterioară, iar nu având în vedere valoarea unor bunuri noi de acelaşi feldv1.
b.3. Repararea în echivalent a prejudiciului
1. Modalitate subsidiară şi compensatorie. Repararea prin echivalent este o modalitate
subsidiară şi compensatorie, devenind aplicabilă ori de câte ori repararea în natură a,
prejudiciului nu este obiectiv posibilă.
Referitor la acest aspect, jurisprudenţa a statuat că instanţa nu se poate limita la a. dispune
repararea în natură a pagubei, ci trebuie să prevadă şi obligaţia alternativă de reparare, prin
echivalent, pentru cazul în care repararea în natură a pagubei nu ar fi posibila dv11.
Repararea prin echivalent bănesc se face fie prin acordarea unei sume globale, fie prin
obligarea autorului prejudiciului la efectuarea unor prestaţii periodice succesive, cu caracter
temporar sau, dacă este cazul, viager.
Momentul în funcţie de care se apreciază repararea prin echivalent a prejudiciului.
2. Stabilirea cuantumului. Cuantumul reparaţiei prin echivalent bănesc se stabileşte în
funcţie de valoarea pagubei la data pronunţării hotărârii ju de cătoreşti, deoarece numa i
astfel poate fi realizat principiul reparării inte grale a prejudiciului, asigurându-se victime i
posibilitatea de a-şi restabili, la preţul zilei, şi situaţia patrimonială pe care o avea înainte de
a fi păgubitădviii.
Avându-se în vedere principiul reparării integrale, în cazul în care după
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care autorul faptei ilicite a fost
obligat la despăgubiri faţă de persoana vătămată, au apărut noi consecinţe ale aceleiaşi
fapte prejudiciabile şi care nu au putut fi avute în vedere în cadrul judecăţii anterioare, cel
prejudiciat este îndreptăţit să formuleze o nouă acţiune pentru daunele survenite ulterior.
În această situaţie, hotărârea anterioară nu poate fi invocat ă ca prezentând autoritate de lucru judecat d1x,
deoarece în cazul primului proces nu s-a avut în vedere decât prejudiciul existent la acea dat ădx.
Dacă victima introduce, însă, acţiune în vederea reparării unor prejudicii apărute după pronunţarea
hotărâriidx1, urmează să se ia ca punct de referin ţă, în aprecierea ca noi a acestor prejudicii, data
pronunţării primei hotărâri.
Este de reţinut că, tot din momentul pronun ţării hotărârii rămasă definitivă, autorul prejudiciului
datorează şi dobânzile aferente sumei stabilite ca despăgubire'3™.
Cum creanţa devine lichidă şi exigibilă din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, pentru perioada
anterioară nu se acordă despăgubiri.
Suntem întru totul de acord cu opinia exprimat ă în literatura de specialitate"1™1 că, cel puţin atunci când
prejudiciul are de la început caracter pur pecuniar, ar fi necesar s ă se acorde dobânzidx1v cu caracter de
„lucrum cessans", de la data când prejudiciul a devenit cert.
În privinţa daunelor actuale, realizate la data pronun ţării hotărârii, regula aplicată practic este aceea a
despăgubirilor printr-o sumă globală, care se determină în funcţie de actualitatea la acea dat ă a preţurilor
bunurilor sau a altor valori.
Aceasta înseamnă, de fapt, abaterea de la nominalismul monetar, prin reevaluarea valorilor prejudiciate,
dându-se eficienţă puterii de cumpărare a banilor, pentru asigurarea echilibrului şi echităţii dintre părţi.

b.4. Stabilirea întinderii despăgubirilor în cazul vătămării sănătăţii ori integrităţii corporale a
victimei
Potrivit dispoziţiilor art.1387 C.civ., care reglementeaza situaţia vătămarii integritatii
corporale sau a sănătăţii, despagubirea trebuie sa cuprinda, echivalentul castigului din
munca de care cel pagubit a fost lipsit sau pe care este impiedicat sa il dobandeasca, prin
efectul pierderii sau reducerii capacitatii sale de munca. In afara de aceasta, despagubirea
trebuie sa acopere cheltuielile de ingrijire medicala si, daca va fi cazul, cheltuielile
determinate de sporirea nevoilor de viata ale celui pagubit, precum si orice alte prejudicii
materiale.

129
 Despagubirea acordată în astfel de situaţii, trebuie să fie stabilită în condiţiile
art.1388 si art.1389, privind vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii, aceasta
cuprinzând:
-echivalentul câştigului din muncă de care a fost lipsită victima sau pe care este împiedicată
victima sa îl dobîndească datorită pierderii sau reducerii capacităţii sale de _ muncă;
-cheltuielile de îngrijiri medicale şi cele determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui.
păgubit;
-orice alte prejudicii materiale;
Criteriile care trebuie respectate şi la care trebuie să ne raportăm la stabilirea
întinderii despagubirii pentru pierderea suferită si a câştigului nerealizat
(art.1388 C.civ), sunt:
-venitului mediu lunar net din munca al celui pagubit din ultimul an înainte de pi erderea sau
reducerea capacitatii sale de munca;
-în lipsa acestui venit, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, tinându-se
seama de calificarea profesionala pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregatirii pe
care era în curs sa o primeasca.
-daca cel pagubit nu avea o calificare profesionala si nici nu era în curs sa o primeasca,
despagubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.
-dovada posibilitatii obtinerii unui venit din munca mai mare în baza unui contract încheiat
în ultimul an, si care nu a putut fi pus in executare, datorită apariţiei vatamarii integritatii
corporale;
Respectând criteriile enunţate, despăgubirea astfel stabilită poate fi acordată sub formă de
prestaţii băneşti periodice, fie la cererea victimei, şi pentru motive temeinice, sub forma
unei sume globale ( art.1387 alin.2 C.civ), legiuitorul instituind totodată obligaţia pentru
instanţa de judecata de a acorda o despăgubire provizorie celui pagubit pentru acoperirea
nevoilor urgentedxv.
1. Efecte de scurtă durată. Atunci când vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale are
efecte de scurtă durată, în principiu, despăgubirile se acordă sub forma unei sume globale,
luându-se în calcul pentru determinarea reparaţiei, cheltuielile făcute pentru însănătoşire, la
care se pot adăuga diferenţele dintre veniturile obţinute şi sumele primite pe durata
concediului medical, ori câştigurile de care victima a fost lipsită pe această perioadă.
2. Consecinţe negative în plan moral. Dacă fapta ilicită a produs victimei consecinţe negative
pe plan moral, social ori profesional se justifică şi acordarea unor despăgubiri băneşti,
stabilite în funcţie de dauna morală suferită (dureri fizice, prejudiciu estetic, prejudiciu de
agrement etc.).
3. Pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă. Dacă vătămarea sănătăţii ori integrităţii
corporale are ca efect pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă cu caracter permanent
ori pe o perioadă de timp ce nu poate fi determinată, soluţiile diferă după cum victima era
majoră ori minorădxvi şi era sau nu încadrată în muncă. Despăgubirea datorată minorului care
a fost vătămat corporal sau a cărui sănătate a fost lezată se stableşte cu respectarea
dispoziţiilor art.1388 C.civil si respectiv art.1389 C.civ, prin raportare la doua perioade:
între data la care minorul a fost victima faptei ilicite şi data când urmează să îşi termine
pregătirea profesională pe care o primea; despăgubirea va fi datorată până la împlinire
vârstei legale de a fi parte într-un raport de muncă;
după data terminării pregătirii profesionale; această despăgubire va fi datorată, potrivit
art.1389 alin.2 teza finală, de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru
a putea fi parte într-un raport de muncă.
Astfel, tinand cont de cele doua momente, si de modul de calcul si baza de calcul stabilite de
dispoziţiile art.1388 alin.1 C.civ şi art.1389, despagubirea este stabilită in funcţie fie de
câştigul pe care minorul îl avea la momentul vătămării, care este un venit de altă natură
decat din muncă, sau la câştigul pe care minorul l-ar fi putut obţine după ce şi-a terminat
pregătirea profesională.
In oricare din cele două situaţii, despăgubirea se stabileşte prin raportare la un anumit
moment:vârsta legale de a fi parte într-un raport de muncă .
Potrivit dispozitiilor art.13 Codul Muncii, persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la
împlinirea vârstei de 16 ani.Totuşi, există posibilitatea încheierii unui contract de muncă şi la
vârsta de 15 ani, însa numai cu acordul părinţilor sau a reprezentanţilor legali şi numai
pentru desfăşurarea anumitor activităţi.
Drept urmare, instanţa de judecată este datoare sa verifice de la caz la caz, când se poate
aprecia ca minorul va împlini vârsta legală de a face parte într-un raport de munca, respectiv
15 sau 16 ani.

130
4. Prestaţii periodice. În situaţia în care s-a pierdut sau s-a diminuat capacitatea de muncă a
victimei, încadrată în muncă la acea dată, cu consecinţa reducerii veniturilor sale,
despăgubirea - de regulă - sub forma unei prestaţii periodice, va include, diferenţa dintre
veniturile efectiv încasate înainte de comiterea faptei ilicite şi veniturile ulterioare dxvii (pensia
de la asigurări sociale, inclusiv pensia suplimentară). Nu se include în aceste venituri,
indemnizaţia specială de îngrijire ce i se acordă victimei de asigurările sociale şi care acoperă
o nevoie negenerată de starea de invaliditate dxviii.
De asemenea, instanţa obligă pe inculpat să plătească lunar părţii vătămate, victimă a
tentativei la infracţiunea de omor, o sumă ce reprezintă diferenţa dintre câştigul realizat
anterior şi pensia de invaliditate ce o primeşte ca urmare a incapacităţii de muncă ce i-a fost
cauzată prin fapta inculpatului, acesta nu mai poate fi obligat la plata unei despăgubiri lunare
în favoarea copiilor minori ai părţii vătămate, deoarece contribuţia victimei la întreţinerea
copiilor este cuprinsă în pensia de invaliditate şi despăgubirea pe care inculpatul o plăteşte
lunar părintelui acestoradxix.
5. Veniturile anterioare. Atunci când se stabilesc veniturile anterioare se va ţine seama de
retribuţia netă, de activităţile desfăşurate de victimă în timpul său liber, pentru a-şi asigura
condiţii mai bune de viaţă, de primele lunare primite în afara retribuţiei tarifare, dacă au un
caracter permanentdxx.
6. Venituri variabile. Dacă veniturile victimei erau variabile şi în funcţie de sezon, se
ţine seama de veniturile realizate în cele 12 luni care au precedat comiterii faptei ilicite;
sporul şi indemnizaţiile de şantier se vor lua în calcul dacă sunt continue, permanente; de
asemenea, se vor lua în calcul orele suplimentare dxxi.
7. Echivalentul veniturilor nerealizate. Victima poate cere şi echivalentul veniturilor
nerealizate dacă nu s-a putut prezenta la serviciu o perioadă de timp datorită înfăţişării sale
şi îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, chiar dacă leziunea cauzată de autorul
faptei ilicite, neprezentând o incapacitate de muncă, nu a permis acordarea drepturilor de
asigurări socialedxxii.
8. Dacă veniturile victimei nu s-au micşorat. Dacă integritatea corporală şi chiar capacitatea
de muncă ale victimei au fost afectate, dar veniturile ei nu s-au micşorat, jurisprudenţa a
stabilit că aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri pentru efortul suplimentar pe care
trebuie să-l facă spre a compensa incapacitatea de muncă provocată de autorul faptei ilicite.
S-a motivat că „lucrând în aceste condiţii, victima va fi obligată să facă cheltuieli
suplimentare pentru alimentaţie, pentru tratament medical, pe lângă faptul că va avea
nevoie de o perioadă mai mare de odihnă faţă de epuizarea fizică provocată de sporirea
intensităţii muncii"dxxiii.
9Vătămare ireversibilă. Despăgubirile se acordă pe tot timpul vieţii dacă vătămarea este
ireversibilă şi până la data încetării stării de incapacitate, în cazul invalidităţii temporare,
neavând relevanţă sub acest aspect data când victima urmează să fie supusă reexaminării
medicale în vederea stabilirii dacă incapacitatea de muncă se menţine sau nu dxxiv.
10. Modificare ulterioară. Cuantumul despăgubirile civile se poate modifica
ulterior, chiar dacă au fost acordate pe viaţă, pe calea unei acţiuni civile reparatorii, fie prin
majorare (dacă paguba s-a agravat ca urmare a aceluiaşi fapt păgubitor), fie prin micşorare,
ori sistare (dacă paguba s-a redus, ori a fost înlăturată datorită unor cauze survenite
ulterior)dxxv.
Soluţia se impune, dat fiind caracterul provizoriu al despăgubirilor. În măsura în care starea
de invaliditate se modifică prin agravarea ori prin reducere sau dispariţie, modificarea va
afecta şi despăgubirile civile. În asemenea cazuri, nu se poate invoca autoritatea de lucru
judecat a hotărârii definitive anterioare.
11. Victima nu este încadrată în muncă. În situaţia în care victima era majoră,
dar neîncadrată în muncă la data cauzării faptului ilicit prin care i s-a diminuat capacitatea de
muncă, s-a decis că întinderea pagubei nu se apreciază în raport cu retribuţia tarifară
minimă, ci trebuie să se verifice sursele de trai şi veniturile obţinute de victimă dxxvi. Practica a
adoptat, aşadar, un criteriu concret, care să aibă în vedere daunele suferite efectiv de victimă
analizându-se, în acest sens, împrejurările de fapt şi situaţia personală a acesteia, respectiv,
valoarea reală a prestaţiei ei în gospodărie sau ca muncitor zilier, sau în orice alt loc de
muncă, prestaţii pe care datorită vătămării suferite nu le poate
efectuadxxv11.
De asemenea, situaţia în care victima era minoră, neîncadrată în muncă şi a suferit o
infirmitate permanentă, ca urmare a faptului ilicit, stabilirea despăgubirilor se face ţinându-
se cont de toate împrejurările de fapt, de situaţia concretă a acesteia, de îngrijirile pe care
trebuia să le primească, precum şi de efortul suplimentar fizic şi psihic pe care victima va fi

131
nevoită să-l depună pentru dobândirea unei calificări adecvate stării sale de sănătate,
incluzând şi ambianţa necesară4™1.
Totodată, victima minoră are rezervat dreptul la o acţiune separată pentru perioada când se va încadra în
producţie şi va realiza venituri mai mici din cauza vătămărilor*™.
Părinţii minorului au dreptul să ceară despăgubiri pentru cheltuielile determinate pentru însoţirea acestuia
la internarea în spital şi la externare, vizitarea minorului la spital pentru contravaloarea retribu ţiei neîncasate
pe timpul afectat deplasărilor la unităţile sanitare, procuratură şi instanţă, şi, în sfârşit, cheltuielile de
deplasare ale martorilor la organele de urmărire penală şi la instanţădxxx.

b.5. Stabilirea despăgubirilor în cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei
persoane
1. Plata cheltuielilor ocazionate de îngrijirea victimei. Cu privire la această situaţie, este de
precizat în primul rând că autorul faptei ilicite va fi obligat să repare prejudiciul rezultat din
plata cheltuielilor ocazionate de îngrijirea victimei înainte de deces şi cheltuielile de
înmormântaredxxxi.
Contrar practicii anterioare anului 1989, în calculul cheltuielilor de înmormântare, la a cărora
plată va fi obligat autorul faptei ilicite, vor fi incluse şi sumele plătite de urmaşii victimei
pentru momentul funerar şi cele ocazionate de organizarea, potrivit datinii, a ceremoniilor
religioase ulterioare înmormântării propriu-zise.
2. Elemente de calcul. Elementele de calcul pentru stabilirea despăgubirilor civile includ
îndeplinirea cerinţei referitoare la „necesar", dar aceste referinţe nu pot duce la o limitare
rigidă sau la stabilirea unui plafon general abstract, peste care nu se poate trece. Dimpotrivă,
va trebui să se ţină seama de situaţia reală care diferă de la caz la caz . Astfel, „pentru a se
putea face o apreciere corectă a situaţiei reale în cauză, cu privire la cuantumul cheltuielilor
de înmormântare solicitate, va trebui să se ţină seama de imperativul moral al urmaşilor
victimei determinat de mentalitatea religioasă a colectivităţii din care aceştia fac parte, de
intensitatea tragediei suferite, (în funcţie de criterii cum sunt: vârsta victimei, caracterul
imperativ al decesului, starea ei de sănătate, situaţia familială etc.), precum şi de obiceiul
locului care consacră anumite limite particulare ale aspectului material al manifestării
sentimentului de pietate, devenite tradiţie într-o zonă sau alta a ţării".
Pronunţându-se cu privire la acest aspect, instanţa noastră supremă a statuat că „potrivit
prevederilor art. 14 C. proc. pen., şi art. 998 C. civ.(vechea reglementare), despăgubirile
pentru prejudiciile cauzate prin infracţiuni trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie
a daunelor ocazionate. În consecinţă, cheltuielile de înmormântare a victimei agresiunii, cât
şi cele ocazionate de comemorările ulterioare, potrivit tradiţiei religioase a locului, trebuie
acordate părţii civile, deoarece între acele cheltuieli şi infracţiune există legătura cauzală. Ca
atare, instanţa trebuie să administreze probe pentru a stabili dacă partea civilă a efectuat
cheltuieli legate de asemenea obiceiuri şi să oblige pe inculpat cu titlu de despăgubiri civile,
la plata acestor cheltuieli"4™.
3. Despăgubiri acordate apropiaţilor defunctulu /'dxxx111. În ceea ce priveşte despăgubirile
acordate persoanelor apropiate defunctului, mai exact, celor care aveau dreptul de
întreţinere de la victimă ( art.1390 C.civ), stabilirea acestora diferă după cum persoanele
respective au sau nu au dreptul la pensia de urmaş din partea asigurărilor sociale.
Când cei îndreptăţiţi la despăgubiri au dreptul la pensie de urmaş, ei trebuie să se adreseze
mai întâi asigurărilor sociale pentru stabilirea pensiei şi numai în cazul în care cuantumul
acesteia nu acoperă integral prejudiciul suferit prin decesul susţinătorului, se pot adresa
instanţei de judecată în vederea obligării autorului faptei ilicite la completarea
despăgubirilordxxx1v.
În cazul persoanelor care se aflau în întreţinerea victimei, dar nu au dreptul la pensie de
urmaş, se vor acorda despăgubiri numai dacă se află în nevoie, fiind minori dxxxv bătrâni sau în
incapacitate de muncă.
Referitor la obligaţia de reparaţie a prejudiciului, în această situaţie în practica bazată pe
vechiul cod civil, s-a pus problema persoanelor care au vocaţie să ceară despăgubiri,
stabilindu-se că au acest drept, atât persoanele care potrivit art.516-523 vechiul C.civ,
primesc efectiv întreţinere de la defunct, cât şi cele care, deşi nu primeau efectiv întreţinere,
la data decesului întruneau condiţiile cerute de Codul familiei pentru a obţine, de la victima
faptei ilicite, întreţineredxxxv1.
De asemenea, în rândul persoanelor cu vocaţie la dreptul de a cere despăgubiri au fost
incluse şi acelea care, deşi nu aveau un drept legal de întreţinere, se aflau în fapt în
întreţinerea victimei, dacă această întreţinere - aşa cum am arătat dxxxv11 - are caracter de
stabilitate care justifică presupunerea că ar fi fost acordată şi în viitor.(cu corespondenţă în
art.1390 alin.2 C.civ)

132
4. Modalitate de plată. Modalitatea de plată a despăgubirilor cuvenite celor aflaţi în
întreţinerea victimei este, de regulă, aceea a efectuării de către autorul faptei ilicite a unor
prestaţii periodice succesive; aceasta înseamnă că plata despăgubirilor se face eşalonat,, în
rate lunare şi nu sub forma unei sume globaledxxxv111.
5. Criteriu. Referitor la criteriul ce trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului prestaţiei
lunare la care poate fi obligat autorul prejudiciului, jurisprudenţa dxxxix recentă s-a pronunţat
în sensul că, întrucât din prevederile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală rezultă
că despăgubirile acordate trebuie să reprezinte o acoperire integrală a pagubei suferite de
persoana vătămată - adică atât „damnum emergens", cât şi „lucrum cessans"' - cuantumul
lor trebuie să fie stabilit în raport cu întinderea prejudiciului, iar nu cu posibilităţile materiale
ale autorului prejudiciului şi nici cu ale persoanei prejudiciate.
6. Determinare. Cuantumul despăgubirilor trebuie determinat în raport cu partea ce
revenea în concret persoanei aflate în intimitate, din totalitatea câştigurilor realizate de
victimă, atât din salariu, cât şi din alte activităţi aducătoare de venituri, afective sau
evaluabile în banidxl.
7. Durată. O altă problemă care s-a pus în practică a fost aceea a duratei de timp la care este
obligat autorul prejudiciului în special în situaţia în care beneficiarul este minor.
În soluţiile instanţelor de judecată, rezolvarea acestei probleme a avut evoluţie aparte, în
funcţie de modul de abordare. Făcând aplicarea prin analogie a dispoziţiilor legii pensiilor şi
a principiilor privind obligarea la întreţinere din dreptul familiei, corelate cu principiul
reparării integrale a prejudiciilor cauzate, instanţa supremă s-a pronunţat" 1 în sensul obligării
autorului faptei ilicite la plata unei sume lunare, reprezentând contribuţia la întreţinere nu
numai până la majoratul minorilor, ci şi după aceea, până la împlinirea vârstei de 25 - 26 de
ani, cu condiţia ca aceştia să se afle în continuarea studiilor. Ulterior, însă, instanţa supremă
a revenit asupra acestei practicidxl11, arătând că, întrucât - pe de o parte - reprezentantul legal
al minorului - victimă a prejudiciului - nu poate solicita despăgubiri pentru copii decât până
la vârsta majoratului, după această dată exerciţiul acţiunii în răspundere civilă aparţinând
exclusiv celui în cauză, iar pe de altă parte faptul că îşi va continua studiile şi va fi deci în
nevoie şi după ajungerea la majorat, este încă incert, ceea ce conferă şi prejudiciului un
asemenea caracter, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea inculpatului la
despăgubiri periodice în beneficiul minorului până la împlinirea vârstei de 18 ani, nu şi după
această dată, respectiv până la împlinirea vârstei de 25 ani, dacă va continua studiile. În
consecinţă, după împlinirea vârstei de 18 ani, pentru a obţine în continuare despăgubire
periodică, cel îndreptăţit va trebui, fiind singurul în drept, să exercite acţiunea în răspundere
civilă, în cadrul acesteia fiind necesar să probeze faptul că îşi continuă studiile.
Cu privire la data de la care este datorată plata prestaţiilor periodice către cei
îndreptăţiţi să le primească, s-a arătat că aceasta este data săvârşirii faptei ilicite şi nu aceea
a pronunţării hotărâriidxl111.
De asemenea, trebuie reţinut că, sumele avansate de persoana păgubită sau o terţă
persoană pentru acoperirea spitalizării, înmormântare etc., se recalcu I ează în funcţie de î
ndicele mediu statistic de devalorizare recunoscut oficial, autorul prejudiciului fiind obligat în
final la plata sumei astfel majoratedxl1v.
Cu privire la acest aspect, doctrina francez ă s-a pronunţat în sensul că victima nu are dreptul decât la suma
efectiv avansată de ea, dacă, fără a aştepta decizia judecătorului a reparat prejudiciul dxlv, îmbogăţirea şi
sărăcirea fiind limite reciproce, iar victima neputând justifica în acest caz o s ărăcire superioară sumei
menţionate.
Considerăm că, soluţia la care s-a ajuns în practica instan ţelor noastre este justă, altfel s-ar ajunge la
încălcarea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului.
Nu ar fi echitabil ca persoana p ăgubită să fie despăgubită doar cu suma aferent ă la data efectuării
cheltuielilor, fără să se ţină seama de devalorizarea leului urmare a inflaţiei, atâta timp cât aceasta a fost
lipsită de posibilitatea de a efectua sau nu aceste cheltuieli şi împiedic ă astfel, să folosească suma
respectivă în alte scopuri profitabile ei.
b.6. În cazul în care autorul delictului civil urmează să părăsească ţara în mod definitiv 1. Modalitate - suma
globală. Referitor la cazul în care autorul faptei ilicite urmează să părăsească ţara definitiv, în practica
judecătoreascădxlvi s-a arătat că, despăgubirile la care acesta va fi obligat trebuie să fie, întotdeauna, sub
forma unei sume globale, care să asigure repararea integrală a prejudiciului, modalitatea prestaţiilor
periodice neavând în astfel de situaţie nici o eficienţă.

II. FAPTA ILICITĂ

1. Noţiune şi necesitate
a. Noţiunea de „faptă ilicită"
1. Noţiune. Aşa cum am arătatdxlvii, încălcarea normei de comportament ("alterum non
laedere"), potrivit căreia nimănui nu-i este permis să lezeze, prin fapta sa, dreptul subiectiv
133
sau, aşa cum am văzut, interesul legitim al altei persoane, duce la angajarea răspunderii
civile delictuale a autorului faptei.
2. Definiţie. În consecinţă, fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale, poate fi
definită ca fiind orice faptă (acţiune sau inacţiune) prin care, încălcându-se normele
dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective (sau interesele legitime) ale altei
persoane, cauzându-se acesteia prejudicii.
3. Din definiţie rezultă următoarele idei:
spre deosebire de alte materii (de exemplu, dreptul penal), unde pentru a fi ilicit ă o faptă este suficient să se
abată de la normele legale (în spe ţă legislaţia penală), în materia răspunderii civile delictuale, caracterizarea
ca ilicită a unei fapte trebuie să se facă prin referire atât la încălcarea legii, cât şi la prejudicierea titularului
unui drept subiectiv (sau interes legitim) lezat prin încălcarea legii;
de asemenea, în doctrinădxlv111 s-a arătat că fapta este ilicită şi în cazul încălcării normelor de convieţuire
socială, dacă acestea reprezintă o continuare a prevederilor legale şi contureaz ă însăşi conţinutul şi limitele
de exercitare a drepturilor subiective;
în aceste condiţii, apreciem că inexistenţa unui prejudiciu, ca rezultat al faptei ilicite, duce la lipsa a dou ă
condiţii generale ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul şi fapta ilicit ă.
b. Necesitatea existenţei unei fapte ilicite pentru angajarea răspunderii
1. Statuare. Deşi prevederile art.1375 C.civ. fac referire la „un prejudiciu printr-o fapta ilicita ", atât doctrina,
cât şi jurisprudenţa sunt de acord că textul respectivului articol nu vizeaz ă orice faptă ci numai fapta ilicită,
cauzatoare de prejudicii, ca element al răspunderii.
Ca atare, pentru obligarea la plata desp ăgubirilor, este necesar ca prejudiciul s ă fi fost cauzat printr-o fapt ă
ilicită.
2. Caracterul obiectiv al faptei ilicite
2.1. Fapta omului. Fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale sau a delictul civil,
cum a mai fost denumită, este, în primul rând, o faptă a omului, un act de conduită
exterioară a acestuia, având o existenţă materială obiectivă.
Existenţa materială obiectivă a faptei ilicite este rezultatul manifestării unei atitudini de
conştiinţă şi voinţă a omului.
Prin această manifestare exterioară a unei persoane are loc o modificare, o schimbare în
cadrul relaţiilor sociale existente la un moment dat.
2.2. Caracterul ilicit al faptei. Caracterul ilicit al faptei rezultă tocmai din caracterul nefast al
acestei modificări a relaţiilor sociale, concretizat în încălcarea normelor dreptului obiectiv şi,
implicit, prejudicierea unui drept subiectiv.
3. Specificul inacţiunii ca faptă ilicită
3.1. Context. Fapta poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune.
Este indiscutabil că orice faptă constând într-o acţiune (comisivă), care întruneşte condiţiile ilicituluidxl1x,
constituie o faptă ilicită (de exemplu, acţiunea de sustragere a unor bunuri apar ţinând altei persoane,
comiterea unui accident a cărui urmare o constituie deteriorarea sau distrugerea unor bunuri ori v ătămarea
sănătăţii unei persoane etc.)
La fel ca acţiunea, şi inacţiunea, dacă este ilicită, poate constitui o faptă ilicită, un delict civil, de natură să
angajeze răspunderea autorului, ori de câte ori există o obligaţie legală de a acţiona într- un anumit mod, iar
această obligaţie a fost încălcată (de exemplu, omisiunea de a semnala pericolul de accidentare pe care îl
reprezintă existenţa unui şanţ săpat cu ocazia efectuării unor lucrări de reparare a drumurilor; neacordarea
de către un medic a îngrijirilor necesare unei persoane accidentate, urmarea acestei omisiuni fiind moartea
persoanei ş.a.).
3.2. Comun acţiunii şi inacţiunii. Rezultă, aşadar, că atât acţiunea, cât şi inacţiunea, ca fapte ilicite, constau
în încălcarea unor norme ale dreptului obiectiv, ceea ce le diferen ţiază nefiind altceva decât caracterul
normei încălcate.
3.3. Ce le deosebeşte. Astfel, în timp ce fapta ilicit ă constând într-o acţiune reprezintă încălcarea unei
norme juridice prohibite, fapta ilicit ă comisă printr-o inacţiune reprezintă încălcarea unei norme juridice
onerativedl.
În consecinţă, putem spune că, ceea ce este specific inacţiunii, ca faptă ilicită, este că printr-o acţiune
pasivă, omisivă, are loc încălcarea de către o anumită persoană a unei norme legale, onerative, normă care
impunea, deci, acelei persoane obligaţia de a acţiona într-un anumit mod, în anumite situaţii.
3.4. Coexistenţă. În sfârşit, este de menţionat că, în practică există situaţii în care aceeaşi atitudine ilicită
(delict civil) să fie rezultatul, în acelaşi timp, al unei acţiuni, cât şi al unei inacţiuni ilicite.

4. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

a. Consideraţii generale
1. Dublă considerare. Aşa cum am arătat mai înainte dli, caracterul ilicit al unei fapte, în
materia răspunderii civile delictuale, este relevat prin întrunirea a două condiţii (consecinţe
ale faptei): una privind încălcarea legii şi alta privind producerea unui prejudiciu.
Această dublă condiţionare a caracterului ilicit al faptei face ca lipsa uneia din condiţii să
ducă la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale.

134
2. Lipsa prejudiciului. Am arătat dejadlii, că în lipsa prejudiciului - ca una dintre condiţiile
esenţiale ale răspunderii civile delictuale -, fapta săvârşită, chiar dacă ilicită pentru alte
materii ale dreptului (de exemplu, dreptul penal), ea nu are acest caracter şi în materia
răspunderii civile delictuale, şi - ca atare - nu poate duce la angajarea răspunderii.
3. Alte situaţii care înlătură caracterul ilicit. Dar, nu numai lipsa prejudiciului înlătură
caracterul ilicit al faptei; există situaţii în care ilicitatea faptei - specifică răspunderii civile
delictuale - este înlăturată, deşi prin fapta respectivă au fost cauzate prejudicii altei
persoane.
Aceste situaţii sunt caracterizate, de existenţa anumitor împrejurări sau cauze care - datorită
specificităţii lor şi în virtutea legii -, permiţând abaterea de la normele dreptului obiectiv sau
justificând un anumit comportament, duc la lipsa celeilalte condiţii a ilicităţii faptei şi anume,
încălcarea legii.
4. Enumerare. Aceste cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii,
sunt:
-legitima apărare; -starea de
necesitate; -divulgarea secretului
comercial ;
-îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului;
-exercitarea unui drept subiectiv;
-consimţământul victimei.
b. Legitima apărare
1. Noţiune. Justificarea legitimei apărări şi caracterul ei de înlăturare a răspunderii penale
este universal recunoscuta.
Nu există o diferenţă de definiţie între legitima apărare din Codul penal si cea din Codul civil,
pe considerentul ca alin.1 al art.1360 C.civ, , preia practic ideea definiţiei din C.penal, la care
adaugă doar exonerarea de răspundere a apărătorului pentru prejudiciul cauzat agresorului
în limitele legitimei apărări.
Potrivit art.1360 C.civ ,, Nu datoreaza despagubire cel care, fiind in legitima aparare, a cauzat
agresorului un prejudiciu ,, .
În noul Cod penal, ce va intra in vigoare la 24.07.2012, legitima apărare este definită la art.19
astfel ,, (1) Este justificata fapta prevazuta de legea penala savârsita în legitima aparare.
(2) Este în legitima aparare persoana care savârseste fapta pentru a înlatura un atac
material, direct, imediat si injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile
acestora sau un interes general, daca apararea este proporţionala cu gravitatea atacului.
(3) Se prezuma a fi în legitima aparare, în conditiile alin. (2), acela care comite fapta pentru
a respinge patrunderea unei persoane într-o locuinta, încapere, dependinta sau loc
împrejmuit tinând de aceasta, fara drept, prin violenta, viclenie, efractie sau alte asemenea
modalitati nelegale ori în timpul noptii,,
Condiţia proporţionalităţii apărării cu gravitatea atacului este nu numai o condiţie a
recunoşterii legitimei apărări, ci şi o conditie a exonerării de răspundere civilă pentru
prejudiciile provocate agresorului.
În condiţiile şi în limitele legale apărarea poate să provoace daune agresorului fără să nască
obligaţia de a indemniza. Dacă îmsă legitima paărare este exagerată prin ripostă
disproporţionată, care nu se poate califica drept strict necesară, acelepagube care sunt
efectul depăşirii limitei legitimei apărări antrenează răspunderea civilă a apărătorului.
2. Condiţii. Din definiţia dată legitimei apărări de alin. (2) art. 44 C. pen., rezultă că pentru
existenţa acestei cauze, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii dliii:
-atacul la care se reacţionează să fie material, iar nu verbal, constând în ameninţări,
insulte etc.; să fie direct, adică să ameninţe în mod nemijlocit obiectul împotriva căruia
este îndreptat; să fie imediat, adică pe punctul de a se dezlănţui (atac iminent), sau atac în
curs de desfăşurare (atac actual), pericolul produs fiind, la rândul său, unul iminent sau
unul actual; să fie injust , adică atacatorul să nu aibă un temei juridic care să-i justifice
atitudinea. De asemenea, legat de condiţia ca atacul, a cărui înlăturare se urmăreşte prin
săvârşirea faptei, să fie imediat, în practica judecătorească, s-a precizat că este necesar ca
săvârşirea faptei să se producă între momentul în care atacul a devenit iminent şi momentul
epuizării lui. Dacă fapta s-a săvârşit după consumarea agresiunii, reacţia făptuitorului are
caracterul unei riposte şi nu al unei apărări necesare, aşa încât urmează să răspundă pentru
comportamentul săudl1v;
-atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva
unui interes public;
135
 -atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Cu
privire la această condiţie, în jurisprudenţă s-a precizat că „fapta victimei de a sustrage
lemne din pădure, fiind surprinsă asupra faptei de inculpatul - pădurar, care a ucis-o, nu a
fost de natură a pune în pericol grav interesul public, astfel că nici sub acest aspect nu sunt
realizate condiţiile prevăzute de alin. (2) art. 44 C.pen." dlv.
-apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împreî urările în care s-a
produs atacul. Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale va fi, totuşi, considerată
legitimă apărare numai dacă această depăşire s-a datorat potrivit alin. (3) al art. 44 C.pen.
tulburării sau temerii în care s-a aflat persoana în cauză.
c. Starea de necesitate 1. Noţiune. Dispoziţiile
art.1361 C.civ prevăd posibilitatea obligării celui aftat în stare de necesitate să repare
prejudiciul cauzat altuia trimitând la regulile aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
Starea de necesitate ca si cauză exoneratoare de răspundere, este definită de
Codul penal, ce va intra in vigoare la 24.07.2012, asfel ,, (1) Este justificata fapta
prevazuta de legea penala savârsita în stare de necesitate.
(2) Este în stare de necesitate persoana care savârseste fapta pentru a salva de la un
pericol imediat si care nu putea fi înlaturat altfel viata, integritatea corporala sau
sanatatea sa ori a altei persoane sau un bun important al sau ori al altei persoane sau un
interes general, daca urmarile faptei nu sunt vadit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlaturat.,,
În actuala reglementare, această cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei este
definită tot de Codul penal prin art. 45 alin. (2) şi ea presupune că fapta a fost săvârşită
„pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa (a autorului n.a.), a altuia, sau un bun important al
său ori al altuia sau un interes public".
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, nu există stare de necesitate şi - prin urmare -
răspunderea va fi angajată, dacă făptuitorul şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit
mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. 2. Atenuare.
Pornindu-se de la diferenţa ce există între răspunderea penală şi răspunderea civilă
delictuală, aceasta din urmă fiind condiţionată de producerea unui prejudiciu, în doctrină
s-a ajuns la o „atenuare" a efectelor stării de necesitate în materia răspunderii civile
delictuale.
Astfel, s-a arătatdlv1 că, sub aspect civil, nu se poate ignora faptul că salvarea valorilor
aparţinând cuiva se face cu preţul distrugerii ori deteriorării unor valori aparţinând unui
terţ care, neavând nici o culpă, ar fi nedrept să sufere în final un prejudiciu.
Pentru a se evita această situaţie, în literatura de specialitate dlv11 , conside
rându-se în mod just că, prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, ca efect al stării de
necesitate, nu mai este posibilă angajarea răspunderii civile delictuale, s-a recunoscut,
totuşi, dreptu l celui prejudiciat de a se îndrepta, pentru recuperarea pierderii, împotriva
celui ale căru i valori au fost salvate, printr-o acţiune întemeiată, după care, pe principiul
îmbogăţirii fără. just temei sau pe gestiunea intereselor altei persoane, dacă cel
prejudiciat a consimţit la. producerea prejudiciului în propriul său patrimoniu, pentru a fi
salvate, în acest mod, valori aparţinând altuia.
d. Divulgarea secretului comercial
1. Noţiune. O altă cauză exoneratoare sau de limitare a răspunderii patrimoniale pentru
prejudiciul cauzat prin fapta persoanei este şi situaţia in care fapta prejudiciabilă este.
determinată de divulgarea secretului comercial, ce a fost impusă de împrejurări grave ce
priveau sănătatea sau siguranţa publică
Potrivit art 1.363 C.civ ,, O persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul
cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de
împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică,,
2. Dezvoltare. Din analiza textului de lege, rezultă ca raporturile de drept comercial pot fi
influenţate prin corelaţia dintre secretul comercial şi sanătatea sau siguranţa publică.
In legislaţia română, conceptul de ,, secret comercial,, a fost introdus de legea
nr.298/2001, (ce a implementat art.39 din Tratatul privind aspectele drepturilor de
proprietate intelectuală legate de comerţ ), care la art.1 1 lit.b) prevede ca,, constituie
secret comercial informatia care, în totalitate sau în conexarea exacta a elementelor acesteia,
nu este în general cunoscuta sau nu este usor accesibila persoanelor din mediul care se
ocupa în mod obisnuit cu acest gen de informatie si care dobândeste o valoare comerciala
prin faptul ca este secreta, iar detinatorul a luat masuri rezonabile, tinând seama de
circumstante, pentru a fi mentinuta în regim de secret; protectia secretului comercial
opereaza atâta timp cât conditiile enuntate anterior sunt îndeplinite,, Din dispoziţiile legii

136
nr.298/2001 se deduce că această valoare economică nu este protejată prin intermediul
unui drept subiectiv, ci numai prin intermediul protecţiei juridice indirecte a intereselor
legitime ale deţinătorului de a exploata informaţia în regim de secret, în condiţiile
obligaţiei generale şi abstracte de a nu vătăma pe altul.
Întrucat secretul comercial este ocrotit numai prin itermediul libertăţii economice
generale, interesele deţinătorului legitim legate de secretul comercial sunt protejate
numai indirect, prin regulile răspunderii civile delictuale, fie că este vorba de o
răspundere. civilă delictuală calificată, ca în cazul acţiunii in concurenţă neloială, fie de
răspundere civilă delictuală de drept comun.
Obligaţia de confidenţialitate poate fi asumată expres prin contract, caz în care
ea are natura patrimonială a unui drept de creanţă, fie implicit, atunci când la data
încheierii contractului părţile au cunoscut natura şi obiectul informaţiilor a căror transmitere
era presupusă de executarea contractului, precum şi caracterul lor confidenţial.( contractul
de know-how)
Dacă dobânditorl informaţiei a aflat despre caracterul confidenţial al acesteia ulterior
încheierii contractului, atunci obligaţia de confidenţialitate se naşte din deţinerae informaţiei
cu titlu confidenţial pe teren delictual şi numai în măsura în care executarea ei nu l-ar
împiedica pe dobânditor să utilizeze informaţia primită potrivit scopului pentru care a
contractat şi care era cunoscut transmiţătorulu i la dat încheierii contractului.
Obişnuita sancţiune a nerespectării obligaţiei de confidenţialitate este plata unei
sume de bani, stabilită in sarcina autorului, in condiţiile art.1357 C.civ. De la aceasta regulă
legea permite prin dispoziţiile art.1363 C.civ o derogare: dacă divulgarea a fost impusă de o
forţă irezistibilă, de împrejurări grave care puneau în primejdie sănătatea publică sau
siguranţa publică.
Sănătatea populaţiei, reprezintă un fenomen complex, biologic, psihologic,social,
cultural, care exprimă sintetic nivelul şi caracteristicile sănătăţii membrilor comunităţii,
privită în ansamblul ei.dlv111
Astfel, în măsura în care divulgarea secretului comercial este determinată de
apărarea celor două valori- sănătate publică sau siguranţa publică-, fapta săvârşită în aceste
condiţii nu are caracter ilicit, acesta fiind exonerat de plata despagubirii pentru prejudiciul
creat .
e. îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege ori a ordinului
superiorului
1. Prezentare. Fapta cauzatoare de prejudicii nu va declanşa răspunderea civilă delictuală,
lipsindu-i caracterul ilicit, dacă ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori
permise de lege sau a ordinului superiorului.
Astfel, este licită acţiunea prin care se efectuează o percheziţie sau se ia măsura.
arestării preventive a unei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, dacă mandatele
respective au fost emise de organul competent şi în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 din noul C.penal (ce va intra in vigoare la 24.07.2012) ce
reglementează exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligatii ,, este justificata fapta
prevazuta de legea penala constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în
îndeplinirea unei obligatii impuse de lege, cu respectarea conditiilor si limitelor prevazute de
aceasta.(2) Este de asemenea justificata fapta prevazuta de legea penala constând în
îndeplinirea unei obligatii impuse de autoritatea competenta, în forma prevazuta de lege,
daca aceasta nu este în mod vadit ilegala,, .
2. Condiţii. Executarea ordinului superiorului înlătură, de asemenea, caracterul ilicit a l
faptei, dacădlix:
-ordinul a fost emis de organul competent; -emiterea ordinului
s-a făcut cu respectarea formelor legale; -ordinul nu este vădit
ilegal sau abuziv; -modul de executare al ordinului nu este ilicit.
f. Exercitarea unui drept. Abuzul de drept
1. Prezentare. După cum am văzut, este indiscutabil că săvârşirea din culpă a unei fapte
ilicite, cu consecinţa cauzării de prejudicii unui terţ, atrage răspunderea civilă delictuală a
făptuitorului.
S-a pus însă problema, dacă nu cumva şi săvârşirea unor acte ilicite ar putea da naştere, în
anumite cazuri, la responsabilitate.
Abordându-se această problemă, s-a arătat, pe bună dreptate, că exercitând prerogativele
recunoscute de lege unui drept subiectiv, titularul acestuia nu poate fi considerat că
acţionează ilicit, chiar dacă prin exerciţiul normal al dreptului său au fost aduse anumite
restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv al unui terţ.

137
Aşadar, exercitând în limitele normale un drept subiectiv, titularul acestuia este considerat c ă nu vatămă
drepturile subiective ale altuia: „qui suo iure utitur neminem laedit".
2. Intenţia de a produce o pagub ă. Ce se întâmpl ă, însă, atunci când titularul dreptului subiectiv, dep ăşind
cadrul exerciţiului normal al dreptului său, se foloseşte de acesta exclusiv cu inten ţia de a aduce o pagubă
altuia.
Este cazul, de exemplu, al unui proprietar care, spre a acoperi vederea unui imobil vecin, ridic ă un zid fără
nici o utilitate, constatându-se că este numai dorinţa de a face rău vecinului; de asemenea, dreptul la grev ă
poate fi exercitat în mod abuziv numai din dorinţa de a produce pagube patronului.
3. Recunoaştere. În toate aceste cazuri, şi în altele asem ănătoare, titularul dreptului, deturnându-l de la
finalitatea pentru care acesta i-a fost recunoscut de lege şi exercitându-l cu rea-credin ţă, deci cu intenţia de
a păgubi celelalte subiecte de drept, săvârşeşte un abuz de drept
4. Codul civil german. Codul civil german, în art. 226, prevedea expres c ă, ori de câte ori exerciţiul unui drept
este făcut numai cu intenţia de a păgubi pe altul, el devine ilicit şi atrage răspunderea.
5. Legislaţia română. În legislaţia noastră, definirea abuzului de drept se făcea prin referire la art. 1-3 din
Decretul nr. 31/1954 , in prezent art.26 si urm C.civ, care prev ăd obligaţia armonizării drepturilor subiective
cu interesul obştesc (public).
In reglementarea actuala, potrivit art.15 din C.civ, atunci cand se defineste abuzul de drept, se mentioneaza
ca ,, niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi
nerezonabil, contrar bunei-credinte.
6. Punct de vedere. Apreciem şi noi, al ături de alţi autoridlx, că - în prezent - nu se mai pune problema
obligaţiei armonizării drepturilor subiective cu interesul public. În acest sens, un prestigios autor ar ăta:
„Orice drept privat conferă facultatea de a acţiona în interes personal, iar nu în interes social. Revine legii
atribuţia să se asigure că prerogativele acordate titularului dreptului nu sunt contrare interesului public. Dar
nu trebuie să-i cerem celui care îşi exercită dreptul să se preocupe el însuşi de interesul social"dlxi.
7. Buna-credinţă şi scopul. Tot astfel, prin dispozitiilor art.14 C.civ, legiuitorul incearca o definitie a bunei
credinte, statuand principiul potrivit caruia ,, orice persoana fizica sau persoana juridica trebuie sa isi exercite
drepturile si sa isi execute obligatiile civile cu buna-credinta, in acord cu ordinea publica si bunele moravuri.,
Desi, prezumţia bunei credinte este unul din principiile generale ale dreptului civil- ,, bona fides presumitur,,
- legiuitorul a reluat practic în alin.2 al art.14 C.civ, principiul enun ţat, instituind regula potrivit c ăreia buna-
credinta se prezuma până la proba contrară.
Rezultă, deci, că reperele exercitării normale a unui drept subiectiv sunt: buna-credin ţă şi scopul sau
finalitatea pentru care acel drept a fost recunoscut de lege, renun ţându-se astfel la imperativul corelării
permanente a acelui drept în interesul public.
8. Aplicaţie. O aplicaţie a răspunderii pentru abuzul de drept, aşa cum a fost el definit mai sus, g ăsim în art.
723 C.pr.civ., potrivit căruia „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bun ă- credinţă şi potrivit scopului
în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv r ăspunde
pentru pagubele pricinuite".
9. Concluzie. Faţă de cele arătate, problema dacă actele licite pot da naştere la responsabilitate se
dovedeşte a fi una pur sofistică, iar răspunsul care trebuie dat este unul negativ. Aceasta deoarece, chiar
dacă dreptul subiectiv este recunoscut de lege, fiind astfel licit, exercitarea sa în mod abuziv constituie un act
ilicit şi numai acesta atrage responsabilitatea titularului său. Aşadar, nu dreptul în sine este ilicit, ci
exercitarea sa abuzivă, cu intenţia de a prejudicia pe alţiidlxii.
10. Doctrina. Referitor la această problemă, în literatura juridică antebelicădlxiii s-a spus că: „un drept
exercitat în contradicţie cu scopul lui normal şi în afar ă de nevoile normale şi raţionale, încetează a mai fi un
drept, adică un act licit, şi devine un abuz".
11. Practica judecătorească. În practica judecătorească, sancţiunea abuzului de drept este, după caz, fie
refuzul ocrotirii dreptului subiectiv exercitat în mod abuziv, fie răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin
acest mod de exercitare.
f. Consimţământul victimei
1. Context. Dacă anterior săvârşirii faptei, autorul acesteia a obţinut consimţământul
victimei cu privire la un anumit mod de a acţiona, care potenţial ar fi de natură să-i producă
un prejudiciu, caracterul ilicit al faptei - chiar dacă prejudiciul s-ar produce ulterior -, este
înlăturat şi, ca stare, este înlăturată şi răspunderea.
Aceasta cauza exoneratoare de răspundere civilă este reglementată de noul Cod Penal la
capitolul ,, Cauze justificative,, care la art.22, apreciaz ă ca fiind justificata ,, fapta prevazuta de legea
penala savârsita cu consimtamântul persoanei vatamate, dac ă aceasta puteă sa dispuna în mod legal de
valoarea sociala lezata sau pusa în pericol. (2) Consimtamântul persoanei vatamate nu produce efecte în
cazul infractiunilor contra vietii, precum si atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.
2. Clauză de nerăspundere. De remarcat este faptul c ă, potenţiala victimă este de acord nu cu producerea
prejudiciului, ci cu săvârşirea unei fapte ale cărei posibile consecinţe ar avea efect negativ asupra
patrimoniului său, sau chiar asupra persoanei sale.
Într-o atare situaţie, ne găsim în prezenţa unei clauze de nerăspundere.
Nu are acest caracter - însă înţelegerea este şi în acest caz valabilă - acordul dat de victimă după producerea
pagubei, prin care se renunţă la despăgubirea datorată de făptuitor. Deşi mult timp controversat ă, datorită
caracterului imperativ al regulii consacrate de art. 1357 C. civ., clauza de ner ăspundere este, totuşi admisă şi

138
în materia răspunderii delictuale civile, dacă fapta cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită numai cu o culpă
uşoară din partea făptuitorului.
Dacă, însă, vinovăţia autorului faptei constă în intenţie sau culpă gravă, clauza de nerăspundere va fi
nulădlx1v.
3. Opinii. Cu privire la obiectul clauzei de nerăspundere, în doctrină există două opinii: -una potrivit
căreia obiectul unei asemenea clauze nu l-ar putea constitui decât drepturile patrimoniale, nu îns ă şi cele
personale nepatrimonialedlxv;
-alta, pe care o împărtăşim, potrivit căreia, în mod excep ţional, pot fi recunoscute ca valabile şi clauzele ce
au ca obiect înlăturarea răspunderii pentru producerea unor prejudicii constând în v ătămări corporale
uşoare, în cazul accident ării sportivilordlxv1, cu condiţia de a se fi respectat regulile jocului, sau atunci când
asemenea clauze ar fi îndrept ăţite prin scopul lor, cum ar fi, de exemplu, acceptarea unor opera ţii
chirurgicale în scopul prelevării ori transplantului de organedlxv11.

III. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi

prejudiciu
1. Noţiune şi necesitate
a. Noţiunea raportului de cauzalitate
1. Relaţia cauzală. Din punct de vedere logico-filosofic, relaţia cauzală este o relaţie de
subordonare şi exprimă un raport de generare a efectului de către cauza sa, de succesiune în
timp şi de interacţiune reciprocă între cauză şi efect.
2. Particularizare. În plan social, relaţia cauzală se particularizează prin aceea că acţiunea
cauzală se prezintă ca o manifestare a voinţei umane, orientată în direcţia realizării unor
scopuri conştient propuse.
3. Cauzalitatea juridică. Deşi, în esenţă, rămâne o cauzalitate socială, cauzalitatea juridică se
deosebeşte de prima prin specificul pe care îl (transmite) imprimă relaţiei cauzale
reglementarea juridică a relaţiilor sociale.
Aşadar, din punct de vedere juridic, fenomenul cauză va fi întotdeauna un fapt.
social, deci un act sau un fapt uman care cade sub incidenţa de regle mentare a normelor
juridice, dobândind, în acest mod, caracter de fapt juridic; aceste fapte juridice sunt acte de
conduită socială ce produc consecinţe negative pentru individ sau societate, adică sunt acte
ilicite.
Legăturile cauzale au un caracter obiectiv, care poate fi verificat ca atare în activitatea
practicădlxv111, care le conferă o deosebită importanţă şi în planul dreptului, cu precădere în
materia de răspundere.
b. Necesitatea raportului de cauzalitate
1. Caracter necesar. Din definiţia dată mai sus, raportului de cauzalitate, rezultă caracterul
necesar al acestuia, în sensul că existenţa şi acţiunea cauzei produc în mod inevitabil
(necesar), efectul.
Tot astfel, şi în planul răspunderii juridice, în speţă răspunderea civilă delictuală, se cere,
pentru a putea fi angajată această răspundere ca între fapta ilicită (cauza) şi prejudiciu
(efectul) să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
dlxix

3. Criterii de determinare a raportului de cauzalitate

3.1. Sisteme (teorii). În vederea stabilirii raportului de cauzalitate, doctrina şi practica
judecătorească, - din Occident, dar şi din ţara noastră - au propus diferite sisteme sau teorii,
fiecare dintre acestea promovând anumite criterii pentru delimitarea acelor fapte sau
împrejurări (factori) care trebuie reţinute în afara cauzalităţii dlxx.
a. Criterii propuse în dreptul occidental
1. Echivalenţa condiţiilor - teoria condiţiei. Sistemul echivalenţei condiţiilor - sau teoria
condiţiei sine qua non -, potrivit căruia, nefiind posibil a se stabili cu exactitate cauza
prejudiciului, trebuie să se atribuie valoarea cau zală legală tuturor factorilor sau condiţiilor
care au precedat acel prejudiciu.
Aşadar, în virtutea acestei teorii, fiecare condiţie (faptă sau eveniment antecedent
prejudiciului) fără de care (sine qua non) producerea prejudiciului nu ar fi fost posibilă,
primeşte valoare cauzală.
Având meritul de a distinge între faptele care au incidenţă cu producerea prejudiciului şi cele
care nu au nici o contribuţie la producerea acestuia, această teorie prezintă dezavantajul că,
ignorând rolul şi eficienţa condiţiilor şi atribuindu-le acestora o valoare egală, sfârşeşte prin
reţinerea în sfera cauzalităţii a unor condiţii necauzale - simple condiţii - prilej, extinzând,
astfel, câmpul cauzal.
2 . Cauza proximă. Sistemul cauzei proxime, potrivit căruia urmează a fi reţinută drept cauză
a prejudiciului fapta imediat anterioară efectului păgubitor, adică ultima cauză (causa

139
proxima), întrucât fără aceasta celelalte cauze (condiţii) nu ar fi avut eficienţă şi, deci,
rezultatul nu s-ar fi produs.
Neajunsul pe care îl prezintă acest sistem constă în faptul că, restrângând excesiv câmpul
cauzal, lasă în afara acestuia fapta persoanei a cărei răspundere ar trebui, în mod obiectiv, să
fie angajată.
3. Cauza adecvată. Sistemul cauzei adecvate sau al cauzei tipice, potrivit cu care în sfera
cauzalităţii urmează a fi reţinute numai acele fapte - antecedente efectului păgubitor - care
îndeplinesc calitatea de condiţie sine qua non, care îi sunt, deci, adecvate, în sensul că sunt
tipice, fiind apte - în mod obişnuit - să producă efectul respectiv. b. Criterii propuse în dreptul
românesc
1. Cauzalitatea necesară. Sistemul cauzalităţii necesare, care, pornind de la definiţia
categoriei de „cauză" ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod
necesar, propune drept criteriu de stabilire a raportului de cauzalitate, criteriul legăturii
necesare dintre fapta ilicită şi efectul păgubitor produs.
Asemănător sistemului cauzei tipice - în ce priveşte efectele practice ale aplicării sale -
sistemul cauzalităţii necesare restrânge sfera fenomenelor ce pot fi caracterizate drept cauză
a prejudiciului, atribuind această calitate numai fenomenului (faptei ilicite) care a determinat
în mod necesar rezultatul păgubitor, „ce se află în legătură necesară cu rezultatul, care a
determinat cu necesitate producerea lui"dlxx1.
Celelalte fapte, antecedente prejudiciului, chiar dacă au avut o contribuţie importantă la
producerea rezultatului, sunt considerate, potrivit acestei teorii, numai condiţii care
influenţează acţiunea „cauzei" şi, ca atare, nu sunt reţinute în afara cauzalităţii, neangajând
răspunderea autorilor lor.
2. Indivizibilitatea cauzei cu condiţiile. Sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile, potrivit
căruia factorii-condiţie, care contribuie, chiar dacă indirect, la producerea efectului
păgubitor, formează împreună cu factorul-cauză (determinant) o unitate indivizibilă, în cadrul
căreia condiţiile dobândesc şi ele, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal dlxxii. Acest
sistem, deşi mai puţin răspândit în doctrină decât cel al cauzalităţii necesare, este considerat
de către unii autoridlxx111 cel mai în măsură să ducă la o corectă stabilire a raportului de
cauzalitate.
Recunoscând şi noi justeţea acestei teorii, apreciem că, data fiind complexitatea ce
caracterizează de cele mai multe ori raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în
vederea stabilirii acestuia, în practică trebuie să se ţină seama de fiecare dintre teoriile
prezentate care, în funcţie de specificul şi particularităţile speţei, pot duce la o rezolvare
corectă a problemei cauzalităţii.
Astfel, în scopul delimitării factorilor care, în mod obiectiv, au contribuit la producerea
prejudiciului (cauze şi condiţii cauzale) de factorii care nu au avut eficienţă cauzală,
neinfluenţând în nici un mod acţiunea cauzei, considerăm utilă aplicarea teoriei condiţiei
sine qua non.

IV. Vinovăţia (vina ) celui care a cauzat un prejudiciu

1. Noţiune, necesitate, terminologie
a. Noţiune
1. Context. În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este o faptă a omului, un act
de conduită exterioară a acestuia, având o existenţă materială obiectivă. Dar acţiunea
umană, ca manifestare exteriorizată a unei persoane, constituie o acţiune unitară de ordin
psiho-fizic, ea exprimând nu numai o exteriorizare obiectivă, ci deopotrivă şi o atitudine de
conştiinţă, afectivitate şi voinţă a persoanei faţă de fapta sa şi de urmările acesteia.
Aşadar, „fapta ilicită este rezultatul îmbinării a două laturi: obiectivă (fizică) şi
subiectivă (psihică), prima fiind concretizarea celei de-a doua, iar acesta din urmă
concretizând, la rândul său, vinovăţia celui ce a săvârşit fapta''.
Din cele arătate, rezultă că vinovăţia (latura subiectivă) ca element al
răspunderii civile, reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite faţă de această faptă
şi urmărirea ei, atitudine existentă la momentul săvârşirii faptei (sau la momentul imediat
anterior săvârşirii acesteia).
Angajarea răspunderii este condiţionată, aşadar, de săvârşirea faptei cu
vinovăţie. Lipsa laturii subiective (vinovăţia) înlătură răspunderea, chiar dacă fapta, obiectiv
există şi ea a cauzat un prejudiciu.dlxx1v
Întemeierea răspunderii pe vinovăţia făptuitorului constituie unul dintre fundamentele
importante ale răspunderii juridice în general, deci şi ale răspunderii civile delictuale.
2. Condiţionare. Condiţionarea angajării răspunderii de comiterea faptei cu vinovăţie este, încă, un aspect
care atestă puternica relaţie dintre drept şi morală, determinând, în raporturile dintre oameni, un
140
comportament atent, bazat pe încredere reciproc ă, conferind o anumită siguranţă acestor raporturi,
siguranţă izvorând din conştientizarea regulii că numai acţiunile (sau inacţiunile) de a căror săvârşire ne
facem vinovaţi sunt de natură să angajeze răspunderea.
3. Principiu. Aşadar, în această materie, funcţionează principiul răspunderii bazate pe
vinovăţie.
4. Excepţii. Cum orice principiu are şi excepţii, în această materie a răspunderii civile delictuale, există
anumite situaţii când datorită unor prevederi legale ori din ra ţiuni ce ţin de echitate, este posibil ca func ţia
reparatorie, care este de esenţa răspunderii civile, să prevaleze iar stabilirea obligaţiei de reparare să fie
posibilă chiar în lipsa elementului vinovăţieidlxxv.
Aceste situaţii excepţionale, există în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale, ori
- aşa cum se va vedea - chiar al r ăspunderii pentru faptele proprii ale unor persoane care au ac ţionat fără
discernământul faptelor lordlxxv1.
Excepţiile de la principiul vinovăţiei sunt reglementate de dispoziţiile
art.1366, art.1367 C.Civ, si art.1368 C.civ si pot fi împărţite în două categorii: -răspunderea
minorului şi a celui pus sub interdicţie judecătorească -răspunderea altor persoane lipsite de
discernământ In ceea ce priveşte minorul care nu a împlinit 14 ani şi persoana pusă sub
intedicţie există. prezumţia lipsei de discenământ si a iresponsabilităţii, prezumşie care poate
fi răsturnată decât dacă se face dovada discernământului la data săvârşirii faptei.În cazul
minorului care a împlinit 14 ani funcţionează răspunderea civilă, dacă nu se face dovada
absenţei discernământului în momentul săvârşirii faptei păgubitoare.
Pentru cel lipsit de discernământ vremelnic, în momentul săvârşirii faptei cauzatoare de
prejudiciu, se cere dovada tulburării mentale în acel moment, care nu i-a permis să îşi
reprezinte urmările faptei. O astfel de tulburare mentală nu înlătură răspunderea dacă
discernământul a fost suprimat sua grav afectat de beţie voluntară produsă de alcool sau de
stupefiante ori alte substanţe.
În asemenea situaţii, în care nu poate fi antrenată răspunderea pentru fapta proprie pot fi
apreciate ca fiind răspunzătoare alte persoane în condiţiile art.1372-1374 C.civ. Dacă nu pot
deveni aplicabile nici unele din dispoziţiile enunţate mai sus, adică nu poate fi antrenată
răspunderea pentru fapta proprie sau răspunderea pentru fapta altei persoane, legiuitorul,
pentru motive de echitate, a prevazut pentru autorul faptei prejudiciabile obligaţia de
indemnizare a victimei.
Aatfel, autorul prejudiciului cauzat fără discernământ poate fi totuşi obligat să indemnizeze victima, într-un
cuantum determinat echitabil, luîndu-se in calcul starea patrimonială atât a victimei cât şi a autorului.
Textul art.1368 C.civ. nu poate fi calificat ă ca o formă specifică a răspunderii, ci mai degrabă o normă
juridică care îl supune pe cel lipsit de discernământ dreptului comun al răspunderii civile

b. Necesitatea vinovăţiei
1. Condiţionare. Vinovăţia (vina sau culpa), fiind o condiţie esenţială a răspunderii civile
delictuale, rezultă că această răspundere nu poate fi angajată dacă ne găsim numai în
prezenţa unei fapte ilicite, aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs.
Prin urmare, este necesar, ca pe lângă fapta ilicită, prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre
acestea să existe şi vina autorului faptei, vină concretizată în atitudinea subiectivă pe care
aceasta a avut-o faţă de faptă şi de urmarea acesteia, la momentul la care a săvârşit-o.
2. Dispoziţii legale în materie. Necesitatea existen ţei vinei sau vinovăţiei - element al răspunderii civile
delictuale - este relevată de dispoziţiile Codului civil care, în art. 1357 C.civ, prev ăd în mod expres această
condiţie, folosind termenii de „vinovătie" (art. 1357 alin.1 C.civ) şi, respectiv, „culpă" (art. 1357 alin.2 C.civ).
c. Terminologie
1.Terminologie. Deşi unitară din punct de vedere conceptual, noţiunea de vinovăţie - reprezentând latura
subiectivă ca element al răspunderii juridice în general, adică atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite
faţă de această faptă şi urmările ei este exprimată sub aspect terminologic în mod diferit în cadrul ramurilor
de drept.
Astfel, în timp ce în dreptul penal şi în materia r ăspunderii disciplinare, latura subiectivă este exprimată prin
termenul „vinovăţie" [art. 19 C.pen. şi respectiv, 263 alin.2 C. muncii], în dreptul civil este exprimat ă, de cele
mai multe ori, prin termenul de „culpă" şi, mai rar, prin acela de „greşeală".
Aceste deosebiri de ordin terminologic se explic ă prin deosebirile de conţinut ale laturii subiective ce
caracterizează fapta ilicită în diferitele ramuri ale dreptului.
2. Propunere. Pornindu-se de la unitatea conceptual ă a laturii subiective, ca element al răspunderii juridice
în general, în literatura de specialitate dlxxvii s-a propus, pe drept cuvânt, adoptarea unei terminologii unitare în
exprimarea acestui element, prin folosirea pentru toate formele de r ăspundere juridică, a termenilor
echivalenţi de „vină" sau de „vinovăţie".

141
Propunerea făcută a avut în vedere dificult ăţile de ordin practic care s-au întâlnit în punerea în aplicarea a
textelor de lege, atunci când instanţele de judecată au trebuit să aprecieze dacă exista culpă sau vină, motiv
pentru care Noul Codul civil a preluat ca terminologie noţiunea de ,, vinovăţie,,.
2. Latura intelectivă şi latura volitiv-afectivă a poziţiei psihice a autorului faptei ilicite
2.1. Context. Aşa cum am ar ătat în cele ce preced, vinov ăţia reprezintă poziţia psihică a autorului faptei
ilicite faţă de aceasta şi urmările ei (atitudine) poziţie existentă la momentul săvârşirii faptei. Fapta ilicită, ca
manifestare exterioară este urmarea unui proces psihic complex, de conştiin ţă şi voinţă, proces finalizat prin
concretizarea acestuia în lumea obiectivă sub forma acţiunii sau inacţiunii ilicite.
2.2. Factorul intelectiv. Vinovăţia presupune, aşadar, un factor intelectiv de conştiinţă, care se realizează ca
un proces intern, psihic, de prefigurare a unor scopuri, a mijloacelor şi posibilit ăţilor de atingere a acestor
scopuri, de transformare a scopurilor în motiva ţii ale unei conduite posibile, de prefigurare a raporturilor de
cauzalitate dintre acţiunile posibile şi urmările acestora, de comparare a propriilor interese cu interesele
celorlalţi membri ai societăţii, de comparare a conduitelor posibile cu cerin ţele ordinii de drept ale normelor
legale şi ale regulilor de convieţuire socialădlxxviii.
Rezultă, deci, că nu poate exista vinovăţie în lipsa unui anumit nivel de cunoaştere, de conştiin ţă a
semnificaţiei sociale a faptelor şi a urmărilor posibile ale acestora; acest nivel sau grad de cunoaştere este
determinat după anumite criterii, despre care vom face vorbire în paginile următoare.
2.3. Factorul volitiv. Factorului intelectiv îi urmeaz ă, în procesul de formare a atitudinilor psihice subiective,
factorul volitiv de voinţă, concretizat în actul psihic de deliberare şi decizie relativ la conduita pe care autorul
urmează să o adopte.
Factorul volitiv implică libertatea de voinţă a autorului faptei, posibilitatea acestuia de a delibera şi decide în
mod liber în cunoştinţă de cauză.
Aşadar, factorul intelectiv, de conştiinţă, constituie premisa factorului volitiv şi amândoi aflându-se într-o
strânsă legătură şi obiectivându-se în săvârşirea unei fapte ilicite, alcătuiesc latura subiectivă a răspunderii
civile delictuale, vina sau vinovăţia.
3. Formele vinovăţiei
3.1. Reprezentări graduale. Fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii, caracterizată drept
greşeală de comportament (a autorului ei), este rezultatul sau concretizarea atitudinii de
conştiinţă a autorului faptei faţă de aceasta şi urmările ei.
În funcţie de „intensitatea", de prezenţa mai mult sau mai puţin activă, a factorului intelectiv,
atitudinea psihică, respectiv, vinovăţia capătă forme diferite sub aspectul gravităţii, începând
cu cea mai simplă neglijenţă (culpa cea mai uşoară), până la intenţia directă.
3.2. Forme. Daca pana in prezent C.civ nu facea o definire precisă a diferitelor forme ale
vinovăţiei, si analizarea acestora se facea prin raportare la dispozitiile Codului penal, in
reglementarea actuala, potrivit art.16 C.civ, vinovăţia comportă două forme: intenţia şi
culpa,
Se arată în continuare (art.16 alin.2 C.civ) că intenţia este, la rândul ei, de două
feluri:
- i ntenţie directă - când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea
lui prin săvârşirea acelei fapte;
-intenţia indirectă - când autorul prevede rezultatul faptei şi, chiar dacă nu îl urmăreşte,.
acceptă posibilitatea producerii lui.
În continuare (art. 16 alin.3 C.civ .), se arată că vinovăţia sub forma culpei este, şi ea,
de două feluri:
-imprudenţa (uşurinţa) - când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l
acceptă, considerând neîntemeiat că el nu se va produce;
-neglijenţa - când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
Remarcăm totuşi, că din punct de vedere exclusiv al obligaţiei de reparare a prejudiciului,
această clasificare a greşelilor în: intenţionale şi neintenţionale -, are o însemnătate redusă
în dreptul civil, întrucât, indiferent de forma de vinovăţie (intenţie sau culpă) cu care autorul
acţionează, acesta va fi obligat, întotdeauna, la repararea integrală a prejudiciului, cunoscut
fiind faptul că răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară
culpă, aptă - uneori- să cauzeze prejudicii mai mari decât fapta intenţionată ("in lege Aquilia
et levissima culpa venit").
3.3. Principii. Aşadar, în dreptul civil (cu deosebire) în materia r ăspunderii civile delictuale, funcţionează
principiul după care valoarea despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului şi nu de gravitatea vinovăţiei.
3.4. Importanţa. Cu toate acestea, gravitatea vinovăţiei prezintă şi în materia răspunderii civile delictuale o
anumită importanţă şi anume, după cum urmează:
în cazul vinovăţiei comune a autorului şi victimei prejudiciului, situa ţie în care gradul de vinovăţie al celor
doi se ia drept criteriu pentru stabilirea întinderii desp ăgubirii datorate de autor; Astfel, potrivit art.1371
C.civ (1),, in cazul in care victima a contribuit cu intentie sau din culpa la cauzarea ori la marirea prejudiciului
sau nu le-a evitat, in tot sau in parte, desi putea sa o faca, cel chemat sa raspunda va fi tinut numai pentru
partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si in cazul in care la cauzarea

142
prejudiciului au contribuit atat fapta savarsita de autor, cu intentie sau din culpa, cat si forta majora, cazul
fortuit ori fapta tertului pentru care autorul nu este obligat sa raspunda.
-în cazul în care vinovăţia este comună mai multor autori, când faţă de victimă ei urmează să răspundă
solidar, însă între ei suportarea prejudiciului se face după gradul de vinovăţie, caz reglementat de dispozitiile
art.1370 C.civ.; -in cazul raspunderii altor persoane, in conditiile art.1369 C.civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.369. ,, Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul sa cauzeze
un prejudiciu, l-a ajutat in orice fel sa il pricinuiasca sau, cu buna stiinta, a tainuit bunuri ce
proveneau dintr-o fapta ilicita ori a tras foloase din prejudicierea altuia raspunde solidar cu
autorul faptei. (2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si in privinta celui care, in orice fel, a
împiedicat ori a intarziat chemarea in judecata a autorului faptei ilicite,,. Este în afară de
orice discuţie ca prejudiciul trebuie să fie reparat de autorul faptei ilicite, întrucat prejudiciul
se află în raport de cauză-efect cu fapta ilicită, cauzalitatea fiind cea care determină
răspunderea.
Totuşi, legiuitorul a avut în vedere şi sancţionarea persoanelor care au creat
condiţiile necesare producerii faptelor păgubitoare, aceştia fiind răpunzători în solidar cu
autorul faptei ilicite pentru repararea prejudiciului. Din aceasta categorie fac parte:
-cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu;
-cel care l-a ajutat în orice fel pe autorul faptei să pricinuiasca prejudicul; -cel
care a tăinut cu buna ştiinţă bunurile ce proveneau dintr-o faptă ilicită; -cel
care a tras foloase prin primejduirea altei persoane;
-cel care a împiedicat sau a întârziat chemarea in judecată a autorului faptei ilicite
4. Criteriile de stabilire a vinovăţiei
4.1. Preliminarii. În cazul vinovăţiei sub forma intenţiei, aceasta poate fi determinată cu
uşurinţă, prin raportarea la elementele ce o definesc, nefiind necesar să facem apel la un
criteriu exterior.
Problema unor criterii de stabilire a vinovăţiei se pune numai în legătură cu cea de-a doua
formă a acesteia, anume culpa, cu cele două forme ale ei: imprudenţa şi neglijenţa, ambele
fiind consecinţa unei „intensităţi" mai scăzute a factorului intelectiv. Astfel, în cazul culpei
sub forma imprudenţei, autorul a socotit „fără temei" că rezultatul nu se poate produce, în
timp ce în cazul culpei sub forma neglijenţei, acesta „nu prevede rezultatul (...) deşi trebuia şi
putea să-l prevadă" (art. 16 C.civ.).
4.2. Criterii. Cu privire la criteriul la care trebuie raportate „netemeinicia" credinţei autorului
că rezultatul nu se va produce şi, respectiv, „necesitatea şi posibilitatea" prevederii de către
autor a rezultatului, în doctrină au fost propuse două soluţii: -adoptarea unui criteriu
subiectiv, concret, de apreciere, pornind de la capacitatea efectivă a fiecărui subiect în parte
de a înţelege şi a aprecia semnificaţia faptei proprii, în manifestarea lor pe plan social;
-adoptarea unui criteriu obiectiv, prin raportarea conduitei autorului faptei ilicite la conduita
model a unei persoane abstracte, luate ca termen de comparaţie dlxx1x. Deşi în materia
răspunderii penale criteriul subiectiv de apreciere a culpei îşi găseşte o mai largă aplicare, în
dreptul civil, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina adoptă, în principiu dlxxx, criteriul obiectiv - pe
care îl completează cu unele elemente subiective, legate de împrejurările concrete în care s-a
săvârşit fapta, de calităţile şi pregătirea făptuitorului etc.
Acest criteriu obiectiv, abstract, reprezintă aşa cum am arătat -, comportamentul sau
conduita unui om normal, mediu, avizat, prudent, diligent etc., adică comportamentul unui
„bonus pater familias". Acesta este raportul faţă de care urmează să fie apreciată conduita
ilicită a autorului prejudiciului şi, deci, aptitudinea şi posibilitatea sa de a cunoaşte
semnificaţia socială a faptelor sale şi a urmărilor acestora. La rândul său, influenţat de
numeroşi factori (sociali, profesionali etc.), acest criteriu obiectiv este dinamic şi variabil dlxxx1,
caracteristici imprimate, pe de o parte, de progresul societăţii, care determină, implicit,
creşterea gradului de pregătire al indivizilor, iar pe de altă parte, de condiţiile specifice (de
loc, timp etc.) în care se acţionează, de nivelul de pregătire al făptuitorului (profesionist sau
neprofesionist), etc.
5î ■ W ■ A ■ W ■ W ■ W ■ ■

. împrejurări care înlătură vinovăţia

5.1. Preliminarii. În condiţiile în care, aşa cum am arătat mai sus, vinovăţia reprezintă
atitudinea psihică - de conştiinţă şi voinţă - a persoanei faţă de fapta sa şi de urmările
acesteia trebuie să admitem că, în măsura în care procesul de formare a acestei atitudini nu
s-a desfăşurat în mod liber, cauzele care au viciat acest proces, împiedicând sau anihilând
libera lui desfăşurare, exclud sau diminuează vinovăţia.
5.2. Cauze. Cauzele de înlăturare a vinovăţiei sunt dlxxxii:

143
 -fapta victimei înseşi. Dacă vinovăţia este exclusiv a victimei, autorul este exonerat de
răspundere; dacă, însă, vinovăţia este comună autorului şi victimei, fiecare urmează să
răspundă în raport cu gradul său de vinovăţie dlxxx111; -fapta unui terţ, pentru care autorul nu
este ţinut să răspundă;
-cazul fortuit; Aşa cum s-a spusdlxxx1v, acolo unde încetează culpa începe cazul fortuit şi
unde încetează acesta începe forţa majoră. Aşadar, dacă în raport de criteriul de apreciere al
vinovăţiei (criteriul obiectiv), posibilităţile de înţelegere, prevedere, deliberare şi decizie ale
autorului faptei lipseau, lipseşte şi vinovăţia ei, din acest punct începând cazul fortuit; şi,
forţa majoră, adică anumite împrejurări, diferite de cele care desemnează cazul fortuit,
împrejurări care exclud vinovăţia.
5.3. Distincţie. Distincţia dintre noţiunile de caz fortuit şi for ţă majoră, ambele împrejurări având acelaşi
efect: exonerarea de răspundere, nu prezintă importanţă prea mare în domeniul răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie.
Această distincţie capătă însă valoare deosebită în materia răspunderii civile delictuale pentru lucruri, motiv
pentru care o vom trata acolo.
De remarcat că, în anumite situaţii, împrejurările mai sus menţionate se pot suprapune cu legitima apărare
ori cu starea de necesitate, când vor trebui aplicate şi regulile specifice acestor din urmă situaţii.
6. Vinovăţia civilă şi vinovăţia penală
6.1. Diversitate de forme. Deşi unitar ă din punct de vedere conceptual dlxxxv, această condiţie generală a
răspunderii juridice, care este vinovăţia, cunoaşte o diversitate de forme, dintre care, funcţie de natura
răspunderii corespunzătoare unei anumite ramuri de drept, unele au o aplicabilitate mai mare, altele mai
restrânsă.
Astfel, luând ca temei de compara ţie răspunderea penală şi răspunderea civilă, observăm că în ambele
categorii de răspundere, vinovăţia poate îmbrăca atât forma inten ţiei (directă sau indirectă) cât şi forma
culpei (prin imprudenţă sau neglijenţă), însă, în timp ce principala form ă de vinovăţie în cazul răspunderii
penale este intenţia, în cazul răspunderii civile - în majoritatea cazurilor - vinov ăţia se prezintă sub forma
culpei (imprudenţă sau neglijenţă).
6.2. Vinovăţia penală. De asemenea, referitor la vinov ăţia penală sub forma culpei, este de observat c ă
aceasta există şi angajează răspunderea numai atunci când fapta săvârşită prezintă un grad mai mare de
pericol social. Spre deosebire, în materia răspunderii civile delictuale, autorul faptei răspunde chiar pentru
culpa cea mai uşoară (in lege Aquilia et levissima culpa venit).
Mai mult decât atât, în materia răspunderii civile există cazuri în care, în baza unei prezum ţii legale de
vinovăţie, o persoană poate fi trasă la răspundere pentru fapta altuia, situaţie care este străină pentru
răspunderea penală.
6.3. Consecinţe. Din cele arătate, se desprinde concluzia că noţiunea de vinovăţie civilă este mai largă
decât cea de vinovăţie penală, din această diferenţiere de sferă rezultând următoarele consecinţe:
potrivit art. 346 alin. (2) C. proc. pen., instan ţa învestită cu judecarea unei infracţiuni poate obliga la
repararea pagubei potrivit legii civile, chiar când a pronunţat achitarea pentru cazul prevăzut de art. 10 lit.b)1
C. pr.pen., fapta neprezentând gradul de pericol social al unei infrac ţiuni, ori pentru că instanţa a constatat
existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte vreunul din elementele
constitutive ale infracţiuniidlxxxv1. Aşadar, dacă în cazurile arătate mai sus [art. 346 alin. (2) C. pr. pen.],
instanţa pronunţând achitarea, lipseşte vinovăţia penală, nu înseamnă că, în acelaşi timp, este exclus ă şi
vinovăţia civilă care, aşa cum am arătat, poate exista chiar şi în cazul celei mai uşoare culpe. Rezult ă, deci,
că - atâta vreme cât instanţa, chiar în lipsa vinovăţiei penale, poate obliga la desp ăgubiri civile - sfera
vinovăţiei civile este mai largă decât cea a vinovăţiei penale; şi
potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., „hot ărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat
în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o
şi a vinovăţiei acesteia". Atâta timp, însă, cât între sfera vinovăţiei penale şi cea a vinov ăţiei civile nu există
identitate, rezultă că interpretarea corectă a art. 22 alin. (1) C. proc. pen., mai sus citat, este în sensul c ă şi
autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se întinde numai până la limita sferei vinovăţiei penale, iar
dacă, dincolo de această sferă, poate fi reţinută o vinovăţie civilă (cea mai mică culpă), autoritatea de
lucru judecat a hotărârii penale nu va mai fi invocat ă, întrucât instanţa penală a stabilit prin hot ărâre că
există vinovăţie penală şi nu vinovăţie în general^™11.
Aceasta a fost şi concepţia care a stat la baza art.1365 C.civ, privind efectele hot ărârilor penale in dreptul
civil, în sensul că nu există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte existen ţa prejudiciului şi a
vinovăţia autorului faptei iliicte, chiar dac ă ne aflam în prezenţa unei hotărâri de cahitare sau de încetare a
procesului penal.
Soluţia legislativă este corectă pentru că, în conformitate cu art.345 alin.3 din actualul Cod penal, achitarea
sau încetarea procesului penal se pronun ţă potrivit art.11 pct.2 C.proc.pen, in cazurile prev ăzute de art.10
lit a)-e) sau cazurile prevăzute de art.10 lit f)-j).
Totuşi, exista doua situatii, care vizează direct existenţa prejudiciului şi vinovăţia autorului faptei ilicite, şi
care îşi produc efecte şi asupupra laturii civile: cea prevazută de art.10 alin.1 lit a) ,, fapta nu există, ;
cea prevazută de art.10 alin.1 lit c) ,, fapta nu nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat,, ; Astfel, solutia de
achitare pronunţată de instanţa penală pe aceste temeiuri ar trebui să aibă consecinţe şi în soluţionarea
laturii civile, deoarece cele doua elemente sunt de esenţa răspunderii civile delictuale.

144
Practic, instanţa civilă, care judecă după instanţa penală va rezolva problema existenţei şi întinderii
prejudiciului, ca şi problema obligării la reparararea acestuia, aplicând totodată şi prevederile art.1357 C.civ.
7. Capacitatea delictuală
7.1. Preliminarii. Aşa cum am arătat în cele ce preced, procesul psihic de formare a
atitudinii autorului faptei ilicite faţă de aceasta şi urmările sale, presupune două laturi: una
intelectivă şi alta volitiv-afectivă.
La rândul său, latura intelectivă presupune aptitudinea psihică a persoanei de a
înţelege semnificaţia socială a faptei, de a alege între ceea ce este permis de lege şi ceea ce
nu este permis (discernământ).
7.2.Condiţionare. Răspunderea civilă delictuală este, deci, angajată pentru faptă numai
dacă persoana în cauză are discernământul faptelor sale, adică are capacitate delictuală.
Aşadar, în lipsa discernământului nu poate fi vorba de vinovăţie, chiar dacă fapta a fost,
săvârşită, iar prin săvârşirea ei s-a produs un prejudiciu.
Lipsind latura subiectivă a răspunderii civile delictuale, rezultă că în asemenea cazuri, în
principiudlxxxv111 aceasta nu va putea fi angajată.
7.3. Situaţiidlxxx1x. În legătură cu această condiţie a răspunderii civile delictuale - capacitatea
delictuală - deosebim următoarele situaţii:
-minorul care a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat de lege că are discernământu l
necesar. Înainte de împlinirea acestei vârste, faţă de minor există prezumţia legală că nu are
discernământ (capacitate delictuală), caz în care acesta va răspunde numai dacă se, face
dovada că a lucrat cu discernământ (art.41 alin.1 C.civ). Prezumţiile legale mai sus amintite,
privind lipsa şi, respectiv, existenţa discernământului minorului, sunt aşa cum rezultă implicit
din cele expuse -, relative, ele putând fi răsturnate prin proba contrară. Aşadar, existenţa
capacităţii delictuale se reduce la o problemă de dovadă a discernământului, care poate să
existe sau nu, indiferent de împlinirea unei anumite vârste. Această situaţie este, evident,
diferită şi nu trebuie confundată cu cea referitoare la dobândirea capacităţii de exerciţiu, -
depline sau a celei restrânse, care vizează numai aptitudinea persoanelor de a încheia acte
juridice;
-persoanele care suferă de boli psihice, dar care nu sunt puse sub interdicţie (după
procedura legală), dacă au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate că au capacitate,
delictuală. Această prezumţie, fiind relativă, poate fi înlăturată dacă se face dovada că, în
momentul săvârşirii faptei, persoana în cauză nu a avut discernământul faptelor sale. Nu
aceeaşi este, însă, situaţia persoanelor care şi-au provocat lipsa discernământului prin
propria lor culpă, cum este cazul celor care îşi provoacă starea de inconştienţă prin consumul
de băuturi alcoolice; aceste persoane urmând să răspundă pentru faptele lor; şi -persoanele
puse sub interdicţie judecătorească (alienatul şi debilul mintal) nu răspund pentru faptele lor
ilicite decât dacă victima face dovada că în momentul săvârşirii faptei au acţionat cu
discernământ.
Acest tratament se aseamănă cu cel aplicat minorilor sub 14 ani dxc.
În doctrinădxc1, a fost exprimată şi o altă opinie referitoare la soluţia ce trebuie adoptată în
cazul celui pus sub interdicţie judecătorească, arătându-se, în acest sens că, cel care a
împlinit vârsta de 14 ani şi a fost pus sub interdicţie este considerat, până la proba contrară,
că a acţionat cu discernământ, dovada contrară revenind interzisului, pe motiv că punerea
sub interdicţie interesează capacitatea de exerciţiu, care vizează actele juridice, nu şi faptele
juridice ilicite (delicte).
Din cele arătate, rezultă, aşadar că lipsa discernământului duce la lipsa vinovăţiei şi, deci, la
imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale faţă de autorul faptei prejudiciabile,
chiar şi în cazul în care aceasta este o persoană majoră.
În acest caz, victima prejudiciului se găseşte în situaţia deosebit de dificilă şi evident
nedreaptă, de a suporta singură prejudiciul.
Pentru a uşura situaţia victimei în astfel de cazuri, întemeindu-se pe considerentul de
echitate, jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul obligării la despăgubiri a persoanei lipsite de
discernământ care prin fapta sa ilicită, a vătămat integritatea corporală cauzând, astfel,
prejudicii altei persoane.
Pentru edificare, redăm, în cele ce urmează, rezumatul deciziei dxc11 prin care a fost
soluţionată această speţă: „Este adevărat că vinovăţia - ca aptitudine psihică a unei persoane
de a înţelege semnificaţia faptelor sale, de a discerne între ceea ce este ilicit şi licit,
constituie una din cerinţele esenţiale ale angajării răspunderii pentru repararea pagubelor
pricinuite prin fapte ilicite.
Lipsa acestei aptitudini echivalează cu lipsa de vinovăţie în săvârşirea faptei şi, în asemenea
situaţii, nu poate opera răspunderea civilă delictuală.

145
Totuşi, în astfel de cazuri, în care nu poate fi stabilită, pe temeiul răspunderii civile delictuale,
obligaţia unei persoane lipsite de discernământ de repararea integrală a prejudiciului pe care
l-a produs prin fapta sa ilicită, considerente de echitate impun obligarea acesteia la
despăgubiri pentru repararea pagubei, cel puţin parţial, în raport cu posibilităţile sale
materiale, fiind împotriva principiului echităţii ca victima faptei ilicite săvârşite de o persoană
fără discernământ să suporte integral paguba ce i s-a produs" dxc111. Cu menţiunea că o
rezolvare asemănătoare, pe principiul echităţii, este consacrată expres de către legislaţia
civilă a altor statedxc1v, apreciem, alături de alţi autori, ca deosebit de utilă completarea,
printr-o reglementare viitoare, în acest sens, şi a legislaţiei civile române.
8. Problema dovezii elementelor răspunderii civile delictuale
a. Sarcina probei
1. Sarcina probei revine victimei. În reglementarea de la 1864, cu privire la existenţa
condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, sarcina probei revenea în baza
principiului general consacrat de dispoziţiile art. 1169 C. civ., victimei prejudiciului, întrucât
aceasta era cea care „face o propunere înaintea judecăţii". În actuala reglementare nu mai
există acest text de lege şi nici altul în acest sens, Deoarece este vorba de dovedirea unor
fapte juridice - stricto sensu -, este admisibil orice mijloc de probă, inclusiv martorii.
b. Specificul probei privind existenţa vinovăţiei
1. Preliminarii. Dacă referitor la proba elementelor obiective ale răspunderii delictuale
(prejudiciu, fapta ilicită şi raport de cauzalitate), nu există dificultăţi reale; nu acelaşi lucru se
poate spune şi despre dovada vinovăţiei, care - ca element de ordin psihic, intern -, este greu
- practic imposibil - de dovedit în mod direct.
2. Dovada prin elemente exterioare de comportament. De aceea, proba acestei condiţii
(element) a răspunderii civile delictuale urmează să fie făcută, ca de altfel şi în alte materii dxcv
prin elementele exterioare de comportament, adică fapta autorului, caracterul ilicit al
acesteia, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul suferit de victimă, eventualele
circumstanţe de loc şi timp sau cele de ordin personal ale autorului faptei (nepriceperea cu
care a acţionat, graba etc.)dxcvi.
Autorul prejudiciului poate, însă, să prezinte dovezi contrare elementelor exterioare de
comportament dovedite de victimă.
Având ca premisă, elementele exterioare de comportament, a căror dovadă a fost făcută
de victimă, în baza rolului activ pe care este obligat să îl aibă în cadrul procesului civil,
revine judecătorului sarcina să reconstituie desfăşurarea întregului proces psihic şi să
deducă existenţa ori inexistenţa vinovăţiei autorului faptei ilicite.
3. Rolul criteriului obiectiv de apreciere a vinovăţiei. În această operaţie de stabilire a
existenţei ori inexistenţei laturii subiective a răspunderii civile delictuale, un rol important
îl are, evident, criteriul obiectiv de apreciere a vinovăţiei, pe care l-am analizat mai sus dxcvii.

Secţiunea a V-a Răspunderea pentru fapta altei persoane.

A. Preliminarii I.
Consideraţii generale
1. Preliminarii. Prin derogare de la regula instituită de art. 1357 C. civ., potrivit căreia cel
care cauzează altuia un prejudiciu, este obligat să - l repare, Codul civil, în art. 1372- 1380
a instituit un număr de excepţii, precizând că „suntem de asemenea responsabili de
prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de
lucrurile ce sunt sub paza noastră".
2. Situaţii. Art. 1372 - 1373 C. civ. enunţă situaţiile în care răspunderea civilă delictuală
poate fi atrasă pentru fapta altei persoane.
Astfel, conform art. 1372 alin. (1) C. civ., „ cel care în temeiul legii, al unui contract ori al
unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub
interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane." Acest
text de legedxcv111, comparativ cu vechea reglementare de la 1864, lărgeşte sfera
persoanelor chemate să raspundă pentru alţii, instituind alături de răspunderea părinţilor
pentru copiii lor minori şi răspunderea altor persoane însărcinate cu supravegherea
minorilor ori a persoanelor puse sub interdicţie, desemnate în acest sens ope legis, prin
acordul părţilor ori prin hotărâre judecătorească, cum este cazul adoptatorilor, al tutorilor
ori a instituţiilor de ocrotire.

146
Potrivit art. 1373 alin. (1) C. civ., comitentul « este obligat să repare prejudiciul cauzat de
prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu_ scopul
funcţiilor încredinţate ». În alin. (3) al articolului menţionat, pentru comitenţi este
prevăzută posibilitatea de a fi apăraţi de răspundere în situaţia în care ar proba că partea
vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască la data producerii prejudiciului că fapta
prepusului cauzatoare de prejudicii nu are legătură cu atribuţiunile de serviciu
încredinţate.
Art. 1375 c.civ. reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate
sub pază juridică, art. 1376 răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri iar art. 1378
pentru ruina edificiilor, preluând prevederile art. 1000 alin (1), art. 1001 şi 1002 din codul
civil de la 1864.
II. Fundamentul răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane
1. Aparenţă. La prima vedere s-ar părea că fundamentarea dată răspunderii civile delictuale
pentru fapta altuia de către Codul civil în art. 1372 şi art. 1373, are la bază un criteriu
subiectiv şi anume acela al neîndeplinirii culpabile a unor îndatoriri ce revin, după caz,
părinţilor, meşteşugarilor ori comitenţilor.
2. În cazul comitenţilor. Din analiza atentă a dispoziţiilor art. 1373 C. civ., se desprinde
concluzia că în cazul comitenţilor, antrenarea răspunderii presupune ca şi condiţie sine qua
non, existenţa unui raport de prepuşenie, iar aceştia se pot exonera de răspundere, în situaţia
în care ar proba că victima a cunoscut sau trebuia să cunoască la data producerii prejudiciului
că fapta prepusului nu are legătură cu exercitarea atribuţiunilor de serviciu, caz în care ne
aflăm în faţa unei răspunderi bazată pe ideea de risc obiectiv al unei activităţi.
3. Doctrina. Deşi, iniţial, doctrina a acceptat în unanimitate că răspunderea civilă delictuală
pentru fapta altuia se fundamentează pe ideea de culpă şi având la bază un criteriu pur
subiectiv, treptat, din nevoi practice, opiniile s-au diferenţiat, marcându-se o evidentă
tendinţă de aşezare a răspunderii pentru altul, în anumite ipoteze ale răspunderii, cum este
cazul răspunderii comitenţilor pentru faptele prepuşilor, pe temeiuri obiectivedxcix.
Deşi răspunderea pentru fapta altuia, aşa cum s-a arătat, are premise diferite - obiective sau subiective -
referitor la fundamentarea juridică a acesteia, în mod just s-a arătat în doctrinădc că în
toate cazurile când o persoana răspunde pentru fapta altuia, propria sa răspundere se adauga la
raspunderea celui din urma, ca o garanţie de tipul fidejusiunii faţa de victima prejudiciului. S-a conturat,
astfel, ideea însuşita treptat şi în practica instanţelor de judecata ca, în toate ipotezele, raspunderea pentru
fapta altuia se constituie ca o adevarata garanţie faţa de victima cu privire la acoperirea prejudiciului cauzat.
4. Diferenţieri. Cu toate acestea, între cele trei cazuri de răspundere pentru fapta altei persoane,
există unele diferenţieri care le separă din punct de vedere al tratamentului juridic.
Astfel, daca prezumţia de responsabilitate a parin ţilor şi profesorilor are caracterul unei prezum ţii simple,
„iuris tantum", prezumţia de responsabilitate a comitenţilor are caracter irefragabil, fiind o prezum ţie
„iuris et iure".
Drept urmare, apreciem ca nu este de dorit sa fie definita natura juridica comuna a raspunderii civile
delictuale pentru fapta altei persoane, particularita ţile fiecarui caz în parte, aşa cum s-a aratat de altfel în
literatura de specialitatedc1, definind mai bine natura lor juridica.
5. Factor comun. Este de necontestat că factorul comun pentru cele trei cazuri de răspundere
pentru fapta altei persoane, îl constituie ideea de garanţie faţă de victimă, cu privire la
acoperirea prejudiciului cauzat, dar nu poate fi vorba de o garanţie de tipul fidejuisiunii, ci de o
garanţie instituită prin puterea legii.
B. Răspunderea persoanei care are obligaţia de supraveghere a unui minor sau interzis
judecătoresc.
I. Reglementare juridică, fundament şi domeniu de aplicaţie 1. Reglementare juridică
şi fundament 1.1 Reglementare. Răspunderea persoanei care are obligaţia de supraveghere
a unui minor sau interzis judecătoresc este reglementată de art. 1372 C. Civ. În acest sens
textul de lege anterior menţionat prevede ca " Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al
unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supraveheze un minor sau o persoană pusă sub
interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane".
Dacă făptuitorul nu are discernământ, şi nu răspunde pentru faptele sale, răspunderea
persoanei care are obligaţia de supraveghere subzistă, deoarece persoana vătămatâ are
dreptul la repararea integrală a pagubei suferite.
Art 1372dc11 C.civ., prevede că persoana responsabilă cu supravegherea este
exonerată de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.
În cazul părinţilor şi tutorilor, pentru a fi exoneraţi de răspundere, trebuie făcută dovada că
fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi- au îndeplinit
îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.

147
1.2.Răspundere solidară. Ne aflăm în faţa unei răspunderi solidare a ambilor părinţi pentru
prejudiciile cauzate de copiii lor minori, indiferent de faptul că aceştia sunt părinţii. fireşti ai
minorului, părinţi înfietori (cu efecte restrânse sau depline) sau părinţii minorului născut în afara
căsătoriei dar recunoscut ulterior.
Potrivit art.261 din noul cod civil „Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de
creştere şi educare a copiilor lor minori" iar potrivit art. 503 alin.1 C.civ: „Părinţii exercită
împreună şi în mod egal autoritatea părintească."
De asemenea, potrivit dispozitiilor noului cod civil, art.1382 si urm., « Cei care raspund
pentru o fapta prejudiciabila sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel prejudiciat », aflandu-
ne astfel in prezenta unei raspunderi solidare.
1.3..Exonerare de răspundere. Aliniatul. final al art. 1372 C. civ., prevede : „Cel obligat la
supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica
fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz al tutorilor, dovada se consideră a fi
făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât
modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti."
1.4.Determinare. In vechea reglementare determinarea fundamentului r ăspunderii părinţilor pentru
prejudiciile cauzate de copiii lor minori s-a făcut diferit în funcţie de modul în care au fost corelate sau nu
dispoziţiile art. 1000 alin. (2) C. civ., cu dispozi ţiile art. 101 alin. (2) C. fam. Ini ţial, atât literatura de
specialitate, cât şi practica instanţelor de judecată au pornit de la premisa că răspunderea părinţilor se
fundamentează pe nerespectarea obligaţiei de a exercita supravegherea asupra copiilor minoridciii.
Opinia în discuţie prezenta dezavantajul că nu corelează dispoziţiile art. 1000 alin. (2) C. civ., care afirma
principiul răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, cu dispozi ţiile art. 101 alin.
(2) C. fam., care fundamenta aceast ă răspundere, ajungându-se la concluzia eronat ă că aceştia nu răspund
decât în temeiul unei prezumţii de culpă din lipsa de supraveghere a minorilor.
1.5. Restrângere nejustificată. Or, în acest mod, răspunderea părinţilor era restrânsă nejustificat fiind
ignorată situaţia victimei, care trebuia să dovedească culpa proprie a părinţilor în educarea copiilor lor
minori, lucru care era foarte dificil.
1.6. Doctrina şi practica judecătorească. Pornindu-se de la dispoziţiile art. 101 alin. (2) C. fam., conform
cărora părinţii „sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizic ă, de educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a acestora, potrivit cu însuşirile lui (...) spre a-l face folositor
colectivităţii", atât în doctrină, cât şi în practică, a fost reaşezat fundamentul prezum ţiei de culpă a
părinţilor.
S-a opinatdc1v, astfel, că părinţii răspund atât pentru lipsa de supraveghere a copilului, cât şi pentru
neîndeplinirea obligaţiei de a asigura educarea acestuia.
În practică, această concepţie şi-a găsit aplicarea pentru prima dat ă prin decizia nr. 4 a Tribunalului Suprem
din 17 ianuarie 1977, fiind consacrată definitiv prin decizia nr. 18 din 15 martie 1982dcv.
1.7. Lipsa de supraveghere. Astfel, practica şi doctrina considerau în unanimitate c ă prezumţia de culpă,
care antrenează răspunderea părinţilor are un conţinut dublu şi anume, lipsa de supraveghere şi greşita sau
proasta educaţie.
În legătură cu această problemă, în literatura de specialitate dcv1, s-a arătat că temeiul răspunderii părinţilor
constă în neîndeplinirea obligaţiei de creştere a copilului, care cuprinde îndatorirea de educare, aceea de
învăţătură, de supraveghere, îngrijire, de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului şi paza exercitat ă asupra
sa.
Lipsa unei educaţii corespunzătoare trebuie dedusă, întotdeauna, din chiar faptul antisocial s ăvârşit de
minor.
Este adevărat că, abordarea în acest mod a problematicii răspunderii părinţilor a creat o dificultate reală în
posibilitatea administrării probei contrarii, cerute pentru răsturnarea prezumţiilor instituite de lege [art.
1000 alin. (5) C. civ.].
Aşa cum s-a precizat, însă, în literatura de specialitatedcv11, „cu cât părinţii vor fi mai expuşi a se vedea
obligaţi la repararea civilă a prejudiciilor pricinuite de copiii lor, cu atât diligen ţa pe care o vor pune în
îndeplinirea celor două îndatoriri ce le revin, va fi mai mare".
Un alt argument adus în favoarea acestei concep ţii a fost şi acela că, „fără verificarea minuţioasă a modului
în care părinţii şi-au îndeplinit toate îndatoririle ce le reveneau, s-ar crea o profund ă inechitate în dauna
victimei prejudiciului, pe seama căreia ar fi pusă sarcina integrală a suportării prejudiciului cauzat, prin fapta
ilicită, de copilul minor al altei persoane"dcv111.
1.8. Prezumţie legală triplă. Aşadar, era suficient ca victima prejudiciului s ă facă dovadă laturii obiective a
răspunderii civile (fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate) pentru ca în favoarea sa, potrivit art. 1000
alin. (2) vechiul C. civ. s ă intre în funcţiune o triplă prezumţie legală, care justifică juridic răspunderea
părinţilor:
prezumţia că în exercitarea îndatoririlor ce le revenea p ărinţilor faţă de copilul lor minor, au existat abateri
de natură a le angaja răspunderea;
prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor p ărinteşti şi comiterea de către minor a faptei
prejudiciabile;
prezumţia culpei părinţilor, de obicei în forma neglijen ţei, în îndeplinirea ori neîndeplinirea corespunz ătoare
a obligaţiilor ce le aveaudc1x.

148
1.9. Fundamentarea răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdictie.
Potrivit primelor opinii docrinare, noile reglementări incluse în codul civil
referitoare la răspunderea pentru fapta altei persoane, stabilesc o raspundere obiectivă
întemeiată pe ideea de garanţie obiectiva.
Această teză a fost inspirată din doctrina franceză care a renunţat demult la vechea
fundamentare, instituind un nou temei de răspundere civilă a părinţilor . Părinţii sunt
garanţii copiilor, astfel verificarea îndeplinirii obligaţiilor părinteşti nu ar mai avea nici o
raţiune.
După multe discuţii, in dreptul francez clarificarea întregii situaţii a fost făcută prin
Hotărârea din 19 februarie 1997 a celei de-a doua Camere Civile a Curţii de Casaţie Franceze, în
cazul Bertrand3.
S-a statuat că ne aflăm în prezenţa unei răspunderi de plin drept, în ceea ce priveşte
răspunderea civilă a părinţilor, întemeiată pe ideea de paza altuia, angajată chiar în lipsa
culpei autorului faptei ilicite4.
Numai forţa majoră sau fapta victimei putea exonera părinţii de răspunderea de plin drept,
pentru faptele cauzatoare de prejudicii a minorului ce locuieşte cu dânşii, nefiind necesară
dovada culpei acestuia. În calitate de garanţi ai copiilor, părinţii despăgubesc victima, ce îşi
vede asigurate interesele.
Discuţiile au trecut astfel, de la o prezumţie a lipsei supravegherii, educaţiei, creşterii, la o
dovadă doar a prejudiciului produs prin fapta minorului, conduita acestuia nu trebuie
neapărat să fie culpabilă5.
Dacă părinţii răspund şi în lipsa culpei minorului, atunci fundamentul răspunderii
obiective a părinţilor îl reprezintă riscul faţă de modul în care şi-au crescut şi educat copiii,
teză criticată1, considerată mult mai severă şi decât răspunderea comitentului.
Răspunderea pentru fapta altuia intervine astfel în situaţia în care între două
persoane există o relaţie de autoritate, o persoană are autoritate în faţa alteia, constând în
puterea de direcţie, control şi supraveghere a activităţi acesteia 2.
Situaţiile care justificau acest principiu erau cele în care răspundeau pentru prejudiciile
minorilor sau bolnavilor psihici, persoanele cărora aceştia le sunt încredinţaţi indiferent că
este vorba de o lege, contract sau, hotărâre judecătorească, centrele de reeducare pentru
persoanele cu handicap, asociaţiile cu acţiuni educative, spitale, clinici private, statul şi
autorităţile publice raspundeau pentru daunele cauzate de minorii plasaţi în unităţi publice
de ocrotire, delicvenţii internaţi în centre de reeducare 3.
Pentru persoanele care exercitau paza de bună voie, ocazional, deşi acestia deţineau
controlul şi supravegheau modul de viaţă al minorului, nu organizau viaţa persoanei
respective cu titlu permanent sau suficient pentru a exista un veritabil raport de autoritate.
Admiterea unui principiu de răspundere generală pentru fapta altuia, o răspundere
obiectivă de plin drept, nu numai că era necesară 3 in dreptul civil roman, dar se impunea
având în vedere modificările produse, iar textele vechiului Cod Civil nu reuseau de multe ori
să dea o justificare argumentată solid cazurilor noi apărute.
Astfel, preluand justificarea din dreptul francez, potrivit careia raspunderea
parintilor este o raspundere de plin drept, s-a ajuns la concluzia ca si art.1372 din noul cod
civil are ca fundament o raspundere obiectiva, fara culpa , chiar o raspundere de plin drept,
ce poate fi inlaturata doar prin dovada existentei unei cauze straine, respectiv. forta majora,
fapta victimei sau fapta unei alte persoane.
Prin urmare pentru a inlatura raspunderea prevazuta de art.1372, nu este necesar
sa se dovedeasca ca nu s-a putut impiedica fapta prejudiciabila, ci este necesar sa se
constate interventia unei cauze straine ce a pus persoana raspunzatoare in situatia de a nu
putea impiedica aceasta fapta. In masura in care se constata interventia unei cauze straine,
persoana obligata la supraveghere este exonerata de raspunderea ce ii incumba in sarcina.
De asemenea daca sunt indeplinite toate conditiile prevazute de art.1372
C.civ.,ne vom afla in prezenta unei raspunderi obiective, intemeiata pe ideea de garantie
obiectiva, fiind vorba de o raspundere directa a carei angajare nu depinde de existenta
vinovatiei persoanei raspunzatoare si nici de o eventuala raspunderea a autorului faptei
prejudiciabile .
2. Domeniul de aplicare
2.1. Domeniu. Aşa cum am arătat dcx, caracteristic răspunderii civile delictuale indirecte era
imposibilitatea de a se extinde cazurile, enumerate limitativ de lege, prin analogie şi altor
situaţii similare.
In noua reglementare potrivit art.1372 alin.(1) C.civ:" Cel care în temeiul legii, al unui
contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supraveheze un minor sau o

149
persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă
persoane".
Prin urmare, art. 1372 prevede tocmai aceasta posibilitate, respectiv raspunderea
parintilor a fost extinsa prin anlogie si la alte persoane care in temeiul legii, al unui contract
sau hotarari judecatoresti au obligatia sa raspunda.
Luând în considerare şi dispoziţiile art.261 C.civ. „Părinţii sunt cei care au, în primul rând,
îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori".
Cum prezumţia de responsabilitate a părinţilor, instituită de art. 1372 alin. (1) C. civ.
derogă de la regula generală a răspunderii personale, iar in prezent acesta poate fi extinsă la
alte persoane, care exercita supravegherea minorului, rezultă că raspunderea instaurata de
textul mai sus mentionat nu se mai refera exclusiv la parinti, răspunderea va putea fi extinsă,
aşadar, asupra tutorilor sau a persoa nelor cărora le-a fost dat în plasament familial minorul
de către organele de asistenţă socială.
2.2. Doctrina. În mod justificat, în literatura de specialitate s-a menţionat că, prezumţia
stabilită de art.1000 alin 2 C.civ. nu ar trebui reţinută în considerarea identităţii fizice a
părintelui, ci în virtutea faptului că cel care urmează să răspundă este învestit cu drepturile şi
îndatoririle decurgând faţă de copilul minor, din calitatea de părinte, deci cu drepturile şi
îndatoririle părinteştidcxi.
2.3. Imposibilitatea extinderii răspunderii. Cu toate acestea, din motivele arătate mai sus, în
vechea reglementare, răspunderea nu putea fi extinsă prin analogie şi asupra altor categorii
de persoane, chiar dacă acestea ar fi investite cu drepturile şi îndatoririle părinteşti.
Răspunderea acestor categorii de persoane putea fi totuşi antrenată, dar nu în baza
dispoziţiile art.1000 alin 2 C.civ., ci în baza dispoziţiilor art.998-999 C.civ . Spre deosebire de
reglementarea anterioară în care numai părinţii puteau răspunde pentru prejudiciile cauzate
de copii lor minori, noul cod civil largeşte sfera persoanelor venite să răspundă în cazul
săvârşirii unei fapte ilicite de către un minor sau o persoană pusă sub interdicţie.
Situaţiile care justifică acest principiu sunt cele în care răspund pentru prejudiciile minorilor
sau bolnavilor psihici, persoanele cărora aceştia le sunt încredinţaţi indiferent că este vorba
de lege, contract, hotărâre judecătorească,respectiv centrele de reeducare pentru
persoanele cu handicap, asociaţiile cu acţiuni educative, spitale, clinici private, statul şi
autorităţile publice pentru daunele cauzate de minorii plasaţi în unităţi publice de ocrotire,
delicvenţii internaţi în centre de reeducare 3.
Se află în astfel de situaţii: - minorul încredinţat prin hotărâre judecătorească
unor rude, instituţii de ocrotire, în caz de divorţ al părinţilor şi numai pentru motive
temeinice. Cei cărora le-a fost încredinţat copilul vor trebui să asigure îndeplinirea obligaţilor
ce revin în mod obişnuit părinţilor.
- în ceea ce priveşte regimul ocrotirii unor categorii de minori, cum ar fi cei cu părinţii
decedaţi, necunoscuţi, a căror sănătate e primejduită în familie, nu dispun de mijloace de
întreţinere se poate dispune cu acordul părintelui sau al tutorelui încredinţarea acestora
unor persoane, familii, plasament familial sau instituţii de ocrotire.
- dacă din diferite raţiuni acest lucru nu este posibil, atunci sunt încredinţaţi unor persoane
sau familii ce vor avea aceleaşi drepturi şi obligaţii care potrivit legii revin părinţilor.
- în cazul minorilor ce au nevoie de îngrijire specială ce nu poate fi asigurată în familie, a
celor încredinţaţi unor instituţii de ocrotire, leagăn de copii, casă de copii pentru preşcolari şi
şcolari, liceu pentru deficienţii recuperabili, pentru că nu s-a putut lua măsura plasamentului
familial.
- internarea minorilor într-o şcoală de reeducare, după comiterea unor fapte penale sau
dacă au un comportament blamabil şi pot influenţa uşor şi alţi copii.
Pentru persoanele care exercită paza de bună voie, ocazional, deşi deţin controlul şi
supraveghează modul de viaţă al minorului sau interzisului judecatoresc, nu organizează
viaţa persoanei respective cu titlu permanent sau suficient pentru a exista un veritabil raport
de autoritate.

I I. CONDITIILE RĂSPUNDERII PERSOANEI CARE ARE OBLIGATIA DE SUPRAVEGHERE A UNUI

MINOR SAU INTERZIS IUDECATORESC 1. Preliminarii. Condiţii
1.1. Clasificare. Doctrina, de regulă, împarte condiţiile răspunderii persoanei care are
obligatia de supraveghere a unui minor sau interzis judecatoresc, în condiţii generale şi
condiţii specialedcxii.

150
1.2. Condiţii generale. Condiţiile generale sunt aceleaşi ca în cazul răspunderii pentru fapta
proprie şi anume: -prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu
In ceea ce priveste vinovatia autorului faptei ilice, acesta nu este o conditie ce
trebuie îndeplinita pentru a ne afla in prezenta raspunderii instaurate de art.1372 C.civ, mai
mult decat atat noua reglementare trateaza in alin.2 al art.1372 aceasta problema stabilind:
Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu
răspunde pentru fapta proprie.
Ca urmare a introduceri alin 2 al art.1372 in Noul Cod Civil, problema care s-a ridicat in vechea reglementare
referitor la întrunirea condiţiilor generale ale răspunderii pentru fapta proprie, respectiv dacă pot fi ţinuţi
răspunzători părinţii, în temeiul art. 1372 alin. (1) C. civ., în situa ţia în care, deşi ne aflăm în prezenţa
celorlalte condiţii, adică a prejudiciului, a faptei obiectiv ilicite şi a raportului de cauzalitate dintre fapt ă şi
prejudiciu, lipseşte vinovăţia, deoarece minorul a lucrat f ără discernământ, a fost solutionata, raspunsul
fiind afirmativ.
1.3. Doctrină şi practică. Pornindu-se de la ideea că pe primul plan trebuie să fie pusă protecţia victimei,
atât doctrina, cât şi practica au răspuns afirmativ la această problemă, cu motivarea că, dacă s-ar cere ca
minorul să fi lucrat cu discern ământ, s-ar înlătura răspunderea părinţilor tocmai în acele cazuri în care
prezenţa lor în supravegherea şi îndrumarea minorului ar fi fost mai necesarădcxiii.

1.4. Condiţii speciale. Condiţiile specifice ale răspunderii instaurate de art.1372 se desprind
chiar din analiza acestuia" Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătoreşti este obligat să supraveheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie
răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane"..
1.5. Enumerare. Se prefigurează, deci, două condiţii specifice şi anume:
-minoritatea sau statutul de interzis judecatoresc al autorului faptei ilicite;
-existenta unei obligatii de supraveghere nascuta in baza legii, unui contract sau hotarare
judecatoreasca, in sarcina persoanei raspunzatoare;
1.6. Minoritatea sau statutul de interzis judecatoresc al autorului faptei ilicite. Referitor la
prima condiţie, este de reţinut că minoritatea sau statutul de interzis judecatoresc al
autorului faptei ilicite trebuie să existe în momentul comiterii faptei ilicite. Aşadar,
persoanele obligate la supraveghere vor fi ţinuţe răspunzătoare chiar dacă între timp , minorul a
împlinit vârsta de 18 ani sau interdictia judecatoreasca a fost ridicata.
În acestă situaţie observăm o largire a sferei persoanelor pentru care suntem chemaţi a
răspunde, legiuitorul incluzând în acestă categorie pe lângă persoana minoră şi persoana
pusă sub interdicţie. În reglementarea anterioară pentru persoanele puse sub interdicţie
raspunderea putea fi angajată doar în conditiile art.998-999 C.civ, respectiv după ce se facea
dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie.
Art.1372 C.civ nu face diferenta intre minorul care nu a implinit varsta de 14 ani,
acesta fiind prezumat ca nu are discernamant si minorul intre 14-18 ani, care este prezumat
ca are discernamant, persoanele care au obligatia de supraveghere vor raspunde indiferent
de situatie, atat timp cat autorul faptei ilicite este un minor sau interzis judecatoresc.
In prezent părinţii pot fi făcuţi răspunzători în temeiul art.1372 alin.(1) C.civ, pentru faptele prejudiciabile
ale copilului lor minor, lipsit de discern ământ, chiar dacă acesta s-ar afla pus sub interdic ţie şi le-ar fi
încredinţată sarcina ocrotirii sale.
Potrivit art.1372 alin.(2) C.civ : R ăspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de
discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie
În acest caz, potrivit Noului Cod Civil răspunderea părinţilor nu mai poate fi angajat ă în temeiul art.1357 C.
civ., în măsura în care victima poate face dovada că prejudiciul cauzat prin fapta ilicit ă de către persoana
pusă sub interdicţie s-a datorat insuficienţei exercitată de ocrotitorii legali.
1.7. Obligatia de supraveghere În dreptul francez, răspunderea de plin drept intervine în situaţia în care
între două persoane există o relaţie de autoritate, o persoană are autoritate în faţa alteia, constând în
puterea de direcţie, control şi supraveghere a activităţi acesteia 2.
Prin urmare, daca ne raportam si la notiunea de paza, definita in Noul Cod civil de
art.1377, prin obligatia de supraveghere intelegem puterea persoanei chemate sa raspunda
de a controla, organiza si dirija activitatea autorului faptei prejudiciabile.
1.8. Copilul să aibă locuinţă la părinţii săi. Potrivit art. 92 C.civ :
Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile
prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod
statornic.
În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va
avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându-i pe părinţi, precum şi pe copil, dacă
acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Până la

151
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul la
părintele la care locuieşte în mod statornic.
Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte
rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul
minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire.
Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în
care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească,
este la reprezentantul legal.
2. Comunitatea de locuinţă
2.1. Precizare. În vechea reglementare, în practica instanţelor de judecată, referitor la
condiţia comunităţii de locuinţă a minorilor cu părinţii săi, au fost deosebite următoarele
situaţii:
-minorul a părăsit locuinţa părinţilor fără voia acestora, timp în care a săvârşit fapta
prejudiciabilă. Prin decizia de îndrumare nr. 6/1973, Instanţa Supremă a statuat că, dacă se
va dovedi că, deşi şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de supraveghere ş i totuşi
nu au putut împiedica săvârşirea infracţiunii, părinţii sunt exoneraţi de răspundere dcx1v.
Această decizie de îndrumare a fost însuşită de majoritatea instanţelor de judecată, care şi în
prezent merg pe ideea exonerării de răspundere a părinţilor atunci când fac dovada că au
depus toate diligenţele necesare pentru înlăturarea faptului prejudiciabil. Apreciem însă, că
ar trebui să se aibă în vedere conţinutul prezumţiei de culpă pusa în sarcina părinţilor care,
după cum s-a văzut, cuprinde nu numai obligaţia de supraveghere, ci şi pe aceea de creştere
a minorului, ce presupune corecta educare a acestuia;
-minorul se află temporar în vizită la rude'icx sau la prieteni, pe o anumită perioadă de timp,
în care comite fapta prejudiciabilă. în această situaţie, practica şi doctrina consideră în
unanimitate că răspunderea părinţilor trebuie angajată în baza dispoziţiilor art. 1000 alin. (2)
C. civ., deoarece „simpla voinţă a părinţilor privind locuinţa temporară a minorului nu ar
putea constitui un temei pentru a face inaplicabilă această prevedere, cu atât mai mult cu
cât părinţii erau datori să se preocupe de asigurarea condiţiilor corespunzătoare de
îndrumare şi supraveghere a copiilor lor minori, chiar dacă aceştia se aflau temporar la
altcineva"dcxv1;
-minorul este internat în spital, timp în care săvârşeşte fapta ilicită. În practică s-a decis că, în
această situaţie nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1000 alin. (2) C. civ. dcxv11. Literatura de
specialitatedcxv111, opinează, însă, în mod justificat, că locuinţa de fapt a copilului la spital pe
perioada bolii nu poate să ducă la concluzia că a dispărut comunitatea de locuinţă a
părinţilor cu copilul minor, temeiul răspunderii părinţilor constituindu-l nu simpla lipsă de
supraveghere, ci şi lipsa de educaţie şi creştere a minorului;
-minorul internat într-o şcoală de reeducare a fugit din şcoală, săvârşind fapta ilicită. Iniţial,
în practică s-a decis că dispoziţiile art. 1000 alin. (2) C. civ., nu sunt aplicabile, deoarece
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de elevi în timp ce aceştia se aflau sub
supravegherea lor, incumbă institutorilor ca persoane fizice dcx1x . În prezent, după reaşezarea
fundamentului răspunderii părinţilor, s-a opinat, în ceea ce-i priveşte pe părinţi, că, deşi lor
nu le este imputabilă lipsa de supraveghere, instanţa trebuie să examineze dacă şi în ce
măsură la producerea pagubei a contribuit, alături de culpa institutorului, şi o eventuală
culpă a acestora, constând în deficienţele manifestate de ei în educaţia copilului minor,
urmând ca, în cazul în care ar fi constatată o asemenea culpă, răspunderea părinţilor să fie
angajată alături de aceea a institutorului, în raport cu gradul propriei lor culpe şi în solidar cu
minoruldcxx;
-la data săvârşirii faptei ilicite de către minor, părinţii se aflau în executarea unei pedepse
privative de libertate sau erau arestaţi preventiv. De principiu, se consideră că, în acest caz, nu
se poate face aplicarea prevederilor art. 1000 alin. (2) C. civ., invocându-se lipsa comunităţii
de locuinţă şi imposibilitatea în care părinţii se aflau de a exercita supravegherea asupra
minoruluidcxx1;
-minorul a fost încredinţat, potrivit legii, unei alte persoane decât părinţii, cum este cazul
prevăzut de art. 42 şi 43 C. fam., sau alte situaţii ase mănătoare. Potrivit dispoziţiilor legale în
vigoare, atunci când minorul este încredinţat unei terţe persoane, o dată cu schimbarea
locuinţei de la părinţii săi se transferă şi îndatoririle privind supravegherea şi. educarea
minorului. Din aceste motive, practica a statuat că, de principiu, o dată cu această
schimbare, încetează şi aplicarea prevederilor privind răspunderea instituită prin art. 1000
alin. (2) C. civ.dcxxî . Rezultă, aşadar, că victima prejudiciului, pentru a angaja răspunderea în
baza art. 998 - 999 C. civ., va trebui să facă dovada directă a împrejurării. că fapta ilicită
săvârşită de minor s-a datorat culpei persoanei fizice sau instituţiei de ocrotire căreia
minorul i-a fost încredinţat. Este de reţinut că, în această situaţie, poate fi antrenată şi
152
răspunderea părinţilor, dar nu în temeiul dispoziţiile art. 1000 alin. (2) C. civ., ci tot potrivit
dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., cu toate consecinţele, privind proba, ce decurg din aceasta;
-o altă situaţie este aceea a răspunderii părinţilor în cazul în care aceştia nu au locuinţă
comunădcxx111. Practica judiciară recentădcxx1î a decis că, tatăl minorului - autor al unui furt -
are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal şi nu poate fi exonerat de
plata despăgubirilor civile la care a fost obligat în solidar cu inculpatul şi mama acestuia,
chiar dacă, fiind des părţit prin divorţ de soţia sa, la data săvârşirii faptei minorul nu se afla
sub supravegherea lui ci a mamei, căreia îi fusese încredinţat spre creştere şi educare prin
hotărâre rămasă definitivă.
Răspunderea civilă a tatălui, în această situaţie, derivă din calitatea sa de părinte în temeiul
căreia - atât înainte de divorţ, cât şi după aceea - avea obligaţia, pe care nu şi-a îndeplinit-o,
de a asigura fiului său o educaţie corespunzătoare.
2.2. Opinii. În literatura de specialitate apărută sub imperiul codului de la 1864 s-a exprimat opinia c ă, deşi
fundamentul răspunderii părinţilor rezidă atât în lipsa de supraveghere, cât şi în neîndeplinirea obliga ţiei de
educare a copilului, totuşi, părintele căruia nu i s-a încredin ţat copilul nu răspunde de paguba cauzată de
acesta, deoarece el nu are chemarea de a educa direct pe copildcxxv.
Conform unei alte opinii dcxxv1, părintele căruia nu i s-a încredin ţat copilul ar putea să răspundă în măsura în
care s-ar constata în sarcina sa vreo culp ă în legătură cu educaţia minorului, dar, în acest caz, r ăspunderea
va opera în baza art. 998-999 C. civ. şi nu a art. 1000 alin. (2) C. civ.
2.3. Reguli. Din analiza vechii doctrine şi a practicii instan ţelor de judecată, referitor la problema în discuţie,
se desprind următoarele două reguli:
pentru fapta minorului va răspunde părintele căruia acesta i-a fost încredinţat; şi
ori de câte ori părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul exercită în fapt drepturile părinteşti,
cu caracter de durată, iar minorul locuieşte la el, răspunderea îi revine acestuia.
După cum se poate observa din cele expuse mai sus, practica judiciară mai recentă merge pe ideea
că poate fi angajată în temeiul art. 1000 alin. (2) C. civ. şi răspunderea părintelui căruia nu i-a fost
încredinţat minorul şi chiar în situaţia în care acesta nu ar exercita în fapt supravegherea lui,
dându-se astfel importanţa cuvenită fundamentului juridic real al răspunderii părinţilordcxxv11.
Este logic să se procedeze astfel, deoarece prin divorţ, părintele căruia nu i-a fost încredinţat
copilul nu rupe legăturile cu acesta şi nu este absolvit de obliga ţiile părinteşti.
2.4. Punct de vedere. Considerăm că numai în situaţia în care părintele respectiv ar face
dovada că a fost efectiv împiedicat de celălalt părinte să aibă legături personale cu minorul,
răspunderea acestuia nu ar mai putea fi angajată în temeiul art. 1000 alin. (2) C. civ.
Atâta timp cât părintele nu a fost decăzut din drepturile părinteşti, trebuie să-şi
îndeplinească obligaţiile privitoare la educarea minorului şi, ca atare, nu poate fi exonerat de
răspunderea civilă ce-i incumbă.
2.5. Condiţia coabitării în actualul cod civil. În ceea ce priveşte condiţia coabitării, noul text al
articolului 1372 nu mai pretinde ca minorul sau interzisul judecătoresc să locuiască împreună
cu părintele sau ocrotitorul său . Necesitatea comuniunii de locuinţă se baza în regelementarea
anterioară pe un criteriu logic: cum am putea re ţine o vină în supraveghere sau o educaţie
necorespuzătoare în sarcina părinţilor dacă aceştia nu locuiesc cu copiii lor pentru a putea s ă-i controleze.
Bazată pe o opinie doctrinară şi juristprudenţială dominantă1, în această situaţie coabitarea reprezenta o
condiţie primordială în angajarea răspunderii părinţilor în temeiul articolului 1000 alin.2 C.Civ.
Întemeierea răspunderii părinţilor pe o prezumţie de culpă este depăşită, oferind prea multe posibilit ăţi de
denaturare a realităţii. Aplicarea ei în anumite cazuri fiind formal ă, artificială şi profund nedreapt ă5. Se
impunea necesitatea dezbaterii unui alt fundament al răspunderii părinţilor, iar acesta este redat cel mai
bine de concepţia obiectivă, ce înlătură necesitatea dovediri unei culpe în supraveghere şi se întemeiaz ă pe
ideea de garanţie reţinută în sarcina părinţilor sau pe solidaritatea familială1.
Spre deosebire de codul civil francez, care a inteles s ă delimiteze raspunderea parintilor mentinand art.1384
alin.4 din Codul Civil Francez de raspunderea celorlalte persoane care detin paza juridica a minorului
angajata in baza art.1384 alin.1 C.Civ Francez, Noul Cod Civil roman a reglementat intr-un singur articol
raspunderea persoanelor care in temeiul legii, al unui contract sau hotarari judecatoresti sunt obligate sa
supravegheze un minor sau o persoana pusa sub interdictie. Aceasta delimitare a celor doua articole din
codul civil francez a determinat si stabilirea cu certitudine a unei raspunderii de plin drept in sarcina
parintilor, ce admite doar două cauze de exonerare : forţa majoră şi fapta victimei si mentinerea ca o
conditie specifica a raspunderii parintilor comunitatea de locuinta a copilului minor .
Comunitatea de locuinţă ocupă un rol primordial în cadrul răspunderii părinţilor in dreptul francez, este un
element indispensabil care ii ajută să delimiteze răspunderea parintilor reţinută în temeiul art.1384 alin.4 şi
răspunderea celorlalte persoane care deţin paza juridică a minorului, angajată în baza art.1384.alin1 Cod
Civil Francez.3.
In ceea ce priveste Noul Codul Civil roman acesta a adoptat ideea existenţei în
sarcina părinţilor a unei obligaţii de garanţie ce a fost exprimată cu mult timp înainte în
doctrina franceză, fara insa a mai prelua si necesitatea existentei in continuare a acestei
conditii speciale a comunitatii de locuinta. Se considera că fundamentul răspunderii
părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori l-ar constitui obligaţia de garanţie pe

153
care părinţii o datorează terţilor, prin urmare conditia comunitatii de locuinta nu mai este o
conditie indispensabila angajarii raspunderii in temeiul art.1372 C.civ .
III. RĂSTURNAREAfREZUMTIILOR
1. Prezumţii. După cum se poate desprinde din simpla lecturare art. 1372 alin. (3) C. civ.,
potrivit căruia „Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă
dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz al
tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie
urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din
exerciţiul autorităţii părinteşti.", raspunderea stabilita de art. 1372 alin. (3) C. civ. în sarcina
persoanelor mai sus mentionate poate fi înlăturată prin proba contrară. Practic, textul de
lege sus-menţionat in concordanta cu dispozitiile art.1372 nu mai instituie în sarcina
părinţilor o triplă prezumţie, pe care sa se întemeieze răspunderea acestora pentru
prejudiciile cauzate de copiii lor minori
2. Răsturnarea prezumţiilor. Modul general al enunţării făcută de textul vechiului cod civil
ducea în mod normal la concluzia, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate dcxxviii, că
interpretarea acestuia nefiind restrictivă, ci extensivă, ar trebui lăsată la aprecierea largă a
instanţelor de judecată.
Cu alte cuvinte, pentru a răsturna prezumţiile, părinţii chemaţi să răspundă pentru
faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori, ar fi fost suficient să facă dovada că şi-au
îndeplinit îndatoririle ce le reveneau şi că deci nu exista raport de cauzalitate între modul
cum şi-au exercitat îndatoririle şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de către minori.
În realitate, din nevoia de a proteja victima, tendinţa era aceea de a da o i
nterpretare restrictivă dispoziţiilor art.1000 alin.2 C.civ., răsturnarea prezumţiilor respective
depinzând de poziţiile pe care se afla practica la un moment dat, cu privire la fundamentarea
răspunderii juridice a părinţilor.
Astfel, dacă în fundamentarea acestei răspunderi pornea numai de la culpa în
supraveghere a minorului, atunci părinţii puteau fi exoneraţi de răspundere dacă faceau.
dovada că au exercitat o supraveghere corespun zătoare însă nu au putut împiedica fapta
ilicită a copilului lor minor.
Nu în acelaşi mod se prezentau lucrurile, dacă în fundamentarea acestei răspunderi se
pornea de la prezumţia de culpă cu dublu conţinut, adică atât lipsa de supraveghere, cât . şi
greşita sau proasta educaţie a minorului, în această situaţie proba devenind dificilă, şi
aceasta cu atât mai mult cu cât în practică se merge pe ideea că lipsa de educaţie se _
deduce din chiar faptul antisocial săvârşit de minor.
Aşadar, simpla dovadă a părinţilor că au supravegheat pe minor sau că s-au îngrijit să-i _ dea
o educaţie corespunzătoare nu-i putea exonera de răspundere.
Potrivit Noului Cod ccvil, pentru a inlătura răspunderea prevăzută de art.1372,
nu este necesar să se dovedească că nu s-a putut impiedica fapta prejudiciabilă, ci este
necesar să se constate intervenţia unei cauze străine ce a pus persoana răspunzatoare in
situatia de a nu putea impiedica aceasta fapta. In masura in care se constat interventia unei
cauze straine, persoana obligata la supraveghere este exonerata de raspunderea ce ii
incumba in sarcina. De asemenea sunt indeplinite toate conditiile prevazute de art.1372
C.civ.,ne vom afla in prezenta unei raspunderi obiective, intemeiata pe ideea de garantie
obiectiva, fiind vorba de o raspundere directa a carei angajare nu depinde de existenta
vinovatiei persoanei raspunzatoare si nici de o eventuala raspundere a autorului faptei
prejudiciabile
IV. EFECTELE RĂSPUNDERII
1. Ipoteze. Fiind o răspundere pentru fapta altuia, raspunderea persoanelor prevazute de
art.1372 C.civ., presupune, în primul rând, întrunirea în persoana minorului sau a interzisului
judecatoresc a tuturor condiţiilor generale ale răspunderii pentru fapta proprie, excepţie
făcând vinovăţia, deoarece - aşa cum am arătat - indiferent de discernământul minorului,
persoanele obligate la supraveghere vor fi ţinute răspunzătoare de fapta acestora.
Cu toate acestea, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357 C.
civ., pentru a putea fi angajată răspunderea minorului sau a interzisului judecatoresc,
persoanele obligate la supraveghere trebuie sa faca dovada unei cauze exonaratoare de
raspundere, in masura in care nu au putut face o astfel de dovada conform dispoziţiile art.
1372 alin. (3) C. civ, aceştia vor fi ţinuţi să răspundă integral faţă de victimă pentru
prejudiciul ce l-au cauzat persoanele aflate sub supravegherea lor.
Victima se află într-o poziţie favorabilă în ceea ce priveşte obiectul probei, ea _
trebuind să dovedească doar existenţa prejudiciului, faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate
dintre prejudiciu şi fapta ilicită a minorului sau interzisului judecatoresc.

154
 Aceasta are posibilitatea de a trage la răspundere, fie pe minor sau interzis
judecatoresc singur, fie persoanele obligate la supraveghere singure, fie deopotrivă pe minor
si persoanele responsabile potrivit art.1372. Atât acestea din urma cât şi minorul sau
interzisul judecatoresc sunt fiecare ţinuţi să răspundă integral pentru prejudiciul cauzat
victimei.
Parintii răspund solidar de pe poziţii de egalitate pentru fapta ilicită a co p i l ului
lor minor, şi deci părintele care a acoperit integral prejudiciul se poate întoarce cu acţiune în
regres împotriva celuilalt părinte, până la jumătate din valoarea prejudiciului datorat şi
plătit. _
În ceea ce priveşte întoarcerea părintelui sau a celui obligat la supraveghere prin
acţiune în regres împotriva minorului, sau admiterea actiunii fata de persoanele obligate la
supraveghere in temeiul at.1372 si fata de minor sau interzis judecatoresc in temeiul
art.1357, potrivit dispozitiilor noului cod civil, art.1382 si urm., « Cei care raspund pentru o
fapta prejudiciabila sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel prejudiciat », aflandu-ne astfel
in prezenta unei raspunderi solidare.
Astfel, dacă minorul răspunde pentru fapta proprie în baza dispoziţiile art. 1357 C. civ.,
părinţii răspund pentru altul în baza dispoziţiilor art. 1372 alin. (1) C. civ. şi, deci, există
solidaritatea prescrisă de dispoziţiile art. 1382,1383 C. civ.dcxx1x.
C. RĂSPUNDEREA INSTITUTORILOR ŞI ARTIZANILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ŞI RESPECTIV
UCENICILOR LOR
I. REGLEMENTARE ŞI DOMENIUL DE APLICARE
1. Reglementare
1. Dispoziţii legale în materie. In noua reglementare potrivit art.1372 alin.(1) C.civ:" Cel care
în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supraveheze
un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către
aceste din urmă persoane".
In ceea ce priveste acest tip de raspundere pentru fapta altuia, Noul Cod Civil nu a mai
reglementat intr-un articol separat raspunderea institutorilor si artizanilor pentru prejudiciile
cauzate de elevii sau ucenicii lor, avand in vedere faptul ca un astfel de articol nu ar mai fi
necesar devreme ce art. 1372 include si cazurile specifice fostului art. 1000 alin.4 C.civ.
În vechea reglementare, art. 1000 alin. (4) C. civ., prevedea expres că „institutorii şi _
artizanii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul cât se
găsesc sub a lor priveghere", aceştia putându-se apăra de răspundere „dacă probează că n-
au putut împiedica faptul prejudiciabil" [art. 1000 alin. (5) C. civ.].
2. Înţelesul noţiunii de institutori. Este de precizat că, referirea pe care o face
legea la noţiunea de institutori nu limitează răspunderea civilă doar la o categorie
determinată pe persoane din sistemul de învăţământ, acest termen având un înţeles generic
ce cuprinde tot personalul din sistemul de învăţământ, care pe lângă atribuţiile specifice de
instruire,, are şi obligaţia de „priveghere" a elevilor sau ucenicilor.
Aşadar, răspunde pentru faptele elevilor aflaţi în supravegherea lor, educatori i
din învăţământul preşcolar, pedagogul din internatele de elevi, instructorii de sport sau
lucru, profesorii din învăţământul gimnazial, liceal sau profesional etc. În această categorie,
aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate dcxxî , profesorii din învăţământul superior nu
intră, atribuţiile acestora fiind limitate la instruirea unoî categorii de tineri fără a avea şi
atribuţii de supraveghere.
Pentru a folosi un termen unitar, care să cuprindă toate situaţiile de mai sus, doctrina a propus utilizarea
termenului de „profesor", în sens mai larg, aplicabil membrilor corpului didactic în general dcxxx1.
După cum se poate deduce, din chiar enun ţarea legii, institutorul desemnează persoana fizică, numai
aceasta putând fi subiect al răspunderii prevăzute de art.1372 alin.(1) C.civ ( vechiul art. 1000 alin. (4) C.
civ). Prezumţia de culpă în supraveghere nu opereaz ă, aşadar, faţă de şcoala sau institu ţia unde profesorul
sau meşteşugarul are elevi sau ucenici sub supraveghere şi instruire.
3. Noţiunea de „artizan". Prin „artizan" este înţeles meşteşugarul care pregăteşte ucenicii,
iar în cazul primilor, ca persoane juridice, persoanele fizice care se ocupă efectiv. de
pregătirea ucenicilor.
Calitatea de elev o au cei care urmează formele de învăţământ arătate mai sus, iar cea de
ucenic, cei care se pregătesc în această formă de calificare.

155
Împărtăşim opinia potrivit căreia, răspunderea profesorilor şi meşteşugarilor pe temeiul
art.1372 alin.(1) C.civ, ( vechiul art. 1000 alin. (4) C. civ.), este instituită numai pentru elevii şi
ucenicii minori, nu şi pentru cei care au împlinit vârsta de
18 anidcxxx11. În acest sens este şi practica instanţelor de judecatădcxxx111. Dacă s-ar admite
opinia contrarădcxxx1v, ar însemna ca pentru profesori şi meşteşugari să se instituie o
răspundere mai largă decât pentru părinţi, ceea ce ar fi contrar însăşi spiritului reglementării
respective.
Cu privire la acest aspect, trebuie reţinut că vechea reglementare unde, faţă de data când a
fost făcută reglementarea în discuţie, toţi elevii şi ucenicii, care se aflau într-o formă de
învăţământ erau minori, nu conţinea o referire expresă la condiţia minorităţii, Extinderea
acestei noţiuni s-a făcut ulterior din nevoi practice, legea fiind pusă astfel de acord cu noile
realităţi sociale. Acesta este motivul pentru care în cuprinsul dispoziţiilor art.1372 alin.(1)
C.civ ( vechiul art. 1000 alin. (4) C. civ.), se face referire expresă la condiţia minorităţii şi a
pusului sub interdicţie.
De altfel, practica instanţelor de judecată este unitară în acest din urmă sens.
4. Prejudiciatul. În condiţiile vechiului cod civil, referitor la persoana prejudiciată, practica a
arătat că art. 1000 alin. (4) C. civ., avea în vedere prejudiciile pe care elevul ş i ucenicul le
cauzează altei persoane şi nu prejudiciile pe care însuşi elevul ori uce nicul le suferă în timp
ce se află sub supravegherea profesorilor ori meşte şugarilor. Pentru aceste din urmă
prejudicii, dacă se făcea dovada comisivă sau omisivă a profesorilor sau meşteşugarilor
urmând a fi angajată răspunderea în baza dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.
2. Fundamentul răspunderii
2.1. Fundament. Între răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori
şi răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor există un factor comun, respectiv culpa în
îndeplinirea obligaţiilor de supraveghere .
Ceea ce deosebeşte răspunderea părinţilor de cea a institutorilor şi meşte şu-
garilor este întinderea obligaţiilor ce le revin, în sensul că, după cum s-a văzut, răspunderea
părinţilor este mai largă, fundamentându-se şi pe culpa în greşita sau proasta educaţie a
copiilor.
Părinţilor le revine obligaţia în supravegherea şi educarea minorului până la vârsta majoratului.
Răspunderea profesorilor este limitat ă la perioada în care-şi îndeplinesc atribuţiile de învăţământ, precum
şi la spaţiul în care se desfăşoară activitatea.
Ca şi în cazul părinţilor, producerea faptului prejudiciabil face dovada neîndeplinirii obliga ţiei de
supraveghere de către profesori, victimei nerevenindu-i ca sarcin ă proprie decât să demonstreze existenţa
prejudiciului, existenţa faptei ilicite, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta elevului ori ucenicului.
2.2. Prezumţie triplă. Rezultă, aşadar că art.1372 alin.(1) C.civ ( ca şi art. 1000 alin. (4) şi alin.
(2) din cadrul aceluiaşi text de lege din vechiul cod civil ), stabileşte o triplă prezumţie
dedusă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, comisă de către elev sau ucenic:
-prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită corespunzător ; -prezumţia de
cauzalitate dintre neîndeplinirea acestei îndatoriri şi săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei
ilicite cauzatoare de prejudiciu; şi, -prezumţia de culpă a profesorului şi meşteşugarului.
2.3. Răsturnarea prezumţiilor. Dacă se răstoarnă aceste prezumţii care, potrivit art.1372 alin.
(3) C.civ ( art. 1000 alin. (5) vechiul C. Civ), sunt prezumţii relative, reapare răspun derea
părinţilor pentru faptele copiilor lor minori.
Răsturnarea prezumţiilor intervine în situaţia în care profesorul ori meşte şugarul
dovedeşte că nu a putut împiedica faptul prejudiciabi l . fie din cauza une i situaţii
obiective, cum ar fi aceea că pentru un timp a fost învoit de conducătorul administrativ al
unităţii de învăţă mântdcxxxv, fie datorită caracterului spontan, cu totu l imprevizibil şi
neaşteptat al elevuluidcxxxv1.
II. CONDITIILE ŞI EFECTELE RĂSPUNDERII 1. Condiţiile răspunderii
a. Preliminarii
1. Precizare. Pentru a fi angajată răspunderea profesorilor sau meşteşugarilor, trebuie
îndeplinite atât condiţiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie a elevului sau
ucenicului, cât şi condiţiile specifice acestei răspunderi.
b. Condiţii

156
b1. Condiţiile generale
1. Condiţiile generale. Condiţiile generale presupun dovedirea de către victimă a
existenţei faptei ilicite a elevului ori ucenicului, existenţa prejudiciului şi a raportului de
cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.
În principiu, victima nu trebuie să dovedească existenţa vinei elevului sau
ucenicului, răspunderea profesorului sau meşteşugarului putând fi angajată şi în cazul în,
care, elevul ori ucenicul este deficient psihic şi nu are discernământ.
Este firesc să fie aşa, deoarece mai ales în situa ţia preşcolarilor ori a elevilor lipsi ţi de discernământ sau cu
discernământ diminuat, profesorii şi meşteşugarii trebuie să acorde o atenţie deosebită supravegherii.
Dacă victima a făcut dovada existenţei condiţiilor arătate mai sus, celelalte condiţii în baza art.1372 alin.(1)
C.civ ( vechiul art. 1000 alin. (4) C. civ.), se prezum ă: existenţa faptei ilicite constând în lipsa ori insuficienta
supraveghere, raportul de cauzalitate dintre autorul faptei şi prejudiciu şi vinov ăţia profesorilor ori
meşteşugarilor.
Aşa cum am arătat mai sus, multe prezum ţii sunt relative, putând fi înl ăturate prin dovada contrară,
profesorul ori meşteşugarul vor trebui să dovedească, pentru răsturnarea prezumţiilor instituite de lege, că
deşi supravegherea a fost exercitat ă în condiţiile de exigenţă cerute, totuşi nu au putut să împiedice
producerea faptei.
Consecinţa răsturnării prezumţiilor este aceea a reactivării răspunderii părinţilor pentru fapta copilului
minor. În situaţia în care nu va face dovada, că nu numai lipsa supravegherii elevului sau
ucenicului a condus la comiterea faptei ilicite, ci şi proasta sau greşita educaţie a minorului,
este posibilă corelarea răspunderii profesorilor şi meşteşugarilor cu răspunderea părinţilor,
aşa cum se va vedea într-un capitol separat. b2. Condiţiile speciale
C322ondiţiile speciale. Condiţiile speciale necesare angajării răspunderii profesorilor ori
meşteşugarilor sunt: -cel ce a cauzat prejudiciu să aibă calitatea de elev sau ucenic şi să fie
mino r; şi, -fapta ilicită să fi fost comisă în timp ce elevul ori ucenicul se afla sub
supravegherea profesorului ori meşteşugarului.
Cu privire la cea de-a doua condiţie, este de precizat că, sub imperiul vechii reglementări,
profesorul sau meşteşugarul răspundea şi în situaţia în care elevul ori ucenicul trebuia să se
afle în momentul comiterii faptului prejudiciabil sub supraveghere, însă în fapt nu s-a. aflat
sub această supraveghere deoarece i s-a creat posibilitatea să se sustragă, tocmai prin
comportamentul profesorului ori meşteşugarului, constând în fapte omise sau comisive
contrare îndatoririlor de serviciu ce le reveneau.
Astfel, în practică, s-a decis că profesorul ori meşteşugarul răspund, spre
exemplu, pentru faptele comise de elevii sau ucenicii lor în perioada cât aceştia au lipsit sau
întârziat de la clasă, timp în care nu au exercitat supravegherea ce le incumbă dcxxxv11. Acestora
nu li se poate, însă, angaja răspunderea pentru fapte comise în perioada cât elevii sau
ucenicii s-au sustras de sub supraveghere, prin aceea că au fugit de la orele de curs şi nu s-au
prezentat la şcoală.
2. Efectele răspunderii
2.1. Efecte. Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile arătate mai sus, profesorul ori
meşteşugarul răspund integral faţă de victimă pentru prejudiciul suferit.
2.2. Alegere. La alegerea sa, victima poate acţiona în judecată fie pe
profesor/meşteşugar, fie pe elev/ucenic după cum îi poate acţiona pentru recuperarea
prejudiciului împreună, fiecare urmând, însă, să răspundă pe temeiuri juridice diferite
(profesorul/meşteşugarul în baza dispoziţiilor art. art.1372 alin.(1) C.civ., iar elevul/ucenicul în
baza dispoziţiilor art. 1357 C. civ. cu toate consecinţele ce decurg din aceste temeiuri în ceea ce
priveşte condiţiile răspunderii şi cerinţele privind proba).
2.3. Acţiunea în regres. Dacă profesorul ori meşteşugarul au acoperit prejudiciul
cauzat victimei, se pot întoarce prin acţiune în regres împotriva elevului sau ucenicului.
2.4.Opinii. Considerăm, alături de alţi autoridcxxxviii, că în cazul în care, din analiza împrejurărilor şi condiţiilor
comiterii faptului prejudiciabil, ar rezulta atât lipsa de supraveghere, cât şi greşita sau
proasta educaţie a minorilor, părinţii vor putea răspunde în temeiul art. art.1372 alin.(1) C.civ., al ături de
profesori sau meşteşugari.
După alţi autoridcxxxK, în vechea doctrină, cele două răspunderi se exclud, institutorul având posibilitatea să
se întoarcă, însă, cu acţiune în regres împotriva părinţilor pe temeiul dispoziţiilor art. 998-999 vechiul C. civ.
S-a exprimat şi opinia că, atât timp cât copilul minor se afl ă ca ucenic sau elev sub supravegherea
institutorului ori meşteşugarului, obligaţia de supraveghere ce-i revine acestuia absoarbe şi riscurile derivând
din insuficienţele de educaţie ori creştere a minorului.
Potrivit acestei opinii, profesorul şi meşteşugarul nu au posibilitatea de a se întoarce cu ac ţiune în regres
contra părinţilor minorului, ci doar în măsura în care aceştia vor reuşi să se exonereze de răspundere se va
reactiva răspunderea subsidiară a părinţilor.
2.5.Practică judecătorească. Practica instanţelor de judecată a decis constant, după reaşezarea
fundamentului răspunderii părinţilor atât pe culpa în supraveghere, cât şi pe culpa în greşita sau proasta

157
educaţie a minorului, că cele două feluri de răspundere se pot coreladcxl. Astfel, într-o decizie relativ recentă,
referitor la cele două răspunderi, în practica judiciară s-a statuat că, „în ceea ce-i priveşte pe părinţi, deşi lor
nu le este imputabilă lipsa de supraveghere, instanţa de fond trebuie să examineze dacă şi în ce măsură la
producerea pagubei prin comiterea infrac ţiunii de furt, de elevul minor care a fugit dintr-o cas ă de copii
şcolari, a contribuit, alături de culpa institutorului, şi o eventuală culpă a acestora, constând în deficienţele
manifestate de ei în educaţia copilului lor minor, urmând ca în cazul în care ar fi constatat ă o asemenea
culpă, răspunderea părinţilor să fie angajată alături de aceea a institutorilor în raport cu gradul propriei lor
culpe şi în solidar cu minorul"dcxl1.

D. RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU FAPTELE PREPUŞILOR

I. REGLEMENTARE JURIDICĂ ŞI DOMENIUL DE APLICARE
1. Reglementare juridică
1.1. Dispoziţii legale aplicabile. Un alt caz de răspundere civilă delictuală indirectă, pentru
fapta altuia, este cel prevăzut de dispoziţiile art.1373 C.civ., care instituie răspunderea
comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor prevăzute de articolul amintit comitentul este obligat să
repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârţită de aceştia are
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate .
Acelaşi articol mai sus amintit, defineşte comitentul, ca fiind cel care, în virtutea unui
contract sau în temeiul legii exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care
îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia, alin 3 instituind o
clauză de nerăspundere a comitentului dacă acesta dovedeşte că victima cunoştea sau după
împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii fapte prejudiciabile că prepusul a. acţionat
fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Aşa cum am arătat,
răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor este, alături de răspunderea instaurata de art 1372 C.civ
,o răspundere pentru fapta altuia , care se abate de la regula general ă a răspunderii pentru fapta proprie,
comitenţii fiind chemaţi, în temeiul art. art.1373 C.civ., s ă răspundă pentru fapta obiectiv ilicită şi subiectiv
imputabilă a prepuşilor lor şi, nicidecum pentru fapta proprie.
Finalitatea instituirii acestei forme de răspundere o constituie asigurarea unei repara ţii integrale şi rapide a
pagubei încercate de victimă, astfel încât aceasta să fie ferită de riscul existent în majoritatea cazurilor, al
insolvabilităţii prepusului. Aşadar, între comitent şi victimă se stabileşte un raport de
răspundere indirectădcxl11.
2. Domeniul de aplicare
2.1.Înţelesul unor termeni. Pentru a determina sfera situaţiilor care reclamă aplicarea
prevederilor art.1373 C.civ. este necesară stabilirea înţelesului termenului de „comitent" şi
„prepus".
Spre deosebire de vechea reglementare, unde doctrina si jurisprudenta au incercat sa dea o
definitie notiunii de comitent si prepus, in noul cod civil legiuitorul vine sa clarifice notiunea
de comitent precum si faptele savarsite de prepus pentru care comitentul este chemat sa
raspunda.
Astfel, prin comitent se intelege cel care în virtutea unui contract sau în temeiul legii exercită
direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau
însărcinări în interesul său ori al altuia, iar prepusul este cel care indeplineste anumite functii
in interesul comitentului sau al altuia.
A încredinţa o funcţie altei persoane, în sensul art.1373 C.civ înseamnă - deci - nu
numai a arăta natura activităţii ce urmează a fi desfă şurată, ci şi dreptul de a supraveghea şi
verifica îndeplinirea acestei (funcţii) activităţi.
Comitentul trebuie, aşadar, să exercite un drept de control permanent, să vegheze
continuu asupra felului în care prepusul îşi realizează sarcinile încredinţate şi să intervină ori
de câte ori este necesar.
Din toate aceste atribute, concentrate în formula dreptului de supraveghere, direcţie şi
control, pe care comitentul le are în raporturile specifice cu prepusul, urmează a se deduce
autoritatea juridică a comitentului.
El îşi păstrează această putere juridică, chiar dacă în mod concret nu a exercitat-o efectiv. De
aici rezultă că şi o persoană lipsită de discernământ ori o persoană, care din diferite motive
(de exemplu, lipsa cunoştinţelor tehnice sau a pregătirii necesare), este în imposibilitatea de
a da instrucţiuni şi a supraveghea îndeplinirea lor, poate avea calitatea de comitent.
Datorită faptului că prepusul trebuie să se supună instrucţiunilor şi ordinelor
comitentului şi să accepte supravegherea acestuia, se impune concluzia că autorităţii
comitentului îi corespunde corelativ subordonarea juridică a prepusului său .
În îndeplinirea raportului ce leagă pe comitent de prepus, esenţială este, deci, subordonarea
juridică a acestuia din urmă, raportul de prepuşenie fiind un raport de dependenţă
funcţională a prepusului faţă de comitent.dcxl111
158
 Atributele recunoscute comitentului sub forma dreptului de direcţie, suprave -
ghere şi control a prepusului său, interesează sub aspectul răspun derii civile delictuale,
numai din punctul de vedere al existenţei lor juridice, nu şi al exerciţiului lor în fapt. Aşadar,
nu este necesar ca dreptul de a da ordine, de a supraveghea şi controla să fie exercitat în
fapt, ceea ce înseamnă că raportul de prepuşenie este considerat ca existând, chiar dacă, aşa
cum am arătat mai sus, din cauza lipsei discernământului, cunoştinţelor tehnice sau a unei
pregătiri profesionale adecvate, ori din alte motive, comitentul nu are posibilitatea
materială, obiectivă, a exercitării puterii juridice izvorâte din raportul de prepuşenie dcxl1v.
De asemenea, in noua reglementare legiuitorul mai clarifica o notiune, astfel comitentul nu
mai raspunde pentru faptele savarsite de prepusi in functiile ce li s-au incredintat, ci
comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta
săvârsită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, eliminand
astfel diferitele intrepretari date de doctrina si jusrisprudenta raportului de prepusenie si
faptelor savarsite de prepus in cadrul functiilor incredintate de comitent.
Prin urmare modificarile aduse de noul cod civil nu se raporteaza decat la clarificarea
anumitor notiuni, conditiile necesare angajarii raspunderii comitentilor pentru fapta
prepusilor ramanand neschimbate, atat conditiile generale cat si conditiile specifice,
respectiv existenta unui raport de prepusenie ce presupune a exercita directia,
supravegherea si controlul asupra celui care indeplineste anumite functii si fapta savarsita de
prepus sa aiba legatura cu atributiile sau scopul functiilor incredintate. 2.2. Raport de
subordonare. Faţă de cele arătate, în practica judecătorească şi în literatura de specialitate s-
a ajuns a se considera, în unanimitate, că ceea ce este definitoriu pentru calităţile de
comitent şi de prepus este existenţa unui raport de subordonare al cărui temei constă în
împrej urarea că, pe baza acordului de voinţe dintre ele, o persoană fizică sau juridică a
încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare dcxlv.
Conţinutul acestui raport este dat de dreptul pe care prima persoană - denu mită
comitent - îl are cu privire la îndrumarea, direcţionarea, supravegherea şi controlu l activităţii
celeilalte persoane - denumită prepus - şi de obligaţia core l ativă pe care această din urmă
persoană o are, de a urma îndrumările şi directivele primite. In raport de cele mai sus
mentinonate, comitentul este cel care incredinteaza anumite functii, iar prepusul este cel
caruia i-au fost incredintate functiile respective. Spre deosebire de prepus, comitentul poate
fi atat o persoana fizica ori persoana juridica de drept public sau privat. Ceea ce este
important de retinut este ca intre comitenti si prepusi exista întotdeauna un raport de
subordonare, raport in baza caruia comitenti dau ordine, dispozitii si instructiuni, iar prepusi
sunt obligati sa le respecte si sa le indeplineasca.

II. IZVOARELE RAPORTULUI DE PREPUŞENIE 1.

Preliminarii
1.1.Precizare. Cu privire la acest aspect, in vechea reglementare practica judecătorească şi
doctrina au considerat că următoarele situaţii sau relaţii sociale, reglementate juridic şi care
sunt grefate pe un raport de subordonare, pot constitui tot atâtea izvoare sau temeiuri de
naştere a raportului de prepuşenie.
Spre deosebire de vechiul cod civil, in noua reglementare izvoarele raportului de
prepusenie sunt stabilite de legiuitor, iar acestea sunt legea si contractul.
2. Izvoare
a. Contractul individual de muncă
1. Contractul individual de muncă. Cel mai important izvor al raportului de prepuşenie
este contractul individual de muncă, care, prin conţinutul său, creează raporturi juridice
cărora le este specifică subordonarea, în procesul desfăşurării activităţii, a persoanei
încadrate în muncă faţă de unitatea în care este încadrată.
2. Calitatea de comitent. Cu privire la acest prim izvor al raportului de
prepuşenie, menţionăm următoarele categorii de subiecte de drept (persoane juridice) a
căror calitate de comitent poate fi întemeiată pe contractul de muncă:
a) regiile autonome;
b) societăţile comerciale;
c) societăţile agricole.
De asemenea, pot avea calitatea de comitent, izvorând dintr-un contract de muncă, orice
alte persoane juridice sau fizice a căror poziţie contractuală este aceea de angajator sau,
în termenii consacraţi de legislaţia comercială, de „patron".

159
După cum s-a arătat în literatura de specialitate dcxlv1, existenţa contractului de muncă face
numai să se prezume, până la proba contrarie, existenţa raportului de prepuşenie.
3. Situaţii. De asemenea, există situaţii când între contractul de muncă şi raportul de
prepuşenie poate avea loc o disociere, în sensul că nu întot deauna raportul de la
comitent la prepus există între subiectul care a încheiat contractul de muncă (angajator
sau patron) şi cel încadrat pe baza acestui contract (angajat sau salariat).
4. Cazuri. Asemenea situaţii apar în următoarele cazuri dcxlvii:
-contractul de muncă a fost încheiat între salariat şi o anumită unitate, însă funcţiile_
exercitate de cel angajat - funcţii în legătură cu care s-a produs prejudiciul - i-au fost _
încredinţate de către o altă unitate. Este cazul, de exemplu, al detaşării în muncă, în
legătură cu care practica judecătorească a statuat că „munca fiind prestată noii unităţi, pe
timpul cât cel încadrat lucrează în cadrul ei, el este subordonat acesteia, trebuind să
respecte condiţiile de muncă şi disciplină în muncă impuse de unitatea la care este
detaşat, care supraveghează, deci, munca sa" dcxlv111, încredinţându-i funcţia, şi „unitatea
care a încheiat contractul de muncă cu autorul faptei ilicite nu răspunde în calitate de
comitent, în cazul în care se dovedeşte că fapta a fost săvârşită în momentul în care
activitatea făptuitorului era îndrumată, supravegheată şi controlată de o altă unitate"dcxl1x.
Din deciziile citate rezultă, aşadar, criteriul de stabilire /determinare a unităţii comitente, în
astfel de cazuri, şi anume acela al exercitării efective a îndrumării, supravegherii şi controlului
activităţii cu a cărei realizare a fost însărcinat angajatul; şi,
-un alt caz în care are loc o disociere a raportului de prepuşenie faţă de contractul de _
muncă decurge din natura specifică a exercitării unor profesii din autonomia pe care o implică
exercitarea acestora.
Este s1tuaţ1a med1c1lor care lucrează în sp1tale. pol1cl1n1c1 sau în alte un1tăţ1 samtare. încadrati
pe baza unu1 contract de muncă, dar care asigură asistenţa medicală în mod independent .
pe baza pregătirii lor profesionale, şi nu pe baza unor îndrumări de specialitate date, a
priori, de conducerea unităţii.
Aşadar, sub aspectul profesional, legat strict de acordarea asistenţei medicale,
medicul - nefiind supus unei îndrumări şi unei supravegheri din partea conducerii unităţii
sanitare - nu poate fi considerat ca prepus al unităţii în care este încadrat şi, ca atare, nici
această unitate nu poate avea calitatea de comitent. Rezultă, deci, că prejudiciile cauzate,
pacienţilor din culpă profesională, cum ar fi - de exemplu -, prin greşita diagnosticare a unei
boli sau prin aplicarea defectuoasă a unui tratament, medicul răspunde singur şi personal, în
temeiul art. 1357 C.civdcl.
Sub aspect administrativ-organizatoric, în problemele legate de înde pl i nirea
unor îndatoriri de serviciu, cum ar fi, de exemplu, respectarea programu i ui şi a locului de
muncă, (efectuarea vizitelor şi a contravizitelor, a programului de gărzi etc.), dacă s-a
produs un prejudiciu din cauza neîndeplinirii acestor îndatoriri, implicarea unităţii sanitare
în calitate de comitent, a fost admisă atât de doctrină dd1 , cât şi de jurisprudenţădcl11.
5. Opinii. Cu privire la cele ar ătate mai sus, legat de situaţia medicilor angajaţi pe bază de contract de
muncă în cadrul unor unităţi sanitare, menţionăm că reprezintă opinia majoritară a doctrinei, precum şi
punctul de vedere tradiţional (constant) al practicii judecătoreşti.
În literatura juridică de dată mai recentădcl111, s-a exprimat, însă, şi opinia contrară, potrivit căreia, în cazul
medicilor care îşi desfăşoară activitatea în spitale şi alte unităţi sanitare, nu avem de-a face cu o disociere a
raportului de prepuşenie faţă de contractul de muncă.
Astfel, în opinia autorului citat „criteriul direc ţiei, controlului şi supravegherii, astfel cum a fost conturat în
literatura juridică, trebuie considerat numai un criteriu de orientare, deoarece el nu are un caracter de
maximă generalitate, atâta timp cât nu poate fi utilizat când calitatea de prepus o au anumite categorii de
persoane ca: medicii din unit ăţile sanitare, jurisconsulţii etc." Din aceast ă perspectivă, se consideră că,
hotărâtor în determinarea raportului de prepuşenie, „este a observa cine organizeaz ă munca prestată în
funcţia încredinţată şi că organizarea muncii şi disciplina reprezint ă criteriul prepuşeniei, iar gradul mai
redus al subordonării nu înseamnă lipsa acesteia".
6. Argumente. Afirmarea existen ţei, în toate cazurile, a raportului de prepuşenie dintre unitatea sanitar ă şi
medic, chiar dacă dreptul primeia de a da directive, de a supraveghea şi controla activitatea celui de-al
doilea, se manifestă într-o formă atipică şi incompletă, se bazează pe două argumente:
dacă este admis că pot avea calitatea de comiten ţi chiar şi persoanele lipsite de discern ământ, cu toate că,
în fapt, ele nu au posibilitatea s ă-şi exercite autoritatea, „a fortiori" trebuie admis c ă această calitate o pot
avea şi unităţile sanitare în cadrul cărora medicul care a acordat asisten ţă medicală necorespunzătoare îşi
desfăşoară activitatea în baza unui contract de muncă; întrucât una din condiţiile speciale ale răspunderii
comitenţilor, anume cea privind „funcţiile încredinţate"dcl1v, a fost interpretat ă în sens atât de larg încât
răspunderea este angajată chiar şi în situaţiile în care prepusul a depăşit limitele normale, funcţia
constituind un simplu „prilej", care a făcut posibilă săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, prin
analogie şi pentru identitate de raţiune, trebuie interpretată extensiv şi această a doua condiţie, referitoare
la raportul de prepuşenie.

160
Apreciem că această opinie merită a fi luată în considerare, atât din perspectiva argumentelor pe care se
întemeiază, cât şi, mai ales, din perspectiva finalităţii sale, anume aceea a protejării intereselor celui
prejudiciat, finalitate pe care o au, de altfel, toate formele de r ăspundere pentru fapta altuia, şi cu atât mai
mult răspunderea comitenţilor, al cărei fundament îl constituie, aşa cum vom vedea în continuare dclv. De
altfel, practica judecătorească s-a şi pronunţat în acest sens, statuând pe ideea de garan ţie „în cauză, este
de necontestat că pârâtul, în calitatea sa de medic de specialitate, aflându-se în serviciul de gard ă, în
exercitarea funcţiei încredinţate şi a atribuţiilor sale de serviciu, a acordat asisten ţă medicală
necorespunzătoare (s.n.) fiicei minore a reclamanţilor, care a determinat invaliditatea permanent ă a
membrului superior drept al acesteia". În atare situa ţie, unitatea sanitară căreia i s-a adresat minora, unde i
s-a acordat asistenţă medicală de către pârât în cadrul funcţiei încredinţate, consecinţă a raportului de
subordonare dintre prepus şi comitent (s.n.), este r ăspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de medicul S.D.,
fiind greşită motivarea instanţelor (de fond şi de recurs - n.n.), în sensul că independenţa profesională a
medicilor şi comiterea de fapte culpabile în cadrul asisten ţei de urgenţă nu poate antrena răspunderea
spitalului"dclv1.
In noua reglementare comitentul este obligat sa repare prejudiciul cauzat de prepusii sai, ori de cate ori fapta
savarsita de acestia are legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor incredintate. Prin urmare Noul Cod Civil
nu mai permite o interpretare extinsa a notiunii de functie incredintata. În leg ătură cu cazul analizat - al
asistenţei medicale - trebuie amintit ă şi situaţia infirmierilor şi infirmierelor care îşi desf ăşoară activitatea în
unităţile sanitare, pe baza unui contract de munc ă; în ceea ce-i priveşte, se admite, unanim, c ă aceştia au
calitatea de prepuşi ai unităţilor sanitare, astfel încât executarea necorespunzătoare sau neexecutarea
obligaţiilor de serviciu care le revin, cu consecinţa producerii de prejudicii, este de natură să angajeze, pe
lângă propria răspundere întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ. şi r ăspunderea unităţii sanitare
comitente, pe temeiul art. 1373 C.civdclv11.
În ceea ce priveşte asisten ţa medicală cu plată, aceasta - implicând libera alegere a unit ăţii sanitare şi a
medicului de către pacient, în schimbul plăţii prestaţiilor şi actelor medicale - se realizeaz ă în baza unui
contract civil de asistenţă medicală - contract de prest ări de servicii - ce se încheie între unitatea sanitar ă,
pe de o parte, şi pacient, pe de altă parte.
Ca atare - cu excepţia cazului în care fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea prejudiciului constituie,
în acelaşi timp, şi infrac ţiune - pacientul, pentru recuperarea prejudiciului, poate ac ţiona în justiţie numai
unitatea sanitară, (deoarece contractul a fost încheiat cu aceasta), iar nu pe medic în baza r ăspunderii civile
delictualedclv111.

b. Contractul de mandat
1. Contractul de mandat. În literatura de specialitate s-a discutat dac ă contractul de mandat poate fi izvor al
raportului de prepuşenie în sensul art. 1373 C. civ., părerile fiind, în această privinţă, împărţite.
2. Opinii. Astfel, într-o opiniedclix se susţine că, dintr-un contract de mandat nu se poate naşte un raport de
prepuşenie, întrucât între mandant şi mandatar nu exist ă un raport de subordonare caracteristic raportului
de prepuşenie.
Pornindu-se de la prevederile art. 2017 C.civ ., potrivit c ărora „Mandatarul nu poate să depăşească limitele
stabilite prin mandat.", s-a arătat că, cu atât mai mult faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, s ăvârşite de
mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, care în orice caz, sunt în afara limitelor puterilor date, nu vor
putea atrage răspunderea mandantului care, deci, nu poate avea calitatea de comitent dclx.
Într-o altă opiniedclx1, pe care o considerăm justă, s-a arătat că, în mod ex cepţional,
atunci când părţile cad de acord în privinţa unei depline subordonări a mandatarulu i faţă
de mandant, şi acest contract poate constitui un izvor al raportului de prepuşenie în sensul
art. 1373 C. civ..
Într-adevăr, acceptând să-şi desfăşoare activitatea cu care a fost însărcinat sub directa
autoritate, îndrumare, control şi supraveghere a mandantului, mandatarul renunţă i a orice
iniţiativă şi autonomie, fiind obligat să se supună dreptului de direcţiune a l mandantului,
drept, care - aşa cum am văzut - este de esenţa raportului de prepuşenie şi care atrage
pentru titularul său calitatea de comitent.
c. Contractul de antrepriză
1. Contractul de antrepriză. În legătură cu posibilitatea existenţei unui raport de prepuşenie
în cadrul contractului de antrepriză au existat aceleaşi discuţii ca şi în cazul contractului de
mandat.
Pentru motivele arătate mai sus, considerăm că, şi în acest caz, în mod excepţional -
renunţând, deci, la autonomia sa în îndeplinirea obligaţiilor asumate - ,
antreprenorul poate avea calitatea de prepus al beneficiarului lucrării, trebuind să se
subordoneze efectiv autorităţii acestuia.
Jurisprudenţa recentădclx11, s-a pronunţat în acest sens, obligând pe pârâţi
(antreprenor şi beneficiar) „in solidum" să repare prejudiciul cauzat unui terţ (reclamant),
prin executarea greşită a unei convenţii de prestări de servicii.
Astfel, pârâtul-antreprenor, în executarea contractului ce avea ca obiect discuirea şi
însămânţarea cu porumb a unui teren agricol, a întors şi distrus recolta de grâu de pe terenul
reclamantei (terţ prejudiciat), fapta sa fiind determinată de omisiunea pârâtei- beneficiar

161
care, direcţionându-i activitatea (s.n.) a omis să-i indice locul şi felul lucrărilor. În precizareadclx111
acestei decizii, se arată - pe bună dreptate - că „Prestaţiile de servicii sunt supuse regulilor referitoare la
antrepriză. Într-o asemenea ipoteză, dacă activitatea antreprenorului este direc ţionată (poruncită) de client
(s.n.), se naşte un raport de prepuşenie de natur ă să atragă răspunderea prevăzută de art.1000 alin.3..
Drept urmare, clientul, este responsabil de prejudiciul cauzat unui ter ţ de către antreprenor, dacă fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii a acestuia din urm ă a fost săvârşită din culpă şi în legătură directă cu funcţia
încredinţată, destul fiind ca funcţia încredinţată să-i fi servit ca mijloc de păgubire, prin însuşirile ce i le-a
procurat şi pe care nu le-ar fi avut dacă nu se găsea în acea funcţiune".
d. Contractul de locaţiune
1.Contractul de locaţiune. În ceea ce priveşte contractul de locaţiune, s-a considerat că, în
principiu, nu există un raport de subordonare în cadrul acestui contract. Astfel, dacă
locatarul, din cauza neexecutării la timp a reparaţiilor locative care îi reveneau, a cauzat un
prejudiciu unui terţ, locatorul nu poate fi ţinut să răspundă pentru aceste prejudicii, în
calitate de comitentdclx1v.
De asemenea, nu există un raport de prepuşenie nici între locatar şi sublocatar, în
raporturile cu proprietarul, aşa încât locatarul principal nu răs punde de temeiul art. 1373 C.
civ. pentru prejudiciile aduse imobilului de către sublocatar prin incendiere sau distrugere.
În acest sens, jurisprudenţa a statuat că, răspunderea locatarului principal faţă de
proprietarul imobilului poate fi angajată, însă această răspundere va fi una contractuală, iar
nu delictuală pentru fapta altuia.
Această răspundere contractuală va fi întemeiată pe dispoziţiile art. 1822 alin. (2) C. civ.,
potrivit cărora locatarul principal „ raspunde inclusiv pentru degradarea cauzata de membrii
familiei sale, de sublocatarul sau, ca si de fapta altor persoane carora le-a ingaduit in orice
mod folosirea, det1nerea sau accesul la bun"dclxv.
III. RAPORTUL DE SUBORDONARE ŞI RAPORTUL DE PREPUŞENIE
1.Context. Am arătat, în cele ce preced, că ceea ce este definitoriu pentru calităţile de
comitent şi prepus şi, deci, pentru raportul de prepuşenie, este existenţa unui raport de
subordonare. In baza acestui raport de subordonare, comitentul este cel care incredinteaza
anumite functii prepusului, care la randul sau are obligatia sa le duca la
îndeplinire, comitentul exercitand asupra prepusului o putere de directie, supraveghere si
control.
2. Situaţii. Cu toate acestea, există unele situaţii când subordonarea ce se creează între
părţi nu valorează raport de prepuşenie. Astfel, între militarul în termen şi unitatea militară,
ori între el şi stat. nu există un raport de prepuşenie, deşi, pe timpul satisfacerii serviciului
militar, între aceştia există un raport de subordonaredclxvi.
Acest lucru se datorează faptului că militarul în termen îşi îndeplineşte serviciul
militar „nu în temeiul unui acord între părţi şi nu în interesul unităţii, ci în temeiul unei
obligaţii legale ce revine fiecărui cetăţean"dclxv", în baza art. 55 alin. (2) din Constituţia
României.
Aşadar, pentru existenţa raportului de prepuşenie, nu este suficient să existe
un. raport de subordonare, ci este necesar ca acest raport să fie rezultatul unui acord de
voinţă între părţi, iar îndeplinirea de către prepus a funcţiei sale să se facă în interesul
comitentului.
În cazul în care militarul în termen, primeşte o însărcinare specială, ce
depăşeşte sfera îndatoririlor legate de îndeplinirea serviciului militar, putând fi exercitată
şi de civili, subscriem la opinia că nici o raţiune nu există spre a nega calitatea de prepus a
acestuia şi pe cea de comitent a celui care i-a încredinţat acea însărcinare în interesul
săudclxv111.
În acest sens, jurisprudenţa a decis că fapta celui care îşi desfăşoară stagiul militar, de a
conduce un autoturism, proprietate personală a unui ofiţer şi în interesul acestuia, „dă I

naştere unui raport de prepuşenie", deoarece implică relaţii de subordonare cu caracter

convenţional, astfel că ofiţerul va fi garantul efectelor patrimoniale negative ale faptei
prepusului - militar în termen..dclx1x.
După cum am văzut, în opinia majoritară a doctrinei şi jurisprudenţei, în îndeplinirea îndatoririlor ce ţin
de obligaţia constituţională a satisfacerii serviciului militar, între unitatea militar ă şi militarul în termen nu
există un raport de prepuşenie.
Există şi opinia că, persoana aflată în executarea serviciului militar obligatoriu, are calitatea de prepus, în
raport cu unitatea, persoană juridică, în cadrul căreia îşi îndeplineşte serviciul militar dclxx, cu argumentul
că încredinţarea unei funcţii în sensul art.1000 alin.3 C.civ.poate avea loc nu numai în baza unui raport
convenţional, ci şi în baza unei obliga ţii legal impuse, deoarece şi obliga ţia comitentului de a răspunde
civil pentru fapta ilicit ă, a prepusului său este şi ea legal impus ă, iar Codul civil nu precizeaz ă expres că

162
încredinţarea funcţiei de către comitent şi primirea acesteia de către prepus, are un izvor convenţional
sau o obligaţie legal impusă.
Alte argumente ar fi acelea că, recunoaşterea existenţei unui raport de prepuşenie, nu depinde de
împrejurarea dacă în sarcina comitentului s-a stabilit obliga ţia de a-l răsplăti cu salariu sau în alt mod pe
prepus, pentru activitatea desfăşurată în cadrul funcţiei încredinţate, iar prin art. 5 din O.G. nr.
121/1998dclxx1, privind răspunderea materială a militarului, este reglementat ă, de fapt, o particularitate a
regresului comitentului, atunci când prepusul a cauzat prejudiciu, în calitate de milita r dclxx11. De asemenea
şi unele instanţe de judecată, au procedat la o interpretare extensiv ă a dispoziţiilor art.1000 alin.3 C.civ
.considerând că îndeplinirea serviciului militar poate constitui un temei al existen ţei raportului de
prepuşenie.
Astfel, un militar în termen care a rănit din culpă pe un coleg de-al său a fost obligat, în calitate de prepus,
în solidar cu Ministerul Apărării Naţionale, în calitate de comitent, să plătească victimei despăgubiri
periodice pentru invaliditatea cauzatădclxx111.
Apreciem, alături de alţi autoridclxx1v, că asemenea soluţii ale jurisprudenţei nu corespund exigenţelor
răspunderii întemeiate pe dispoziţiile art.1000 alin.3 C.civ şi că, în lipsa unei reglementări specifice în
acest domeniu, răspunderea unităţii militare ar putea fi angajată prin invocarea prevederilor speciale ale
art.1000 alin.1 C.civ, teza finală, privitoare la răspunderea decurgând din calitatea de paznic juridic al
unor lucruri, în speţă al obiectelor (armelor) aflate în dotare.

IV. RAPORTUL DE SUBORDONARE ESTE O CHESTIUNE DE DREPT SAU DE FAPT?

1. Diversitate de puncte de vedere. În vechea reglementare in literatura de specialitate nu
exista unanimitate de opinii în ceea ce priveşte împrejurarea dacă raportul de j
subordonare este o chestiune de drept sau una de fapt.
Astfel, într-o opinie se considera că raportul de prepuşenie este o chestiune de
fapt, fundamentat exclusiv pe elementele materiale. Susţinătorii acestei teze recunosc
comitentului nu un drept, ci o putere de direcţie, expresie care ar evidenţia că
subordonarea este şi în afara oricărui raport juridic.
În motivarea acestei opinii, se invoca argumentul că şi atunci când subordonarea izvorăşte
dintr-o situaţie juridică ilicită, ori dintr-un contract nul sau reziliat, vom avea
responsabilitate, adică o putere de direcţie, iar nu un drept de direcţie.
Într-o altă opinie, pe care (şi noi) o consideram justă, se considera că, raportul de
subordonare este o chestiune de drept, atâta timp cât dreptul de direcţie şi control al
comitentului asupra prepusului trebuie să fie acceptat, în prealabil, de către acesta din urmă,
iar în acest scop este necesar ca între cei doi să intervină un acord de voinţă. Într-adevăr,
manifestându-şi voinţa în sensul acceptării unui drept de direcţie şi control al comitentului asupra sa,
prepusul se obligă - din punct de vedere juridic - să se şi supună acestui drept. (În raporturile civile, nimeni
nu poate fi subordonat altuia decât prin propria sa voin ţă). Împrejurarea că acordul de voinţă, în
majoritatea cazurilor este expres (în special în cazul contractelor de muncă), nu exclude posibilitatea ca
acesta să poată fi şi tacit. De asemenea, consensul voliţional al părţilor poate exista şi în cazul unui contract
nul, ori în cel al unei situaţii juridice ilicite.
Avand in vedere dispozitiile art. 1373 astfel cum au fost prevazute de noul cod civil si clarificare notiunii de
comitent precum si izvoarele raportului de prepusenie, este de la sine inteles ca in noua reglementare,
raportul de prepusenie este o stare de drept, un raport juridic de natura contractuala sau extracontractuala.
2. Situaţii. Astfel, în ipoteza unui contract de munc ă nul pentru neîndeplinirea unor condiţii esenţiale (de
exemplu, în ceea ce priveşte vârsta sau studiile), exist ă totuşi acordul de voinţă al părţilor şi, ca atare, există
raport de prepuşenie, ceea ce înseamn ă că unitatea respectivă va răspunde în calitate de comitent pentru
faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite, de prepus, în funcţia încredinţată, din moment ce în ciuda lipsei
de validitate a contractului, părţile îşi exercită drepturile şi execută obligaţiile derivate din el (aceasta cu atât
mai mult, cu cât în dreptul muncii, nulităţile - deşi în majoritatea lor absolute - sunt remediabile).
Faptul că unele efecte juridică, în vederea cărora a fost încheiat contractul, nu se vor mai produce din cauza
nulităţii, nu înseamnă că a fost afectată, în toate cazurile, şi prepuşenia. Tot astfel, nici situaţia ilicită nu
exclude prepuşenia, însă, chiar dacă prestaţia pretinsă de comitent şi acceptat ă de prepus este ilicită,
aceasta nu modifică cu nimic concluzia că, subordonarea cuprinde, pe lângă alte elemente constitutive, şi
consensul voliţional al părţilor. Dacă între două persoane există o situaţie de fapt pe care se grefează o
relaţie de subordonare juridic ă a uneia faţă de cealaltă, acesta este tocmai semnul c ă între ele a intervenit
un acord de voinţă, expres sau tacit, un consensdclxxv.
Raportul de prepuşenie poate exista şi ocazional, dar tot în baza unui acord de voin ţă, de exemplu, între soţi,
între părinţi şi copil, între şcoală şi elevul căruia i s-a dat o anumită însărcinare, şi în alte asemenea situaţii.
3. Concluzia. În concluzie, consider ăm că elementele constitutive ale raportului de prepuşenie şi existen ţa
acestuia urmează să fie deduse, în funcţie de cazurile concrete, de către instanţa de judecată, pe baza
probelor administrate.
Esenţială este determinarea persoanei fizice sau juridice, care organizeaz ă şi în interesul căreia se
desfăşoară activitatea şi care, la momentul s ăvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea dreptul de
direcţie, supraveghere şi control asupra celui căruia i-a încredinţat îndeplinirea acestei activităţidclxxv1.
V. FUNDAMENTAREA RĂSPUNDERII COMITENTULUI PENTRU FAPTA PREPUSULUI
1. Preliminarii
163
1. Omisiunea legii. Vechiul cod civil, instituind răspunderea comitentului pentru prejudiciile
cauzate de prepus, „ a omis" să facă vreo precizare cu privire la fundamentul său juridic,
arătând numai că aceasta este o răspundere indirectă, pentru fapta altuia.
Nici in noua reglementare, legiuitorul nu a tratat expres fundamentul raspunderii
comitentului, insa din analiza dispozitiilor Noul Cod Civil, este evident ca ne aflam in prezenta
unei fundamentari obiective intemeiata pe ideea de garantie. Este vorba de o garantie
obiectiva, intemeiata pe riscul de activitate .
2. Doctrina şi practica judecătorească. Ca în toate cazurile în care textele legale prezint ă o
anumită insuficienţă sau lipsă de precizie, cu privire la un anumit aspect al situa ţiilor reglementate şi de
data aceasta a revenit practicii judec ătoreşti şi literaturii de specialitate sarcina de a g ăsi temeiurile
răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
În acest sens, în decursul timpului, au fost eliberate mai multe teorii cu privire la
fundamentarea teoretică a răspunderii comitentului. 2. Teorii
a. Teoria prezumţiei legale de culpă
1.Prezumţia legală de culpă. Teoria prezumţiei legale de culpă, potrivit căreia răspunderea
comitentului s-ar întemeia pe o greşită alegere a prepusului (culpa in eligendo), ori pe o
greşită sau necorespunzătoare suprave ghere a acestuia (culpa in vigilendo).
Principala critică ce s-a adus acestei teorii consta în contradic ţia pe care o creeaz ă între ideea de
culpă prezumată şi inadmisibilitatea răsturnării acestei prezumţii.
Într-adevăr, atâta timp cât această prezumţie nu poate fi încadrat ă în categoria prezumţiilor
absolute ea nu ar putea fi decât una relativ ă care, prin administrarea probei contrarii, ar putea fi
răsturnatădclxxv11.
Aşadar, vechiul cod civil neadmiţând proba contrară, excludea de plano, implicit ideea că
responsabilitatea comitentului s-ar fundamenta pe o prezum ţie de culpă.
Pe de altă parte, dacă în sarcina comitentului ar putea fi reţinută vreo culpă în producerea
prejudiciului, aceasta ar angaja răspunderea pentru fapta proprie şi nu pentru fapta altuia. Or, astfel,
comitentul este chemat să răspundă pentru prepus şi nu alături de acesta.
Aşa cum s-a spus, prezumţia de culpă „nu mai este decât un înveliş verbal"dclxxv111, ea corespunzând
„nu cu o realitate, ci cu o ficţiune a legii"dclxx1x.

b. Ideea de reprezentare ca fundament

1.Ideea de reprezentare. Teoria fundamentării răspunderii comitentului pe ideea de
reprezentare, potrivit căreia prepusul acţionează în cadrul funcţiei încredinţate în calitate de
reprezentant legal al comitentului, ca un adevărat mandatar al acestuia şi, ca atare, fapta sa
ilicită este fapta comitentului însuşidclxxx.
Şi această teorie este susceptibilă de critici.
Astfel, nu se poate vorbi de reprezentare în cadrul r ăspunderii civile delictuale, atâta timp cât, după
cum se ştie, această instituţie este specifică actelor juridice, nu şi faptelor juridice.
De asemenea, afirmând că fapta ilicită a prepusului este - datorit ă ideii de reprezentare - fapta
comitentului însuşi, această teorie nu face altceva decât ca, în contradic ţie cu concepţia Codului civil, să
transforme răspunderea comitentului, dintr-o răspundere indirectă, pentru fapta altuia, într-o răspundere
pentru fapta proprie - aceea a comitentului.
Or, este unanim admis că, prin dispoziţiile sale, art. 1000 C.civ. ( art. 1372-1373 in actualul C. Civ). a
instituit şi reglementează o răspundere faţă de principiul răspunderii personale, şi anume răspunderea
pentru fapta altuia.

c. Ideea de risc ca fundament

1.Ideea de risc. Teoria fundamentării răspunderii comitentului pe ideea de risc, potrivit
căreia comitentul, fiind acela care trage foloasele activităţii desfă şurate de prepus, tot e l
trebuie să suporte şi consecinţele nefavorabile, păguboase ale acestei activităţi (ub i
emolumentum, ibi onus).
Nici această teorie nu a fost împărtăşită, motivându-se, pe bună dreptate, că ea ar fi
incompatibilă cu dreptul indiscutabil pe care comitentul îl are de a se întoarce împotriva
prepusului, pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de daune în locul acestuia.
d. Ideea de garanţie ca fundament
d1. Prezentare
1.Ideea de garanţie. Teoria garanţiei a apărut ca o consecinţă a insuficienţelor prezentate de
celelalte teorii, cu privire - în special - la natura raporturilor dintre victimă şi comitent ş i
dintre acesta din urmă şi prepus.
După cum am văzut, nici una dintre celelalte teorii, prin fundamentele pe care le
propun, nu este în măsură să explice dreptul comitentului de a se întoarce cu acţiune în
regres împotriva prepusului, pentru a obţine restituirea integrală a despăgubirilor plătite, în
locul său, victimei.
164
 Potrivit acestei teorii, răspunderea comitentului pentru fapta ilicită a prepusului îşi
găseşte temeiul în ideea de garanţie pe care art. 1000 alin 3 ( actualul art. 1373 ) C. civ. o
instituie în scopul protejării victimei prejudiciului.
Aşadar, legea îl consideră pe comitent a fi garantul intereselor victimei, oferindu-i
acesteia posibilitatea concretă de a obţine repararea promptă şi integrală a prejudiciului
suferit şi punând-o la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilităţi a prepusului.
Ideea de garanţie, ca fundament al răspunderii comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepus, în
funcţiile încredinţate, a apărut pentru prima dată în lucrările pregătitoare ale Codului civil francez de la
1804, iar în doctrina românească în anul 1921, arătându-se că „în realitate, responsabilitatea derivă, în
cazurile de care ne ocupăm, nu din noţiunea de culpă sau de imputabilitate, ci din no ţiunea mai largă de
garanţie"dclxxx1.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, teoria garanţiei „corespunde, pe deplin, structurii
răspunderii pentru fapta altuia şi, în special, a r ăspunderii comitentului, care este un simplu garant, chemat
să avanseze despăgubirea care reprezintă repararea pagubei ce a fost produs ă de către prepus prin fapta sa
ilicită şi care, în final, trebuie să suporte singur întreaga dezdăunare a terţilor prejudiciaţi"dclxxx11.
Atribuindu-i comitentului rolul de simplu garant al intereselor victimei, aceast ă teorie reuşeşte să
justifice, totodată, şi dreptul pe care acesta îl are de a se întoarce împotriva prepusului s ău, pe calea unei
acţiuni în regres, pentru a-şi recupera sumele pl ătite victimei, întrucât el, nu a făcut nimic altceva decât să
avanseze, cu titlu de cauţiune, sumele de bani cuvenite terţului prejudiciat ca urmare a faptei ilicite a
prepusuluidclxxx111.
Deşi, vreme îndelungat ă, în practica judecătorească răspunderea comitentului a fost, fără excepţie,
întemeiată pe ideea de culpă, această optică a fost schimbată după ce fosta instanţă supremă a adoptat o
nouă poziţie, statuând că „în ultimă analiză, responsabila civilmente nu are decât rolul de asigura, p ărţii
păgubite, repararea pagubei"dclxxx1v.
Ca urmare a acestei noi orient ări, ideea de garanţie a devenit principiul fundament ării răspunderii
comitentului în majoritatea soluţiilor practicii judecătoreşti din România.
Astfel, prin hotărâri de speţă, s-a statuat: „comitentul este garantul efectelor patrimoniale ale faptei
prepusului care a lucrat pentru el şi s-a supus directivelor date de el" dclxxxv şi, „comitentul nu este decât o
cauţiune în interesul terţului păgubit"dclxxxv1.
Tot astfel, într-o soluţie mai recentă a jurisprudenţei, se arată că „potrivit art.1000 alin.3 vechiul cod
civil, temeiul răspunderii comitentului, pentru fapta cauzatoare de prejudicii a prepusului, îl constituie
obligaţia sa de a garanta (s.n.) desp ăgubirea celui care a suferit daune prin acţiuni comise de prepus
(...)"'dclxxxv11.
Aşadar, în doctrina şi jurispruden ţa românească actuală, există unanimitate de opinii în a se
considera că ideea de garanţie constituie fundamentul răspunderii comitenţilor.
Totuşi, nici teoria garanţiei nu a fost scutită de controverse, şi acestea au apărut când s-a pus în
discuţie suportul, sau temeiul, al însăşi ideii de garanţie ce stă la baza răspunderii comitentului.
Astfel, cu privire la acest aspect, în literatura de specialitate s-au conturat două opinii:
teza garanţiei obiective şi teza garanţiei subiectivedclxxxv111.
d.2. Concepţia obiectivă
1.Concepţia obiectivă. Potrivit concepţiei obiective, într-o primă variantă a sa, garanţia îşi
găseşte suportul şi justificarea în riscul de activitate sau de profit, aşa încât este detaşată de
orice idee de culpă prezumată a comitentului.
Într-o altă variantă a concepţiei obiective, garanţia este întemeiată şi se justifică pe
principiul echităţii, arătându-se că este just, normal şi echitabil ca sarcina avansării
despăgubirilor şi riscul suportării eventualei insolvabilităţi a prepusului, să revină
comitentuluidclxxx1x.
În ambele variante ale sale, concepţia obiectivă fundamentează răspunderea comitentului pe o
obligaţie de garanţie a acestuia, obligaţie izvorâtă din lege (art. 1000 alin 3 vechiul cod civil - art. 1373
actualul C. civ). şi care nu are nici o leg ătură cu ideea de vinovăţie, iar în cea de-a doua variantă, nici cu
riscul de activitate sau de profit, ar ătându-se, pe bună dreptate că, în lipsa unui sistem de asigurare care s ă
transmită riscurile asupra societăţii, este echitabil să fie angajată răspunderea comitentului cu atât mai mult
cu cât, prin mijloacele şi posibilit ăţile de care dispune, el se g ăseşte întotdeauna în situaţia de a putea
avansa despăgubirea, în ceea ce-l priveşte, riscul insolvabilit ăţii fiind foarte redus, de cele mai multe ori chiar
inexistentdcxc. d3. Concepţia subiectivă
1. Prezentare. Potrivit concepţiei subiective dcxci, garanţia ce constituie fundamentu l
răspunderii comitentului, s-ar întemeia pe o culpă (prezumată) a comitentului în îndeplinirea
îndatoririlor ce-i revin de a supraveghea, îndruma şi verifica activitatea prepusului în funcţia
încredinţată.
Aşa fiind, potrivit acestei teze, ideea de garanţie nu se desprinde din ideea de greşeală
a comitentului şi nu o substituie, ci se asociază cu aceasta, între ele având loc o „conjugare"
şi o „complinire", întrucât, chiar dacă nu întotdeauna, în majoritatea cazurilor, săvârşirea de
către prepus a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii se poate explica şi prin existenţa

165
unor lipsuri în exercitarea de către comitenţi a dreptului de direcţie, control şi supraveghere,
ce derivă din raportul de subordonaredcxc11.
În consecinţă, ideea de garanţie, grefându-se pe ideea de vinovăţie, nu o exclude, ci -
dimpotrivă - formează cu aceasta din urmă o anumită unitate specifică a elementelor
obiective şi a celor subiectivedcxc111.
2. Argumentare. În argumentarea concep ţiei subiective s-a mai arătat că ideea de garanţie
depăşeşte, în extensiune, ideea de culpă a comitentului, motiv pentru care prezum ţia de răspundere a
acestuia nu poate fi înlăturată prin simpla probă contrara a lipsei de vinov ăţie în exercitarea dreptului de
direcţie, supraveghere şi control a prepusului, iar afirmarea caracterului absolut al prezum ţiei legale de culpă
în sarcina comitentului acoper ă atât ideea de culpă în exercitarea atributelor derivate din raportul de
subordonare, cât şi ideea de garanţie pentru fapta culpabilă şi ilicită a prepusuluidcxciv.
De asemenea, pentru a se demonstra că ideea de vinovăţie - ce constituie, potrivit acestei concepţii,
suportul şi justificarea obligaţiei de garanţie a comitentului -, nu este exclusă „de plano" de către lege, s-a
mai susţinut că, în cadrul acţiunii în regres pe care o introduce împotriva prepusului, comitentul nu încearc ă
să facă altceva decât să dovedească, pe altă cale şi într-un alt proces, lipsa greşelii lui, faptul c ă prezumţia
de culpă pusă în sarcina sa nu a fost realădcxcv.
3. Contraargumente. Argumentarea tezei garan ţiei subiective a fost considerată de către unii
autoridcxcvi ca fiind neconvingătoare, motiv pentru care prezent ăm în continuare principalele critici care au fot
formulate în literatura de specialitate, la adresa acestei concepţii.
Astfel, s-a arătatdcxcv11 că, răspunderea comitentului nu poate fi întemeiat ă pe prezumţia de culpă a
acestuia, care s-ar „complini" cu ideea de garan ţie, atâta timp cât această culpă nu are nici o relevanţă în
cadrul acţiunii în regres a comitentului împotriva prepusului, regres care este, în toate cazurile, integral,
excepţie făcând numai situaţiile în care s-a reţinut şi răspunderea directă a comitentului, potrivit art. 998 -
999 cod civil ( art 1357 actualul C. civ.)
Cu privire la argumentul potrivit c ăruia „culpa prepusului trebuie să fie imputabilă comitentului" şi
că aceasta „este egal cu a spune că el însuşi este în greşeală, neputându-se imputa cuiva decât ceea ce a
greşit"dcxcv111, s-a considerat că nici acesta nu este just, întrucât, dac ă comitentului i s-ar putea reţine o culpă,
răspunderea sa ar fi una direct ă, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 cod civil ( art 1357 actualul C. civ.)
şi care nu s-ar mai încadra în subdiviziunea r ăspunderii pentru fapta altuia, reglementat ă de art. 1000 alin 3
C.civ. ( actualul art. 1373 C. civ). în cazul de faţă.
În legătură cu argumentul „conjugării": ideii de garanţie cu ideea de culpă, care formează o „unitate
specifică" - ce ar sta la baza r ăspunderii comitentului -, s-a considerat dcxc1x că, această coexistenţă a
elementelor obiective cu cele subiective nu este posibil ă nici măcar în acele situaţii de excepţie în care ar
putea fi reţinută, alături de culpa prepusului, şi culpa comitentului, în producerea prejudiciului, aceasta
deoarece, în astfel de situaţii, răspunderea comitentului şi a prepusului va fi angajată pe baza regulilor culpei
comune, adică va fi o răspundere pentru fapta proprie a fiec ăruia, comitentul răspunzând nu pentru prepus,
ci alături de acesta, pentru contribu ţia directă, nemijlocită a sa la producerea prejudiciului, calitatea sa de
garant existând numai pentru partea de prejudiciu produsă din culpa prepusului.
A afirma contrariul, înseamnă a admite ideea potrivit căreia comitentul ar fi garantul propriei fapte,
iar nu al faptei altuia, or garan ţia începe acolo unde se termin ă culpa, neputând exista o „asociere" a acestor
noţiuni, pentru fundamentarea răspunderii comitentului. Acesta răspunde, aşadar, sau în calitate de garant
sau pentru propria-i culpă şi nicidecum ca garant al propriei fapte culpabile.
O altă critică, ce a fost adus ă tezei garanţiei subiective, se referă la un element important, constant,
al răspunderii civile delictuale, anume raportul de cauzalitate, raport care - ca leg ătură directă şi necesară
dintre activitatea comitentului şi prejudiciul produs - lipseşte. Dac ă, însă, am admite concepţia subiectivă
despre garanţie, acest raport de cauzalitate ar trebui dovedit, lucru care nu este posibil.
Astfel, după cum s-a arătat în doctrinădcc, deşi activitatea comitentului poate prezenta anumite
deficienţe, acestea nu ar putea fi considerate ca reprezentând o contribu ţie îndestulător de eficace pentru
naşterea sau dezvoltarea legăturii de cauzalitate, întrucât neîndrumarea şi nesupravegherea prepusului
reprezintă simple condiţii, fără valoare cauzală şi nu condiţii care să transforme eventualitatea producerii
unor daune într-o posibilitate concretă, care să conducă, în mod necesar, la acest rezultat. Pentru a avea
valoare cauzală, activitatea comitentului ar trebui să reprezinte o participare concretă şi directă la
producerea prejudiciului. În realitate, însă, neîndeplinirea îndatoririlor de îndrumare, supraveghere şi control
nu poate fi „eo ipso" generatoare de prejudicii, leg ătura dintre activitatea defectuoasă a comitentului şi
rezultatul păgubitor fiind doar indirectă, mediată de fapta ilicită a prepusului.
Or, activitatea comitentului, chiar deficitară, nu are valoare cauzală, atâta timp cât nu în toate
cazurile un prepus, atunci când este nesupravegheat şi necontrolat, săvârşeşte fapte ilicite, ceea ce
înseamnă că răspunderea comitentului nu are nici o relevan ţă din punctul de vedere al raportului de
cauzalitatedcc1.
Pe de altă parte, prepusul nu poate să se prevaleze de eventualele deficienţe ale activităţii de
supraveghere, îndrumare şi control a comitentului, în scopul justific ării comportamentului său ilicit şi al
reducerii cuantumului despăgubirilor avansate, deoarece ar însemna ca acesta s ă-şi întemeieze un drept pe
propria-i turpitudine or, după cum se cunoaşte, nim ănui nu-i este îngăduit să tragă foloase, invocând
propria sa vină (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).
Din criticiledcc11 formulate împotriva tezei garanţiei subiective rezultă, aşadar, că aceasta nu este
decât un simplu artificiu juridic, o ficţiune creată în scopul justificării răspunderii comitentului pentru fapta

166
prepusului, dar a cărei argumentare, oricât de elaborat ă, nu-şi găseşte suportul în nici unul din textele
Codului civil care reglementează răspunderea civilă delictuală.
4. Opinia autorilor. De aceea, în ce ne priveşte, având în vedere aceste critici ale concep ţiei
subiective, care constituie, credem, tot atâtea argumente în favoarea concep ţiei obiective, împărtăşim
punctul de vedere al susţinătorilor acesteia din urmă teze, privind rolului de garant al comitentului pentru
faptele ilicite săvârşite de prepusul său.
Într-adevăr, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, fiind prin defini ţie şi reglementare -
în fapt şi în drept - răspundere pentru fapta altuia, pentru a cărei angajare nu mai este necesar ă, în ce
priveşte latura subiectivă, dovada culpei prepusului, , vinovăţia comitentului nu trebuie inventat ă şi
justificată, atâta timp cât legea însăşi, prin art. 1373, C. civ., a considerat ca fiind suficient ă ideea de asumare
de către comitent a unei obligaţii de garanţie pentru faptele ilicite şi culpabile săvârşite de prepusul său.
Pe de altă parte, calitatea de comitent şi, deci, de garant pentru altul a unei persoane, exist ă în
virtutea raportului de subordonare, nu numai atunci când aceasta îşi valorific ă dreptul sau de direc ţie,
supraveghere şi control a prepusului, exercitând efectiv aceste atribute, ci şi atunci când - aşa cum am ar ătat
-, el se află în imposibilitatea obiectivă de a le exercita, sau când comitentul nu are discernământ,
împrejurări care demonstrează că, în mod logic, între ideea de garan ţie şi ideea de vinovăţie nu există nici o
legătură, aceasta din urmă neputând, deci, constitui temeiul celei dintâi.
În altă ordine de idei, aprecim că, justificând calitatea de garant a comitentului cu ajutorul ideii de
culpă, teza garanţiei subiective nu face decât să se depărteze, în mod artificial şi f ără a fi necesar, de
concepţia Codului civil care, necondiţionând răspunderea comitentului de vreo culpă a acestuia, a înţeles să
o reglementeze în cadrul răspunderii pentru fapta altuia, prevăzută de dispoziţiile art. 1373 C. civ..
Aderând la teza garanţiei obiective - ca fundament al răspunderii comitentulu i pentru
fapta prepusului - suntem de acord cu acei autori dcc111 care, în cadrul acestei teze, susţin
varianta potrivit căreia garanţia sa justifică şi se întemeiază pe principiul echităţii şi nu pe
ideea de risc de activitate sau de profit.
Astfel, a corela teoria garanţiei cu teoria riscului, înseamnă - aşa cum pe bună _
dreptate s-a arătat în doctrinădcc1v - a nu se mai putea explica şi justifica dreptu l comitentului
la o acţiune în regres împotriva prepusului, pentru recuperarea integrală a sumelor
avansate. De asemenea, teza garanţiei obiective, întemeiată pe riscul de activitate sau de
profit nu poate justifica răspunderea comitentului pentru prepus, în cazurile în care acesta
din urmă îi face un serviciu benevol sau în cazul prepuşilor ocazionali dccv.
Faţă de neajunsurile tezei garanţiei întemeiate pe riscul de profit şi activitate, consider ăm, alături de
alţi autori, că fundamentarea juridică a răspunderii comitentului trebuie făcută prin raportarea garanţiei la
principiul echităţii, „deoarece fiecare om are dreptul la via ţă, la integritatea sa corporal ă, a persoanelor
care-i sunt apropiate şi la integritatea bunurilor care îi apar ţin"dccv1, cu atât mai mult cu cât, în lipsa unui
sistem de asigurare care să treacă riscurile asupra colectivităţii, este normal ca „sarcina avansării
despăgubirilor şi cea a suportării eventualei insolvabilităţi a prepuşilor săi să revină comitentului"dccv11.
Potrivit dispozitiilor Noului Cod civil, art.1373 C.civ., răspunderea comitentilor
pentru fapta prepusilor este una obiectivă, fără culpă ce se intemeiaza pe ideea de garan ţie.
Ideea de garanţie exprimă obligaţia comitentului de a garanta tuturor securitatea în legătură
cu activitatea pe care o organizează prin asocierea cu prepusii si o. conduce în interesul său
direct si indirect, imediat sau mediat. Având obliga tia de garantie fată de terţi, comitentul îsi
asumă implicit riscul sau pericolul păgubim altora prin acea activitate, este ceea ce se
numste riscul de activitate, ca o variantă concretă a riscului social. Răspunderea comitentului
îsi are fundamentul în garan ţia obiectivă la care este. obligat pentru riscul de activitate pe care îl
induce în societate.
Ră spunderea prepusului se fundamenteaz ă pe culpa sa dovedită, urmă rindu-se
sancţionarea lui pentru vinovăţia reţinută în sarcina sa. Acţiunea în regres a comitentului va fi
admisă numai atunci când comitentul va putea face dovada vinovă ţiei sau culpei proprii a
prepusului. Dacă vinovăţia aparţine în exclusivitate sau în parte comitentului, actiunea în
regres va fi respinsă sau, după caz, se va admite numai propor ţional cu vinovăţia prepusului
(în principiu, pentru jumătate din reparaţia plătită de comitent victimei faptei prejudiciabile).
VI. CONDIŢIILE RĂSPUNDERILE COMITENTULUI PENTRU FAPTA PREPUSULUI 1. Condiţii
generale
1.1. Opinia majoritară. Pentru angajarea răspunderii comitentului, în literatura juridică şi
practica judiciară exista opinia majoritară potrivit căreia, victima trebuie să facă dovada
existenţei - în raporturile sale cu prepusul - a tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale,
şi anume: fapta ilicită a prepusului; prejudiciul suferit; raportul de cauzalitate dintre fapta
prepusului şi prejudiciu.
Potrivit dispozitiilor noului cod civil, din modalitatea in care este reglementat art
1373 C.civ, se deduce ipoteza potrivit careia pentru angajarea raspunderii comitentilor
pentru fapta prepusilor, nu mai este nevoie de vinovatia acestora din urma. Prin urmare
pentru a ne afla in prezenta raspunderii instituite de art. 1373 C.civ, este necesara dovada

167
existentei a trei dintre conditiile generale, astfel cum sunt reglementate de art.1357 C.civ,
respectiv fapta ilicita, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu.
In raport de aceasta solutie se distinge si caracterul principal sau accesoriu al
raspunderii comitentului. In noua reglementare, nu mai putem vorbi de o raspundere
accesorie a comitentilor, ce isi produce efectele numai in masura in care sunt îndeplinite
conditiile raspunderii prepusului pentru fapta proprie, ci vorbim de o raspundere principala,
independenta de orice culpa si autonoma fata de raspunderea prepusulu i .
Astfel, victima are posibilitatea sa se îndrepte numai împotriva comitentului,
pentru recuperarea prejudiciului produs de prepus. Dovada vinovatiei prepusului, este
necesara doar in cadrul actiunii in regres a comitentului împotriva prepusului. In masura in
care acesta a depasit limitele stabilite prin functiile incredintate, actiunea in regres introdusa
de comitent împotriva prepusului va fi admisa.
Alaturi de aceste conditii generale este nevoie si de îndeplinirea unor condiţii specifice .
1.2. Este necesară dovada culpei. În vechea reglementare, referitor la condiţiile
generale ale răspunderii comitentului, singura dintre acestea care a suscitat discuţii în
literatura juridică este cea relativă la necesitatea dovedirii culpei prepusului.
În acest fel, în doctrină a fost exprimată opiniadccv111, neîmpărtăşită de practica judecătorească şi de
majoritatea autorilor, că pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesar ca victima s ă facă
dovada culpei prepusului, suficient ă fiind dovedirea numai a celorlalte trei condi ţii, respectiv, fapta ilicit ă,
prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre acestea.
1.3. Argumente în favoarea acestei teorii. Principalele argumente invocate de sus ţinătorii acestei opinii, sub
imperiul vechiului cod civil, sunt următoareledccix: nici o dispoziţie legală nu prevede condiţia culpei
prepusului; în situaţiile în care victima nu poate dovedi culpa prepusului s-ar ajunge la exonerarea de
răspundere a comitentului, ceea ce ar fi injust; condi ţionarea angajării răspunderii comitentului de dovada
existenţei culpei prepusului ar duce la imposibilitatea acestuia din urm ă ca, în cadrul acţiunii în regres a
comitentului, să se apere făcând dovada că prejudiciul se datorează în întregime culpei comitentului;
cerinţa dovedirii culpei prepusului, în special în cazul prejudiciilor corporale şi materiale, ar fi contrar ă
orientării generale, a jurisprudenţei, care a avut ca scop să scutească victima de proba culpei; dacă s-ar
admite condiţia culpei, nu s-ar mai putea explica de ce, totuşi, comitentul este obligat s ă răspundă pentru
prejudiciul cauzat de prepusul său minor, lipsit de discernământ sau pus sub interdicţie; în tăcerea legii nu
poate fi justificată deosebirea ce se face între r ăspunderea comitentului şi celelalte dou ă cazuri de
răspundere indirectă, când condiţia culpei se consideră unanim că nu este necesară.
1.4. Combaterea argumentelor. În combaterea acestor argumente, în literatura de specialitate dccx bazată pe
vechiul cod civil, s-a arătat, pe bună dreptate că, deşi este adevărat că nici o dispoziţie legală nu prevede
condiţia culpei prepusului, acest lucru nici nu era necesar, din moment ce r ăspunderea prepusului pentru
fapta sa proprie se stabileşte potrivit regulilor de drept comun, prev ăzute de art.998-999 C.civ.Comitentul,
fiind un garant legal al obliga ţiei prepusului, va răspunde numai când obligaţia pe care o garantează este
valabilă.
Aşadar, obligaţia de garanţie a răspunzătorului indirect (comitent) ia naştere numai sub condi ţia ca o
greşeală să se poată reţine în sarcina răspunzătorului direct (prepus).
Împrejurarea că autorul direct acţionează independent şi în nume propriu sau acţionează în interesul şi în
subordinea altuia, nu trebuie să ducă la diferenţieri de tratament juridic, atâta timp cât, şi într-un caz şi în
celălalt, răspunderea prepusului este fondat ă pe dispoziţiile aceloraşi texte de lege, anume art. 998-999
C.civ
De asemenea, posibilitatea prepusului de a paraliza dreptul comitentului la restituirea sumelor avansate cu
titlu de despăgubiri, dovedind, în cadrul acţiunii de regres, culpa exclusiv ă a comitentului, nu poate constitui
un argument pentru angajarea răspunderii fără culpă a prepusului. Astfel, dacă în acţiunea iniţială,
îndreptată de victimă împotriva comitentului sau împotriva acestuia şi a prepusului, se va dovedi culpa
exclusivă a comitentului, rolul său de garant încetează imediat, neexistând răspunderea prepusului pe care
să fie grefată. În aceeaşi situaţie, comitentul nu va mai răspunde, în temeiul art.1000 alin.3 C.civ, pentru
fapta altuia, ci pentru propria sa faptă, potrivit art.998-999 C.civ
În cazul în care prepusul nici nu a participat la litigiul dintre comitent şi victim ă, hotărârea pronunţată nu-i
este opozabilă, astfel că el va putea proba, în cadrul ac ţiunii în regres -, fapta ilicit ă şi culpabilă exclusivă a
comitentului, evitând, în acest mod, restituirea c ătre acesta a sumelor avansate victimei cu titlu de
despăgubiri.
Nici ipoteza în care prepusul nu avea discernământ în momentul săvârşirii faptei nu poate servi ca argument,
în favoarea tezei care neagă condiţia dovedirii culpei acestuia, deoarece, în asemenea cazuri, lipsind
capacitatea delictuală a făptuitorului, nu poate exista răspunderea autorului direct, dar nici comitentul nu va
răspunde pentru el în temeiul art. 998-999 C.civ., ci va r ăspunde pentru fapta sa proprie, conform art. 1000
alin.3 C.civ, culpa lui constând în aceea că s-a folosit de serviciile unui iresponsabildccx1.
Tot astfel, nu există nici o raţiune că, în privinţa daunelor corporale şi materiale, victima s ă fie scutită de
proba culpei prepusului.
Legiuitorul a urmărit să ferească victima de pericolul insolvabilit ăţii prepusului, nicidecum să o exonereze de
sarcina dovedirii culpei autorului fapte prejudiciabile, ori să facă distincţie după modul cum cel chemat în
judecată are sau nu calitatea de prepus.

168
Numai în privinţa lucrurilor ce le avem sub paz ă, avându-se în vedere dificultatea real ă pe care victima ar
întâmpina-o în dovedirea vreunei culpei, s-a instituit r ăspunderea agravată, independent de vinovăţia
paznicului juridic.
Cu privire la acest aspect, este de precizat c ă, nu puţine sunt cazurile când prepusul cauzează prejudiciul
prin intermediul unui lucru.
În aceste situaţii, răspunderea poate fi angajată în sarcina păzitorului juridic al lucrului, în baza art.
1000 alin. (1), teza finală C. civ.
De cele mai multe ori, paznicul juridic al lucrului este comitentul care l-a dat prepusului s ău, pentru
îndeplinirea activităţilor încredinţate, caz în care, în ipoteza producerii de prejudicii prin „fapta lucrului",
comitentul va răspunde, în calitate de paznic juridic, în temeiul art. 1000 alin. (1), teza final ă C. civ.partea
finală, C. civ., fără a fi necesară dovedirea, de către victimă, a vreunei culpe, răspunderea pentru lucruri
fiind o răspundere directă obiectivă.
Dimpotrivă, atunci când prepusul s-a folosit, în îndeplinirea func ţiei încredinţate de comitent, de un
bun pe care îl are în paza sa juridic ă, prepusul va răspunde pe temeiul art. 1000 alin. (1), teza final ă C.
civ.fără a fi necesară dovada culpei sale, iar comitentul va răspunde indirect, în baza art. 1000 alin.3
C.civdccx11.
Din cele arătate, rezultă fragilitatea argumentelor tezei, care neag ă necesitatea dovedirii culpei
prepusului, ca şi condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii comitentului. 1.5. Concluzie. Criticile
formulate mai sus, constituie tot atâtea argumente în favoarea tezei potrivit c ăreia, pentru angajarea
răspunderii comitentului, este necesar ca toate condi ţiile generale ale răspunderii prepusului, inclusiv vina
acestuia, să fie întrunite, cu atât mai mult cu cât, aşa cum am v ăzut, răspunderea comitentului este instituită
ca o garanţie pentru obligaţiile născute din fapta ilicită a prepusuluidccxiii.

2. Condiţii speciale
a. Prezentare
1. Enumerare. Pe lângă dovada condiţiilor arătate mai sus, pentru angajarea răspunderii
comitentului în temeiul art. 1373 C. civ. se mai cer întrunite două condiţii speciale şi anume:
existenţa raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către
prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent.
Menţionăm că obligaţia victimei de a dovedi existenţa celor două condiţii speciale
subzistă numai atunci când aceasta cheamă în judecată doar pe comitent sau, în acelaşi
timp, pe comitent şi pe prepus.
Dacă victima va acţiona în judecată numai pe prepus, pentru angajarea răspunderii
acestuia este suficientă dovada existenţei condiţiilor generale de drept comun (art. 1357 C.
civ.). b. Raportul de prepuşenie
1. Trimitere. Având în vedere că această primă condiţie specială - privind existenţa
raportului de prepuşenie - a fost analizată pe larg când ne-am referit la domeniul de aplicare
a art. 1373 C. civ..dccxiv facem trimitere la cele acolo arătate, fără să mai reluăm aici aceste
condiţii.
2. Precizare. O singură precizare, cu privire la această condiţie, considerăm că trebuie
făcută şi anume că, pentru existenţa răspunderii comitentului este necesar ca raportul de
prepuşenie să existe în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile de către prepus. Ca atare,
comitentul va continua să răspundă chiar dacă în momentul introducerii acţiunii în reparaţie
de către victimă, autorul faptei ilicite a încetat a mai fi prepusul său.
c. Săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent.
1. Prezentare. În vechea reglementare, din examinarea înţelesului acestei condiţii, aşa
cum se desprindea din dispoziţiile art.1000 alin.3 C. civ. rezulta că „funcţia încredinţată" este
acea însărcinare dată de comitent spre executare prepusului, în interesul său, sub directa
supraveghere şi controlul său, cu acceptarea de către prepus a subordonării în realizarea ei.
Prin urmare, numai când fapta ilicită şi culpabilă a prepusului a fost săvârşită în
executarea funcţiei pe care comitentul i-a încredinţat-o, acesta din urmă va fi instituit
responsabil, fiindcă fapta a fost săvârşită în contul său şi în limitele trasate de el.
In noua reglementare comitentul este obligat sa repare prejudiciul cauzat de prepusii
sai, ori de cate ori fapta savarsita de acestia are legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor
incredintate. Prin urmare Noul Cod Civil nu mai permite o interpretare extinsa a notiunii de
functie incredintata. In raport de cele mai sus mentinonate, comitentul este cel care
incredinteaza anumite functii, iar prepusul este cel caruia i-au fost incredintate functiile
respective.In analiza acestei conditii, trebuie sa ne raportam si la dispozitiile alin.3 al art.1373 C.civ,
respectiv situatia in care comitentul este exonerat de raspunderea instaurata in sarcina sa : " comitentul nu
raspunde daca dovedeste ca victima cunostea sa, dupa imprejurari, putea sa cunoasca, la data savarsirii
faptei prejudiciabile, ca prepusul a actionat fara nicio legatura cu atributiile sau scopul functiilor
incredintate".
Astfel, îndeplinirea acestei conditii speciale o regasim ori de cate ori fapta savarsita de prepusi are
legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor incredintate.

169
Comitentul va raspunde in temeiul art.1373 C.civ, daca prepusul a respectat limitele functiei incredintate, dar
si in situatia in care prepusul a depasit aceste limite, insa fapta are legatura cu atributiile sau cu scopul
functiilor incredintate. Aceasta legatura poate sa fie de timp, loc sau mijloace folosite.
Introducerea alineatului 3 al art.1373 C,civ, face posibila delimitarea situatiilor in care comitentul este
exonerat de raspundere. Prin urmare, daca victima are convingerea ferma ca prepusul a actionat in limitele
functiei incredintata si sub supravegherea comitentului, raspunderea acestuia din urma va fi angajata in
temeiul dispozitiilor art.1373.C.civ.
In masura in care, comitentul dovedeste ca victima cunostea sau in functie de imprejurari putea sa cunoasca,
la data savarsirii faptei prejudiciabile, ca prepusul a actionat fara nici o legatura cu atributiile sau scopul
functiilor incredintate, comitentul va fi exonerat de raspundere. In situatiile enumerate mai sus, sarcina
probei revine comitentului.
2. Diversitate de interpretări. Condiţia ca fapta prejudiciabilă să fi fost săvârşită de către prepus „în funcţiile
încredinţate" a generat în practica judecătorească şi în doctrină o diversitate de interpretări, începând cu o
interpretare restrictivă, potrivit căreia răspunderea comitentului trebuie angajat ă numai dacă fapta ilicită s-
a înscris în limitele func ţiei încredinţate şi ajungându-se până la o interpretare extensiv ă, potrivit căreia
răspunderea comitentului urmează a fi angajată şi în situaţiile în care prepusul, abuzând de func ţia
încredinţată, a depăşit limitele acesteia, funcţia constituind numai un simplu „prilej", „o simpl ă ocazie" care
a dat prepusului posibilitatea săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, numai astfel putându-se asigura
o mai bună protecţie a intereselor victimeidccxv.
3. Interpretare restrictivă. Astfel, dându-se eficienţă teoriei interpretării restrictive a condiţiei săvârşirii
faptei „în funcţiile încredinţate", în practica judecătorească sub imperiul vechiului cod civil, s-a re ţinut, de
exemplu, că întreprinderea agricolă nu răspunde dacă paznicul, din propria sa ini ţiativă, fără cunoştinţa
conducerii unităţii, a intrat în serviciul de paz ă cu propria sa armă de vânătoare, pe care a utilizat-o, deşi nu
avea nici o abilitare în acest sens, trăgând asupra victimei pe care a rănit-o „situându-se în această privinţă
în afara îndatoririlor sale de serviciu"dccxvi. Aşadar, în interpretarea restrictivă a acestei condiţii, dacă prepusul
a săvârşit o faptă prejudiciabilă, acţionând în propriul său interes ori cu prilejul desfăşurării unei activităţi
care nu e încadrează în funcţia ce i s-a încredin ţat, prin depăşirea atribuţiilor conferite, prin deviere de la
acestea sau printr-o exercitare abuzivă, răspunderea comitentului, în temeiul art. 1000 alin.3 C. civ., nu mai
putea fi angajată.
4. Interpretare extensivă. Tot astfel, interpretarea restrictiv ă a condiţiei privind săvârşirea faptei în „funcţiile
încredinţate" ducând la o restrângere excesiv ă a domeniului de aplicare a dispozi ţiilor art. 1000 alin.3 C.civ..,
a fost înlocuită în practica judecătorească cu interpretarea extensivă.
Astfel, printr-o decizie de îndrumare dccxv11, Tribunalul Suprem, a confirmat interpretarea extensiv ă a noţiunii
de „funcţie încredinţată", arătând că „conducătorii de autovehicule care sunt angajaţi ai unităţilor obşteşti
sunt obligaţi să folosească vehiculele încredinţate lor, cu respectarea prevederilor actelor normative, care
reglementează modul în care trebuie să-şi exercite atribuţiile de serviciu.
Nerespectarea acestor obligaţii şi folosirea abuziv ă a autovehiculelor, ca de exemplu, scoaterea lor din
unităţi fără aprobarea celor în drept, folosirea acestora în interes personal, abaterea de la ruta normal ă cu
prilejul unei deplasări în interes de serviciu, făcută în interese proprii, constituie înc ălcări ale îndatoririlor de
serviciu de natura acelora la care se refer ă textele din Codul penal care încrimineaz ă infracţiunea de abuz în
serviciu".
De asemenea, referitor la prejudiciul cauzat cu ocazia s ăvârşirii acestui abuz, instanţa supremă a
statuat că „angajatul vinovat va fi ţinut să-l repare integral", potrivit prevederilor din Codul penal, care
reglementează răspunderea civilă pentru pagubele produse prin infracţiuni şi în baza art 998-999 Cciv..
În situaţia în care este păgubit un terţ, unitatea al cărui angajat este conducătorul auto va urma să
răspundă (în calitate de comitent - n.n.) în baza art. 1000 alin.3 C. civ, „paguba fiind produs ă de un
funcţionar în cadrul exercitării funcţiei încredinţate, deci în calitate de prepus al unităţii". Se mai
menţionează că „şoferul angajat (căruia unitatea i-a încredinţat autovehiculul spre păstrare şi folosire,
asigurându-i un permanent acces sau, chiar dându-i-l în supraveghere exclusiv ă pentru o perioadă), nu
poate fi considerat drept un particular atunci când foloseşte autovehiculul incorect, abuziv din punct de
vedere al normelor interne de serviciu, el r ămânând în cadrul îndeplinirii func ţiei sale de şofer, în care a fost
angajat la unitate"dccxv111.
Tot astfel, făcând aplicarea interpretării extensive a noţiunii de „funcţie încredinţată", într-o altă
speţădccx1x, instanţa supremă a stabilit: „Pronunţând exonerarea comitentului de plat ă, în solidar cu
inculpatul, a despăgubirilor părţii civile, instanţa de fond a reţinut că acesta a comis accidentul de circulaţie,
soldat cu moartea victimei, în afara orelor de program şi f ără a fi executat curse ordonate de conducerea
unităţii".
Soluţia este greşită, în cauză fiind întrunite cele două condiţii specifice prevăzute de textul de lege
menţionat [art. 1000 alin.3 C. civ.,,.] pentru angajarea r ăspunderii comitentului, prima fiind existen ţa
raportului de prepuşenie şi a doua că prepusul să fi săvârşit fapta în funcţiile ce i-au fost încredinţate.
Cu privire la aceasta din urm ă, instanţa nu a avut în vedere c ă răspunderea comitentului este, deopotrivă,
angajată atât când prepusul şi-a desf ăşurat activitatea în limitele sale de serviciu, cât şi atunci când el şi-a
depăşit acele sarcini, chiar fără aprobarea comitentului (s.n.)..." De asemenea, continuând aceast ă orientare
a jurisprudenţei - în sensul unei interpret ări extensive a condiţiei privind săvârşirea de către prepus a faptei
ilicite în „funcţiile încredinţate" - într-o soluţie mai recentădccxx -s-a arătat că „unitatea comercială al cărui
prepus era inculpatul nu poate fi exonerat ă de plata despăgubirilor civile, solidar cu acesta, în baza art. 1000
alin.3 C. civ., pe motiv că fapta s-a săvârşit într-o zi nelucrătoare, deoarece răspunderea comitentului pentru
prepusul său operează în toată perioada cuprinsă între data angajării şi data încetării contractului de

170
muncă, pe perioada în care cel dintâi trebuie s ă supravegheze activitatea celui de-al doilea, iar prepusul este
obligat să conserve bunurile ce i-au fost date în dotare în vederea exercit ării atribuţiilor de serviciu".
În exemplele pe care le-am dat mai sus, este lesne de observat dubla calitate pe care unit ăţile angajatoare o
au: calitatea de comitent în raporturile cu prepusul, dar şi calitatea de paznic juridic al lucrurilor date în
dotarea prepusului, în vederea exercit ării atribuţiilor de serviciu. 5. Interferen ţa a două temeiuri. Aşadar, în
aceste situaţii se interferau două temeiuri ale răspunderii şi anume, răspunderea comitentului prevăzută de
art. 1000 alin 3 C. civ.. cu r ăspunderea paznicului juridic al lucrului pentru prejudiciul cauzat de acesta,
prevăzută de art. 1000 a alin. (1) C. civ.
Din unirea şi confundarea acestor temeiuri, în practica judecătorească s-a ajuns, aşa cum rezultă şi
din soluţiile mai sus citate, ca răspunderea comitentului să absoarbă răspunderea pentru lucruri,
consacrându-se soluţia ca, pentru fapta evident abuziv ă a şoferului să se instituie o răspundere a
comitentului, întemeiată pe art. 1000 alin.3 C. civ.
Dacă sub acest aspect, practic, aceste soluţii au meritul de a da satisfac ţie intereselor victimei,
acoperindu-i prejudiciul, este de observat că, în plan teoretic, aşa cum pe bun ă dreptate sa arătat în
literatura de specialitatedccxx1: prin confundarea celor două temeiuri - art. 1000 alin.3 C. civ. şi art. 1000 alin.
(1) C. civ. - s-a ajuns la o anumit ă deformare a sensului răspunderii comitentului pentru faptele prepusului,
prin extinderea excesivă a acesteia.
6. Circumscriere şi criterii de determinare. În vechea doctrin ă, considerându-se că această
interpretare extensivă a noţiunii de „funcţie încredinţată" este de natură să ducă la o extindere nelimitată a
răspunderii comitentului, în literatura de specialitate au fost propuse diferite categorii de determinare a unor
limite raţionale în care obligaţia de garanţie a comitentului să fie circumscrisă.
Astfel s-a arătat că răspunderea comitentului trebuie să fie angajată în toate cazurile în care
săvârşirea faptei ilicite „nu ar fi fost cu putinţă dacă nu s-ar fi încredinţat prepusului funcţia respectivă (s.n.),
fiind deci fără însemnătate împrejurarea că faptele păgubitoare nu corespund exerciţiului normal al
funcţiei, ci constituie un exerciţiu abuziv al ei"dccxx11.
În considerarea acestui criteriu, practica judiciar ă a statuat că, „acţiunile inculpaţilor, angajaţi ai
Ministerului de Interne, de a pătrunde fără mandat de percheziţie în locuinţa părţii civile şi de a-şi însuşi de
aici o importantă sumă de bani şi alte valori, deşi abuziv ă (s.n.), se consideră că a avut loc în exercitarea
atribuţiilor de serviciu şi de aceea, pe plan civil, atrag r ăspunderea comitentului, în baza art. 1000 alin.3 C.
civ. "dccxx111.
De asemenea, s-a arătat că „trebuie să existe între exerciţiul funcţiunii şi fapta păgubitoare o legătură de
cauzalitate sau, cel puţin, de conexitate (s.n.), astfel încât, func ţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite -
maşina, vagonul, avionul - sau prilejul (s.n.) care a înlesnit s ăvârşirea faptei ilicite, cum ar fi, spre pild ă - în
cazuri, desigur, cu totul rare - o bătaie survenită la locul de muncă, fie chiar în timpul unui repaus"dccxx1v.
Astfel, dându-se eficienţă acestui criteriu, într-o speţă, o întreprindere a fost obligat ă să răspundă, în
calitate de comitent, alături de o persoană încadrată în muncă şi care la terminarea schimbului, aflându-se
în vestiar, voind să facă o glumă, a încercat să se urce pe unul din dulapurile metalice aflate în înc ăpere,
încercare ce a provocat căderea dulapului şi rănirea unui coleg de muncă, aflat în apropiere.
Instanţa a reţinut că „în speţă, inculpatul (...) a săvârşit fapta în incinta unit ăţii, cu dulapul acesteia şi cu
prilejul pregătirii pentru a pleca de la locul de muncă, respectiv în timp ce se îmbrăca în vestiarul unităţii,
deci în momentul când calitatea de comitent a întreprinderii şi cea de prepus a sus-numitului nu încetaser ă
să existe"dccxxv.
Criteriile amintite sunt corelate, uneori, cu timpul producerii faptei ilicite, fiind necesar ca aceast ă faptă să
se fi produs, de regulă - cu excepţia cazului când funcţia a procurat prepusului instrumentul faptei ilicite - în
timpul serviciuluidccxxv1.

171
Aceste criterii, deşi corecte, datorit ă gradului ridicat de generalizare în care au fost formulate, nu au reuşit,
totuşi, să plaseze răspunderea comitentului în cadrul unor limite rezonabile, ajungându- se, de cele mai
multe ori, să se identifice cerinţa ca fapta ilicită să fi fost săvârşită „în funcţiile încredinţate", cu simpla
împrejurare că fapta a fost săvârşită „cu ocazia", „cu prilejul" exercitării funcţiei.
Faţă de neajunsurile interpretării extensive, concretizate în practică prin tendinţa extinderii, fără
limite a răspunderii comitentului, precum şi fa ţă de ineficienţa criteriilor de limitare a acestei tendin ţe, în
literatura de specialitatedccxxv11 au fost propuse următoarele principii:
- comitentul va răspunde pentru tot ceea ce prepusul s ăvârşeşte în cadrul normal al func ţiei, când a
lucrat pentru comitent, în limitele scopului în vederea căruia i-au fost conferite funcţiile;
- comitentul va răspunde, de asemenea, şi pentru prejudiciul cauzat de prepus, prin dep ăşirea
funcţiei şi chiar prin exerciţiul abuziv al acestuia, „cu condiţia ca între acest exerciţiu şi funcţie, să existe,
dacă nu o legătură de cauzalitate, cel puţin o corelaţie necesară, iar fapta ilicit ă să fi fost săvârşită în
interesul comitentului sau să existe cel puţin aparenţa că ea este săvârşită în interesul comitentului"dccxxv111.
Legătura între funcţia încredinţată şi fapta prejudiciabilă a prepusului poate fi de timp, de loc sau de
mijloace folosite.
Astfel, legătura de timp se refer ă la faptul că răspunderea comitentului va fi angajat ă, dacă fapta
prejudiciabilă a fost săvârşită de prepus în timpul serviciului (zilei de munc ă), inclusiv în timpul orelor
suplimentare, în timpul serviciului pe unitate, al întreruperilor sau suspend ării lucrului, căci acestea sunt
inerente timpului de muncă şi formează cu el un tot global. În asemenea situaţii, legătura de timp era atât
de evidentă, încât ne găsim în prezenţa unei prezumţii relative de legătură dintre faptă şi prejudiciudccxx1x.
Raportul de loc se refer ă la faptul că răspunderea comitentului va fi angajat ă pentru prejudiciile
cauzate de prepus, prin săvârşirea unei fapte ilicite la locul său de muncă, adică acolo unde el îşi exercit ă
atribuţiile de serviciu.
La rândul său, legătura de mijloace dintre funcţie şi faptă, constă în producerea de prejudicii de
către prepus, prin folosirea mijloacelor pe care comitentul i le-a pus la dispozi ţie (autovehicule, instrumente,
aparate etc.), chiar dacă ele sunt folosite de prepus în afara locului şi a timpului de munc ă. Între fapta
păgubitoare şi exerciţiul funcţiei trebuie să existe totdeauna o legătură de cauzalitate sau, cel puţin, de
conexitate, astfel încât funcţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite sau m ăcar prilejul care a înlesnit
săvârşirea fapteidccxxx.
Dacă victima a cunoscut, îns ă, că prepusul a săvârşit fapta cu depăşirea limitelor funcţiei sale sau
printr-un exerciţiu abuziv, ori că a acţionat în interes propriu, comitentul nu va fi obligat să răspundădccxxx1.
7. Punct de vedere. În ceea ce ne priveşte, sub imperiul vechii doctrine am apreciat ca just ă
interpretarea extensivă a condiţiei privind săvârşirea faptei de către prepus în „funcţiile încredinţate", cu
atât mai mult cu cât, astfel, se asigur ă, în mai mare măsură, protecţia victimei prejudiciului, îns ă această
interpretare extensivă trebuie făcută în anumite limite normale şi raţionale, limite determinate prin
aplicarea constantă la speţă a principiilor arătate mai sus.
Considerăm că o interpretare restrictivă a noţiunii de „funcţie încredinţată" ar restrânge, aşa cum
am arătat, în mod nejustificat domeniul de aplicare a art. 1000 alin.3 C. civ..
Curtea Supremă de Justiţie, făcând aplicarea principiilor enunţate mai sus, cu privire la definirea
condiţiei de faptă săvârşită în „funcţiile încredinţate", într-o speţă în care inculpatul - salariat la o regie
autonomă - şi-a ucis, în timpul unei alterca ţii la locul de muncă un coleg prin aplicarea unei lovituri de cuţit
în abdomen, a decis că „cererea părţii civile, soţia defunctului, ca la plata despăgubirilor să fie obligată şi
regia autonomă comitentă este neîntemeiată, deoarece fapta săvârşită de inculpat nu are nici o leg ătură cu
funcţia încredinţată"dccxxx11 (s.n.).
VII. EFECTELE RĂSPUNDERII COMITENTULUI
1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima

a. Obligarea comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei de c ătre prepus 1. Alegere.

Reglementarea prin dispoziţiile art. 1373 C. civ. a răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului dă victimei posibilitatea de a se adresa pentru recuperarea întregului prejudiciu,
la alegere, fie com itentului, fie comitentului şi prepusului deodată, ori succesiv, fie numai
prepusului, în acest din urmă caz pentru angajarea răspunderii fiind suficientă, aşa cum am
arătat, dovada condiţiilor de drept comun (art. 1357 C. civ.) nu şi a condiţiilor speciale art.
1373 C. civ.
Prepusul şi comitentul răspund, aşadar, pe temeiuri diferite: primul pentru fapta
proprie, cel de-al doilea pentru fapta altuia, în virtutea obligaţiei legale de garanţie pe care o
are faţă de victimă.
2. Practica judecătorească. Practica judecătoreascădccxxxiii a enunţat principiul garanţiei legale a
comitentului, statuând că acela răspunde „în locul" celor vinovaţi de cauzarea prejudiciului şi „pentru", iar
nu „alături" de aceştia.
3. Doctrina. Aşa fiind, în literatura de specialitate s-a pus întrebarea: care este natura juridic ă a obligaţiei
comune a comitentului şi a prepusului, de a repara integral prejudiciul victimei, dat fiind dreptul comitentului
recunoscut în unanimitate de doctrină şi jurisprudenţă, de a cere prepusului, ulterior avans ării
despăgubirilor către victimă, restituirea integrală a acestora?

172
 Avand in vedere modificarile aduse articolului 1373 de Noul Cod Civil precum si instituirea prin art.
1382 C.civ a unei raspunderi solidare in sracina persoanelor vinovate de savarsirea unei fapte prejudiciabile ,
art.1382 si urm., « Cei care raspund pentru o fapta prejudiciabila sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel
prejudiciat », nu mai putem afirma ca ne aflam in prezenta unei obligatii in solidum, in momentul in care
comitentul formuleaza o actiune in regres impotriva prepusului.
De asemenea dispozitiile art.1384 din noul cod civil prevad ipoteza introducerii unei actiuni in regres,
cu exceptia cazului in care se dovedeste ca persoana impotriva careia se introduce actiunea in regres, nu este
raspunzator pentru prejudiciul cauzat.
Prin urmare, in masura in care comitentul nu poate face dovada vinovatiei prepusului in savarsirea
faptei prejudiciabile, actiunea in regres indreptata impotriva acestuia va fi respinsa.
4. Opinii. In vechea reglementare intr-o opinie dccxxxiv, s-a susţinut că obligaţia în discuţie ar fi una
solidară între comitent şi prepus, în acest sens fiind invocate dispozi ţiile art. 1003 C. civ. potrivit cărora „când
delictul sau quasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru
despăgubire".
În argumentarea acestei opinii, s-a mai ar ătat că elementul generator al acestei solidarit ăţi este
fapta ilicită a prepusului, care antrenează întregul sistem al răspunderii punând în mişcare, deopotrivă,
aplicarea art. 998-999 C.civ, cât şi art. art. 1000 alin.3 C. civ.. şi, ca atare, cele dou ă răspunderi nu ar avea
origini diferite.
Această opinie, a fost şi este împ ărtăşită de practica judecătoreascădccxxxv, în majoritatea soluţiilor
pronunţate.
Într-o altă opiniedccxxxv1, neagreată de jurisprudenţă, s-a susţinut că, între comitent şi prepus, nu
poate lua naştere o obliga ţie solidară, ci o obliga ţie „in solidum", arătându-se, în acest sens, că prepusul şi
comitentul au calităţi diferite şi anume: autor al faptei prejudiciabile, respectiv garant al pl ăţii despăgubirilor
către victimă. Ambii, au însă, aceeaşi obligaţie, constând în repararea integrală a pagubei. Ca atare, ei nu
răspund în calitate de codebitori solidari, în temeiul art. 1000 alin.3 C. civ.., deoarece nu au cauzat prejudiciul
împreună.
După cum s-a arătat, în cazul răspunderii comitentului, legea nu prevede expres că obligaţia sa este
solidară cu a prepusului. Or, dup ă cum se ştie, solidaritatea pasiv ă poate rezulta numai din lege şi din
convenţie (art. 1041 C. civ.).
De aceea, s-a spus că răspunderea comitentului constă, într-o obligaţie „in solidum", care fără a fi
solidară, se concretizează totuşi prin obligarea la plata datoriei în întregime de către doi debitori.
În ceea ce ne priveşte, pentru considerentele pe care le vom expune în continuare, ne al ăturăm
acestei din urmă opinii.
Într-adevăr, obligaţia „in solidum", analizat ă sub aspect pasiv, relevă existenţa unei pluralităţi de
legături, fiecare datorie având o origine şi o via ţă proprie, iar sub aspect activ se prezint ă ca o unitate de
obligaţie.
Aşa se face că, în cadrul obligaţiei „in solidum", debitorii nu se reprezint ă unii pe alţii, fapt pentru
care efectele secundare ale solidarit ăţii (bazate pe ideea de reprezentare) nu se produc ceea ce înseamn ă că
actele de întrerupere a prescrip ţiei, efectuate faţă de un debitor, nu vor produce efecte şi fa ţă de ceilalţi
codebitori.
De asemenea, în cadrul solidarit ăţii, potrivit art. 1052 şi art. 1053 C. civ., dup ă plata datoriei de către
debitorul solidar, obligaţia devine divizibilă, debitorul plătitor neputând cere de la ceilalţi codebitori decât
partea fiecăruia.
Or, la obligaţia „in solidum" nu are loc o divizare a datoriei, deoarece fiecare este obligat pentru
toată datoria; ca atare, regresul debitorului nu va avea loc în baza art. 1053 C. civ. privind solidaritatea
pasivă, ci în temeiul dispoziţiilor art. 1108 pct. 3 C.civ, care reglementeaz ă subrogarea de plin drept a aceluia
care, fiind obligat cu alţii, face platadccxxxv11.
Analizând raporturile dintre comitent şi prepus, se poate observa cu uşurin ţă că, în cadrul acestora,
se regăsesc toate particularităţile obligaţiei „in solidum", mai sus prezentate.
Astfel, după cum se ştie, solidaritatea este o excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiilor dintre
creditori şi debitori. Codul civil instituie acest principiu, declarând că, în afara convenţiilor părţilor,
solidaritatea nu poate să-şi găsească izvorul decât în lege (art. 1041 C. civ.).
Faţă de prevederile legale amintite, rezult ă că nu este posibil ca, în afara unei dispozi ţii exprese a
legii, jurisprudenţa să declare o obligaţie ca fiind solidară numai pentru motivul că acestea ar avea unele
asemănări cu obligaţia solidară.
Argumentul potrivit căruia dispoziţia legală expresă, care îndreptăţeşte calificarea ca drept solidar ă
a obligaţiei comune a comitentului şi prepusului, ar exista şi c ă această dispoziţie ar fi prevăzută de art.
1000 alin.3 C. civ. este neîntemeiat. Potrivit acestei dispozi ţii „când delictul sau quasi-delictul este imputabil
mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubiri" (s.n.).
Aşadar, dispoziţiile art. 1003 C. civ., fundamenteaz ă solidaritatea autorilor faptei ilicite pe ideea de
culpă, or, aşa cum am arătatdccxxxv111, răspunderea comitentului este o răspundere obiectivă, fără culpă,
bazată pe ideea de garanţie.
De asemenea, pentru ca solidaritatea prev ăzută de dispoziţiile art. 1003 C. civ., s ă poată funcţiona
„trebuie ca paguba să rezulte din unul şi acelaşi fapt săvârşit de mai multe persoane, căci, dacă ar rezulta din
mai multe fapte deosebite, fiecare va răspunde numai pentru fapta
sa" dccxxx1x
Or, răspunderea comitentului şi a prepusului deriv ă din două obligaţii distincte, independente una
de alta: răspunderea comitentului izvorăşte din obligaţia de garanţie pe care legea [art. 1000 alin. 3 C. civ o

173
instituie în sarcina sa, iar r ăspunderea prepusului este concretizat ă în obligaţia de reparare a prejudiciului
cauzat prin fapta proprie, în mod direct, victimei.
Cu privire la răspunderea persoanei responsabile civilmente, în literatura juridic ădccxl s-a arătat că ea
este „o răspundere in solidum, deoarece atât inculpatul, cât şi persoana responsabila civilmente r ăspund în
temeiul a două obligaţii independente, datorând reparaţiune integrală victimei, care poate reclama
oricăruia dintre ei, iar răspunderea comitentului - parte responsabil ă civilmente - este axat ă pe ideea de
garanţie, iar nu de culpă, fie ea şi prezumată".
Un alt argument pentru care ader ăm la teza care susţine caracterul in solidum al obliga ţiei comune a
comitentului şi prepusului se referă la faptul că în cazul acestor obligaţii, datoria este, aşa cum am arătat,
unică şi ea nu se împarte în raporturile dintre codebitori, respectiv, între comitent şi prepus (cu excep ţia
cazurilor în care, în producerea prejudiciului, pe lâng ă culpa prepusului, s-a reţinut şi culpa proprie, a
comitentului, situaţie în care, pentru partea de prejudiciu imputabil ă comitentului, acesta nu avea drept de
regres împotriva prepusului).
Această caracteristică a obligaţiilor in solidum - constând în indivizibilitatea datoriei în raporturile
dintre codebitori - are consecinţe importante în cadrul acţiunii în regres a celui obligat in solidum care a
plătit întreaga datorie.
Astfel, dacă în cadrul solidarităţii pasive, codebitorul care a plătit întreaga datorie, pentru aşi
recupera sumele avansate, în cadrul celorlal ţi codebitori, se poate îndrepta împotriva acestora numai în
limita cotei de contribuţie a fiecăruia la naşterea obligaţiei, la obligaţiile „in solidum", dreptul de regres al
celui care a avansat creditorului întreaga sum ă reprezentând datoria, se exercit ă împotriva celorlalţi
codebitori - care de această dată vor fi obligaţi solidar - pentru întreaga plată efectuată.
Aşadar, acţiunea în regres a comitentului împotriva prepusului se întinde pân ă la concurenţa întregii
despăgubiri avansate victimei.
Deşi, aşa cum am arătat, practica judecătorească, în majoritatea soluţiilor sale, referindu-se la
obligaţia comitentului şi a prepusului de a despăgubi victima prejudiciului, arată că aceasta este o obligaţie
solidară, totuşi au existat şi unele soluţii, în sensul că natura acestei obligaţii este in solidum, arătându-se,
pe bună dreptate, că „cel chemat să răspundă pentru prepus nu este o simpl ă cauţiune, ci se înfăţişează
sub aspectul unei cauţiuni solidare sau ţinute in solidumdccxl1.

b. Obligaţia comitentului de a repara prejudiciului în ipoteza în care acesta a fost cauzat de

prepuşii unor comitenţi diferiţi
1. Disjungere. La analiza acestei probleme, urmează să distingem între două situaţii:
a) când prepuşii mai multor comitenţi, prin fapta lor ilicită şi culpabilă, au produs o
pagubă comitentului unuia dintre ei, jurisprudenţa este unanimă în a considera că ceilalţi
comitenţi vor răspunde solidar ("in solidum, în opinia noastră), faţă de comitentul
prejudiciat, numai cu proprii lor prepuşi, proporţional cu partea de contribuţie a fiecărui
prepus la producerea prejudiciului. Stabilirea contribuţiei fiecărui prepus la producerea
pagubei, se va face după criteriul formei şi gradului de vinovăţie. Prepuşii, însă, indiferent de
subordonarea lor, vor răspunde solidar faţă de victimă, pentru întreg prejudiciul dccxl11;
b) când prepuşii unor comitenţi diferiţi au săvârşit împreună o faptă ilicită, prin care au
cauzat prejudicii unei terţe persoane, în practică s-au conturat două opinii:
- într-o opinie -, s-a considerat că victima ar avea posibilitatea să se adreseze oricăruia dintre
comitenţi pentru recuperarea întregului prejudiciu, cu alte cuvinte, că răspunderea
comitenţilor - la fel ca şi a prepuşilor lor - ar fi solidară, pentru integralitatea prejudiciului
produsdccxl1U:
- într-o altă opiniedccxl1v -, pe care o împărtăşim, s-a considerat că, atâta vreme cât fiecare
dintre comitenţi este garantul propriului prepus, fiecare comitent în parte este instituit
răspunzător solidar (in solidum - în opinia noastră) cu propriul său prepus, în limitele părţii
de prejudiciu cauzate de acesta.
Ca atare, faţă de victimă, numai prepuşii, nu şi comitenţii, sunt solidari răspunzători
pentru întreg prejudiciul.
Această opinie este adoptată, în ultima vreme, din ce în ce mai mult şi de practica
judecătorească.
Astfel, într-o soluţie relativ recentă a practicii judecătoreşti se arată că „în mod corect
s-a stabilit că, în baza art. 1000 alin.3 C. civ., părţile responsabile civilmente urmează a fi
obligate la plata despăgubirilor civile solidar cu prepuşii lor, dar numai proporţional cu culpa
acestora"dccxlv (s.n.).
c. Posibilitatea comitentului de a se exonera de răspundere (Excepţie)
1. Exonerare de răspundere. Spre deosebire de vechea reglementare, ultimul alineat al
art. 1373 C. civ., da posibilitatea comitentilor de a se exonera de raspunderea ce le incumba
in sarcina, respectiv in situatia in care acesta din urma dovedeste că victima cunoştea sau
după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii fapte prejudiciabile că prepusul a
acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

174
Introducerea alineatului 3 al art.1373 C,civ, face posibila delimitarea situatiilor in care comitentul este
exonerat de raspundere. Prin urmare, daca victima are convingerea ferma ca prepusul a actionat in limitele
functiei incredintata si sub supravegherea comitentului, raspunderea acestuia din urma va fi angajata in
temeiul dispozitiilor art.1373.C.civ.
In masura in care, comitentul dovedeste ca victima cunostea sau in functie de imprejurari putea sa cunoasca,
la data savarsirii faptei prejudiciabile, ca prepusul a actionat fara nici o legatura cu atributiile sau scopul
functiilor incredintate, comitentul va fi exonerat de raspundere. In situatiile enumerate mai sus, sarcina
probei revine comitentului.
d. Lipsa unei ordini în privinţa chemării la răspunderea obligaţilor1. Lipsa ordinii. Nu există o
ordine în care victima să cheme la răs pundere pe unul dintre cei doi obligaţi la repararea
prejudiciului, respectiv, mai întâi pe comitent sau invers, întrucât, aşa cum am arătat dccxlvi,
este la latitudinea victimei de a alege ordinea chemării în judecată dccxlvii.
2. Interesul comitentului. Cu toate acestea, dat fiind faptul că actiunea in regres formulata de
comitent impotriva prepusului este condiţionată de întrunirea în persoana prepusului a
condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie, comitentul însuşi are interesul să-l cheme în
garanţie pe prepus, chiar dacă victima nu l-a chemat în judecată şi pe acesta din urmă.
Introducerea în proces a prepusului, prezintă un dublu avantaj, prin aceasta putându-se
stabili în mod temeinic, în cadrul unui singur proces, toate elementele răspunderii, pe de o
parte, iar pe de altă parte, soluţia pronunţată în proces va fi opozabilă şi prepusului,
împrejurare care va uşura acţiunea în regres a comitentului, pentru recuperarea sumelor
avansate cu titlu de despăgubiri victimei.
2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul. Regresul comitentulu i
a. Preliminarii
1. Poziţie. Aşa cum am mai arătat, comitentul nu este altceva decât un garant legal pentru
repararea daunei provocate de prepus. El a fost instituit răspunzător nu pentru că ar avea
vreo culpă în săvârşirea faptei ilicite şi producerea prejudiciului, ci cu unicul scop de a asigura
victimei, cu nimic vinovată, repararea integrală şi grabnică a pagubei. De aici rezultă:
-răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu pentru propria sa
faptă;
-răspunderea comitentului, fiind o răspundere indirectă, acesta având rolul de simplu
garant pentru fapta prepusului său, în cele din urmă, răspunderea prepusului pentru fapta
proprie urmează să prevaleze şi, ca atare, el va trebui să suporte singur repararea întregului
prejudiciului;
-obligarea „in solidum" a comitentului cu prepusul său, la repararea integrală a
prejudiciului suferit de victimă, este instituită în scopul protejării intereselor acesteia din
urmă. Tocmai de aceea, prin plata despăgubirilor, în locul prepusului, comitentul nu face
altceva decât să avanseze despăgu birile pe care cel dintâi le datorează victimei .
Aşa fiind, după ce a despăgubit victima, subrogându-se în drepturile acesteia,
comitentul va avea dreptul ca, pe calea unei acţiuni în regres, să pretindă de la prepus
restituirea întregii sume plătite victimei cu titlu de despăgubiri.
Cu privire la dreptul de regres pe care comitentul îl are împotriva prepusului în doctrină şi
în jurisprudenţă s-au degajat următoarele principiidccxlv111:
b. Natura juridică a acţiunii în regres
1. Natura juridică. În vechea reglementare, natura juridică a acţiunii în regres a comitentului
este aceea a unei acţiuni civile de drept comun, cu toate consecinţele ce rezultă din această
calificare.
Explicaţia se găseşte în mecanismul subrogaţiei prin plata creditorului. Aşa cum am arătat,
comitentul, plătind victimei despăgubirile, în locul prepusului, se subrogă în temeiul art.
1108 C. civ. în drepturile victimei, efectul acestei subrogaţii constând în preluarea de către
comitent a acţiunii pe care victima o avea ea însăşi împotriva prepusului dccxl1x.
Această acţiune era o acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. Astfel,
comitentul nu va putea recupera de la prepus despă gubirea avansată victimei, decât pe
calea dreptului comun, şi nicidecum pe o altă cale, cum ar fi, de exemplu, cea prevăzută . de
Codul muncii, cu privire la decizia de imputaredccl.
c. Comitentul are dreptul să ceară prepusului său restituirea în întregime a despăgubirilor
avansate victimeidccli.
1. Drept specific. În vechea reglementare, acest drept al comitentului era un drept specific al obliga ţiei „in
solidum", temeiul său constituindu-l, aşa cum am arătat, art. 1108 alin. (1), pct.3 C. civ., potrivit c ăruia
„subrogaţia se face de drept... în folosul celui care, fiind obligat... pentru al ţii la plata datoriei, are interes de
a o desface".

175
Dacă am admite că poziţia comitentului ar fi aceea a unui codebitor solidar, ar trebui, implicit, s ă admitem
că, potrivit regulilor solidarit ăţii, după efectuarea de către comitent a plăţii către victimă, acesta n-ar mai
putea să pretindă de la prepus întreaga sumă avansată, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 1052 şi 1053 C.
civ., obligaţia solidară se împarte de drept între debitori, astfel încât debitorul care a pl ătit datoria nu poate
pretinde de la fiecare dintre codebitori decât partea acestuia.
2. Punctul de vedere al doctrinei şi practicii judecătoreşti. Or, literatura juridică şi jurisprudenţa este
unanimă în a considera că, în raporturile dintre comitent şi prepus nu sunt aplicabile dispozi ţiile art. 1053,
1054 C.civdcclii.
Referindu-se la dreptul de regres pe care comitentul îl are împotriva prepusului practica judiciar ă a
statuat că „această răspundere" (a comitentului pentru fapta prepusului - s.n.) fa ţă de cel păgubit îi revine
comitentului pentru prepus şi nu alături de el (s.n.), aşa că este obligat să plătească întreaga despăgubire
[art. 1000 alin.3 C. civ.].
După efectuarea plăţii, comitentul se subrogă însă în drepturile celui păgubit şi, pe calea acţiunii în
regres se poate îndrepta împotriva prepusului pentru a obţine restituirea sumei în măsura în care nu s-a
dovedit şi o culpă a sa propriedccl111.
d. Adresarea cererii de restituire
1. Posibilităţi. Dacă prejudiciul a fost cauzat de către doi sau mai mulţi presupuşi ai aceluiaşi
comitent, acesta poate cere oricăruia dintre ei rest i tuirea întregii sume plătite, deoarece
faţă de comitent prepuşii care au săvârşit fapta „rămân solidar obligaţi" (s.n.) potrivit
dispoziţiilor art. 1003 C. civ., astfel cum erau ei şi faţă de partea păgubită" în drepturile
căreia comitentul s-a subrogatdccliv.
Spre deosebire de vechea reglementare, in care raspunderea comitentilor era o
raspundere indirecta, acestia actionand in calitate da garanti pentru prepusii lor, dispozitiile
Noului Cod civil instituie o raspundere principala pentru comitenti si nu una accesorie avand
o fundamentare obiectiva. Prin urmare in masura in care sunt îndeplinite conditiile
prevazute de art.1373 C.civ, comitentii vor raspunde independent si autonom in raport cu
eventuala obligatie a prepusului.
e. Apărarea prepusului
1. Apărare. Împotriva regresului comitentului, prepusul se poate apăra numai dovedind
fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat, în tot sau în parte, producerea
prejudiciului sau lipsa vinovatiei sale in producerea prejudiciului.
În acest sens, în jurisprudenţă s-a arătat că prepusul ar putea face dovada că activitatea
ilicită pe care a desfăşurat-o a fost determinată, total sau parţial, de ordinele ori
instrucţiunile primite de la comitent dcclv.
Prepusul nu se poate apăra împotriva regresului comitentului invocând dispoziţiile art. 1373
C. civ., întrucât acestea instituie o obligaţie de garanţie exclusiv în favoarea victimei dcclv1.
Referitor la situaţia în care în producerea prejudiciului s-a reţinut şi culpa comitentului, în
practica judecătorească s-a arătat că „atunci când obligarea unităţii la plata despăgubirilor
(...) se justifică atât în baza răspunderii pentru fapta dăunătoare a prepusului [art. 1000
ALIN.3C. civ cât şi în baza propriei culpe prin producerea daunei (art. 9998-999 C. civ.),
subrogarea ei în drepturile părţii prejudiciate se produce faţă de prepus, numai pentru suma
contribuţiei pe care a avut-o prin activitatea lui culpabilă la producerea daunei" dcclv11.
f. Titlu executoriu 1. Opinii. În practica judecătorească s-a pus problema dacă hotărârea de
obligare a comitentului împreună cu prepusul la plata despăgubirilor pentru victimă
constituie sau nu titlu executor pentru obţinerea rambursării despăgubirilor avansate.
Într-o primă opinie s-a arătat că, atâta timp cât comitentul s-a subrogat în toate
drepturile pe care victima le avea împotriva prepusului vinovat, răspunzătorul indirect
trebuie să beneficieze şi de dispoziţiile de ordin procesual privind recuperarea despăgubirilor
la care putea recurge subrogaţia. Deci, ca efect al subrogaţiei, pe plan procedural, comitentul
trebuie să aibă şi dreptul de a executa hotărârea împotriva prepusului, fără obţinerea unui
titlu executoriu.
Într-o altă opinie, se consideră că este necesară pronunţarea unei noi hotărâri prin
care prepusul să fie obligat a restitui comitentului despăgubirea.
S-a motivat că, în litigiul purtat între victimă, pe de o parte, şi comitent şi prepus pe de
altă parte, s-a hotărât obligarea celor din urmă la repararea prejudiciului, această hotărâre
necuprinzând însă şi obligarea prepusului de a rambursa comitentului despăgubirea.
Efectele subrogării nu pot fi extinse dincolo şi împotriva principiului înscris în art. 372
C.pr.civ., care prevede necesitatea unui titlu executoriu pentru urmările creanţei.
2. Punct de vedere. În ceea ce ne priveşte, considerăm că cea de-a doua opinie este
întemeiată, deoarece dacă creanţa comitentului ar fi valorificată direct prin executare,
prepusul nu ar mai putea dovedi ordinul comitentului, care ar face regresul imposibil, or
culpa concurentă a răspunzătorului indirect şi mai ales întinderea ei, care în nici un caz nu
este analizată în prima hotărâre. În consecinţă, dacă s-ar admite prima opinie, prepusul ar fi

176
privat de posibilitatea de a dovedi culpa comitentului şi de a reduce sau anihila acţiunea în
regres îndreptată de acesta împotriva sa.

F. INTERFERENŢE Şl CORELAŢII ÎNTRE CELE DOUA FORME DE RĂSPUNDERE

PENTRU FAPTA ALTUIA
I. MODUL DE PUNERE A PROBLEMEI
1. Chemaţi să răspundă. Practica a dovedit că nu de puţine ori se pune problema dacă
pentru fapta minorului trebuie să răspundă părinţii, institutorii, meşteşugarii sau comitenţii,
căci minorul, care trebuie să locuiască cu părinţii săi poate fi, totodată, elev, ucenic sau
prepus.
Cum legea nu se ocupă de această problemă, se pune întrebarea dacă victima ar putea, la
alegerea sa, să pretindă întreaga reparaţiune fie părinţilor, fie institutorilor, meşteşugarilor
sau comitenţilor ori ar putea pretinde cumulativ despăgubire integrală fiecăreia dintre
persoanele chemate să răspundă pentru altul.
2. Preocupările doctrinei. Interferenţa dintre diferitele forme ale răspunderii pentru fapta
altei persoane a făcut obiectul cercetării unor autori de prestigiu dcclviii, iar modalităţile de
soluţionare, nu întotdeauna unitare, au depins, îndeobşte, de fundamentele diferite pe care
au fost întemeiatedcclix.
II. DELIMITAREA DOMENIULUI
1. Precizare. Fiind în prezenţa unui concurs de prevederi legale, privind răspunderea pentru
fapta altei persoane, se impune o delimitare a domeniului de aplicaţie a acestora, precum şi
stabilirea raportului care există între ele.
Articolul 1374 din noul cod civil ne prezinta corelaţia formelor de răspundere pentru fapta
altei persoane, delimitând în mod clar situaţiile în care o altă persoană este chemată să
răspundă în situaţia în care avea obligaţia să supravegheze minorul când a săvârşit fapta
păgubitoare:
Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii
persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului.
Nici o altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta
prejudiciabilă săvârţită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în
care comitentul este părintele minorului care a săvîrşit fapta ilicită, victima are dreptul de a
opta asupra temeiului răspunderii. Astfel, articolul mai sus mentionat contine solutiile
pentru cele doua situatii de posibil concurs al raspunderilor:
- concursul raspunderii parintilor cu raspunderea altei persoane care avea obligatia de
supraveghere a minorului in momentul savarsirii faptei pagubitoare;
- concursul intre raspunderea comitentului si raspunderea parintilor;
Primul alineat al articolului mai sus mentionat prezinta situatia in care parintii nu vor
raspunde daca fac dovada ca o alta perosana avea obligatia de supraveghere a minorului. In
aceasta situatie se afla minorul aflat sub directia, supraveherea si controlul unui institutor,
persoanele care exercita supravegherea unuor minori bolnavi sau internati in centre de
reducare sau spitale de psihiatrie,etc.
In masura in care parintii fac aceasta dovada, sunt exonerati de raspunderea stabilita
conform art.1372 C.civ.
Insa pentru a ne afla in prezenta acestui caz de exonerare a raspunderii parintilor, trebuie sa
facem legatura cu art.1372 C.civ, respectiv numai in masura in care o alta persoana este
obligata in temeiul legii,al unui contract sau hotarari judecatoresti sa supravegheze minorul,
raspunderea parintilor va fi inlaturata, pentru ca daca ne-am raporta la situatia in care
supraveherea minorului de catre o persoana nu s-ar face in temeiul legii, al unui contract sau
horari judecatoresti, respectiv puterea de directie, supraveghere si control nu s-ar transfera
cu titlu permanent, raspunderea parintilor ar fi inlaturata ori de cate ori o alta persoana
supravegheaza minorul doar cu titlu temporar.
In ceea ce priveste cel de-al doilea alineat al articolului 1374 ne prezinta situatia in care
comitentul este si parintele minorului care a savarsita fapta prejudiciabila, situatie in care
victima are dreptul de a opta asupra temeiului raspunderii.
Răspunderea părinţilor, răspunderea institutorilor şi răspunderea artizanilor
1. Noţiuni introductive. Avand in vederea faptul ca, in noua reglementare nu mai exista un
articol distinct care sa trateze raspunderea institutorilor, problema corelarii celor doua forme
de raspundere este tratat in noul cod civil printr-un alineat separat al art.1374 care
mentioneaza :"Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii
persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului". Prin urmare raspunderea
177
parintilor nu va putea fi angajata in conditiile art.1372 C.civ, in masura in care demonstreaza
ca alta persoana avea obligatia potrivit legii, contractului sau unei hotarari judecatoresti sa
supravegheze minorul sau interzisul judecatoresc.
2. Acelaşi fundament. După cum se cunoaşte, atât răspunderea părinţilor pentru faptele
ilicite ale copiilor lor minori, cât şi răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciul
cauzat de elevii şi ucenicii lor, sunt angajate în principal pentru culpa în supravegherea
acestora.
3. Întrebare. În aceste condiţii, se pune întrebarea dacă răspunderea părinţilor va putea fi în
vreun fel angajată pentru fapta ilicită pe care copilul minor a săvârşit-o în timp ce avea
calitatea de elev ori ucenic şi se afla sub supravegherea institutorilor sau a meşteşugarilor.
4. Doctrina şi practica mai veche. În literatura de specialitate şi practica mai veche dcclx, s-a
format opinia potrivit căreia cele două răspunderi nu se pot aplica concomitent, susţinându-
se că dacă sunt întrunite condiţiile pentru răspunderea profesorului, în sensul că minorul se
afla ori trebuie să se afle supravegherea acestuia, nu mai este posibilă implicarea răspunderii
părinţilor,
Fundamentul unei asemenea opinii îl constituie concepţia despre raportul în care se
află răspunderea părinţilor cu celelalte răspunderi pentru fapta altuia, admiţându-se
caracterul general al răspunderii părinţilor, comparativ cu cea a profesorilor şi artizanilor, cu
consecinţa înlăturării ei, ori de câte ori sunt întrunite condiţiile răspunderii profesorilor şi
artizanilor, care, în aceste condiţii apar ca având un caracter special.
Totodată, s-a pornit de la premisa că ambele răspunderi se întemeiază numai pe
insuficienta supraveghere a copilului, elevului ori ucenicului, ori în aceste condiţii este
evident că răspunderea părinţilor nu mai putea fi angajată pentru perioada în care
supravegherea revenea altor persoane.
5. Punct de vedere. Nu împărtăşim o asemenea opinie care, considerăm noi, îşi are
explicaţia în faptul că în literatura şi practica mai veche nu s-a acordat suficientă atenţie
comparării temeiurilor aflate la baza răspunderii părinţilor cu cele ale răspunderii
institutorilor şi artizanilor.
Dacă nu avem nici o reţinere în a admite că răspunderea institutorilor şi artizanilor se
întemeiază pe lipsurile în supravegherea elevului ori ucen i cului, nu acelaşi lucru putem
spune despre răspunderea părinţilor, care are un caracter mai complex şi este angajată atât
pentru neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor de supraveghere, cât şi pentru lipsurile
privind educarea copilului minor.
6. Doctrina şi practica actuală. De altfel, în prezent este unanim admis de literatura
juridică şi practica judiciară că prezumţia de culpă împotriva părinţilor se referă nu numai la
lipsa de supraveghere, ci şi la lipsa sau proasta educaţie.
În aceste condiţii, părinţii vor putea răspunde, alături de institutor sau artizan, în cazul
în care acestuia i se reproşează lipsa de supraveghere, iar părinţilor lipsa sau proasta
educaţie.
Pe de altă parte, considerăm că răspunderea părinţilor are un caracter subsidiar în
sensul că ea va interveni ori de câte ori profesorul sau artizanul va face dovada că, deşi şi- a
îndeplinit obligaţia de supraveghere, nu a putut totuşi să împiedice săvârşirea faptului,
prejudiciabil.
Prin urmare, făcându-se dovada că nu lipsa supravegherii a fost cauza comiterii faptei
ilicite, urmează a fi luat în considerare celălalt temei al răspunderii - educaţia - pentru care
părinţii poartă întreaga răspundere.
2. Răspunderea părinţilor şi răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor
1. Interferenţă. Potrivit art. 1373 C. civ comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de
prepuşii lor, în funcţiile ce li s-au încredinţat.
Spre deosebire de vechea reglementare, ultimul alineat al art. 1373 C. civ., da
posibilitatea comitentilor de a se exonera de raspunderea ce le incumba in sarcina, respectiv
in situatia in care acesta din urma dovedeste că victima cunoştea sau după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârşirii fapte prejudiciabile că prepusul a acţionat fără nicio
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Interferenţa dintre răspunderea părinţilor şi cea a comitenţilor poate interveni numai
în situaţia în care minorul are şi calitatea de prepus şi în funcţiile încredinţate de comitent
săvârşeşte o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii.
2. Întrebare. Întrebarea este aceea de a şti dacă răspunderea părinţilor va putea fi
angajată în vreun fel în această situaţie?
Potrivit art.1374 alin 2 C.civ, nici o altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru
fapta prejudiciabilă săvârţită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în

178
cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvîrşit fapta ilicită, victima are
dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.
Astfel, acest alineat ne da raspunsul la întrebarea mai sus mentionata, in situatia in care
comitentul este si parintele minorului care a savarsita fapta prejudiciabila, victima are
dreptul de a opta asupra temeiului raspunderii.
3. Răspuns. Răspunsul în literatura de specialitate şi în practică este acela că
răspunderea comitentului înlătură definitiv răspunderea părinţilor. Şi de această dată
argumentul principal decurge din temeiurile care fundamentează răspunderea comitentului
în comparaţie cu cele ale răspunderii părinţilor.
Reamintim că răspunderea comitentului, fundamentată iniţial pe o prezumţie
absolută de culpă în alegerea, supravegherea, conducerea şi îndrumarea prepusului, a
evoluat spre o răspundere fără culpă, obiectivă, bazată pe ideea de garanţie civilă, care
constituie în prezent opinia dominantă în literatura română şi străină.
Or, în aceste condiţii, este firesc ca acesta să răspundă exclusiv pentru întreaga
activitate a prepusului în funcţiile încredinţate, întrucât el are întreaga iniţiativă a activităţii,
dreptul exclusiv de a da instrucţiuni, de a controla, îndruma şi chiar de a educa pe prepus.
Dreptul de a da dispoziţii sau instrucţiuni îl plasează pe prepus într-un raport de
subordonare, împiedicându-l la orice iniţiativă personală în cadrul îndeplinirii atribuţiilor ce i
s-au încredinţat.
Totuşi, există o singură excepţie, când i se recunoaşte persoanei păgubite dreptul de a
opta între acţiunea privind răspunderea părinţilor, şi cea privind răspunderea comitentului şi
anume atunci când părintele are şi calitatea de comitent al prepusului minor.

SECŢIUNEA A VI-A
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE, LUCRURI ŞI
RUINA EDIFICIILOR
A. RĂSPUNDEREA PENTRU PREIUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE
I. REGLEMENTARE JURIDICĂ ŞI DOMENIUL DE APLICARE
1. Reglementare juridică
1.1. Art. 1375 C. civ. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este
reglementată de art. 1375 C. civ., conform căruia: „Proprietarul unui animal sau cel care se
serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar
dacă acesta a scăpat de sub paza sa"
Prin urmare, textul legal socoteşte că proprietarul animalului deţine paza juridică a
acestuia chiar dacă a scăpat de sub pază si raspunde pentru prejudiciul cauzat de acesta
independent de orice culpă.
1.2. Prezumţie simplă. Pornind de la această prevedere, s-a ajuns la „instituirea unei
adevărate prezumţii simple, în sensul că paza juridică a unui lucru care a cauzat un prejudiciu
aparţine proprietarului, în măsura în care el nu dovedeşte că acesta a trecut asupra altei
persoane"dcclxi.
Astfel, în jurisprudenta a cautat să facă utile dispoziţiile art. 1375 si următoarele
pentru a garanta cât mai bine dreptul la despăgubiri al victimei. Temeiul propus a fost
prezumţia de culpă a păzitorului lucrului, prezumţie care nu poate fi inlăturată decât prin
dovada cazului fortuit sau a culpei victimei.
2. Domeniul de aplicare
a. Noţiunea de „pază juridică"
1. Reglementare juridică. Noţiunea de pază juridică este reglementată de art.1377 C.civ
conform căruia:" În întelesul art.1375 si art.1376, are paza animalului sau a lucrului
proprietarul sau cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar
numai în fapt exercită, în mod independent, controlul si supravegherea asupra animalului
sau a lucrului si se serveşte de acesta în interes propriu ". Astfel, spre deosebire de vechea
reglementare în actuala formă a Codului Civil notiunea de "pază juridică" a primit o
reglementare distinctă, prin raportare la cele două feluri de răspundere, cărora aceasta le
este aplicabilă, respectiv răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale si răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

179
2. Definiţie. Paza juridică asupra unui animal este dată de dreptul pe care îl are o persoană
de a se folosi de animalul respectiv, folosire care implică puterea de comandă, direcţie şi.
supraveghere asupra acestuia.
3. Conţinut. Cât priveşte conţinutul noţiunii de pază juridică, trebuie remarcat că păzitorul
juridic, ( in virtutea dispoziţiilor art. 1377 C.civ. este considerat ca fiind proprietarul sau
persoana care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unei clauze contractuale ori chiar
numai în fapt (exercită un control, precum si supravegherea lucrului sau animalului servindu-
se totodată de acesta în propriul interes) are o putere independentă asupra lucrului, de
folosinţă, direcţie şi control, putere ce îi permite să-l protejeze pe terţ împotriva prejudiciilor
pe care lucrul le-ar putea pricinui şi care, astfel îl obligă să exercite această pază dcclxii.
Deci, păzitorul juridic va trebui să aibă grijă ca lucrul să nu scape din puterea sa de
supraveghere şi să producă pagube căci, dacă acestea s-au produs înseamnă că lucrul a,
scăpat de sub puterea de îndrumare şi control a paznicului dcclx111.
4. Criteriu. Determinarea persoanei care are calitate de păzitor juridic al lucrului sau
animalului se realizează tinând seama de puterea pe care o are asupra bunului.
Criteriul de determinare a păzitorului juridic este simplu de aplicat în cazul în care
bunul are un singur păzitor, dar există situatii, în care mai multe persoane, nu doar una
singură, exercita împreună sau succesiv paza. De exemplu proprietarul împrumută bunul sau
îl predă unui atelier de reparaţii sau unui transportator, sau cedeaza uzufructul ori este
proprietatea comună pe cote- părţi ori în devălmăşie.
Aşadar, bunul este predat altui păzitor în temeiul unei dispoziţii legale, sau în temeiul
unui contract şi acesta va prelua paza.
Drept urmare, paza are caracter alterrnativ şi nu cumulativ.
Dimpotrivă, atunci când simultant sunt exercitate două sau mai multe paze identice,
toate aceste persoane sunt păzitori.
Ori de câte ori bunul se remite de către proprietar unei părţi contractante sau atunci
câand bunul este furat, păzitorul va fi determinat după exercitiul efectiv al pazei si. nu dupa
exercitiul legal.
Jurisprudenta a fost confruntată cu ipoteza furtului unui automobil, care a fost
antrenat intr-un accident din din vina hoţului.. Instanta a trebuit sa stabilească dacă dacă
proprietarul automobilului poate răspunde ca păzitor al lucrului său, sau, dimpotrivă, hoţul
este unicul păzitor.
Incovenientul a decurs din anonimatul hoţului sau insolvabilitatea acestuia. Curtea de
Casatie franceză, secţia civilă, a hotărât in anul 1936 ca proprietarul nu mai răspunde pentru
că nu mai avea paza lucrului. Hoţul era păzitorul de fapt, aşa cum prevede, in actuala
reglementare art. 1377 C.civ.
Criteriul după care a fost definit conţinutul noţiunii de pază juridică este cel denumit al
direcţiunii sau al puterii intelectuale în cadrul căruia atributele persoanei responsabile
asupra lucrului sunt: dreptul de a dirigui, controla şi supraveghea independent lucrul.
Prin urmare, pot fi păzitori juridici şi aceia care în fapt au direcţia independentă,
controlul şi supravegherea lucrului, este cazul hoţului, a posesorului neproprietar etc.dcclx1v.
Deţine, de asemenea, paza juridică, persoana căreia proprietarul i-a transmis folosinţa
animalului, adică uzufructuarul, comodatarul, locatarul.
5. Prezumţie. Se prezumă însă, până la proba contrară, că paza juridică aparţine
proprietarului, dar numai dacă bunul este apropriabil si proprietarul este identificat.
Un neproprietar va răspunde dacă se face dovada ca el exercita în mod independent
paza lucrului.
Prepusul care utilizează un bun sau un animal, in baza raportului de prepuşenie si pe
seama comitentului, nu este păzitor al lucrului sau al animalului.
În ipoteza in care proprietarul predă bunul, lucrul sau animalul unui profesionist
pentru a-l întrebuinţa in exercitarea profesiei, se transferă acestuia paza. Dacă insă
profesionistul execută reparaţia la locul unde a fost aşezat bunul de catre proprietar, deci
fără deposedarea acestuia, se compară puterile pe care le aveau in momentul producerii
prejudiciului cele două persoane asupra aceluiaşi lucru.
Transferul pazei opereaza atunci când bunul a fost remis unui profesionist de
către un neprofesionist, nu şi atunci cand bunul se transferă între profesionişti.
Este admis transferul pazei în cazul împrumutului de folosinţă, dacă proprietaru l nu
şi-a păstrat controlul asupra lucrului sau dacă l-a încredinţat celui împrumutat pentru , un
interes personal al proprietarului.
Vânzarea transferă paza dacă nu s-a rezervat proprietatea in favoarea
vânzătorului.

180
 Depozitul transferă paza dacă nu este gratuit.
Remorcarea sau depanarea benevolă nu transferă paza, cu excepţia situaţiei în care
cel care a oferit ajutor a luat iniţiativa să folosească lucrul sau animalul.
Nu va fi angajată răspunderea în baza art. 1375 C. civ., a păzitorului material al.
animalului, căci acesta nu are dreptul de a se folosi de animal pentru sine. Se află în această
situaţie, îngrijitorul animalului, persoana care duce animalul la păşune, precum şi
depozitarul căruia i-a fost încredinţat animalul în păstrare, nu şi spre folosi nţă dcclxv.
Răspunderea celui care deţine paza materială a animalului va putea fi angajată numai
în baza art. 1357 C. civ. cu condiţia ca victima să dovedească existenţa elementelor
răspunderii instituite prin aceste texte de lege. b. Categoriile de animale la care se referă
legea
1. Control şi supraveghere. Potrivit art. 1375 C. civ., proprietarul unui animal sau
acela care se serveşte de dânsul în cursul serviciului, este răspunzător de prejudiciul cauzat
de animal, fie că animalul se află sub paza sa, fie că a scăpat. Textul cere, deci, ca
proprietarul sau cel ce se serveşte de animal să aibă asupra lui paza juridică, adică să aibă
controlul şi supravegherea asupra animalului.
2. Categorii de animale. Intră în această categorie toate animalele domestice,
precum şi animalele sălbatice aflate în captivitate: va fi, de asemenea, angajată
răspunderea prevăzută de art. 1375 C. civ., şi în cazul în care prejudiciul a fost cauzat de
animalele sălbatice aflate în rezervaţii sau în parcuri de vânătoare închise.
3. Dezvoltare. S-a admis, astfel dcclxvi, aplicarea art. 1375 C. civ. în situa ţia în care prejudiciul sa produs
într-o rezervaţie sau parc închis, nu şi atunci când prejudiciul a fost produs de un animal s ălbatic ieşit din
rezervaţie sau din parc.
Ulterior, însădcclxv11, s-a admis angajarea răspunderii de art. 1375 C. civ. în sarcina inspectoratelor
silvice şi în cadrul prejudiciilor cauzate de animale sc ăpate din rezervaţii, considerându-se că acestea ar fi
putut (prevedea şi) preveni producerea prejudiciilor prin interven ţia directă asupra animalelor aflate în astfel
de locuri.
Cât priveşte însă animalele sălbatice aflate în libertate, inspectoratele silvice judeţene
nu au paza lor juridică, deoarece, practic, nu se poate exercita o asemenea pază, motiv
pentru care inspectoratele judeţene poartă răspunderea pentru pagubele produse de aceste
animale în temeiul art. 1357 C. civ., adică potrivit dreptului comun în materie de
răspunderedcclxv111.
Rezultă, deci, că victima prejudiciului va trebui să facă dovada condiţiilor în care operează
răspunderea, inclusiv culpa organiza ţiei care are în folosinţă fondul pe care se află animalele sălbatice.
Această răspundere poate fi înlăturată dacă se dovedeşte forţa majoră sau faptul victimei, iar în caz de
culpă comună întinderea răspunderii este dată de gradul de culpă reţinutădcclx1x.
Proprietarul animalului chiar dacă este prezumat păzitor al animalului, este desc ărcat de răspundere
dacă poate face dovada că în momentul cauzării pagubei altă persoană era păzitor al acelui animal.
Nu se aplică această regulă persoanei care a acceptat benevol pentru câteva ore sa p ăzească un
câine.
Tot astfel, veterinarul este considerat că a păstrat paza animalului cât timp acesta s-a aflat pe masa
de examen şi în această stare a muşcat pe cineva.
Nu este considerat păzitor al lucrului cel care duce calul de căpăstru spre grajd
numai pentru a face un serviciu proprietarului.
Păzitorul animalului nu se poate exonera decât dacă dovedeşte o cauză a prejudiciului
străină de fapta sa. Astfel, atât timp cât faptul prejudiciabil are drept cauză fapta rău-voitoare a
unei terţe persoane, aceasta faptă are pentru proprietar caracterul de fortă majoră.
II. FUNDAMENTAREA RĂSPUNDERII
1. Orientări. Pornindu-se de la conceptul de pază juridică ca element esenţial, au apărut - în
fundamentarea răspunderii reglementate de art. 1001 C.civ ( actualul art.1375 C. civ.), două
orientări principale:
-conform primeia, cel ce trage foloasele unei activităţi trebuie să suporte si consecinţele
păgubitoare ale acestei activităţi, riscul fiind, prin urmare, fundamentul răspunderii;
-conform celei de-a doua orientări, răspunderea reglementată art. 1001 C.civ ( actualul
art.1375 C. civ.). este bazată pe o prezumţie de culpă în supraveghere, de vinovăţie în
exercitarea pazei juridice.
Această a doua orientare a fost însuşită şi de practica instanţei supreme însă, în timp, s-a
ajuns de la caracterul relativ al prezumţiei de culpă la caracterul absolut, iuris et de iure al
acestei prezumţii.
Această evoluţie marchează, în fapt, tendinţa spre afirmarea unei adevărate
răspunderi obiective în sarcina persoanei, ce exercită paza juridică asupra animalului.
Cum, potrivit art. 1001 C.civ ( actualul art.1375 C. civ.)., cel care are paza juridică a
animalului răspunde fie „că animalul se află sub paza sa", fie „că a scăpat", rezultă că pe

181
lângă prezumţia de culpă în supraveghere, în fundamentarea răspunderii instituite de art.
1001 C.civ ( actualul art.1375 C. civ.) mai apare şi ideea de garanţie, „în sensul de garanţie a
comportamentului general, a defectelor de comportament ale animalulu i respectiv" dcclxx.
III. CONDIŢIILE ŞI EFECTELE RĂSPUNDERII 1.
Condiţiile
1. Condiţii cumulative. În cazul în care un animal a cauzat un prejudiciu, victima, pentru a
putea determina angajarea răspunderii reglementează prin art. 1375 C. civ. în sarcina celui
ce exercită paza juridică asupra animalului, va trebui să dovedească existenţa cumulativă a
două condiţii şi anume:
-prejudiciul a fost produs de animal; şi,
-animalul se afla, în momentul comiterii prejudiciului, sub paza juridică a persoanei de la
care se pretind despăgubirile.
2. Exonerare. Persoana a cărei răspundere a fost angajată în baza art. 1375 C. civ., adică
paznicul juridic, se va putea exonera dacă va dovedi că prejudiciul este urmarea uneia din,
următoarele cauze: forţa majoră; fapta unei terţe persoane pentru care paznicul juridic nu
este ţinut să răspundă şi fapta victimei însăşi dcclxxi.
2. Efecte
1.Angajarea răspunderii. Dacă victima prejudiciului va dovedi existenţa condiţiilor
de mai sus, atunci va fi angajată răspunderea prevăzută de art. 1375 C.civ, în sarcina _
paznicului juridic al animalului.
Victima are şi posibilitatea ca, în baza art. 1357 C. civ., să obţină despăgubiri de la paznicul
material al animalului, trebuind, însă, în acest caz, să facă dovada existenţei condiţiilor
(elementelor) răspunderii pentru fapta proprie.
2. Acţiunea în regres. Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile către victima
prejudiciului, el are posibilitatea ca, folosindu-se de prevederile art. 1357 C. civ., să
introducă acţiune în regres, împotriva paznicului material al animalului.
3. Întinderea răspunderii. Situaţii. Cât priveşte întinderea răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de animale, în practică au apărut mai multe situaţii:
-dacă animalul aparţine în coproprietate mai multor persoane, ori se află în folosinţa
comună a mai multor persoane, răspunderea pentru prejudiciului cauzat de acesta este
solidarădcclxx1;
-dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor proprietari
diferiţi sau aflate în folosinţa unor persoane diferite, răspunderea este divizibilă dccxx111;
-dacă victima prejudiciului este chiar paznicul material, atunci paznicul juridic va
răspunde în baza art. 1375 C. civ., dar la stabilirea răspunderii se va ţine seama şi de
conduita paznicului material în producerea prejudiciului.

B. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ÎN GENERAL

I. REGLEMENTARE JURIDICĂ ŞI DOMENIU DE APLICAŢIE 1.
Reglementarea juridică a răspunderii pentru lucruri în general
1.Sediul materiei Sediul materiei îl constituie art. 1376 alin. (1) C. civ., Oricine este obligat să
repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa" şi art. 1376 alin.2
C.civil potrivit căruia „ Dispoziţiile alin.(1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule
sau în alte cazuri simulare. Cu toate acestea, in astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor
prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă îintruneşte, fată de ceilalţi,
condiţiile forţei majore "
2. Dezvoltări. Spre deosebire de reglementarea anterioara, actuala reglementare,
instituie printr-o reglementare comună celor două texte, art. 1375 şi art. 1376,
răspunderea independent de orice culpă, atât în cazul prejudiciului cauzat de animale, cât
şi în cazul celor cauzate de lucruri.
Prezumţia de răspundere nu este inlaturata decât în faţa dovezii cazului fortuit
sau a culpei victimei.
In reglementarea anterioara, raspunderea pentru lucruri in general era prevazut ă de dispozitiile art. 1000
alin.1 C.civil potrivit carora "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor
pentru care suntem obligati a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră"
Astfel răspunderea pentru lucruri în general a fost conceput ă de către redactorii săi şi considerată de
către doctrină şi jurisprudenţă, o bună perioadă de timp, ca fiind numai o continuare a r ăspunderii
pentru faptă proprie ( art. 998-999 C.civil anterior) şi având ca rol simpla prezentare general ă a

182
următoarelor forme de răspundere, ce urmau să fie tratate de alineatele (2)-(4) ale art. 1000, de art.
1001 şi 1002 C. civ.
Rolul de simplă legătură, pur introductiv, al tezei finale a art. 1000 alin. (1) C. civ., a încetat, îns ă, când,
începând cu cea de-a doua jumătate a secolul al XIX-lea, progresul tehnic a c ăpătat o amploare şi
complexitate fără precedent, generând variate forme de activitate nemaiîntâlnite pân ă atunci care, la
rândul lor, constituiau potenţialul modern al diferitelor situaţii prejudiciabile. Astfel, datorită schimbărilor
apărute în natura prejudiciilor, se impune o nouă interpretare a art. 1000 C. civ., interpretare care să fie în
măsură să acopere toate situaţiile noi generatoare de prejudicii (în special accidente de munc ă şi de
circulaţie, în care maşinile ocupau un loc important), situa ţii pentru a căror rezolvare vechea interpretare
a textului art. 1000 C. civ. se dovedea insuficientă.
În acest scop, doctrina şi jurispruden ţa au dat tezei finale a primului alineat al art. 1000 C. civ.din
reglementarea anterioară valenţa unui nou principiu al răspunderii civile delictuale, făcând din această
formulare ("sau de lucrurile ce sunt în paza noastră") izvorul de drept al teoriei moderne a răspunderii
civile pentru fapta lucrurilor ce sunt sub paza noastrădcclxx1v.
2. Domeniul de aplicare a art. 1376 alin. (1) C. civ.
a. Preliminarii
1. Determinare. În vederea determinării domeniului de aplicaţie a art. 1376 alin. (1) C. civ.
este necesară precizarea următoarelor noţiuni: noţiunea de „lucru", cea de „pază" şi „paznic
al lucrului", noţiunea de „cauzare de către lucru a prejudiciului", precum şi determinarea
persoanelor care pot beneficia de prevederile acestui text de lege [art. 1376 alin (1) C. civ.].
b. Noţiunea de „lucru"
1. Definiţie. Definirea noţiunii de lucru la care face referire art.1376 alin. (1) C.civ, a fost posibil ă prin
excluderea din sfera de cuprindere a acestei no ţiuni a tuturor acelor lucruri pentru care legea a instituit o
răspundere specială.
2. Discuţii privind sfera noţiunii de lucruri. În acest sens, ini ţial, în reglementarea anterioară, s-a
considerat că art. 1000 alin. (1) C. civ., ar reglementa numai r ăspunderea pentru lucrurile mobile, nu şi
pentru cele imobile, deoarece răspunderea pentru aceste din urmă lucruri ar fi instituită prin art. 1002 C.
civ.
Această soluţie s-a dovedit, însă, a fi incorectă, atâta timp cât, după cum se ştia, în vechea reglementare
art. 1002 nu se referea la imobile în general şi constuc ţii astfel cum prevede art.1378 C.civ., în actula
reglementare, ci numai la edificii şi la prejudiciul produs de acestea din cauza între ţinerii necorespunzătoare
sau a unor vicii ale construcţiei.
Ulterior, s-a încercat restrângerea no ţiunii de lucru, la care se referea art. 1000 alin. (1) C. civ., în sensul
aplicării prevederilor acestui text numai la domeniul lucrurilor care ar prezenta un anumit poten ţial de
periculozitate.
Deşi şi-a găsit ecoul, atât în doctrinădcclxxv, cât şi în jurisprudenţă, această teză, care folosea, pentru
determinarea domeniului de aplicaţie a art. 1000 alin. (1),în reglementarea anterioară distincţia între
lucrurile periculoase şi cele care nu sunt periculoase, s-a dovedit a fi inexact ă, neriguroasă, atâta vreme ce
pot exista anumite lucruri care, in abstracto (prin natura şi prin destina ţia lor), să nu prezinte nici un pericol,
dar care, in concreto (prin utilizarea lor), să fie susceptibile de a genera un anumit pericol pentru cei care vin
în contact cu ele.
3. Concluzie. Faţă de cele arătate, s-a ajuns la concluzia că art. 1376 alin. (1) C. civ., se
referă la lucruri neînsufleţite, indiferent dacă acestea sunt mobile sau imobile,, dacă sunt
sau nu potenţial periculoase şi fără a se face distincţia dacă au sau nu au un dinamism
propriu, ori dacă au produs prejudiciul fiind în mişcare sau aflându-se în repaus dcclxxvi.
Referitor la acest aspect, jurisprudenţa a statuat că „în materie de responsabilitate
bazată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (1) C. civ. (...), din vechea reglementare posesorul unui
lucru indiferent de natură să trebuie să suporte consecinţele daunelor provocate de acel
lucru".
4. Precizarea categoriilor de lucruri. Aşa cum am precizat deja excluzând din sfera noţiunii
de „lucru" folosită de art. 1376 alin. (1) C. civ., acele lucruri pentru care legea instituie o
răspundere specială , rezultă că nu cad sub incidenţa textului de lege menţionat
următoarele categorii de „lucruri":
-animalele, pentru care art. 1375 C. civ. instituie o răspundere specială; -edificiile,
construcţiile în cazurile în care prejudiciul a fost cauzat datorită lipsei de întreţinere ori a
unor vicii de construcţie, potrivit art. 1378 C.civ;
-aeronavele, pentru care este prevăzută răspunderea specială, prin art. 97 din Codul
aeriandcclxxv11.
-instalaţii nucleare (Legea nr.61/1974 abrogată prin O.G. 7/2003)dcclxxv111; -vasele (Codul
comercial) dcclxx1x. În prezent atât pentru coliziunile vehiculelor cât şi pentru alte situa ţii în care acestea
provoacă pagube, sunt aplicabile dispoţiile art. 1376 alin.2 C.civil.
5. Situaţii. Jurisprudenţa a făcut aplicarea răspunderii instituite prin art. 1000 alin 1 ( actualul 1376 alin. 1 )
C. civ., în următoarele situaţiidcclxxx: accidente legate de folosirea energiei electrice dcclxxxi, explozia unui cazan,

183
explozia unei conducte de gaze naturale, spargerea unei conducte de ap ă, căderea într-o groapă de canal
neacoperită, surparea unui mal, căderea unui arbore etc.).
Tot astfel, jurisprudenţa a extins răspunderea şi la acele lucruri care, în principiu, sunt ale nim ănui, în
anumite situaţii.
De exemplu, zăpada, ca şi apa de ploaie care se scurge de pe un acoperiş poate sa atrag ă răspunderea
proprietarului clădirii, chiar dacă, atât zăpada cât şi apa de ploaie sunt bunuri fără stăpân.
Motivul instituirii unei astfel de r ăspunderi este determinat de faptul că, odată aşezate pe bunul aparţinând
persoanei, zăpada, apa etc. sunt sub paza aceleiaşi persoane ca şi clădirea.
c. Noţiunea de „pază şi de paznic al lucrului"
1. Noţiune. Faţă de formularea lapidară a textului art. 1376 alin. (1) C. civ., care, instituind
răspunderea pentru „lucrurile ce sunt sub paza noastră", omite să dea şi o definiţie a noţiunii
de „pază", în doctrină şi jurisprudenţă - făcându-se, prin analogie, aplicarea art. 1375 C. civ. -
s-a considerat că, şi în acest caz, prevăzut de art. 1376 alin. (1), este vorba de paza juridică şi
nu de paza materială.
2. Criterii. Stabilindu-se că art. 1000 alin 1 ( actualul 1376 alin. 1 ) C. civ.,se referă la paza
juridică a lucrului, în scopul definirii acestei noţiuni, în doctrină au fost propuse mai multe
criteriidcclxxxii.
3. Criteriul ideii de risc. Criteriul după care definirea noţiunii de pază juridică ar trebui făcută
prin raportarea la ideea riscului - profit. Potrivit acestui criteriu, care a fost respins atât de
practică, cât şi de doctrină, paza juridică ar aparţine celui ce trage foloasele lucrului (ubi
emolumentum, ibi onus): şi,
4. Criteriul direcţiunii (autorităţii). Criteriul direcţiunii sau al autorităţii asupra
lucrului, potrivit căruia paza juridică aparţine celui care exercită puterea independentă de
stăpânire şi de direcţionare a utilizării lucrului, deci care are puterea, folosinţa, diriguirea,
controlul şi supravegherea asupra lucrului.
5. Paza juridică şi paza materială. Paza juridică se deosebeşte de paza materială,
aceasta din urmă fiind subordonată celei dintâ i dcclxxxiii, care la rândul ei, decurge, de regulă,
dintr-un drept şi presupune obligaţia de a preîntâmpina producerea vreunui prejudiciu prin
intermediul lucrului.
Paza juridică nu presupune neapărat contactul nemijlocit cu lucrul, contact ce
caracterizează orice pază materială.
După cum se arată, într-o decizie a fostei instan ţe supreme, „în ceea ce priveşte no ţiunea de pază la
care se referă legea (art. 1000 alin. (1) C. civ., - actualul art.1376 C.civ.) este de necontestat c ă ea nu are în
vedere paza materială, ci paza juridică ce-i revine, în principiu, proprietarului, care are dreptul şi obliga ţia de
control şi directivă asupra lucrului, asftel că este îndreptăţit să ia măsurile necesare pentru ca lucrul să nu
se afle în situaţia de a cauza altora un prejudiciu"dcclxxx1v.
Este posibil ca, atât paza juridică, cât şi cea materială, să fie întrunite de aceeaşi persoană, după
cum este posibil să aparţină unor persoane diferite, cum este cazul în care proprietarul unui autoturism îl
încredinţează pentru exploatare unui şofer.
Acest tip de răspundere se aplică, aşadar, celui ce are paza juridică. Este, de asemenea, posibilă
tragerea la răspundere şi a celui ce are paza material ă asupra lucrului, pentru prejudiciul cauzat de acesta,
însă pe baza răspunderii pentru faptă proprie. Acest criteriu şi-a găsit aplicarea în practica judecătorească şi
e acceptat şi de doctrină.
6. Criteriul direcţiei intelectuale. Criteriul direc ţiei intelectuale, potrivit căruia simpla
putere de fapt, chiar neîntemeiată pe un drept (ca în cazul celui de-al doilea criteriu), care permite
exercitarea independentă a direcţiei, a autorităţii asupra lucrului, este suficientă pentru definirea noţiunii
de pază juridică a lucrului.
Aşadar, spre deosebire de criteriul direc ţiunii - care caracterizează paza juridică prin puterea sau
autoritatea de drept asupra lucrului - acest criteriu, al direc ţiei intelectuale, atribuie paza juridic ă celui care
are în fapt puterea de comandă asupra lucrului, această „putere de fapt" fiind tot o putere independent ă,
diferită, deci, de simpla pază materială asupra lucrului.
Acest criteriu este util şi şi-a g ăsit aplicarea în practică, în rezolvarea acelor situaţii în care cel ce avea
dreptul de direcţie asupra lucrului a fost lipsit, împotriva voin ţei sale, de acest drept, de exemplu, prin furt
sau printr-o altă formă de uzurpare.
7. Principii. În vederea determinării persoanei căreia îi revine paza juridic ă, potrivit acestui criteriu,
în doctrinădcclxxxv au fost stabilite următoarele principii:
În principiudcclxxxv1, proprietarul lucrului este prezumat, până la proba contrarie, că este paznicul juridic al
acestuia.
Proprietarul poate, însă, pentru a răsturna această prezumţie, să facă dovada că a transmis paza
juridică altei persoane, prin închiriere, de exemplu, ori c ă, împotriva voinţei sale, a pierdut paza juridic ă a
lucrului, în cazul în care, de exemplu, bunul i-a fost furat.
Aşadar, pentru a răsturna prezumţia de pază juridică, nu este suficientă simpla dovadă a faptului că
lucrul se găsea în paza materială a altuia, ci trebuie probat de către proprietar că a transmis paza juridic ă
sau că aceasta a fost pierdută împotriva voinţei sale.

184
Cu privire la caracterul prezum ţiei că paza juridică aparţine proprietarului lucrului, în literatura juridic ă se
susţine, în cvasiunanimitate, că aceasta este o prezum ţie simplă, judecătorească, neprevăzută expres de
nici o dispoziţie legalădcclxxxv11.
În literatura juridică recentă, s-a exprimat însă şi opinia contrară, pe care o considerăm justă,
potrivit căreia prezumţia pe care o analizăm este opera legiuitorului, iar nu a judecătoruluidcclxxxv111.
Argumentele invocate în spiritul acestei opinii sunt următoareledcclxxx1x:
Deşi nu este prevăzută expres de nici o dispozi ţie legală, prezumţia potrivit căreia paza juridică aparţine
proprietarului lucrului, funcţionează, în realitate întocmai ca o prezum ţie legală, dispensând pe acela în
favoarea căruia a fost recunoscută, de administrarea oricărei dovezi. Aceasta deoarece, în concepţia
redactorilor Codului civil, art. 1000 alin 1 si art. 1001 ( actualele art. 1376 şi art. 1375) , au fost destinate s ă
se completeze reciproc, din analiza combinat ă rezultând, incontestabil, că paza juridică a unui lucru aparţine
proprietarului acestuia, în măsura în care el nu dovedeşte că, de fapt, în momentul cauzării prejudiciului,
aceasta trecuse asupra altei persoane. Cum aceast ă prezumţie rezultă din analiza coroborată a două texte
de lege, înseamnă că ea este o prezumţie legală.
prezumţia în discuţie nu poate fi calificat ă nici ca o prezum ţie simplă, atâta timp cât în cadrul ei nu se
utilizează procedeul logic de deplasare a obiectului probei de la faptul de dovedit la un fapt vecin şi conex cu
cel generator de drepturi.
De asemenea, această prezumţie nu se subordonează nici prevederilor art. 1203 C. civ., aplicarea ei
nefiind lăsată la aprecierea judecătorului, ci impunându-se acestuia, care este obligat să o aplice de fiecare
dată când proprietarul lucrului nu reuşeşte să dovedească faptul că o altă persoană a exercitat „o pază
juridică subsidiară", în momentul producerii prejudiciului.
În literatura de specialitatedccxc s-a arătat că proprietarul rămâne paznic juridic şi în cazul în care a
pierdut lucrul, precum şi în caz de neuz al acestuia.
De asemenea, se considerădccxc1 că proprietarul îşi păstrează calitatea sa de paznic juridic al lucrului
şi în cazul abandonării acestuia, cât timp lucrul, devenit „res nullius", nu va fi preluat, efectiv şi în baza
procedurii legale, de către organele de stat în dreptdccxc11.
Atunci când lucrul este deţinut în coproprietate de mai multe persoane, paza juridică, se prezumă că
aparţine, solidar, tuturor coproprietarilor.
Se poate, însă, face dovada, de către cel interesat, că în fapt, puterea de comandă asupra lucrului a
fost exercitată numai de unul ori unii din proprietarii comuni, caz în care paza juridic ă a aparţinut numai
acestora;
Se consideră că există o prezumţie de pază juridică asupra lucrului şi în cazul titularilor unor
dezmembrăminte, ale dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute aparent ă)dccxc111;
Titularul posesiei, bucurându-se de prezum ţia de proprietate, are şi el, paza juridic ă a lucrului asupra căruia
exercită posesia. În acest sens s-a pronun ţat şi practica judecătorească care arată că, „în ceea ce priveşte
paza juridică, ea trebuie să se determine în adevăr, nu întotdeauna în raport de existenţa calităţii de
proprietar al lucrurilor, ci şi a celui de posesor al acestora, care implic ă, de asemenea, existenţa unei obligaţii
de supraveghere şi control"dccxc1v.
La această concluzie s-a ajuns prin luarea în considerare atât a prevederilor anterioare, respectiv art.
1854 C. civ., care instituie o adev ărată prezumţie de proprietate în favoarea posesorului, cât şi a faptului c ă
posesorul, comportându-se ca titular al dreptului de proprietate, are, în realitate, puterea de direc ţie, control
şi supraveghere asupra lucrului, putere pe care o exercit ă în mod independent, indiferent că este de bună
sau de rea-credinţădccxcv; Detentorul precar, în cazul în care proprietarul lucrului îi transmite paza juridic ă a
acestuia printr-un act juridic (închiriere, de exemplu), devine paznic juridic al lucrului, deoarece (în calitate de
locatar, ca să ne raportăm la exemplul dat) dispune, - independent - de puterea de direc ţie, control şi
supraveghere privind folosirea lucrului (adică puterea de fapt).
În legătură cu acest caz - al detentorului precar -, în care proprietarul transmite folosin ţa
independentă (paza juridică) a lucrului unei alte persoane (detentor), se face distinc ţia între: paza juridică a
structurii lucrului, care continuă să rămână în sarcina proprietarului, acesta urmând să răspundă pentru
prejudiciile care îşi au originea în structura lucrului, adic ă în viciile ascunse ale acestuia şi paza juridic ă a
folosinţei lucrului, care trece în sarcina detentorului, acesta urmând s ă răspundă pentru prejudiciul produs
de lucru prin modul defectuos de utilizare a lui.
Jurisprudenţadccxcv1 a făcut aplicarea acestei distincţii, stabilind răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de prăbuşirea unui lift, prin ruperea cablurilor în sarcina proprietarului imobilului, ca paznic juridic al
structurii, şi nu în sarcina asocia ţiei locatarilor din acest imobil, care avea calitatea de paznic juridic al
folosinţei liftului;
Are, de asemenea, paza juridică a lucrului cel care, împotriva voin ţei proprietarului, de exemplu, prin furt, îşi
însuşeşte lucru.
Astfel, referitor la această situaţie, într-o hotărâre a fostei instanţe supremedccxcv11 se arată că „(...) în
ce priveşte pierderea de către proprietar a pazei juridice, aceasta poate avea loc în cazul sustragerii
frauduloase a lucrului şi exclude culpa sa personală".
Unii autori consideră că şi proprietarul răspunde împreună cu hoţul, dacă i se poate reţine o culpă
în înlesnirea furtului (de exemplu, a lăsat uşa deschisă şi cheia în contact).
Această răspundere îşi are temeiul, într-o opinie dccxcv111, în prevederile art. 1000 alin. (1) C.civ
(actualul art. 1376 C.civil ), iar într-o alt ă opiniedccxc1x, în cele ale art. 998 şi 999 C.civ ( art. 1357 C.civil din
actuala reglementare);
g) Cazul prepusului unui comitent, care, abuzând de func ţiile încredinţate îşi însuşeşte în fapt puterea
de comandă, de control şi de folosin ţă asupra lucrului (de exemplu, şoferul care foloseşte în interes propriu
185
autovehiculul firmei), este privit în mod diferit de c ătre doctrinădccc, care consideră că prepusul îşi însuşeşte,
în acest mod, paza juridic ă a lucrului, urmând ca pentru prejudiciul cauzat s ă răspundă în temeiul art. 1000
alin 1 ( actualul art. 1373 ) C. civ., şi de c ătre jurisprudenţă care, în scopul unei protec ţii mai riguroase a
intereselor victimei a dat o interpretare extensiv ă a noţiunii de „funcţie încredinţată" şi care, ca atare,
consideră că pentru prejudiciul cauzat de prepus urmează să fie angajată răspunderea comitentului.
Dacă, însă, prejudiciul a fost produs de lucru în cadrul „func ţiilor încredinţate" prepusului, iar
acestuia nu i se poate reţine vreo culpă, cel care urmează să răspundă este comitentul, iar temeiul acestei
răspunderi este art. 1000 alin 1 ( actualul art. 1373 ) C. civ..
Astfel, într-o speţădccc1 s-a reţinut că accidentul de circulaţie a cărui victimă a fost un minor, s-a
produs din culpa unităţi pârâte - întreprindere de transport - care a pus în circula ţie un autobuz ce avea
placa de ghidaj de la uşa din fa ţă fisurată şi care în timpul mersului s-a rupt, înlesnind deschiderea uşii şi
căderea copilului.
„Aceasta fiind cauza direct ă şi determinantă a accidentului produc ător de prejudicii, se impunea
obligarea unităţii pârâte la plata despăgubirilor solicitate de partea civilă art. 1000 alin 1 ( actualul art.
1373 ) C. civ.care instituie în sarcina acesteia răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce se află în
paza sa juridică.
Prezumţia de răspundere operează din plin faţă de unitatea de transport, întrucât paza juridică nu s-
a pierdut prin încredinţarea bunului unui prepus al său, existenţa raportului de subordonare dintre acesta şi
unitate, implicând menţinerea dreptului şi obligaţiei sale de control şi directivă "dccc11.
Precizăm că, în speţa prezentată, răspunderea întreprinderii de transport comitente a fost angajat ă
în considerarea calităţii sale de paznic juridic al autobuzului, în temeiul art. 1000 alin 1 C. civ., aceast ă soluţie
fiind singura în măsură să ofere satisfacţie victimei, în condiţiile în care, aşa cum s-a văzut, în sarcina
şoferului autobuzului care avea calitatea de prepus, nu a putut fi re ţinută vreo culpă pentru a da
posibilitatea victimei să aleagă între mai multe temeiuri, respectiv art. 1000 alin 1, art. 1000 alin 3 sau art
998 - 999 C.civ;
În cazul celui ce ia lec ţii de conducere prin şcolile de preg ătire a conducătorilor auto şi care produce un
accident, se consideră că acesta are paza materială a lucrului, iar cel ce i-a încredin ţat autovehiculul (şcoala,
proprietarul, etc.) are şi păstrează paza juridică a acestuia.
Dacă accidentul are loc în chiar timpul examenului pentru ob ţinerea carnetului de conducere, s-a
spus că paza juridică aparţine celui care susţine examenul şi nu examinatoruluidccc111.
d. Noţiunea de cauzare de' către lucru a prejudiciului
1. Prevederile legale. Instituind răspunderea pentru fapta proprie, art. 1357 C. civ., prevede c ă „cel
care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită ....este obligat să îl repare"...
2. Fapta lucrului. Pentru a distinge această răspundere de cea instituit ă prin art. 1375 C. civ., se
foloseşte, cu referire la aceasta din urm ă răspundere, formularea „prejudiciul cauzat prin fapta lucrului",
formulare care, deşi improprie, prezint ă utilitate în sensul arătat.
Având în vedere că, în relaţia cauzală de producere a prejudiciului de către lucru, este, în majoritatea
cazurilor, prezentă şi fapta omului, s-a pus problema definirii no ţiunii de „faptă a lucrului", în vederea
determinării situaţiilor în care se aplică răspunderea prevăzută de art. 1376 (1) C. civ.
3. Criterii propuse de literatura de specialitate. Pentru aceasta, în literatura de specialitate dccciv au
fost propuse mai multe criterii:
criteriul faptei autonome a lucrului, independentă de participarea omului; criteriul
viciului propriu al lucrului, care a determinat producerea prejudiciului; criteriul ieşirii
(scăpării) lucrului de sub controlul şi autoritatea omului;
criteriul preponderenţei rolului lucrului, faţă de cel al faptei omului - prezentă şi ea în lanţul cauzal - în
producerea prejudiciului.
Aşa cum s-a arătatdcccv, toate aceste criterii sunt doar orientative, nici unul dintre ele, în mod singular,
neputând defini noţiunea de „faptă a lucrului"; ele pot fi, îns ă, luate în considerare de practica
judecătorească pentru ca, în fiecare caz concret, s ă fie folosite la determinarea câmpului de aplica ţie a art.
1376 C. civ.
Esenţial este ca, în fiecare caz în parte, s ă se stabilească relaţia în care lucrul s-a aflat cu fapta
omului, independenţa relativă, sub aspectul energiei declanşate, pe care a c ăpătat-o lucrul faţă de însăşi
fapta omului ce a declanşat aceast ă energie, rolul mai mult sau mai pu ţin hotărâtor pe care l-a avut lucrul în
cadrul raportului de cauzalitate dintre „faptă" şi prejudiciudcccv1.
e. Persoane îndreptăţite să invoce prevederile art. 1376 C. civ.
1. Paznicul juridic şi paznicul material. Prevederile Codului civil [art. 1376] privind r ăspunderea
pentru prejudiciile cauzate de lucruri pot fi invocate ca principiu, de c ătre victima prejudiciului, precum şi de
succesorii săi în drepturi; ele nu se aplic ă însă, în raporturile dintre paznicul juridic şi paznicul material al
lucrului pentru prejudicii cauzate unui terţ.
Astfel, de exemplu, paznicul material al lucrului, fiindu-i dovedit ă vinovăţia în producerea
prejudiciului faţă de terţ, nu va putea să se apere împotriva unei eventuale ac ţiuni în regres, introdus ă de
paznicul juridic, invocând răspunderea pe care legea o instituie prin art. 1376 C. civ., pentru acesta din urmă.
Paznicul material va putea, însă, să invoce răspunderea paznicului juridic pe temeiul art. 1376 C. civ.,
dacă însuşi el (paznicul material) este victima prejudiciului, şi nu s-a reţinut vina sa exclusivă.
2. Situaţii. În legătură cu invocarea de către victimă a prevederilor art. 1376 C. civ., mai trebuie avute
în vedere şi următoarele situaţii:
Când între paznicul juridic şi victima prejudiciului a existat un contract privind folosirea lucrului, r ăspunderea
pentru prejudiciul cauzat este o răspundere contractuală şi nu delictuală. Dacă, însă, prejudiciul constă în

186
vătămarea corporală sau moartea victimei, se admite c ă răspunderea paznicului juridic va fi una delictual ă,
întemeiată pe art. 1376 C. civ.
Când victima, prin bunăvoinţa paznicului juridic, a participat la folosirea lucrului. Este cazul accident ării celui
care era transportat, în mod dezinteresat, într-un autovehicul.
Cu privire la această situaţie, s-a pus problema temeiului în baza c ăruia urmează să fie angajată
răspunderea paznicului lucrului.
3. Opinii. Două opinii au fost exprimate în literatura de specialitate: Într-o primă opiniedcccv11,
argumentată pe ideea de risc acceptat de victimă şi pe ideea de echitate, se consideră că persoana
transportată benevol (victima) va putea să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al lucrului dar nu în baza
art. 1000 alin 1 C. civ., ci în baza art. 998 - 999 C. civ. adică probând vinovăţia acestuia. Această opinie este
majoritară;
Într-o altă opiniedcccv111, motivându-se că textul nu face nici o distinc ţie între folosirea lucrului în mod
dezinteresat şi folosirea acestuia cu titlu oneros, se consider ă că simpla împrejurare că victima beneficiază
de folosinţa lucrului, participând la transport prin îng ăduinţa paznicului juridic, nu este de natur ă, eo ipso,
să înlăture dreptul acesteia de a invoca şi beneficia de prevederile art. 1000 alin 1 C. civ.
Dacă, însă, este vorba de transportul de bunuri - cu titlu oneros sau gratuit - şi nu de un transport de
persoane, urmează să fie aplicate prevederile referitoare la răspunderea contractuală şi nu cele privind
răspunderea delictuală;
o ultimă situaţie este aceea în care victima prejudiciului se foloseşte în mod clandestin de lucruri. De
exemplu, persoana care călătoreşte clandestin pe un mijloc de transport.
Referitor la această ipoteză, unii autoridcccK consideră că paznicul juridic răspunde potrivit art. 1000
alin 1 C. civ., alţiidcccx consideră că acesta nu răspunde, iar, într-o ultimă opiniedcccx1 se consideră că paznicul
juridic răspunde pe temeiul art. 998 - 999 C. civ., luându-se în considerare, însă şi propria culpă a victimei.
Deşi unii autoridcccx11 consideră că cea de a doua soluţie, aceea a neangajării paznicului juridic este de
natură să prevină cazurile de călători clandestini pe mijloacele de transport, apreciem ca echitabil ă, în
considerarea protejării intereselor victimei, opinia potrivit c ăreia, aceasta va putea obţine despăgubiri de la
paznicul juridic al lucrului, invocând prevederile art. 998 - 999 C. civ. şi luându-se în considerare, aşa cum am
arătat mai sus, şi propria sa vinovăţie (privind clandestinitatea călătoriei).

II. FUNDAMENTAREA RĂSPUNDERII PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI

1. Concepţii. Cu privire la fundamentarea acestei răspunderi, în doctrina şi practica
judecătorească au fost emise două concepţii de bază, tradiţionale: concepţia subiectivă şi
concepţia obiectivă, şi una mai recentă: concepţia mixtă.
2. Teoria răspunderii subiective. Concepţia (teoria) răspunderii subiective, considerată de
esenţa responsabilităţii delictuale, în sistemul Codului civil, cel puţin în interpretările iniţiale
ale acestuia, potrivit căreia, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri se întemeiază
pe ideea unei prezumţii de vină a paznicului juridic.
3. Variante. Această concepţie cunoaşte, la rândul său, mai multe variante:
-o primă variantă este aceea care fundamenteaz ă răspunderea paznicului juridic pe o prezum ţie relativă de
vină a acestuia, el putând, deci, să răstoarne această prezumţie, făcând dovada lipsei de vinovăţie;
-într-o altă variantă, creaţie a jurisprudenţei, răspunderea pentru lucruri se fundamenteaz ă pe o prezumţie
absolută de culpă, care poate fi înlăturată de paznicul juridic numai prin invocarea for ţei majore, (nu şi a
cazului fortuit) faptei victimei sau faptei unui ter ţ, pentru care paznicul nu este ţinut a răspunde, aceste
cauze de exonerare primind o reglementare expres ă, în actuala reglementare a dispoziţiilor Codului Civil, in
cadrul art.1380; şi,
-a treia variantă a concepţiei subiective a apărut ca urmare a criticilor aduse primelor dou ă, pe motiv că
acestea ar fi neconforme cu realitatea, atâta vreme cât se admite c ă răspunderea funcţionează chiar şi în
acele cazuri în care, în sarcina paznicului juridic nu poate fi re ţinută nici o culpă, cum ar fi, de exemplu, în
ipoteza cazului fortuit.
Aşadar, ca răspuns la aceste critici, adepţii fundamentării subiective a răspunderii pentru lucruri au
formulat o nouă variantă a acesteia, concretizată în concepţia aşa-numitei „culpe în paza juridică", potrivit
căreia răspunderea paznicului ar avea drept fundament nu o culpă prezumată, ci o culpă dovedită.
Argumentul invocat în sprijinul acestei concep ţii constă în faptul că paznicului juridic îi revine
obligaţia de rezultat nu de mijloace, de a feri pe celelalte persoane de orice prejudiciu, pe care lucrul l-ar
putea provoca.
Odată produsă paguba, se consideră că, prin ea însăşi, proba existenţei vinovăţiei paznicului a fost
făcută şi, ca atare, acesta urmeaz ă să răspundă. El se poate exonera de r ăspundere numai făcând dovada
că prejudiciul s-a produs din cauza forţei majore, faptei victimei înseşi, sau a faptei unui ter ţ, pentru care nu
este ţinut a răspunde.
4. Teoria răspunderii obiective. Concepţia (teoria) răspunderii obiective, potrivit căreia
răspunderea pentru lucruri este independentă de vinovăţia paznicului juridic, ea întemeindu-
se pe simplul raport de cauza l itate dintre „fapta lucrului" şi prejudiciu i
Răspunderea paznicului, potrivit acestei concepţii, se justifică nu prin conduita
culpabilă a sa, ci prin existenţa unui raport de cauzalitate între lucrul ce-l are sub pază şi
prejudiciul suferit de persoana vătămată.

187
 Pentru ca victima să obţină despăgubirea, ea trebuie să facă numai dovada că lucrul
respectiv a participat la producerea prejudiciului.
Această concepţie, impusă şi aplicată din ce în ce mai mult de practica judecătorească
şi justificată şi de literatura de specialitate, s-a dovedit a corespunde necesităţilor sociale de
protecţie a victimei prejudiciului care, în condiţiile aplicării riguroase a principiilor consacrate
de sistemul Codului civil pentru fapta proprie, ar risca să rămână nedespăgubită, suportând
singură prejudiciul suferit, fără nici o culpă din partea sa.
5. Variante. Concepţia obiectivă a răspunderii pentru lucruri a cunoscut următoarele
variante:
varianta fundamentării răspunderii pe ideea de risc, potrivit căreia persoana care culege
foloasele lucrului, creând riscul unui prejudiciu prin folosirea acestuia, trebuie să suporte şi
răspunderea atunci când acesta (prejudiciul) s-a produs;
o altă variantă este aceea potrivit căreia art.1000 alin 1 C. civ. ar institui o „prezumţie de
răspundere" şi nu o prezumţie de culpă. Această teorie a fost criticată, mai ales sub aspectul
formulării ei, arătându-se că, în realitate, este vorba de o obligaţie de răspundere instituită
de art. 1000 alin 1 C. civ., iar obligaţiile sunt impuse, nu prezumate, ceea ce se poate
prezuma fiind numai existenţa unor fapte şi nu a unor drepturi sau obligaţii. Argumentându-
şi poziţia lor şi răspunzând, în acelaşi timp, acestor criterii, adepţii acestor teorii dcccx111 au
arătat că „în realitate prezumţia de responsabilitate este o noţiune tehnico- juridică exactă şi
utilă, ce exprimă tocmai ceea ce este necesar; dacă condiţiile răspunderii sunt dovedite de
către victimă, paznicul juridic răspunde - şi răspunde independent de culpă - dar el nu este
declarat responsabil în mod absolut, fără nici o limită ci până la limita cauzelor de exonerare
pe care, tocmai că este prezumat responsabil (s.n.), are obligaţia să le dovedească, pentru a
nu fi obligat la plata despăgubirilor". Menţionăm, că în ciuda criticilor la care a fost supusă,
teoria prezumţiei de responsabilitate, în mod independent sau combinată cu ideea de culpă,
a fost şi continuă să fie frecvent folosită în motivarea soluţiilor de către instanţe dcccx1v; ultima
variantă a concepţiei obiective a răspunderii este aceea potrivit căreia temeiul acestei
răspunderi îl constituie ideea de garanţie privind riscul de activitate dcccxv.
Argumentul principal al acestei concepţii este că, prin analogie cu răspunderea comitentului,
răspunderea paznicului juridic este concretizarea unei obliga ţii de garanţie pentru riscul de activitate pe care
acesta îl introduce în societate, prin utilizarea lucrului.
6. Teoria temeiului mixt. Concepţia fundamentării răspunderii pe un temei mixt,
subiectiv-obiectivdcccxvi care merită a fi reţinută din perspectiva ideii pe care o conţine, anume
aceea de „conciliere" a principiului răspunderii obiective - afirmat tot mai mult în ultimul
timp în practică şi justificat, aşa cum am arătat, de necesităţile sociale moderne, cu concepţia
de bază tradiţională, a Codului civil, care întemeiază răspunderea civilă delictuală pe ideea
de culpă.
Aşa cum arată autorii acestei concepţii „ideea de garanţie faţă de terţi ajunge să se
grefeze pe ideea de culpă prezumată, alcătuind acel temei mixt al răspunderii la care ne
refeream, un temei subiectiv-obiectiv, temei care încearcă să se menţină cât mai aproape de
sistemul răspunderii prevăzut de Codul civil. Un temei mixt, în care insuficienţele concepţiei
subiective despre răspundere sunt complinite prin ideea de garanţie pentru viciile lucrului,
pentru comportamentul general al acestuia, garanţie ce operează, deci, dincolo de limitele
culpei"dcccxv11.
În finalul prezent ării acestor concepţii, privitoare la fundamentarea răspunderii pentru lucruri, cu
scopul de a sublinia caracterul evolutiv, dinamic al dreptului, adaptabilitatea sa la schimb ările produse în
viaţa socială, redăm un pasaj referitor la teoria responsabilit ăţii obiective, aflată în fază incipientă şi
combătută de majoritatea autorilor la acea vreme, dintr-o lucrare de referin ţă pentru ştiinţa dreptului civil
romândcccxv111.
„Un nou curent - se spune în lucrare - tinde s ă explice noţiunea de responsabilitate delictuală,
îndepărtând ideea de culpă a autorului faptului ilicit. Culpa, după această părere, este un simplu accesoriu,
care nu prezintă utilitate în stabilirea responsabilit ăţii. Aceasta există independent de culpă, căci oricine
trebuie să fie răspunzător de consecinţele răspunzătoare produse de actele sale (... )
Teoria responsabilităţii obiective, deşi foarte atrăgătoare, contrazice concepţia Codului civil, care
consideră ca nedreptăţite culpa şi responsabilitatea.
Teoria (răspunderii obiective - n.n.) ar avea ca rezultat de a face pe om responsabil f ără nici o
distincţie de orice act al său. Or, tocmai aceasta este diferenţa: legea a înţeles să introducă în această
materie noţiunea de culpă, noţiune de o însemnătate capitală, care zilnic este aplicată de jurisprudenţă".
Nu este greu de „descifrat" în aceste rânduri, atitudinea reticent ă, de respingere chiar, a autorilor
faţă de „noul curent", al r ăspunderii obiective care, impus de necesit ăţile vieţii sociale moderne, a ajuns, s ă
constituie astăzi, cea mai eficientă şi aplicată concepţie privind fundamentarea răspunderii pentru lucruri.

188
III. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ŞI CAUZELE DE
EXONERARE DE RĂSPUNDERE
1. Condiţiile răspunderii
1.1. Elemente. Două sunt elementele ce trebuie să fie dovedite de victima
prejudiciului, pentru declanşarea răspunderii instituite de art. 1376C.civ: -prejudiciul; şi,
-raportul de cauzalitate dintre „fapta lucrului" (şi nu fapta proprie a paznicului juridic al
lucrului) şi prejudiciu.
Odată făcută dovada acestor elemente (condiţii) toate celelalte elemente ale
răspunderii sunt prezumate.
Paznicul juridic al lucrului are, însă, deopotrivă, sarcina şi dreptul de a face dovada
existenţei unor cauze exoneratoare de răspundere, putând astfel, prin această dovadă, să,
înlăture prezumţiile instituite de lege în favoarea victimei.
2. Cauzele de exonerare de răspundere
2.1. Reglementare juridică. Potrivit dispoziţiilor art.1380 C.civil în cazurile prevăzute
de art.1375, 1376, 1378 si 1379 nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când
acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz
de forţă majoră.
Se poate constata astfel, că dispoziţiile art. 1380 C.civil sunt asemanatoare cu dispoziţiile art.
1371 C.civil, iar noţiunile de fortă majoră si cazul fortuit sunt explicate in art. 1351 C.civil, in
timp ce fapta victimei sau a terţei persoane sunt reglementate in art.1352 C.civil.
2.2.Fapta victimei şi fapta unei terţe persoane.Potrivit dispoziţiilor art. 1352 C.civ
fapta victimei înseşi şi fapta terţului inlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile
forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, insă numai în cazurile în care potrivit legii
sau covenţiei parţilor cazul fortuit este exonerator de raspundere.
Din economia dispozitiilor art. 1352 C.civil se desprinde concluzia ca fapta victimei sau
fapta unei terţe persoane pot înlătura răspunderea dacă ele îndeplinesc condiţiile cerute
pentru recunoaşterea cazului fortuit, adică sunt relativ imprevizibile şi invincibile. Însă, nu în
toate cazurile fapta victimei şi fapta terţului pot fi exoneratoare de răspundere, efectul
producându-se numai dacă, potivit legii sau în conformitate cu convenţia părţilor, cazul
fortuit este exonerator de răspundere.
În aceste situaţii, fapta victimei sau fapta unei terţe persoane îndeplinesc condiţia
exteriorităţii. Astfel, nu este acceptată exonerarea de răspundere dacă exterioritatea nu este
bine caracterizată, de exemplu, dacă victima s-a pus la dispoziţia pârâtului urmând
directivele acestuia.
Dacă, însă, victima se afla în subordinea pârâtului, dar a depăşit instrucţiunile primite şi a
avut iniţiative intempestive, condiţia exoneratoare de răspundere poate fi considerată ca
fiind satisfăcută.
Fapta victimei, duce la înlăturarea răspunderii pazn i cului juridic numai dacă ea
întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe majore, în raport cu „fapta lucrului".
Dacă, însă, fapta victimei nu este atât de gravă încât să fie apreciată ca o
adevărată forţă majoră, ea poate duce numai la o atenuare a răspunderii paz nicului ,
proporţională cu gradul de participare şi cu propria culpă a victimei dcccx1x.
Fapta unei terţe persoane , pentru care paznicul juridic al lucrului nu este ţinut a
răspunde, duce, de asemenea, la exonerarea acestuia de răspundere.
Concursul între fapta pârâtului şi fapta unei terţe persoane în provocarea
prejudiciului nu poate avea ca efect reducerea răspunderii pârâtului ab initio.
Ca şi fapta victimei, fapta terţului, pentru a-l exonera de răspundere pe paznic,
trebuie să întrunească elementele cazului fortuit, în caz contrar nefiind posibilă înlăturarea
totală a răspunderii, ci numai o atenuare a ei, sub forma răspunderii solidare, faţă de
victimă, a paznicului juridic şi a terţului, potrivit prevederilor art. 1383 C. civ.
În acest caz, de răspundere solidară a paznicului şi terţului, în raporturile dintre
aceştia, răspunderea urmează să fie împărţită în funcţie de gradul de participare ori de
vinovăţie a fiecăruia.
Pentru ilustrarea acestei cauze exoneratoare de răspundere, exemplificăm cu un caz
din practica judecătoreascădcccxx, în care un ascensor s-a prăbuşit din cauza deschiderii uşii
acestuia de către o persoană neidentificată, cu o cheie specială, în timpul funcţionării
ascensorului.
Deşi paza juridică a ascensorului revenea proprietarului imobilului, s-a considerat că
acesta este exonerat de răspundere, întrucât prejudiciile provocate prin cădere sunt rezultatul
unei fapte a terţului.
În termeni similari se pune şi problema faptei terţei persoanei 2.3. Cazul de forţă
majoră. Cazul de forţă majoră, constituie o altă cauză de exonerare de răspundere şi constă,
189
potrivit dispoziţiilor art. 1351 alin.2 C.civ., într-o împrejurare externă, imprevizibilă, absolut
invincibilă şi inevitabilă, fără relaţie cu lucrul sau cu însuşirile naturale ale lucrului care a
provocat dauna.
2.4. Elemente principale. Două sunt elementele principale care trebuie să caracterizeze
o împrejurare, pentru ca aceasta să poată fi considerată forţă majoră :
-imprevizibilitatea absolută, constând în imposibilitatea - raportată la nivelul actual al
ştiinţei - oricui, nu numai a paznicului juridic al lucrului, de a prevede această împrejurare. O
împrejurare numai relativ imprevizibilă nu constituie caz de forţă majoră, ci caz fortuit, însă,
nu înlătură răspunderea pentru fapta lucrului.
Referitor la acest aspect, în practica judecătorească dcccxx1 s-a arătat că „în cazul unor
alunecări de teren frecvente, susceptibile deci de a fi prevăzute, urmările lor păgubitoare pot fi
prevenite şi evitate. Astfel, dacă se învederează puternica probabilitate a producerii unei atare
alunecări de teren, caracterul imprevizibil al fenomenului se înlătură, situaţie în care nu ar putea
fi invocat ca temei pentru apărarea de răspundere în cadrul art. 1000 alin 1 C. Civ. ( actualul art.
1376 C. civ) ";
-invincibilitatea absolută, constă în imposibilitatea înlăturării ei (a împrej urării) de către
oricine, nu numai de către paznicul juridic. O simplă împrejurare externă care este invincibilă
numai pentru paznicul juridic, raportat la timpul şi locul producerii faptei, are numai caracter
relativ şi nu constituie caz de forţă majoră, ci caz fortuit, care nu înlătură răspunderea.
Pentru a-l exonera total de răspundere pe paznic, împrejurarea ce constituie forţă
majoră este necesar să fi fost singura cauză a producerii prejudiciului şi nu doar una din j
cauzele concurente care au dus la rezultatul negativ.
Referitor la această condiţie, anume ca - pentru a duce la exonerarea total ă de răspundere a
paznicului juridic al lucrului - forţa majoră să fie cauza unică a producerii prejudiciului, sunt necesare unele
precizări:
Astfel, s-a pus problema: ce se întâmplă în acele situaţii în care, alături de intervenţia împrejurării ce
constituie forţă majoră, o a doua cauză o constituie „fapta lucrului" care, împreun ă, formează o relaţie
cauzală complexă, concurând, astfel, la producerea prejudiciului; va fi paznicul juridic al lucrului, în aceast ă
situaţie, exonerat parţial de răspundere sau va răspunde pentru întreg prejudiciul produs?
2.5. Opinii. Două opinii s-au conturat în doctrină cu privire la această problemă:
opinia potrivit căreia, într-o relaţie cauzală complexă dintre forţa majoră şi fapta lucrului, păzitorul juridic al
lucrului va răspunde „pentru tot", nefiind exonerat de r ăspundere nici măcar parţial, deoarece forţa
majoră, fiind un eveniment natural, „anonim", el nu are împotriva cui să introducă acţiunea în regres.dcccxx11
Această opinie a fost criticată, pe bună dreptate, ca fiind necorespunzătoare din punct de vedere al
principiilor de dreptdcccxx111, şi chiar am zice noi, al echităţii.
Într-adevăr, dacă se recunoaşte forţei majore caracterul exonerator de răspundere atunci, în
situaţiile când aceasta a acţionat împreună cu „fapta lucrului" la producerea prejudiciului, în mod logic şi
consecvent, ar trebuie ca, odată dovedită participarea cauzală a forţei majore, să se accepte şi să se ajungă
la o exonerare parţială de răspundere a paznicului lucrului. Este aplicabil, aşadar, ra ţionamentul potrivit
căruia, dacă forţa majoră poate exonera total, atunci, cu atât mai mult, ea poate exonera şi par ţial de
răspundere (qui potest plus, potest minus).
O altă critică adusă acestei teze, constă în faptul că ea era de natur ă sa contravină prevederilor art.
1086 C. civ., din vechea reglementare cu privire la caracterul direct al prejudiciului, astfel c ă, lipsind raportul
de cauzalitate dintre „fapta lucrului" şi prejudiciul indirect produs de împrejurarea ce constituie for ţă
majoră, paznicul juridic al lucrului nu poate fi obligat la acoperirea integral ă a prejudiciului, ci numai la
repararea acelei părţi a prejudiciului care a fost produs prin participarea în nexul cauzal, al ături de forţa
majoră, „a faptei" „lucrului a cărei pază juridică o are.
Această opinie, angajând răspunderea paznicului juridic pentru întreg prejudiciul, numai pentru c ă
una din cauze îi este imputabilă (fapta lucrului, datorit ă scăpării de sub pază), face aplicarea, în scopul
stabilirii raportului de cauzalitate, a teoriei echivalen ţei condiţiilor, care, însă nu-şi găseşte locul în cadrul
unei relaţii cauzale complexe („fapta lucrului" şi forţa majoră), în care se cunoaşte cu certitudine gradul de
participare propriu fiecăreia din cauzele care au determinat producerea prejudiciului;
opinia potrivit căreia, în situaţiile în care „fapta lucrului", împreun ă cu forţa majoră au contribuit, ca un tot,
la producerea prejudiciului, paznicul juridic al lucrului va răspunde parţial, numai pentru partea de prejudiciu
provocat de „fapta lucrului" scăpat de sub pază, cealaltă cotă-parte din prejudiciu, datorându-se participării
forţei majore şi nefiind imputabil ă paznicului juridic, urmând a fi suportat ă de victimă sau de instituţiile de
asigurăridcccxx1v.
Această a doua opinie, care admite exonerarea parţială a păzitorului juridic în cadrul relaţiei cauzale
complexe, dată de participarea la producerea prejudiciului a „faptei lucrului" şi a for ţei majore, face
aplicarea - în vederea stabilirii raportului de cauzalitate - a sistemului care porneşte de la teza indivizibilit ăţii
cauzei cu condiţiile, sistem pe care l-am împărtăşit şi noi în cadrul acestei lucră ridcccxxv.
Astfel, din perspectiva acestui sistem, ambelor împrejur ări, deci atât „fapta lucrului", cât şi forţa
majoră, având rol cauzal şi concurând, în mod unitar, la producerea prejudiciului, trebuie s ă le fie
recunoscută eficienţa cauzală. Fiecare dintre aceste împrejur ări constituie elemente ale complexului cauzal
ce îl analizăm.

190
 Cu precizarea că obiecţiunile aduse primei opinii constituie tot atâtea argumente în favoarea celei
de-a doua opinii, apreciem şi noi, alături de autorii citaţi, că această din urmă soluţie a exonerării parţiale
de răpundere, este conformă atât cu echitatea, dar mai ales, cu principiile dreptului.
De asemenea, ea trebuie să fie străină lucrului care a produs dauna şi însuşirilor naturale ale
acestuia.
Dacă împrejurările care au intervenit şi au dus la producerea prejudiciului nu prezint ă elementele
caracteristice forţei majore - mai sus precizate - îns ă nici nu sunt o consecinţă a culpei paznicului juridic, ele
constituie un simplu caz fortuit.
Cazul fortuit, deşi exclude vinovăţia paznicului juridic, nu exclude şi răspunderea acestuia care, aşa
cum am arătat, este, o răspundere obiectivă.
Jurisprudenţadcccxxv1, cu privire la acest aspect, a statuat că: „împrejurări ca spargerea unui cauciuc,
ruperea unei piese din cauza unui defect de fabrica ţie (deci cauze imanente şi nu exterioare lucrului, n.n.)
sau altele similare, care constituie cazuri fortuite, în strâns ă legătură cu lucrul nu pot constituie cauze de
exonerare faţă de prezumţia de responsabilitate prevăzută de textul citat"
Tot cu privire la acest aspect, fosta instan ţă supremădcccxxv11 a statuat că: „în ceea ce priveşte forţa
majoră (ca şi cauză exoneratoare de răspundere - n.n.) este de arătat că aceasta constă într-o împrejurare
externă şi invincibilă, fără vreo legătură cu lucrul, care a produs dauna sau cu însuşirile acestuia, deci nu
cuprinde şi cazul fortuit.
Împrejurări ca ruperea sau spargerea caloriferului, ca urmare a unei defec ţiuni de turnare, fiind în
strânsă legătură cu lucrul, sunt cazuri fortuite şi, ca atare, fa ţă de prezumţia de responsabilitate prevăzută
de textul citat mai sus, nu pot constitui cauze de exonerare de răspundere.
Nefiind vorba de un caz de forţă majoră, potrivit principiilor enunţate mai sus, unitatea - care avea
paza juridică a caloriferului - răspunde pentru paguba produsă".
Constituie, de asemenea, caz fortuit şi anumite împrejur ări care, deşi exterioare lucrului şi
independente de culpa paznicului juridic, sunt lipsite de caracterul absolut imprevizibil şi invincibil ce
defineşte forţa majoră.
Sunt astfel de împrejurări, de exemplu, intervenţia unei ploi obişnuite, care a cauzat deteriorarea
părţii carosabile sau a redus până la minim vizibilitatea, determinând pe conduc ătorul auto să producă un
accident, fără ca acestuia să i se poată imputa vreo culpă; surparea unui mal, în condiţiile în care asemenea
fenomene erau frecventedcccxxv111.
O problemă, legată de cazul fortuit constând în defectele de fabricaţie ale lucrului este aceea de a şti
dacă şi în ce temei, victima prejudiciului ar putea să cheme în judecată pe fabricantul vinovat de defecţiunile
de fabricaţie.
Practica judecătoreascădcccxx1x a decis că, acest lucru era posibil în temeiul art. 998 - 999 C.civ.
( actualul art. 1357 noul C. civ.)
În dreptul comparat s-a mai pus problema r ăspunderii fabricantului pentru anumite produse
periculoase, care au cauzat, prejudicii fie datorit ă defectelor acestora, fie datorit ă unei insuficiente
informări, a neluării precauţiunilor necesare.
Această răspundere - se susţine în doctrinădcccxxx - ar trebui să fie una delictual ă, obiectivă şi
autonomă, a fabricantului, fără implicarea intermediarilor care au vândut lucrul putând fi înl ăturată numai
făcându-se dovada faptului că prejudiciul a fost produs prin folosirea anormal ă a lucrului, din cauza forţei
majore sau a unui defect care nu ţine de fabricaţie, ci de fazele ulterioare, după ieşirea din procesul de
fabricaţie.

IV. EFECTELE RĂSPUNDERII PENTRU LUCRURI

1. Dobândirea despăgubirilor de către victimă
1.1.Obţinerea despăgubirilor. Odată dovedite condiţiile răspunderii pentru lucruri,
victima prejudiciului este îndreptăţită să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al lucrului.
Victima prejudiciului poate, însă să-l urmărească direct pe paznicul material al
lucrului, trebuind, de această dată, să facă dovada elementelor răspunderii pentru fapta
proprie, prevăzută de art. 1357 C. civ.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile victimei, consecinţă a angajării faţă de el a
răspunderii prevăzute de art. 1376 C. civ., acesta pentru a-şi recupera paguba, se poate
îndrepta pe calea unei acţiuni în regres, împotriva paznicului material, cu condiţia de a face
dovada vinovăţiei acestuia, potrivit prevederilor art. 1357 C.civdcccxxx1.
De asemenea, acţiunea în regres va putea fi folosită de către paznicul ju ridic şi
împotriva terţului a cărui faptă a concurat la producerea prejudiciului de către lucru, în
măsura în care primul (paznicul) a plătit despăgubiri ce depă şesc întinderea
corespunzătoare participării sale.
2. Sistemul de asigurare de răspundere civilă
2.1. Sistem de asigurare. Din raţiuni care vizează, în primul rând, protecţia victimei dar
care urmăresc, într-o oarecare măsură şi uşurarea sarcinii celui faţă de care a fost angajată
răspunderea cu precădere în acest domeniu, al răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin
„fapta lucrului", a fost instituit un sistem de asigurare de răspundere civilă.

191
 Potrivit acestui sistem, în schimbul primelor de asigurare plătite, societatea de
asigurare urmează să plătească, total sau parţial, despăgubirile cuvenite pentru prejudiciile
cauzatedcccxxx11.
3. Protejarea intereselor victimei
3.1.Scop. Răspunderea întemeiată pe art. 1376 C. civ., prin prezumţiile instituite, are
ca scop protejarea intereselor victimei.
3.2. Excluderea celorlalte forme. Această răspundere nu exclude, însă, celelalte forme de
răspundere delictuală, respectiv: -răspunderea paznicului juridic pentru fapta proprie,
potrivit art. 1357 C.civ; -răspunderea paznicului material, tot potrivit art. 1357 C. civ.;
-răspunderea paznicului juridic, în calitate de comitent, pentru fapta prepusului (paznic
material) pe temeiul art. 1373 C. civ.; -răspunderea părinţilor pentru fapta copilului minor
[art. 1372 C. civ.];

y. RĂSPUNDEREA ÎN CAZUL ANUMITOR CATEGORII DE LUCRURI

1. Preliminarii
1.1.Precizare. Norme privind răspunderea civilă sunt prevăzute şi de alte legi, în afară de Codul civil.
Aceste reglementări au caracter special şi privesc răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de
unele categorii de lucruri, care fac obiectul anumitor domenii de activitate.
2. Răspunderea civilă pentru pagubele nucleare
2.1.Ordonanţa Guvernului nr.7/2003dcccxxx111 . În scopul protecţiei oamenilor şi a mediului
înconjurător împotriva oricăror prejudicii, precum şi în vederea stabilirii unei răspunderi speciale
în eventualitatea producerii acestor prejudicii, care constituie un risc asumat în desfăşurarea
activităţilor în domeniul nuclear, se impunea o reglementare specială.
Prin adoptarea legii nr. 106/1992, de aderare a României la Conven ţia de la Viena, au fost abrogate ,
implicit, dispoziţiile art.35 din Legea 61 / 1974, potrivit c ărora, in cazul pluralit ăţii de titulari de autoriza ţie,
răspunderea lor faţă de victimă este divizibilă, fiecare răspunzând proporţional cu contribuţia avută la
producerea pagubei nucleare, iar când nu se va putea stabili partea de contribu ţie a fiecăruia, despăgubirea
se suportă in părţi egale de către debitori.
Aşadar, răspunderea civilă pentru pagube nucleare produse prin „ participarea" mai multor titulari
de autorizaţie este o răspundere solidară pentru acoperirea prejudiciului, victima având posibilitatea să
urmărească pentru întreaga sumă pe oricare dintre codebitori-titulari de autorizaţie.
Adoptarea şi intrarea in vigoare a legii nr. 111/1996 privind desf ăşurarea in siguranţă a activităţilor
nucleare ( modificată prin legea nr.16/1998, M. Of. nr. 8 din 13.01.1998 şi republicat ă la 18.02.1998, M. Of.
nr.78/1998) au adus unele precizări suplimentare in domeniu. În primul rând, sau instituit noi reglement ări
vizând regimul de autorizare, obligaţiile titularului autorizaţiei şi regimul de control al activităţilor nucleare ,
apoi, a fost abrogată expres legea nr.61/1974 şi s-a prevăzut obligaţia guvernului de a prezenta spre
adoptare proiectul legii privind răspunderea civilă pentru pagube nucleare, iar, cu titlu provizoriu, s-a stabilit
că, până la apariţia acestui act normativ, „se aplic ă regimul prevăzut in convenţiile internaţionale la care
România este parte".
Aşadar, reglementarea actuală a răspunderii civile pentru daune nucleare în România este dat ă (in
mod provizoriu) de prevederile Convenţiei de la Viena (1963) şi de Protocolul comun referitor la aplicarea
Convenţiei de la Viena şi Convenţiei de la Parisdcccxxx1v.
În vechea reglementare dată de Legea nr. 61/1974 privind desf ăşurarea activităţilor în domeniul
nuclear, se stabileau principiile de bază privind răspunderea civilă pentru pagubele nucleare (art. 33-38 din
lege):
răspunderea civilă pentru pagubele nucleare este o răspundere obiectivă. Acest principiu este consacrat de
art. 33 din lege, potrivit căruia „titularul de autorizaţie răspunde exclusiv, independent de culpa sa, pentru
pagubele pricinuite de un accident nuclear survenit în instala ţia sa, ori în cursul unui transport efectuat din
dispoziţia sa...";
dacă pagubele produse de un accident nenuclear împreun ă cu unul nuclear nu pot fi reparate, ele se
consideră în întregime pricinuite de un accident nuclear (art. 34). Prin acest articol se instituie, aşadar, o
prezumţie de cauzalitate nucleară cu privire la prejudiciile la a căror producere a concurat, pe lângă un
accident nuclear, unul nenuclear; şi,
răspunderea faţă de victimă a mai multor titulari de autorizaţie este solidară. Acest principiu este consacrat
în mod expres de dispozi ţiile art. II, pct. 3 lit. a) şi art. IV pct. 1 din Conven ţia privind răspunderea civilă
pentru daune nucleare, încheiat ă la Viena în anul 1963, potrivit c ărora „răspunderea pentru prejudiciu are
un caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară".
2.2.Legea nr. 106/1992. Prin adoptarea Legii nr.106/1992, de aderare a României la Conven ţia de
la Viena, au fost abrogate, implicit, dispozi ţiile art. 35 din Legea nr.61/1974, potrivit cărora, în cazul
pluralităţii de titulari de autorizaţie, răspunderea lor faţă de victimă era divizibilă, fiecare răspunzând
proporţional cu contribuţia avută la producerea pagubei nucleare, iar când nu se va putea stabili partea de
contribuţie a fiecăruia, despăgubirea se suportă în părţi egale de către debitori.
Aşadar, răspunderea civilă pentru pagubele nucleare produse prin „participarea" mai multor titulari
de autorizaţie este o răspundere solidară, pentru acoperirea prejudiciului, victima având posibilitatea s ă
urmărească pentru întreaga sumă pe oricare dintre codebitori - titulari de autorizaţie.
2.3. Legea nr. 111/1996. Adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 111/1996 dcccxxxv privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare (modificată prin Legea nr. 16/1998) a adus unele preciz ări
192
suplimentare în domeniu. În primul rând, s-au instituit noi reglement ări vizând regimul de autorizare,
obligaţiile titularului autorizaţiei şi regimul de control al activit ăţilor nucleare; apoi, a fost abrogat ă expres
Legea nr. 61/1974 şi s-a prev ăzut obligaţia Guvernului de a prezenta spre adoptare proiectul Legii privind
răspunderea civilă pentru pagubele nucleare, iar, cu titlu provizoriu, s-a stabilit c ă până la apariţia acestui
act normativ „se aplică regimul prevăzut în convenţiile internaţionale la care România este parte".
Aşadar, reglementarea actuală a răspunderii civile pentru daune nucleare în România este dat ă (în
mod provizoriu) de prevederile Convenţiei de la Viena (1963) şi de Protocolul comun referitor la aplicarea
Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei de la Paris.
2.4. Cuantum minim. În lumina prevederilor Conven ţiei de la Viena (1963)
cuantumul minim al răspunderii este limitat la 5 milioane de dolari SUA (calcula ţi la paritatea din 1963,
respectiv 35 $ pentru o uncie de aur fin). Totodat ă, Convenţia de la Viena a lăsat posibilitatea statelor
semnatare să stabilească alte cuantumuri minime, dar nu inferioare sumei de 5 milioane $ sau s ă fixeze
cuantumuri maxime.
2.5. Cauze exoneratoare. Cauzele generatoare de răspundere sunt limitativ prevăzute (şi acestea
sunt: conflictul armat şi calamităţile cu caracter catastrofal).
Suntem, aşadar, în prezenţa unei singure cauze exoneratoare de răspundere, anume forţa majoră,
circumstanţiată la două cazuri prevăzute expres.
2.6. Termen de prescripţie. Termenul de prescripţie extinctivă pentru acţiunea în
repararea pagubei este de 10 ani. Aşadar, este vorba de un termen special, care începe s ă curgă de la data la
care victima a avut sau ar fi putut s ă aibă cunoştinţă de această pagubă şi de titularul de autoriza ţie
răspunzător.
Dacă înăuntrul sau după expirarea termenului de 10 ani s-a produs o agravare a pagubei, victima
care a obţinut o despăgubire poate formula o nouă pretenţie. 3. Răspunderea civilă pentru pagubele
cauzate de aeronave
6.1. Domeniu. Până la adoptarea O.G. nr. 29/1997 dcccxxxvi, răspunderea pentru pagubele cauzate
de aeronave era reglementată prin art. 97 din Codul aerian aprobat prin Decretul nr. 516 din 30 decembrie
1953. Potrivit acestui text de lege, r ăspunzător pentru prejudiciile cauzate de aeronave, era exploatantul ei.
Întrucât acesta nu era exonerat de r ăspundere decât în acele situaţii când dauna se datora intenţiei sau
neglijenţei grave a celui vătămat, precum şi în cazurile expres prev ăzute prin dispoziţiile actului normativ în
discuţie, rezultă că se instituie o formă specială de răspundere civilă independentă de culpă, ce nu poate fi
înlăturată nici chiar în cazul forţei majore.
6.2. Cui revine răspunderea? Prin art. 47 din actualul Cod aerian, răspunderea pentru prejudicii
cauzate persoanelor îmbarcate la bordul aeronavei, atât cu privire la v ătămarea integrităţii sau decesul
acestora, cât şi cu privire la avarierea sau pierderea bagajelor, revine operatorului aeronavei. Prin operatorul
aeronavei, în sensul legii, se înţelege persoana fizică sau juridică, care efectuează operaţiuni cu sau fără
drept legal de comandă, asupra aeronavei.
Până la adoptarea acestei legi, răspunzător pentru prejudiciile cauzate de aeronavă era exploatantul
ei. El nu răspunde dacă dauna se datora intenţiei sau neglijenţei grave a celui dăunat, precum şi în cazurile
altfel reglementate prin dispoziţiile Codului aerian [art. 97 alin. (1)].
6.3. Cauze de exonerare. Potrivit Codului aerian anterior, în acest domeniu, cauza exoneratoare de
răspundere era numai intenţia ori neglijenţa gravă a victimei, forţa majoră neavând caracter
exoneratordcccxxxvii.
Rezultă, deci, că şi în cazul acestei forme speciale de r ăspundere civilă, ne găseam în prezenţa unei
răspunderi, independente de culpă a exploatantului, din moment ce nici chiar cazul de for ţă majoră nu era
reţinut ca o cauză de exonerare.
Spre deosebire de Codul aerian anterior, art. 47 nu face alte preciz ări referitoare la cauzele
exoneratoare de răspundere, însă stabileşte un regim juridic diferit al acesteia, dup ă cum paguba s-a produs
în timpul efectuării unui transport aerian internaţional sau în timpul unui transport intern.
În primul caz, regimul răspunderii operatorului aerian este supus convenţiilor şi înţelegerilor
internaţionale la care România este parte. Pentru prejudiciile care se produc în timpul transporturilor
aeriene interne se aplică prevederile dreptului comun, în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege
specială.
6.4. Coliziunea de aeronave. Apreciem că, în cazul coliziunii de aeronave, nu opereaz ă prezumţiile
de responsabilitate, ci răspunderea se stabileşte în funcţie de culpa comandanţilor, aşa cum, de altfel, o
arătau în mod expres dispoziţiile art. 97 alin. (3) din Codul aerian anterior. Dac ă nici unul dintre comandanţi
nu are vreo culpă pentru coliziune sau răspunderea lor nu poate fi stabilit ă, fiecare din exploatanţii
aeronavelor respective va suporta prejudiciile cauzate aeronavei proprii, personalului îmbarcat, înc ărcăturii
şi terţilor.
Urmând linia integrării activităţilor desfăşurate în acest domeniu, în parametrii normali, pentru a
nu se cauza daune mediului înconjurător, noul Cod aerian în capitolul IX intitulat „Protec ţia mediului",
stabileşte o serie de obliga ţii în sarcina Ministerului Transporturilor şi Ministerului Apelor, P ădurilor şi
Protecţiei Mediului.
Astfel, potrivit art. 55 din Codul aerian, Ministerul Transporturilor emite declara ţia de politică a
mediului care va statua principiile directoare, limit ările şi măsurile corespunzătoare în acest domeniu. De
asemenea, potrivit art. 57 Ministerul Transporturilor cu avizul Ministerului Apelor, P ădurilor şi Protecţiei
Mediului stabileşte aeroporturile din România, care în urma derul ării activităţilor specifice, au un impact
semnificativ asupra mediului, în vederea implement ării de programe de protecţia mediuluidcccxxxv111.

193
 C. RĂSPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIILOR
I. REGLEMENTAREA JURIDICĂ ŞI DOMENIUL DE APLICAŢIE
1. Reglementare juridică
1.1. Textele legale care consacră răspunderea. Răspunderea pentru ruina edificiilor
este reglementată de prevederile art. 1378 C. civ., prevederi conform cărora: „Proprietarul
unui edificiu sau al unei constrcţii de orice fel este obligat sa repare prejudiciul cauzat prin
ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de
întretinere sau a unui viciu de constrcţie".
1.2. Evoluţia aplicării............
2. Domeniul de aplicaţie 2.1. Noţiuni. Art.1378 C. civ. nu se aplică decât dacă prejudiciul
a fost cauzat de ruina unui edificiu, căci pentru alte imobile, victima se poate prevala de
prezumţia generală de. responsabilitate prevăzută de art. 1376 C. civ.
Pentru a stabili domeniul de aplicaţie a răspunderii instituite prin art. 1378 C. civ. e
necesar, mai întâi, a defini noţiunile de „edificiu", „ruină", „lipsa întreţinerii" şi „vicii în
construcţie" şi apoi determinarea persoanei a cărei răspundere este angajată pentru
prejudiciile cauzate.
2.2. Noţiunea de edificiu si noţiunea de construcţie de orice fel. Astfel, pentru a ne afla în
sfera noţiunii de „edificiu" trebuie să fie vorba de o construcţie, adică de o lucrare făcută de
mâna omului. Sunt excluse, prin urmare, prejudiciile cauzate prin ruina arborilor, prin
căderea pietrelor, surparea sau alunecarea terenurilor, apărute în absenţa oricărei munci
omeneşti. Mai trebuie să fie vorba despre o construcţie imobiliară şi, deci, este exclusă o
baracă sau un gard, de asemenea, trebuind ca această construcţie să cuprindă o îmbinare de
materiale durabile (pietre, lemn, ciment, cărămizi)dcccxxxix.
S-a considerat că nu prezintă prea multă importanţă afectarea sau folosinţa edificiului,
fiind însă necesar ca el să poată fi folosit mult timp (de exemplu: un baraj, un pod) dcccxl.
Construcţia se poate găsi deasupra solului sau încorporată în sol. Astfel, au fost
considerate edificii: un zid de susţinere, o pivniţă, lespezile unei fântâni sau ale unui cavou
funerar.
Doctrinadcccxl1 consideră că nu au calitatea de edificii lucrările provizorii, ca nefiind
fixate în sol şi nici imobilele prin destinaţie.
In acest sens doctrina actual ă dcccxl11 a apreciat că expresia „unei construcţii de orice
fel", alături de termenul de de edificiu este superfluă, evidenţiindu-se, totodată, şi o greşeala
gramaticală, deoarece este folosit pluralul „ prin vina lor ori prin desprinderea unei părţi din
ele" cu referire la "edificiu" sau "construcţie de orice fel".
4.3. Noţiunea de ruină a edificiului. Prin „ruina edificiului", doctrina şi jurisprudenţa
înţeleg dărâmarea sau dezagregarea tuturor părţilor unei construcţii sau tuturor elementelor
mobiliare ori imobiliare care-i sunt încorporate. Ruina parţială este asimilată ruinei totale (de
exemplu: ruperea unei balustrade de ciment, prăbuşirea unui balcon).
Deci, pentru a fi vorba de ruină, trebuie în mod necesar să existe o cădere (prăbuşire)
de materiale.
Astfel, nu este vorba de „ruina edificiului" când se produce o demolare voluntară, o
dărâmare provocată de un incendiu sau când un agregat funcţionează necorespunzător, de
exemplu, liftuldcccxl111.
Cât priveşte originea ruinei, art. 1378 C. civ. prevede responsabilitatea proprietarulu i
în două cazuridcccxl1V :
a) când ruina este urmarea lipsei de întreţinere, asimilându-se acesteia şi degradarea
edificiului din cauza vechimii;
b) când ruina este rezultatul unui viciu de construcţie.
4.4. Sarcina probei. Îi revine, deci, victimei să dovedească, pe de o parte, lipsa de
întreţinere sau viciul de construcţie şi, pe de altă parte, legătura de cauzalitate dintre lipsa de
întreţinere sau viciul de construcţie şi prejudiciu.
Victima nu va trebui să probeze şi că lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie ar fi
imputabil proprietarului.
Dacă s-a stabilit că prejudiciul este rezultatul ruinei edificiului, dar fără să fie posibilă
dovedirea existenţei unei lipse de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, victima nu va
putea cere aplicarea art. 1378 C. civ., ci a art. 1376 alin.1 C. civ.
Remarcăm că, deşi conceput iniţial în favoarea victimelor, art. 1378 C. civ., datorită
condiţiilor ce trebuie a fi dovedite pentru a deveni aplicabil, s-a întors contra lor, obligându-le
să suporte consecinţele unei ruine ale cărei origini au rămas necunoscute dcccxlv.
4.5. Noţiunea de vicii de construcţie. Prin „vicii de construcţie" în sensul art. 1378 C.
civ. se înţelege acel defect sau deficienţă calitativă rezultată în urma construcţiei care,

194
existând în momentul preluării edificiului de către proprietar nu a fost cunoscut de către
acesta şi care a dus la ruinarea construcţiei.
4.6. Cui revine răspunderea? Cât priveşte persoana a cărei răspundere va fi angajată pentru daunele
provocate de ruina edificiului, art. 1378 C. civ. stabileşte că acesta este proprietarul edificiului, căci acestuia îi
incumbă supravegherea imobilului său şi împiedicarea ruinării.
Nu prezintă relevanţă, de exemplu, împrejurarea că imobilul era închiriat ori c ă altcineva avea paza
juridică a acestuia, cum de altfel nu are importan ţă cine a proiectat sau construit edificiul, proprietarul
actual fiind singurul care va răspunde în temeiul art. 1378 C. civ.
De asemenea, nu prezintă relevanţă faptul că, proprietatea a fost uzurpată, răspunderea revenind în
continuare proprietarului şi în situaţia în care acesta a fost deposedat prin violenţă. În literatura juridică s-a
arătat, că proprietarul răspunde şi în cazul în care, edificiul se află în stăpânirea unei persoane, care nu a
dobândit încă dreptul de proprietate prin uzucapiunedcccxlv1.
4.7. Răspunderea în cazul înstrăinării printr-un contract afectat de o condi ţie rezolutorie. În cazul în
care edificiul ruinat fusese anterior înstrăinat printr-un contract afectat de o condi ţie rezolutorie, se pune
problema care dintre proprietari, căci există doi, unul sau sub condi ţie suspensivă şi unul sub condiţie
rezolutorie, va răspunde în baza art. 1378 C. civ. Se consider ă că răspunderea va fi angajată astfel:
proprietarul sub condiţie suspensivă devine răspunzător la îndeplinirea condiţiei, dar întrucât efectele
îndeplinirii condiţiei retroactivează până la data încheierii contractului, rezult ă că şi răspunderea lui se naşte
tot la această dată, o dată cu dobândirea calităţii de proprietar; proprietarul sub condi ţie rezolutorie este
actualul proprietar şi va răspunde până la data îndeplinirii condiţiei căci, sub rezerva îndeplinirii condiţiei el
este proprietar la data ruinării edificiului.
4.8. Răspunderea în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi. Opinii. În cazul în care edificiul ruinat
se află în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, se pune problema dacă răspunderea
coproprietarilor este solidară sau este proporţională cu cota-parte ce revenea fiecăruia din imobilul ruinat.
Conform primei opinii exprimată în doctrinădcccxlv11, răspunderea proprietarilor este solidară, fără ca
autorii să argumenteze în vreun fel.
Într-o a doua opinie, susţinută de Mihail Eliescudcccxlv111, s-a promovat teza conjunctivit ăţii şi
divizibilităţii răspunderii coproprietarilor edificiului, care prin ruina sa, a produs pagube ter ţelor persoane,
arătându-se că această răspundere este o răspundere obiectivă, fără culpă, şi în consecinţă, nu poate fi
inclusă în câmpul de acţiune a art. 1378 C. civ., ce se bazează pe ideea de greşeală prezumată. Aşadar,
răspunderea coproprietarilor este divizibilă deoarece aceasta se întemeiază exclusiv pe ideea de garanţie
obiectivă, fiind cât se poate de firesc, ca fiecare coproprietar s ă garanteze pentru cei din jur, repararea
pagubelor produse de ruina edificiului, doar propor ţional cu partea sa din dreptul de proprietate asupra
imobilului.
În ceea ce ne priveşte, împărtăşim teza răspunderii solidare, a coproprietarilor edificiului ruinat.
Această solidaritate, aşa cum s-a arătat în doctrinădcccxl1x, rezultă din unicitatea de obiect, care impune
fiecărui debitor obligaţia de a plăti victimei întreaga datorie, sub rezerva efectului declarativ al unei
ulterioare împărţeli, pe calea acţiunii de regres.
Împrejurarea că, dreptul de proprietate nu este localizat pe o anumită porţiune în materialitatea
edificiului, duce la teza garanţiei legale pentru totalitatea imobilului, mai ales că, principiile care guvernează
proprietatea comună nu se opun desocotirii ulterioare între proprietaridcccl.
4.9. Răspunderea în prezenţa unui drept de superficie. Dacă dreptul de proprietate asupra
edificiului este dezmembrat prin constituirea unui drept de superficie, superficiarul şi nu proprietarul va fi
acela care va răspunde pentru pagubele produse prin ruina edificiului respectiv. În cazul în care
dezmembrarea dreptului de proprietate asupra edificiului se face prin constituirea unui uzufruct,
răspunderea va fi angajat ă în sarcina nudului proprietar, iar atunci când dezmembrarea este urmarea unei
servituţi, răspunderea revine titularului fondului dominant.

II. FUNDAMENTAREA RĂSPUNDERII PENTRU RUINA EDIFICIILOR 1. Opinii. În

rezolvarea acestei probleme s-au conturat două opinii
1.1. Teoria răspunderii subiective. Conform primeiadcccli, răspunderea pentru ruina
edificiului este una subiectivă, fiind bazată pe existenţa unei culpe, constând în aceea că
proprietarul nu a supravegheat starea edificiului şi nu a luat măsurile necesare de
întreţinere, dacă ruina este urmarea lipsei de întreţinere; dacă ruina este urmarea unui viciu
de construcţie, proprietarul ar răspunde pentru fapta altuia.
Prin urmare, conform acestei opinii, proprietarul edificiului ruinat nu s-ar putea
exonera chiar dacă ar dovedi că s-a comportat ca un bun proprietar, prudent şi diligent, ori că
a fost în imposibilitate de a descoperi viciul de construcţie sau dacă s-a predat unei persoane
calificate pentru întreţinerea edificiului.
323Teoria răspunderii obiective. În doctrina veche şi, izolat în cea prezentă dccclii, se
afirmă că prin instituirea răspunderii pentru ruina edificiilor,. legea a instituit o prezumţie
legală relativă pe care proprietarul o poate înlătura prin dovada contrară, însă practica
judecătorească şi doctrina contemporană fac vorbire de o prezumţie absolută de culpă ce nu
poate fi răsturnată.

195
 Dacă, însă, se va face dovada că ruina edificiului este rezultatul altei cauze decât lipsa
de întreţinere sau viciul de construcţie nu-şi mai găseşte aplicare institutia răspunderii
pentru ruina edificiilor ,dar în acelaşi timp nu poate fi vorba nici de răsturnarea prezumţiei
absolute.dcccl111
Pornindu-se de la această prezumţie, s-a ajuns la cea de-a doua opinie, adică la
considerarea răspunderii proprietarului pentru pagubele pricinuite de ruina edificiului ca
fiind una obiectivădcccl1V ori că este întemeiată pe ideea unei obligaţii legale de garanţie ,
independentă de orice vină din partea proprietarului dccclv.
Obligaţia de garanţie grevează edificiul cu o sarcină reală care derivă din lege, fiind astfel vorba de
o obligaţie propter rem legală. Această obligaţie se transmite succesorilor imobilului, r ăspunderea pentru
ruina edificiului nefiind condiţionată de paza juridică a bunului (de puterea de direc ţie, supraveghere şi
control) pentru instituirea acesteia fiind suficient ă calitatea de proprietar actual al bunului.
Acest lucru subliniază pregnant caracterul de obligaţie propter rem al obligaţiei în
discuţiedccclv1.
S-a mai făcut vorbire şi despre împrejurarea că răspunderea proprietarului s-a bazat pe obliga ţia
acestuia de a asigura edificiului s ău o anumită valoare, dată de standardele după care a fost construit şi,
de asemenea, de obligaţia de a-l supraveghea şi de a-l întreţine corect.
Cauze de exonerare. Proprietarul va fi exonerat de r ăspundere, dacă va proba că ruinarea
edificiului se datorează unor cauze străine, fără de care ruina nu s-ar fi produs, chiar dac ă edificiul nu era
întreţinut ori era afectat de un viciu de construcţie. Astfel de cauze sunt: forţa majoră, fapta victimei şi
fapta unui terţ, cazuri în care edificiul nu a fost decât instrumentul pasiv prin care s-a manifestat
intervenţia cauzei străine şi, în consecinţă, proprietarul nu este ţinut să răspundă.
În literatura juridică francezădccclv11 se arată, însă, că dacă prejudiciul este urmarea ruinei
provocate de un eveniment de for ţă majoră şi agravată de un viciu de construc ţie sau de o lips ă de
întreţinere, proprietarul rămâne responsabil, însă responsabilitatea sa va fi micşorat ă în condiţiile
dreptului comun.
Aşadar, în aceste cazuri, ruina are doar valoare cauzal ă, prăbuşirea sau surparea fiind
determinată de elemente extrinseci edificiului, cum ar fi, cutremur, inunda ţie etc.
În doctrină, s-a susţinut, într-o opiniedccclv111, că proprietarul va putea fi exonerat de răspundere
civilă, dacă dovedeşte că nu a putut prevedea ruina imobilului, din cauza lipsei de discernământ.
Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, s-a arătat în sens contrar că răspunderea pentru ruina
edificiului poate fi înlăturată, numai dacă se face dovada că prejudiciul se datorează cauzelor de
exonerare de răspundere, adică forţei majore, faptei victimei sau unei ter ţe persoane, lipsa de
discernământ, ca factor exclusiv subiectiv, neputând să-l exonereze pe proprietar, deoarece aceasta nu
poate înlătura legătura obiectivă necesară dintre ruină şi consecinţa directă a acesteia, adică
prejudicierea celor din jurdccclK. III. CONDIŢII
1. Condiţii (elemente). Pentru a putea fi angajată răspunderea proprietarulu i
edificiului, ruinat în condiţiile art. 1378 C. civ., victima prejudiciului va trebui să
dovedească existenţa următoarelor elemente ale răspunderii:
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu;
- raportul de cauzalitate dintre lipsa de întreţinere ori viciul de construcţie şi ruina
edificiului.
Dacă condiţiile prezumţiei instituite de art. 1378 C. civ. sunt întrunite, atunci
proprietarul nu va fi exonerat probând pur şi simplu că nu a comis fapta, sau că, de
exemplu, la alegerea meseriaşilor cărora li s-a adresat, el s-a comportat ca un bun
gospodar, prudent şi diligent, ori că nu a fost posibil să descopere viciul de construcţie.
De asemenea, proprietarul nu ar putea fi exonerat probând că lipsa de întreţinere
este datorată faptei locatarului sau administraţiei care a rech i ziţionat edificiu l dccclx.
2. Exonerare de răspundere. Proprietarul va fi exonerat parţial de răspundere dacă
dovedeşte că paguba suferită de victimă a avut o determ i nare cauzală multiplă, în
cadrul căreia ruinarea edificiului ca urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu
de construcţie a fost doar o cauză concurentă dccclxi.

IV. EFECTELE RĂSPUNDERII PENTRU RUINA EDIFICIILOR

1. Efecte. Dacă victima prejudiciului va proba existenţa elementelor răspunderi i
prevăzute de art. 1378 C. civ., atunci proprietarul edificiului ruinat va fi obligat să plătească
despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului.
În această materie, unii autori, socotesc că victima poate acţiona direct pe
antreprenor, dacă ruina edificiului se datoreşte unui viciu de construcţie dccclx11.
Alţi autori socotesc că, faţă de victima prejudiciului răspunde numai proprietaruldccclx111.

196
 Dacă proprietarul despăgubeşte pe cel prejudiciat în conformitate cu prevederile
art. 1378 C. civ., dar ruinarea edificiului s-a produs datorită faptei altei persoane atunci.
acesta se va îndrepta împotriva persoanei cu o acţiune în regres.
Pluralitatea de proprietari generează solidaritatea acestora faţă de persoana
pagubită si regresul plătitorilor faţă de ceilalţi coproprietari dccclx1v
Această persoană poate fi: -vânzătorul de la care a cumpărat construcţia, în măsura
în care ruina se datorează unui viciu ascuns, necunoscut în momentul cumpărării
edificiului;
-locatarul sau uzufructuarul dacă ruina se datorează neefectuării de către acesta a
reparaţiilor locative;
-organul administrativ competent să elibereze autorizaţia pentru efectuarea reparaţiilor,
conform Legii nr. 50/1991dccclxv, dacă respectivul organ nu a eliberat autorizaţia ori a eliberat-
o cu întârziere, fapt ce a determinat ruina edificiului;
-constructorul sau proiectantul în cazul în care ruina edificiului s-a datorat unui viciu de
construcţie, respectiv de proiectare.
Rezultă, aşadar, că în majoritatea cazurilor, acţiunea în regres va fi fundamentată pe
convenţia intervenită între proprietarul edificiului şi cei chemaţi în judecată, iar în lipsa
convenţiei, aceasta va avea ca temei, răspunderea delictuală bazată pe art. 1357 C. civ.
IV Alte cazuri de răspundere
1. Reglementare juridică. Celelalte cazuri de răspundere sunt prevăzute de dispoz ţ
iile art.1379 C.civil, potrivit cărora cel care ocupă un imobil, chiat fără niciun titlu răspunde
pentru prejudiciul cauzat prin cădere sau aruncarea din imobil a unui lucru, iar dacă sunt
îndeplinite si condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un
drept de opţiune în vederea reparării prejudiciului.
2. Dezvoltare. Textul de lege în discu ţie, reglementează situaţia în care un imobil este
ocupat de o persoană fără titlu, diferită de proprietar sau locatar.Astfel, căderea sau
aruncarea din imobil a unui lucru, care cauzează un prejudiciu altei persoane va antrena
răspunderea ocupantului imobilului chiar dacă acesta posedă, sau nu un titlu în virtutea
căruia ar putea să îl ocupe. Ceea ce este comun atât art.1378, cât şi art.1379 este faptul că
prejudiciul se produce prin căderea unui lucru din clădire ca urmare a desprinderii, diferen ţa
reprezentând-o faptul că numai art.1379 prevede şi situaţia aruncării voluntare a lucrului
care cauzează prejudiciul.
În virtutea aceluiaşi text de lege, datorit ă faptului că răspunderea reglementată de
art.1379 prezintă puncte comune cu condi ţiile în care poate fi antrenată răspunderea pentru
lucru sau pentru ruina edificiului, victima având, astfel, posibilitate să opteze între diferitele
temeiuri legale de care dispune.

PARTEA a III- a
FAPTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII
CAPITOLUL I
SCURTE CONSIDERAŢII ASUPRA FAPTELOR JURIDICE
SECŢIUNEA I
NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA FAPTELOR JURIDICE
A. NOŢIUNE
1. Preliminarii. Este neîndoielnic că, aşa cum rezultă din definiţia prezentată deja, obligaţia
civilă este un raport juridic civil.
În definirea raportului juridic civil concret se ţine seama de câteva elemente:
- actele sau faptele întâlnite în raporturile interumane nu au, de principiu, prin ele însele
valoarea de acte sau fapte producătoare de efecte de drept civil; această valoare le-o conferă
norma de drept civil;
- raportul juridic civil concret, inclusiv cel de obligaţie are ca izvor un act sau un fapt
producător de efecte de drept civil;

197
- izvorul raportului juridic civil concret, inclusiv cel obligaţional, este, în acelaşi timp, izvorul
drepturilor şi obligaţiilor civile ce se dobândesc, respectiv, se asumă în cadrul şi prin raportul
juridic respectiv;
- drepturile şi obligaţiile născute din raportul juridic civil concret, inclusiv cel obligaţional,
formează cele două componente ale conţinutului ca element de structură al acestuia; şi
- noţiunea de izvor al raportului juridic civil „concret" nu poate fi desprinsă de noţiunea de
„fapte juridice"dccclxv1.
În contextul precizărilor de mai sus apare clar concluzia că, faptul juridic privit lato
sensu este izvorul raportului juridic civil concret şi deci, şi al raportului juridic obligaţional.
Cu privire la „sfera faptelor juridice" se impune precizarea că sfera faptelor sociale
considerate ca fapte juridice depinde de conţinutul reglementărilor juridice privite în
dinamica lor şi considerate la nivelul diferitelor etape.
2. Definiţie. Faptele juridice, în general, sunt fie evenimentele juridice, fie acţiunile
omeneşti de producerea cărora legea leagă producerea unor efecte _ juridice.
Faptul juridic civil lato sensu constă în evenimentele juridice şi acţiunile omeneşti de
producerea cărora legea civilă leagă producerea unor efecte juridice civile materializate în
naşterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice concrete. B. IMPORTANŢĂ
1. Importanţă. Un raţionament simplu ne conduce la concluzia potrivit căreia, dacă faptul
juridic este izvorul raportului juridic civil concret, în general, şi izvorul raportului juridic de
obligaţie, în special, este de netăgăduit importanţa sa pentru viaţa juridică cotidiană,
pentru asigurarea fluidităţii şi celerităţii circuitului juridic civil.
Chiar atunci când este vorba de un fapt juridic ilicit, importan ţa acestuia nu scade, pentru că
problema reparării specifice a prejudiciului cauzat reprezint ă una dintre valorile juridice de seamă.
În cazul evenimentelor juridice, este de observat că acestea nu produc efecte juridice prin ele
însele, ci numai pentru c ă, prin inovaţia legii ca soluţie tehnică, legea însăşi leagă de producerea lor
anumite efecte juridice.
În cazul acţiunilor omeneşti se distinge după cum acestea sunt săvârşite cu sau fără intenţia de a
produce efecte juridice civile:
- cele săvârşite cu intenţia de a produce anumite efecte juridice sunt acte juridice şi, în privin ţa acestora,
problema producerii efectelor juridice se discută strâns legată de voinţa părţilor;
- cele săvârşite, însă, fără intenţia de a produce anumite efecte juridice sunt considerate în privin ţa
acestor efecte juridice ca şi evenimentele juridice: ele produc efecte juridice nu prin ele însele, ci ca
urmare a soluţiei tehnice juridice găsite de legiuitor, de a lega de producerea lor producerea anumitor
efecte juridice.
Aşadar, a pune în discu ţie faptul juridic ca izvor de obliga ţii echivalează cu a pune în discu ţie,
păstrând proporţiile necesare, viaţa juridică însăşi.

SECŢIUNEA A II-A
CLASIFICAREA FAPTELOR JURIDICE
A. PRELIMINARII
B. CLASIFICAREA FAPTELOR GENERATOARE DE DREPTURI ŞI OBLIGAŢII I.
CLASIFICAREA FAPTELOR JURIDICE ÎN RAPORT DE NATURA LOR
1. Clasificare. În raport de criteriul naturii lor, faptele juridice considerate a fi izvor de
obligaţii se clasifică în evenimente juridice şi acţiuni omeneşti.
2. Evenimentele juridice. Noţiune. Evenimentele juridice sunt acele împrejurări sau fapte
naturale care se produc independent de voinţa omului, dar de producerea cărora legea
leagă producerea unor efecte juridice materializate în naşterea, modificarea sau stingerea
unor raporturi juridice civiledccclxvii.
Din definiţie se degajă următoarele idei:
evenimentele juridice sunt împrejurări sau fapte
naturale;
împrejurările sau faptele naturale care sunt considerate evenimente juridice se produc:
- independent de voinţa omului;
- uneori, independent de dorinţa lui ori de puterea lui de sesizare (de percepere) a
acestora (de cunoştinţa omului);
evenimentele juridice nu produc efecte juridice prin ele însele, ci numai pentru că, prin
inovaţia legii ca soluţie tehnică, legea însăşi leagă de producerea lor, producerea unor
efecte juridice;
efectele juridice pe care le produc constau în naşterea, modificarea ori stingerea unor
raporturi juridice civile;

198
în cazul obligaţiilor civile, faptul juridic şi, deci, şi evenimentele juridice constituie chiar
izvorul acestor obligaţii, spre deosebire de drepturile dobândite când, faptul juridic, deci şi
evenimentele juridice constituie temeiul lor.
3. Acţiunile omeneşti. Noţiune. Spre deosebire de evenimentele juridice care se produc
independent de voinţa şi uneori, de cunoştinţa omului, acţiunile omeneşti sunt fapte
voluntare ale omului de producerea cărora legea leagă producerea unor efecte juridice
materializate în naşterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice civile concrete.
Din definiţie rezultă că deosebirea esenţială între acţiunile omeneşti şi evenimentele
juridice rezidă în aceea că, pe când evenimentele juridice sunt împrejurări ce se produc
independent de voinţa şi, uneori, de ştiinţa omului, acţiunile omeneşti sunt fapte voluntare
ale omului.
Fiind fapte voluntare ale omului, acţiunile omeneşti nu pot fi considerate a se produce
independent, ci dependent de voinţa omului, chiar atunci când ele nu sunt săvârşite cu
intenţia de a produce anumite efecte juridice. Rezultă că, în situaţia acţiunilor omeneşti se
pune în discuţie problema manifestării voinţei, fie pentru a produce anumite efecte
juridicedccclxv111, fie a manifestării voinţei cu vinovăţie dccclx1x. Se desprinde, astfel, concluzia că
acţiunile omeneşti din acest punct de vedere sunt de mai multe feluri, după cum urmează:
în raport de atitudinea psihică a autorului, faţă de acţiunea sa şi de rezultatele acesteia,
acţiunile omeneşti pot fi:
- acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţie, dar nu cu intenţia de a produce anumite efecte
juridice, ci pentru realizarea altor deziderate, cum ar fi, de exemplu, răzbunarea, ambiţia,
etc;
- acţiunile omeneşti săvârşite din neglijenţă sau imprudenţă dccclxx.
în raport de faptul dacă sunt permise sau nu de lege, acţiunile omeneşti sunt de două feluri:
- acţiuni licite, cele care sunt permise de lege dccclxx1;
- acţiuni ilicite, cele care înfrâng legea civilădccclxx11.
II. CLASIFICAREA FAPTELOR JURIDICE ÎN RAPORT DE STRUCTURA LOR
1. Precizare. Potrivit acestui criteriu, faptele juridice se pot înfăţişa ca izvoare simple de
drepturi şi obligaţii, sau izvoare complexe de asemenea drepturi şi obligaţii.

III. CLASIFICAREA FAPTELOR JURIDICE ÎN RAPORT DE SFERA DE CUPRINDERE ŞI ÎNŢELESUL

FOLOSIT
1. Precizare. În funcţie de acest criteriu, faptele juridice se clasifică în fapte juridice în sens
larg şi fapte juridice în sens restrâns.
2. Faptele juridice lato sensu. În categoria faptelor juridice în sens larg (lato sensu) i ntră
atât evenimentele juridice, cât şi acţiunile omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a
produce efecte juridice, deci şi actele juridice.
3. Faptele juridice stricto sensu. Din această categorie a faptelor juridice sunt considerate a
face parte:
- evenimentele juridice:
- acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce anumite efecte juridice.
IV. CLASIFICAREA FAPTELOR JURIDICE DUPĂ CRITERIUL DREPTURILOR CIVILE CĂRORA LE
DAU NAŞTERE
1. Precizare. În raport de felul drepturilor subiective civile care le dau naştere, disjungem
între fapte juridice ca izvoare ale obligaţiilor civile şi modurile de dobândire a dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale principale.
Această clasificare este deosebit de importantă în legătură cu stabilirea adevăratei
naturi juridice a modurilor de dobândire a proprietăţii şi a altor drepturi reale
principaledccclxx111.
2. Izvoare ale obligaţiilor civile. Sunt izvoare ale obligaţiilor civile faptele juridice
înfăţişate a fi: contractul, actul unilateral de voinţă, îmbogăţirea fără just temei, gestiunea de
afaceri, plata lucrului nedatorat şi delictul civildccclxxiv.
3. Moduri de dobândire a dreptului de proprietate sau altor drepturi reale principale.
În categoria modurilor originare de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi
reale se înscriu: ocupaţiunea, accesiunea, uzucapiunea, dobândirea lucrului mobil şi a

199
fructelor lui prin posesiunea de bună-credinţă iar, între modurile derivate de dobândire a
unor asemenea drepturi se enumeră: tradiţiunea, hotărârea judecătorească, succesiunea,
convenţia şi dobândirea prin efectul unui act administrativ, potrivit art. 557 alin. (1), (2) C.civ.
SECŢIUNEA A III-A
LOCUL FAPTELOR JURIDICE ÎN SISTEMUL IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR
1. Prezentare. În categoria faptelor juridice în sens restrâns (stricto sensu) ca izvor
de obligaţii, aşa cum rezultă din cele prezentate deja, intră: -gestiunea de afaceri ;
-plata lucrului nedatorat sau plata nedatorată;
-îmbogăţirea fără justă cauzădccclxxv;
- faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delictul civil)dccclxxv1.
Dar, faptele juridice în sens restrâns (stricto sensu) nu se înfăţişează a fi singurele
izvoare de obligaţii civile; acestora li se adaugă acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de
a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice de
obligaţie, respectiv, actele juridice. În această cate gorie intră: contractul şi actul unilateral,
de voinţă care, numai în mod excepţional este izvor de obligaţii.
2. Concluzie. În contextul celor prezentate rezultă că în categoria faptele juridice
lato sensu intră: evenimentele juridice, acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice şi actele juridicedccclxxvii.
3. Caracteristici pentru fiecare dintre cele două categorii. Ceea ce deosebeşte
faptul juridic stricto sensu de actul juridic rezidă în trăsătura lor caracteristică:
-faptul juridic în sens restrâns (stricto sensu), fie se produce independent de voinţa,
dorinţa şi chiar ştiinţa omuluidccclxxviii, fie se înfăţişează a fi o acţiune a omului săvârşită fără
intenţie anume de a produce efecte juridice (de a naşte, modifica sau stinge raporturi
juridice).
Nici evenimentele juridice şi nici acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a î
produce efecte juridice nu produc prin ele însele vreun efect, ci numai pentru că legea î
leagă de producerea lor anumite efecte juridice. Se poate conchide, deci că în ambele
cazuri, efectele juridice se produc în puterea (virtutea) legii;
-actul juridic se caracterizează şi, deci, se identifică în privinţa fizionomiei sale juridice
printr-un element lăuntric, psihologic fără de care nu ar exista: voinţa autorului sau
autorilor. Dar nu privită oricum voinţa, ci numai voinţa ca element de structură (condiţie
esenţială) existentă în permanenţă în procesul formării actului juridic şi bine înţeles, şi
mai înainte, sub forma voinţei - scop ("pentru ce-ul" actului juridic).
Din acest motiv, în cazul actelor juridice efectele se cunosc de la încheiere, ba chiar
mai înainte, pe măsura conturării scopului mediat al acestora.
Deosebirea este, deci evidentă; actele juridice produc efecte juridice prin putere
proprie (prin puterea voinţei părţii sau părţilor), pe când, faptele juridice stricto sensu,
produc efecte juridice nu prin putere proprie, ci în puterea (în virtutea) legii.
4. Loc (ierarhie în raport de frecvenţa lor). Neîndoielnic, un circuit juridic normal, o
viaţă juridică firească implică o tevatură infinită de raporturi juridice, între care cele mai
frecvente, sunt cele de drept civil.
Apreciind şi asupra frecvenţei izvoarelor obligaţiilor civile, se poate conchide, fără
riscul greşelii, că, între faptele juridice în sens restrâns (stricto sensu) şi actele juridice,
cele mai frecvente sunt cazurile în care acestea din urmă dau naştere la raporturi juridice.
Pe de altă parte, între actele juridice, ponderea sub raportul frecvenţei o deţine
contractul şi după aceea actul unilateral de voinţă.
Nu încape îndoială, însă, că şi faptele juridice în care se încadrează şi delictul civil,
sunt destul de frecvente, ca rezultat, cel mai adesea, al neprevăzutului din viaţa socială ori
a altor mobiluri.
În sfârşit, considerăm că, un circuit juridic civil normal, o viaţă juridică firească sunt
posibile, dacă între izvoarele raportului juridic de obligaţie, ponderea o deţin actele
juridice care fac dovada unui grad ridicat de civilizaţie şi cultură juridică.
CAPITOLUL II
FAPTUL JURIDIC LICIT
SECŢIUNEA I
CARACTERIZARE GENERALĂ
A. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A FAPTULUI JURIDIC LICIT CA IZVOR DE OBLIGAŢII

200
 1. Reglementare juridică. În capitolul precedent s-a făcut precizarea că sunt fapte
juridice licite: gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză.
Comparând această enumerare cu reglementările cuprinse în Codul civil român, se poate
constata că această lege de sinteză consacră dispoziţii normative pentru fiecare din cele trei
fapte juridice: gestiunea de afaceri - art. 1330-1340, plata lucrului nedatorat - dispoziţiile art.
1341-1344 ;i îmbogăţirea fără justă cauză în art. 1345-1348.
2. Calificarea facută de noul Cod civil. Potrivit art. 1165, obligaţiile pot avea ca izvor
contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără
justă cauză, fapta ilicită, precum ;i din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei
obligaţii.
SECŢIUNEA A II-A
PREZENTAREA INSTITUŢIILOR JURIDICE CONSIDERATE A FI FAPTE JURIDICE LICITE, IZVOR DE
OBLIGAŢII CIVILE
A. GESTIUNEA DE AFACERI (GESTIUNEA INTERESELOR ALTEI PERSOANE)
I. NOŢIUNE, CONDIŢII ŞI CAPACITATEA PĂRŢILOR 1. Noţiune
1.1. Un exemplu concret. În analiza gestiunii de afaceri ca izvor de obligaţii civile pornim
de la următorul exemplu: o persoană - „X"- se află plecat într-o excursie în străinătate. În
urma unei furtuni puternice acoperişul casei sale a suferit avarii serioase. Ploile continuă.
Vecinul său - „Y"-, din proprie iniţiativă, cumpără urgent mate rialele necesare şi angajează 2
meseriaşi care în condiţiile unei vremi neprie l nice, execută în cel mai scurt timp posibi l
reparaţiile. „Y", pe lângă preţul materialelor, plăteşte celor doi meseriaşi costu l manoperei.
Dacă „Y" n-ar fi intervenit, paguba încercată de „X" ar fi fost mult mai mare pentru că, să
V

presupunem, apa ar fi pătruns în camere deteriorând zugrăvelile, mobila, parchetul şi

celelalte obiecte. Sumele cheltuite de „Y", din proprie iniţiativă, sunt incomparabil mai mici
decât pagubele care s-ar fi produs dacă n-ar fi avut loc intervenţia sa.
1.2. Definiţie. În doctrină gestiunea intereselor altei persoane a fost definită a fi „(...) o
operaţie ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi
săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din
partea acesteia"dccclxxix. Altfel spus, „Gestiunea de afaceri este instituţia juridică potrivit
căreia o persoană numită gerant, din proprie iniţiativă şi fără a fi primit vreo
împuternicire, se îngrijeşte de treburile unei alte persoane numită gerat''.
Definiţia legală: „Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o
persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane,
numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în
măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale."
Gestiunea de afaceri este, aşadar, faptul unilateral şi voluntar al unei persoane numită gerant
(negotiorum gestor) de a săvârşi acte materiale sau juridice în interesul unei alte persoane
numită gerat, fără a fi primit mandat din partea acestuia din urmă.
1.3. Părţile. În raportul juridic născut din gestiunea de afaceri părţile sunt: -gerantul -
persoana care din proprie iniţiativă şi fără a fi primit vreo împuternicire se îngrijeşte de
treburile unei alte persoane, săvârşind pentru aceasta (în interesul acesteia) acte materiale
sau juridice cu scopul de a evita producerea unor pagube mult mai mari decât valoarea
cheltuielilor pe care le angajează (în exemplul nostru - „Y");
-geratul - persoana în interesul căreia se săvârşesc acte materiale sau juridice fără
cunoştiinţa sa de către o altă persoană (în exemplul nostru, - „X") ori, deşi acesta cunoaşte
gestiunea nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în. alt fel de
afacerile sale.
2. Condiţiile gestiunii de afaceri
2.1. Precizare. Condiţiile gestiunii de afaceri privesc obiectul şi utilitatea acesteia, pe de
o parte şi atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune, pe de altă parte.
2.2. Condiţia cu privire la obiectul gestiunii de afaceri. Obiectul gestiunii de afaceri,
concepută ca izvor de obligaţii civile, aşa cum se desprinde din definiţiile date, constă în:
-acte materiale. În exemplul dat, să presupunem că „Y" n-ar fi apelat la doi meseriaşi,
pentru că el singur se pricepea să repare acoperişul. Dacă aşa ar fi fost, repararea
acoperişului casei lui „X" de către „Y" constituie un act material. Nu se au în vedere
materialele cumpărate de „Y";
201
 -acte juridice. Orice act juridic încheiat în vederea materializării iniţiativei geratului poate
fi subsumat noţiunii de act juridic necesar realizării gestiunii de afaceri: în exemplul dat,
asemenea acte juridice sunt contractele de vânzare-cumpărare privind materialele necesare
şi înţelegerea (contractul) cu cei doi meşteridccclxxx.
2.3. Condiţia ca gestiunea să fie utilă geratului. În esenţă, această condiţie a fost deja
subliniată atât prin definiţiile prezente, cât şi din precizările subsecvente. O mai bună
subliniere a acestei condiţii rezultă din precizările care urmează:
- valoarea eforturilor şi cheltuielilor făcute de gerant să fie de întindere mai mică decât
valoarea pagubei evitate;
- utilitatea se apreciază la momentul săvârşirii gestiunii, conform art. 1337 alin. (3);
- nu se au în vedere eventualele distrugeri sau deteriorări ulterioare ale bunului datorate
cazului fortuit sau forţei majore.
2.4. Condiţia privind atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune. Această ultimă
condiţie este, mai degrabă, o condiţie de calificare a actelor materiale sau juridice săvârşite
în folosul geratului. O corectă calificare a acestora se poate face numai cunoscând poziţia
fiecăreia dintre cele două părţi:
- geratul nu trebuie să cunoască nimic despre iniţiativa (proiectul) sau intenţia pusă în
lucrare de către gerant sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un
mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale;
- intenţia gerantului trebuie să fie clară în sensul că acesta doreşte să acţioneze şi acţionează
în interesul geratului, deoarece dacă ar avea credinţa că lucrează pentru el însuşi nu ne vom
mai găsi în prezenţa gestiunii de afaceri,ci a îmbogăţirii fără just temei, situaţie în care
restituirea cheltuielilor urmează a fi făcută pe calea unei acţiuni in rem verso, aspect
reglementat expres de art. 1330 alin. (2) C.civ..
Din cele arătate mai sus rezultă că nu este vorba de o pozi ţie formală a părţilor, ci de o poziţie
deopotrivă intelectivă şi psihologică:
- intelectivă, pentru că gerantul trebuie să aibă imaginea completă asupra a ceea ce reprezint ă demersul
său, în sensul că realizează pericolul în patrimoniul geratului; realizeaz ă disproporţia dintre valoarea
cheltuielilor ce le va face şi valoarea pagubei evitate (aceasta din urm ă fiind incomparabil mai mare);
realizează faptul că geratul nu are cum să cunoască despre iniţiativa sa sau, cunoscând gestiunea, nu este în
măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale;
- psihologică (lăuntrică), pentru că gerantul acţionează pe baza rezultatului unui proces l ăuntric complex
care implică deopotrivă, sensibilitatea provocată de situaţia dată, dar şi voinţa de a acţiona în favoarea
intereselor geratului. Este ceea ce textul art. 1330 alin. (1) C. civ. numeşte „(...) gestioneaz ă în mod voluntar...
(...) afacerile altei persoane".
Consecinţele acestei ultime condiţii sunt următoarele: -dacă este respectată, se
rămâne „pe terenul juridic" al gestiunii de afaceri; -dacă nu se respectă, părăsim acest
„teren" şi pătrundem, eventual, pe terenul contractului de mandat;
-dacă rămânem în câmpul juridic al gestiunii de afaceri, nu prezintă importanţă faptu l
dacă geratul are sau nu capacitatea de exerciţiu, în timp ce, dacă pătrundem în câmpul
contractului de mandat, situaţia se schimbă. În acest din urmă caz ambele părţi trebuie să
aibă capacitate de exerciţiu;
-dacă geratul află despre intenţia gerantului şi se opune iniţiativei acestuia, gerantul
poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea
titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire. De
asemenea, cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile
cauzate şi prin cea mai uşoară culpă.
-dacă gerantului îi lipseşte intenţia de „a gera pentru altul", însemnează că acesta.
lucrează pentru sine şi, deci, nu suntem în prezenta gestiunii de afaceri dccclxxx1, o reflectare a
acestei prevederi regăsindu-se în art. 1330 alin. (3) C.civ.;
-s-a admis, în schimb, că gerantul poate lucra atât în interes propriu, cât şi în interesul altei
persoanedccclxxx11 . În acest sens, se poate da ca exemplu coindivizarul care efectuează anumite
lucrări asupra bunului aflat în ind i viziune, fără acordul celorlalţi coindivizari ;
-intenţia gerantului de a gera interesele altuia trebuie să fie complexă: el va urmări ca,
prin fapta sa, să evite o cheltuială în patrimoniul geratului, el va urmări - şi intenţia sa este în
acest sens - să obţină, chiar forţat, cheltuielile făcute de la gerat. Altfel, s-ar părăsi câmpul
gestiunii de afaceri şi s-ar trece în câmpul unui act juridic cu titlu gratuit - o liberalitate sau,
după caz, un act dezinteresatdccclxxx111, după cum am arătat mai sus în art. 1330 alin. (3) C.civ.
Rezumând, într-o altă aşezare însă, condiţiile gestiunii de afaceri, se poate spune că
acestea sunt:

202
- gerantul să fi săvârşit acte juridice sau fapte materiale de gestiune;
- faptele de gestiune să fi fost săvârşite cu intenţia de a gera treburile altuia, urmând a fi
despăgubit de acesta din urmă;
- actele de gestiune să se fi săvârşit de către gerant din proprie iniţiativă.
2.5. O ultimă precizare. Cel ce aplică legea trebuie să întreprindă o adevărată cercetare, îndeosebi
cu privire la dorinţa şi voinţa gerantului de a săvârşi acte de gestiune în favoarea altuia. Evident, dificult ăţi
sporite vor fi întâmpinate în cercetarea întreprinsă întrucât, cel mai adesea, probele sunt sărace în faţa unor
procese lăuntrice, psihologice cum este acela al voinţei. 3. Capacitatea părţilor
3.1. Gerantul. În privinţa gerantului este fără dubiu că acesta trebuie să aibă capacitatea de
exerciţiu, întrucât acţionează pe contul altuia. Aşadar, realizând acte materiale sau (şi)
juridice, gerantul va trebui să încheie contracte. Trebuie, deci, să aibă capacitatea de a
contracta, pentru că numai astfel gerantul va acţiona eficient şi sigur în favoarea geratului.
De regulă, în doctrină se admite ca în cazul gestiunii de afaceri, care presupune
efectuarea unor acte administrative, acestea vor putea fi făcute şi de persoane cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, dar cu încuviinţarea celor în drept.
3.2. Geratul. Geratul poate să fie şi o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori
poate fi lipsită de aceasta. Altfel spus, în privinţa acestuia legea nu instituie nici o condiţie.
II. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC NĂSCUT DIN GESTIUNEA DE AFACERI
1. Preliminarii
1.1. Precizare. Conţinutul oricărui raport juridic civil, deci şi cel al raportului juridic
obligaţional născut din gestiunea de afaceri, se clădeşte pe două componente:
- drepturile dobândite de părţi;
- obligaţiile asumate de acestea.
În literatura juridică s-a spus uneori că „gestiunea de afaceri este caracterizată ca un
act juridic unilateral în formarea sa şi sinalagmatic în privinţa efectelor pe care le produce,
sau că este un cvasicontract sinalagmatic". Aceste caracterizări sunt imprecise, căci
gestiunea de afaceri este un fapt juridic şi nu un act juridic.
2. Drepturile şi obliga ţiile părţilor a.
Drepturile si obligaţiile gerantului
1. Drepturile gerantului. Gerantul are următoarele drepturi: să pretindă cheltuielile utile
şi necesare dacă gestiunea a fost utilă. Până la plata cheltuielilor necesare, gerantul are
dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura
prevăzută de lege pentru ordonanta preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci
legale. Dacă însă cheltuielile nu au fost nici necesare nici utile, legea stabileşte că acestea îl
obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.
2. Obligaţiile gerantului. Prin şi înlăuntrul raportului juridic de obligaţie născut din
gestiunea de afaceri, gerantului îi revin următoarelor obligaţii:
-să conducă gestiunea ca un bun proprietar (art. 1334 C.civ.) O
asemenea obligaţie impune următoarele precizări:
- este necesar a se analiza eventuala vină a gerantului în conducerea gestiunii, luându-se ca
reper calităţile unui om prudent şi diligent; când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o
pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu
intenţie sau din culpă gravă.
- dacă intervenţia gerantului nu era necesară, acesta va răspunde ori de câte ori este
culpabil.
gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate.
abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant,
ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia, potrivit art.. 1332 C.civ.
Această obligaţie presupune:
- începerea gestiunii de către gerant din proprie iniţiativă;
- imposibilitatea abandonării gestiunii, afară numai dacă prin continuarea gestiunii ar fi
expus la prejudicii;
Se poate observa că situaţia gerantului este mai grea decât a mandatarului deoarece, în timp
ce ultimul poate renunţa la mandat notificând acest fapt mandantului său, legiuitoru l
impune gerantului continuarea gestiunii până când geratul se va putea îngriji de propriile
sale treburi. Sub acest aspect în literatura juridică franceză se vorbeşte de o obligaţie de. p e
rseverenţădccclxxx1v.
- în privinţa continuării gestiunii „până ce eredele va putea lua direcţiunea afacerii" dccclxxxv,
trebuie admis că, dacă eredele este major, situaţia este mai simplă; dacă însă eredele este
minor şi are reprezentant legal, iarăşi nu sunt probleme deosebite. Dacă însă eredele minor
nu are reprezentant legal, gestiunea va continua până la instituirea tutelei ori curatelei, după
caz;
203
Cât priveşte pe moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea, ei sunt ţinuţi să continue
afacerile începute de acesta din urmă, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul, cf. art. 1333 C.civ.
să dea socoteală geratului cu privire la actele de gestiune întreprinse, în conformitate cu art.
1335 C.civ.
O asemenea obligaţie s-a instituit pentru ca geratul să fie pus în situaţia de a cunoaşte
întregul context al afacerii spre a putea aprecia în privinţa obligaţiilor proprii; obligaţiile
asumate de gerant faţă de terţii cu care intră în raporturi juridice pentru a putea realiza
gestiunea. În legătură cu aceste obligaţii se impun următoarele precizări:
- gerantul poate realiza acte materiale, dar şi acte juridice pentru înfăptuirea gestiunii,
intrând în raporturi cu terţii. În cazul în care acesta se obligă personal faţă de terţi, situaţia
cea mai des întâlnită deoarece terţii nu au siguranţa ratificării gestiunii de către gerat, acesta
rămâne obligat în nume propriu. Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut fată de
terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre acestia de a se regresa
împotriva geratului. Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut fată
de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia - art. 1336
C.civ.
- valoarea obligaţiilor asumate de gerant faţă de terţi este o componentă a despăgubirilor la
care are dreptul.
- continurea gestiunii până când geratul se va putea ocupa singur sau prin reprezentant
de propriile sale treburi iar în caz de deces, până ce moştenitorii săi o vor putea prelua
- obligaţia gerantului de a da socoteală cu privire la actele de gestiune
- obligaţiile asumate de gerant faţă de terţi în vederea realizării gestiunii.
b. Drepturile şi obligaţiile geratului 1. Drepturile geratului. Cum este şi firesc, între obligaţiile
gerantului şi drepturile geratului, este o relaţie de corelativitate, în sensul că, unui drept al
celui de al doilea, îi corespunde o obligaţie a primului.
Geratul are următoarele drepturi: a)sa
fie înştiinţat despre gestiune;
b) să pretindă ca gestiunea să fi fost condusă ca un bun proprietar. Acestui drept al
geratului îi corespunde obligaţia gerantului de a conduce gestiunea ca un bun proprietar;
c) să pretindă ca gestiunea să fie continuată până ce el, personal sau prin
reprezentantul său va putea să se îngrijească singur de propriile treburi sau, în caz de deces,
moştenitorii săi să pretindă ca gestiunea să fie continuată până ce vor fi în măsură s-o preia.
Acestui drept al geratului îi corespunde obligaţia gerantului de a continua gestiunea până când
geratul se va putea ocupa singur sau prin reprezentant de propriile sale treburi iar în caz de
deces, până ce moştenitorii săi o vor putea prelua;
d)să pretindă ca moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea să o continue în aceleaşi
condiţii ca autorul lor;
e)să pretindă gerantului a da socoteală cu privire la actele de gestiune. Acestui drept îi
corespunde obligaţia gerantului de a da socoteală cu privire la actele de gestiune;
f)să pretindă ca obligaţiile asumate de gerant cu terţii să fie subordonate
dezideratului realizării gestiunii. Acestui drept îi corespund obligaţiile asumate de gerant
faţă de terţi în vederea realizării gestiunii. Numai astfel ceea ce gerantul a cheltuit,
îndeplinindu-şi obligaţiile faţă de terţi, va constitui o componentă a despăgubirilor la care
acesta are dreptul.

2. Obligaţiile geratului. Geratul are o simplă obligaţie: aceea de a despăgubi pe gerant cu

cheltuielile necesare şi utile, dacă gestiunea a fost utilă, chiar dacă rezultatul nu a fost atins
după cum dispune art. 1337 alin (1) C.civ..
Desigur, obligaţia este formulată în mod general, motiv pentru care, ea poate fi
precizată mai bine dacă sunt relevate componentele sale:
-indemnizarea gerantului pentru toate cheltuielile necesare şi utile făcute, sub condiţia ca
gestiunea să fi fost utilă, Vmpreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, şi să îl
despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza
gestiunii.
-geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele necesare si utile care, în numele
ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant. (art. 1339 C.civ.).
Acţiunea pe care o are gerantul împotriva geratului, este acţiunea negotiorum
gestorum contraria . Ea se deosebeşte de acţiunea in rem verso specifică instituţie i
îmbogăţirii fără just temei, lucru ce urmează a fi tratat cu ocazia tratării acestei instituţii.
204
 De principiu, gestiunea este gratuită, motiv pentru care gerantului îi revine obligaţia
să restituie numai cheltuielile necesare şi utile.
În doctrină a fost exprimată şi opinia potrivit căreia gerantul poate solicita şi o
remuneraţie atunci când este profesionist dccclxxxv1.
Este astfel de înţeles de ce, până la achitarea integrală a cheltuielilor de către gerat,
gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta dupa
procedura prevăzută de lege pentru ordonanta preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a
unei ipoteci legale, ca măsură de garantare a dreptului la restiuirea cheltuielilor.
III. PROBA ŞI NATURA JURIDICĂ A GESTIUNII DE AFACERI
1. Proba gestiunii de afaceri
1.1. Probă. Evident, în această privinţă se impune a disjunge după cum obiectul gestiunii
constă în faptele materiale, în acte juridice ori şi în unele şi în altele: -faptele materiale vor
putea fi dovedite prin orice mijloc de probă; -actele juridice vor putea fi dovedite potrivit
regulilor în domeniu. Numai că, în această privinţă, regulile se aplică dintre gerant şi terţi ca
părţi în actele juridice. Faţă de asemenea acte juridice geratul este considerat terţ, motiv
pentru care el va putea dovedi (în calitatea sa de terţ) prin orice mijloace de probă;
în ipoteza în care actele de gestiune sunt atât fapte materiale, cât şi acte juridice ,
probaţiunea se va realiza corespunzător, adică după regulile proprii faptelor materiale şi.
celor corespunzătoare actelor juridice. Geratul, fiind un simplu terţ în raport cu actele j
uridice intervenite între gerant şi terţi, va face dovada prin orice mijloc de probă, atât a
faptelor materiale, cât şi a faptelor juridice.
2. Natura juridică a gestiunii de afaceri
2.1. Premise. Deşi, aşa cum s-a subliniat deja, gestiunea de afaceri este un izvor de
obligaţii civile de sine-stătător, în analiza naturii sale juridice trebuie plecat de la faptul că
ea împrumută elemente de la alte două instituţii juridice:
- se aseamănă cu actul juridic unilateral de voinţă pentru că gerantul, din proprie
iniţiativă şi fără a se fi înţeles cu geratul, se îngrijeşte de treburile acestuia din urmă;
- se aseamănă cu îmbogăţirea fără just temei întrucât prin fapta sa ge rantul face servicii
geratului, servicii care, dacă nu ar fi remunerate, ar valora o îmbogăţire fără justă cauză în
favoarea acestuia din urmă, îmbogăţire căreia îi corespunde o sărăcire corelativă în
patrimoniul gerantuluidccclxxxv11.
2.2. Raportare. Pe de altă parte, de un real ajutor în stabilirea naturii juridice a gestiunii de afaceri
este raportarea acestei instituţii şi compararea ei cu alte instituţii juridice:
se deosebeşte de îmbogăţirea fără just temei prin aceea că, în cazul gestiunii de afaceri geratul restituie
cheltuielile făcute de gerant indiferent de avantajele primului, pe când în cazul îmbogăţirii fără just temei,
despăgubirile nu pot depăşi limita sporirii efective a patrimoniului celui care se îmbog ăţeşte în dauna
altuia. Se deosebeşte, de asemeni, de îmbog ăţirea fără just temei şi prin aceea c ă, în timp ce gestiunea
de afaceri are drept temei juridic voin ţa de a se obliga a gerantului, în cazul îmbog ăţirii fără just temei un
asemenea temei nu există;
se deosebeşte de contractele de mandat prin următoarele:
- în timp ce mandatarul lucrează în baza unei împuterniciri primite de la mandant,
gerantul nu are nici o împuternicire;
- fiind un contract intuitu personae, mandatul încetează la moartea uneia dintre părţi, în,
timp ce gestiunea de afaceri continuă şi după moartea geratului, până când moştenitorii
acestuia o pot prelua;
- în timp ce mandatarul răspunde indiferent de forma culpei sale, ge rantul va răspunde
numai dacă culpa sa îmbracă forma intenţiei, sau, după caz, şi a unei culpe grave în _ i
poteza unei pagube iminente pentru gerat ;
- mandatarul este obligat numai în limitele puterilor conferite, în timp ce gerantul este
ţinut numai în măsura utilităţii gestiunii;
- gerantul este obligat să ducă la bun sfârşit gestiunea, în timp ce mandatarul poate
renunţa la mandat dacă continuarea acestuia ar fi de natură să-l prejudicieze;
- în sfârşit, dacă, între timp geratul află despre gestiune şi îl împuterniceşte pe gerant s-o
continue, acesta se transformă în contract de mandat, potrivit cu prevederea expresă din
art. 1340 C.civ.
În literatura juridică s-a susţinut că s-a emis şi punctul de vedere potrivit c ăruia gestiunea de
afaceri este un act juridic unilateraldccclxxxv111.
2.3. Concluzie. În legătură cu natura juridică a gestiunii de afaceri s-a ajuns la concluzia c ă „(...)
gestiunea intereselor altei persoane este un izvor distinct de obliga ţii, cu condiţii şi efecte proprii (s.a.), un
fapt juridic licit ce urmează a fi reglementat ca atare şi în viitoarea noastră legislaţie civilădccclxxxix.
În acelaşi sens s-a spus: „Deşi este izvor de obliga ţii de sine stătător, gestiunea de afaceri
împrumută elemente atât de la actul unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii, pentru că gerantul, din

205
proprie iniţiativă şi fără a avea vreo împuternicire de la gerat, se îngrijeşte de treburile acestuia din urmă,
cât şi de la îmbogăţirea fără just temei, pentru că, prin fapta sa gerantul a făcut servicii geratului, servicii
care, dacă nu ar fi remunerate, ar echivala cu o îmbog ăţire fără just temei operând în favoarea
patrimoniului geratului, îmbogăţire căreia îi corespunde o sărăcire corelativă ce operează în patrimoniul
gerantului"dcccxc.
În lucrările citate se învederează clar că, deşi, gestiunea de afaceri se aseamănă cu actul
unilateral de voinţă, „ceea ce, de fapt, este precump ănitor (...)"dcccxc1, ea constituie, necondiţionat, un
izvor de obligaţii civile de sine-stătător, producător de drepturi şi obliga ţii pentru ambele părţi ale
raportului juridic.
Considerăm că nu este greşit dacă gestiunea de afaceri este dat ă, în mai toate lucr ările de
specialitate, ca unul din exemplele în care voin ţa, unilaterală este izvor de obligaţii civile. O astfel de
exemplificare nu priveşte natura gestiunii de afaceri, ci urmăreşte a sublinia că iniţiativa proprie a
gerantului duce la naşterea unui raport juridic de obligaţie.
Evident, este corect numai dacă exemplul se mărgineşte la aceste limite, subliniindu-se că
gestiunea de afaceri este un izvor de sine-st ătător de obligaţii civile. Dacă se depăşesc aceste limite şi nu
se admite teza gestiunii de afaceri ca izvor de sine-st ătător de obligaţii, per a contrario, se admite, simplu,
că gestiunea de afaceri este izvor de obliga ţii nu prin sine însăşi, ci pentru că este un act unilateral de
voinţă, ceea ce, aşa cum s-a arătat deja, este greşit. Aşadar, gestiunea de afaceri este un izvor de obliga ţii
de sine-stătător.
B. PLATA LUCRULUI NEDATORAT
I. NOŢIUNE, IPOTEZE ŞI CONDIŢII
1. Noţiune
1.1. Sensul termenului „plată". Din punct de vedere juridic, pe planul dreptului civil, termenul
„plată" primeşte două înţelesuri:
plată în sens larg, adică executarea unei obligaţii, indiferent de obiectul acesteia;
plată în sens restrâns, adică executarea unei obligaţii care are drept obiect plata unei sume de
bani.
În materia plăţii lucrului nedatorat, termenul „plată" are înţelesul de izvor de obligaţii.

1.2. Definiţia legală. Plata lucrului nedatorat ca izvor de obligaţii este, noţional,
reglementată în art. 1341 alin (1) C.civ:
Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.
1.3. Reglementare juridică. Sediul materiei se regăseşte în art. 1341 C.civ.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1470 C. civ., consacră principiul potrivit căruia orice
plată presupune o datorie.
Rezultă că, orice plată presupune existenţa unei obligaţii ce se reclamă a fi stinsă.
1.4. Doctrina. Literatura de specialitate a înregistrat o serie de definiţii din care
redăm câteva:
- plata nedatorată a fost definită ca fiind „(...) executarea de către o persoană a unei
obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria _
altuia"dcccxc11;
- „Prin plata nedatorată sau, plata lucrului nedatorat, se înţelege remiterea unui lucru sau
a unei sume de bani pentru plata unei datorii care, în realitate, nu există dcccxc111.
1.5. Terminologie privind participanţii. Plata lucrului nedatorat intervine între
participanţi care poartă denumirile:
- solvens, persoana care a efectuat o asemenea plată;
- accipiens , cel care a primit o asemenea plata.

1.6. Raport juridic. Prin efectuarea unei asemenea plăţi se naste un raport juridic de
obligaţie. În temeiul acestui raport juridic, solvensul este creditorul obligaţiei de restituire a
ceea ce el a plătit, iar celălalt participant, accipiensul, este debitorul aceleiaşi obligaţii.
Construcţia acestui raport juridic are drept suport dispoziţiile art. 1341 şi urm. care
instituie obligaţia accipiensului de restituire a ceea ce a primit.
2. Ipoteze
2.1. Ipoteze. Plata lucrului nedatorat poate fi concepută în una din următoarele ipoteze:
-când moştenitorii, neştiind că datoria a fost achitată de defunct, plătesc a doua oară
aceeaşi datorie;
-când debitorul plăteşte o datorie existentă, dar plata se face unei alte persoane decât
adevăratul creditor;
-când se achită o datorie în temeiul unui act juridic care a încetat să-şi mai producă
efectele pentru că a intervenit nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau revocarea lui dcccxciv.
206
3. Condiţiile plăţii nedatorate
a. Precizare
1. Precizare. Plata lucrului nedatorat este unul dintre izvoarele obliga ţiilor civile. Fiind izvor de obliga ţii
civile, plata nedatorată naşte un raport juridic de obligaţie.
Raportul juridic de obligaţie născut din plata lucrului nedatorat constituie temeiul necesar şi
suficient în baza căruia accipiensul va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit.
b. Condiţii
1. Condiţii. Pentru ca solvensul să fie obligat la restituirea a ceea ce a primit în temeiul
raportului juridic născut din plata lucrului nedatorat, trebuie să fie îndeplinite o serie de 1
condiţii:
-prestarea să se fi făcut cu titlu de plată.
Insistând asupra acestei condiţii se poate observa:
- solutio nu ridică cerinţe speciale în privinţa obiectului ei;
- obiectul poate consta într-o sumă de bani, într-un bun determinat individual şi un bun
determinat prin caracterele sale generice;
- obiectul nu poate consta în restituirea a ceea ce s-a făcut, dacă plata constă în executarea
unei obligaţii de a facedcccxcv;
- obligaţia va avea un alt temei juridic dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată dcccxcvi.
-plata să fi fost făcută în legătură cu o datorie inexistentă sub aspect juridic în raporturile
dintre solvens şi accipiens. Această condiţie poate fi astfel caracterizată:
- plata poate privi o datorie care nu a existat niciodată dcccxcv11;
- plata poate privi o datorie care a existat, dar fusese deja stinsă dcccxcv111. În acelaşi sens s-a
pronunţat şi jurisprudenţa, într-o speţă stabilind că „în cazul în care, prin încălcarea Legii nr.
3/1977dcccxcix, o persoană a cumulat pensia cu drepturile de retribuire şi, drept urmare,
sumele plătite necuvenit cu titlu de pensie au fost recuperate de către organele de pensii, cel
în cauză nu poate să pretindă de la unitate despăgubiri echivalente cu pensia recuperată,
chiar dacă la această situaţie s-a ajuns din necunoaşterea dispoziţiilor legale sau prin
inducerea în eroare de către personalul unităţii pârâte, deoarece încasarea unor drepturi de
pensie peste prevederile legale, nu constituie o pagubă, ci o plată nedatorată" cm;
- plata poate privi o datorie care a existat, dar în loc să se facă adevăratului creditor, se face
unei alte persoanecm1;
- plata poate fi făcută de un alt debitor decât acel adevărat cm11;
- executarea unei obligaţiuni civile naturale (imperfecte) este o plată valabilă, cel ce a făcut-o
neavând dreptul să ceară restituirea eicm111;
- plata făcută în temeiul unui contract nul sau rezolvit, datorită efectului retroactiv al
nulităţii şi rezoluţiunii, este supusă restituirii.
-plata să fi fost făcută din eroare. Această condiţie impune unele precizări:
- cel ce plăteşte ştiind că nu este debitor face, fie o liberalitate, fie acte de gerare a intereselor altuiacmiv;
- nu are nici o importanţă dacă este vorba de o eroare de fapt sau una de drept;
- sunt unele situaţii în care ca solvensul poate să fie în eroare:
1) cazul debitorului care plăteşte datoria către creditorul său dar pierde chitanţa doveditoare iar
creditorul pretinde să se plătească a doua oară. Pentru evitarea executării silite, debitorul plăteşte a doua
oară, după care găseşte chitanţa. A doua plată este supusă repetiţiunii, chiar dacă plata n-a fost făcută din
eroare;
2) plata se restituie pentru că fusese efectuată în temeiul unei obligaţii lovită de nulitate absolută,
chiar atunci când debitorul cunoştea ca o asemenea obliga ţie este nulăcmv. Dacă ar fi vorba de o nulitate
relativă, iar cauza nulităţii a dispărut, executarea are valoarea unui act confirmativ iar repetitudinea nu
poate operacmvi.
După cum s-a arătat în doctrină, plata facută din eroare poate fi subiectv nedatorat ă - caz în care datoria
există din punct de vedere juridic, eroarea purtând doar asupra persoanei solvensului sau accipiensului,
după caz ori poate fi obiectiv nedatorat ă - situaţie în care datoria nu are reflectare în raporturile juridice
concretecmv11.
II. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC NĂSCUT DIN PLATA LUCRULUI NEDATORAT
1. Preliminarii
1.1.Precizare. Ca în cazul oricărui alt raport juridic de obligaţii, raportul juridic născut din
plata lucrului nedatorat are aceleaşi elemente de structură: subiectele, conţinutul şi obiectul
raportului respectiv.
1.2. Părţile. Părţile raportului juridic născut din plata lucrului nedatorat sunt, aşa
cum sa precizat deja, accipiensul şi solvensul.

207
 1.3. Obiect. Obiectul raportului juridic născut din plata nedatorată constă în
prestaţia la care părţile sunt ţinute (obiectul direct, nemijlocit) iar dacă aceste prestaţii
privesc un bun, acesta va fi considerat ca obiect derivat (mijlocit) al acestui raport.
2. Obligaţiile părţilor
a. Obligaţiile accipiensului (primitorului)
1.Precizări. În privinţa obligaţiilor accipiensului (primitorului) se impun următoarele
precizări:
- efectuarea unei plăţi nedatorate naşte obligaţia accipiensului de a restitui solvensului ceea
ce a primit de la acesta cu titlu de plată;
- obligatia de restituire de care este ţinut accipiensul constituie principalul efect al plăţii
lucrului nedatorat;
- obligaţia de restituire ce incumbă accipiensului (primitorului) trebuie analizată în funcţie de
buna sau reaua-credinţă a acestuia, dar şi în funcţie de felul prestaţiei;
- întinderea obligaţiei de restituire este influenţată de buna sau reaua-credinţă a
accipiensului.
Restituirea prestaţiilor este cârmuită de dispoziţiile cu caracter general prezente în Titlul VIII
al Cărţii a V-a, consacrată obligaţiilor.
Restituirea prestaţiilor în cadrul plăţii nedatorate poate îmbrăca două forme :
- în natură, cf art. 1639 C.civ. ;
- prin echivalent, potrivit art. 1640 şi urm. C.civ.
Regula în materie o constituie restiturea în natură, prin înapoierea de către
accipiens a bunului primit ; cum această formă de restituire nu ridică dificultăţi practice ,
vom consacra următoarele paragrafe celei de-a doua forme, restituirea prin echivalent, cu
ipotezele specifice privind înstrăinarea bunului, pieirea acestuia fortuită, pentru ca în final să
tratăm problema cheltuielilor ocazionate de obiectul restituirii.
2. Restituirea în caz de pieire ori înstrăinare. În cazul pieirii totale sau al înstrăinarii
de către accipiens a bunului ce face obiectul restituirii, vom deosebi după cum acesta este
de bună-credinţă sau de rea-credinţă:
- cel de bună-credinţă trebuie să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul
primirii sale fie la momentul pierderii ori înstrăinarii, în funcţie de valoarea cea mai mică.
- cel de rea-credinţă restituie în schimb valoarea cea mai mare.
Dacă bunul a pierit fortuit, accipiensul de bună-credinţă e liberat de obligaţia de
restituire, însă trebuie să-i cedeze creditorului obligaţiei de restituire fie indemnizaţia
încasată pentru pieirea bunului fie dreptul de a încasa această indemnizaţie. Când
accipiensul a fost de rea-credinţă, el nu e liberat de obligaţia restituirii decât dacă dovedeşte
că bunul ar fi pierit şi dacă ar fi fost deja predat creditorului restituirii la data pieirii.
Când a avut loc doar o pieire parţială, precum deteriorările sau scăderile de valoare,
creditorul restituirii trebuie indemnizat, cu excepţia cazului când pierderea se datorează
folosinţei normale a bunului sau unei împejurări neimputabile accipiensului.
3. Alte precizări privind obligaţiile accipiensului. Accipiensul de bună-credinţă dobândeşte
fructele produse de bunul supus restituirii şi evident suportă cheltuielile angajate pentru
producerea lor. Pentru folosinţa bunului el nu datorează indemnizaţie, cu excepţia cazului în care această
folosinţă era obiectul principal al plăţii făcute din eroare de către solvens şi cu excepţia cazului în care
bunul, prin natura lui, era supus unei deprecieri rapide. Observăm ca aceste dispoziţii se întemeiază pe
principiul echităţii şi al ocrotirii bunei-credinţe a accipiensului, bună-credinţă care este prezumată, de altfel.
Când intervine reaua-credinţă, aceasta îl obligă pe accipiens să restituie fructele dobăndite sau pe care
putea să le dobândească, după o prealabilă compensare cu cheltuielile făcute pentru producerea lor; în
plus, trebuie indemnizat creditorul restituirii pentru lipsa de folosinţă a bunului.
b. Obligaţiile solvensului (plătitorului)
1. Obligaţie. Solvensul are o singură obligaţie: să restituie accipiensului (de bună-credinţă ori
de rea-credinţă) cheltuielile ocazionate de bunul supus resttuirii. Pentru cuantumul datorat
in funcţie de buna sau reaua credinţă a accipiensului, legea trimite la regimul prevăzut în
cadrul materiei accesiunii studiate la disciplina Drepturi reale, regim care se va aplica
corespunzător.
3. Drepturile părţilor
3.1. Precizare. Din raportul juridic de obligaţii născut din plata lucrului nedatorat rezultă nu
numai obligaţii, ci şi drepturi.

208
3.2. Drepturile accipiensului (primitorului). Accipiensul, după cum este de bună sau rea-
credinţă, este ţinut de o singură obligaţie: aceea de a restitui solvensului cheltuielile
determinate de bunul supus restituirii, aşa cum am arătat mai sus.
3.3. Drepturile solvensului. Solvensul (plătitorul) are următoarele drepturi (corelative
obligaţiilor accipiensului):
-să ceară accipiensului să-i restituie ceea ce a primit în starea în care se găseşte; -dacă acest
lucru nu mai este posibil, să pretindă despăgubiri, după cum a fost vorba de o pierdere
totală, parţială sau de înstrăinarea bunului, după cum a fost subliniat mai sus.
4. Alte consideraţii
4.1. Dreptul de a cere restituirea. Au dreptul să ceară restituirea:
-solvensul - în primul rând;
-creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acţiunii oblice;
-deşi nu poate cere restituirea, adevăratul creditor va avea în contra accipiensului o
acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei în cazul în care acesta din urmă a făcut 1
plata unei alte persoane, din eroare.
4.2. Prescripţie. Fiind o acţiune patrimonială, acţiunea în restituire va trebui introdusă
înlăuntrul termenelor de prescripţie de drept comun, care încep să curgă din momentul în
care solvensul a luat cunoştinţă de faptul că a efectuat o plată nedatorată.
4.3. Obligaţia de restituire încetează. Obligaţia de restituire a ceea ce s-a primit ca
urmare a unei plăţi nedatorate şi dreptul corelativ de a cere restituirea încetează în
următoarele cazuri:
a) când plata s-a făcut în îndeplinirea unei datorii morale de conştiinţă, adică cu îndeplinirea
unei obligaţii morale care se execută numai voluntar c mv111;
b)când cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de,
prescripţie şi s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă ori a renunţat la garanţiile
creanţei. În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în
temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.
În schimb, ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate
restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă
restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive;
c)când plata s-a făcut în temeiul unui act juridic imoral (pentru cauză imorală gravă), iar
plătitorul este cel culpabil. Evident dacă s-ar admite restituirea, s-ar admite ca temei al acestei restituiri
însăşi culpa celui ce o pretinde. Practica judec ătorească a decis că într-o asemenea situaţie restituirea
prestaţiei este inadmisibilă pentru că reclamantul a urmat un scop vădit imoral prin încheierea contractului,
scop care este potrivnic legii cmix. O asemenea restituire s-ar baza, deci, pe propria culp ă a celui ce cere
restituirea. Este însă în afară de orice îndoială că o asemenea soluţie nu este posibilă (nemo auditur
propriam turpitudinem allegans). Soluţia este de altfel admisă expres şi de C.civ. în art. 1638 care dispune ''
Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale r ămâne întotdeauna supusă
restituirii".
Persoana care nu are capacitate de exerci ţiu deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita
îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbog ăţiri incumbă celui care
solicită restituirea. Potrivit art. 1647 alin (2) C.civ., aceasta poate fi îns ă ţinută la restituirea integrală atunci
când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă.
III. NATURA JURIDICĂ A PLĂŢII LUCRULUI NEDATORAT
1. Puncte de vedere. În literatura de specialitate şi în practica judec ătorească""51 s-au înregistrat
următoarele puncte de vedere:
- o parte a doctrinei susţine că deosebirea dintre îmbogăţirea fără just temei şi plata lucrului nedatorat nu
este una esenţială; ea constă în faptul că în cazul plăţii nedatorate, prestaţia făcută fără temei s-a făcut cu
titlu de platăcmxi;
- cealaltă parte a doctrinei consideră că asemănarea între cele două izvoare de drept există numai în
privinţa accipiensului de bună-credinţă, caz în care obligaţia de restituire subzistă în limitele îmbogăţirii
acestuia; se adaugă că, în cealaltă ipoteză (când accipiensul este de rea-credin ţă), plata nedatorată se
aseamănă cu răspunderea civilă delictuală, de unde se trage concluzia c ă plata nedatorată este o instituţie
distinctă™1;
- practica judecătorească0™11 a ajuns la concluzia c ă restituirea plăţii nedatorate nu se întemeiază pe
nevinovăţia accipiensului, ci pe îmbogăţirea fără just temei.
Considerăm că este greu de acceptat punctul de vedere potrivit c ăruia plata lucrului nedatorat nu
este un izvor de obligaţii de sine-stătător (cu fizionomie juridică proprie), ci dimpotrivă:
- mai întâi, pentru ca legea de sintez ă (Codul civil) îi consacră o reglementare proprie (dispoziţiile art.1341-
1344), distinct de reglementarea expres ă a îmbogăţirii fără justă cauză. La acest argument putem adăuga şi
enumerarea distinctă a izvoarelor obligaţiilor din art. 1165, ce recunoaşte fiec ăruia din cele trei fapte
juridice licite câte un loc în rândul izvoarelor;

209
- apoi, pentru acest punct de vedere pledeaz ă modul clar de tratare în doctrin ă a plăţii nedatorate ca izvor
de obligaţii: „După cum am mai arătat, categoria faptelor juridice cuprinde următoarele izvoare de obligaţii"
(s.n.):
gestionarea intereselor altei persoane; plata
lucrului nedatorat (s.n.);
îmbogăţirea fără just temei.cmxiv „Faţă de toate acestea, conchidem că gestiunea intereselor altor persoane
este un izvor distinct de obligaţii (s.a.) (...)"cmxv;
- este greu de presupus că un izvor de obligaţii civile reglementat de lege poate fi subsumat unui alt izvor de obliga ţii;
- simplul fapt că acţiunea în restituire se întemeiază, în cazurile arătate, pe îmbogăţirea fără just temei
nu este îndestulător pentru a ajunge la o asemenea concluzie, pentru că, de pildă, deşi gestiunea de
afaceri este un izvor distinct de obliga ţii civile, ea împrumută elemente atât de la actul juridic unilateral
de voinţă ca izvor de obligaţii, cât şi de la îmbogăţirea fără just temei, fără ca prin aceasta natura sa
juridică (de izvor de obligaţii de sine-stătător) să fie pusă în discuţie.
Credem că „interferenţele dintre cele trei izvoare distincte de obliga ţii (gestiunea de afaceri, plata
nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei), se datorează categoriei din care fac parte - faptele juridice
licite - şi că aceste interferenţe sunt de natură a sublinia legătura dintre ele, fără a pune în discuţie
natura lor juridică.
În concluzie, plata lucrului nedatorat este un izvor de sine-stătător de obligaţii civile.

C. ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUST TEMEI

I. NOŢIUNE
1. Consideraţii introductive
I. 1. Preliminarii. Doctrina şi practica judecătorească sunt unanime în a considera
ca îmbogăţirea fără just temei, ca fapt licit, este un izvor distinct de obligaţii civile.
Pentru a fixa noţiunea acestui izvor distinct, de sine-stătător, de obligaţii civile se
impun câteva precizări:
-substanţa acestei instituţii juridice este dată de conţinutul principiului potrivit căruia i
nimeni nu trebuie să se îmbogăţească nemuncit în detrimentul altuia şi fără ca i
îmbogăţirea să aibă un temei legal;
-acest principiu a apărut ca o creaţie a doctrinei şi practicii judecătoreşti, iar finalitatea
lui priveşte restituirea prestaţiei care reprezintă îmbogăţirea către cel în detrimentul
căruia aceasta s-a realizat;
Codul nostru civil în vigoare consacră texte anume reglementării acestui principiu, dar
conţine dispoziţii care admit unele aplicaţii ale acestuia, şi anume art. 1345-1348;
2. Defini ţie
2.1. Definiţie. În literatura de specialitate s-a conchis că îmbogăţirea fără just temei poate
fi definită ca fiind „(...) faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama
patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din. acest fapt
juridic se naşte obligaţia pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita
măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul. Acestuia din urmă i se_ recunoaşte
posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie prin care poate pretinde restituirea, acţiune care
se numeşte „actio de in rem verso".
II. CONDIŢIILE CERUTE PENTRU INTENTAREA ACŢIUNII ÎN RESTITUIRE
1.Condiţii materiale
1.1. Condiţii. Pentru intentarea acţiunii în restituire se cer a fi întrunite următoarele
condiţii materiale:
-să fim în prezenţa măririi unui patrimoniu. Mărirea (îmbogăţirea patrimoniului) poate
consta: într-un lucru primit; într-o liberare de datorie; în evitarea unei cheltuieli sau
pierderi; într-un serviciu care, de obicei, se cere plătit; în îmbunătăţirile aduse unui lucru;
în folosirea unui lucru.
În toate aceste cazuri se realizează o sporire unor elemente active ale patrimoniului
unei persoane.
-să existe o sărăcire corelativă a unui alt patrimoniu care, prin simetrie, poate consta:
într-un lucru plătit; într-o liberare
de datorie; într-o prestaţie făcută;
într-o cheltuială sau pierdere;
într-un serviciu făcut; în lipsirea
de folosinţă unui lucru.

210
c) între îmbogăţirea prin creşterea unui patrimoniu şi sărăcirea prin diminuarea altui
patrimoniu să existe o legătură, care nu este neapărat nevoie să fie cauzală cmxvi, fiind
suficient ca îmbogăţirea şi sărăcirea să fie efectul unei singure
cauzecmxv11. Cauza unică este faptul juridiccmxv111. În acest context, jurisprudenţa a stabilit că
„în cazul în care o persoană încadrată (în speţă funcţionar la o direcţie judeţeană pentru
probleme de muncă şi ocrotiri sociale) a fost condamnată prin hotărâre penală rămasă
definitivă, pentru infracţiuni legate de plata ilegală a unor ajutoare familiale şi, în consecinţă,
a fost obligată la plata despăgubirilor civile echivalente cu totalul ajutoarelor, în acţiunea
civilă bazată pe îmbogăţirea fără just temei, intentată de către fostul condamnat împotriva
beneficiarilor, el poate să ceară restituirea, independent de orice culpă a acestuia, numai în
limita sumelor efectiv plătite unităţii păgubite, iar nu în limita celor la care a fost obligat prin
hotărâre penală"cmxix.
S-a emis şi părerea că este necesar să fim în prezenţa unei legături de cauzalitate cmxx,
care poate fi directă sau indirectă.
În opinia noastră, unicitatea faptului juridic considerat cauză a efectelor materializate
în îmbogăţire şi sărăcire nu exclude ci, dimpotrivă, presupune legătura cauzală între mutaţiile
ce au loc în cele două patrimonii (îmbogăţirea şi sărăcirea), chiar dacă îmbogăţirea poate fi
mai mare decât sărăcirea sau invers, sărăcirea mai mare decât îmbogăţirea. Dacă doctrina şi
practica nu ar fi dat considerare acestei legături ca fiind una de cauzalitate, n-ar fi construit o
asemenea creaţie cum este principiul potrivit căruia nimeni nu trebuie să se îmbogăţească în
detrimentul altuia fără ca îmbogăţirea să aibă un temei legal. Neîndoielnic, expresia „în
detrimentul altuia" formulată în principiu, este sugestivă în a desemna natura cauzală a
legăturii.
2. Condiţii juridice
2.1. Condiţii. Pentru intentarea acţiunii în restituire se cere a se îndeplini următoarele
condiţii de ordin juridic:
-să nu fim în prezenţa unei cauze legitime care a dus la mărirea unui patrimoniu şi
sărăcirea celuilaltcmxxi. În legătură cu această condiţie sunt necesare următoarele precizări:
ceea ce interesează nu este cauza ca element de structură al actului juridic, ci lipsa temeiului
legal pentru îmbogăţirea şi sărăcirea corelativăcmxx11;
-temeiul îmbogăţirii şi sărăcirii corelative nu poate fi un contract (în ipoteza existenţei unui
raport contractual între părţi, nu se poate pune problema îmbogăţirii fără justă cauză,
întrucât foloasele realizate de o parte sunt consecinţa unui act juridic la care a consimţit
cealaltă parte)cmxx111, sau o dispoziţie legalăcmxxiv, ori o hotărâre judecătorească; condiţia este
îndeplinită dacă nici unul din aceste temeiuri nu stau la baza îmbogăţirii şi, respectiv, sărăcirii
corelativecmxxv;
- să nu existe nici un alt mijloc juridic folosibil cmxxvi pentru ca cel căruia i s-a micşorat
patrimoniul să poată obţine ceea ce rezultă din raportul îmbogăţire cmxxvii, sărăcire, la care
vom face referire în continuare. Practica judiciară a statuat că „acţiunea în restituire bazată
pe îmbogăţirea fără just temei are caracter subsidiar, în sensul că nu poate fi exercitată decât
în absenţa oricărui alt mijloc juridic prin care cel sărăcit şi-ar putea recupera pierderea
suferită. Dacă reclamantul are la dispoziţie alt mijloc alternativ, nu se justifică folosirea
acţiunii în restituire fundamentată pe îmbogăţirea fără just temei" cmxxv111. Însă, dacă acest
mijloc alternativ există dar el se loveşte de un obstacol de drept, creditorul restituirii nu
poate introduce acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză pentru a suplini mijlocul alternativ
care s-a dovedit ineficacecmxxix.
-îmbogăţirea să subziste la data sesizării instantei. În raport cu aceasta dată se apreciază
existenta si întinderea atât a îmbogătirii, cât si a pierderii patrimoniale. Daca insa cel care s-a
îmbogătit cu rea-credintă este obligat la restituire în raport cu data îmbogătirii cmxxx.
III. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC NĂSCUT DIN ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUST TEMEI
1. Consideraţii introductive
1.1. Preliminarii. Legătura dintre îmbogăţirea şi sărăcirea corelativă pe care le implică
instituţia îmbogăţirii fără just temei, ca izvor de obligaţii civile, este, în acelaşi timp, o
legătură juridică între cel îmbogăţit şi persoana care a înregistrat sărăcirea în patrimoniul
său. Din acest punct de vedere nu există nici o îndoială ca între îmbogăţit şi cel sărăcit s-a
născut un raport juridic civil de obligaţie, raport juridic între ale cărui condiţii esenţiale
(elemente de structură) se află şi conţinutul său.
Ca în cazul oricărui raport juridic civil, conţinutul raportului juridic născut din
îmbogăţirea fără just temei se clădeşte pe două componente: drepturile părţilor şi obligaţiile
ce le revin.
211
 1.2. Părţi. În raportul juridic de obligaţie născut din îmbogăţirea fără just temei părţile
sunt:
-debitorul obligaţiei de restituire (cel ce s-a îmbogăţit);
-creditorul aceleiaşi obligaţii (cel ce a sărăcit).
2. Drepturile şi obligaţiile părţilor
a. Drepturile părţilor
1. Drepturile părţilor. Din raportul juridic născut din îmbogăţirea fără just temei nasc
următoarele drepturi:
-persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat are dreptul să pretindă restituirea a ceea ce
reprezintă sărăcirea în limitele ce se vor preciza în continuare;
-persoana al cărei patrimoniu a crescut are dreptul a pretinde ca restituirea la care este ţinut
să nu reprezinte mai mult decât îmbogăţirea chiar dacă sărăcirea, este mai mare decât
reprezintă sărăcirea (dacă aceasta este mai mică).
b. Obligaţiile părţilor
1. Obligaţii. Din raportul juridic rezultând din îmbogăţirea fără just temei se nasc
următoarele obligaţii: -obligaţia de restituire în sarcina celui ce şi-a mărit patrimoniul;
-obligaţia celui al cărui patrimoniu a fost micşorat de a pretinde numai atât cât i se cuvine, în
raport cu precizările care vor urma.
c. Măsura restituirii
1. Regula în materie. În privinţa întinderii obligaţiei de restituire funcţionează regula potrivit
căreia îmbogăţirea şi sărăcirea îşi servesc drept limită una alteia cmxxxi.
Pornind de la această regulă, se pot imagina următoarele situaţii: -cel al cărui
patrimoniu s-a diminuat nu poate cere mai mult decât reprezintă îmbogăţirea, chiar dacă
sărăcirea este mai mare. De exemplu, dacă îmbogăţirea reprezintă 1.000.000, iar sărăcirea
1.500.000, nu se va putea cere mai mult de un milion;
-cel al cărui patrimoniu s-a diminuat nu va putea cere mai mult decât reprezintă
sărăcirea, chiar dacă îmbogăţirea este mai mare. De exemplu, dacă sărăcirea reprezintă
1.000.000, iar îmbogăţirea - 1.500.000, nu se va putea cere mai mult de 1.000.000.
2. Apreciere. Îmbogăţirea se apreciază de către judecător, de regulă, în raport de data
intentării acţiunii, cu excepţia situaţiei în care pârâtul a fost de rea-credinţă. Restituirea se
poate face în natură sau prin echivalent. În ceea ce priveşte modalităţile de restituire, a se
vedea consideraţiile făcute în cadrul plăţii nedatorate în privinţa obligaţiei de restituire, C.
civ. trimiţând prin dispoziţiile art. 1347 alin. (2) la Titlul VIII al Cărţii a V-a, titlu deja analizat
în capitolul anterior.
3. Prescripţia acţiunii
1. Prescripţie. Dreptul material la acţiunea în restituire se prescrie în termenul general de
prescripţie de 3 ani calculat din momentul în care cel ce şi-a diminuat patrimoniul a cunoscut
sau trebuia să cunoască faptul măririi altui patrimoniu, dar şi pe beneficiarul acestei măriri,
conform dispoziţiilor art. 2517 şi 2523 C.civ..
IV. NATURA JURIDICĂ A ÎMBOGĂŢIRII FĂRĂ JUST TEMEI
1. Natura juridică. Îmbogăţirea fără just temei este un fapt juridic în sens restrâns, licit, care
constă într-o acţiune sau un eveniment care au dus la sporirea unui patrimoniu, fără ca
aceasta să aibă un temei legal.
Aşa fiind, îmbogăţirea fără just temei este un izvor de obligaţii civile de sine-stătător.
Din precizarea naturii juridice şi pentru sublinierea ei se degajă următoarele idei:
îmbogăţirea fără just temei îşi are izvorul într-un fapt juridic privit în sens restrâns; acest fapt juridic este un
fapt licit;
faptul juridic constă fie într-o acţiune a omului săvârşită fără intenţia anume de a produce efecte juridice,
fie într-un eveniment juridic;
atât acţiunea omului, cât şi evenimentul juridic, după caz, să fi condus la mărirea unui patrimoniu în
detrimentul altuia;
îmbogăţirea titularului patrimoniului care s-a m ărit şi sărăcirea titularului patrimoniului care s-a micşorat s ă
nu aibă temei legal;
concluzia că îmbogăţirea fără just temei este un izvor distinct de obliga ţii civile se bazează şi pe deosebirea
acestei instituţii în raport cu răspunderea civilă delictuală:
răspunderea civilă delictuală implică elementul culpă, în timp ce îmbogăţirea fără just temei nu are la bază
culpa primitorului;
repararea prejudiciului rezultat din cauzarea de prejudicii trebuie să se facă integral, în timp ce obligaţia de
restituire în cazul îmbogăţirii fără just temei are limitele precizate mai sus; deşi prezint ă asemănări cu alte
izvoare de obligaţii (gestiunea de afaceri şi plata nedatorată), îmbogăţirea fără just temei este o instituţie
juridică de sine-stătătoare care se deosebeşte de acestea;

212
restituirea îmbogăţirii fără just temei este un izvor distinct de obligaţii şi pentru că se produce în condiţii
proprii şi produce efecte proprii specifice.

MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR
SECŢIUNEA I NOŢIUNE
324Noţiune si reglementare. Într-un capitol anterior am arătat că obligaţiile, definite de
art. 1164 C. civ. ca fiind ,, legaturi de drept in virtutea cărora debitorul este ţinut să procure o
prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia dorită" , se clasifică, după
modul in care sunt sau nu, afectate de modalităţi, in obligaţii pure şi simple, obligaţii simple
şi obligaţii afectate de modalităţi
Această clasificare a obligaţiilor după afectarea de modalitaţi este consacrată de art. 1396
alin 1 C.civ.
În vechiul cod civil, obligaţiile condiţionale şi obligaţiile cu termen (obligaţiile afectate de
modalităţi ) erau reglementate in cadrul contractului (art. 1004 - 1025 ) cu toate că în
practica judiciară existau şi obligaţii extracontractuale afectate de modalităţi.
1.1.Obligaţiile pure şi simple. Obligaţia pură şi simplă este definită de doctrină ca fiind acel
raport juridic obligaţional care se execută în întregime imediat după naştere şi care îşi
produce efectele ireversibilcmxxxii.
În majoritatea cazurilor, raporturile juridice de obligaţie, iau naştere imediat şi sigur, ele
trebuind executate de îndată, se nasc între două persoane (fizice sau juridice), una în calitate
de subiect activ, şi cealaltă ca subiect pasiv, şi au ca obiect, o singură prestaţie. Această
categorie de raporturi juridice obligaţionale, reprezintă categoria obligatiilor pure şi simple,
care datorită frecvenţei lor foarte ridicate, constituie regula.
Se poate afirma astfel că obligaţiile obişnuite sunt obligaţii pure şi simple cmxxx111 .
Obligaţiile pure şi simple nu pot fi afectate de modalităţi. cmxxxiv
1.2. Obligaţiile afectate de modalităţi. În practică se întâlnesc frecvent şi raporturi
juridice obligaţionale care, prin adăugarea unor elemente suplimentare, fac să se producă
efecte specifice, aşa cum este cazul obligaţiilor afectate de modalităţi. În lipsa acestora,
efectele juridice ar fi cele ale unui raport juridic de obligaţie simplu.
Doctrina a definit modalitatea obligaţiei ca fiind acel element încorporat într-un raport
juridic obligaţional , care se materializează într-o împrejurare ce influenţează efectele
produse sau cele pe care aceasta trebuie să le producă.
Obligaţiile pot fi afectate de termen sau condiţie cmxxxv, deci modalităţile obligaţiilor sunt
termenul ( dies ) şi condiţia ( condicio ).
1.3. Obligaţiile simple. Obligaţia simplă, este definită ca fiind o legătură juridică
apărută între doi subiecţi de drept care are ca obiect o prestaţie unică
Dacă în vechea reglementare obligaţia simplă era definită prin raportare la obligaţia
complexă, în actualul cod civil obligaţia simplă se identifică cu obligaţia pură, nemaifiind păstrate
distincţiile operate de vechea doctrină între obligaţiile pure şi simple şi obligaţiile pure şi
complexe, considerându-se că o obligaţie nu poate fi în acelaşi timp şi simplă şi complexăcmxxxvi
De aceea, în vechea doctrină, erau considerate ca făcând parte din categoria
obligaţiilor pure şi simple şi acele rapoturi juridice obligaţionale în care există o pluralitate de
subiecte, active sau pasive, ori deopotrivă active şi pasive, în ipoteza în care ele sunt divizibile în
sensul că dreptul de creanţă şi datoria corelativă se împart în atâtea fracţiuni distincte, de sine
stătătoare, câţi creditori şi debitori există în acel raport juridic, precum şi acele raporturi
obligaţionale care au ca obiect două sau mai multe prestaţii, dacă debitorul, pentru a face plata
şi a stinge obligaţia, este îndatorat să le execute pe toate cumulativ, întocmai şi în
întregimecmxxxvii.
Faţă de obligaţiile pure şi simple care nu sunt susceptibile de modalităţi, se poate
afirma că obligaţia simplă este o obligaţie susceptibilă a fi afectată de modalităţi, dar care nu
este afectată de termen sau condiţie, şi care poate fi executată imediat de debitor, fie din
proprie iniţiativă fie la cererea creditorului.cmxxxviii

213
O obligaţie contractată sub condiţie se poate transforma intr-o obligaţie simplă. Astfel, este
considerată obligaţie simplă şi obligaţia in care debitorul s-a obligat sub condiţie, dar
eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei, depinde de un eveniment care avusese deja loc fără
ca părţile să ştie, in momentul in care debitorul s-a obligat sub condiţie cmxxxix.

2. Elemente. Din definiţia data de doctrina rezultă că modalitatea raportului obligaţional are
următoarele elemente:
modalitatea obligaţiei constă într-o împrejurare care poate însemna:
scurgerea timpului (specifică termenului);
un element natural (care poate fi, fie un eveniment natural privit ca eveniment în sensul legii
civile, fie o acţiune omenească privită ca fapt, ambele fiind specifice condiţiei ca modalitate);
împrejurarea trebuie să privească, să influenţeze ori să afecteze raportul obligaţional.

3. Caracterizare. Modalităţile obligaţiei se caracterizează prin următoarele:

în raport cu condiţiile de valabilitate a obligaţiei, modalităţile ni se înfăţişează a fi
neesenţiale;
fiind neesenţiale, modalităţile pot sau nu sa intre în componenţa obligaţiilor;
în raport de modalităţi se realizează clasificarea obligaţiilor în obligaţii pure şi simple,
simple şi afectate de modalităţi.

4. Utilitate practică. Modalităţile obligaţiilor prezintă utilitate practică din următoarele

puncte de vedere:
stipularea modalităţilor se înfăţişează a fi o expresie a principiului libertăţii actelor juridice;
gratie condiţiei, simple motive subiective şi variabile pot dobândi valoare de cauză, de aici
rezultând că ele se pot transforma într-o condiţie esenţială, de fond a raportului obligaţional;
modalităţile prezintă o importanta deosebita pentru categoria contractelor afectate de
modalităţi.

B. TERMENUL DEFINIŢIE ŞI
TRĂSĂTURI
1. Definiţie. Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare , până la care este
amânată începerea sau stingerea executării obligaţiilor, raportul juridic obligaţional fiind
reglementat prin prisma obligaţiilor asumate de părţi şi nu prin prisma drepturilor aşa cum
impunea art. 1073 din vechea reglementare
Potrivit art. 1411 C.civ. „ Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau
stingerea ei depinde de un eveniment viitor si sigur."
Din definiţia dată de legiuitor obligaţiei afectate de termen, rezultă fără discuţii că
această modalitate afectează executarea obligaţiei, şi nu existenţa acesteia, împlinirea
termenului având ca efect exigibilitatea obligaţiei ( termenul suspensiv ) sau, după caz,
stingerea pentru viitor a raportului juridic obligaţional ( termenul extinctiv ).

2. Trăsături definitorii. Termenul prezintă următoarele trăsături

definitorii: este un eveniment care se va produce în viitor, deci este un
eveniment viitor;
este un eveniment a cărui producere este sigură cmxl, deci este un eveniment sigur ca
realizare.
II. CLASIFICARE
Termenul, ca modalitate ce poate afecta executarea obligatiei, se poate clasifica
dupa mai multe criterii:
1. În raport de efectele produse. Clasificarea termenului ca modalitate a raportului
juridic obligational, dupa efectele produse, este data de art. 1412 Cod civil. Astfel, termenul
poate fi:
termen suspensiv"™1. - termenul care amâna exigibilitatea ori începerea executării obligaţiilor
pâna la momentul împlinirii l uicmxl11;
214
termen extinctivcmxliii - termenul care afectează durata obligaţiei, împlinirea lui conducând la
stingerea obligaţiei pentru viitor cmxl1v.
2. În funcţie de faptul părţile cunosc sau nu, la data încheierii acordului de voinţa,
momentul când se va împlini termenul, acesta poate fi:
termen cert.- când data împlinirii lui se cunoaşte din momentul naşterii raportului
obligaţional.Termenul cert poate fi stabilit fie direct, prin indicarea unei date calendaristice la
care obligatia devine exigibila sau se stinge, fie indirect, precizandu-se o perioada de timp ce
trebuie să se scurgă pâna la data când acesta se va împlini ("în termen de un an de la data
încheierii contractului");
termen incert. - când data împlinirii lui este sigură, dar nu este cunoscută în momentul
încheierii raportului obligaţional, de exemplu, în contractul de rentă viageră, evenimentul
morţii credirentierului se va produce sigur, dar nu se cunoaşte data la care se va produce.

3. În raport de izvorul sau. Clasificarea termenului dupa izvor este realizata de art. 1411
alin 2 C.civ. , care prevede „ Termenul poate fi stabilit de parti sau de instanta ori prevazut de
lege"
În funcţie de acest criteriu, termenul poate fi de mai multe feluri: termenul voluntar
(convenţional), cel stabilit de parte (părţi) chiar prin actul juridic respectiv;
termenul legal cel ce rezulta din lege (stabilit de lege);
termenul judiciarcmxlv, cel acordat de instanţacmxlv1.

4. În funcţie de persoana căreia îi profită. Potrivit acestui criteriu, termenul poate fi:
termen în favoarea debitoruluicmxlvii.- Art 1413 alin 1 C.civ. prevede expres că termenul profită
debitorului, astfel că, debitorul nu poate fi silit să plătească înainte de împlinirea acestuia,
dar dacă plăteşte de bună voie şi în cunoştinţă de cauză, mai înainte, el face o plată valabilă
şi nu poate cere restituirea, considerându-se că renunţă la beneficiul termenului cmxlv111
Renunţarea la beneficiul termenului presupune o plată anticipată şi, ca regulă, nefracţionată.
termenul stabilit în favoarea creditorului.- Deşi termenul care curge în favoarea debitorului
este regula, pot exista şi situaţii când din lege , din voinţa părţilor sau din împrejurări să
rezulte un termen care curge în favoarea creditorului, caz în care, creditorul poate cere
executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără că debitorul să se poată opune;
termenul stabilit atât în favoarea debitorului cât şi în favoarea creditorului. În acest caz
executarea anticipată a obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi.

5. În raport de modul cum rezultă din raportul juridic obligaţional. În funcţie de

acest criteriu, termenul poate fi:
termen expres. Termenul este expres când rezulta formal, direct din raportul juridic
obligaţional;
termen tacit, adică termenul care rezulta indirect din actul juridic care este, deci, dedus din
natura acestuia sau din împrejurările în care el se executa. Termenul tacit este, deci, un
termen subînţelescmxl1x.

III. EFECTELE TERMENULUI

Efectele termenului suspensiv
1.1 Efectele termenului suspensiv.- Termenul suspensivcml nu afectează existenţa
obligaţiei ci doar exigibilitatea ei. Cu alte cuvinte, obligaţia există, este certă ab initio, dar ea
nu devine exigibilă decât în momentul împlinirii termenului suspensiv. De aici decurg
următoarele consecinţe:
plata făcută de debitor, de bună voie şi in cunoşţinţă de cauza, înainte de scadenţă este
considerată a fi o plata valabilă, şi nu una nedatorată, ea fiind interpretată ca o renunţare la
beneficiul termenului. Renunţarea la beneficiul termenului suspentiv cml1 stabilit în favoarea
debitorului presupune o plată anticipată şi, ca regulă, nefracţionată. Când termenul
suspensiv curge în favoarea debitorului, plata făcută de acesta înainte de scadenţă se
restituie dacă a fost făcută din eroare ( nu în cunoştiinţă de cauză ), ori când a fost obţinută
prin dol sau violenţă ( nu de bună voie )

215
pâna la împlinirea termenului, creditorul poate lua masuri de conservare (spre exemplu,
întreruperea unei prescripţii care curge contra debitorului). Creditorul nu poate promova,
însă, acţiunea oblicăcml11 şi nici acţiunea paulianăcml111, întrucât ele nu intră în sfera măsurilor
de conservare, pendente termine;
când termenul suspensiv a fost stipulat în favoarea debitorului, creditorul nu poate pretinde
plata înainte de împlinirea lui. Tot înainte de termen nu poate fi opusă de către creditor
debitorului, compensarea, deoarece creanţa sa nu este încă exigibila cmliv; în contractele
translative, creditorul unui bun cert devine proprietarul lucrului şi suporta riscul (res perit
domino), chiar dacă transmiterea este afectata de un termen suspensiv, afară numai dacă
părţile au convenit să se suspende şi transmiterea dreptului de proprietate cmlv.
În cazul obligaţiilor care au ca obiect un bun cert, individual determinat, dacă bunul cert
piere fortuit înainte de scadenţă, vânzătorul este liberat de obligaţia de a transfera lucrul, pe
când cumpărătorul va trebui să plătească preţul, el suportând riscurile în calitate de creditor
al lucrului.

2. Efectele termenului extinctiv

2.1. Precizare. Termenul extinctiv marchează momentul stingerii obligaţiei. Aşadar,
raportul juridic obligaţional îşi produce efectele doar până în momentul împlinirii termenului
extinctiv. Până la împlinirea termenului, obligaţia afectată de termen extinctiv se comportă
ca o obligaţie pură şi simplă.
Termenul extinctiv constă, practic, într-o suită de termene suspensive succesive. Acest
termen marchează data stingerii obligaţiilor.

3. Scadenţa, exigibilitatea şi punerea în întârziere

4.1. Scadenţa. Scadenţa constă în împlinirea termenului. Când se ajunge la împlinirea
termenului suspensiv se spune că "obligaţia ajunge la scadenţă".
4.2. Exigibilitatea. Obligaţia ajunsă la scadenţă este exigibilă, din ziua următoare celei în
care s-a împlinit termenul suspensiv, creditorul putând cere executarea ei.
Deasemenea obligaţia devine exigibilă de îndată în situaţia în care debitorul renunţă la
beneficiul termenului sau decade din beneficiul termenului, in acest caz fiind vorba de o
exigibilitate anticipatăcmlvi.
În situaţia in care părţile stabilesc ca termen pentru executarea obligatiei un eveniment
viitor şi sigur, dacă evenimentul nu s-a realizat, obligaţia devine exigibilă în ziua în care
evenimentul ar fi trebuit in mod normal să se intâmple cmlvii.
4.3. Punerea în întârziere. Punerea în întârziere se poate produce prin notificare, prin
acţiunea în justiţie şi, de drept, în cazurile prevăzute de lege cmlviii.
Punerea în întârziere prezintă interes în materia plătii daunelor-interese moratorii.
3.4. Precizare. Scadenţa şi exigibilitatea pot avea şi alte cauze decât împlinirea
termenului suspensiv. Între acestea se înscriu:
decăderea debitorului din beneficiul termenului pentru că a ajuns în stare de insolvabilitate,
sau după caz, de insolvenţă declarată in condiţiile legii, fie deoarece, cu intenţie sau dintr-o
culpă gravă, micşorează prin fapta sa garanţiile date creditorului, sau nu constitue garanţiile
promise (nu este vorba de gajul general al creditorilor chirografari, ci de alte garanţii);
Debitorul se află in insolvenţă atunci când valoarea activului patrimonial ce ar putea fi supus
executării silite este mult mai mică decât valoarea totală a datoriilor exigibile. Starea de
insolvenţă se constată de către instanţă, dacă prin lege nu se dispune altfel. Debitorul poate
fi decăzut din beneficiul termenului, la cererea creditorului, şi în situaţia în care, din culpa sa,
nu satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului, dacă
în contract s-a stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi sancţiunea decăderii din
beneficiul termenului şi dacă a existat la momentul încheierii contractului un interes legitim
din partea creditorului să considere esenţială acea condiţie cml1x. În caz de solidaritate
pasivăcmlx, decăderea din beneficiul termenului a unui codebitor solidar, nu este opozabilă
celorlalţi codebitori, deoarece fiind vorba de împrejurări care ţin de persoana celui decăzul
nu pot afecta pe ceilalţi codebitori chiar solidari cmlx1. Decăderea din beneficiul termenului
face ca obligaţia să devină exigibilă imediat cmlx11. Decăderea din beneficiul termenului
produce aceleaşi efecte ca şi împlinirea termenului suspensiv.

216
renunţareacmlxiii la termen din partea celor în favoarea cărora s-a acordat. Dacă termenul a
fost stipulat în favoarea ambelor părţi, renunţarea la beneficiul termenului se poate face
numai prin acordul părţilor. Renunţarea la beneficiul termenului face ca obligaţia să devină
exigibilă de îndatăcmlx1v. Renunţarea la beneficiul termenului produce aceleaşi efecte ca şi
împlinirea termenului suspensiv

B. CONDIŢIA
I. NOŢIUNE ŞI TRĂSĂTURI 1.
Noţiune
1.1.Valenţe. Cuvântul "condiţie" poate avea mai multe semnificaţii (valenţe): desemnează
un element necesar şi esenţial la formarea raportului obligaţional, atunci când este vorba de
o condiţie de validitate; este un element care indică existenţa unei anumite soluţii; poate
arăta cadrul în care se exercită un drept;
desemnează o instituţie juridică ce are fizionomie juridică proprie, atunci când este vorba de
condiţie că modalitate a raportului obligaţional etc.

1. 325Definiţie. Condiţia se înfăţişează a fi evenimentul viitor şi nesigur în privinţa

producerii lui, cu efect retroactiv, de care depinde însăşi existenta raportului juridic
obligaţionalcmlxv.

2. Trăsături
2.1. Trăsături. Ca modalitate a obligaţiei, condiţia prezintă următoarele trăsături:
este un eveniment viitor;
este un eveniment a cărui împlinire este nesigură - condiţia este nesigură cmlxv1;
este un eveniment cu origine exterioara raportului juridic obligational este un
element care afecteaza însăşi existenta raportului obligaţional cmlxv11. Este un
eveniment cu efect retroactiv.
Din definiţie şi prezentarea trăsăturilor se degaja următoarele idei: condiţia este un
eveniment viitor. Un eveniment trecut sau contemporan nu poate îndeplini rolul de condiţie
ca modalitate a raportului obligaţional, chiar dacă în momentul încheierii acestuia părţile nu
cunosc faptul că acest eveniment se produsese deja - in acest caz ne aflăm in prezenţa unei
obligatii simplecmlxv111
condiţia este un eveniment a cărui producere este incertă. Este, deci, un eveniment nesigur în
privinţa producerii lui, eveniment care se poate realiza sau nu; de împlinirea evenimentului ce
primeşte consideraţia de condiţie depinde perfectarea obligaţiei. Acest eveniment îndoielnic ca
realizare face ca şi obligaţia afectată de o condiţie să fie îndoielnică în privinţa perfectării ei;
condiţia ca modalitate a raportului obligaţional este accesorie obligaţiei; de ea nu depinde
existenţa în sens propriu a obligatiei, ci doar perfectarea ei. Este elementul de demarcaţie
între condiţia-modalitate a raportului obligaţional şi condiţia esenţială pentru naşterea unui
raport obligaţional: condiţia-modalitate priveşte perfectarea obligatiei, pe când condiţia
esenţială priveşte validitatea raportului obligaţional, adică însăşi existenta obligatiei;
condiţia nu se confundă cu termenul incert. Obligaţia cu termen incert există în perioada până
la împlinirea termenului, împlinire care va avea cu siguranţă loc, însă nu se poate şti când
anume. Obligaţia afectată de o condiţie poate să se perfecteze sau nu, dacă evenimentul-
condiţie se împlineşte sau nu, existând posibilitatea ca acest eveniment să nu se producă
niciodată.
II. CLASIFICARE
Condiţia, ca modalitate ce poate afecta un raport juridic obligaţional, se clasifică după
mai multe criterii:
1. După efectele produse. În raport de efectele produse, condiţia poate fi: suspensivăcmlxix,
când de împlinirea evenimentului viitor şi nesigur în privinta producerii lui depinde
eficacitatea raportului juridic obligaţional cmlxx; Eficacitatea raportului obligaţional nu trebuie
confundată cu existenţa obligaţiei şi nici cu existenţa efectelor actului juridic. Condiţia
suspensivă afectează numai eficacitatea actului juridic, nu şi naşterea acestuia ori existenţa

217
efectelor.cmlxxi Prin comparaţie, în Codul Civil de la 1864 ( art. 1004 ), în cazul unui act juridic
încheiat sub condiţie suspensivă, în pendente conditione, actul juridic nu îşi producea
efectele, drepturile subiective civile şi obligaţiile corelative erau puse sub semnul întrebării,
obligaţia nu era născută, fiind doar formală.
rezolutoriecmlxxii este acea condiţie a cărei îndeplinire determină desfiinţarea retroactivă a
obligaţiei. Altfel spus, este condiţia a cărei îndeplinire duce la desfiinţarea retroactivă a
raportului juridic obligaţionalcmlxx111. Condiţia rezolutorie nu produce efecte în pendente
conditione, perioadă în care obligaţia se comportă ca o obligaţie pură şi simplă ( pura
obligatio quae sub conditione resolvitar ). In situaţia in care obligaţiile devin scadente la un
moment anterior datei la care condiţia s-ar putea îndeplini, până la proba contrarie, ele sunt
considerate ca fiind contractate sub condiţie rezolutorie. - caracterul rezolutoriu al condiţiei
prezumându-se întotdeauna.
2. După cauza de care depinde împlinirea sau neîmplinirea condiţiei. În raport de
cauza de care depinde împlinirea sau neîmplinirea evenimentului-condiţie, aceasta poate fi:
cauzală. Este cauzală condiţia a cărei realizare depinde de întâmplare, şi nu de voinţa unei
părţicmlxxiv; codul civil nu oferă o definiţie expresă a conditiei cauzale, în comparaţie cu vechia
reglementare de la 1864 (art. 1005) care definea expres condiţia cauzală ca fiind acea
condiţie a cărei realizare " depinde de hazard şi care nu este nici în puterea creditorului, nici
într-aceea a debitorului
mixtă. Este mixtă condiţia a cărei realizare sau nerealizare depinde de voinţa uneia dintre
părţi şi de cea a altei persoanecmlxxv;
potestativă. Este potestativă condiţia a cărei realizare sau nerealizare depinde de voinţa
uneia dintre părţi. Ea este de doua feluri:
potestativă simplă, când evenimentul viitor şi nesigur depinde atât de voinţa uneia din părţi,
cât şi de un element exterior acesteia. Realizarea sau nerealizarea condiţiei depinde de
voinţa unei părţi şi de o faptă exterioară ori de voinţa unei persoane nedeterminate cmlxxvi i
potestativă pură, când realizarea sau nerealizarea depinde exclusiv de voinţa unei părţi cmlxxv11.
În realitate, în acest caz nu suntem în prezenţa unui adevărat angajament juridic. cmlxxv111
Distincţia între cele două forme ale condiţiei potestative are o deosebită importanţă,
îndeosebi în raporturile obligaţionale unilaterale, în care, potrivit art. 1403 C. civ. "obligaţia
contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce
niciun efect". Este vorba despre stipularea unei condiţii suspensive potestative pure în
favoarea debitorului ce va avea drept consecinţă nulitatea obligaţiei, întrucât denotă lipsa
intenţiei de a se obliga din partea acestuia. A contrario, obligaţia sub condiţie pur potestativa
stipulata în favoarea creditorului este valabila, cum de asemenea este perfect valabilă şi
obligaţia asumata sub condiţie pur potestativa rezolutorie din partea debitorului cmlxxix.
Obligaţia stipulată sub condiţie potestativă simplă este valabilă chiar dacă depinde de
voinţa debitorului, cu excepţia contractului de donaţie, care potrivit art. 1015 alin 2 lit.a C.
civcmlxxx. este nul absolut dacă este făcut sub o astfel de condiţie, deoarece permite
donatorului să dispună in viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus
de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea
operează numai in privinţa acestei părţi.

326În raport de faptul dacă se cere îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului.

În raport de faptul dacă se cere îndeplinirea evenimentului viitor şi nesigur în privinta
producerii lui, condiţia poate fi:
pozitivă, când evenimentul-condiţie urmează să se îndeplinească cmlxxx1;
negativă, când se cere că evenimentul-condiţie să nu se îndeplinească cmlxxx11.

4. Condiţie imposibilă, ilicită şi imorală. Pentru ca o condiţie - modalitate ce afectează

raportul juridic obligaţional, să producă efecte juridice este necesar ca ea să fie posibilă, licită
şi morală. Art. 1402 C.civ. prevede că o condiţie imposibilă, contrară legii sau bunelor
moravuri este considerată nescrisă, iar dacă este insăşi cauza contractului, atrage nulitatea
absolută a acestuia. Altfel spus, o condiţie suspensivă imposibilă, contrară legii sau bunelor
moravuri, atrage nulitatea obligaţiei dacă a reprezentat motivul determinant al acesteia, iar
în celelalte cazuri, clauza respectivă este considerată ca neexistând, iar obligaţia ca fiind una
simplă şi nu afectată de condiţie. În acest sens art. 1255 C.civ. prevede expres că, un contract
poate fi menţinut în parte dacă se constată existenţa în cuprinsul său a unei clauze

218
considerate de lege nescrisă. Efectul existenţei unei clauze nescrise fiind acela al înlocuirii de
drept cu dispoziţii legale aplicabile.
Astfel, după cum evenimentul-condiţie este imposibil de produs, este potrivnic legii sau
bunelor moravuri, condiţia poate fi :
condiţie posibilă şi condiţie imposibilă. Este imposibilă obligaţia contractată sub un
evenimentul-condiţie imposibil de produs, fie fizic (material), fie juridiceşte (imposibilitate
juridică), deci imposibilitatea poate fi de ordin material sau juridic. Imposibilitatea materială
este absolută şi se întâlneşte ori de câte ori realizarea evenimentului-condiţie presupune
circumstanţe care privesc punerea în mişcare a unor mijloace extraordinare ce nu depind de
părţi, fiind vorba, deci, de o imposibilitate reala, iar nu doar de o dificultate în realizarea
elementului condiţie. Exemplul tradiţional este cunoscut încă în dreptul roman: A va da lui B
un lucru, dacă B va atinge cerul cu degetul (si caelum digito tetigeris).Imposibilitatea juridică
există atunci când rezultă dintr-un "obstacol" legal. Ea poate fi temporară, dacă obstacolul
din care rezultă este el însuşi temporar (exemplu: neîmplinirea vârstei de la care legea
consideră că o persoana are capacitatea deplină de a contracta) sau permanentă, atunci
când obstacolul legal este permanent (exemplu: actele juridice interzise între soţi pe timpul
căsătoriei, în cazul în care calitatea de soţ subzista toată viaţa părţilor). Se poate afirma astfel
că nu poate fi imposibilă decât o condiţie suspensivă pozitivă.
Conditie licita si condiţie ilicita. Suntem în prezenţa unei condiţii ilicite în situaţia în care
aceasta contravine unei dispoziţii legale sau tinde spre obţinerea unui rezultat ilicit; Conditie
morala si condiţie imorală. Este considerată imorală condiţia care prin ea însăşi sau prin
scopul pe care îl urmăreşte subordonează raportul juridic obligaţional unor fapte care
contravin regulilor moralei (bunelor moravuri).Edificatoare în această privinţă sunt
prevederile art. 11 C. civ. ("nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de
la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri") precum şi ale art. 1402
C.civ. (Conditia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar
dacă este insăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia).

III. REGULI CU PRIVIRE LA CONDIŢIE

1. Reguli. Cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei operează o serie de
reguli, cuprinse in dispozitiile art. 1404 si 1405 C.civ. cmlxxxiii:
dacă este vorba de îndeplinirea condiţiei aceasta trebuie să se facă cu observarea voinţei
părţilor, adică aşa cum au înţeles ori cum au dorit părţile să fie făcută, după criteriile stabilite
de acestea sau pe care acestea, după împrejurări, probabil că le-au avut in
vederecmlxxxiv.
dacă în contractul încheiat s-a stipulat un termen până la care evenimentul să aibă loc cmlxxxv,
iar termenul a expirat fără că evenimentul să se fi produs, condiţia se socoteşte
neîndeplinităcmlxxxvi;
dacă nu s-a prevăzut un termen, condiţia se socoteste cmlxxxv11 neîndeplinită numai dacă este
sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla cmlxxxv111;
dacă obligatia a fost contractată sub condiţia ca un eveniment viitor n-are să se întâmple
intr-un anumit termencmlxxxix, dacă înainte de expirarea termenului prevăzut, este sigur că
evenimentul-condiţie nu se va mai produce, condiţia se socoteşte îndeplinită cmxc; dacă
obligaţia a fost contractată sub condiţia ca un eveniment viitor n-are să se intâmple, fără a se
stabili un termencmxci, condiţia se consideră îndeplinită numai atunci când este sigur că
evenimentul n-are să se intâmple
dacă debitorul obligat sub condiţie împiedică îndeplinirea ei, condiţia se consideră
îndeplinităcmxc11
condiţia se consideră neindeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea conditiei
determină, cu rea - credinţă, realizarea evenimentului cmxc111.
Acţiunea în constatarea îndeplinirii ori neîndeplinirii condiţiei poate fi introdusă oricând
de partea interesată.

IV. EFECTELE CONDIŢIEI

1. Consideraţii prealabile
1.1 Preliminarii. În sistemul Codului civil efectele condiţiei se produc, în principiu,
retroactiv, adică din momentul naşterii raportului juridic obligaţional afectat de această

219
modalitate, dacă din voinţa părţilor, natura contractului sau din dispoziţiile legale nu rezută
contrariulcmxciv, practic legea instituie o prezumţie relativă, de retroactivitate, care poate fi
răsturnată prin proba contrarie.
În cercetarea efectelor condiţiei trebuie făcută distincţia după cum condiţia este
suspensivă sau rezolutorie, iar în cadrul fiecărei categorii trebuie să distingem efectele
anterioare îndeplinirii (pendente conditione) şi efectele care se produc la împlinirea condiţiei
(evenimente conditione).
2. Efectele condiţiei suspensive
2.1 Efectele condiţiei suspensive in pendente conditione. În perioada cuprinsă între
momentul încheierii obligaţiei condiţionale şi momentul când realizarea sau nerealizarea
condiţiei devine certă, adică pendente conditione, condiţia suspensivă produce următoarele
efecte:
creditorul nu poate pretinde plata de la debitor;
plata făcută de debitor în această perioadă nu este o plată valabilă, aşa încât se poate
pretinde restituirea ei, în condiţiile art. 1343 c.civ.;
obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie, deoarece nu poate fi stinsă prin plată;
în acest interval de timp nu curge prescripţia extinctivă;
în actele translative de drepturi reale nu se produce efectul translativ;
riscurile pieirii fortuite a obiectului obligatiei de "a da" un lucru individual determinat sunt
în sarcina debitorului, întrucât actul încheiat sub condiţie suspensivă nu transferă imediat
dreptul de proprietate.
Cu toate aceste efecte, creditorului i se recunosc anumite prerogative: poate face acte
de conservarecmxcv ( art. 1409 C.civ. ) poate cere şi obţine garanţii pentru creanţa sa (gaj,
ipotecă, fidejusiune); poate transmite prin acte inter vivos şi de mortis causa dreptul său, dar
numai ca drept condiţional cmxcvi(art.1408 C. civ.).
2.2. Efectele condiţiei suspensive care nu s-a îndeplinit. Dacă evenimentul-condiţie nu sa
produs, părţile se află în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi existat raportul obligaţional.
Această considerare face ca, în cazul în care, condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, să se
producă următoarele efecte: prestaţiile efectuate de părţi vor fi restituite; garanţiile reale
constituite se desfiinţează;
drepturile constituite de debitor cu privire la lucru se consolidează.
2.3. Efectele condiţiei suspensive indeplinite in eveniente conditione. Condiţia suspensivă in
eveniente conditione (când aceasta s-a realizat) produce efecte ţinând seama de regula
potrivit căreia raportul obligaţional se consideră a fi fost pur şi simplu în mod retroactiv, în
sensul că este considerat aşa (pur şi simplu) chiar din momentul încheierii lui (ex tunc), dacă
din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţii legale nu rezultă contrariul, legea
intituind prezumţia retroactivităţii până la proba contrarie, sarcina probei revenind celui care
invocă neretroactivitatea.
Dacă indeplinirea condiţiei suspensive produce efecte retroactiv, in caz de indeplinire:
debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplă cmxcv11 plata făcută
pendente conditione, deşi nedatorată, devine valabilă şi nu se mai poate cere restituirea ei;
se consolidează şi devin valabile şi transmisiunile de drepturi făcute pendinte conditione de
către titularul dreptului condiţionalcmxcv111;
condiţiei respective nu i se aplică legea nouă intervenită pendente conditione; ea se apreciază
în raport de data încheierii actului.
De la retroactivitatea (ex tunc) efectelor în eveniente conditione se admit unele excepţii:
prescripţia extinctivă curge numai de la data împlinirii condiţiei;
fructele culese de înstrăinător îi aparţin, cu toate că dreptul său dispare cu efect retroactiv;
actele de administrare făcute de înstrăinător pendente conditione rămân valabile; riscurile
realizate pendente conditione cad în sarcina înstrăinătorului, chiar dacă datorită efectului
retroactiv, ele ar fi trebuit să fie în sarcina dobânditorului.
situaţia in care din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţii legale, indeplinirea
condiţiei suspensive produce efecte numai pentru viitor

Efectele condiţiei rezolutorii

3.1 Efectele conditiei rezolutorii in pendente conditione. În pendente conditione,
perioada de dinaintea indeplinirii condiţiei rezolutorii, raportul obligaţional se înfăţişează a fi
un contract pur şi simplu, neafectat de modalităţi, ceea ce conduce la următoarele efecte:
220
creditorul poate cere şi debitorul poate fi obligat la executarea obligaţiei;
dobânditorul unui bun cert sub condiţie rezolutorie suportă riscurile pentru că, fiind
proprietar, acţionează regula res perit domino (riscul îl suportă proprietarul);
dreptul dobânditorului unui bun sub condiţie rezolutorie se poate transmite prin acte între
vii (inter vivos) şi din cauză de moarte (mortis causa), drepturile dobândite prin
transmisiune fiind afectate de aceeaşi conditie cmxc1x.

3.2. Efectele condiţiei rezolutorii când evenimentul condiţie nu s-a împlinit. În

situaţia în care evenimentul-condiţie nu s-a produs, actul juridic încheiat sub condiţie
rezolutorie se consolidează definitiv, fiind considerat a fi pur şi simplu de la încheiere.

3.3. Efectele condiţiei rezolutorii in eveniente conditione. În situaţia în care

evenimentul-condiţie s-a împlinit, condiţia rezolutorie eveniente conditione face să se
considere că drepturile şi obligaţiile părţilor n-au existat niciodată, afară de situaţia în care
din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţii legale nu rezultă contrariul.
Dacă indeplinirea condiţiei rezolutorii produce efecte retroactive:
părţile sunt obligate a restitui, una alteia, prestaţiile primite;
drepturile constituite de dobânditor pendente conditione se desfiinţează cu efect retroactiv
(ex tunc) potrivit regulii resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
De la efectul retroactiv al împlinirii condiţiei rezolutorii se admit unele excepţii: riscurile
pendente conditione cad în sarcina dobânditorului pentru că acesta era proprietarul;
actele de administrare făcute de dobânditor sub condiţie rezolutorie rămân valabile; fructele
culese de dobânditor inainte de indeplinirea condiţiei, rămân proprietatea sa, in lipsă de
stipulaţie sau prevedere legală contrarie m;
în actele cu executare continuă sau succesivă, afectate de condiţie rezolutorie, efectele
îndeplinirii condiţiei rezolutorii se produc numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut
(ex tunc), afară de cazul in care există stipulaţie contrară mi.
Practica juridică a statuat că "instanţa chemată să rezolve un atare litigiu, nu
dispune rezoluţiunea actului de înstrăinare, ci numai constată ineficienţa lui, survenită ca
urmare a îndeplinirii condiţiei rezolutorii" m11.

C. COMPARAŢIE ÎNTRE TERMEN ŞI CONDIŢIE

1. Asemănări. Între cele două modalităţi (condiţie şi termen) există următoarele
asemănări:
ambele sunt modalităţi ale contractului;
ambele sunt evenimente viitoare.
2. Deosebiri. Între cele două modalităţi există numeroase deosebiri, cele mai
importante şi cu rol definitoriu fiind:
termenul se înfăţişează a fi un eveniment viitor şi sigur în privinţa producerii lui, în timp ce
condiţia este tot un eveniment viitor, dar nesigur în privinţa producerii lui; termenul
afectează numai executarea raportul obligaţional (exercitarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor), în timp ce condiţia afectează însăşi existenta acestuia; termenul produce efecte
numai pentru viitor ex nunc, în timp ce, de regulă condiţia produce efecte pentru trecut (are
efect retroactiv - ex tunc), dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale
nu rezultă contrariul.

OBLIGAŢIILE COMPLEXE
SECŢIUNEA I NOŢIUNE ŞI
CATEGORII

221
 1. Noţiune. Prin raport juridic, în general, se înţelege o legatură de drept (relaţie
socială) reglementată de o normă de drept. Pe cale de consecinţă, raportul juridic civil este o
legatură de drept (relaţie socială) reglementată de o normă de drept civil.
Raportul juridic obligaţional se subsumează categoriei raporturilor juridice civile.
În majoritatea cazurilor, raporturile juridice de obligaţie sunt raporturi juridice simple,
în sensul că iau naştere între o persoană (fizică sau juridică) în calitate de subiect activ, pe de
o parte şi o persoană (fizică sau juridică) ca subiect pasiv. Această categorie de raporturi
juridice obligaţionale datorită frecvenţei lor foarte ridicate, constituie regula.
Ca excepţie de la regula obligaţiilor simple, apar raporturi juridice de obligaţie
complexe:
raportul juridic civil intervenit între mai multe subiecte active şi un subiect pasiv; raportul
juridic civil născut între un subiect activ şi mai multe subiecte pasive; raportul juridic civil
născut între mai multe subiecte active şi mai multe subiecte pasive; raportul juridic cu
pluralitate de obiecte;
Din enumerarea făcută rezultă că raportul obligaţional complex capătă acest caracter
prin adăugarea unor elemente suplimentare care fac să se producă efecte specifice. În lipsa
acestora, efectele juridice ar fi cele ale unui raport juridic de obligaţie simplu.

2. Categorii. Obligaţiile complexe se grupează pe următoarele categorii:

obligaţii complexe datorită pluralităţii de obiecte; obligaţii complexe
datorită pluralităţii de subiecte.

SECŢIUNEA A II-A
OBLIGAŢII PLURALE
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA PLURALITĂŢII
DE OBIECTE
A. DESPRE OBLIGAŢIA CU PLURALITATE DE OBIECTE
1.Consideraţii generale. Problema obligaţiilor plurale se pune numai în situaţia în care ne
aflăm în prezenţa unui raport juridic de obligaţie complex, deci numai pe cale de excepţie.
2. Precizare. Obligaţia cu pluralitate de obiecte este considerată astfel pentru că
debitorul datorează mai multe prestaţii, împrejurare care face posibilă următoarele două
situaţii:
situaţia în care, din intenţia părţilor rezultă că debitorul se obligă la două prestaţii principale,
şi , executarea oricăreia dintre ele îl va libera de întreaga obligaţie, suntem în prezenţa unei
obligaţii cu pluralitate de obiecte;( obligaţii alternative şi obligaţii facultative)
situaţia în care din intenţia părţilor, rezultă că debitorul datorează cumulativ toate prestaţiile
la care s-a obligat, nu mai suntem în prezenţa unei obligaţii cu pluralitate de obiecte, pentru
că, în acest caz, obligaţia produce efecte ca şi când ar fi pură şi simplă, ca având un singur
obiect (o singură prestaţie).
B. DESPRE OBLIGAŢIA ALTERNATIVA ŞI OBLIGAŢIA FACULTATIVA I.
OBLIGAŢIA ALTERNATIVA
1.1. Remarcă prealabilă. Privite sub aspectul executării, obligaţiile cu pluralitate de obiecte se
împart în obligaţii alternative şi obligaţii facultative.
1.2. Definiţia obligaţiei alternative. Obligaţia alternativa este definită de art. 1461
C. civmiii. ca fiind acea obligaţie al cărei obiect constă în două sau mai multe
prestaţii, dintre care, la alegerea unei din părţi, executarea unei singure prestaţii duce la
stingerea obligaţieimiv (exemplu: debitorul se obligă să predea un autoturism, un teren sau o
casă de locuit. El se consideră liberat de obligaţie prin predarea unuia din aceste bunuri).
Specificul acestei obligaţii constă în faptul că, obiectul obligaţiei îl constituie două sau
mai multe prestaţii, iar debitorul este liberat prin executarea oricăreia dintre acestea.
Pluralitatea de obiecte există doar cu privire la obiectul obligaţiei şi nu se păstrează în ceea
ce priveşte executarea, moment în care executarea oricăreia dintre prestaţiile in obligatione
duce la stingerea acesteia.

222
 În cazul în care obligaţia alternativă are ca obiect, la alegere, două lucruri,
dobânditorul bunului nu devine proprietar al acestuia, decât în momentul alegerii, până în
acel moment el nu are decât un drept de creanţă, întrucât proprietatea nu îi este transmisă
decât în momentul individualizării prin alegere. În această situaţie obiectul obligaţiei este
nedeterminat până în momentul alegerii.
Dacă obligaţia alternativă deşi are ca obiect doua prestaţii, dar una dintre ele este
imorală , ilicită sau imposibil de executat, ea se consideră ca având un singur obiect deci ca
obligaţie pură şi simplă. .
Deoarece obligaţia pură şi simplă este regula, obligaţia alternativă trebuie să fie
expres prevăzută de părţi, ea nu se prezumă niciodată
Sediul materiei ( obligaţiei alternative ) îl constituie dispoziţiile art. 1461 - 1467 C.
civ.
1.3. Alegerea prestatiei de catre debitor. De regulă, alegerea prestaţiei ce urmează a fi
executată o are debitorulmv dacă părţile nu au stabilit altfel.
Exercitarea acestui drept se poate face fie în momentul plăţii, adică în momentul
executării obligaţiei, iar nu la data încheierii convenţiei, fie in termenul acordat in acest sens.
După expirarea acestui termen, dreptul de a alege între obiectele obligaţiei trece asupra
creditorului, debitorul fiind considerat decăzut din acest drept de a alege. Subliniem, însă, că
părţile au deplină libertate să hotărască ca alegerea să rămână în beneficiul debitorului şi
după expirarea acestui termen, după cum pot conveni de la bun început, ca alegerea s-o facă
creditorul.
De menţionat că dacă, alegerea s-ar face de la început, adică de la data încheierii
contractului, ar însemna că numai obiectul ales să fie cel datorat, situaţie în care nici nu s ar
mai putea vorbi de obligaţie alternativă, ci de o obligaţie pură şi simplă. Obligaţia devine
pură şi simplă şi în situaţia în care, deşi părţile au contractat o obligaţie alternativă, unul din
lucruri din diferite motive ( ex. - expropriere ) nu poate face obiectul obligaţiei
Indiferent cui îi aparţine alegerea, aceasta operează alternativ, determinând caracterul
juridic al obligaţiei de la data încheierii actului juridic şi nu de la data executării, deşi
proprietatea asupra lucrului individual-determinat se transmite în momentul alegerii 1™.
Debitorul se poate libera predând unul sau altul din lucrurile promise, fără însă, a putea să
silească pe creditor, să primească câte o fracţiune din fiecare obiect 1™1, cum de altfel nu
poate fi constrâns să execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din cealaltă, întrucât în acest
fel s-ar încălca principiul indivizibilităţii plăţii.
Dacă debitorul este cel ce are dreptul de a alege prestaţia ce urmează a fi executată, şi una
dintre prestaţii a devenit imposibil de executat din culpa sa, el este obligat, să execute
cealaltă prestaţie, obligaţia devenind de asemenea pură şi simplă. In situaţia in care ambele
prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea de executare a uneia dintre ele este
cauzată de debitor, acesta este obligat să plătească valoarea ultimei prestaţii devenite
imposibil de executatmv111. Dacă ambele prestaţii devin imposibil de executat, din culpa
debitorului, acesta este ţinut să plătească contravaloarea oricăreia dintre ele.
1.4. Alegerea prestaţiei de catre creditor. Alegerea prestaţiei ce urmează a fi executată,
poate fi acordată in mod expres creditoruluim1x. In acest caz se pot distinge mai multe situaţii:
- situatia in care ambele prestaţii sunt susceptibile de executare, caz in care creditorul alege
prestaţia ce urmează a fi executată şi debitorul se liberează de datorie executând prestaţia
aleasă de creditor
- situatia in care una din prestaţii a devenit imposibil de executat, caz in care :
dacă creditorului ii este imputabilă imposibilitatea de executare, el poate să opteze intre a
pretinde executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile
cauzate, fie a-l libera pe acesta de executarea obligaţiei.
dacă debitorului ii este imputabilă imposibilitatea de executare, creditorul poate opta intre a
cere despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie a cere executarea celeilalte
prestaţii
dacă imposibilitatea de executare, nu se datoreaza culpei vreuneia dintre părţi, creditorul
este obligat să primească executarea celeilalte, el neavând dreptul să pretindă valoarea
lucrului pierit, pentru că această valoare nu este datorată. .
- situatia in care ambele prestatii au devenit imposibil de executat, caz in care, dacă
debitorului ii este imputabilă imposibilitatea de executare pentru ambele prestaţii, creditorul
poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea. Dacă imposibilitatea de executare nu
poate fi imputată debitorului, şi dacă aceasta intervine inainte ca debitorul să fi fost pus in
intarziere, obligatia se stingemx.

223
 Este de subliniat faptul că, pentru creditor, obligaţia alternativă funcţionează ca o
garanţie, întrucât, creditorul, prin implicarea în raportul obligaţional alternativ, are garantată
satisfacerea creanţei sale chiar şi în situaţia în care una dintre obligaţii devine imposibil de
executat datorită forţei majore, cazului fortuit, culpei debitorului ori scoaterii din circuitul
civil.
1.5. Situaţii in care obligaţia alternativă se transformă in obligaţie simplă. Deşi contractată în
mod alternativ, obligaţia devine simplă dacă:
numai unul din lucrurile promise se află în circuitul civil (celelalte fiind ilicite, imorale sau
imposibile);
dacă lucrurile promise, cu excepţia unuia, pier sau nu mai pot fi predate din orice altă cauză,
chiar când aceasta s-a întâmplat din culpa debitorului. Dacă toate lucrurile au pierit, însă
unul dintre ele prin greşeala debitorului, el este obligat a plăti preţul celui care a pierit cel din
urmă. Însa, dacă alegerea aparţine creditorului se pot întâlni următoarele obligaţii:
numai unul dintre cele două lucruri ale obligatiei a pierit. În această situaţie, creditorul poate
lua pe cel rămas, dacă lucrul a pierit fără culpa debitorului, sau poate cere lucrul rămas ori
despăgubiri pentru lucrul pierit dacă aceasta s-a produs din vina debitorului; dacă ambele
lucrului ce fac obiectul obligaţiei au pierit, creditorul poate, la alegerea sa, să ceara preţul
unuia dintre ele, dacă ambele au pierit din greşeala debitorului, sau să pretindă doar preţul
lucrului care a pierit din vina debitorului, dacă numai unul a pierit din culpa acestuia. Potrivit
art. 1466 C. civ. obligaţia se stinge dacă amândouă lucrurile au pierit fără greşeala
debitorului, şi mai înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere.
II. OBLIGAŢIA FACULTATIVĂ
2.1. Definiţia obligaţiei facultative. Obligaţia facultativă mxi este aceea în care
debitorul se obligă la o prestaţie unică, cu facultatea pentru el de a se libera executând o altă
prestaţie determinată™. Prin urmare, obligaţia are un singur obiect, prestaţia cealaltă fiind
subsidiară şi constituie numai o posibilitate (facultate) de a se elibera pentru debitor. Aşadar,
in obligatione există un singur obiect, iar in facultate solutionis este un al doilea. Acest tip de
obligaţie este consacrat de art. 1468 C.civ
2.2. Efecte. Având în vedere faptul că obligaţia facultativă are un singur obiect, prestaţia
cealaltă fiind subsidiară şi constituie numai o posibilitate (facultate) de a se libera pentru
debitor, rezultă următoarele consecinţe:
creditorului i se recunoaşte numai posibilitatea de a cere executarea prestaţiei ce constituie
obiectul obligaţiei; altfel spus, debitorul nu poate fi silit să execute o altă obligaţie;
cealaltă prestaţie este o facultate pentru debitor. Numai acesta, deci, poate decide în
privinţa prestaţiei ce urmează a se executa;
debitorul va fi liberat dacă obiectul prestaţiei datorate piere din caz fortuit sau forţa majoră,
pentru că aceasta a fost singura prestaţie la care s-a obligat; dacă prestaţia principală piere
din culpa debitorului, creditorul are dreptul numai la daune - interese.
natura obligaţiei este circumscrisă la obligaţia unică, asumată, spre deosebire de obligaţia
alternativă unde prestaţia executată determină natura acestei obligaţii 1™11.
SECŢIUNEA A III -A
OBLIGAŢII CU PLURALITATE DE SUBIECTE
PRINCIPIUL DOMINANT ÎN MATERIA PLURALITĂŢII SUBIECTELOR
Principiu. După cum, într-un raport obligaţional în care sunt implicaţi mai mulţi subiecţi activi
sau mai mulţi subiecţi pasivi, creanţa se împarte între aceştia, obligaţiile pot fi divizibile sau
indivizibilemxiv.
În situaţia în care raportul juridic de obligaţie se naşte între mai mulţi creditori şi (sau) mai
mulţi debitori, datoria şi, respectiv, creanţa se împarte în atâtea fracţiuni egale câţi debitori
sau creditori exista. Aceasta este regula lor, respectiv, principiul divizibilitatii obligaţiilor cu
pluralitate de subiecţi; obligaţiile ce se nasc dintr-un asemenea raport se numesc conjuncte
sau divizibilemxv.
Philippe Malaurie , în lucrarea sa Drept Civil . Obligatiile, încercând să explice
principiul divizibilităţii obligaţiilor cu pluralitate de subiecţi spunea: „ Principiul este acela că
dacă există mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, obligaţia se divizează intre ei; in realitate
acestea sunt obligaţii disjuncte, pe care, in mod curios, le numim conjuncte.
Fiecare dintre aceste obligaţii are obiectul său particular, o existenţă distinctă şi este
supusă propriilor sale condiţii de valabilitate; dacă una este nulă sau stinsă, celelalte nu sunt
224
afectate. În alţi termeni, creditorul trebuie să urmărească în plată pe fiecare dintre debitori;
fiecare dintre părţi are propriile sale mijloace de apărare pe care le numim adesea exceptii; in
fine, insolvabilitatea unui debitor este suportată de creditor, căci ceilalţi debitori nu sunt obligaţi
să plătească in locul său. "mxvi Din formularea principiului se degajă următoarele idei: un
raport juridic poate avea o pluralitate de obiecte, dar el poate avea şi o pluralitate de
subiecte;
în cazul în care raportul juridic are o pluralitate de subiecte el poate fi legat între mai mulţi
creditori şi un singur debitor sau între un singur creditor şi mai mulţi debitori ori între mai
mulţi creditori şi mai mulţi debitori;
de pluralitate de subiecte se poate discuta pe plan activ (mai mulţi creditori) cât şi pe plan
pasiv (mai mulţi debitori), iar dacă există mai mulţi debitori şi mai mulţi creditori,
pluralitatea este mixtă;
pluralitatea se poate naşte odată cu raportul juridic obligaţional, dar ea poate fi rezultatul
unui fapt posterior naşterii acestui raport;
în cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, divizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor
constituie regula.
Codul civil instituie expres in materia obligaţiilor divizibile, două prezumţii mxvii, prezumţia
de divizibilitate şi prezumţia de egalitatemxviii
2. Prezumţia de divizibilitate. Potrivit dispoziţiilor art. 1424 C.civ., obligaţia este
prezumată a fi divizibilă de plin drept, excepţie situaţia în care indivizibilitatea a fost stipulată
în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială
sau intelectuală. Cu alte cuvinte indivizibilitatea nu se prezumă ea trebuie să fie stipulată
expres sau să rezulte din natura obligaţiei . Se instituie astfel o prezumţie de divizibilitate a
obligaţiei cu pluralitate de subiecte active sau pasive, prezumţie relativă care poate fi
răsturmată de persoana interesată prin proba contrarie.
Divizibilitatea poate exista din momentul naşterii obligaţiei ( ab initio ), sau poate apărea
ulterior, exemplu în caz de deces al debitorului sau creditorului unui raport juridic
obligaţional.
Astfel, în cazul unei obligaţii divizibile de plin drept, fiecare creditor nu poate pretinde
decât partea de creanţă ce i se cuvine, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit decât pentru
partea din datorie la care s-a obligat.
Principiul divizibilităţii prezintă inconveniente, în special în caz de divizibilitate a
obligaţiei între debitorimxix, caz în care creditorul are interesul să includă în contract o clauză
de indivizibilitate în sens larg.
3. Prezumţia de egalitate. Conform art. 1423 C.civ., debitorii unei obligaţii divizibile sunt
prezumaţi a fi ţinuţi faţă de creditorul comun în părţi egale, dacă prin lege ori prin contract
nu se dispune altfel, regula fiind aplicabilă, in mod similar, şi în privinţa creditorilor.
Prezumţia de egalitate intituită de art. 1423 C.civ., este o prezumţie relativă ce poate fi
răsturnată de asemenea prin proba contrarie

4. Excepţie. De la regula obligaţiilor conjunctemxx (de la regula potrivit căreia drepturile şi

obligaţiile se divid) se admit următoarele excepţii: obligaţiile indivizibile obligaţiile solidare;
În vechea doctrină erau incluse in categoria excepţiilor de la obligaţiile conjuncte şi
obligaţiile in solidum, care nu erau altceva decât creaţii ale doctrinei, dar care în lumina
codului civil în vigoare începând cu octombrie 2011 nu-şi mai găsesc aplicabilitate.
Philippe Malaurie , in lucrarea sa Drept Civil - Obligatiile, referindu-se la excepţiile de la
principiul divizibilităţii obligaţiilor cu pluralitate de subiecţi spunea: „ Caracterul conjunct al
obligaţiei este eliminat atunci când există indivizibilitate, solidaritate sau obligaţie in solidum

B.. OBLIGAŢIILE DIVIZIBILE I. NOŢIUNE

1.1. Definiţie. Fată de precizările făcute în secţiunea precedentă, obligaţia
divizibilămxxii poate fi definită că fiind o obligaţie cu pluralitate de subiecte între care
creanţamxxiii sau datoria se divid de plin drept, astfel că fiecare creditor nu poate pretinde
debitorului decât partea ce îi revine din creanţă, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit silit
decât pentru partea din creanţă la care s-a obligat.
1.2. Dezvoltare. Din definiţie se degajă câteva idei:
- fiecare creditor poate pretinde numai partea sa din creanţă şi fiecare debitor este obligat să
execute numai partea sa din datorie. Prin urmare, obligaţia conjunctă se caracterizează prin

225
coexistenţa a două sau mai multe raporturi de obligaţii independente unele de altele care,
însă, izvorăsc dintr-un singur fapt juridic;
- referitor la terminologia de obligaţii divizibile, în codul de la 1864, aceste obligaţii mai erau
numite şi obligaţii conjuncte, denumire improprie, dat fiind faptul că debitul se împarte
proporţional cu numărul subiectelor active sau pasive între care se formează raportul
obligaţional, situaţie în care asemenea obligaţii sunt, în realitate, disjuncte. Într-o opinie mxx1v,
se considera că asemenea obligaţii iau naştere în mod conjunct, şi numai apoi în vederea
executării lor, se divid şi devin disjuncte. Prin urmare 'terminologia folosită de Cod, arată în
continuare acelaşi autor, are în vedere data naşterii acestora şi nu data executării lor". Fără a
avea pretenţia de a pune capăt controversei, suntem nevoiţi să observăm că terminologia
folosită de actualul cod civil este aceea de obligaţii divizibile, iar alăturarea termenului de
conjuncte, care exprimă tocmai contrariul, apare cel puţin nepotrivită;
- obligaţiile divizibile sunt concepute mxxv şi se întâlnesc cel mai frecvent, ca urmare a morţii
uneia dintre părţile raportului juridic (creditor sau debitor), când în urma celui decedat,
rămân mai mulţi moştenitori, situaţie în care obligaţia se împarte sub ambele laturi (activă şi
pasivă) între aceştia din urmămxxvi Moartea debitorului ori creditorului este faptul juridic care
transformă obligaţia pură şi simplă într-o obligaţie divizibilă1™11
Obligaţia poate fi, însă, divizibilă de la început, dacă raportul juridic s-a născut între mai
multe părţi. Exemplu: doi coproprietari vând o casă indiviză aceluiaşi cumpărător. Ei devin
creditorii cumpărătorului care, deşi ţinând să plătească întregul preţ, nu va putea fi obligat să
plătească fiecărui creditor, decât partea din preţ corespunzătoare dreptului de proprietate ce
- i revine din bunul vândut.
II. EFECTELE OBLIGAŢIILOR DIVIZIBILE
2.1. Corelaţie. Efectele obligaţiilor divizibile se discută în legătură cu caracteristica
esenţială a acestora, caracteristică potrivit căreia, în cazul unor asemenea obligaţii coexistă
atâtea raporturi de obligaţie independente unele de altele, în funcţie de numărul creditorilor
şi debitorilor existenţi.
2.2. Efecte. Astfel fiind, obligaţiile divizibile produc următoarele efecte:
în ipoteza în care suntem în prezenţa mai multor creditori, fiecare nu va putea urmări pe
debitor decât pentru partea sa din creanţă;
în cazul în care suntem în prezenţa mai multor debitori, aceştia vor fi ţinuţi faţă de creditorul
comun in părţi egalemxxv111, dacă din lege sau contract nu rezultă altfel. în cazul în care suntem
în prezenţa mai multor debitori, fiecare va fi urmărit numai pentru partea sa de datorie;
de aici decurge un alt efect: când un debitor devine insolvabil, riscul îl suportă creditorul,
pentru că acesta nu poate urmări pe ceilalţi debitori pentru partea de datorie la care a fost
obligat debitorul insolvabil;
punerea în întârziere a debitorului de către un creditor nu profită şi celorlalţi creditori
întrucât, în cadrul obligaţiilor divizibile, fiecare creditor acţionează în vederea apărării
propriilor interese;
din aceleaşi motive, întreruperea prescripţiei provocată de unul dintre creditori nu profită
celorlalţi creditori.
Plata făcută de un debitor, reprezentând partea ce-i revine din creanţă, nu are efect liberator
faţă de ceilalţi

C. EXCEPŢII DE LA OBLIGAŢIILE DIVIZIBILE I.

OBLIGAŢIILE SOLIDARE 1. Noţiune,
reglementare şi forme
1.1. Noţiune. Obligaţia solidară a fost definită că fiind "... acea obligaţie cu subiecte multiple
în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare
dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate
creditorului"mxxix.
Din analiza acestei definiţii rezultă că: obligaţia solidară este o obligaţie cu subiecte multiple;
nici datoria şi nici creanţa nu se divid între debitori, respectiv creditori; titlul creanţei dă
dreptul fiecăruia dintre creditori să pretindă plata integrală a creanţei; plata făcută oricăruia
dintre creditori liberează pe debitori.

2. Reglementare. Reglementarea juridică a materiei obligaţiilor solidare se găseşte în

dispoziţiile art.1434 -1460 C.civ.mxxx.
226
 1.3. Izvoare. Obligaţiile solidare se pot naşte din acte juridice mxxxi sau dintr-o dispoziţie
specială a legii.
1.4. Forme. Termenul "solidaritate" privit împreună cu posibilitatea ca solidaritatea să
se realizeze între creditori ori între debitori, sugerează formele acestuia: când solidaritatea
împiedică diviziunea creanţei între creditori, suntem în prezenta solidarităţii active;
când solidaritatea împiedică diviziunea prestaţiei între debitori suntem în prezenta
solidarităţii pasive.

2. Solidaritatea activă
2.1. Definiţie. Solidaritatea activă este solidaritatea existentă între creditori în baza căreia
fiecare dintre creditori este îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii creanţe
datorate, iar plata făcută unuia dintre creditori are drept efect liberarea valabilă a debitorului
comun faţă de toţi creditorii săi solidari.
Definiţia solidarităţii active se află în dispoziţiile art 1434 C.civ mxxxii.
Observând reglementările legale în materie, se constată că în sistemul Codului civil nu
este reglementata solidaritatea activă legală. Prin urmare rezultă că, solidaritatea activă nu
se naşte în puterea legii, ea avându-şi izvorul în convenţia părţilor sau în testament 1™11.
Solidaritatea activă nu se prezumă ea trebuie expres prevăzută, în caz contrar
obligaţia se consideră divizibilă.
Caracterul expres al solidarităţii nu presupune însă, inserarea în mod obligatoriu a unor
termeni formali, existând solidaritate ori de câte ori, din cuprinsul actului, va reieşii aceasta în
mod neîndoielnicmxxxiv.
2.2. Efectele solidarităţii active În privinţa efectelor solidarităţii active trebuie deosebit
între raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun, pe de o parte, şi raporturile
dintre creditorii solidari, pe de altă parte.
2.2.1 Raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun.
Raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun cad sub puterea
principiului potrivit căruia, fiecare creditor este îndrituit să pretindă şi, respectiv, să
primească plata integrală a creanţei şi, prin aceasta, debitorul este liberat faţă de toţi
creditorii, prezumându-se că fiecare creditor solidar are din partea celorlalţi un mandat tacit
de reprezentare, mandat în baza căruia este investit cu dreptul de a acţiona în scopul
gestionării şi satisfacerii interesului lor comun. Actele care depăşesc limitele gestionării şi
satisfacerii interesului comun al creditorilor solidari sunt inopozabile acestora, cu alte cuvinte
un creditor solidar nu trebuie să facă nimic de natură a prejudicia situaţia celorlalţi creditori
solidari.
Pe de altă parte, debitorul mxxxv, atâta vreme cât nu a fost chemat în judecată de unul
dintre creditorii solidari, poate plăti întreaga creanţă oricăruia dintre ei mxxxvi.
Dacă debitorul comun a fost acţionat în înstanţă mxxxv11 de unul dintre creditorii solidari,
hotărârea judecătorească în favoarea creditorului solidar, profită şi celorlalţi creditori
solidari. În cazul în care, fiind chemat în judecată, debitorul obţine o hotărâre favorabilă,
această hotărâre nu este opozabilă celorlalţi creditori solidari decât in măsura in care aceştia
au fost parte in acel proces. În acest caz, efectele solidarităţii au la bază ideea că fiecare
creditor solidar îi reprezintă pe ceilalţi creditori solidari numai în a conserva şi realiza
creanţa, dar nu şi în cazul în care aceştia ar fi prejudiciaţi.
Dreptul debitorului comun de a alege căruia dintre creditorii solidari îi face plata nu se
pierde în situaţia în care obligaţia contractată este o obligaţie cu termen sau condiţie, iar
actionarea în justiţie de către unul din creditorii solidari este făcută înainte de împlinirea
termenului sau condiţiei, caz în care debitorul se poate libera valabil plătind creditorului ales,
acţiunea în justiţie fiind prematur introdusă.
În situatia in care unul dintre creditorii solidari are la rândul său o datorie proprie faţă de
debitorul comun, si dacă cele două datorii sunt certe, lichide si exigibile, între aceştia poate
opera compensaţia. În acest caz, debitorul comun poate opune această compensaţie unui alt
creditor solidar, însă numai proporţional cu partea din creanţă ce revine acestui din urmă
creditormxxxv111.
Dacă unul dintre creditorii solidari îl liberează de datorie pe debitorul comun,
această remitere de datorie nu îl liberează pe debitor decât pentru partea din creanţă ce îi
revine acelui creditor™™.
Dacă unul dintre creditorii solidari dobândeşte şi calitatea de debitor, confuziunea nu
operează decât pentru partea din creanţa solidară ce aparţine acestui creditor, ceilalţi
227
creditori solidari păstrând drept de regres împotriva creditorului faţă de care a operat
confuziunea.
Este de remarcat faptul că în materia solidarităţii active, raporturile dintre creditori cu
debitorul comun sunt guvernate de principiul potrivit căruia un creditor nu poate face nimic
de natură să înrăutăţească situaţia celorlalţi. Astfel, un creditor solidar, deşi se bucură de
prezumţia de reprezentare a celorlalţi, nu poate face acte de dispoziţie ( în această categorie
intrând şi remiterea de datorie, compensarea şi confiziunea) cu privire la întreaga creanţă
fără acordul celorlalţi creditori solidari.
2.2.2. Raporturile dintre creditorii solidari. Potrivit legii mxl, creditorul solidar, oricare ar fi
el, nu este stăpânul creanţei în întregimea ei, ci numai pentru partea lui, iar dacă o poate
încasa în totalitate se datorează faptului că a fost împuternicit de către ceilalţi cocreditori" mxli.
( 1436 C.civ. )
Din modul cum este formulat principiu se degaja următoarele idei:
nici unul din creditorii solidari nu este stăpânul creanţei în întregimea ei;
încasarea în totalitate a creanţei se justifică prin împuternicirea dată de ceilalţi creditori;
creditorii au, fiecare în parte, obligaţia de a conserva creanţa comună;
fiecărui creditor îi este interzisă posibilitatea de a face ceva de natură să înrăutăţească
situaţia celorlalţi creditori solidari.
Din împrejurarea că fiecăruia dintre creditori îi este interzis a face ceva de natură să
înrăutăţească situaţia celorlalţi creditori solidari decurg următoarele consecinţe: creanţa
poate fi încasată de oricare dintre creditori, în întregime, chitanţa dată de acesta liberând pe
debitor1™111.
efectele punerii în întârziere a debitorului făcută de un creditor profită şi celorlalţi
creditorimx1111;
daunele de întârziere (moratorii) cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori; dacă unul
dintre creditorii solidari provoacă întreruperea prescripţiei, aceasta profita tuturor
creditorilormx1iv, afară numai dacă este vorba de o suspendare a prescripţiei pentru o cauză
personală a unui creditor (de pildă, minoritatea pe timpul cât nu a fost desemnat ocrotitorul
legal, când efectul suspendării se restrânge doar la creditorul respectiv); un singur creditor
nu poate face acte de dispoziţie (novaţie, remitere de datorie etc.) cu privire la întreaga
creanţă fără a avea consimţământul expres al celorlalţi creditori solidari;
dacă asemenea acte s-au făcut totuşi numai de către un singur creditor fără consimţământul
celorlalţi, efectele se vor restrânge numai la acel creditor, urmând ca, pentru ceilalţi
creditori, creanţa să fie solidară în continua remx1v;
hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori produce efecte care profită şi
celorlalţi creditorimx1vi, cu următoarele precizări: efectele să fie favorabile acestora;
creditorul care a încasat întreaga sumă este obligat s-o împartă cu ceilalţi creditori, afară
numai dacă dovedeşte că obligaţia a fost contractată în interesul săumx1v11 exclusiv,
între creditori, repartizarea se va face proporţional cu drepturile lor din creanţa comună,
iar dacă acestea nu sunt determinate, creanţa se va împărţi în părţi egale.
obligaţia in favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii
acestuia1™1™1
3. Solidaritatea pasivă
3.1. Definiţie. Art. 1443 C.civ. defineşte solidaritatea pasivă ca fiind aceea obligaţie in care
" toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru
întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe
ceilalţi faţă de creditor"mxlix.
În doctrină obligaţia solidară pasivă (solidaritatea pasivă) a fost definită ca fiind "...
acea obligaţie cu mai mulţi debitori, în care creditorul este îndreptăţit să ceară oricărui
codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei'™ 1.
Din observarea definiţiei legale şi a celei citate din doctrină, se degajă următoarele
idei:
pentru creditor, solidaritatea pasivă se înfăţişează ca o adevărată garanţie a executării
creanţei sale, pentru că îi este permis să pretindă plata întregii datorii de la oricare dintre
debitorii obligaţi solidar şi, la nevoie, să urmărească pe oricare dintre ei m11; prin posibilitatea
recunoscută creditorului de a alege pe debitorul care, după părerea sa este cel mai solvabil,
se evită riscul ce însoţeşte obligaţia divizibilă de a fi urmărit un codebitor insolvabil;
riscul eventualei insolvabilităţi a unuia sau a unei părţi din codebitori este suportat, în acest
caz, de către codebitorul solidar solvabil, şi nu de creditor. Acest risc apare atunci când

228
codebitorul care a plătit, se întoarce în contra celorlalţi codebitori pentru a-şi achita fiecare
partea ce le revine şi constată că unul sau o parte dintre aceştia sunt insolvabili.
3.2. Izvoarele solidarităţii pasive. Solidaritatea pasivă nu se prezumă, ea trebuie
expres prevăzută, drept pentru care ca şi izvoare ale solidarităţii pasive putem considera
voinţa părţilor şi legeamlii.
În privinţa voinţei părţilor ca izvor al solidarităţii pasivemliii, nu este nici o îndoială că este
vorba atât de actele juridice bilaterale (convenţia), cât şi de actul unilateral de voinţă, de
exemplu, testamentul.
În legătură cu voinţa, ca izvor al solidarităţii pasive, se impun următoarele precizări:
solidaritatea, în general şi solidaritatea pasivă, în special, constituie o excepţie de la regula
divizibilităţii obligaţiilor. Prin urmare, trebuie prevăzută expres în actul juridic respectiv ml1v.
Nu este nevoie să se fi folosit anumiţi termeni (speciali) pentru aceasta; este suficient să fi
fost exprimată clar voinţa părţilor în sensul că debitorii se obligă solidar; în cazul obligaţiilor
comerciale (spre deosebire de dreptul civil), solidaritatea constituie regula mlv şi, pe cale de
consecinţă, ea se prezumămlv1;
în dreptul civil, neprezumându-se, solidaritatea va trebui să fie dovedită de către cel ce o
invocă;
dovada solidarităţii se face potrivit regulilor dreptului comun în materia probei actelor
juridice.
Solidaritatea pasivă legală (prevăzută de lege) se întâlneşte în următoarele cazuri:
când, prin fapta lor, mai multe persoane au creat un prejudiciu răspund solidar faţă de
victimămlv11;
pentru toate efectele mandatului răspund solidar mandanţii care au numit unul şi acelaşi
mandatarmlv111;
dacă s-au stabilit mai mulţi executori testamentari pentru aceeaşi succesiune, aceştia vor
răspunde solidar, cu excepţia cazului în care testatorul le-a împărţit atribuţiunile şi fiecare s-a
limitat la misiunea încredinţatăml1x;

3.3. Trăsăturile juridice ale obligatiei solidare pasive. Obligaţia solidară între debitori
are următoarele trăsături :
a. Obligaţia solidara are un singur obiect. Obligaţia solidară pasivă, fără a deosebi după cum
rezultă din voinţa părţilor ori din lege, cu toate că are mai mulţi debitori, are un singur
obiect. Este evident, în cazul solidarităţii pasive, creditorul are mai mulţi debitori care îi
datorează una şi aceeaşi prestaţie.
b. Existenţa unei pluralităţi de legături obligaţionale distincte. Chiar dacă obligaţia solidară
pasivă are un singur obiect, o asemenea obligaţie îngăduie ca între părţi să se încheie mai
multe legături distincte, legături care unesc pe fiecare codebitor solidar cu creditorul comun.
Această trăsătură caracteristică conduce la unele consecinţe deosebit de importante:
obligaţia unui debitor poate fi anulabilă în urma analizei voinţei lui, iar obligaţiile celorlalţi
codebitori pot fi valabile. În acest caz, obligaţia anulabilă nu are nici o influenţă asupra
celorlalte obligaţii;
pot coexista obligaţiile pure şi simple cu obligaţiile afectate de o modalitate (termen sau
condiţie)mlx
unele obligaţii fiinţează şi după ce altele s-au stins.
c. Obligaţia solidară este divizibilă în situaţia în care se transmite prin succesiune. Această
trăsătură a obligaţiei solidare pasive derivă din independenţa legăturilor obligaţionale care
unesc pe fiecare debitor cu creditorul lor comun mlxi.
Cu privire la această trăsătură se pot face următoarele observaţii: derivă din
independenţa legăturilor obligaţionale ce unesc pe fiecare debitor cu creditorul comun:
în situaţia în care unul din debitorii solidari decedează, datoria sa se divide între moştenitorii
săi;
fiecare moştenitor este ţinut pentru partea sa, nu şi pentru părţile celorlalţi comoştenitori
(deci, în privinţa moştenitorilor, datoria primită este divizibilă, iar nu solidară);

229
solidaritatea pasivă se aseamănă cu fidejusiunea, creditorii solidari comportându-se în fapt
ca nişte fidejusori (garanţi personali în privinta părţii din datorie ce depăşeşte cota ce revine
fiecăruia dintre ei)mlx11;
cu toate acestea, între solidaritatea pasivă şi fidejusiune există deosebiri esenţiale care fac să
fim în prezenţa a două instituţii juridice de sine stătătoare (cu fizionomie juridică proprie):
fidejusorii (fidejusorul) sunt debitori subsidiari, în timp ce codebitorii solidari sunt cu toţii
debitori principali;
din această deosebire decurge alta: dacă fidejusorii sunt urmăriţi înaintea debitorului
principal, aceştia vor putea opune beneficiul de discuţiune, cerând să fie urmărit, mai întâi,
debitorul principal şi numai dacă acesta este insolvabil să înceapă urmărirea în contra lor;
creditorul nu va putea cere de la un fidejusor întreaga datorie pentru că acesta îi poate
opune beneficiul de diviziune. Altfel spus, fidejusorii nu răspund solidar iar creditorul va
putea cere de la fiecare fidejusor numai partea pentru care acesta a garantat; codebitorii
solidari nu pot opune debitorului nici beneficiul de discuţiune şi nici pe cel de diviziune,
tocmai pentru că efectele solidarităţii pasive nu îngăduie aceasta.
3.4. Efectele solidarităţii pasive. Pentru a examina efectele solidarităţii pasive trebuie făcută
distincţie intre raporturile codebitorilor cu creditorul comun si raporturile dintre codebitorii
obligaţi solidar, întrucât solidaritatea pasivă produce efecte distincte, după cum este vorba
de legăturile dintre codebitori cu creditorul comun, sau de legăturile dintre codebitori (între
ei)
3.4.1 Raporturile codebitorilor cu creditorul comun
În materia efectelor solidarităţii pasive funcţionează principiul potrivit căruia fiecare
dintre codebitorii solidari este obligat faţă de creditor ca şi cum ar fi vorba de un singur
debitor, chiar dacă în raporturile lor cu creditorul, în realitate şi în virtutea solidarităţii
pasive, se obligă unii pentru ceilalţi şi fiecare pentru toţi mlxiii.
Din acest principiu decurg efectele pe care le produce solidaritatea pasivă cu privire
la raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul lor comun.
3.4.1.1. Efectul principal al solidarităţii pasive. Obligaţia fiecăruia dintre debitori de a
plăti datoria în întregime constituie efectul principal al solidarităţii pasive.
O prezentare mai completă a efectului principal al solidarităţii impune câteva
sublinieri:
fiecare codebitor - oricare ar fi el - poate fi urmărit de creditor pentru întreaga datorie;
creditorul are posibilitatea să aleagă pe debitorul împotriva căruia începe urmărirea, tocmai
ca o consecinţă a trăsăturii solidarităţii pasive în raport cu care toţi codebitorii sunt trataţi ca
debitori principali;
codebitorul urmărit nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii. Altfel spus, codebitorul
urmărit nu poate cere creditorului să-şi dividă urmărirea m1xiv; urmărirea unui codebitor, nu
blochează pe creditor în a urmări şi pe ceilalţi codebitori solidari m1xv. Pe cale de consecinţă,
dacă debitorul urmărit se dovedeşte a fi insolvabil, creditorul nu este oprit a urmări pe
fiecare dintre ceilalţi debitori până la îndestularea sa. Tot astfel, debitorul acţionat în justiţie
de creditor pentru prestarea în întregime a datoriei are la îndemână posibilitatea introducerii
în proces a celorlalţi debitori solidari, prin aceasta asigurându-se de regresul său în contra
lor. În acelaşi sens, şi practica a statuat că "pornirea urmăririi împotriva unuia dintre
codebitorii solidari nu-l împiedică pe creditor de a urmări şi pe ceilalţi, până la satisfacerea
întregii creanţe. Creditorul unei obligaţii solidare se poate îndrepta împotriva oricărui
creditor pentru realizarea întregii datorii, fără ca acesta să-i poate opune beneficiul de
diviziune. Pe de altă parte, în cazul în care s-a început executarea împotriva unui codebitor
solidar, nu se poate prezuma că s-ar fi renunţat de către creditor la beneficiul solidarităţii
dată de ceilalţi codebitori. Ca atare, înfiinţarea popririi pentru întreaga creanţă asupra
retribuţiei primite de un codebitor solidar nu-l lipseşte pe creditor de posibilitatea de a
începe urmărirea şi împotriva altui codebitor solidar, deoarece urmărirea altui codebitor
solidar poate fi împiedicată numai dacă s-a făcut plata integrală şi efectivă a întregii datorii,
ceea ce nu este cazul în situaţia unei popriri în curs de executare, chiar dacă a fost înfiinţată
pentru întreaga sumă."m1xvi; notificarea prin care creditorul îl pune în întârziere pe unul din
codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlaltim1xvi
efectul plăţii făcute în întregime creditorului numai de către unul din debitorii ţinuţi solidar
constă în a libera pe toţi codebitorii de plata datoriei;
suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre codebitorii solidari produc efecte
şi faţă de ceilalţi codebitori. Dacă în schimb, unul dintre codebitorii solidari a decedat şi în
cauză sunt introduşi moştenitorii acestuia, întreruperea prescrişiei faţă de un moştenitor al
debitorului solidar nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui
230
moştenitor, chiar dacă este vorba despre o creanţă ipotecară mlxv111. dacă creditorul renunţă ,
la solidaritate în privinţa unuia dintre codebitorii solidari, această renunţare nu afectează
existenţa obligaţiei solidare în raport cu ceilalţi, codebitorul solidar care beneficiază de
renunţare rămânând ţinut pentru partea sa din datorie, atât faţă de creditor, cât şi faţă de
ceilalţi codebitori în cazul regresului acestora din urmă mlx1x. în sfârşit, trebuie observat că
obligaţia solidara se poate stinge nu numai prin plată, ci şi prin alte modalităţi juridice mlxx
precum: compensaţia, novaţia, remiterea de datorie ori prin orice alt mod de stingerea
obligaţiilormlxx1.
3.4.1.2. Efecte secundare ale solidarităţii pasive. Materiile în care obligaţia solidară
pasivă produce efecte secundare sunt:
executarea in natura a obligaţiei. În cazul imposibilităţi de executare in natură a obligaţiei
solidare , imposibilitate rezultată din fapta unuia sau mai multor codebitori solidari ori
intervenită după punerea în întârziere a acestora, această imposibilitate nu îi libereză pe
ceilalţi codebitori solidari de obligaţia de a-i plăti creditorului prin echivalent, însă creditorul
nu poate cere daune - interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a căror culpă
obligaţia a devenit imposibil de executat si celor puşi în întârziere atunci când aceasta a
devenit imposibil de executatmlxx11.
întreruperea prescripţiei. În esenţă, acest efect secundar rezidă în aceea că acţiunea intentată
în contra unuia dintre codebitorii solidari face ca prescripţia să se întrerupă faţă de ceilalţi
codebitori solidari. Tot astfel, începerea executării faţă de unul dintre codebitorii solidari
întrerupe prescripţia executării şi faţă de ceilalţi codebitori solidari mlxx111; Hotărârea
judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre codebitori nu are autoritate de lucru
judecat în faţa celorlalţimlxxv.
dobânzile. Dacă creditorulmlxxv face cerere de dobânzi în contra unuia dintre codebitorii
solidari vinovat de imposibilitatea executării în natură a obligaţiei, dobânzile vor curge faţă
de toţi codebitoriimlxxv1 din fapta cărora, executarea in natură a obligaţiei a devenit imposibilă;
punerea în întârziere. Dacă punerea în întârziere se face faţă de un codebitor solidar, nu vor fi
consideraţi puşi în întârziere toţi ceilalţi codebitori solidari, fiecare codebitor solidar trebuie
pus personal în întârziere;
tranzacţia. Tranzacţia nefavorabilă făcută de un codebitor cu creditorul nu poate fi opusă
celorlalţi codebitori solidarimlxxv11.
Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi
celorlalţimlxxv111, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai
de acel codebitor.
3.4.1.3. Excepţii opozabile creditorului. Excepţiile în materie sunt mijloacele de apărare la
îndemâna codebitorului care privesc încetarea urmăririi pe care creditorul ar încerca-o mlxxix.
Potrivit art. 1448 C. civ. rezultă că excepţiile la îndemâna codebitorului sunt de două
feluri:
a. excepţiile comune. Excepţiile comune sunt acele mijloace de apărare pe care le poate
opune oricare dintre codebitorii solidari, fiind comune tuturor. Acestea sunt: cauzele de
nulitate care afectează voinţa părţilormlxxx;
modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţa;
cauzele de stingere a datoriei faţă de toţi codebitorii solidari: plata, darea în plată acceptată
de creditor, novaţia, remiterea de datorie în întregime, compensaţia care priveşte întreaga
datorie, pieirea fortuită a lucrului, etc.;
b. excepţii personale. Asemenea excepţii pot fi opuse numai de un anume codebitor sau
de către o parte din codebitori, nu şi de către ceilalţi codebitori mlxxx1.Aceste excepţii se
grupează pe două categorii:
l.excepţii personale care folosesc indirect şi celorlalţi codebitori. Intră în această categorie:
remiterea de datorie consimţită unuia din codebitorii solidari mlxxx11;
confuziunea profită celorlalţi codebitori pentru că datoria se micşorează cu ceea ce s-a stins
prin confuziune pentru un codebitor;
compensaţia pentru partea unui codebitor solidar reduce datoria cu această parte;
dacă se renunţă la solidaritate pentru unul dintre codebitorii solidari, solidaritatea pentru
ceilalţi continuă pentru diferenţa datoriei;
2.excepţiile pur personalemLxxxiii. Sunt excepţiile care pot fi invocate numai către un codebitor
solidar şi-i profită numai lui. Intră în această categorie:
existenţa unei cauze de nulitate relativă care priveşte numai pe un codebitor solidar, numai
acesta având dreptul s-o invoce;

231
modalităţile (termenul şi condiţia) consimţite numai în raport cu unul dintre codebitorii
solidari.
3.4.2. Efectele solidarităţii pasive în raporturile dintre codebitori
3.4.2.1 Efectul principal. Principalul efect al solidarităţii pasive în raporturile dintre
codebitorii solidari constă în faptul că dacă unul dintre codebitorii solidari plăteşte întreaga
datorie, prestaţia executată de el se împarte de plin drept între codebitorii care urmează s-o
suporte.
Ca urmare, cel care a plătit întreaga datorie este îndreptăţit a se întoarce împotriva
celorlalţi codebitori solidari spre a obţine tot ce depăşeşte partea lui m1xxxiv. Codebitorii
solidari împart, de regulă, în părţi egale ceea ce s-a plătit dacă din convenţie, lege sau
împrejurări nu rezultă altfelm1xxxv. Urmărirea între codebitori este divizată.
În cazul în care unul dintre codebitorii solidari decedează, obligaţia acestuia se împarte de
drept între moştenitorii săi, excepţie situaţia în care obligaţia este indivizibilă m1xxxvi. În cazul în
care datoria solidară a fost făcută în interesul unui singur codebitor, acesta o va plăti în
întregime, ceilalţi codebitori având poziţia juridică a fidejusorului m1xxxv11 Această poziţie este
admisă numai în raporturile dintre debitorii solidari, nu şi între cele dintre aceştia pe de o
parte şi creditorul pe de altă parte.
Codebitorul solidar care a plătit întreaga datorie are în contra celorlalţi codebitori solidari
posibilitatea intentării unei acţiuni derivând din subrogarea legală în drepturile creditorului
comun plătit, precum şi acţiunea personal ă m1xxxv111 întemeiată pe mandat sau gestiunea de
afaceri1™1.
În ipoteza în care, întorcându-se în contra codebitorilor solidari, creditorul constată că
unul sau o parte dintre aceştia sunt insolvabili, riscul pentru partea acestuia (acestora) îl
suportă ceilalţi codebitori solidari solvabili, proporţional cu partea din datorie ce revine
fiecăruiamxc.
3.4.3. Încetarea solidarităţii pasive. Cauzele încetării. Solidaritatea
pasivă încetează dacă survine una din următoarele cauze:
a) decesul unuia dintre codebitorii solidari, caz în care datoria se divide între
moştenitori proporţional cu partea din moştenire primitămxci;
b) renunţarea la solidaritate, caz în care codebitorul care beneficiază de renunţarea la
solidaritate, rămâne ţinut pentru partea sa atât faţă de creditor, cât şi faţă de ceilalţi
codebitori, în cazul regresului acestora din urmă. Renunţarea la solidaritate trebuie să fie
expresămxc11.
II. OBLIGAŢIILE INDIVIZIBILE 1. Noţiune
1.1. Definiţie. Obligaţiile indivizibile constituie o excepţie de la regula
reprezentată de obligaţiile conjunctemxciii ( divizibile).
Folosind singularul, obligaţia indivizibilă a fost definită ca fiind "... acea obligaţie care,
datorită convenţiei părţilor sau obiectului ei, care prin natura sa nu este susceptibil de
divizare materială sau intelectuală, nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau
pasive"mxciv. Cu alte cuvinte, indivizibilitatea presupune o obligaţie nesusceptibilă de divizare
intelectuală sau materială din punct de vedere obiectiv sau subiectiv.
1.2. Dezvoltare. Noţiunea de obligaţie indivizibilă necesită, pe lângă prezentarea
definiţiei, unele sublinieri şi precizări, pentru fixarea acestei instituţii juridice între acelea ce
aparţin dreptului obligaţional.
Astfel, problema indivizibilităţii prezintă interes numai în acele cazuri în care un raport
juridic obligaţional se încheie între mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori. Dacă raportul
juridic se încheie numai între un creditor şi un debitor, obiectul obligaţiei trebuie să fie
prestat integral de către debitor, chiar când prin natura lui lucrul este susceptibil de
diviziune, dat fiind faptul că debitorul nu-l poate obliga pe debitor să primească numai părţi
din datoriemxcv.
1.3.Izvoare. Obligaţiile indivizibile îşi iau izvorul fie în natura prestaţiei, care constituie
obiectul obligatiei, fie în voinţa părţilor, iar în funcţie de aceste izvoare, indivizibilitatea se
numeşte, fie naturală, fie voluntară (convenţională).
1.4.Indivizibilitatea naturală. Indivizibilitatea naturală rezultă, din natura indivizibilă a
prestaţiei, astfel, se poate spune că, obligaţia este nedivizibilă, când obiectul ei, fără a fi
denaturat, nu poate fi împărţit, nici material, nici intelectual. Ea poate fi ilustrată mai bine
232
printr-un exemplu: obligaţia de a pune la dispoziţia unei persoane un bun determinat, cum
ar fi vânzarea unui autoturism de către doi coproprietari unui terţ. În acest caz, obligaţia este
indivizibilă, întrucât obiectul ei nu este susceptibil de indiviziune materială. Totuşi, este de
observat că, obligaţia, deşi indivizibilă din acest punct de vedere poate fi considerată
divizibilă, dacă este susceptibilă de diviziune intelectuală. În consecinţă, obligaţiile de a da
pot întotdeauna să fie socotite de părţi ca divizibile intelectual. În schimb, obligaţiile de a
face sau a nu face sunt, în general, indivizibile prin natura lor.
1.5 Indivizibilitatea voluntară. Indivizibilitatea voluntară (convenţională) intervine
atunci când, deşi prestaţia, obiect al obligaţiei, este divizibilă prin natura sa, părţile se înţeleg
expres să o considere ca fiind indivizibilămxcvi.
1.6 Indivizibilitatea şi solidaritatea. În raport cu solidaritatea, indivizibilitatea prezintă
un avantaj: împiedică divizarea datoriei între urmaşii debitorilor care rămân obligaţi
indivizibilmxcvii. Solidaritatea nu atrage prin ea însăşi indivizibilitatea obigaţiei, astfel că, în lipsă
de stipulaţie contrară, subiecţii activi sau pasivi ai unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi
solidarmxcviii.
1.7. Executarea obligaţiilor indivizibile. Obligaţiile indivizibile pot fi executate în
natură sau prin echivalent.
În materia executării obligaţiilor indivizibile, regula este executarea în natură, caz în
care fiecare creditor nu poate pretinde şi nu poate primi prestaţia datorată decât în
întregimemxc1x.
Dacă executarea în natură nu este posibilă, obligaţia indivizibilă poate fi executată şi
prin echivalent. Obligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă, este divizibilămc
Dacă executarea obligaţiei indivizibile se realizează prin echivalent, şi dacă există o
neexecutare culpabilă din partea debitorului, sau a unuia dintre debitori, creditorul poate
cere daune interese suplimentare numai debitorului vinovat de neexecutarea acesteia.
Aceste daune interese se cuvin creditorilor numai proporţional cu partea din creanţă ce
revine fiecăruiamc1.
În caz de restituire a pretaţiilor executate în baza unei obligaţii indivizibile, obligaţia
de restituire este divizibilă, excepţie situaţia în care indivizibilitetea obligaţiei de restituire
rezultă din chiar natura eimc11.
2. Efectele obligaţiilor indivizibile
2.1. Precizare. Efectele obligaţiilor indivizibile se aseamănă cu cele ale solidarităţii.
Din punct de vedere al efectelor trebuie făcută deosebirea după cum este vorba de
indivizibilitatea între creditori (indivizibilitatea activă) şi indivizibilitatea între debitori
(indivizibilitatea pasivă).
2.2. Efectele indivizibilităţii active. Indivizibilitatea activă survine în cazul
decesului creditorului unei creanţe care are un obiect indivizibil.
Principalul efect al indivizibilităţii active constă în prerogativa recunoscută oricăruia
dintre creditorii raportului juridic de obligaţie de a cere debitorului executarea integrală a
prestaţieimc111
În acelaşi timp, însă, plata făcută oricăruia dintre creditori, liberează pe debitor.
Dacă punerea în întârziere, suspendarea sau întreruperea prescripţiei sunt făcute
numai de către unul dintre creditori, acestea vor produce efecte faţă de toţi creditorii mc1v.
Întrucât creditorii unei obligaţii indivizibile nu sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat
reciproc puterea de a acţiona pentru ceilalţi mcv, aceştia nu pot face acte de dispoziţie, iar
dacă unul dintre ei face asemenea acte, ele nu sunt opozabile celorlalţi creditori, debitorul
rămânând, în continuare obligat faţă de aceştia, mai puţin celui care a făcut actele de
dispoziţie.
2.3. Efectele indivizibilităţii pasive. Efectul principal al indivizibilităţii pasive îl
constituie posibilitatea obligării fiecăruia dintre debitori de a executa, în întregime, prestaţia
datorată. Astfel, creditorul poate pretinde oricăruia dintre debitori să execute integral
obligaţia,indiferent de partea din obligaţie ce-i revine, cum, de asemenea, poate să pretindă
tuturor debitorilor să efectueze plata în acelaşi timpmcvi.
Se recunoaşte debitorului chemat în judecată, pentru totalitatea datoriei, posibilitatea
de a cere un termen spre a introduce în cauză şi pe ceilalţi codebitori şi, astfel, pentru a

233
obţine obligarea tuturor codebitorilor la executarea obligaţiei indivizibile, prin aceeaşi
hotărâre judecătoreascămcv11, cu excepţia situaţiei în care prestaţia nu poate fi executată
decât de debitorul chemat în judecată mcv111, caz în care acesta are drept de regres împotriva
celorlalţi debitori.
Punerea în întârziere a unui debitor nu produce efecte împotriva celorlalţi mcix.
Suspendarea sau întreruperea prescripţiei făcută numai de către unul dintre debitori,
vor produce efecte faţă de toţi debitoriimcx.
Dacă debitorul obligat indivizibil sau moştenitorul său a plătit în totalitate datoria fără
să fi chemat în justiţie pe ceilalţi codebitori, acesta va avea în contra lor acţiunea în regres
pentru partea fiecăruia dintre ei.
În situaţia în care obligaţia indivizibilă se stinge prin novaţie, remitere de datorie,
compensaţie ori confuziune consimţită sau care operează în privinţa unui debitor, acest fapt
îi liberează si pe ceilalţi debitori, aceştia însă rămân ţinuţi să plătească celui dintâi
echivalentul părţilor lormcxi.Dacă cauza indivizibilităţii încetează, obligaţia devine
divizibilămcx11.

EFECTELE OBLIGATIILOR
TITLUL I
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA EFECTELOR OBLIGAŢIILOR
CAPITOLUL I
PRELIMINARII
1. Noţiunea de efect al obligaţiei civile. Obligaţia civilă presupune
existenţa unui raport juridic în baza căruia creditorul pretinde debitorului să dea, să facă sau
să nu facă ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în acest sens, de aceea prin efect al
obligaţiei civile se înţelege dreptul ce obligaţia însăşi îl conferă creditorului de a pretinde şi
de a obţine îndeplinirea întocmai a prestaţiei la care s-a obligat debitorul.
Executarea obligaţiilor civile este reglementată în Titlul V Cartea V din codul civil art.
1469 - 1548
2. Dezvoltare. Cu privire la noţiunea de efect al obligaţiei civile se
impun unele
sublinieri:
indiferent de izvorul său, raportul juridic obligaţional conferă creditorului dreptul de a
pretinde debitorului să-şi îndeplinească obligaţia asumată;
într-un raport juridic de obligaţie debitorul se poate obliga să dea, să facă sau să nu facă ceva;
debitorul se poate obliga, deci, la o prestaţie pozitivă (a da şi a face), sau la o prestaţie
negativă (a nu face);
felul prestaţiei la care se obligă debitorul (pozitivă sau negativă) depinde de obiectul
obligaţiei;
regula în materia executării prestaţiei la care se obligă, este că debitorul o îndeplineşte de
bună voie;
dacă executarea prestaţiei nu are loc de bună voie, se recunoaşte creditorului dreptul de a
apela la forţa coercitivă a statului pentru a sublinia executarea forţată a acesteia; suportul
legal al conceptului de efect al obligaţiei civile şi al posibilităţii de a obţine forţat prestaţia îl
constituie dispoziţiile art. 1516 C. civ.mcx111;
se are în vedere, în primul rând, executarea întocmai a obligaţiei şi numai dacă aceasta nu
este posibilă, se recurge la dezdăunări.
3. Producerea efectului. Efectul obligaţiei civile se produce când prestaţia ce
constituie obiectul acesteia se execută.
Executarea prestaţiei trebuie să se facă în natura ei specifică (aşa cum a fost asumată).
În acest caz suntem în prezenţa executării directe a obligaţiilor civilemcxiv. Dacă prestaţia nu
mai poate fi executată în natură, este admisă, prin excepţie, executarea prin echivalent. În
acest caz, suntem în prezenţa executării indirecte a obligaţiilor civile. Se poate concluziona că
executarea se realizează de către debitor:
- de bună voie şi întocmai aşa cum a fost asumată obligaţia, caz în care obligaţia se stinge
prin plată - constituie regula în materie
- dacă debitorul nu execută voluntar obligaţia , creditorul poate obţine executarea silită
forţată, în natură

234
- dacă din diferite motive obligaţia devine imposibil de executat în natură, este posibilă, în
cazurile şi conditiile prevăzute de lege, executarea prin echivalent

CAPITOLUL II
FORMELE EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR CIVILE SECŢIUNEA I
EXECUŢIA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR CIVILE
A. NOŢIUNE ŞI PRINCIPIUL DOMINANT ÎN MATERIE
I. NOŢIUNE
1. Noţiune. Executarea directă sau executarea în natură a obligaţiei, constă în
îndeplinirea întocmai (exactă) a prestaţiei la care debitorul s-a obligat înlăuntrul şi prin
raportul juridic de obligaţie.
Regula generală este că debitorul execută obligaţia, aşa cum a fost asumată, de
bună voie. Executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, fără a deosebi în privinţa,
obiectului ei, se numeşte plată. Rezultă, deci, că executarea directă a obligaţiilor civile se.
constituie în instituţia juridică de drept obligaţional care se numeşte plată.
Prin executarea în natură se urmăreşte a se realiza obiectul obligaţiei avut de părţi în
vedere în momentul asumării acesteia, de aceea debitorul nu se liberează valabil înlocuind
obiectul acesteia cu o altă prestaţie, excepţie situaţia în care are acordul creditorulu i .
Obligaţiile de a da se execută în natură întotdeauna printr- o prestaţie unică adică dintr-
odată.
Obligaţiile de a face se pot executa în natură fie printr- o singură prestaţie, fie prin
prestaţii succesive.
Obligaţiile de a nu face se execută întotdeauna în timp.
2. Reglementare juridică. Reglementarea juridică a executării directe a
obligaţiilor se află în dispoziţiile art. 1469 - 1515 C.civ.
II. PRINCIPIUL DOMINANT ÎN MATERIE
2.1. Noţiune. Principiul dominant în materie este principiul executării în natură a obligaţiilor
civile.
Principiul executării în natură a obligaţiilor civile constă în aceea că se va executa
prestaţia la care debitorul s-a obligat, aşa cum această prestaţie a fost precizată în raportul
juridic concret de obligaţie.
Din formularea principiului dominant în materie se degajă următoarele idei:
-principiul executării în natură a obligaţiilor civile cere ca obligaţia să se execute în natura sa
specifică;
-executarea obligaţiei în natura sa specifică înseamnă executarea prestaţiei ce constituie
obiectul obligaţiei întocmai, adică aşa cum aceasta a fost precizată în raportul juridic concret
(întocmai cum a fost asumată);
-debitorul nu poate pretinde a presta altceva decât s-a obligat; -creditorul nu va primi o altă
prestaţie decât cea la care debitorul s-a obligat; -executarea în natură se poate realiza fie de
bună voie, fie silit, dacă debitorul nu înţelege să execute obligaţia de bună voie.
Plata reprezintă executarea obligaţiei în modalitatea " de bună voie "
Executarea silită şi plata sunt noţiuni care se exclud reciproc.

B. PLATA (EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR)

I. NOŢIUNE ŞI REGLEMENTARE 1.
Noţiunea plăţii
235
1.1. Definiţie. S-a precizat deja că executarea obligaţiilor civile constituie efectul acestor
obligaţii şi că regula în materie o constituie executarea de bună voie şi îndeplinirea întocmai
a obligaţiei asumate.
Indeplinirea întocmai a obligaţiei inseamnă executarea directă a obligaţiilor sau executarea
obligaţiilor in natură, adică aşa cum s-a obligat debitorul fata de creditor. Drept urmare,
obligatia trebuie executată in natura ei specifică iar creditorul nu poate pretinde o alta
prestatie, debitorul neputându - se libera faţă de creditor prestând altceva decat s-a obligat.
Executarea directa se face, de regula, benevol adică prin plata. În doctrină, definiţiile date
plăţii sunt aproape identice. Astfel, cu titlu de exemplu, redăm următoarele două definiţii:
plata ar putea fi definită... „ca fiind executarea voluntară a obligaţiei de către debitor,
indiferent de obiectul ei"mcxv;
"Executarea de bună-voie a obligaţiilor se numeşte plată"-
Art. 1469 C.civ. clarifică expres noţiunea de plată, iar art. 1470 C.civ. prevede că orice plată
presupune o datorie, după cum executarea oricărei datorii constituie o plată.
1.2. Accepţiuni. Din definiţiile date de doctrină şi de art. 1469 C.civ., rezultă că noţiunea de
plată are două accepţiuni (înţelesuri):
-plata în sens larg. În acest sens, prin plată se înţelege „...executarea obligaţiei civile de
bună-voie, indiferent de felul prestaţiei ce formează obiectul ei" mcxv1;
-plata în sens restrâns. În acest înţeles, prin plată se înţelege „...executarea unei obligaţii
care are drept obiect o sumă de bani"-
Cele două accepţiuni ale plăţii au fost subliniate de doctrină şi în următoarea formulare:
„Dacă în limbajul curent plata semnifică numai remiterea unei sume de bani, în limbaj juridic plata
semnifică executarea oricărei obligaţii...";
Dar plata se mai poate înf ăţişa nu numai ca executarea voluntar ă, ci şi ca un act juridic, o conven ţie între
cel ce execută şi cel care o primeşte, adic ă un „... act juridic animo solvendi, făcut cu intenţia de a executa
(plăti) o obligaţie"mcxv11, înţelegând prin plată, în această accepţiune, acordul de voin ţă al părţilor prin care
debitorul procedează la facerea plăţii, iar creditorul la primirea ei.
Această ultimă accepţiune este, însă, valabilă numai pentru plata făcută voluntar, căci, în cazul executării
silite, exprimarea voinţei nu se mai pune în aceeaşi termeni, chiar dacă, până la urmă, se va obţine ceea ce
debitorul avea de prestat.
În opinia unor doctrinarimcxv111, plata, prin dubla sa natură ( mod de executare şi mod de stingere a obliga ţiilor
), poate fi considerată act juridic sau fapt juridic, după cum voinţa debitorului de a executa datoria este de a
stinge această datorie prin plată. Astfel, privind plata ca mod de executare al obliga ţiei, aproape întotdeauna
ea este un fapt juridic material dac ă priveşte executarea obligaţiei de a face sau a nu face, şi este un act
juridic dacă priveşte obligaţia de a da.
De precizat faptul că, dacă o datorie se stinge altfel decât prin executare, nu a avut loc o plat ă. ( exemplu :
stingerea prin compensaţie a unui drept de creanţă )

2. Reglementarea juridică a plăţii 2.1. Precizare. Plata este, în acelaşi timp efectul specific al
obligaţiilor civile dar şi modul direct de stingere a acestora. Faţă de celelalte moduri de
stingere a obligaţiilor civile, plata se caracterizează prin aceea că stinge raportul obligaţional
prin executarea obiectului său, adică ceea ce au voit părţile, fiind evident faptul că plata nu
are ca obiect exclusiv o sumă de bani..
2.2 Reglementare. Plata este reglementată de Codul civil în capitolul I - „Plata", din titlul V al
Cărţii a V-a „ Despre obligatii", art. 1469 - 1515.
In vechiul cod civil , plata era reglementată în capitolul consacrat modurilor de stingere a
obligaţiilor civile.
Textele citate reglementează majoritatea problemelor legate de plată, ca mod de stingere a
obligaţiilor civile prin executare directa: condiţii, indivizibilitate, imputaţie, dovada etc.
2.3 Plata obligaţiei naturale. Am arătat într-un capitol anterior că, obligaţiile civile, din punct
de vedere al concursului statului în caz de neexecutare, sunt clasificate în obligaţii perfecte
( cele care se bucură de concursul forţei coercitive a statului în caz de neexecutare ) şi
obligaţii naturale ( cele care nu beneficiează de un asemenea concurs ),
Având în vedere această clasificare a obligaţiilor civile, este de precizat faptul că, plata ca
act juridic unilateral de executare a obligaţiei, este valabilă chiar şi atunci când este efectuată
în baza unei obligaţii naturale.
Cu alte cuvinte, dacă, în principiu şi în anumite situaţii, plata se poate restitui, restituirea
nu mai este admisă, dacă plata s-a făcut de bună voie şi pentru stingerea unei obligaţii
naturale. Cu privire la obligaţiile naturale şi restituirea plăţii acestora, codul civil, referindu-
236
se expres la datoria născută dintr-un joc sau pariu mcxix, prevede că, pierzătorul nu are drept la
acţiune şi nu poate cere restituirea plăţii făcute de bună voie, decât în anumite situaţii
expres şi limitativ prevăzute de lege ( excepţiile sunt prevăzute de art. 2265 şi 2266 C.civ.) .

II. CONDIŢIILE PLĂŢII

1. Persoanele ţinute să facă plata şi principiul general în materie
1.1.Principiu. În ceea ce priveşte plata ca mod de stingere a obligaţiei civile,
funcţionează principiul potrivit căruia, orice persoană - interesată sau nu - poate face plata.
Potrivit dispoziţiilor art. 1472 C.civ., plata poate fi făcută de:
- debitor , personal sau prin reprezentant
- de o persoană ţinută alături de debitor ( codebitor solidar ), sau pentru debitor
( fidejusor )
- de o persoană interesată în efectuarea plăţii, respectiv de stingerea obligaţiei (
exemplu cumpărătorul unui imobil ipotecat )
- de o persoană neinteresată care, fie plăteşte în numele debitorului (gestiunea de
afaceri ), fie plăteşte în nume personal făcând o liberalitate ce are ca obiect tocmai ce
datora debitorul. Este de remarcat faptul că, prin comparaţie cu vechea reglementare de la
1864, în actuala reglementare, legiuitorul renunţă la distincţia între persoanele interesate să
facă plata şi persoanele neinteresate, pentru a sublinia atât protecţia specială acordată
creditorului cât şi libertatea în materia persoanelor care pot face plata.
1.2. Persoanele ţinute să facă plata. Cu privire la persoanele ţinute să facă plata, trebuie
remarcat faptul că, în primul rând plăteşte cel care s-a obligat în acest sens ( debitorul ), dar
există situaţii în care plata este valabilă chiar făcută de o altă persoană în locul debitorului
( codebitor, fidejusor sau terţ ).
1.2.1 Debitorul. Debitorul este cel chemat (obligat) în primul rând să execute obligaţia,
pentru că el este parte în raportul juridic de obligaţie, el este subiectul pasiv (reus
debendi), adică partea care şi-a asumat această obligaţie.
Debitorul poate plăti în mod valabil, fie personal, fie prin reprezentant.
Chiar dacă plata se face de către alte persoane obligate alături sau pentru debitor, sau de
persoane interesate ori nu, în final, în urma valorificării raporturilor juridice care se nasc în
asemenea împrejurări, tot debitorul va fi cel care într-un fel sau altul, asigură facerea plăţii,
cu excepţia cazului când, cel ce a plătit pentru el, a făcut, prin aceasta, o liberalitate.
Odată făcută plata, debitorul nu mai poate cere restituirea chiar dacă la data
efectuării plăţii era incapabil. Este de observat faptul că, creditorul beneficiază de o
protecţie specială, permiţându-i-se să păstreze plata efectuată de un incapabil, incapacitatea
debitorului la momentul efectuării plăţii nefiind cauză de nevalabilitate a plăţii efectuate,
comparativ cu vechea reglementare de la 1864, în care, incapacitatea debitorului la
momentul efectuării plăţii atrăgea nulitatea actului juridic al plăţii. În toate cazurile în care
plata se face de către o altă persoană decât debitorul (cu excepţia mandatului), între cel ce
face plata şi debitor se nasc raporturi juridice specifice.
1.2.2 Codebitorul. Plata poate fi făcută în numele debitorului şi de un codebitor solidar, căci
creditorul poate alege codebitorul urmărit. În această situaţie, codebitorul solidar este
urmărit pentru toată creanţa, în virtutea solidarităţii pasive, rămânându-i regres în contra
debitorului neplătitor dar numai pentru partea lui din datorie.
1.2.3 Fidejusorul. Plata poate fi făcută şi de către o persoană obligată pentru debitor. Este
cazul fidejusorului care a garantat executarea obligaţiei. Fidejusorul este ţinut să execute
obligaţia doar dacă debitorul nu o execută mcxx, şi numai în limitele în care fidejusiunea a fost
contractatămcxx1. Raporturile dintre fidejusor şi debitor vor fi analizate cu prilejul tratării
problemei garantării obligaţiilor civile.
1.2.4 Terţul., Plata poate fi făcută de un terţ, care poate fi, fie o persoană interesată în
stingerea raportului juridic de obligaţie intervenit între părţi (creditor şi debitor), fie o
persoană neinteresată.
De exemplu, este persoană interesată în stingerea raportului juridic de obligaţie,
dobânditorul unui imobil ipotecat care face plata în locul debitorului pentru a evita
urmărirea silită pornită în contra acestuia din urmă, în privinţa imobilului respectiv.
237
Dispoziţiile art. 1472 C. civ. permit ca plata să poată fi făcută şi de către o persoană
neinteresatămcxxii. Privit prin prisma poziţiei sale faţă de raportul juridic de obligaţie intervenit
între creditor (reus credendi) şi debitor (reus debendi), persoana neinteresată este un simplu
terţ (penitus extranei) neinteresat.
Un asemenea terţ poate face plata: -în numele debitorului, fie în baza unui contract de
mandat, fie în cadrul unei gestiuni de afaceri. În acest caz, între terţ şi debitor se nasc fie
raporturile rezultând din contractul de mandat, fie cele ce se nasc din gestiunea de afaceri;
-în nume propriu, situaţie în care suntem în prezenţa unei liberalităţi făcute de terţ
debitorului, liberalitate al cărei obiect este ceea ce terţul a plătit pentru debitor mcxx111. De
precizat că terţul nu se poate subroga în drepturile creditorului, fără consimţământul
acestuia şi nici nu poate plăti în numele debitorului, în contra voinţei acestuia, când acesta
are interes ca debitorul s-o îndeplinească. În acest mod se instituie un echilibru între părţile
raportului juridic obligaţional, având în vedere faptul că debitorul are un drept sui generis la
executarea obligaţiei asumate.
În situaţia în care plata este făcută de un terţ, debitorul se poate opune acestei plăţi, iar
opoziţia sa trebuie comunicată creditorului, caz în care, creditorul nu poate primi plata astfel
făcută, excepţie situaţia în care un astfel de refuz l-ar prejudicia mcxx1v. Această opoziţie a
debitorului comunicată creditorului, este atât o garanţie a dreptului debitorului la
"executarea obligaţiei" dar şi o limitare a dreptului creditorului „de a primi plata de la orice
persoană interesată".
Creditorul va refuza plata făcută de un terţ în situaţia în care prin convenţia părţilor sau
lege, rezultă că prestaţia ce constituie obiect al obligaţiei, are caracter intuitu personae, şi
debitorul trebuie să o execute personalmcxxv
Din contextul acestei analize rezultă fără putere de dubiu principiul prezentat deja, potrivit
căruia plata poate fi făcută de orice persoană. Plata făcută de terţ stinge obigaţia mcxxv1 dacă
este făcută pe seama debitorului, caz în care, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului
plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege
1.3 Excepţii de la principiul dominant în materie. De la principiul potrivit căruia plata poate
fi făcută de orice persoană - interesată sau neinteresată -, există urmatoarele excepţii:
1. obligaţiile intuitu personae. Obligaţiile de a face, atunci când se asumă în considerarea
unor calităţi aparte (speciale) ale debitorului (de exemplu, obligaţia asumată de un pictor
consacrat de a face un portret creditorului), sunt obligaţii întuitu personae. În asemenea
cazuri, plata nu poate fi făcută decât de către debitorul obligaţiei. Aşadar, obligaţiile de a face
- intuitu personae prin excepţie, nu pot fi executate de orice persoană, ci numai de către
debitorul ce le-a asumatmcxxv11;
2. când prin convenţia părţilor s-a stabilit altfel. Părţile pot conveni ca o anumită obligaţie
să fie executată numai de către debitor, nu şi de către alte persoane. Părţile pot insera în
convenţie clauza respectivă întrucât normele legii civile în materia plăţii au caracter supletiv.
Într-o asemenea situaţie, deşi nu au caracter intuitu personae, obligaţiile au acelaşi regim
pentru că aşa au voit părţilemcxxv111.
3. Situaţia in care debitorul l-a incunoştinţat in prealabil pe creditor că se opune plăţii făcute
de altă persoană, cu exceptia cazului in care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe
creditor.mcxxix
1.4. Particularităţile obligaţiei de a da, în legătură cu cel ce face plata
1.4.1 Precizare. Plata, aşa cum s-a precizat deja, trebuie considerată şi în accepţiunea sa de
act juridic, căci, atunci când ea se execută voluntar, se realizează acordul voinţei părţilor
( debitorul manifestându-şi voinţa de a executa prestaţia iar creditorul, voinţa de a o primi),
acord care pretinde îndeplinirea tuturor condiţiilor esenţiale cerute de un asemenea act.
După cum se cunoaşte, între condiţiile esenţiale ale actului juridic se află şi capacitatea de a
face asemenea acte.
1.4.2. Condiţii speciale. Drept urmare, se poate conchide că, în cazul în care este vorba de
obligaţia de a da, aceasta trebuie înfăptuită de proprietarul lucrului şi asemenea operaţie
juridică implică, necesarmente, capacitatea de a face un act juridic translativ de proprietate,
sub sancţiunea nulităţii.
Pornind de la aceste explicaţii, vom preciza, în continuare, condiţiile speciale cu privire la cel
ce poate face plata în cazul obligaţiei de a da.
- când plata constă în obligaţia de a da, proprietarul trebuie să aibă capacitatea de a
face acte juridice translative de proprietate, pentru că obiectul acestei obligaţii constă în a
transmite ori constitui drepturi reale cu privire la un bun;

238
 -dacă bunurile ce constituie obiect al obligaţiei au pierit sau au fost scoase din circuitul civil
fără culpa debitorului, acesta are obligaţia de a ceda creditorului drepturile sau acţiunile pe
care le are în legătură cu bunul respectiv.
-când obiectul plăţii constă într-o sumă de bani sau în bunuri consumptibile prin
întrebuinţare, restituirea acestora nu se poate cere dacă creditorul le-a consumat cu bună-
credinţă, chiar atunci când plata s-a făcut de o persoană ce nu avea capacitate deplină de
exerciţiu sau nu era proprietarul bunurilor. Creditorul este considerat a fi de bună- credinţă,
în acest caz, dacă n-a cunoscut că, cel care a făcut plata nu era proprietarul bunurilor
consumptibile respective şi nici împrejurarea că era lipsit de capacitatea de exerciţiu deplină;
-când plata s-a făcut cu un bun aparţinând altei persoane, proprietarul are la îndemână
acţiunea în revendicare, dar creditorul o poate paraliza fie prin invocarea uzucapiunii (dacă
este vorba de imobile), fie prin invocarea dobândirii proprietăţii bunurilor mobile corporale
prin posesia de bună-credinţă.
2. Persoanele îndreptăţite să primească plata
2.1.Enumerare. De regulă plata se face către creditor. Există şi situaţii în care plata este
valabilă chiar dacă este făcută altor persoane decât creditorul.
Potrivit art. 1475 C.civ., plata poate fi primită de următoarele „personaje" având sau nu
legătura directă cu raportul juridic de obligaţie respectiv, în următoarea ordine firească mcxxx;
-creditorul - persoana faţă de care debitorul s-a obligat prin raportul juridic obligaţional;
-după moartea creditorului, moştenitorii săi;
-comisionarul, în cazul în care creanţa a fost dobândită prin cesiune;
-reprezentantul legal sau convenţional al creditorului - după caz, tutorele sau mandatarul
;
- persoanei indicate de creditoîmcxxxi ;
-persoanei autorizate de instanţă să o primească (exemplu - un creditor popritor, creditor
al creditorului care a înfiinţat o poprire pe bunurile datorate debitorului său de o altă
persoană.)
Comparativ cu persoanele care pot efectua plata, unde este consacrat principiul
potrivit căruia orice poate face plata, este de observat faptul că în materia persoanelor care
pot primi plata, acestea sunt expres şi limitativ enumerate de legiuitor în art. 1475 C.civ.

2.2 Cazurile în care plata este valabilă chiar dacă ea s-a făcut altei persoane decât
creditorului sau împuternicitului acestuia. Sunt câteva situaţii în care dispoziţiile cuprinse în
art. 1477 Cod civil, consideră valabilă plata făcută unei alte persoane decât creditorului sau
împuternicitului său:
-când plata a fost făcută unei persoane care nu avea calitatea de a primi dar a fost
ratificată de creditor. În acest caz, cel ce a plătit capătă calitatea de mandatar şi pentru,
trecut ( ex tunc)mcxxx": -când plata a fost făcută unei persoane care devine ulterior titulara
creanţei -când plata este făcută unei persoane care o pretinde în baza unei chitanţe
liberatorii semnate de creditormcxxx1".
-dacă plata a profitat creditorului, de exemplu, dacă ea a fost făcută unui creditor al,
creditorulu imcxxx1v . În acest caz, plata profită creditorului pentru că a condus la stingerea unei
obligaţii pe care acesta o avea faţă de cel care s-a făcut plata;
-când plata a fost făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent (cel care are creanţa în
posesia sa), chiar dacă ulterior, posesorul a fost evins ( de exemplu unui moştenitor al
creditorului care posedă creanţa şi care ulterior este evins). În acest caz, adevăratul creditor
se va putea întoarce cu cerere de chemare în judecată, în contra celui căruia i s-a făcut plata
fără a fi avut calitate, acţiune întemeiată pe plata lucrului nedatorat.

2.3 Condiţii împotriva celui care primeşte plata. Cel ce primeşte plata trebuie să
îndeplinească unele condiţii: -să aibă calitatea de a putea primi;
-să aibă capacitate deplină de exerciţiu, pentru că, aşa cum s-a precizat deja, plata are şi
sensul de convenţie, iar capacitatea de a face acte juridice este o condiţie esenţială. Drept
consecinţă, dacă primitorul nu are capacitate deplină de exerciţiu, deci plata s-a facut unui
creditor care este incapabil de a o primi, plata astfel făcută nu liberează pe debitor decât in
măsura in care profită creditorului mcxxxv. Deci, pentru a se libera de datorie, debitorul trebuie
să facă dovada atât a executării plăţii, cât şi a faptului că această plată a profitat creditorului
incapabil. Per a contrario, în cazul plăţii făcute unei persoane capabile, debitorul este liberat
de datorie indiferent dacă plata profită sau nu creditorului capabil.

239
 III. Obiectul plăţii
3.1 Principiu.
Cu privire la obiectul plăţii funcţionează principiul potrivit căruia cel ce s-a obligat va trebui
să plătească exact ceea ce şi cât datorează, întrucât creditorul nu poate fi silit să primească
alt lucru decât cel datorat, chiar dacă valoarea sa ar fi egală sau chiar mai mare.
Din formularea principiului rezultă următoarele: -plata trebuie efectuată cu diligenţa unui
bun proprietar. Diligenţa trebuie apreciată după natura activităţii exercitate. De exemplu,
obligaţia medicului izvorâtă din contractul de îngrijiri medicale, care este o obligaţie de
mijloace, constă în a acorda îngrijiri medicale conştiincioase, atente şi conforme datelor
ştiinţeimcxxxv1. Astfel, medicul va face tot ceea ce trebuie să facă, dar nu va promite vindecarea
sau un alt rezultat dorit, însă , pentru atingerea acestui rezultat va acţiona cu competenţă,
diligenţă şi conştiinciozitate profesională.
plata constă în executarea întocmai a obligaţiei asumate; -debitorul trebuie să plătească
exact cât datorează;
-creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru chiar dacă valoarea acestuia este.
egală sau mai mare decât cel datorat,
-debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă
valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la
aceasta., caz în care obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată.
-dacă debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu
poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute
prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate să dispună. Creditorul de bună -
credinţă poate însă restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune - interese pentru
repararea prejudiciului suferit.
-dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept,
debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, cu
excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului.
În aceste cazuri garanţiile oferite de terţi nu renascmcxxxv11.
-dacă în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul
satisfacerii creanţei cedate.
Pe cale de consecinţă, rezultă că acesta (creditorul) poate accepta mcxxxv111 şi o altă prestaţie
decât cea datorată, iar în situaţia în care o acceptă, obligaţia nu se mai stinge prin plată ci
prin darea în platămcxxxix.

3.2 Obiectul obligaţiei poate fi un bun cert.

În situaţia în care obiectul obligaţiei este un bun cert individual determinat, având în vedere
faptul că, creditorul nu poate fi silit să primească alt bun decât cel datorat, debitorul se
liberează predând bunul la care s-a obligat.
Obligaţia de a preda un bun cert, nu se stinge predând un bun asemănător. De regulă,
debitorul este liberat de obligaţie predând bunul cert în starea în care acesta se găsea la
momentul respectiv,debitorul având alături de obligaţia de a transmite proprietatea şi
obligaţiile de a preda bunul şi de a-l conserva până la predare.
Obligaţia de a conserva bunul pân ă la predare, trebuie executat ă cu diligenţa pe care un bun proprietar o
depune în administrarea bunurilor sale, dacă din lege ori contractul părţilor nu rezultă altfelmcxl. În cazul unor
obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii
exercitate.
În situaţia în care obiectul obligaţiei este un bun cert individual determinat care nu necesit ă a fi înscris în
cartea funciară, debitorul este liberat prin chiar predarea bunului cert în starea în care acesta se g ăsea la
momentul respectivmcxli.
Acesta nu este răspunzător de pierderea bunului ori de stric ăciunile aduse dacă ele nu se datorează faptei
sale ori a persoanelor de care r ăspunde, pentru că, de îndată ce a predat bunul, sa transmis dreptul de
proprietate de la plătitor la primitor, potrivit regulii res perit domino (riscul îl suportă proprietarul).
Dacă însă debitorul a fost pus în întârziere va răspunde începând cu acest moment de pieirea bunului ori
stricăciunile aduse.
Obligaţia se stinge, dacă debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat la creditor, chiar dac ă a
fost pus în întârziere şi nu a luat asupra sa cazurile fortuite.

3.3. Obiectul obligaţiei de a strămuta proprietatea.

Dacă bunul a cărui proprietate urmează a fi transmisă este un imobil înscris în.
cartea funciară, transmiţătorului îi revine alături de obligaţia de a strămuta proprietatea şi

240
obligaţia de a preda înscrisurile necesare efectuării înscrierii, caz în care, transferul
proprietăţii operează în momentul realizării înscrierii în cartea funciară, astfel că riscurile
pieirii lucrului sunt suportate de transmiţător deoarece acesta este în proprietarul bunului.
Există si situaţii în care bunurile unui terţ fac obiectul prestaţiei debitorul nefiind titularul
dreptului de proprietate la data executării obligaţiei. În aceste cazuri obligaţia debitorului nu
se stinge, acesta fiind obligat să procure bunurile respective şi să le transmită creditorului
sau, după caz, să obţină acordul terţului.. Dacă obligaţia nu este executată debitorul
răspunde pentru prejudiciile cauzate.
În situaţia în care bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa
debitorului, acesta trebuie să predea creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe
care le are cu privire la bunul respectiv.
3.4. Obiectul obligaţiei îl constituie bunuri de gen.
În situaţia în care obiectul obligaţiei de a da constă într-o cantitate de bunuri de gen, pieirea
sau stricăciunea acestora înainte de predare nu-l liberează pe debitor, pentru că asupra lor
dreptul de proprietate se transmite din momentul indiv i dualizării (predării), potrivit regulei
res perit domino (riscul îl suportă proprietarul, în speţă debitorul).
În concluzie, în privinţa obligaţiei care are drept obiect bunuri de gen se impun următoarele
gen sunt în proprietatea plătitorului până în momentul predări
-dreptul de proprietate asupra bunurilor generice se transmite de la plătitor la primitor în
momentul individualizării lor;
-în privinţa acestei categorii de bunuri funcţionează regula genera non pereunt (bunurile
de gen se consideră că nu pier niciodată), de unde obligaţia pentru plătitor de a preda, în
cazul în care el nu mai are asemenea bunuri, bunuri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi
cantitate;
-dacă părţile n-au stabilit nimic în privinţa calităţii lucrurilor prin convenţie, este admis că
acestea trebuie să fie de calitate mijlocie.
Debitorul alege bunurile ce vor fi predate, iar în caz de pieire fortuită înainte de
individualizare, el nu este liberat de obligaţie decât predând bunuri de calitate cel puţin
mediemcxl11.
3.5. Obiectul plăţii în cazul obligaţiilor de mijloace şi al obligaţiilor de rezultat.
Obligaţia de rezultat este acea obligaţie in care obiectul şi scopul urmărite de
părţi sunt bine precizate, debitorul obligându-se ca prin acţiunea sau inacţiunea lui să obţină
un anumit rezultat in favoarea creditorului. Prestaţia este executată numai dacă rezultatul la
care s-a obligat debitorul a fost obţinutmcxl111.
Obligaţia de mijloace denumită şi obligaţie de diligenţă , este acea obligaţie in
care debitorul are indatorirea de a pune in valoare toate mijloacele de care dispune si
intreaga sa diligenţă pentru a obţine un anumit rezultat, in favoarea creditorului. Debitorul
insă nu se obligă şi nu garantează obţinerea rezultatului repectiv.
În situaţia în care debitorul s-a obligat faţă de creditor să obtină un anumit rezultat, el nu
este liberat de obligaţie decât dacă a procurat creditorului rezultatul promis. Exemplu:
situaţia în care debitorul vinde bunurile unui terţ el nefiind titularul dreptului de proprietate
la data executării obligaţiei. În acest caz obligaţia debitorului nu se stinge, acesta fiind obligat
să procure bunurile respective şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul
terţului.. Dacă obligaţia nu este executată debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate
În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare,
pentru atingerea rezultatului promismcxl1v.Evident în această situaţie debitorul nu se obligă să
obţină un anumit rezultat ci doar să depună toate diligenţele în vederea obţinerii lui.
Debitorul va fi exonerat de răspundere deşi rezultatul nu a fost obţinut dacă face dovada că a
depus toate diligenţele în vederea obtinerii acestuia.
Sunt obligatii de diligenţă, de exemplu, obligaţiile asumate de avocat faţă de clientul său. Astfel avocatul
se obl1gă să depună toate eforturile pentru a obtine un rezultat ( câştigarea unu1 proces, spre exemplu), dar el nu
se obl1gă să obtină acel rezultat. Asistenţa şi reprezentarea clientului impun din partea avocatului,
o diligenţă profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor , dosarelor si proiectelor,
potrivit naturii cazului, experienţei şi crezului său profesional. Sunt de asemene obligaţii de
diligenţă şi obligaţiile asumate de medic faţă de pacientul său. Obligaţia medicului fiind de
mijloace ( de diligenţă ), el va face tot ceea ce este posibil pentru atingerea unui anumit
rezultat, dar nu va promite niciodată atingerea rezultatului respectiv. Pentru un medic
obligaţia de diligenţă este considerată neîndeplinită ori de câte ori procedeele şi tehnicile

241
utilizate nu au fost cele adecvate ori nu au fost aplicate corect, pacientul având sarcina de a
dovedi neexecutarea obligaţiei ca urmare a neglijenţei ori incompetenţei medicului .
În unele situaţii poate fi considerat ă obligaţie de diligenţă, şi obligaţia unei societăţi specializate
de pază de a asigura paza obiectivelor stabilite.
Dacă din cotractul părţilor, nu se poate stabili natura obliga ţiei asumate (obligaţie de diligenţă sau o
obligaţie de rezultat ), instanţa, în stabilirea felului obligaţiei va ţine seama îndeosebi de:
a. modul în care obligaţia este stipulată în contract
b. existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului
c. gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului
d. influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

3.6. Obiectul plăţii în cazul obligaţiei de a constitui o garanţie

De regulă, debitorul este solvabil şi execută de bună voie şi întocmai obligaţia,
asumată, cu toate acestea creditorul este direct interesat să i-a măsuri care să asigure
executarea obligaţiei, fiind deci interesat în garantarea obligaţiei, deoarece în caz de
insolvabilitate a debitorului, şi în absenţa unor astfel de garanţii creditorul suportă
consecinţele acestei insolvabilităţi.
Părţile pot astfel să prevadă în convenţia lor, alături de obligaţia principală şi obligaţia _
debitorului de a garanta executarea acesteia prin oferirea unor garanţii reale sau
personale, caz în care obligaţia de garanţie izvorăşte din convenţia părţilor.
Dacă, pentru a garanta executarea obligaţiei asumate, debitorul trebuie să constituie o
garanţie în favoarea creditorului, fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate
prin contractul părţilor, el poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori o
altă garanţie suficientă.
Deci, sintetic vorbind, în situaţia în care debitorul s-a obligat la constituirea unei garanţii,
există două posibilităţi:
a. garanţia să fie individualizată
b. garanţia să nu fie individualizată, caz în care rămâne la latitudinea debitorului
selecţionarea garanţiei.
3.6. Obiectul plăţii în cazul obligaţiei de a da o sumă de bani.
În situaţia în care debitorul s-a obligat să dea o sumă de bani, el este liberat de datorie
prin. remiterea de catre creditor a sumei datorate.
Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde
aceasta trebuie efectuată.( bani - monedă naţională sau valută, cec ori alt instrument de
plată) Dacă creditorul acceptă ca plată un cec ori un alt instrument de plată (cambie, ordin de plată,
bilet la ordin ), el este prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat, răsturnarea
prezumţiei făcându-se prin proba contrarie, de către persoana interesată.
În cazul plăţii prin cec bancar, plata se consideră ca fiind efectuată iar creanţa stinsă, numai în momentul
în care banca emitent ă a cecului debitează contul emitentului cecului şi transfer ă suma băncii
beneficiarului, care va credita contul acestui beneficiar. Evident banca va refuza plata unui cec f ără
acoperire ori cu acoperire insificient ă.
Condiţia onorării instrumentului de plat ă prezintă o deosebită importanţă practică la ora actuală mai
ales datorită numărului mare de cecuri fără acoperire ori false.
O situaţie particulară se întâlneşte în cazul cecurilor în alb, care nu cuprind toate men ţiunile esenţiale
enumerate în art. 1 din Legea 59/1934, ( exemplu - suma ), situa ţie pentru care Normele BNR nr. 7 / 1994
prevăd adăugarea pe formularul de cec a unor menţiuni precum :
a. " înaintea plăţii, posesorul va completa cecul " , dacă potrivit înţelegerii părţilor, dreptul
posesorului de a completa suma este nelimitat,
b. " înaintea plăţii, posesorul va completa cecul fără a depăşi... " dacă potrivit înţelegerii părţilor,
dreptul posesorului de a completa suma este limitat de un plafon maxim al sumei ce se poate înscrie pe
cec de posesorul acestuia.
Nerespectarea înţelegerii părţilor cu privire la suma ce se poate înscrie pe cec atrage refuzul b ăncii de a
executa plată şi nulitatea cecului.
Plata poate fi făcută şi prin card bancar caz în care, cel care accept ă această modalitate de efectuare a
plăţii are obligaţia să verifice identitatea utilizatorului, şi să compare semnătura de pe chitanţă cu
semnătura de pe spatele cardului.
Părţile pot conveni ca pentru sumele de bani datorate s ă perceapă dobânzimcxlv. Dobânda este cea
convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege, părţile fiind libere să stabilească rata dobânzii atât
pentru restituirea împrumutului , cât şi pentru întârzierea la plat ămcxlvi. Deci dobânda poate fi
convenţională sau legală.
OG 13/ 2011 stabileste plafonul maxim al dobânzii ce poate fi perceput ă, depăşirea acestui plafon fiind
sancţionată cu nulitatea.
Dobânda legală este cea stabilită de lege.

242
În cazul creanţelor comerciale, rata dobânzii se situează la nivelul dobânzii de referinţă a BNR, pentru
celelalte categori de creanţe rata dobânzii diminuându-se cu 20% faţă de acest nivel de referinţă. În
relaţiile de comerţ exterior, dobânda legală este de 6% anual, dacă se aplică legislaţia română iar plata a
fost convertită într-o monedă străină.
Dobânda convenţională, adică dobânda stabilită de părţi, nu poate depăşi nivelul dobânzii legale cu mai
mult de 50% pe an, caz în care dobânda trebuie stabilit ă prin act scris, în lipsa acestuia şi în caz de
divergenţe între părţi se datorează numai dobânda legală. Convenţia părţilor privind o dobândă mai
mare decât cea permisă prin lege, este lovită de nulitate absolută întrucât normele care stabilesc nivelul
dobânzii sunt de ordine publică.
Trebuie subliniat şi faptul că în condiţiile pieţei actuale, de instabilitate economică şi monetară, dobânda
legală înregistrează frecvent fluctuaţii, iar pentru a preîntâmpina riscurile cauzate de aceste fluctua ţii,
părţile au posibilitatea plăţii anticipate a dobânzilor, dar calculul nu trebuie să depăşească o perioadă
mai mare de 6 luni.
Dobânzile scadente ( este vorba de dobânzile datorate de debitorul unei obliga ţii de a da o sumă de
bani la un anumit termen, denumite de legiuitor dobânzi remuneratorii ) produc ele însele dobânzimcxlv11
numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prev ăd ori, în lipsă, atunci când
sunt cerute în instanţă, caz în care dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecat ă.
Suntem în prezenţa a ceea ce specialiştii numesc capitalizarea dobânzilor.
Deci capitalizarea dobânzilor se poate realiza in următoarele situaţii:
dacă această posibilitate rezultă din convenţia părţilor, dar în limitele permise de lege
dacă această posibilitate rezultă din lege, dacă sunt
cerute în instanţă.
Capitalizarea dobânzilor presupune întotdeauna o obliga ţie exigibilă.
Înainte ca datoria să devină exigibilă debitorul nu poate fi obligat la executare ( la plat ă ) şi cu atât mai
mult nu poate fi obligat la dobânzi pentru o creanţă neexigibilă.

3.7. Concluzii.
În privinţa plăţii, rezumând, se poate conchide:
-obiectul plăţii constituie prestaţia datorată;
-creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru chiar dacă este de o valoare mai
mare sau egală cu cel datorat, după cum nici debitorul nu se poate libera executând altă
prestaţie decât cea datorată; regula se aplică numai dacă creditorul se opune la darea în
plată
-debitorul poate săvârşi o altă prestaţie decât cea datorată numai dacă creditorul
consimte la aceasta, situaţie în care, având în vedere faptul că dreptul asupra bunului dat în
plată intră în patrimoniul creditorului, debitorul este ţinut să garanteze pe creditor atât
contra evicţiunii cât şi contra viciilor ascunse; excepţie situaţia în care, creditorul optează
pentru prestaţia convenită în locul celei date în plată plus repararea prejudiciului suferit.
prin darea în plată.
-lucrurile certe se predau în starea în care se află în momentul naşterii obligaţiei, iar
debitorul nu răspunde de pieirea lucrului şi de stricăciunile lui, decât dacă acestea s-au
produs din vina sa; şi
-debitorul nu poate invoca, în favoarea sa, pierderea ori distrugerea lucrurilor fungibile
(care pot fi înlocuite unele cu altele) pentru că genera non pereunt.

IV. Principiul indivizibilităţii plăţii

IV.1 Formulare. Principiul indivizibilităţii plăţii poate fi astfel formulat: debitorul este ţinut să
facă plata în întregime.
IV.2 Dezvoltare. Din modul în care este formulat acest principiu, rezultă că, atunci când este
vorba de o datorie indivizibilă, debitorul nu-l poate sili pe creditor să primească numai o
parte din datoriemcxlviii.
Dacă creditorul acceptă o asemenea executare, cheltuielile suplimentare cauzate de
executarea parţială sunt în sarcina debitorului
Debitorul se liberează numai dacă plăteşte tot ce datorează deodată, chiar şi în situaţia în
care obiectul plăţii este divizibil prin natura luimcxl1x.
Principiul indivizibilităţii nu încetează a funcţiona, nici în situaţia în care obiectul obligaţiei
constă în prestaţii succesive, pentru că fiecare prestaţie în parte, la termenele stabilite,
formează obiectul unei plăţi distincte mcl. În toate cazurile, cheltuielile cauzate creditorului de
executarea parţială cad în sarcia debitorului mcl1.

IV.3 Excepţii de la principiu. De la principiul indivizibilităţii plăţii sunt aduse următoarele

excepţii:
243
- când părţile, prin convenţia lor, stabilesc ca plata să fie divizibilă;
- când debitorul decedează şi lasă mai mulţi moştenitori, datoria se împarte între ei (se
divide), fiecare plătind partea sa, afară numai dacă obligaţia este indivizibilă;
- când obligaţia se stinge prin compensaţie, situaţie în care datoriile reciproce se sting până
la concurenţa celei mai mici dintre ele;
- când plata datoriei se face de către fidejusori, pentru debitor, fiecare dintre aceştia îşi va
plăti partea sa;
- în situaţia în care instanţa acordă termen de graţie debitorului înlăuntrul căruia plata poate
fi eşalonată.
- în caz de imputaţie legală, şi în situaţia în care lipsesc toate criteriile prevăzute de art. 1509
alin 1 lit. a - d, când imputaţia se face proporţional cu valoarea datoriilor ( art. 1509 alin 1 lit.
e ).
V. Locul plăţii
5.1 Regula în materie. Cu privire la locul plăţii, regula este că plata se va face la locul
convenit de părţi.
5.2 Locul plăţii. În raport de regula precizată deja şi potrivit dispoziţiilor art. 1494 C.civ., în
lipsă de stipulaţie contrară ori dacă locul plăţii plăţii nu se poate stabili potrivit naturii
prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor,
plata se face după cum urmează:
-în cazul obligaţiilor băneşti, acestea trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului de la data plăţii, dacă prin convenţie părţile nu au stabilit un loc anume
-în cazul obligaţiei de a preda un bun individual determinat, aceasta trebuie executată în
locul în care se afla bunul la data încheierii contractul ui mcl11.
-În cazul celorlalte obligaţii, acestea se execută la domiciliul sau, după caz, sediul
debitorului la data încheierii contractului..
5.3 Interes. Interesul şi importanţa determinării locului plăţii rezidă în următoarele:
cheltuielile ocazionate de transportarea obiectului plăţii la acel locmcl111
raporturile juridice privind executarea obligaţiei cu un element de extraneitate sunt cârmuite
de lex loci solutionis (legea ţării locului unde urmează a se face plata), dar părţile pot stabili
ele însele legea care va cârmui un asemenea raport juridic mcliv.

VI. Data plăţii

6.1 Regula în materie. Cu privire la data plăţii funcţionează regula potrivit căreia plata se
face atunci când datoria a ajuns la scadenţă, adică atunci când plata a devenit exigibilă mclv.
Pentru a surprinde toate aspectele determinate de aplicarea acestei reguli este necesar a se
face deosebire, cât priveşte data plăţii, între obligaţiile cu executare imediată (pure şi simple)
şi cele cu termen.
Astfel, obligaţiile pure şi simple se execută deîndată ce au fost asumate. Art. 1495 alin 2
prevede în cazul acestor obligaţii posibilitatea ca intanţa să acorde un termen pentru
executarea lor atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o
impune.
În cazul obligaţiilor cu termen, plata se va face la acel termen. Dacă termenul a fost
prevăzut în favoarea creditorului, plata anticipată se poate face numai cu consimţământul
acestuia. Însă, dacă termenul a fost prevăzut în favoarea debitorului, plata se poate face
anticipat, fără însă ca creditorul să poată pretinde aceasta mai înainte de împlinirea
termenului.
În cazul în care nu s-a prevăzut în favoarea cărei părţi a fost stipulat termenul, este presupus
că este în favoarea debitorului, dacă nu rezultă altfel.
Debitorul poate executa obligaţia şi înaintea scadenţei dacă din convenţia părţilor, natura
contractului ori împrejurările în care a fost contractată obligaţia nu rezultă altfel mclvi. În aceste
cazuri, creditorul poate refuza executarea anticipată mclv11 dacă are un interes legitim ca plata
să fie făcută la scadenţă. În situaţia în care debitorul plăteşte anticipat, cheltuielile
suplimentare cauzate de faptul executării anticipate sunt în sarcina debitorului. Există şi
situaţii în care plata unei obligaţii se face prin virament bancar, iar data plăţii, în aceste
cazuri, este data la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut
obiectul plăţiimclv111.
Dacă plata se face cu întârziere, creditorul este îndreptăţit să primească despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat ( daune moratorii şi respectiv, daune - interese), iar acordarea

244
acestora se face potrivit procedurii prevăzute de lege însă, în principiu, condiţionat de
punerea în întârzieremcl1x. De precizat, că plata poate fi eşalonată numai după ce instanţa a
acordat debitorului un termen de graţie. Cheltuielile ocazionate de plată sunt în sarcina
debitorului, dacă din convenţia părţilor nu rezultă altfel mclx.

VlI.Imputaţia plăţii
7.1. Noţiune. Problema imputaţiei plăţii se pune în situaţia în care acelaşi debitor are către
acelaşi creditor mai multe datorii cu acelaşi obiect, iar debitorul face o plată ce nu acoperă
toate datoriile, şi nu se cunoaşte care dintre acestea s-a stins. Datoriile trebuie să aibă drept
obiect bunuri de aceeaşi natură. Problema imputaţiei plăţii este reglementată în art. 1506 -
1509 C.civ.
7.2. Interes. A şti care datorie se stinge mai întâi, prezintă interes în acele situaţii în care
datoriile ori sunt inegale, ori sunt însoţite de garanţii diferite, iar debitorul este interesat să
stingă, prin plata ce o face, datoria care este contractată în condiţiile cele mai grele.
7.3. Cum operează. Imputaţia plăţii operează astfel: potrivit
acordului de voinţă al părţilor dacă acesta există mclx1; la
cererea debitoruluimclx11
la cererea creditorulmclx111;
potrivit modului dispus de lege asupra felului cum trebuie făcută imputaţia. mcbxv
7.4. Dezvoltare. Potrivit art. 1506 - 1509 C. civ. ordinea stingerii obligaţiilor se realizează
după următoarelor reguli:
1. potrivit convenţiei părţilormclxv;
2. în lipsa înţelegerii părţilor, primul chemat să stabilească această ordine este debitorul mclxv1.
Pentru a decide în acest sens, debitorul va trebui să ţină seama de câteva principii a căror
acţiune îi limitează oarecum voinţa:
plata făcută să stingă întreaga datorie avută în vedere de debitor, căci altfel (dacă nu ar
acoperi - o în întregime), s-ar încălca principiul indivizibilităţii plăţii, ceea ce nu este cu
putinţă;
între obligaţiile scadente şi nescadente (exigibile şi neexigibile), debitorul va trebui să aleagă
una sau mai multe obligaţii scadente (exigibile), pentru că, altfel, ar însemna să se facă o
plată anticipată pentru o datorie neajunsă la scadenţă, în timp ce altele, ajunse la scadenţă,
n-ar fi plătite, plata imputându-se cu prioritate asupra datoriilor scadente; Debitorul nu
poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii neexigibile cu
preferinţă faţă de o datorie scadentă, afară de cazul în care s-a prevăzut că debitorul poate
plăti anticipat.
În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile
corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.
plata pe care o face debitorul se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra
dobânzilor şi, la urmă asupra capitalului, afară numai dacă păţile au convenit altfel mclxv11;
3. dacă debitorul nu-şi manifestă voinţa în legătură cu obligaţia care este interesat a se
stinge mai întâi, creditorul poate, într-un termen rezonabil, după ce a primit plata, să
stabilească ordinea stingerii obligaţiilor, indicând debitorului datoria asupra căreia se va
imputa plata efectuatămclxv111;astfel :
creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neajunse la scadenţă ori asupra căreia
părţile poartă un litigiu.
Creditorul, dacă remite chitanţă liberatorie, va preciza, în aceasta, care datorie s-a stins prin
prestaţia făcută de debitor, făcând imputaţia prin acea chitanţă; debitorul nu poate contesta
imputaţia făcută de creditor, afară numai dacă creditorul, prin manoperele întreprinse, l-a
surprins ori l-a indus în eroare;
4. dacă nici una dintre părţi nu s-a pronunţat cu privire la ordinea stingerii datoriilor, aceasta
va opera potrivit legiimclx1x, adică:
datoria scadentă se stinge înaintea celei nescadente, chiar dacă interesul debitorului ar fi
fost s-o stingă pe cea nescadentă, pentru că este, de pildă, mai oneroasă mclxx; se vor
considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are
cele mai puţine garanţiimclxx1.
când toate datoriile sunt scadente, imputaţia operează începând cu cea mai oneroasă, de
pildă, cu cea cu dobânda cea mai maremclxx11;

245
când toate datoriile sunt scadente şi în egală măsura garantate şi oneroase, imputaţia
operează începând cu cea mai vechemclxx111;
În lipsa criteriilor enumerate mai sus , plata se va imputa mclxx1v proporţional cu valoarea
fiecăreia dintre elemclxxv.
În toate cazurile, dacă părţile nu s-au înţeles altfel, plata se va imputa mai întâi asupra
cheltuielilor de judecată şi executare, asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor în ordinea
scadenţei, şi doar în final asupra capitalului mclxxv1.
VIII. Cheltuielile ocazionate de plată
8.1. Regula în materie. Potrivit legiimclxx™, cheltuielile ocazionate de efectuarea plăţii
cad în sarcina debitorului, dacă părţile nu au convenit altfel. Aşa cum este consacrată în
dispoziţiile art. 1498 C. civ., regula în materie implică următoarele precizări: toate cheltuielile
legate de facerea plăţii sunt în sarcina debitorului;
părţile pot însă conveni altfel pentru că regula, ca şi dispoziţiile art. 1498 C. civ. au caracter
supletiv;
datorită acestui caracter, părţile pot conveni ca cheltuielile să fie suportate de creditor.
cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina
debitorului, chiar şi atunci când creditorul acceptă o asemenea executare mclxxv111; dacă părţile
nu au convenit altfel, cheltuielile ocazionate de întocmirea chitanţei liberatorii sunt în sarcina
debitoruluimclxxix
cheltuielile ocazionate de schimbarea locului plăţii sunt în sarcina celui care după încheierea
contractului, cauzează acea schimbaremclxxx.

IX. Dovada plăţii

9.1 Precizare. De regulă, plata se face voluntar, debitorul fiind primul interesat să stingă
raportul juridic prin executarea obligaţiei.
Este posibil ca un creditor să conteste primirea plăţii (executarea obligaţiei) situaţie în
care debitorul este interesat să facă dovada că şi-a executat obligaţia, deci, că a plătit.
Considerând plata ca fapt juridic, legiuitorul consacră principiul libertăţii probaţiunii,
astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1499 C.civ., dovada plăţii se poate face prin orice mijloc de
probă dacă prin lege nu se prevede altfel mclxxxi. Deci, este permisă dovada cu martori atunci
când plata nu are ca obiect o sumă de bani.
Dacă plata are ca obiect o sumă de bani, dovada plăţii se va face numai prin înscris,
situaţie în care dacă plăteşte, debitorul are dreptul la o chitanţă liberatorie, şi dacă este cazul
la remiterea înscrisului original al creanţei mclxxx11.
Dovada plăţii are o importanţă deosebită în condiţiile creşterii frecvenţei utilizării unor
modalităţi de plată precum cecul, cardul de credit, şi ordinul de plată.
9.2. Sarcina probei plăţii. Principiul general în materia sarcinii probei este acela că, sarcina
probei revine celui ce introduce o acţiune în justiţie, adică reclamantului şi , bineînţeles, pe
parcursul procesului, celui ce face diferite susţineri.
Principiul este aplicabil şi în privinţa dovezii plăţii, astfel că repartizarea sarcinii probei între
creditor şi debitor are loc după următoarea distincţie:
creditorul, solicitând executarea obligaţiei, trebuie să dovedească existenţa acesteia; dovada
existenţei obligaţiei se poate face prin înscrisul constatator, iar în lipsa acestuia prin orice
mijloc de probă admis de lege.
debitorul care pretinde că obligaţia s-a stins prin plată, are datoria să dovedească faptul
plăţii, adică modul în care a avut loc liberarea sa de datorie.

9.3. Dovada prin chitanţă liberatorie. Debitorul, dacă plăteşte, are dreptul la o
chitanţă liberatoriemclxxx111. Chitanţa liberatorie face dovada stingerii prin plată a prestaţiei
datorate, deci face dovada plăţii. În situaţia în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să
elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata. În cazul chitanţei liberatorii,
legea instituie două prezumţii relative, care pot fi răsturnate prin proba contrară: Dacă în
chitanţa liberatorie se consemnează primirea prestaţiei principale, acest fapt face să se
prezume, până la proba contrarie, şi executarea prestaţiilor accesorii mclxxxiv. În cazul
obligaţiilor cu executare succesivă, o chitanţă dată pentru una din prestaţiile periodice ce

246
face obiectul obligaţiei, face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor
devenite scadente anteriormclxxxv

9.4. Dovada prin ordin de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare. În
situaţia în care plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor si vizat
de banca plătitoare constituie dovada efectuării acesteia, până la proba contrarie. Dovada
deplină a efectuării plăţii se face prin confirmarea, în scris, a plăţii prin virament, dată de
banca creditorului, debitorul are dreptul să ceară aceasta confirmare oricând mclxxxvi.
Şi în cazul plăţii prin ordin de plată,legea instituie două prezumţii : una relativă, de
efectuare a plăţii, prin ordinul de plată semnat de debitor si vizat de banca plătitoare,
prezumţie care poate fi răsturnată prin proba contrară una absolută de efectuare a plăţii, în
cazul dovedirii plăţii prin confirmarea în scris a plăţii prin virament dată de banca
creditorului,
9.5. Dovada prin remiterea voluntară a titlului original constatator al creanţei
făcută de creditor către debitor. Şi în cazul în care dovada stingerii obligaţiei se face prin
remiterea voluntară a titlului original constatator al creanţei, legea instituie două prezumţii
relative care por fi răsturnate prin proba contrară:
-prezumţia că debitorul a intrat în posesia înscrisului original constatator al creanţei printr-
o remitere voluntară din partea creditorului
-prezumţia relatiă de stingere a datoriei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să
dovedească stingerea obligaţiei pe altă calemclxxxv11. Dacă înscrisul original constatator al
creanţei este întocmit în formă autentică, şi dacă acest înscris este remis debitorului,
creditorul, dacă este cazul, are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut în alt scop şi nu
acela al stingerii obligaţieimclxxxv111.

X Liberarea garanţiilor
10.1 Noţiune. În situaţia în care debitorul a dat o garanţie , reală sau personală,
pentru a garanta executarea obligaţiei sale, creditorul care a primit plata este obligat, după
caz, să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţii reale constituite pentru
satisfacerea creanţei sale, sau să restituie bunurile primite în garanţie, excepţie situaţia în
care părţile s-au înţeles ca garanţiile oferite să asigure executarea unei alte creanţe mclxxx1x.
XI Punerea în întârziere a creditorului
11.1 Cazuri de punere în întârziere a creditorului.
Există situaţii, destul de rare în care creditorul, cu bună ştiinţă, îl împiedică pe
debitor să execute prestaţia la care acesta s-a obligat, situaţii ce impun punerea în întârziere
a creditorului.
Cazurile în care creditorul poate fi pus în întârziere sunt prevăzute expres de art.
1510 C.civmcxc. şi sunt acele situaţii în care, debitorul este împiedicat din culpa creditorului să
îşi execute la timp obligaţia asumată.
Astfel, creditorul poate fi pus în întârziere atunci când, în mod nejustificat, refuză:
să primească plata făcută în mod corespunzător de debitor
să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia

11.2 Efectele punerii în întârziere.

Dacă creditorul este pus în întârziere deoarece refuză să primească plata sau să
îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia, acesta
preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei mcxci. De aici următoarele consecinţe:
debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere a creditorului
creditorul este obligat să restituie debitorului cheltuielile făcute cu conservarea bunului
după punerea în întârziere
creditorul este obligat să repare prejudiciul cauzat debitorului prin întârziere
după punerea în întârziere riscurile pieirii bunului sunt în sarcina creditorului
cheltuielile ocazionate de consemnarea bunului sunt în sarcina creditorului
debitorul se poate libera de obligaţia sa prin consemnarea bunului pe cheltuiala şi riscurile

247
creditorului

11.3 Oferta reală urmată de consemnaţiune.

Oferta reală urmată de consemnaţiune este o procedură destinată a permite debitorului
ca, în cazul în care creditorul refuză să primească plata, să-şi poată exercita dreptul subiectiv
civil de a plăti, născut din raportul juridic de plată şi să-şi execute obligaţia cu privire la care
poartă plata, obligaţie născută din raportul juridic primar.
Formele şi efectele acestei proceduri sunt enumerate în art. 586 - 590 C. pr. civ.
( respectiv art. 991 - 998 noul cod de procedură civilă) şi în art. 1512-1515 C. civ.
Instituţia cuprinde două etape:
oferta reală constă într-o notificare pe care debitorul o face creditorului prin intermediul
executorilor judecătoreşti, somându-l să primească plata. Oferta se face la locul ce s-a
hotărât pentru plată sau în lipsa unei asemenea înţelegeri la domiciliul creditorului sau la
domiciliul ales pentru executarea convenţiei. În situaţia în care creditorul primeşte plata în
această manieră, debitorul se liberează, acest fapt rezultând din procesul-verbal încheiat
de executorul judecătoresc;
- consemnarea. Dacă creditorul refuză să primească plata, făcută după procedura arătată,
debitorul are la îndemână posibilitatea legală de a o consemna la dispoziţia acestuia mcxcii.
Refuzul este constatat prin procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc, după care
debitorul va depune suma sau obiectul la bancă pe numele creditorului sub luare de
dovadă. Dacă creanţa are ca obiect un bun cert, care urmează a fi predat în locul în care se
găseşte, debitorul este obligat a-l soma pe creditor să-l ia. De menţionat că, creditorul
poate să persiste în refuzul său de a primi plata, situaţie în care se trece la procedura
judiciară a validării sau invalidării ofertei de către instanţa de judecată, în condiţiile art.
589 C. proc. civ. În caz de validare, codebitorii şi fidejusorii, se consideră definitiv eliberaţi,
iar creditorul care a consimţit ca debitorul să-şi retragă consemnaţiunea, după validare,
pierde garanţiile ipotecare şi privilegiile ce le avea pentru plata creanţei sale. Dacă natura
bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui
necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea
publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind
încuviinţarea instanţei judecătoreştimcxciii. În situaţia în care bunul este cotat la bursă sau pe
o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de
cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără
notificarea creditoruluimcxciv. În toate cazurile debitorul are dreptul să retragă bunul
consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost
validată de instanţă. În această situaţie creanţa renaşte, cu toate garanţiile şi accesoriile
sale, din momentul retragerii bunuluimcxcv.
Oferta reală urmată de consemnaţiune produce următoarele efecte: este liberatorie,
fie din momentul primirii plăţii ca urmare a ofertei reale făcute de debitor, fie din
momentulmcxcvi consemnării lucrului la dispoziţia creditorului;
începând din momentul în care lucrul a fost consemnat la dispoziţia creditorului, debitorul
nu va mai fi ţinut la plata daunelor moratorii pentru executarea cu întârziere a obligaţiei;
din acelaşi moment, riscul pentru pieirea fortuită a lucrului trece asupra creditorului,
debitorul nemaiavând o asemenea răspundere, chiar dacă este vorba de bunuri de gen,
pentru că, prin consemnare, lucrurile de gen devin individualizate (determinate) ;
Oferta reală urmată de consemnaţiune este, aşa cum s-a precizat deja, singura cale de
liberare a debitorului în situaţia în care creditorul a refuzat să primească plata mcxcvii.

C. EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR CIVILE

I. NOŢIUNE
1.1. Preliminarii. Circuitul juridic civil „curge" pentru că în imensa majoritate a cazurilor,
obligaţiile asumate de părţi se execută voluntar şi întocmai, fără a distinge după izvorul lor.
Rezultă, deci, că plata voluntar făcută este regula.
Dar, circuitul civil „curge" chiar dacă, în practica lucrurilor se întâlnesc şi situaţii în care
debitorul nu execută voluntar (de bună voie) obligaţiile asumate.
Asemenea cazuri constituie excepţia în raport cu regula executării de bună voie a
obligaţiilor.
În aceste cazuri de excepţie, potrivit art. 1516 C.civ., creditorul are posibilitatea de a
alege între:

248
a. a cere executarea silită (forţată) a obligaţiilor ce revin debitorului.
b. a cere, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori,
după caz, reducerea propriei obligaţii corelative
c. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea
dreptului său, caz în care, creditorul trebuie să aibă în vedere faptul că realizarea creanţei
presupune determinarea mizei, evaluarea riscurilor pe care le presupune parcurgerea
procedurilor legale şi costul estimativ al acestora.

1.2. Noţiune. Privită ca excepţie de la executarea de bună voie a obligaţiilor civile,

executarea silită este posibilitatea recunoscută creditorului de a recurge la mijloacele pe
care legea i le pune la dispoziţie pentru a-l sili pe debitorul care nu a făcut voluntar plata să-
şi execute obligaţia, în principiu, aşa cum a fost asumată şi să-i permită, astfel, să-ş i
valorifice dreptul său subiectiv civil patrimonial.
Executarea silită, aşa cum rezultă din definiţie, se face, în primul rând, în natură, în
sensul că debitorul va fi ţinut să execute obligaţia aşa cum a fost asumată, adică, să execute.
însuşi obiectul obligaţiei. Numai astfel creditorul îşi satisface dreptul său de creanţă mcxcv111,
întrucât creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
Din definiţie mai rezultă că obligaţia trebuie executată în principiu, aşa cum a fost
asumată, însă, dacă executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, se poate recurge
la executarea prin echivalent.
Executarea prin echivalent se face prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru
prejudiciul pricinuit datorită faptului că debitorul nu şi-a executat în natură obligaţia (nu a,
executat-o întocmai, adică aşa cum a fost asumată).

1.3. Răspunderea debitorului. În materia obligaţiilor, funcţionează principiul bunei credinţe

potrivit căruia fiecare parte a raportului juridic obligaţional îşi execută cu bună - credinţă
obligaţiile asumate.
Potrivit art. 1518 C. civmcxc1x., debitorul este ţinut personal să răspundă pentru executarea
întocmai şi la timp a obligaţiilor asumate mcc, dacă prin lege nu se dispune altfel. În ceea ce
priveşte executarea obligaţiilor asumate, legea. instituie în sarcina debitorului o răspundere
pentru neexecutarea cauzată de faptă proprie şi o răspundere pentru neexecutarea cauzată
de fapta altei persoanemcc1
Astfel, debitorul este ţinut să răspundă nu numai pentru prejudiciile cauzate de fapta sa
culpabilă dar şi pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru
executarea obligaţiilor contractuale mcc11, dacă părţile nu au stabilit altfel. În acest caz, în lipsă
de stipulaţie contrară, debitorul este ţinut răspunzător nu pentru că ar avea vreo culpă în
săvârşirea faptei de persoana de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor
contractuale, ci cu unicul scop de a asigura creditorului prejudiciat, cu nimic vinovat de
prejudiciul suferit, repararea integrală şi grabnică a pagubei suferite.
În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate debitorul este ţinut să repare
prejudicial cauzat prin neexecutare.
Răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege,
astfel:
1. Răspunderea debitorului poate fi limitată prin convenţia părţilor.
2. cazul fortuit ori altă cauză exoneratoare de răspundere, îl liberează pe debitor de însăşi
executarea obligaţieimcc111
3. debitorul răspunde numai de prejudiciile previzibile la momentul încheierii
contractuluimcc1v
4. fapta culpabilă a creditorului şi asumarea riscului de către acesta limitează corespunzător
răspunderea debitoruluimccv În această situaţie creditorul nu poate invoca neexecutarea
contractului dacă neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiunemccv1

1.4. Răspunderea terţilor. Aşa cum am arătat anterior, obligaţia trebuie executată de bună
voie şi întocmai, adică aşa cum a fost asumată. De regulă debitorul este cel ţinut să execute
obligaţia. În cazul în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţiile asumate, creditorul
poate trece la executarea silită.

249
În cazul executării silite, dacă debitorul devine insolvabil, creditorul poate urmări şi bunurile
care aparţin terţilor, dacă acestea sunt afectate pentru plata datoriilor debitorului ori au
făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda
creditoruluimccv11.
II. Punerea în întârziere a debitorului
2.1 Noţiune. În situaţia în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţiile asumate,
creditorul poate cere executarea silită. Pentru a se putea trece la executare silită, este
necesară punerea în întârziere a debitorului.
„Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin care el
pretinde executarea obligaţiei de către debitor" mccv111.
Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului mcc1x.
2.2. Punerea în întârziere la cererea creditorului. Creditorul poate proceda la punerea în
întârziere a debitorului în una din următoarele formemccx:
notificarea scrisă făcută prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură
dovada comunicării ( exemplu scrisoare recomandată cu confirmare de primire ). Notificarea
trebuie să cuprindă un termen de executare a obligaţiei, în caz contrar, debitorul poate să
execute obligaţia într-un termen rezonabil, ţinând seama de natura obligaţiei şi de
împrejurări. Termenul se calculează din ziua notificării. Pe durata termenului acordat
debitorului în vederea executării obligaţiei, creditorul poate să suspende executarea propriei
obligaţii, să ceară daune - interese pentru prejudiciul cauzat de întârzierea executării.
cererea de chemare în judecată prin care creditorul pretinde debitorului să-şi execute
obligaţia. Dacă anterior chemării în judecată debitorul nu a fost pus în întârziere, acesta
poate executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data primirii cererii de
chemare în judecată, caz în care cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.
Notificarea şi acţiunea în justiţie ca forme de punere în întârziere a debitorului, nu sunt
cerute atunci când debitorul de află de drept pus în întârziere, respectiv în următoarele
situaţii:
1. cândlegea dispune altfelmccxi: de exemplu, în cazul vânzării de producte şi lucruri
mccx11
mobile , când vânzarea se va rezolvi în folosul vânzătorului, după expirarea termenului de
ridicare, fără punere în întârziere;
2. în situaţia în care în convenţia părţilor se prevede expres că, la împlinirea termenului
când obligaţia trebuie executată, debitorul este pus în întârziere mccx111;
3.dacă obligaţia, prin natura sa, nu poate fi îndeplinită decât într-un anume termen, la
expirarea acelui termen debitorul este considerat în întârziere mccxiv;
4. pentru obligaţiile continuemccxv;
5. când se încalcă obligaţiile de a nu facemccxvi.
6. Obligaţia nu poate fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a
lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă.
7. Prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a
încălcat o obligaţie de a nu face.
8. Debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielni faţă de creditor intenţia de a nu executa
obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să
îşi execute obligaţia în mod repetat.
9. Nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii
unei întreprinderi.
10. Obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

2.3. Întârzierea de drept în executarea obligaţiilor.

Ajungerea la scadenţă nu este, suficientă pentru ca debitorul să fie pus în întârziere, aceasta
trebuind să se manifeste şi în mod formal. Pasivitatea creditorului poate fi interpretată în
sensul că întârzierea executării obligaţiei nu-i provoacă nici un prejudiciu şi că şi-a dat tacit
acordul la o prorogare a termenului de executare. Aşadar, prin punerea în întârziere a
debitorului, creditorul îşi manifestă expres voinţa de a i se realiza creanţa. Art. 1523 prevede
expres cazurile în care debitorul este pus în întârziere de drept :
1. atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului produce un asemenea efect.
Debitorul se află de drept în întârziere atunci când nu-şi execută obligaţiile asumate prin
contract, şi s-a stipulat expres că simpla împlinire a termenului produce un asemenea efect.
2. În cazurile anume prevăzute de legemccxv11

250
3. Obligaţia nu poate fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a
lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă.
4. Prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a
încălcat o obligaţie de a nu face.
5. Debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnis faţă de creditor intenţia de a nu executa
obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să
îşi execute obligaţia în mod repetat.
6. Nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii
unei întreprinderi.
7. Obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
Debitorul nu se află în întârziere în situaţia în care a oferit creditorului la termen prestaţia
datorată, dar creditorul a refuzat nejustificat, să o primească. În această situaţie, chiar fără a
exista o punere în întârziere a creditorului, se consideră că debitorul a făcut acestuia o
ofertă de executaremccxv111.
În situaţia în care obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitorii acestuia
pot fi puşi în întârziere, numai după prealabila notificare şi numai după trecerea unui termen
de 15 zile de la data notifică riimccx1x.
Cu toate că debitorul se află de drept în întârziere, cazurile în care debitorul este pus în
întârziere de drept nu se prezumă ele trebuie întotdeauna dovedite de creditor , orice orice
stipulatie contrară este nulă fiind considerată de lege nescrisămccxx.

2.4. Efectele punerii în întârziere. Indiferent de felul său, punerea în întârziere produce
următoarele efecte:
a.).de la data punerii în întârziere, debitorul răspunde de pieirea fortuită a bunului, excepţie
situaţia în care cazul fortuit exonerează de răspundere mccxx1.
b.) momentul punerii în întârziere este considerat momentul când debitorul refuză
executarea obligaţiei şi tot din acest moment creditorul poate cere daune compensatorii;
c.).dacă obiectul obligaţiei îl constituie strămutarea ori constituirea unui drept real
asupra unui bun determinat, riscul va fi suportat de debitor din acel moment.
d. ).de la data punerii în întârziere „curg" daunele - interese;
e. ).în cazul obligaţiilor solidare, notificarea făcută unuia dintre codebitorii solidari
produce efecte şi în privinţa celorlalţi, iar notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari
profită şi celorlalţimccxx11.

2.5. Încetarea efectelor.

Efectele punerii în întârziere încetează în următoarele situaţii:
prin executarea obligaţiei;
dacă debitorul face oferta reală urmată de consemnaţiune, de la data acestei
operaţii; când creditorul renunţă expres sau tacit la punerea în întârziere; când
creditorul refuză primirea plăţii;
când la acţiunea adresată instanţei creditorul s-a desistat, ori a intervenit perimarea;
a avut loc o novaţie a obligaţiei
în cazul în care s-a acordat de către creditor debitorului un nou termen pentru executare.
Executarea parţială a obligaţiei sau acordarea unui termen de graţie de către executor nu
constituie o renunţare la punerea în întârziere.
Instanţa supremă a decis că pentru executarea obligaţiilor care derivă dintr-o hotărâre
judecătorească definitivă, nu este necesară o punere în întârziere, deoarece aceasta o
constituie însăşi hotărâreamccxx111.
De asemenea, reţinând că dobânda legală nu reprezintă o despăgubire care să
compenseze neexecutarea obligaţiei de plată a unei sume de bani, ci doar echivalentul
prejudiciului rezultat din plata cu întârziere, creditorul nerevenindu-i sarcina decât de a
dovedi că nu i s-a achitat suma de bani la termenul stipulat în contract, instanţa supremă a
statuat că „dobânda se cuvine creditorului numai de la punerea debitorului în întârziere, iar
aceasta se realizează într-un singur mod, şi anume, prin chemarea în judecată" mccxx1v.

II. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR POTRIVIT OBIECTULUI LOR

1. Preliminarii
1.1. Influenţa obiectului obligaţiei asupra executării ei silite.

251
În această privinţă, va trebui să distingem între obligaţiile intuitu personae şi celelalte obligaţii
civile:
a. în cazul obligaţiilor intuitu personae (asumate în considerarea aparte a unor calităţi
personale ale debitorului), executarea silită nu se poate cere mccxxv; pentru că acţionează
principiul nemo potest cogi ad factum, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit să execute un
fapt strict personal. A proceda astfel ar valora cu o „... restrângere a libertăţii
personale"mccxxv1;
b. în cazul celorlalte obligaţii de a da, a face sau a nu face, executarea silită se va face, pentru
fiecare în parte, potrivit particularităţilor care vor rezulta din prezentările următoare,
creditorul având dreptul să ceară întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute
obligaţia în natură, excepţie situaţia în care executarea în natură este imposibilă. mccxxv11
Dreptul creditorului de a cere executarea în natură cuprinde, atunci când este cazul, dreptul
la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare
defectuoasămccxxv111, pentru că numai astfel se poate garanta securitatea contractuală şi
respectul angajamentelor asumate.
2. Executarea silită a obligaţiilor având drept criteriu obiectul lor
2.1.. Executarea silită a obligaţiei de a da
2.1.1 Precizare. În legătură cu executarea silită a obligaţiilor de a da, situaţia este
diferită, după cum obiectul acestora îl constituie sume de bani, bunuri determinate
individual ori bunuri de gen.
Când obiectul obligaţiei de a da îl constituie o sumă de bani, executarea silită este
întotdeauna posibilă. În situaţia în care, debitorul refuză să execute obligaţia de bună voie,
creditorul, în temeiul dreptului de gaj general, pe care îl are asupra patrimoniului acestuia,
poate proceda la executarea silită prin vânzarea unor bunuri aflate în patrimoniul
debitorului, satisfăcându-şi creanţa din preţul obţinut.
2.1.2. Obligaţii de a da. Enumerare.
A. Când obligaţia de a da are ca obiect un bun determinat individual, debitorului îi revin
următoarele două obligaţii: transferul sau constituirea dreptului de proprietate sau al unui
alt drept real, obligaţia de predare a lucrului individual determinat care constituie obiectul
obligaţiei de a da, precum şi obligaţia de a-l conserva până în momentul predării.
a. Obligaţia de a transfera sau constitui dreptul de proprietate ori un alt drept real asupra
bunului respectiv. Regula în materie este că transferul ori constituirea unui drept real cu
privire la un bun se înfăptuieşte prin acordul de voinţă intervenit între înstrăinător şi
dobânditor şi că data transferării sau constituirii este însăşi data acordului de voinţă. Este
posibil ca printr-o dispoziţie specială a legii să se stabilească o altă dată mccxxix sau părţile, prin
voinţa lor comună, să procedeze altfel. Cele două situaţii constituie, însă excepţii de la regula
precizată mai sus. În acest context, rezultă că obligaţia de a da constând în transferul şi
constituirea unui drept real asupra unui bun individual, în principiu, se poate executa
întotdeauna în natură. Această executare (în natură) se face în temeiul legii, pentru că
obligaţia de a da se realizează ca urmare a îndeplinirii condiţiilor legii, nu ca urmare a unui
fapt fizic anume;
b. Obligaţia de predare a lucrului individual-determinat ce constituie obiectul obligaţiei de a da.
Lucrul ce constituie obiectul obligaţiei de a da, în situaţia dată, este un lucru individual-
determinat. Predarea acestui lucru se face de către înstrăinător dobânditorului dreptului
real. Predarea este un fapt fizic, pentru că implică, necesarmente, o activitate din partea
debitorului. În acest context, rezultă că predarea efectivă a lucrului individual determinat
este altceva decât transferarea (strămutarea) ori constituirea unui drept real asupra lui. Dacă
strămutarea ori constituirea unui drept real asupra unui lucru individual-determinat
operează ca o consecinţă juridică a îndeplinirii condiţiilor cerute de lege (realizarea acordului
de voinţă şi, eventual, a altor cerinţe), obligaţia de predare a acelui lucru care este o obligaţie
de a face, se înfăptuieşte numai ca urmare a unui fapt fizic al debitorului (a acţiunii acestuia)
constând în chiar predarea efectivă.
Din punct de vedere al executării silite prezintă interes situaţia în care debitorul nesocoteşte
obligaţia de păstrare a bunului până la predare, distrugându-l sau ascunzându-l, caz în care
executarea în natură nu mai este posibilă, nici măcar pe calea silită, deci, imposibilă şi, drept
urmare, se va face prin echivalent.
Să presupunem că debitorul înstrăinează bunul unei alte persoane. În acest caz, creditorul va
putea introduce o acţiune în revendicare în contra terţului. Când este vorba de un bun
imobil, terţul se poate apăra numai dacă este în situaţia de a invoca uzucapiunea, însă, dacă
252
este vorba de un bun mobil, acţiunea în revendicare poate fi paralizată ca urmare a invocării
dobândirii proprietăţii prin posesia de bună-credinţă mccxxx. Şi în acest caz, executarea prin
echivalent este posibilă.
B. Situaţii în care obiectul obligaţiei de a da îl constituie un bun de gen. După cum se
cunoaşte, prin noţiunea prin bunuri de gen, se înţelege acele bunuri determinate prin
caracterele comune ale lucrurilor aparţinând aceleiaşi clase sau categorii şi prin indicarea
cantităţii (număr, greutate, măsură etc.). Au acest caracter: banii, combustibilul, cerealele,
produsele fabricate în serie etc.
Legat de momentul transmiterii şi constituirii dreptului de proprietate sau al altui drept real
prezintă interes în a stabili cine suportă riscul pieirii bunului din cauze mai presus de voinţa
debitorului. În această privinţă se disting două situaţii:
- dacă pieirea lucrului are loc înainte de individualizare, paguba o suportă proprietarul
potrivit regulii res perit domino. Acestuia îi revine obligaţia de a procura aceeaşi cantitate şi
aceeaşi calitate de bunuri cu cele datorate şi a le remite creditorului, întrucât bunurile de
gen nu pier (genera non pereunt);
- dacă pieirea lucrului are loc după individualizare, bunul de gen devine lucru individual-
determinat şi din acel moment se transmite proprietatea acestuia către dobânditor cu
consecinţa suportării riscului pieirii bunului, în noua calitatea de proprietar, potrivit aceluiaşi
principiu (res perit domino);
Putem concluziona, că în situaţia în care obiectul obligaţiei de a da nu constituie bunul de
gen, constituirea ori strămutarea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, operează
din momentul individualizării acestor bunuri, cu consecinţa suportării riscului pieirii lor din
acel moment, de către dobânditor.
Executarea silită a obligaţiilor de a face
2.2.1. Sensul dispoziţiilor art. 1528 C.civ.
Dispoziţiile art. 1528 C. civ.mccxxx1 admit executarea silită în natură a obligaţiei de a face, dacă
debitorul nu o execută de bună voiemccxxx11.
Aceasta înseamnă că, ori de câte ori obligaţia poate fi executată fără participarea şi
intervenţia personală a debitorului mccxxx111, creditorul, după punerea în întârziere şi prealabila
notificare a debitorului, poate fi autorizat de justiţie să o aducă la îndeplinire, personal sau
prin alţii, cu cheltuiala debitorului, caz în care, acţiunea în daune devine inadmisibilă.
Notificarea debitorului se poate realiza fie odată cu punerea în întârziere fie ulterior acesteia.
Cu excepţia situaţiei în care debitorul este de drept în întârziere, dreptul creditorului de a
executa obligaţia pe seama debitorului, se poate exercita numai după înştiinţarea prealabilă
a debitorului, fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia. S-ar putea crede că
dispoziţiile art. 1528 C.civ. se aplică şi obligaţiei de a face, când aceasta este o obligaţie
intuitu personae.
Motivaţia se găseşte în împrejurarea că obligaţia de a face - intuitu personae implică,
necesarmente, o activitate personală deosebită din partea debitorului, activitate în
considerarea căreia creditorul a participat la formarea raportului juridic civil. O asemenea
obligaţie (intuitu personae) este posibil a se executa în natură, numai dacă este executată
voluntar. Dacă s-ar admite executarea silită a acestei obligaţii, ar însemna că implicit se
admite atingerea libertăţii şi demnităţii debitorului.
Astfel, în practicămccxxx1v, în urma aplicării cerinţei legale, a fost respinsă ca inadmisibilă
acţiunea reclamantei, societate de construcţii, prin care a solicitat obligarea pârâtului la
executarea obligaţiei de prestare a meseriei de fierar-betonist.

Executarea silită a obligaţiilor de a nu face

2.3.1. Sensul dispoziţiilor art. 1529 C. civ. Art. 1529 C.civ mccxxxv. admite posibilitatea
creditorului de a proceda la executarea silită în natură a obligaţiei de a nu face, dacă
debitorul nu o execută de bună voie
Aceste dispoziţii legale îngăduie creditorului să ceară instanţei să oblige pe debitor să
distrugă ceea ce a făcut prin încălcarea acestei obligaţii sau să-l autorizeze pe creditor a face
acelaşi lucru, pe cheltuiala debitorului.

SECŢIUNEA A II-A

253
EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR CIVILE
A. PRELIMINARII
I. NOŢIUNE
1.1 Definiţie. Prin executarea indirectă a obligaţiilor se înţelege dreptul recunoscut
creditorului de a cere şi, bineînţeles, de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului
încercat datorită neexecutării, executării cu întârziere ori executării defectuoase
(necorespunzătoare) a obligaţiei asumatemccxxxvi. Cu alte cuvinte, în cazul în care executarea
silită în natură a obligaţiei nu este posibilă, dacă creditorul face dovada că a suferit un
prejudiciu şi că prejudiciul se datorează neîndeplinirii obligaţiei de către debitor, el are
dreptul la daune - interese, daune - interese limitate, evident, la ceea ce este consecinţa
directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
1.2. Dezvoltare. Din analiza atentă a definiţiei executării indirecte a obligaţiilor civile se
degajă următoarele ideimccxxxv11:
a. creditorului i se recunoaşte dreptul de a cere şi obţine executarea obligaţiei aşa cum ea a
fost asumată de către debitor;
b. dacă executarea obligaţiei aşa cum a fost asumată (în natură) nu este posibilă, creditorul
are dreptul la dezdăunaremccxxxv111;
c. dezdăunările trebuie să reprezinte echivalentul prejudiciului suferit de creditor datorită:
- neexecutării obligaţiei;
- executării defectuoase (necorespunzătoare);
- executării obligaţiei cu întârziere;
d. daunele - interese trebuie să acopere pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de
care acesta a fost lipsit, iar dacă este cazul, cheltuielile pe care creditorul le-a făcut pentru
evitarea ori limitarea prejudiciului.
Fiind o executare prin plata unor dezdăunări, în literatura juridică, se întâlneşte şi sub
denumirea de executare prin echivalent.
1.3. Situaţia în care, nefiind posibilă executarea în natură, creditorul are interes să
primească despăgubiri. Dacă executarea în natură nu mai poate fi obţinută, în unele situaţii
creditorul este interesat în a obţine plata despăgubirilor. Aceste situaţii au fost precizate de
literatura de specialitatemccxxxix şi sunt următoarele:
a. în cazul obligaţiilor de a face:
- dacă obligaţia asumată este intuitu personae;
- dacă trebuia executată într-un termen considerat de către creditor a fi esenţial pentru el
dar pe care debitorul l-a nesocotit;
b. în cazul obligaţiei negative - de a nu face -, în măsura în care debitorul nu-şi respectă
angajamentul asumat (nu-şi respectă obligaţia).
1.4. Consecinţă. Pe cale de consecinţă, în cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu
mai este posibilă, creanţa iniţială (obiectul obligaţiei asumate) este înlocuită cu o alta, al
cărei obiect constă într-o sumă de bani, reprezentând despăgubirea datorată.
Suma de bani ce constituie obiectul creanţei noi reprezintă prejudiciul încercat de
creditor ca urmare a neexecutării fără justificare sau culpabile, a obligaţiei în natură. Nu se
poate considera, însă, că şi obligaţia (obligaţia iniţială) s-a transformat, pentru că
despăgubirile se datorează chiar în considerarea acestei obligaţii mccxl.

II. CATEGORII DE DESPĂGUBIRI ŞI NATURA LOR JURIDICĂ

2.1 Categorii de despăgubiri. Despăgubirile se grupează în două mari categorii:
a. despăgubirile care se datorează pentru a se acoperi prejudiciul cauzat prin neexecutarea
în termen a obligaţiilor, adică, pentru executarea lor cu întârziere (daunele moratorii);
b. despăgubirile care se datorează pentru a se acoperi prejudiciul suferit de creditor fie
pentru neexecutarea totală, fie pentru executarea doar parţială a obligaţiei (daunele
compensatorii).
În literatura juridică s-a spus că „Se pot formula unele rezerve faţă de această clasificare.
Astfel, pe de altă parte, şi daunele moratorii au caracter compensatoriu - (ele compensează
prejudiciul suferit de creditor pentru executarea obligaţiei cu întârziere), iar, pe de altă parte,
executarea cu întârziere poate fi privită ca o executare necorespunzătoare" mccxl1. Cu toate

254
acestea, s-a considerat că o asemenea clasificare îşi găseşte utilitatea în faptul că daunele
moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei mccxl11.
2.2. Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor. În ultimă instanţă,
neexecutarea, executarea defectuoasă sau cu întârziere a obligaţiei, pot fi considerate ca
fiind fapte juridice, iar daunele se datorează ca urmare a prejudiciului cauzat prin aceste
faptemccxi111.
Dar, răspunderea civilă poate interveni şi pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea
defectuoasa a unor obligaţii decurgând din fapte juridice licite sau din acte unilaterale - în
cazurile în care acestea sunt izvoare de obligaţii civile. În aceste cazuri, se pune întrebarea:
după ce reguli se va face dezdăunarea?
Răspunsul este dat de relaţia în care se află răspunderea civilă delictuală cu cea
contractuală. O asemenea relaţie învederează că dreptul comun în materia răspunderii civile
îl constituie răspunderea civilă delictuală, faţă de care, răspunderea civilă contractuală are
caracter derogator.
În consecinţă, dacă nu suntem în prezenţa unei răspunderi datorate neexecutării unei
obligaţii contractuale, se vor aplica regulile din materia răspunderii civile delictuale.
B. TEORIA DAUNELOR-INTERESE
I. PRELIMINARII
1.1 Remarcă prealabilă. Creditorul este interesat în primul rând să obţină executarea
întocmai a obligaţiei, la care este îndreptăţit, de la debitorul său. Dacă debitorul nu-şi va
executa obligaţia de bunăvoie, creditorul va putea obţine silit executarea, iar dacă
executarea nu se poate obţine în natură, creditorul are dreptul la dezdăunare mccxl1v.
1.2 Principiu. Se pune întrebarea: când şi în ce condiţii debitorul va putea plăti
contravaloarea prestaţiei la care s-a obligat? Răspunsul este dat de textele legale mccxlv care
consacră următorul principiu: creditorul va putea fi pus în situaţia de a accepta executarea prin
echivalent numai atunci când executarea în natură a obligaţiei este imposibil a fi obţinută.
Dispoziţiile art. 1528 - 1529 C.civ. (în privinţa refuzului debitorului de a executa în
natură obligaţia) disting între obligaţia de a face sau a nu face. În primul caz textul dă dreptul
creditorului să facă el lucrarea refuzată de debitor, pe cheltuiala acestuia, iar în cel de-al
doilea caz, textul dă dreptul creditorului să ceară instanţei să-l autorizeze a distruge el însuşi
ceea ce debitorul a făcut prin încălcarea obligaţiei de a nu face.
Textele legale nu se ocupă de situaţia în care obiectul prestaţiei îl constituie obligaţia
de a da, ceea ce lasă să se înţeleagă că, creditorul ar fi expus la imposibilitatea executării
prestaţiei la care are dreptul, pe cale forţată. Acest lucru este parţial exact. Sunt unele cazuri
când executarea nu poate fi obţinută în natura specifică a obligaţiei, iar creditorul nu-şi va
putea vedea realizate pretenţiile sale decât pe calea executării prin echivalent. De regulă,
însă, şi în cazul obligaţiei de a da executarea în natură se realizează prin punerea în posesie a
creditorului asupra bunului la care se referă dreptul real pe cale de execuţie judecătorească.
II. CONDIŢIILE ACORDĂRII DAUNELOR - INTERESE
2.1 Preliminarii
2.1.1 Precizare prealabilă. Despăgubirile (daunele-interese) se acordă în situaţia în care
obligaţia nu mai poate fi executată în natură, în contextul arătat deja. Aceste despăgubiri se
vor acorda dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a. să existe un prejudiciu;
b. prejudiciul să fi fost urmarea neexecutării fără justificare ori neexecutarii culpabile a,
obligaţiei din partea debitorului, deci sa fi fost urmarea directa a faptei acestuia;
c. prejudiciul să se datoreze vinovăţiei debitorului;
d. debitorul să fi fost pus în întârziere.

2.2. Prejudiciul
2.2.1 Noţiune. Prejudiciul constă în paguba încercată de creditor ca o con secinţă directă ş i
necesară a neexecutării nejustificate ori culpabile a obligaţiei, executarea necorespunzătoare
sau executarea cu întârziere a acesteia.
2.2.2 Necesitatea acestei condiţii. Necesitatea îndeplinirii aceste condiţii rezultă din
dispoziţiile art. 1530 C. civ. mccxlv1, care prevăd că debitorul va fi obligat la daune-interese

255
pentru neexecutarea fără justificare sau, după caz, culpabilă a obligaţiei. Or, dacă nu s-ar fi
creat un prejudiciu, nu se pot cere daune-interese, sau, dacă s-au cerut, acţiunea în justiţie
va fi respinsă.
Din definiţie şi din conţinutul art. 1530 - 1537 C. civ., în legătură cu prejudiciul privit ca o
condiţie a acordării daunelor-interese, rezultă următoarele:
a. prejudiciul constă în paguba încercată de creditor;
b. paguba trebuie să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare ori
culpabile a obligaţiei, a executării ei defectuoase sau cu întârziere;
c. prejudicul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită de creditor mccxlv11 dar şi beneficiul
de care acesta este lipsit, eventualele cheltuieli făcute de creditor pentru evitarea sau
limitarea acestuiamccxlv111, eventualele prejudicii viitoare,mccxlix dacă acestea sunt certe.
d. dacă prejudiciul este cauzat de pierderea unei şanse de a obţine mccl un avantaj, debitorul
este ţinut să-l repare proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de
împrejurările şi de situaţia concretă a creditorului.
e. debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le
prevadămccl1 ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în
care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia, caz în care,
daunele-interese nu cuprind decăt ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei
f. debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut
evita cu o minimă diligenţămccl11
g. dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani care nu este plătită la scadenţă, creditorul
mccl111

are dreptul la daune moratorii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, iar, debitorul nu
are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi
mai mic. Dacă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii
sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă mccliv.Dacă debitorul nu datoreaza
dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii
legale, la daune - interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit mcclv.
h. În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune
moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în
lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz,
debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a
întârzierii plăţii ar fi mai micmcclvi.
i. . în cazul altor obligaţii mcclvi1decât cele având ca obiect plata unor sume de bani,
executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune - interese egale cu dobânda legală,
calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al
obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi
un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.
j. dacă prejudiciul nu există, nu se pot cere daune-interese, iar dacă se cer, acţiunea va fi
respinsă;

2.3 . Fapta debitorului

2.3.1. Consideraţii privind fapta. În legătură cu fapta debitorului se impun următoarele
consideraţii:
-fapta să fi fost săvârşită de debitor,sau de persoana de care acesta se serveşte in
executarea obligaţiilor contractuale;
-fapta să conste în neexecutarea fără justificare ori culpabilă, în executarea defectuoasă
ori cu întârziere a obligaţiei;
-între fapta debitorului şi prejudiciul încercat de creditor este necesar să existe o. legătură
de cauzalitate, în sensul că prejudiciul trebuie să fie consecinţa directă a acestei. fapte.
În privinţa faptei, dar şi în privinţa prejudiciului, sarcina probei revine
creditorului, potrivit regulii înscrise în art. 1537 C. civ. mcclv111, mai puţin acele situaţii în care
din lege sau convenţia părţilor rezultă altfel.

2.4. Vinovăţia debitorului

2.4.1 Ce este vinovăţia. Potrivit dispoziţiilor art. 1547 C.civ., debitorul este ţinut să repare
prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiilor contractuale, atunci când
această neexecutare este intenţionată sau din culpă. Legea instituind în sarcina debitorului,
256
prin faptul neexecutării, prezumţia de culpămcclix Apare astfel problema definirii vinovăţiei
debitorului.
În literatura juridică s-a ajuns la concluzia că „... prin vinovăţie se înţelege atitudinea psihică
a autorului unei fapte ilicite sau potrivnice bunelor moravuri, atât faţă de acţiunea ori
inacţiunea considerată astfel, cât şi faţă de consecinţele faptei sale (faţă de rezultatul
produs)"mcclx. Ea este, deci, „... atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul
săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de
faptă şi urmările acesteia"mcclx1.
2.4.2 Laturile legăturii făptuitorului cu fapta sa privit în plan psihic. Poziţia psihică, legătura
din acest punct de vedere dintre autorul unei fapte şi fapta însăşi, precum şi urmările
acesteia, trebuie privită şi analizată pentru o mai profundă cunoaştere, sub cele două laturi
ale sale pe care am încercat să le prezentăm într-o lucrare anterioară mcclx11, denumindu-le:
latura intelectivă; latura volitivă.
Studiul atent al unor fenomene şi procese psihice ne determină să reconsiderăm privirea de
ansamblu asupra conceptului de vinovăţie a debitorului considerând acum că prioritate are
latura intelectivă în raport cu cea volitiv-afectivă.
A. Latura intelectivă. Latura intelectivă pune celui chemat să aprecieze ori să soluţioneze un
caz concret, problema de a găsi răspuns la întrebarea dacă făptuitorul a lucrat în cunoştinţă
de cauză, a avut sau nu, de la început, imaginea exactă a acţiunii sau inacţiunii ce urma s-o
săvârşească, a semnificaţiei acesteia şi caracterului ei licit şi moral, dar şi asupra urmărilor
(consecinţelor) faptei, inclusiv cele de ordin juridic? Răspunsul la o asemenea întrebare
poate fi dat numai dacă instanţa se edifică asupra capacităţii făptuitorului de a putea
surprinde dacă ceea ce face este licit sau ilicit, moral sau imoral, pe baza experienţei proprii
şi a nivelului general de cunoştinţe.
Factorii intelectivi. Intră sub observarea instanţei capacitatea generală intelectivă a
făptuitorului al cărei nivel se poate stabili prin raportarea acesteia la toate procesele de
natură cognitivă: senzaţiile, percepţiile, reprezentările, memoria, gândirea, imaginaţia şi
atenţia.
Numai în măsura în care, ţinând seama de experienţa, pregătirea şi nivelul factorilor
intelectivi ce caracterizează pe autor, se ajunge la concluzia că nu şi-a dat şi nici nu putea să-
şi dea seama de caracterul ilicit sau imoral al faptei sale şi al urmărilor acesteia; este apărat
de răspundere sub ambele laturi, penal şi civil.
Neîndoielnic, o atenţie deosebită trebuie să se acorde gândirii, factor de cunoaştere care
joacă un rol deosebit în hotărârile pe care le ia omul. Gândirea este unul din procesele
psihice de care este apt omul şi numai el. În cadrul interferenţei şi interacţiunii unor procese
psihice atunci când gândirii îi revine un rol preponderent, omul poate reflecta la raporturile
multiple în care se află obiectele şi fenomenele lumii materiale şi, pornind de la această
posibilitate, are capacitatea să prevadă modul de desfăşurarea a acţiunilor proprii, dar şi a
acţiunilor săvârşite de alţii sau de către o anume colectivitate. Cu uşoare eforturi
suplimentare, făcând judecăţi, emiţând ipoteze şi evaluând cu exactitate acţiunile sale, omul
poate să prevadă şi consecinţele lor. Numai conducându-se după legile naturii şi vieţii
sociale, omul este în măsură să ţină seama de principiile şi ideile morale superioare, de
normele de conduită, în general, şi de cele juridice, în special, în cadrul activităţii proprii şi
acţiunilor voluntare întreprinse.
Pe acest fond cognitiv omul trebuie să-şi formeze imaginea exactă şi completă a caracterului
permis sau nepermis al faptelor sale, în primul rând, şi al consecinţelor care decurg din
acţiunile întreprinse, în al doilea rând.
Evaluarea concretă a factorilor intelectivi priviţi împreună, al căror conţinut formează latura
intelectivă, reprezintă singura cale pentru a se putea stabili dacă autorul a prevăzut sau nu şi
dacă putea să prevadă caracterul ilicit al faptei sale şi al urmărilor acesteia.
Concluzii. În concluzie, latura intelectivă a legăturii dintre autor, fapta sa şi urmările acesteia
este dată de evaluarea de către el a proceselor psihice intelective declanşate în legătură cu
acţiunea sau inacţiunea sa, luându-se în considerare, individualizat, de la subiect la subiect,
nivelul maxim al fiecăruia dintre procese, potrivit cu capacitatea generală intelectivă a sa.
Rezultanta nivelurilor maxime ale proceselor psihice intelective încercate de autor cu prilejul
săvârşirii faptei se raportează la omul cu pregătire medie. Aceleaşi evaluări pe baza
cunoaşterii atente, trebuie să le facă şi instanţa.

257
B. Latura volitiv-afectivă. Latura volitiv-afectivă este dată de acţiunea conjugată a proceselor
volitive şi afective declanşate în legătură cu săvârşirea faptei şi urmările pe care aceasta le
produce.
Întreaga structură a voinţei, ca proces-psihic, ca formă psihică de organizare a activităţii,
privită în interacţiunea sa cu dispoziţiile, emoţiile, sentimentele, afectele şi pasiunile, ca
factori afectivi, raportate la fapta săvârşită şi cu urmările acesteia, ne poate convinge dacă
autorul a dorit, a fost indiferent sau nu a dorit fapta săvârşită şi urmările ei, a fost sau nu
afectat de faptă şi de urmări, sau a săvârşit fapta într-o stare de afectivitate anume
declanşată de anumite împrejurări ce au legătură cu ea.
Procesele volitive. Aşadar, acţiunile sau inacţiunile omului trec prin filtrul proceselor volitive,
voinţa lui având un deosebit rol în realizarea scopurilor propuse prin mijlocirea activităţii
voluntare şi tot voinţa, ca proces psihic, ca formă psihică de organizare a întregii activităţi,
este factorul care, în cadrul interacţiunii cu alţi factori psihici, are un rol preponderent în
săvârşirea unor comisiuni sau omisiuni potrivnice legii şi, în prelungirea ei, regulile de
convieţuire socială.
Procesele afective. Dar acţiunile şi inacţiunile omului trec şi prin filtrul proceselor afective,
procese care concură la determinarea atitudinii lui psihice faţă de comisiunea sau omisiunea
sa şi faţă de urmările acestora. Neîndoielnic, mai ales pe acest teren al afectivităţii, se
formează mobilurile, elemente care îşi au importanţa lor în rezolvarea cazurilor concrete, dar
şi în domeniul teoriei dreptului.
Poziţie psihică. Cele două laturi ale legăturii în care se află subiectul cu propria sa faptă şi
urmările ei conturează poziţia psihică a acestuia în raport cu comisiunea sau omisiunea
săvârşită şi, prin aceasta, dau conţinutul vinovăţiei lui.
Împărtăşim punctul de vedere exprimat în literatura de specialitate mcclx111 privind necesitatea
unei unificări de ordin terminologic pentru cazurile de răspundere juridică şi propunerea de
folosire a termenilor de „vină" sau „vinovăţie", pentru a evita anumite confuzii şi pentru a
adopta un criteriu care să reziste diferitelor forme ale ei, considerate pe planul diferitelor
ramuri ale dreptului, criteriu pe care nu-l îndeplineşte termenul de „culpă" care este folosit,
de pildă, „în dreptul penal spre a exprima numai forma neintenţională a faptei vinovate, iar
în dreptul civil spre a exprima toate formele de vinovăţie, inclusiv deci caracterul intenţional
al faptei"mcclxiv.
2.4.3 Vinovăţia. Concepută ca fiind „atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul
săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de
faptă şi urmările acesteia" mcclxv, vinovăţia se bazează pe factori cognitivi, volitivi şi afectivi,
pentru că ea presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştientizare a semnificaţiilor
sociale pe care fapta şi urmările ei le au. În acest context, vinovăţia reprezintă, nu numai o
atitudine psihică negativă, ci „şi o atitudine cu un pronunţat caracter social-politic mcclxvi,
pentru că în evaluarea comportărilor posibile conştiinţa operează cu criterii puse la dispoziţie
de societate, pentru că vinovăţia afectează ordinea socială.
În stabilirea gradului de vinovăţie, sub aspect intelectiv, se are în vedere nivelul posibilităţilor
de cunoaştere umană, în general, posibilităţile concrete de cunoaştere ale subiectului, cum şi
faptul dacă acesta face parte din categoria persoanelor lipsite de discernământ, fie pentru că
este minor, deci la o vârstă la care această atât de importantă calitate, încă nu este formată,
fie pentru că, datorită unei boli psihice de o anumită natură şi intensitate, nu poate să-şi dea
seama de gravitatea faptei şi de urmările acesteia. Sub aspect volitiv-afectiv, subiectul
suportă influenţa factorilor cognitivi, ceea ce pune în discuţie problema libertăţii voinţei
raportată la capacitatea subiectului de a delibera, de a lua o decizie, dar şi capacitatea sa de
a reacţiona sub aspect afectiv.
2.4.4. Determinări şi forme. În raport de cele două laturi ale legăturii autorului cu fapta sa
ilicită şi cu urmările acesteia, atitudinea psihică a autorului faţă de acţiunea sau inacţiunea
ilicită şi faţă de consecinţele acestora cunoaşte o anumită gradualitate, care se exprimă în
diferitele forme, fie că este vorba de o faptă penală, sau de un delict civil. Atitudinea psihică
a autorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de urmările ei, dacă atât fapta, cât şi urmările sunt
potrivnice legii şi, în prelungirea ei, regulilor de convieţuire socială, poate fi apreciată ca o
atitudine psihică negativă.
Atitudinea psihică negativă (vinovăţia) este considerată astfel numai în raport de caracterul
ilicit al comisiunii şi al urmărilor acesteia. Ea îmbracă două mari forme:
intenţia sau dolul
culpa.
258
 Potrivit art. 1547 C.civ., debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat creditorului
său, cu intenţie sau din culpă, simplul fapt al neexecutării obligaţiei contractuale instituind în
sarcina debitorului prezumţia de culpă.mcclxv11.
A. Intenţia directă. În cazul faptelor săvârşite cu intenţie directă, din punct de vedere
intelectiv, autorul prevede caracterul ilicit al acestor fapte şi al urmărilor acestora. Gradul de
prevedere ţine de procesele psihice intelective declanşate în legătură cu fapta, de
reprezentările ce autorul le are în legătură cu fapta însăşi, raportate la cadrul normativ
juridico-moral în care acţionează, de ceea ce memoria sa a întipărit în legătură cu experienţa
proprie sau cu experienţa altora, de conţinutul normelor juridico-morale reţinut prin
memorie, de analiza prin judecăţi a faptei, de atenţia şi importanţa pe care o acordă acţiunii
sau inacţiunii sale etc.
Gradul de prevedere al caracterului ilicit al urmărilor săvârşite ţine de aceleaşi procese
psihice, dar, în această privinţă, trebuie subliniat faptul că, pentru a avea imaginea exactă a
caracterului ilicit al urmărilor, autorul trebuie să facă, de regulă, eforturi mai mari decât în
cazul prevederii caracterului ilicit al faptei însăşi.
Din punct de vedere volitiv-afectiv, autorul unei fapte săvârşite cu intenţie directă doreşte
neapărat, vreamcclxv111 să săvârşească fapta ilicită, doreşte să se producă urmările ei ilicite şi
acţionează, fără a fi marcat ori împiedicat de procese afective puternice. Evident, în toate
împrejurările în care s-a acţionat cu intenţie directă, toţi factorii volitivi şi afectivi sunt
solicitaţi, iar contribuţia fiecăruia se judecă în contextul interacţiunii lor mcclx1x, în raport de
preponderenţele ce-i definesc, dar şi în funcţie de modul de desfăşurare a acţiunii sau
inacţiunii, de toate circumstanţele faptei şi, bineînţeles, de particularităţile autorului.
Pentru calificarea unor fapte ca fiind săvârşite cu intenţia directă se are în vedere
interacţiunea factorilor intelectivi, volitivi şi afectivi mai înainte de producerea faptei ori cel
mai târziu, în timpul producerii ei. Atitudinea psihică faţă de fapta ilicită şi urmările ei,
manifestată ulterior săvârşirii faptei, nu este relevantă şi nu poate constitui un element
folosibil în calificarea faptei ca fiind săvârşită cu intenţie directă, dar poate constitui un
element de care se ţine seama la individualizarea pedepsei. Aceasta explică într-o bună
măsură practica instanţelor de a pronunţa sancţiuni mai uşoare, ori de a aplica chiar
circumstanţe atenuante pentru situaţiile în care făptuitorii recunosc şi regretă faptele
comise.
B. Premeditarea. În cazul faptelor săvârşite cu premeditare, atitudinea psihică a autorului
faţă de comisiunea sau omisiunea săvârşită şi urmările lor cuprinde, pe lângă aspectul
cognitiv (prevederea) şi aspectul volitiv-afectiv, (urmărirea rezultatului), o pregătire anume,
materială sau morală, care întăreşte certitudinea rezultatului. Ea este specifică faptelor
penale şi exprimă un grad mai ridicat de vinovăţie.
Faptele premeditate sunt întotdeauna fapte săvârşite cu intenţie directă. Asemenea fapte
sunt rezultanta acţiunii autorului sub impulsul unei deliberări atente, ea însăşi rezultantă a
interacţiunii celor trei categorii de factori (intelectivi, volitivi şi afectivi). Acesta este motivul
pentru care, de pildă, pedepsele privative de libertate prevăzute de lege sunt mai mari în
cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie directă.
C. Intenţia indirectă. O faptă este săvârşită cu intenţie indirectă când, din punct de vedere
intelectiv, autorul prevede caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede şi caracterul
ilicit al urmărilor acestora, iar, din punct de vedere volitiv-afectiv nu doreşte ca fapta şi
urmările ei să se producă, dar le acceptă, sentimentele sale exprimând indiferenţa faţă de
ceea ce se va întâmpla.
Nu numai în materie penală ci şi în materie civilă, intenţia (dolul) constituie o abatere mai
gravă decât simpla culpă.
În materie contractuală, chiar în dreptul roman, se deosebea între culpa gravă mcclxx şi culpa
uşoarămcclxx1.
Dacă legea nu dispune astfel, în dreptul nostru mcclxx11, gravitatea greşelii, adică forma
intenţionată sau neintenţionată pe care o îmbracă atitudinea psihică a autorului (vinovăţia)
faţă de fapta sa şi faţă de urmările ei, nu prezintă importanţă asupra răspunderii civile:
indiferent dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă, prejudiciul se va repara în
întregimemcclxx111.
D. Imprudenţa. Sub aspect intelectiv, în cazul imprudenţei, autorul prevede caracterul ilicit al
faptei şi al urmărilor acesteia, având imaginea exactă a acţiunii sau inacţiunii în sine, a
gravităţii faptei, a caracterului ei ilicit, dar şi a caracterului ilicit al urmărilor ei, atât în ceea ce
priveşte perturbarea echilibrului relaţiilor sociale reglementate, prin încălcarea respectivă,

259
cât şi a consecinţelor juridice ce decurg în legătură cu repararea pe căi specifice a
prejudiciului moral sau material produs, ori în privinţa eventualei sancţiuni.
Din punct de vedere volitiv-afectiv autorul nu doreşte să săvârşească fapta, şi speră că
urmările pe care aceasta le produce şi pe care nu le doreşte, nu se vor produce; el nici
U .U U> I U ..V U . U I

măcar nu acceptă asemenea urmări, dar speră cu uşurinţă că va putea să le preîntâmpine.

Societatea noastră este interesată ca membrii săi să aibă o conduită prudentă şi diligentă, să
manifeste suficientă grijă în raporturile dintre ei şi în raporturile cu societatea, pentru a
putea fi puşi la adăpost de eventualele răspunderi care le incumbă pentru un comportament
neconform legii şi bunelor moravuri. Dar este deosebit de dificil a distinge între ceea ce este
prudent şi ceea ce este imprudent (între prudenţă şi imprudenţă). Dominanta doctrinei
noastremcclxxiv ajunge la concluzia că, singurul criteriu folosibil în această privinţă este
„criteriul omului mijlociu", omul care îşi cântăreşte „conduita cu prudenţa şi diligenţa cerute
de îndatoririle sociale şi de regulile de convieţui re mcclxxv. Credem că trebuie să recunoaştem
acestui criteriu numai o valoare relativă, nu una absolută, pentru că nu este cu putinţă să se
înlăture, ab initio, orice considerente care privesc particularităţile şi personalitatea
subiectului concret.
E. Neglijenţa. Spre deosebire de toate celelalte forme ale culpei, neglijenţa, din punct de
vedere intelectiv, se caracterizează prin faptul că autorul nu prevede caracterul ilicit al faptei
sale şi al urmărilor acesteia, dar era obligat să le prevadă, trebuia să le prevadă, faţă de
modul în care s-a produs fapta şi faţă de pregătirea sa. Aceasta constituie o primă
caracteristică esenţială a neglijenţei, ca formă a vinovăţiei. Cea de-a doua caracteristică
esenţială a neglijenţei constă în faptul că procesele volitive şi afective nu sunt angrenate în
pregătirea şi producerea faptei.
Acelaşi criteriu se are în vedere şi în situaţia în care se tinde a se stabili dacă făptaşul putea şi
trebuia să prevadă caracterul ilicit al faptei şi urmărilor ei: „În cazul neglijenţei, cu toate că
tipul abstract de om..., care serveşte drept termen de comparaţie, ar fi izbutit să cunoască
urmările negative ale unei conduite şi deci s-ar fi abţinut să o adopte, făptaşul nu s-a ostenit
să cunoască aceste urmări, deşi putea să o facă, şi drept urmare a săvârşit fapta
păgubitoaremcclxxvi.
F. Interesul deosebirii între intenţie şi culpă. Din unghiul de privire al dreptului penal, apare
neîndoielnic faptul că deosebirea rezultă chiar din reglementarea diferitelor categorii de
infracţiuni.
Fie direct, fie din maniera de reglementare, rezultă dacă o infracţiune este săvârşită cu
intenţie sau din culpă. Distincţia prezintă interes deosebit, pentru că în cazul infracţiunilor
săvârşite cu intenţie legea prevede pedepse mai mari.
În materie civilă, pe tărâmul răspunderii delictuale, a distinge între fapta săvârşită cu intenţie
şi cea săvârşită din culpă prezintă importanţa din mai multe puncte de
vederemcclxxv11:
- instanţele sunt tentate să aprecieze mai larg întinderea prejudiciului în cazul faptelor
săvârşite cu intenţie sau chiar în cazul celor săvârşite din culpă gravă mcclxxv111;
- clauzele de nerăspundere dacă privesc dolul ori culpa gravă, în materia răspunderii
extracontractuale sunt nulemcclxxix;
- eliberarea de răspundere a celui ce exploatează o aeronavă, pe timpul zborului, operează
numai în situaţia în care victima se face vinovată de a fi acţionat cu dol sau culpă gravă, nu şi
în cazul culpei uşoaremcclxxx;
- în asigurările de răspundere civilă şi de bunuri, asiguratorul nu datorează indemnizaţia,
dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat mcclxxxi sau de către beneficiar ori
de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această
calitatemcclxxx11.
G. Interesul deosebirii între formele culpei. Din punct de vedere al răspunderii penale, prin
chiar legea penală se stabilesc răspunderi (pedepse) diferite.
În materie civilă distincţia ar putea prezenta interes sub următoarele aspecte:
- spre deosebire de culpa uşoară, culpa gravă, de regulă, este asimilată cu greşeala
intenţională, cu toate consecinţele juridice care decurg din aceasta (culpa lata dolo
aequiparatur)mcclxxx111;
- în materie delictuală, spre deosebire de răspunderea contractuală, răspunderea este
angajată de culpa uşoară şi chiar de culpa foarte uşoară (levissima);
- reparaţia datorată victimei, în cazul culpei comune, se află în raport direct proporţional cu
gradul de vinovăţie;
260
- partea contributivă a persoanelor ţinute solidar la repararea prejudiciului se stabileşte în
funcţie de gravitatea culpei fiecăreia la săvârşirea faptei.
H. Formula „voinţă manifestată cu vinovăţie". Prin „voinţa manifestată cu vinovăţie" se
înţelege manifestarea de voinţă cu înfrângerea dispoziţiilor legale şi, în prelungirea acestora,
a bunelor moravuri.
Criteriul fundamental după care ne-am condus în a folosi formula „voinţa manifestată cu
vinovăţie", îl constituie „ilicitul" încorporat în voinţa subiectului de drept, adică înfrângerea
dispoziţiilor legale şi, în prelungirea lor, înfrângerea bunelor moravuri prin manifestarea
concretă a voinţei, indiferent de forma pe care o îmbracă atitudinea psihică negativă a
subiectului de drept. Acest criteriu rezistă chiar dacă am deosebi între caracterul penal sau
civil al înfrângerii (ilicitul penal şi ilicitul civil).
Desigur, manifestarea de voinţă şi acţiunile voluntare corespunzătoare, în imensa majoritate
a cazurilor se realizează înlăuntrul şi în limitele cadrului normativ şi etico-moral al societăţii
noastre. Problema voinţei manifestate cu vinovăţie se pune numai pentru situaţiile de
excepţie, din ce în ce mai puţine ca număr, când manifestarea de voinţă şi acţiunile voluntare
corespunzătoare se realizează cu depăşirea cadrului la care ne-am referit mcclxxx1v.
I. Problema vinovăţiei prezumtive în materie penală. În materie penală funcţionează regula
potrivit căreia sarcina de a dovedi vinovăţia (sarcina faptului că o persoană a acţionat
culpabil) revine celui care acuză. Din această regulă se trage prezumţia de nevinovăţie,
prezumţie potrivit căreia „orice persoană este presupusă nevinovată atâta timp cât vina sa
nu a fost dovedită"mcclxxxv. Rezultă că sarcina „de a dovedi existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei
constituie o obligaţie pentru organele judiciare, învinuitul sau inculpatul nefiind ţinut,
potrivit art. 66 C. proc. pen., a-şi dovedi nevinovăţia (prezumţia de nevinovăţie)" mcclxxxv1, aşa-
numita „probă de descărcare" nefiind privită favorabil nici de reglementările în vigoare, nici
de doctrină şi practică.
Formulată pentru prima dată în anul 1789mcclxxxv11, prezumţia se regăseşte în Declaraţia
universală a dreptului omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a
O.N.U.mcclxxxv111 şi constituie „o regulă procesuală de bază"mcclxxx1x.
Aşadar, în materie penală funcţionează regula actori incumbit probatio, potrivit căreia sarcina
probaţiunii revine subiecţilor procesuali oficiali, ceea ce ne obligă să considerăm că autorul
unei fapte a acţionat sau s-a abţinut de la a săvârşi ceva, în cadrul normativ permis, până la
proba contrară confirmat printr-o hotărâre definitivă. Dacă proba contrară s-a făcut, se
ajunge la concluzia că voinţa autorului este dovedită.
J. Problema vinovăţiei prezumtive în materie civilă.
Principalul compartiment al dreptului civil ale cărui norme sunt înfrânte, mai frecvent, prin
manifestări de voinţă şi acţiuni corespunzătoare, cu intenţie sau din culpă, este com-
partimentul răspunderii civile delictuale.
Regula generală în materia răspunderii civile delictuale este răspunderea directă
(răspunderea pentru fapta proprie).
În această materie nu operează prezumţia de existenţă a vinovăţiei, considerându-se, ca şi în
materie penală, că cel de la care se pretinde repararea prejudiciului şi-a manifestat voinţa şi
a acţionat corespunzător, înlăuntrul şi în limitele cadrului dat de dispoziţiile legale şi regulile
de convieţuire socială, motiv pentru care, în acest domeniu operează regula actori incumbit
onus probandi (actori incumbit probatio), regulă potrivit căreia reclamantului îi revine sarcina
dovedirii faptelor considerate delicte civile şi a consecinţelor pe care le produc, adică
drepturile şi obligaţiile născute şi, bineînţeles, întinderea lor. Regula este instituită prin
dispoziţiile art. 1537 C. civ., pârâtul nefiind obligat să facă vreo dovadă atâta vreme cât
reclamantul nu probează temeinicia acţiunii sale.
Aşadar, Codul civil român fundamentează răspunderea directă (pentru fapta proprie) pe
vinovăţie (culpă), pe înfrângerea dispoziţiilor legale şi în prelungirea lor, a bunelor moravuri
cu intenţie sau din culpă.
Atitudinea psihică negativă a autorului presupune atât cunoaşterea de către acesta a legilor
obiective care acţionează în natură şi societate spre a avea imaginea exactă a legăturii între
fapta ce va fi săvârşită şi consecinţele acesteia, cât şi capacitatea de a aprecia, sub aspect
social şi moral, propria lui conduită. Sub acest aspect, instanţele trebuie să verifice dacă
fapta autorului este fructul factorilor volitivi, consideraţi în interferenţa şi interacţiunea lor
cu factorii cognitivi şi cei afectivi, pentru că, în cele din urmă, se pune în discuţie calitatea
voinţei subiectului, proces psihic privit ca o entitate distinctă dar aflată într-o relaţie de
interdependenţă cu toate celelalte procese care structurează sistemul psihic uman. Dacă în
materia răspunderii civile delictuale răspunderea directă este regula, toate cazurile de
261
răspundere indirectă constituie excepţii de la aceasta. În consecinţă, legea admite
următoarele abateri (excepţii) de la regula răspunderii directe:
1) răspunderea pentru fapta altuia care, la rândul său, îmbracă următoarele forme:
a. răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori care locuiesc cu dânşii mccxc;
b. răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi - respectiv - ucenicilor
mccxc1

c. răspunderea comitenţilor pentru faptele presupuşilor lor mccxc11;

2) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalemccxc111;
3) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de bunurimccxciv
4) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiilor mccxcv.
Atât cazurile de răspundere pentru fapta altuia, cât şi răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de animale, lucruri, ori ruina edificiilor sunt cazuri concrete de răspundere indirectă
reglementate de lege, sunt considerate deci excepţii de la regula răspunderii pentru fapta
proprie, iar altele, pe cale de interpretare, nu se pot adăuga pentru că exceptiones sunt
strictissimae interpretations. În toate aceste cazuri operează prezumţia legală de vinovăţie
(culpă).
K. Doctrina. În literatura noastră de specialitate există unanimitate în a se considera că
răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, care locuiesc cu dânşii, se
întemeiază pe o prezumţie legală relativă (iuris tantum) de vinovăţie mccxcvi care, potrivit art.
1372 alin 3 din Codul civilmccxcv11, poate fi răsturnată. Această prezumţie se întemeiază pe
ideea neîndeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor părinteşti, de aceea, în situaţia în care
părinţii fac dovada că fapta copilului contituie urmarea unei alte cause decât modul în care
şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul asutorităţii părinteşti" mccxcv111. S-a
considerat, pe bună dreptate, că răspunderea părinţilor trebuie să fie întemeiată, „atât pe
neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere, cât şi a
obligaţiei de creştere a copilului minor, astfel cum această obligaţie este definită de Codul
familieimccxcix, obligaţia de creştere a copiilor având un conţinut mai larg decât obligaţia de
educare.
În acest context rezultă că, în realitate, din dispoziţiile art. 1372, Cod civil, cu privire la părinţi
operează prezumţia complexă constând în:
a. prezumţia existenţei unor abateri în îndeplinirea îndatoririlor ce le reveneau faţă de
copilul minor;
b. prezumţia legăturii cauzale între neîndeplinirea îndatoririlor ce le reveneau şi săvârşirea
de către minor a faptei licite;
c. prezumţia vinei (culpei) părinţilor în îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor ce le
reveneau.
Suntem, de asemeni, în prezenţa unei prezumţii legale relative de existenţă a vinovăţiei (iuris
tantum) şi în cazul răspunderii institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi - respectiv -
ucenicilor lor. Prezumţia de culpă se fundează pe ideea că institutorii şi artizanii au greşit în
îndeplinirea îndatoririi de supraveghere şi, potrivit legii, numai de supraveghere (de
instruire) nu şi de educare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1372 alin. (1) C. civ., cu privire la institutori şi artizani operează o
prezumţie legală relativă complexă de existenţă a vinovăţiei constând în: neîndeplinirea
corespunzătoare a îndatoririi de supraveghere;
neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de supraveghere a avut drept efect săvârşirea
faptei ilicite de către elev sau ucenic;
prezumţia culpei (vinei) institutorului sau artizanului în îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiei de supravegheremccc.
În privinţa răspunderii comitenţilor pentru fapta prepuşilor, referitor la prezumţia de culpă şi la
justificarea ei, părerile sunt împărţite.
S-a considerat că, dacă se face dovada culpei prepusului, comitenţii nu se pot apăra de
răspunderea instituită de dispoziţiile art. 1373 din Codul civil, nici dacă invocă şi dovedesc
existenţa forţei majore sau a cazului fortuitmccc1.
S-a admis totuşi, într-o altă părere, că pentru caz fortuit şi pentru forţă majoră comitenţii
sunt apăraţi de răspunderemccc11.
Încercându-se construcţia unui sistem unitar de răspundere civilă delictuală, al cărei suport
să fie greşeala (fapta săvârşită din culpă), multă vreme după intrarea în vigoare a Codului
civil, chiar şi după anul 1900, s-a conchis că în cazul răspunderii comitenţilor pentru fapta
prepuşilor lor operează prezumţia legală absolută de culpă (juris et de jure) fundată pe ideea
culpei comitenţilor în alegerea prepuşilormccc111 şi în greşita lor supravegheremccc1v. Acest punct
de vedere a fost urmat în bună măsură de practica noastră judecătorească mcccv.
262
S-a susţinut şi o altă părere: comitenţii nu răspund graţie ideii de culpă, ci pentru cu totul
alte considerente:
a. ideea potrivit căreia, prin îndeplinirea funcţiilor încredinţate, prepusul „prelungeşte
persoana comitentului", de unde concluzia că greşeala prepusului este şi greşeala
comitentuluimcccv1, situaţie în care prepusul ar reprezenta pe comitent, motiv pentru care
greşeala prepusului se confundă cu cea a comitentului mcccv11, că deci, culpa comitentului nu
constă în „greşita alegere şi supraveghere";
b. ideea de risc de activitate stă la baza răspunderii comitentului, răspundere care se
instituie independent de ideea de culpă mcccv111 pentru că eventualul folos al activităţii
prepusului profită comitentului mccc1x;
c. răspunderea comitentului se fundează pe ideea de garanţie, acesta dispunând de
posibilităţi, întotdeauna mai mari ca cele ale prepusului, pentru repararea prejudiciului mcccx,
comitentul fiind astfel considerat o cauţiune legală pentru terţul păgubit;
d. răspunderea comitentului are un fundament complex, ea bazându-se pe ideea de
garanţie şi pe ideea riscului de activitate, motiv pentru care ea este privită ca o formă tehnică
ce dă expresie unei obligaţii legale, sub condiţia ca fapta prepusului să fi fost săvârşită din
culpămcccx1.
În acest context, rezultă clar că instanţele nu au obligaţia să dovedească culpa comitentului,
fie pentru că într-o serie de păreri operează prezumţia legală absolută de culpă în sarcina sa,
fie pentru că, în celelalte păreri, excluzându-se culpabilitatea comitentului, el răspunde
totuşi pentru fapta prepusului, în virtutea ideii de garanţie sau a ideii riscului de activitate.
Înclinăm să credem, nu pentru a găsi „un numitor comun" părerilor exprimate în literatura
de specialitate ori soluţiilor din practica judecătorească, ci mai de grabă pentru a ţine seama
de relaţia „fundament-finalitate", de realitatea netăgăduită a funcţionării acestei răspunderi
derogatorii, că în cazul răspunderii instituită prin art. 1373 din Codul civil, operează
prezumţia legală absolută (juris et de jure) de vinovăţie în sarcina comitentului, prezumţie cu
un fundament complex:ea se reazemă pe ideea vinei comitentului (in eligendo şi in
diligendo), idee dublată de ideea de garanţie. Aderând la teza garanţiei obiective - ca
fundament al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului - suntem de acord cu acei
autorimcccx11, care, în cadrul acestei teze, susţin varianta potrivit căreia, garanţia se justifică şi
se întemeiază pe principiul echităţii şi nu pe ideea de risc de activitate sau de profit.
„Afirmarea caracterului absolut al prezumţiei urmăreşte să acopere, în acest context, atât
ideea de vină în exercitarea atribuţiilor comitentului cât şi ideea de garanţie generală privind
fapta prepusului"mcccx111.
În privinţa răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale mcccxiv, luându-se în considerare
elementul esenţial pe care se fundamentează această răspundere - paza juridică - s-a
conchis, într-o primă părere, că ideea de risc ar justifica-o, pentru că cel ce trage foloasele de
pe urma unei activităţi trebuie să-şi asume şi riscul eventualelor pagube ale acelei activităţi.
În cazul răspunderii pentru ruina edificiului, în sarcina răspunzătorului pentru ruina edificiului
operează o prezumţie legală relativă de vină (culpă) - juris tantummcccxv prezumţie al cărei
caracter a evoluat astfel încât s-a ajuns la o adevărată prezumţie legală absolută de vină
(culpă) - juris et de juremcccxv1. Se consideră că la baza acestei răspunderi stă vina celui ce
răspunde.
În vechea reglementare se considera că obligaţia de reparare a prejudiciului există
independent de orice vină din partea celui ţinut de lege la aceasta mcccxv11. În actuala
reglementaremcccxv111, proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat
să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă
aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
În sfârşit, în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, art. 1376 , instituie
răspunderea celui ce exercită paza juridică independent de orice culpă. În vechea
reglementare, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri avea la bază ideea de culpă,
în explicarea cărei s-au format mai multe concepţii.
În prima concepţie, s-a considerat că această răspundere se fundează pe o prezumţie relativă
de vină a celui ce exercită paza juridică mcccxix; s-a admis şi varianta prezumţiei absolute de vină
(culpă) de către practica judecătorească, ajungându-se să se adopte concepţia culpei în paza
juridică, potrivit căreia, la baza răspunderii nu stă o culpă prezumată, ci una dovedită. Între
aceste variante ale concepţiei subiective nu există deosebiri esenţiale, ci numai de
formularemcccxx.
În concepţia obiectivă, răspunderea pentru lucruri a fost fundamentată în diferite variante:
pe ideea de risc; pe o prezumţie de răspundere (nu pe una de vină) sau pe ideea de garanţie
privind riscul de activitate.

263
L. Concluzii. În încheiere, subliniem concluziile care se desprind în legătură cu condiţia
vinovăţiei:
- debitorul este ţinut la plata despăgubirilor numai dacă rezultă intenţia de a-l fi păgubit pe
creditor, materializată în poziţia sa de a nu executa obligaţia spre a-i crea acestuia prejudicii;
- în sarcina debitorului operează prezumţia de vină în materia răspunderii civile
contractualemcccxxi ;
- cauza străină (cazul fortuit şi forţă majoră) are drept urmare fie să facă imposibilă
executarea, fie să suspende temporar executarea obligaţiei;
- neexecutarea, executarea cu întârziere sau defectuoasă a obligaţiei trebuie dovedită astfel:
1. în cazul obligaţiilor de a nu face, sarcina probei cu privire la faptul săvârşit de debitor prin
care încalcă obligaţia revine creditorului;
2. în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul va dovedi existenţa creanţei, şi, o dată
făcută această dovadă, neexecutarea se prezumă. Revine debitorului sarcina de a dovedi că a
executat obligaţia.
2.5 . Punerea în întârziere a debitorului
2.5 Noţiune. Punerea în întârziere a debitorului este o altă conditie esenţială pentru
acordarea daunelor - interese.
Aşa cum am arătat la un capitol anterior, prin punerea în întârziere a debitorului, creditorul
îşi manifestă expres voinţa de a i se realiza creanţa.iar pentru ca aceasta să producă efecte
juridice, este necesar să se facă în una din următoarele forme:
a. notificarea făcută prin executorul judecătoresc;
b. prin cererea de chemare în judecată creditorului în contra debitorului, cerere prin
care primul pretinde celui de-al doilea să-şi execute obligaţia.
Pasivitatea creditorului poate fi interpretată în sensul că întârzierea executării obligaţiei nu-i
provoacă nici un prejudiciu şi că şi-a dat tacit acordul la o prorogare a termenului de
executare.
Punerea în întârziere a debitorului a fost de altfel tratată detaliat în cadrul capitolului privind
executerea silită în natură a obligaţiilor.
III. CATEGORII DE DAUNE - INTERESE 3.1. Daune - interese compensatorii
3.1.1 Noţiune. Daunele interese compensatorii sunt despăgubirile ce se acordă de către
instanţă pentru a se compensa paguba suferită de creditor în cazul neexecutării, executării
parţiale sau defectuoase a obligaţiilor. Ele reprezintă executarea prin echivalent a obligaţiilor.
3.1.2 Condiţii. Daunele compensatorii se acordă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a. dacă există o obligaţie valabilă;
b. dacă s-a creat o pagubă datorită neexecutării totale, neexecutării parţiale ori executării
defectuoase a obligaţiei;
c. dacă debitorul este în culpă;
d . debitorul să fi fost pus în întârziere pe calea somaţiei sau chemării în judecată, afară
numai dacă punerea în întârziere operează de drept.
3.1.3 Întinderea prejudiciului. Pentru a obţine repararea integrală a prejudiciului suferit ca
urmare a faptului neexecutării, creditorul, în prealabil trebuie să facă o evaluare a acestui
prejudiciu.
Prejudiciul trebuie să cuprindă atât paguba efectiv suferită (damnum emergens) şi câştigul
nerealizat (lucrum cessans)mcccxx11.
Prejudiciul va cuprinde paguba actuală dar şi cea viitoare, dacă există certitudinea producerii
ei.
Prejudiciul nu va include pierderile pe care creditorul putea să le înregistreze dar a reuşit să
le evite şi nici cheltuielile pe care creditorul putea să le facă dar nu le-a făcut, cauzate de
neexecutarea obligaţiei.
Această evaluare a prejudiciului este necesară întrucât debitorul răspunde numai pentru
daunele previzibile la data încheierii contractului, daune care sunt o consecinţă directă a
neexecutării obligaţieimcccxx111, afară numai dacă neexecutarea obligaţiei este intenţionată ori
se datorează culpei grave a acestuia. mcccxx1v, cand datoreaza si daunele imprevizibile. Daunele
imprevizibile sunt daunele pe care debitorul în mod obişnuit nu putea să le prevadă ca fiind
consecinţa neexecutării obligaţiei.
Este de observat faptul că legiuitorul condiţionează acordarea daunelor interese, de
existenţa prejudiciul ca şi consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei de către
debitor. Deci, debitorul nu va răspunde de acele prejudicii indirecte care s-ar fi produs şi fără
fapta sa culpabilă, şi nici de acele părţi din prejuciu care pot fi imputate creditorului. Uneori
264
chiar legea evaluează daunele compensatorii; de pildă, în cazul drepturilor băneşti, ce se
acordă cu titlu de preaviz celui care i se desface contractul de muncă.
3.2. Daune-interese convenţionale (clauza penală)
3.2.1 Noţiune. Clauza penală este o convenţie accesorie inserată în contract, prin care părţile
determină anticipat, de comun acord, întinderea despăgubirilor ce le va plăti debitorul în
situaţia în care nu-şi execută obl i gaţia în totalitate sau numai parţial, ori când o execută
defectuos sau cu întârziere.
Art. 1538 C.civ. defineşte clauza penală ca fiind : „ acea prin care părţile stipulează că
debitorul se obligă la o anumită prestaţie in cazul neexecutării obligaţiei principale. Daunele
interese convenţionale se pot stabili pentru orice formă de neexecutare. Spre deosebire de
daunele compensatorii, daunele convenţionale se acordă şi pentru executarea cu întârziere a
obligaţiei, de aceea ele acoperă atât funcţia daunelor compensatorii, cât şi funcţia daunelor
moratorii (de întârziere)mcccxxv. În contractele de împrumut, stipularea clauzei penale este
interzisă.
3.2.2. Scop. Părţile sunt interesate să insereze în contract clauza penală tocmai pentru a
evita dificultăţile ce se ivesc cu ocazia evaluării judecătoreşti a prejudiciului.
3.2.3. Întinderea despăgubirilor. În caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale, de regulă
creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata
penalităţilor, el având posibilitatea de a opta între a cere executarea silită în natură a
obligaţiei principale, fie clauza penal ă mcccxxv1. Creditorul care optează pentru clauza penală
este scutit de obligaţia de a face dovada prejudiciului suferit prin faptul neexecutării.
Clauza penală, aşa cum a statuat doctrina mai veche, este imuabilă şi ireductibilă, fiind
menită să stabilească anticipat cuantumul prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât
instanţa nu este chemată să-l determine ea printr-o apreciere proprie, ci urmează să
constate dacă executarea s-a făcut sau nu în condiţiile stipulate în contract. Rezultă, aşadar,
că instanţa nu poate acorda o despăgubire mai mare mcccxxv11 sau mai mică faţă de cea stabilită
de părţimcccxxv111.
Cu toate acestea art. 1541 C.civ. prevede posibilitatea instanţei de judecată de a reduce
cuantumul penalităţilor în anumite situatii. Astfel, instanţa poate reduce cuantumul
penalităţilor atunci când:
- obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat
creditorului
penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la momentul
încheierii contractului, deoarece debitorul, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege,
este ţinut să repare doar prejudiciile cauzate de neexecutare, pe care le-a prevăzut sau pe
care putea să le prevadă la momentul încheierii contractului mcccxx1x.
În situaţia în care instanţa reduce cuantumului penalităţilor, penalitatea astfel redusă
trebuie să rămână superioară obligaţiei principale mcccxxx, orice clauză contrară fiind lovită de
nulitatemcccxxx1.
Clauzele penale care vizează numai cuantumul despăgubirilor în caz de neexecutare a
obligaţiei contractuale, se deosebesc de clauzele de impreviziune mcccxxx11, care vizează
adaptarea contractului la noile condiţii economice tocmai pentru a putea permite
executarea luimcccxxx111.
Aşa fiind, instanţa nu poate să pretindă creditorului obligaţiei, care se prevalează de clauza
penală să facă dovada prejudiciului suferit mcccxxxiv, altfel spus, creditorul poate cere executarea
clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu. mcccxxxv Potrivit art. 1538 alin 4
C.civ. : „ creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun
prejudiciu"
Prin excepţie, practica judiciară a admis însă că se pot acorda despăgubiri mai mari decât cele
prevăzute în clauza penală, în următoarele două situaţii:
a. în cazul unei evidente disproporţii între despăgubirea prevăzută în contract şi paguba
reală, bineînţeles dacă despăgubirea prevăzută este mai mică decât paguba reală;
b. dacă debitorul nu şi-a executat obligaţia datorită dolului ori culpei sale grave.
Într-o astfel de situaţie culpa contractuală s-a considerat că se converteşte într-o culpă
delictualămcccxxxvi.
De asemenea, este cunoscut şi un caz în practica arbitrară când prin excepţie instanţa a
redus clauza penală în situaţia în care aceasta a fost excesivă mcccxxxv11, pe ideea de rezolvare
echitabilă a diferendului. Curtea de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României, în soluţionarea aceleiaşi speţe, a statuat că, „deşi în

265
raporturile juridice dintre agenţii economici de naţionalitate română, prin dispoziţii de
ordine publică, se statorniceşte - de regulă - că plata trebuie efectuată în lei, clauza în
discuţie (prin care părţile stabiliseră valoarea penalităţilor prin raportare la dolar) este,
totuşi, legală, de vreme ce ea stipulează că despăgubirea reprezintă echivalentul în lei a unei
anumite sume stabilite în valută"mcccxxxv111.
Aşa cum am subliniat anterior, de regulă creditorul poate cere fie executarea silită în natură
a obligaţiei principale, fie executarea clauzei penale.
El poate totuşi solicita atât executarea în natură a obligaţiei principale cât şi plata
penalităţilor atunci când aceste penalităţi au fost prevăzute pentru neexecutarea obligaţiilor
la timp sau în locul stabilit, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve,
executarea obligaţieimcccxxxix
3.2.4. Caractere. Clauza penală are un caracter subsidiar şi un caracter accesoriu, faţă de
obligaţia principală, amândouă deosebind-o de daunele compensatorii. Din caracterul
subsidiar al clauzei penale rezultă următoarele consecinţe juridice specifice:
a. obligaţia din clauza penală are un caracter secundar în raport cu obligaţia principală din
contract care, privită ca prestaţie, constituie însuşi obiectul contractului. Datorită acestui
raport, creditorul trebuie să ceară mai întâi executarea obligaţiei principale şi, numai dacă
aceasta nu este posibilă, va apela la funcţia clauzei penale spre a obţine despăgubirea
cuvenită;
b. clauza penală, cu unele excepţii, nu se cumulează cu executarea obligaţiei principale, ea,
având un caracter alternativ, ceea ce însemnează că, de principiu, nu se poate cere _
executarea concomitentă a obligaţiei principale cu aceea rezultată din clauza penală. Art.
1538 alin 2 C.civ. prevede : „ În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită
in natura a obligatiei principale, fie clauza penală."
Caracterul accesoriu al clauzei penale face ca această clauză să urmeze soarta juridică a
obligaţiei principale (accesorium sequitur principale), de unde rezultă că:
-dacă se anulează ori se stinge obligaţia principală, acelaşi lucru se întâmplă şi cu clauza.
penală şi, în consecinţă, nu se mai pot pretinde despă gubirile prevăzute în ea, nulitatea
clauzei penale nu atrage insa nulitatea obligatiei principale;
-dacă se transmite obligaţia principală, o dată cu aceasta, se trans mite şi obligaţia
secundară (clauza penală);
-dacă debitorul se liberează de obligaţia principală pentru caz fortuit ori forţă majoră, se
va libera şi de obligaţia cuprinsă în clauza penală, cu alte cuvinte dacă executarea _ obligaţiei
devine imposibilă din cauze neimputabile debitorului acesta nu poate fi obligat la penalităţi;
- dacă, însă, clauza penală este nulă, ea nu va influenţa cu nimic obl i gaţia principală. Dacă
obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din
fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui
care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceştia păstrează
dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.
-dacă obligaţia principală este divizibilă atunci şi penalitatea este divizibilă, fiind
suportată numai de codebitorul care se face vinovat de neexecutare şi numai pentru partea
de care acesta este ţinut.
3.2.5. Funcţii. Clauza penală are următoarele funcţii: -funcţia compensatorie (prin
clauza penală se compensează prejudiciul încercat de una dintre părţi). Clauza penală fiind o
compensaţie a daunelor-interese pe care le suferă creditorul din neexecutarea obligaţiei
principale, el nu poate cere deodată şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, cu
excepţia cazului în care, penalitatea s-a stipulat pentru neexecutarea obligaţiei la timp sau în
locul stabilit;
-funcţia de a scuti de probă pe creditorul care pretinde daune-interese, astfel potrivit art.
1538 alin 4 C.civ., creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să
dovevească vreun prejudiciu; -funcţia sancţionatoare;
-funcţia de mobilizare şi stimulare a părţilor în executarea reală a contractelor; -funcţia de
a garanta executarea obligaţiei principale, prin aceea că exercită o presiune materială şi
morală asupra debitorului pentru a evita aplicarea clauzei penale. Funcţia de garanţie este
eficientă numai în măsura în care cuantumul penalităţii este stabilit în mod corespunzător,
între o sumă care să fie cel puţin egala cu despăgubirile pe care debitorul ar fi obligat să le
plătească în lipsa clauzei penalemcccxl.
Trebuie precizat şi faptul că, dacă obligaţia principală este divizibilă şi clauza penală va fi
divizibilămcccxl1, iar dacă debitorul nu a executat obligaţia principală faţă de un creditor sau
unul din moştenitorii acestuia, el nu va datora clauza decât acestui creditor sau

266
moştenitorului său şi proporţional cu partea din creanţă care n-a fost executată de creditor
sau moştenitorul acestuia.
Referitor la problema dacă este posibilă inserarea unei clauze penale în antecontractul de
vânzare-cumpărare, instanţele au decis că, dacă părţile convin asupra includerii clauzei
penale într-un antecontract de vânzare-cumpărare, în sensul că promitentul se va desista
unilateral, urmează să plătească dublul sumei primite, această convenţie nu constituie o
convenţie de arvună, ci constituie o clauză penală, care poate însoţi orice obligaţie, deci şi
obligaţia de „a face", astfel că trebuie să i se recunoască eficienţa mcccxl11.
3.2.6. Arvuna constituie convenţia accesorie pe care părţile o pot încheia în vederea
perfectării vânzării. Ea trebuie să rezulte din manifestarea expresă de voinţă a părţilor, în
sensul că au dat acest caracter sumei de bani primite la încheierea înţelegerii şi să
îndeplinească toate condiţiile de valabil itate mcccxl111.
În lipsa unei convenţii de arvună, suma primită în vederea vânzării, trebuie considerată
acont, adică parte din preţ şi nu arvuna, care în caz de nerealizare a vânzării, din vina uneia
dintre părţi, face să piardă suma dată sau să restituie îndoit (dublu) suma primită mcccxl1v.
Potrivit voinţei manifestate expres de către părţi, arvuna poate îndeplini următoarele funcţii:
a) .de dovadă a încheierii contractului şi de garanţie a executării lui. În acest caz,
partea neculpabilă poate pretinde, fie să se execute silit obligaţia asumată de cealaltă parte
prin contract, fie să beneficieze de arvună (acont, avans din preţ);
b) .de dezicere - în acest caz, oricare dintre părţi, se poate dezice de contract, cu
consecinţa pierderii arvunei, partea neculpabilă nemaiputând cere executarea silită a
contractului, ci doar să beneficieze de aceasta;
c) .clauză penală - evaluând cu anticipaţie cuantumul daunelor-interese,
compensatorii, cuvenite în caz de neexecutare.
În cazul în care executarea contractului devine imposibilă, fără culpa vreuneia dintre părţi,
ori dacă acesta, de comun acord, reziliază contractul, sau dacă acesta este lovit de nulitate,
convenţia accesorie de arvună rămâne fără efect şi arvuna dată se restituie, contractul
încetând din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi . mcccxlv. Dacă contractul se
execută întocmai, arvuna se consideră parte integrantă a prestaţiei părţii care a dat-o. În
acest caz ne aflăm în prezenţa arvunei confirmatorii Tot astfel, neexecutarea fără justificare a
obligaţiilor contractuale din partea părţii care a dat arvuna, dă dreptul celeilalte părţi să
declare rezoluţiunea contractului şi să reţină arvuna primită. Dacă neexecutarea provine de
la partea care a primit arvuna , cealaltă parte are dreptul de a declara rezoluţiunea
contractului şi să pretindă dublul arvunei.
Creditorul obligaţiei neexecutate, poate renunţa însă la benficiile convenţiei de arvună şi
poate opta fie pentru executarea silită fie pentru rezoluţiunea contractului şi repararea
prejudiciului suferit potrivit dreptului comunmcccxlvi
Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de
a se dezice de contract, cel care denunţă contractul, pierde arvuna dată sau, după caz,
trebuie să restituie dublul sumei primite, caz în care ne aflăm în prezenţa arvunei
penalizatoaremcccxlv11
Cu privire la arvună, este necesar să se facă distincţie între:
arvuna penalizatoare (arhha poenitentialis) - art 1545 c.civ.
arvuna confirmatorie (arhha confirmatoria) - art. 1544 c.civ.
Aceasta distinctie este necesara deoarece, spre deosebire de arvuna confirmatorie,
reglementată expres de dispoziţiile art. 1544 C. civ. care urmăreste încheierea contractului şi
reprezintă totodată, un mijloc de constrângere la executarea acestuia, arvuna penalizatoare,
reglementata de art. 1545 c.civ., reprezintă de fapt, o clauză de dezicere mcccxlv111, care este
interzisă, dacă se exercită sub condiţie pur potestativă sau prin abuz de drept.
Instanţele de judecată urmează să decidă de la caz la caz, aplicând regulile de interpretare
ale contractului, dacă arvuna se consideră confirmatorie şi nu penalizatoare, deoarece, în
principiu, convenţiile leagă pe cei care le-au încheiat.
De exemplu, într-o speţă, prin convenţia părţilor s-a stipulat expres că pentru vânzarea casei
şi grădinii, vânzătorul, pârât în proces, primeşte o arvună de 3.000 DM, iar cumpărătoarea
reclamantă, se obligă ca în termen de două luni să achite diferenţa de preţ, urmând ca în
cazul în care una dintre părţi „se răzgândeşte", să piardă suma de 3.000 DM. Sesizat cu
judecarea cauzei, Tribunalul Suceava a apreciat că părţile au dat arvunei caracterul unei
clauze de dezicere, motiv pentru care a respins acţiunea reclamantei, care solicita restituirea
sumei de 3.000 DM, cu motivarea că aceasta s-a desistat de la contract, situaţie care rezultă
din neplata diferenţei de preţ şi cumpărarea unei alte locuinţe, ceea ce a determinat pe
pârât să vândă bunurile ce au format obiectul convenţiei, altor persoane.

267
Instanţa de recursmcccxlix, reţinând împrejurarea că ulterior convenţiei, reclamanta şi-a reiterat
voinţa de perfectare a contractului, deoarece a avansat pârâtului suma necesară reparaţiilor
aduse casei din litigiu, a conchis că înstrăinarea făcută de acesta altor persoane, dovedeşte,
dimpotrivă, dezicerea sa culpabilă, considerent pentru care acţiunea a fost admisă.
În speţă, aşa cum s-a arătatmcccl, expresia din contract „se răzgândeşte" nu poate avea alt
înţeles decât voinţa de revocare unilaterală care, în contextul faptelor relatate în decizia
instanţelor de recurs, a fost a pârâtului vânzător. Suma dată de cumpărător vânzătorului, în
momentul încheierii contractului, reprezintă daunele care rezultă din revocare, evaluate şi
lichidate anticipat, care nu pot fi mai mari decât cele prevazute prin arvuna confirmatorie.
3.3. Daune-interese moratorii (de întârziere)
3.3.1. Noţiune. Spre deosebire de daunele compensatorii care se datorează pentru
neexecutarea defitivă totală sau parţială ori o executare defectuoasă a obligaţiei, daunele-
interese moratorii reprezintă despăgubirea pe care instanţa o acordă creditorului în cazul în
care debitorul şi-a executat obigaţia însă, cu întârziere , întârziere datorită căreia creditorul a
suferit o pagubă.
Materia daunelor moratorii (de întârziere) este guvernată, în general, de regulile aplicabile
daunelor compensatorii, atât în privinţa condiţiilor cerute a fi întrunite pentru a se
recunoaşte dreptul creditorului la despăgubiri (existenţa obligaţiei, existenţa pagubei, culpa
debitorului şi punerea în întârziere), cât şi pentru stabilirea întinderii despăgubirilor (daunele
efectiv suferite şi beneficiul nerealizat).
Daunele moratorii se pot acorda atât în cazul în care obligaţia neexecutată are ca obiect o
sumă de bani, cât şi în situaţia în care obligaţia neexecutată are un altfel de obiect, caz în
care daunele - interese sunt egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul
este în întârziere, asupra echivalentului în bani al obligaţiei
În cazul în care obligaţia are ca obiect o sumă de bani iar aceasta nu este plătită la
scadenţă, art. 1535 alin 1 C.civ. prevede că „creditorul are dreptul la daune moratorii, de la
scadenţă până in momentul plăţii, in cuantumul convenit de părţi sau, in lipsă, in cel
prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu, are
dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a intarzierii plăţii ar fi mai
mic."
În acelaţi sens şi dispozitiile art. 1 alin 1 OG 13/2011 arată că ,, părţile sunt libere să
stabilească, in convenţii, rata dobanzii, atât pentru restituirea unui imprumut al unei sume
de bani, cât şi pentru intârzierea in plata unei obligatii banesti"
Cu alte cuvinte părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii atât pentru restituirea unui
imprumut constând într-o sumă de bani (dobanda remuneratoare mcccl1), cât şi pentru
întârzierea la plată (dobanda penalizatoare mcccl11). În exercitarea acestui drept, contractanţii
nu sunt limitaţi sub nici un aspect, cu excepţia nivelului maxim fixat de OG 13/2011.
Conform art. 6 din O.G. nr. 13/2011, dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa
acestuia, se datorează dobânda legală.
Astfel, dacă în convenţia părţilor, au fost stabilite înainte de scadenţă dobânzi mai mari decât
dobânda legală, debitorul este ţinut la aceste dobânzi. mcccl111, considerându-se în acest mod
că se asigură repararea integrală a prejudiciului suferit de creditor. Dacă părţile nu au
prevăzut dobânzi remuneratorii mai mari decât dobânda legală, pentru repararea integrală a
prejudiciului suferit de creditor, acesta are dreptul în afara dobânzii legale şi la daune
interesemcccl1v.
Dacă obligaţia debitorului priveşte o sumă de bani, daunele moratorii sunt
supuse unor reguli speciale, deosebite de cele ce guvernează materia daunelor
compensatorii, în sensul că:
-daunele moratorii sunt stabilite de lege sub formă de dobândă; -creditorul nu este ţinut
a dovedi paguba încercată; -punerea în întârziere a debitorului, cu unele excepţii, trebuie să
se facă prin cererea de chemare în judecată (acţiune în justiţie);
-dobânda se datorează la data punerii în întârziere, cu excepţia a două situaţii şi
anume:
- când raportul juridic este un raport comercial, când termenul curge de la data scadenţei;
- în cazurile în care s-a prevăzut altfel prin convenţie.
în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, art .
1536 C.civ. prevede că ,, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune - interese
egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra
echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori
creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea
obligaţiei".
268
Cu privire la dobânda legală reglementată de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, legea prevede c ă, se va datora la
plată, dobânda legală când atât legea, cât şi părţile contractante, deşi au stipulat că obligaţiile lor sunt
purtătoare de dobânzi, nu au precizat rata acestora, caz în care dobânda legal ă se stabileste la nivelul
dobanzii de referinta a BNRmccclv
Evident că, dobânzile legale se datorează şi atunci când părţile sau legea nu au făcut deloc referire la ele,
dar creditorul prin cererea de chemare în judecat ă solicită acest lucru. Argumentul de text pentru acordarea
dobânzilor în această situaţie, îl reprezintă atât art. 1535 - 1536 C.civ. cât şi art 6 parte finală
din O.G. nr. 13/2011.
3.3.2. Cumulul daunelor moratorii cu daune interese.
Daunele moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligaţiei asumate şi,
ca atare, se pot cumula cu aceasta, după cum se pot cumula şi cu daunele-interese
compensatorii, când debitorul nu execută contractul în natură sau îl execută cu întârziere.
Daunele moratorii, ca şi cele compensatorii, pot fi evaluate anticipat şi stabilite în
contract printr-o clauză penală. 3.4. Daune cominatorii
3.4.1. Noţiune. Daunele cominatorii constau în procedeul de constrângere pus la
îndemâna instanţei pentru a-l folosi împotriva debitorului care refuză să-şi execute,
obligaţia, debitor care este obligat la plata unei sume de bani, pentru fiecare zi de întârziere,
până la executarea în natură a obligaţiei de a face sau a nu face, care nu pot fi aduse la
îndeplinire în alt mod.
Trăsătura esenţială a daunelor cominatorii este că ele se aplică spre a constitui un mijloc de
constrângere prin ameninţarea, care o reprezintă pentru debitor prin plata unor sume de
bani cu scopul de a-l determina să-şi execute obligaţia. Daunele cominatorii nu au însă, un
caracter reparator, ci pe cel al unei sancţiuni civile.
Sumele de bani se pot stabili şi pentru o altă unitate de timp, iar daunele cominatorii nu
sunt condiţionate de existenţa unui prejudiciumccclv1.
Daunele cominatorii se aplică numai obligaţiilor de „a face" sau de „a
nu face".
3.4.2. Cazuri. Daunele cominatorii constituie un mijloc juridic de constrângere a
debitorului, de a-şi executa în natură obligaţia, iar nu un mijloc de despăgubire al
creditorului.
Acest procedeu de constrângere se foloseşte în următoarele cazuri: -pentru a
constrânge pe creditor să depună în instanţă actul de care se prevalează debitorul, dacă se
află asupra sa;
-în cazul obligaţiilor intuitu personae, pentru a-l determina pe debitor să execute
obligaţia în natura sa specifică;
-în cazul obligaţiilor legale, care nu pot fi înlocuite prin despăgubiri (de pildă, obligaţiile ce
se desprind din legislaţia funciară privind deplina şi raţionala folosire a pământurilor,
combaterea eroziunilor, prevenirea inundaţiilor, combaterea dăunătorilor de culturi şi
păduri, etc.)
-în situaţia când prin amânarea executării obligaţiei s-ar crea o pagubă considerabilă şi,.
uneori, chiar ireparabilă creditorului.
In legislatia Romaniei, adoptata dupa 1990 problema daunelor cominatorii a aparut in
special in ceea ce priveste aplicarea dispozitiilor art 64 alin 2 din Legea 18/1991 a fondului
funciar, a art. 48 alin 2 din Legea 31/1990 privind societatile comerciale, republicata cu
modificarile si completarile ulterioare, si a art. 24 alin 2 din Legea 554/2004 a contenciosului
administrativ.
Textul art. 64 alin 2 din Legea 18/1991 republicata dispune ca : Primarul va fi obligat să
execute deîndata inmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă in
posesie sub sancţiunea condamnării la daune cominatorii pentru fiecare fi de intarziere
anume stabilite de instanta"mccclvii.
Coroborand prevederile art. 64 alin 2 din Legea 18/1991 republicata, cu prevederile art. 580
ind 3 cod procedura civila, practica instantelor a fost neunitara. Astfel:
Unele instanţe au considerat că, ulterior introducerii in codul de procedură a art. 580
ind 3, prin care a fost reglementată procedura constrângerii debitorului la îndeplinirea
obligaţiei de a face sau a obligaţiei de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile, cererea de
obligare a acestuia la plata de daune cominatorii nu mai este admisibilă.
Instanţele au considerat că art. 580 ind 3 C.pr.civ., consacr ă principiul îndeplinirii obligaţiei
debitorului de a face sau a nu face prin constrângerea acestuia pe calea aplicarii unei amenzi civile, iar cadrul
legal pentru solicitarea de desp ăgubiri intr-un astfel de caz este reglementat la alin 2 al aceluiaşi articol, in
sensul că " pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obliga ţiei prevăzute la alin 1,
creditorul poate cere obligarea debitorului la daune - interese.

269
 Alte instanţe, dimpotriva, s-au pronunţat in sensul că este adminisilă cererea privind obligarea la
daune cominatorii şi in condiţiile reglementării posibilităţii constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiei
de a face sau a obligaţei de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile in temeiul art. 580 ind 3 din C.pr.civ.
Inalta Curte de Casaţie si Justiţie, sesizată cu recurs in interesul legii in legătură cu practica neunitară a
instanţelor a decis că : "reglementarea unui atare mijloc de constrângere, pentru a înfrânge rezisten ţa
manifestată de debitor la executarea obligaţiei de a face sau de a nu face, cuprinsă in titlul executoriu, nu
exclude folosirea dreptului de a recurge la obligarea debitorului la daune cominatorii, cât timp prin nicio
dispoziţie a legii nu este înlăturată o astfel de posibilitate"mccclviii
S-a decis că, deşi in sistemul dreptului civil român, problema daunelor cominatorii nu a fost reglementat ă
printr-o dispoziţie cu caracter general, această instituţie este consacrată prin norme speciale.
Asemenea dispoziţii, prin care se face referire la sanc ţiunea plăţii de daune, sunt cuprinse in art. 48 alin 2
din Legea 31/1990 privind societatile comerciale, republicat ă, cu modificările şi completările ulterioare,in
art. 64 alin 2 din Legea 18/1991 a fondului funciar, republicat ă, precum si in art. 24 alin 2 sin Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevede c ă, in cazul in care termenul nu este respectat, "
reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere"
S-a decis ca " daunele cominatorii reprezint ă o sancţiune pecuniară, ce se aplică de instanţele
de judecată in vederea asigurării executării unei obligaţii de a face sau de a nu face, determinate prin
hotărâre judecătorească, precum şi că suma de bani stabilit ă să fie achitată cu acest titlu este
independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului cauzat, iar ra ţiunea
acordării unor astfel de daune o constituie exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului care
persistă in neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o, prin silirea lui la plata catre creditor a unor sume
calculate in raport cu durata intarzierii îndeplinirii obligaţiei de a face sau de a nu face"

3.4.3. Caractere. Daunele cominatorii au următoarele caractere:

- constituie o obligaţie în viitor. Instanţa, de regulă, acordă un termen până la care
debitorul trebuie să execute obligaţia, cu precizarea că, după exprimarea acelui termen, el va
fi obligat să plătească o anumită sumă de bani pentru fiecare zi de întârziere;
-suma de bani pe care debitorul va urma s-o plătească nu este stabilită global de instanţă,
dinainte. Cuantumul ei depinde de poziţia ce înţelege s-o ia debitorul: cu cât va întârzia mai
mult cu executarea obligaţiei, cu atât mai mare va fi suma ce o va avea de plătit, fără însă ca
totalul sumelor să poată depăşi valoarea datorie imcccl1x. Acest cuantum trebuie să fie fixat în
limita maximă convenită de părţi prin contractul pe care l-a încheiat, iar instanţa are obligaţia
să verifice care a fost voinţa lor şi să dispună în raport de constatările făcute. Daunele
cominatorii fiind un mijloc de a determina executarea obligaţiei stabilite prin hotărâre,
instanţa este îndreptăţită să le fixeze chiar dacă au fost solicitate abia cu ocazia judecării
litigiului în fondmccclx;
-obligaţia debitorului are un caracter cominatoriu şi provizoriu. Daunele cominatorii se
aplică numai obligaţiilor de „a face" sau de „a nu face"; dar nici în cazul acestor obligaţii nu
se acordă când este posibilă executarea obligaţiilor în natură, pe cale silită, prin intermediul
executorilor judecătoreşti sau de către creditor, pe contul debitorului mccclx1.
Drept urmare, hotărârea judecătorească prin care debitorul a fost obligat să-şi execute
obligaţia şi sancţionat cu daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere nu poate să fie
pusă în lucrare pe cale de execuţie silită. Creditorul va trebui să se adreseze din nou instanţei
care, pe baza acestei din urmă cereri (şi numai pe baza acesteia), va stabili suma daunelor
cominatorii în raport de numărul zilelor întârziate de debitor, în executarea obligaţiei sale.
Această hotărâre va fi cea care va putea fi pusă în lucrare pe cale de execuţie silită mccclx11.
Independent de aceasta, se pune problema dacă, în urma deosebitei persistenţe a
debitorului în a nu executa obligaţia din natură, se vor urmări doar daunele cominatorii
stabilite prin hotărârea susceptibilă de a fi pusă în lucrare pe calea executării silite, sau
creditorul poate, pe cale judecătorească, să convertească executarea în natură a obligaţiei la
care are dreptul, într-o executare prin echivalent. Desigur, nimic nu-l împiedică pe creditor,
după ce constată că debitorul său, cu toată constrângerea exercitată asupra lui prin stabilirea
daunelor cominatorii, nu înţelege să-şi execute în natură obligaţia, să poată pretinde
executarea obligaţiei prin echivalent (să ceară a fi dezdăunat), ceea ce înseamnă că daunele
cominatorii nu exclud posibilitatea de a se cere, în ultimă instanţă şi în caz extrem,
executarea obligaţiei chiar prin echivalent. In legatura cu aplicarea dispoz art. 580 ind 3 C.pr.civ.,
instantele judecatoresti nu au un punct de vedere unitar cu privire la problema daca hotararea
judecatoreasca prin care s-au acordat daune cominatorii constituie titlu executoriu.
ICCJ prin decizia XX din 12 decembrie 2005 adoptata intr-un recurs in interesul legii a stabilit ca: „ daunele
cominatorii constituie un mijloc subsidiar de infrangere a rezistentei debitorului la executarea silita si au un
caracter provizoriu, fiind acordate pana cand acesta isi va indeplini obligatia asumata si cu posibilitatea ca
instanta de judecata sa le modifice daca va considera necesar.
Fara sa reprezinte un mijloc, direct sau indirect, de executare silita asupra bunurilor debitorului, aceste
daune constituie totusi o modalitate de constrangere ce rezulta din amenintarea cu o atare executare daca
debitorul nu isi indeplineste obligatia asumata.

270
Fata de caracterul lor provizoriu, in cazul in care debitorul executa obligatia, daunele cominatorii vor trebui sa
fie reduse la cuantumul despagubirilor datorate pentru intarzierea executarii, iar in cazul in care debitorul
refuza executarea, cuantumul lor ar trebui convertit totusi la valoarea exacta a prejudiciului suferit prin
neexecutare, o alta solutie nefiind posibila"
Dacă executarea obligaţiei în natură s-a făcut cu întârziere şi dacă din această
cauză creditorul a încercat o pagubă, acesta are dreptul atât la daunele provocate prin
întârzierea executării obligaţiei, cât şi la daunele cominatorii, dacă ele au fost stabilite şi dacă
în termenul stabilit de instanţă debitorul nu şi- a executat obligaţia.
Instanta suprema a concluzionat ca hotararea judecatoreasca prin care s-au stabilit daune
cominatorii nu este susceptibila de executare silita, fiind necesar ca aceste daune sa fie
transformate mai intai de instanta de judecata, la cererea creditorului, in daune
compensatorii.
Aşa fiind, acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudiciu, iar încasarea lor
de către creditor nu este decât provizorie, deoarece, pentru a nu realiza o îmbogăţire fără
justă cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului sumele încasate drept daune
cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare valorii prejudiciului pe care l-a suferit
din cauza întârzierii executării (daune-interese moratorii), în cazul în care debitorul şi-a
executat obligaţia, sau suma corespunzătoare valorii prejudiciului cauzat prin neexecutare
(daune-interese compensatorii), în cazul în care debitorul nu-şi execută în natură obligaţia.
Aşadar, după executarea obligaţiei, dat fiind caracterul incert şi nelichid al unei asemenea
creanţe ce au la bază daunele cominatorii încuviinţate, instanţa are datoria să le transforme
în daune compensatorii, stabilind, după regulile dreptului comun, referitoare la răspunderea
civilă, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat debitorului prin întârzierea executării.
Spre exemplu, în cazul unui contract de prestări de servicii, instanţa trebuie să stabilească
dacă în contractul încheiat de părţi pentru repararea unui imobil, sunt prevăzute penalităţi
de întârziere a executării lucrărilor contractate, deoarece într-o atare situaţie, debitorul
datorează cuantumul acestor penalizări pentru numărul de zile care a depăşit termenul de
predare-preluare a lucrărilormccclx111.
Daunele cominatorii nu se pot acorda în cazul neexecutării obligaţiilor care au drept obiect
sume de bani, deoarece acestea se pot executa întotdeauna în natură mccclxiv.
Atunci când executarea depinde de alţi factori care exclud culpa debitorului, obligaţia
acestuia la plata unor daune cominatorii către creditor este lipsită de suport şi este şi
ineficientămccclxv.

C. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA EVALUĂRII DESPĂGUBIRILOR

I. PRELIMINARII
Consideraţii introductive. Problema evaluării despăgubirilor este de cea mai mare
importanţă pentru părţi întrucât creditorul are interesul să primească echivalentul întregului
prejudiciu iar debitorul să plătească doar atât cât reprezintă paguba şi nu mai mult.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit
de creditor, fie pentru că executarea nu s-a făcut, fie pentru că executarea a fost făcută doar
parţial ori defectuos sau cu întârziere.
Evaluarea despăgubirilor se face prin instanţa de judecată (evaluarea judecătorească sau
judiciară), prin lege (evaluarea legală) sau prin convenţia părţilor (evaluarea convenţională).
2. Evaluarea prejudiciului.
Regulile dupa care se evalueaza prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea
obligatiei din partea debitorului sunt prevazute de art. 1531 - 1537 C.civ. Astfel, potrivit art.
1531 C.civmccclxvi, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare
a neexecutarii , a executarii necorespunzatoare sau cu intarziere a obligatiilor contractuale.,
reparaţie al cărei cuantum se stabileşte ţinând cont de următoarele reguli:
- Dezdaunarea la care are dreptul creditorul trebuie sa cuprinda alaturi de pierderea efectiv
suferita de creditor si beneficiul de care acesta a fost lipsit mccclxv11, eventualele cheltuieli
facute de acesta pentru a evita sau limita prejudiciul mccclxvi11, eventualele prejudicii viitoare,
atunci când acestea sunt certe mccclxix, cu alte cuvinte tot ceea ce este consecinţa directă şi
necesară a neexecutării obligaţiei. Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe
care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă. mccclxx
- Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de
judecatămccclxxi.
- dacă la producerea prejudiciului a contribuit şi creditorul prin acţiunea sau omisiunea sa
culpabilă, sau dacă prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost

271
asumat de creditor, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod
corespunzătormccclxx11.
- debitorul va răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să
le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului,
- daunele-interese trebuie să cuprindă numai ceea ce este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării obligaţieimccclxx111.
- dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, şi aceasta nu este plătită la scadenţă,
creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în
cuantumul convenit de părţi sau, după caz, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să
dovedească vreun prejudiciu, debitorul neavând dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit
de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai micmccclxxiv.
- dacă obligaţia are alt obiect decât plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă
întotdeauna dreptul la daune - interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care
debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în
care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de
întârzierea în executarea obligaţieimccclxxv.
- creditorul este ţinut să probeze atât neexecutarea obligaţiei cât şi prejudiciul suferit, dacă
prin lege sau convenţia părţilor nu s-a dispus altfel.mccclxxvi
II. MODURI DE EVALUARE
1. Evaluarea judiciară
1.1. Reglementarea juridică. In situatia in care cuantumul prejudiciului, nu a fost prevăzut de
părţi şi nu poate fi stabilit cu certitudine, el se determină de instanţa de judecată. Evaluarea
judiciară se face de asemenea în condiţiile stabilite de dispoziţiile art. 1531 - 1537 C.civ.
dispoziţii care stabilesc principiile în materie şi după regulile enunţate mai sus.
1.2. Principii. În conformitate cu dispoziţiile legale în materie, evaluarea judiciară se face
potrivit următoarelor trei principii;
A. Prejudiciul trebuie reparat în întregime. Prejudiciul suferit de creditor ca urmare a
neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei cuprinde atât
paguba efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut
realiza (i ucrum cessans). Practica judecătorească a decis că dacă apartamentul vândut n-a
fost predat la data stabilită, vânzătorul va fi ţinut să-l despăgubească pe cumpărător pentru
prejudiciul suferit, prejudiciu care consta în chiria plătită de acesta din urmă pe perioada
scursă de la termenul când apartamentul trebuia predat (damnum energens). Dacă, însă,
intrând în posesia apartamentului cumpărat, cumpărătorul putea închiria o cameră, în
prejudiciu va fi cuprinsă şi chiria pe care acesta ar fi putut s-o ia (lucrum cessans);
B. Debitorul este ţinut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii
contractului. Acest principiu este consacrat de dispoziţiile art. 1533 C. civ. şi se aplică numai
în domeniul răspunderii civile contractuale, întrucât chiar noţiunea de previzibilitate este
discutată numai în raport cu răspunderea contractuală bazată esenţialmente pe voinţa
părţilor.
Neîndoielnic, la manifestarea voinţei pentru formarea unui contract, părţile trebuie să aibă
imaginea completă asupra tuturor consecinţelor juridice care decurg din angajamentul lor
juridic, adică, trebuie să ştie exact, ce drepturi dobândesc şi ce obligaţii îşi asumă. Dacă ar fi
altfel, am fi în prezenţa unei încălcări a regulii potrivit căreia voinţa trebuie să fie conştientă.
Principiul de faţă comportă însă o excepţie potrivit căruia debitorul va fi ţinut să răspundă de
prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului, dacă neexecutarea este
intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-
interese nu cuprind decăt ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei sale;
C. Sunt supuse reparării numai prejudiciile directe, nu şi cele indirecte. Instanţa este obligată
ca la stabilirea despăgubirilor în privinţa întinderii lor să ia în calcul numai, prejudiciile
directe, adică acelea care sunt rezultatul direct al neexecutării contractului, cu alte cuvinte,
daunele-interese nu cuprind decăt ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei.
Sunt prejudicii directe numai cele ce constituie efectul direct al neexecutării contractului.
Prejudiciile indirecte nu sunt supuse reparării.
Sarcina dovedirii prejudiciului revine reclamantului (creditorului) mccclxxv11, intrucat faptul
neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia situatiei
în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel.
2. Evaluarea legală

272
2.1. Noţiune. Spre deosebire de clauza penală care este o convenţie accesorie inserată în
contract prin care părţile determină anticipat şi de comun acord întinderea despăgubirilor ce
se vor plăti în situaţia neexecutării parţiale sau totale a obligaţiei asumate, ori când aceasta
este executată defectuos sau cu întârziere, evaluarea legală a daunelor-interese este
evaluarea care rezultă din lege.
2.2. Obiect. Ea priveşte numai situaţia prejudiciului suferit de creditor atunci când nu se
execută o obligaţie, care are drept obiect o sumă de bani. Despăgubirea constă tot într-o
sumă de bani, întrucât asemenea obligaţii se execută întotdeauna în natură. Practic, daunele
încasate de creditor, aşa cum am arătat, nu pot fi decât moratorii mccclxxviii, de întârziere, sau
altfel spus, se plăteşte o dobândă, care reprezintă echivalentul prejudiciului înregistrat ca
urmare a întârzierii plăţii de către debitor.
O altă situaţie este aceea a prestaţiei dată în schimbul transferării lucrului împrumutat, caz
reglementat de dispoziţiile art. 1536 C.civ.mccclxxix.
Potrivt dispozitiilor art. 1536 C.civ." În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata
unor sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune - interese egale
cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra
echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori
creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea
obligaţiei."
Dobânda are trei accepţiuni diferite ca regim şi natură juridică în doctrina din ţara noastră.
Astfel, într-o primă accepţiune, dobânda reprezintă o remuneraţie a capitalului, având natura
juridică a fructelor civile.
Într-o a doua accepţiune, termenul de „dobândă" este utilizat pentru a desemna daunele-
interese moratorii prevăzute de art. 1535 C.civ. Cu privire la această accepţiune, aşa cum s-a
spusmccclxxx, trebuie să înţelegem prin aceasta că se au în vedere daune pentru neexecutarea
la timp a acestora.
În cea de a treia accepţiune, dobânda se foloseşte în sensul de beneficiu nerealizat, pentru
suma de bani de care a fost lipsit păgubitul, pe perioada de la cauzarea prejudiciului şi până
la pronunţarea hotărârii, în cazul obligaţiilor izvorând din delicte.
2.3. Reglementare. Evaluarea legală este consacrată prin dispoziţiile art. 1535 - 1536 C. civ.
Potrivit art. 1535 alin 1 C.civ. „ În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă,
creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii mccclxxx1, în
cuantumul convenit de părţimccclxxx11 sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să
dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că
prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic"
Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu
sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge
de drept" (s.n.).
Dispoziţiile Codului civil sunt completate de dispozitiile cuprinse in O.G. nr. 13/2011
privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti. Din
interpretarea acestui text de lege, rezultă că părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii
pentru întârzierea la plată. În exercitarea acestui drept, contractanţii nu sunt limitaţi sub nici
un aspect, cu excepţia nivelului maxim fixat de actul normativ în discuţie. Potrivit dispozitiilor
art. 1 alin 1 OG 13/2011" părţile sunt libere să stabilească, in convenţii, rata dobânzii, atât
pentru restituirea unui imprumut al unei sume de bani, cât si pentru intârzierea in plata unei
obligatii banesti"
OG 13/2011, se referă in mod expres la notiunile de dobânda remuneratorie si dobânda
penalizatoare.
In accepţiunea legii, dobânda remuneratoare este dobânda plătită de debitor pentru
neindeplinirea obligaţiei de a da o suma de bani la un anumit termen. Dobânda
penalizatoare, este dobanda care se va plati de debitor pentru neindeplinirea obligatiei de
plata a unei sume de bani la scadenta.
In acceptiunea legiuitorului roman, termenul general de dobânda, utilizat de OG 13/2011, va
privi atât dobânda remuneratorie cât şi dobânda penalizatoare, ori de cate ori nu se
precizează expres ca fiind vorba de dobândă remuneratorie ori de dobândă penalizatoare.
Conform art. 6 din O.G. nr. 13/2011, dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa
acestuia, se datorează dobânda legală.
Dobânda legală este reglementată de art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Potrivit acestui articol de
lege, se va datora la plată, dobanda legala când atât legea, cât şi părţile contractante, deşi au
stipulat că obligaţiile lor sunt purtătoare de dobânzi, nu au precizat rata acestora. In lipsa de
stipulatie contrara dobanda legala se stabileste la nivelul dobanzii de referinta
273
a BN Rmccclxxx111
Evident că, dobânzile legale se datorează şi atunci când părţile sau legea nu au făcut deloc
referire la ele, dar creditorul prin cererea de chemare în judecată solicită acest lucru.
Argumentul de text pentru acordarea dobânzilor în această situaţie, îl reprezintă atât art.
1535 - 1536 C.civ. cât şi art 6 parte finală din O.G. nr.13/2011.
2.4. Trăsături specifice. Din modul în care este reglementată evaluarea legală se desprind
câteva trăsături specifice ale acesteia:
regula este că dobânda are caracter convenţional, legea stabilind doar nivelul maxim peste
care nu se poate trece prin convenţia acestora. Potrivit art. 5 alin 2 O.G. nr. 13/2011, „Orice
clauza prin care se incalca dispozitiile alin 1 este nula de drept. In acest caz, creditorul este
decazut din dreptul de a pretinde dobanda legala".
În doctrină veche s-a pus întrebarea mccclxxx1v dacă în condiţiile constatării nulităţii
absolute a unei astfel de clauze, creditorul mai are dreptul la dobândă şi în caz afirmativ dacă
i se va acorda dobânda legală sau cea maximală. Fiind vorba de o nulitate absolută parţială,
aceasta trebuie să afecteze clauza doar în măsura în care afectează legea, adică peste suma
ce depăşeşte limita legalămccclxxxv;
dobânda este stabilită pe categorii de raporturi contractuale. Astfel, prin art. 5 alin 1 O.G. nr.
13/2011, s-a prevăzut că „ in raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ, in sensul art. 3 alin 3 C.civ., dobânda nu poate depăşi dobânda
legală cu mai mult de 50% pe an".
In relaţiile de comerţ exterior şi în celelalte relaţii economice internaţionale, dobânda este
fixată la nivelul de 6% pe anmccclxxxvi, cu condiţia să fie aplicabilă legea română iar efectuarea
plăţii să fie făcută în monedă străină;
în toate celelalte cazuri, in care raporturile juridice nu decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ in sensul art. 3 alin 3 C.civ., dobânda legală se stabileste la
nivelul dobanzii de referinta a BNR, diminuat cu 20 % mccclxxxvi1;
creditorul este scutit a face dovada, în cazul evaluării legale, că prin executarea cu întârziere
a încercat un prejudiciu, întrucât legea instituie în beneficiul său o prezumţie cu un astfel de
conţinut, fiind presupus că, ori de câte ori a fost lipsit de folosinţa unei sume de bani, a
înregistrat o pierderemccclxxxv111;
dobânzile ca daune-interese se datorează, de regulă, din ziua chemării în judecată , simpla
notificare prin intermediul unui executor judecătoresc nu este, aşadar, suficientă pentru
acordarea lor.
2.5. Trăsături caracteristice dobânzii legale reglementată de art. 1535 - 1536 C.civ.
Aşa după cum am arătat, dobânda în cazul reglementat de aceste articole, constă în prestaţia
la care se obligă împrumutatul, alături de obligaţia principală de restituire a lucrului
împrumutat în schimbul transferării proprietăţii pe o durată determinată. Art. 1 alin 5 O.G.
nr. 13/2011, care completează dispoziţiile Codului civil în această materie, prevede, referitor
la modalitatea de plată a dobânzii, că ea poate îmbrăca forma unei sume de bani, ori pe cea
a unei „prestaţii" sub orice denumire sau titlu. (prin dobanda se intelege nu numai sumele
socotite in bani cu acest titlu, dar si alte prestatii sub orice titlu sau denumire, la care
debitorul se obliga drept echivalent al folosintei capitalului)
Legea lasă, aşadar, la latitudinea părţilor să stabilească costul pe care împrumutătorul
înţelege să-l pretindă de la împrumutat, pentru perioada în care i-a transferat proprietatea
lucrului ce a făcut obiectul contractului, aceasta putând să constea în prestarea unei munci
ori a unui serviciu, folosirea de către împrumutător a unui bun al împrumutatului, transferul
proprietăţii unui astfel de bun în contul dobânzii etc mccclxxxix.
Caracteristicile dobânzii legale, datorată în condiţiile textului de lege menţionat mai sus, sunt
următoarele:
este specifică doar contractelor de împrumut cu dobândă cărora li se aplică regulile art. 1535
- 1536 C.civ.;
calcularea şi obligarea la plata dobânzilor legale are caracter subsidiar, fiind limitată la acele
situaţii când, dispoziţiile legale ori părţile contractante, prevăd că obligaţia este purtătoare
de dobânzi fără a specifica rata lor. Aşadar, în cadrul unui contract de împrumut, ori de câte
ori împrumutătorul şi împrumutatul au stipulat că pentru predarea bunului se va plăti o
dobândă, fără a preciza nivelul acesteia, se va datora dobânda legal ă mcccxc;
- Rata dobânzii legale se stabileste la nivelul ratei dobanzii de referinta a Bancii
Nationale a Romaniei.
Cu toate că dobânda legală are caracter subsidiar, găsindu-şi aplicabilitatea doar
atunci când părţile nu au stabilit o dobândă convenţională, potrivit art. 5, alin. (1) din O.G. nr.
13/2011, dobânda convenţională nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.
274
Cu alte cuvinte, mai întâi se calculează dobânda legală, care aşa cum am arătat în materie
comercială se fixează la nivelul taxei oficiale a scontului, stabilită de către Banca Naţională,
iar în raporturile dintre persoanele fizice va reprezenta 80% din nivelul acesteia, după care se
stabileşte cât reprezintă 50% din această sumă pe an.
2.6. Capitalizarea dobânzilor. Până la abrogarea Decretului nr. 311/1954, anatocismul era
oprit de lege. Anatocismul este o convenţie care are ca obiect capitalizarea dobânzilor prin
acordul debitorului de a plăti, pe lângă dobânda aferentă capitalului datorat, şi o dobândă la
dobândă. Aşadar, anatocismul mai poartă şi aceste două denumiri: capitalizarea dobânzilor şi
dobândă la dobândă.
Dobânda perceptibilă pentru un împrumut poate produce la rândul ei dobândă cu condiţia
ca dobânda datorată să fi devenit exigibilă şi numai după expirarea termenului la care
trebuia să fie plătită. Practic, dobânda este considerată ca un nou împrumut la care
creditorul percepe dobândă.
După abrogarea prin Legea nr. 7/1998 a Decretului nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii
legale, îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 1489 alin. (2) din cod civil privind dobânda la
dobândă, dispoziţiile acestui text de lege fiind completate de art. 8 din O.G. nr. 13/2011.
Pentru a putea capitaliza dobânda legală, într-un contract de împrumut de consumaţie cu
dobândă, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
dacă părţile nu au convenit în mod expres asupra acestui lucru prin convenţie, este necesar
ca reclamantul să o ceară cu ocazia intentării acţiunii;
convenţia specială de anatocism să se încheie după ce s-a înregistrat scadenţa dobânzilor;
dobânzile datorate şi neplătite să fie debite pentru un interval de timp de cel puţin un an (în
consecinţă, nu se poate solicita dobânda la dobânzile datorate doar pentru perioade de o
lună ori un trimestru).
Referitor la plata cu anticipaţie a dobânzii, O.G. nr. 13/2011 stabileşte două reguli: dobânda
nu se poate achita anticipat, decât pentru un interval de cel mult 6 luni (art. 7 din O.G. nr.
13/2011);
după ce a primit dobânda anticipată, împrumutătorul nu mai poate avea pretenţii de
reactualizare a ei, deoarece a fost plătit pentru întregul interval de timp cât a cedat
proprietatea lucrului împrumutat.
Plata cu anticipaţie a dobânzilor se poate face atât în cazul dobânzilor convenite de părţile
contractante, cât şi în cazul dobânzilor legale, în ambele cazuri fiind necesar acordul părţilor.
2.6. Dispoziţii speciale privind dobânda. Prevederile O.G. nr. 13/2011 nu se aplică
dobânzilor percepute sau plătite de Banca Naţională a României, de instituţiile de credit, de
intituţiile financiare nebancare şi de Ministerul Finanţelor, caz în care calculul dobânzilor este
reglementat prin legi speciale ( art. 9 O.G. 13/2011).

2.7. Evaluarea convenţională (clauza penală). Instituţia clauzei penale a fost deja
tratată cu prilejul prezentării formelor daunelor-interese.
Revenim, totuşi, numai pentru a puncta câteva elemente care privesc latura evaluatorie a
clauzei penale.
Aşa cum s-a reţinut, clauza penală este convenţia accesoriemcccxc1 prin care părţile determină
anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitorul său mcccxc11. Pornind de la
definiţie şi ţinând seama de ceea ce interesează latura evaluatorie a instituţiei, facem, în
continuare, următoarele precizări:
clauza penală este o convenţie, şi, în consecinţă, va trebui să îndeplinească condiţiile
esenţiale cerute pentru orice contract;
părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor datorate de debitor în cazul în care
obligaţia contractuală n-a fost îndeplinită şi, prin aceasta s-a creat un prejudiciu; ca
modalitate, părţile pot include în contract o clauză anume destinată evaluării pagubelor;
caracterele clauzei penale învederează latura evaluatorie a instituţiei: Fixând anticipat
valoarea prejudiciului în caz de neexecutare, executare cu întârziere ori defectuoasă, clauza
penală este de mare utilitate practică, întrucât părţile sunt scutite de a purta un proces în
vederea evaluării prejudiciului.
Clauza penală are drept scop determinarea întinderii prejudiciului pe cale convenţională, ci
nu acela de a conduce la liberarea debitorului prin a săvârşi o altă prestaţie. De aici rezultă că
debitorul nu poate alege între executarea obligaţiei şi oferirea clauzei penale, în schimb,
creditorul are o asemenea opţiune, dar numai după ce obligaţia principală a devenit exigibilă
dar n-a fost încă executatămcccxc111;

275
Clauza penală este obligatorie pentru părţi, întrucât fiind un contract, ea este „legea
părţilor", ceea ce înseamnă că instanţa de judecată nu-i poate mări ori reduce cuantumul.
Clauza penală se datorează numai dacă sunt întrunite toate condiţiile pentru a se putea
acorda despăgubiri.
Fiind creditor chirografar, creditorul obligaţiei cu clauză penală vine în concurs cu ceilalţi
creditori, neavând vreun drept de preferinţă în raport cu alţi creditori chirografari. Clauza
penală reprezintă în acelaşi timp o garanţie a executării obligaţiei asumate mcccxc1v.
III. REZOLUŢIUNEA, REZILIEREA ŞI REDUCEREA
PRESTAŢIILOR.
3.1. Noţiuni generale. Aşa cum am arătat într-un capitol anterior, în imensa majoritate a
cazurilor, obligaţiile asumate de părţi se execută de bună voie şi aşa cum au fost asumate.
Există însă şi situaţii în care debitorul nu execută de bună voie obligaţiile asumate, caz în
care potrivit art. 1516 C.civmcccxcv., creditorul are dreptul de a alege între:
a. a cere executarea silită (forţată) a obligaţiilor ce revin debitorului.
b. a cere, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după
caz, reducerea propriei obligaţii corelative
c. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea
dreptului său,
Mergând pe aceeaşi linie, art. 1549C.civ., prevede că, în caz de neexecutare a
obligaţiilor contractuale din partea debitorului, creditorul, dacă nu optează pentru
executarea silită ( în natură ori prin echivalent), poate alege rezoluţiunea sau rezilierea
contractului şi daune interese.
De precizat faptul că rezoluţiunea este o sancţiune care se aplică în caz de
neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale, o sancţiune prin care contractul este
desfiinţat. Dacă obligaţia asumată este divizibilă, rezoluţiunea, în principiu, se poate cere
pentru întreg contractul ori numai pentru o parte din contract, după cum neexecutarea
obligaţiei este totală sau parţială. Rezoluţiunea nu orerează de plin drept, ea fiind în esenţă
judiciară, dar nimic nu împiedică părţile ca prin acordul lor să prevadă în contract
posibilitatea rezoluţionării contractului pentru neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate.
( clauză de rezoluţiună). Rezoluţiunea se aplică contractelor cu executare instantanee.
În cazul contractelor cu executate succesivă, creditorul are dreptul la reziliere
dacă, actele de neexecutare au un caracter repetat.
Rezilierea se supune în esenţă aceloraşi reguli cu rezoluţiunea, dar nu trebuie
confundată cu aceasta.
Rezoluţiunea şi rezilierea fiind sancţiuni excesive, tind la desfiinţarea contractului.
În situaţia în care, o parte şi-a executat integral, respectiv, parţial obligaţia, şi nu are
dreptul la rezoluţiune, ea are dreptul de a solicita instanţei, după caz fie restituirea unei parţi
din prestaţie sub forma de echivalent bănesc, fie reducerea proporţională a prestaţiei.
Rezoluţiunea şi rezilierea au fost tratate pe larg la capitolul privind Efectele speciale şi reguli
specifice contractelor sinalagmatice.
IV. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE
4.1. Noţiune. Părţile se pot înţelege în privinţa răspunderii debitorului, însă nu asupra
întinderii despăgubirilormcccxcvi. Înţelegerea poate interveni, aşadar, asupra scutirii, limitării ori
agravării acesteia.
4.2. Dezvoltare. De precizat că dispoziţiile legale în materia răspunderii civile
contractuale sunt supletive, pe cale de consecinţă, cu anumite excepţii, părţile prin
convenţia lor se pot abate de la ele.
Convenţiile, este obligatoriu să se fi încheiat înainte de producerea prejudiciului, iar prin
acestea, răspunderea debitorului se poate înlătura, restrânge sau agrava. Asemenea
convenţii nu se confundă cu renunţarea creditorului la plata prejudiciului, după ce acesta s-a
produsmcccxcv11 şi nu au nici un efect asupra obligaţiei iniţiale asumate de debitor.
4.3. Feluri. Doctrinamcccxcviii clasifică asemenea înţelegeri în: convenţia de neresponsabilitate.
Este convenţia prin care debitorul este exonerat în întregime de răspundere. O asemenea
convenţie este posibilă numai în ipoteza în care vina debitorului îmbracă forma neglijenţei
sau imprudenţei, nu şi atunci când suntem în prezenţa dolului mcccxcix; Potrivit art. 1355 alin 3
C.civ., raspunderea pentru prejudiciile cauzate integritatii fizice sau psihice ori sanatatii nu
poate fi inlaturata ori diminuata decat in conditiile legii.

276
convenţia care are drept scop limitarea răspunderii. O asemenea convenţie restrânge, după
ivirea prejudiciului, prin neexecutare, întinderea reparaţiunii datorate, sub condiţia ca vina
debitorului să îmbrace numai forma neglijenţei sau imprudenţei, nu şi a dolului;
convenţia de agravare a răspunderii. Părţile se pot înţelege ca răspunderea să fie agravată mcd.
Astfel, cu titlu de exemplu, partile pot conveni ca debitorul sa raspunda si in caz de forta
majora sau de caz fortuitmcd1.

TITLUL II
MIJLOACELE JURIDICE ACORDATE DE LEGE CREDITORILOR IN SCOPUL REALIZARII
DREPTURILOR LOR DE CREANTA

1. Precizare. În raportul juridic de obligaţie, debitorul este ţinut să execute prestaţia I a

care s-a obligat, dar şi creditorul, deşi este titularul dreptului corelativ obligaţiei ce urmează
să fie executată de către debitor, are anumite îndatoriri, fie dintre cele ce revin ambelor părţi
ale raportului juridic, fie că trebuie să respecte unele dispoziţii legale, favorabile debitorului.
2. Obligaţiile creditorului. Creditorul este dator: -să primească o plată parţială, dacă s-
a acordat debitorului un termen de graţie de către instanţă, înlăuntrul căruia s-a eşalonat
plata;
-să primească o plată parţială în cazul în care, potrivit regulilor de la imputaţia plăţii,
aceasta este posibilă;
-în cazul contractului de vânzare-cumpărare, creditorul garanţiei de evicţiune este ţinut să
ia măsuri pentru evitarea evicţiunii, dacă aceasta depinde de el.

3. Dispozitii legale favorabile debitorului. Legea prevede unele măsuri menite să-l ajute pe
debitor să facă plata:
-când plata priveşte un lucru de gen, debitorul poate fi liberat dacă dă lucruri de calitate
mijlocie;
-instanţa poate acorda unele termene scurte pentru plată şi să oprească executarea;
-Termenul acordat se presupune a fi în favoarea debitorului;
-în privinţa interpretării contractelor, una din reguli statuează că în cazul în care o clauză
contractuală este ambiguă, ea se interpretează în favoarea debitorului;
-în materia plăţii funcţionează regula potrivit căreia locul plăţii este locul prevăzut în
contract, iar în lipsă de prevedere, locul în care se găsea obiectul obligaţiei la data încheierii
contractului, dacă este vorba de lucruri certe, la domiciliul sau sediul creditorului, daca este
vorba de sume de bani , la domiciliul sau sediul debitorului, in cazul celorlalte obligatii;
-în materia imputaţiei plăţii, dacă părţile nu au prevăzut altfel printr-un înscris, plata se va
imputa asupra aceleia dintre datorii pe care debitorul este interesat s-o stingă în primul
rând.
Acestea sunt numai câteva exemple de dispoziţii legale favorabile debitorului. Codul civil mai
conţine şi altele asemănătoare.
Creditorii care au un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului se numesc
creditori chirografari. Aceştia au totuşi posibilitatea de a acţiona în vederea conservării
bunurilor debitorului ori ocrotirii patrimoniului acestuia, indiferent dacă este sau nu
insolvabil. Astfel:
pot cere punerea de sigilii la moartea debitorului lor, pentru a evita instrăinarea, dosirea sau
inlocuirea bunurilor;
pot cere întocmirea inventarului moştenirii rămase de pe urma debitorul uimcd11;
pot cere înscrierea unei ipoteci sau transcrierea unui act prin care debitorul dobândise un
drept real asupra unui bun, spre a-l face opozabil terţilor, pot interveni în procesele
debitorului şi totodată pot cere să asiste la împărţirea bunurilor acestuia etc.
Este evident că cel mai important mijloc juridic la care pot recurge creditorii pentru
realizarea creanţelor il reprezintă urmărirea drepturilor patrimoniale ale debitorului, în
măsura în care acestea nu sunt declarate de lege insesizabile mcd111.
In realizarea creantelor sale, legea confera creditorului dreptul de a lua toate
masurile necesare sau utile conservarii drepturilor sale, precum : -asigurarea dovezilor
-indeplinirea formalitatilor de publicitate si informare pe contul debitorului
-exercitarea actiunii oblice
-luarea masurilor asiguratorii : sechestrul si poprirea asiguratorie.
277
 A. ACŢIUNEA OBLICĂ
1. Noţiune. Codul civil în art. 1558 - 1559 conferă creditorului, in realizarea
creantelor sale, dreptul de a exercita actiunea oblica
Astfel, prin punerea la indemana creditorului a dreptului de a exercita actiunea
oblica, legiuitorul confera acestuia dreptul de a exercita „ drepturile şi acţiunile debitorului
atunci cand acesta, in prejudiciul creditorului, refuza sau neglijeaza sa le exercite" mcdiv, cu
exceptia actiunilor si drepturilor strict personale". Prin acţiunea oblică se înţelege acţiunea în
justiţie pe care creditorul o exercită în numele debitorului, când acesta din urmă neglijează
a-şi exercita drepturile, neglijenţă care are drept urmare micşorarea solvabilităţii sale şi
implicit lezarea intereselor creditorului.
S-ar putea spune că acţiunea oblică nu este altceva decât o măsură pur conservatorie, având
drept scop conservarea patrimoniului debitorului. În realitate, acţiunea oblică este ceva mai
mult decât un act conservatoriu. Ea este un act care tinde să ajungă la urmărire, altfel spus,
un act preparatoriu la urmărirea debitorului mcdv, deoarece după ce a exercitat drepturile
debitorului şi a făcut ca bunurile să intre în patrimoniul acestuia, creditorul va practica o
urmărire a lor.
Datorită faptului că este exercitată de creditor în locul debitorului său, acţiunea
oblică mai este denumită acţiune subrogatorie sau indirectă.
Exercitarea de către creditor a drepturilor şi acţiunilor debitorului se înte meiază
pe dreptul de gaj general asupra întregului patrimoniu al datornicului.
Creditorii au posibilitatea de a exercita toate drepturile patrimoniale ale debitorului lor în
afară de situaţiile în care, din lege sau din însăşi natura dreptului, reiese că el nu poate fi
exercitat decât de debitor. Drepturile şi acţiunile extrapatrimoniale sunt străine gajului
general al creditorilor, deci nu pot fi exercitate pe calea acţiunii oblice. Drept urmare,
creditorul unui succesibil poate accepta mostenirea acestuia in limita indestularii creantei
sale, nu poate cere revocarea unei donaţii pentru ingratitudine, nu poate exercita drepturi
neurmăribile, ca uzul, abitaţia, pensia alimentară, după cum nu poate cere desfacerea
unilaterală a unui contract, sau să exercite dreptul de preferinţă la cumpărarea unui bun.
Tot astfel, pe calea acţiunii oblice creditorii nu pot să încheie în locul debitorului lor acte de
dispoziţie ( cum ar fi vânzarea-cumpărarea, schimbul etc), sau acte de
administrare( închirierea unui bun al debitorului, arendarea unui teren), fiind ţinuţi, astfel, să
se limiteze, pe calea acţiunii oblice, doar la conservarea drepturilor deja născute în
patrimoniul debitorului lor, nu să se substituie acestuia pentru a face să se nască alte
drepturi.
În concluzie, nu pot fi exercitate de către creditor pe calea acţiunii
oblice:
-drepturile extrapatrimoniale (divorţ, filiaţie, drepturile şi îndatoririle părinteşti etc.);
-drepturile patrimoniale a căror exercitare implică o apreciere personală din partea
debitorului (de exemplu, revocarea unei donaţii pentru ingratitudine); -drepturile al căror
obiect este insesizabil (de exemplu, pensia de întreţinere).
2. Condiţii de admisibilitate a acţiunii oblice. Pentru exercitarea acţiunii oblice se cer a fi
întrunite următoarele condiţii:
-debitorul să nu depună stăruinţe pentru exercitarea dreptului său, adică să fie inactiv sau
delăsător. Inactivitatea debitorului este o chestiune de fapt care trebuie dovedită de creditor.
Ea poate să rezulte din comportamentul debitorului, care este neglijent sau de rea-credinţă,
după cum se poate datora şi unor cauze obiective cum sunt boala, dispariţia etc.
În practică s-a decis că, antecontractul prin care se convine asupra vânzării unui imobil, deşi
nu are valoarea unui act de vânzare-cumpărare, generează pentru părţi, îndatorirea de a
primi toate obligaţiile legate de încheierea lui, printre care şi obligaţia de a preda un act apt
de intabulare, ceea ce implică - în cazul în care imobilul este bun indiviz - şi obligaţia de a
cere ieşirea din indiviziune. Neîndeplinirea acestei obligaţii deschide creditorului dreptul de a
acţiona în locul debitorului său, adică de a cere ieşirea din indiviziune, deoarece pasivitatea
debitorului în exercitarea unui drept pune pe creditorul său în imposibilitate de a-şi realiza
creanţa.
-creditorul să aibă un interes serios şi legitim care justifică introducerea acţiunii,
deoarece, „dacă debitorul este solvabil, o atare acţiune urmează a se considera lipsită de
interes". Altfel spus, interesul serios şi legitim al creditorului constă în ameninţarea de
insolvabilitate ori de agravare a insolvabilităţii debitorului, de natură să-l pună în
imposibilitatea să îşi realizeze creanţa.
-creanţa trebuie să fie certă (să existe), lichidă (să aibă o întindere precisă) şi exigibilă. În
literatura juridică s-au purtat discuţii în legătură cu cerinţa exigibilităţii creanţei, unii autori
278
susţinând că, deoarece acţiunea oblică nu este o măsură de executare, nu implică
exigibilitatea creanţeimcdv1.
Majoritatea autorilormcdv11 şi practica instanţelor de judecată consideră, însă, că acţiunea
oblică este mai mult decât un mijloc de conservare, deoarece ea pregăteşte însăşi executarea
silită asupra patrimoniului debitorului şi, ca atare, creanţa trebuie să fie exigibilă.
Drept urmare acţiunea oblică nu poate fi exercitată în cazul unei creanţe cu
termen în favoarea debitorlui, după cum nu poate fi exercitată nici în cazul crenţelor sub
condiţie suspensivă.
În cazul creanţelor cu termen, practica le recunoaşte creditorilor chirografari dreptul de a
exercita acţiunea oblică. De altfel, şi în doctrină s-a apreciat că, şi aceşti creditori au un
interes foarte asemănător cu acela al creditorilor obişnuiţi, temerea de insolvabilitate
existând şi pentru ei, motiv pentru care trebuie să li se recunoască facultatea de a intenta
acţiunea oblica.
3. Efectele acţiunii oblice. Creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în numele
debitorului; de aici decurg următoarele consecinţe:
- terţul acţionat de creditor în numele debitorului se va putea folosi de toate apărările şi
excepţiile pe care le-ar fi putut opune debitorului;
- hotărârea pronunţată ca urmare a promovării acţiunii oblice va fi opozabilă debitorulu i
numai în măsura în care el a fost introdus în proces. În cazul în care a fost introdus în cauză,
hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, are autoritate, în mod firesc, asupra
debitorului.
In doctrina de dinainte de intrarea in vigoare a noului cod civil, se considera ca , in situaţia în
care debitorul nu a fost introdus în proces, hotărârea are sau nu, autoritate de lucru judecat
faţă de acesta, în funcţie de modul în care creditorul este sau nu considerat reprezentant al
debitorului.
În ipoteza în care creditorul este considerat reprezentant al debitorlui, hotărârea pronunţată
are autoritate de lucru judecat. În cealaltă ipoteză, debitorul este considerat terţ faţă de
hotărârea pronunţată de instanţă.
Alţi autori faceau distincţie după cum hotărârea era sau nu favorabilă creditorului mcdv111. În
ceea ce ne priveşte apreciem că, deşi creditorul exercită drepturile debitorului inactiv, el
acţionează, de fapt, pentru propriul interes, şi drept urmare hotărârea judecătorescă
pronunţată intr-o astfel de cauză, trebuie să îi fie opozabilă debitorului numai în măsura în
care el a fost parte în proces.
- dacă creditorul câştigă procesul în care a introdus acţiunea oblică, se evită micşorarea
patrimoniului debitorului, întrucât „bunul asupra căruia purta dreptul, ce era ameninţat cu
pierderea, este readus în patrimoniul debitorului", situaţie ce profită tuturor creditorilor
debitorului respectiv. Este şi motivul pentru care, sugestiv, s-a spus că " acţiunea oblică este
individuală prin exerciţiul său şi colectivă prin efectele sale" mcd1x.
Evitarea micşorării patrimoniului debitorului profită tuturor creditorilor acestuia în temeiul
gajului general pe care creditorii îl au faţă de patrimoniul datornicului mcdx.
B. ACŢIUNEA PAULIANĂ
1. Noţiune. Spre deosebire de cazul acţiunii oblice, când debitorul refuză să-şi exercite
drepturile pentru a-l prejudicia pe creditor, în cazul acţiunii pauliene (revocatorii) debitorul
are o atitudine activă, dar frauduloasă, urmărind a-şi crea sau mări starea de insolvabilitate.
Acţiunea pauliană sau revocatorie este acţiunea prin care creditorul tinde la
revocarea actelor făcute de debitor în frauda drepturilor sale, acţiune ce se
fundamentează pe ideea executării cu bună-credinţă a contractelor. Ideea executării cu
bună-credinţă a contractului are la bază principiul consacrat în dispoziţiile art. 1170 C. civ. şi
are în vedere ocrotirea gajului general al creditorilor asupra patrimoniului debitorului .
Denumirea de „acţiune pauliană" vine din dreptul roman de la creatorul ei, pretorul Paulus,
în acea vreme acţiunea avea un caracter colectiv, fiind exercitată în numele tuturor
creditorilor de către un „curator bonorum".
În sistemul codului civil, acţiunea pauliană desi are un caracter individual, de efectele acţiunii
beneficiind numai creditorul care a exercitat -o, ea poate profita si celorlalti creditori mcdxi, in
masura in care, acestia, putand introduce actiunea, au intervenit in cauza respectiva.

279
 2. Domeniul de aplicaţie. Domeniul de aplicaţie a acţiunii pauliene cuprinde, în
principiu, orice act juridic cu titlu oneros, sau cu titlu gratuit, prin care debitorul a micşorat gajul
general al creditorilor.

3. Acte neatacabile. Sunt sustrase de la posibilitatea exercitării acţiunii pauliene: -actele

care au ca efect lipsa de îmbogăţire a debitorului (de pildă, refuzul de a accepta o donaţie); ????
-actele ce privesc drepturi neurmăribile (cu excepţia celor care au fost încheiate de
debitor cu intenţia vădită de a frauda interesele creditorilor; spre exemplu, cazul unei
obligaţii de întreţinere în care debitorul, pentru a frauda interesele creditorilor, plăteşte o
sumă excesivă);
_______-actele referitoare la drepturile strict personale ale debitorului sau drepturi
patrimoniale care implică o apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului;
-plata unei datorii exigibile; -contractarea unei noi obligaţii.
327Condiţiile exercitării. Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face dacă
sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
-creditorul să încerce un prejudiciu personal, prin actele frauduloase pe care le încheie
debitorul său, în sensul că acesta din urmă devine insolvabil, iar creditorul nu-şi poate realiza
creanţa sa. În acest sens, jurisprudenţa a stabilit că „acţiunea pauliană (revocatorie) are
caracter subsidiar. Ea este justificată numai în ipoteza în care creditorul nu-şi poate realiza
creanţa împotriva debitorului din motiv că a devenit insolvabil" mcdx11;
-să existe fraudă din partea debitorului (actul încheiat de debitor să fi fost făcut în.
frauda drepturilor creditorului). Cu privire la determinarea noţiunii de „fraudă" în literatura
juridică s-au formulat mai multe opinii mergându-se de la echivalarea fraudei cu intenţia sau
dolul debitoruluimcdx111 până la considerarea fraudei ca existentă din momentul în care
debitorul a conştientizat (şi-a dat seama) că prin actul încheiat şi-a creat sau şi-a mărit starea
de insolvabilitatemcdxiv (opinie pe care o împărtăşim);
-să existe complicitate la fraudă din partea terţului dobânditor, complicitate care
trebuie dovedită pentru actele cu titlu oneros (în cazul actelor cu titlu gratuit, simpla dovadă
a titlului este suficientă pentru revocarea actului; în acest sens, s-a pronunţat şi
jurisprudenţa stabilind că „în cazul când bunul a fost înstrăinat cu titlu gratuit, reclamantul
este scutit a face dovada convenţiei frauduloase a dobânditorului bunului fiind suficient ca el
să dovedească existenţa actului cu titlu gratuit, chiar dacă dobânditorul a ignorat crearea
stării de insolvabilitate a înstrăinătorului, deoarece acesta militează pentru păstrarea unui
câştig în schimbul căruia n-a dat nimic"mcdxv);
creanţa creditorului care exercită acţiunea pauliană trebuie să fie certă la momentul
introducerii actiuniimcdxvi;
-în principiu, acţiunea revocatorie (pauliană) poate fi promovată numai de creditorii
anteriori actului atacat (a cărui revocare se cere), deoarece un act anterior al debitorului nu
poate fi prejudiciabil pentru creditorii ulteriori (posteriori) încheierii sale, întrucât gajul
general al creditorului se determină din momentul naşterii creanţei sale. În acest sens, s-a
pronunţat şi practica judiciară arătând că „... creditorul nu va putea să ceară anularea unui
act de vânzare-cumpărare încheiat anterior creanţei sale, prin care debitorul a înstrăinat
imobilul unui terţ. Concluzia este firească, deoarece la data când s-a născut creanţa, imobilul
nu mai exista în patrimoniul debitorului, aşa că nu mai făcea parte din gajul general".
-sa nu fi trecut mai mult de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau
trebuia sa cunoasca prejudiciul ce rezulta din actul atacat 4.

4 Art. 1564 C.civ. - Daca prin lege nu se prevede altfel, dreptul la actiune se prescrie in termen de un an de la data la care creditorul a
cunoscut sau trebuia sa cunoasca prejudicial ce rezulta din actul atacat

280
281
 5. Efectele acţiunii pauliene. In ceea ce priveste efectele introducerii actiunii
pauliene de catre unul din creditori, trebuie facuta distinctie intre situatia in care ceilalti
creditori, care desi puteau introduce actiunea nu au introdus-o dar au intervenit in cauza, si
situatia in care acestia nu au intervenit.
Astfel, acţiunea pauliană nu produce nici un efect faţă de ceilalţi creditori ai
debitorului, daca acestia, putand introduce actiunea, nu au introdus-o si nici nu au I
ntervenit in acea cauza, iar revocarea actului atacat profită numai creditorului care a
introdus acţiunea, deoarece acest creditor exercită un drept propriu iar acţiunea are un
caracter individual.
_______In situatia in care, ceilalti creditori , desi nu au introdus actiunea, au intervenit in
cauza, actul atacat este declarat inopozabil atat fata de creditorul care a introdus actiunea
cat si fata de creditorii care au intervenit in cauza 5.
Admiterea acţiunii pauliene va face ca creditorului să-i fie inopozabil actul atacat.
Bunul care forma obiectul actului va putea fi urmărit de creditor, care a introdus acţiunea, ca
şi cum acesta n-ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului.
Terţul poate păstra bunul, oferind creditorului suma datorată de debitor. În cazul în care.
creditorul, care a intentat acţiunea, îşi satisface creanţa sa şi mai rămâne un excedent, acesta
va aparţine terţulului dobânditor6.

GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

CAPITOLUL I
SECŢIUNEA I
A. DEFINIŢIE
328Definiţie. În literatura de specialitate garanţiile au fost definite ca fiind „(...) acele
mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest
drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă,
fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din
partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat să execute obligaţia ce
revine debitorului"mcdxvii.
Din dispoziţiile art. 2.324 alin. (1) C.civ.,, se arată că, cel care este obligat personal
răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare, acestea servind drept
garanţie comună a creditorilor săi.
În legătură cu această definiţie, în literatura de specialitate mcdxviiis-au făcut următoarele
discuţii:
- este o definiţie care cuprinde sensul larg al garanţiilor;
- fiind surprins sensul larg al garanţiilor, definiţia priveşte nu numai garanţiile propriu-
zise, ci şi o serie de procedee şi mijloace juridice care, deşi se păstrează în sfera noţiunii
dreptului de gaj general, întăresc şansele executării obligaţiilor; şi
- caracterul general al definiţiei este de natură să extindă fără limite bine precizate
sfera caracterului de garanţie, inclusiv posibilitatea de a apela la forţa coercitivă a statului în
vederea realizării executării silite.

B. PRECIZĂRI DEFINITORII

4
5Art. Art. 1565 alm 1 C.c1v.
5 6Art. 1565 alm 2 C.c1v.
282
 329Precizări. Din observarea împreună a dispoziţiilor legale în materie şi a definirilor
date, se impun o serie de precizări al căror scop îl constituie completa subliniere a
conceptului de garanţie:
- orice obligaţia asumată tinde spre o anume finalitate: executarea ei:
- asigurarea executării unei obligaţii se înfăptuieşte şi pe calea garantării ei privită ca
măsură constituită în acest scopmcdxix;
- primul interesat cu privire la măsura garantării obligaţiei în contra insolvabilităţii
debitorului este creditorul;
- insolvabilitatea debitorului este evidentă atunci când pasivul mcdxx depăşeşte activul,
privite drept componente ale patrimoniului acestuia;
- dreptul de gaj general al creditorilor chirografari constituie cea mai generală
garanţie pentru executarea obligaţiilor, dar şi cea mai puţin eficace, pentru că înlătură riscul
insolvabilităţii debitorului7 şi nu conferă posibilitatea îndestulării creditorului cu preferinţă şi
urmăririi bunurilor din activul debitorului oriunde s-ar afla ele;
- slaba capacitate a dreptului de gaj general al creditorilor chirografari constă în aceea
că este un gaj comun tuturor creditorilor din această categorie, consideraţi egali în
posibilitatea recunoscută de lege de a urmări bunurile supuse executării silite;
- poziţia de egalitate a creditorilor chirografari face ca, în cazul în care sumele
obţinute nu sunt suficiente pentru acoperirea tuturor datoriilor, aceste sume să se impute
proporţional asupra valorii creanţelor8;
- dreptul de gaj general conferă creditorilor o serie de prerogative precum:
a) dreptul de a lua măsuri de conservare în legătură cu un bun sau mai multe bunuri,
precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi informare pe
contul debitorului ori luarea unor măsuri asiguratorii precum sechestrul sau poprirea
asigurătorie;
b) posibilitatea recunoscută de lege creditorului de a introduce acţiunea oblică
(subrogatorie) pentru a înlătura neglijenţa debitorului în exercitarea propriilor sale drepturi;
c) posibilitatea recunoscută de lege creditorului de a intenta acţiunea pauliană sau
revocatorie pentru înlăturarea unor acte frauduloase încheiate de debitor pentru a crea sau
mări propria insolvabilitate;
d) posibilitatea recunoscută creditorului de a trece la executarea silită asupra
bunurilor ce se află în patrimoniul debitorului în momentul în care începe urmărirea;
- egale pentru toţi creditorii, aceste prerogative constituie, în acelaşi timp, limitele
maxime ale posibilităţilor de asigurare a executării obligaţiilor oferite de dreptul de gaj
general;
- asemenea prerogative nu ajută pe creditor în situaţia în care insolvabilitatea este
urmarea unor acte nefrauduloase încheiate de debitor în legătură cu bunurile sale 9;
- situaţia este aceeaşi, în cazul în care solvabilitatea este consecinţa contractării unor
datorii noi de către debitor10;
- garanţiile, altele decât dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, au fost
create pentru a evita ori reduce riscul insolvabilităţii debitorului, întărind, astfel, poziţia
creditorilor;
- pe cale de consecinţă, prin garanţii se poate ajunge la una din următoarele soluţii:
• înlăturarea egalităţii dintre creditori, unul dintre aceştia fiind pus, prin chiar garanţia
respectivă, într-o situaţie privilegiată; fie,
• adăugarea la gajul general existent a unui alt gaj general alcătuit din patrimoniul
unei alte persoane decât debitorul, care se obligă să execute obligaţia debitorului dacă
acesta din urmă n-o face.

7A se vedea, d1spoz1ţ11le art. 2.324 C. c1v.: „Cel care este obl1gat personal răspunde cu toate bunurile sale
mob1le ş1 1mob1le, prezente ş1 v11toare".
8A se vedea, d1spoz1ţ11le art. 2.324 C. tiv.: „Bunurile mob1le sau 1mob1le servesc drept garanţe1 comună a
cred1tor1lor să1 afară de cazul când ex1stă între cred1tor1 cauze leg1t1me de preferinţă, sau când bunul este
1nal1enab1l sau 1nses1zab1l".
9Pe cale de consetinţă, actele nefrauduloase nu pot f1 revocate prin actiunea paul1ană.
10Contractarea unor no1 dator11 de către deb1tor1 nu poate f1 împ1ed1cată de cred1tor11 ex1stenţ1.
283
 C. ARVUNA SI CLAUZA PENALA POT FI CONSIDERATE GARANŢII NUMAI IN SENSUL
LARG AL CONCEPTULUI

330Motivaţie. Din punctul de vedere al materiei garantării obligaţiilor numai garanţiile

propriu-zise - adică, numai acelea care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus
faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite garanţii suplimentare - dau
conţinutul conceptului de garanţie11.
În această situaţie, nici arvuna şi nici clauza penală nu pot fi considerate garanţii:
- arvuna, pentru că dacă executarea obligaţiei nu a avut loc din vina celui ce a plătit-o,
acesta nu mai poate pretinde restituirea ei, în timp ce, dacă executarea devine imposibilă
pentru primitorul arvunei, acesta va restitui arvuna îndoit 12.
- clauza penală13, pentru că în cazul acesteia cel ce nu-şi execută obligaţia este ţinut la
plata sumei prestabilite adică echivalentul global al prejudiciului, fără a fi nevoie de dovada
prejudiciului din partea creditorului.
Pe de altă parte, se constată că nici una din cele două instituţii (arvuna şi clauza
penală) nu adaugă ceva la dreptul de gaj general al creditorului chirografar asupra
patrimoniului debitorului său.
D. SENSURI (ACCEPŢIUNI)

331Accepţiuni. Din întreaga abordare în plan conceptual a noţiunii de garanţie,

credem că se poate conchide că aceasta trebuie privită ca având două sensuri (două
accepţiuni):
a) garanţie în sens larg (lato sensu), care pe lângă garanţiile propriu-zise înglobează şi
alte instituţii juridice precum: arvuna, clauza penală, solidaritatea, indivizibilitatea etc., toate
acestea constituind, în cel mai larg sens al cuvântului, garanţii în privinţa executării obligaţiei;
şi
b) garanţie în sens restrâns (stricto sensu), accepţiune care încorporează numai
garanţiile propriu-zise, adică acele mijloace specifice care, depăşesc limitele dreptului de gaj
general şi în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative
suplimentare care se concretizează, de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie
în posibilitatea ca atunci când debitorul nu-şi execută obligaţia, să urmărească o altă
persoană şi anume, pe aceea care s-a angajat să execute ceea ce debitorul însuşi era ţinut.

SECŢIUNEA A II-A REGLEMENTAREA ŞI CLASIFICAREA GARANŢIILOR

A. REGLEMENTAREA GARANŢIILOR
332Reglementare. Codul civil constituie izvorul de bază în materia garanţiilor,
conţinând prevederi adecvate:
- în Cartea a V-a Titlul al X-lea, intitulat „ Garanţiile personale"
- în, Cartea a V-a Titlul al XI-lea intitulat „ Privilegiile şi garanţiile reale".
Acestui izvor de sinteză i se adaugă altele - legi speciale sau alte categorii de acte
normative - cum ar fi cele edictate în perioada 1947-1989, unele dintre acestea din urmă
fiind abrogate ori căzute în desuetudine, altele fiind abrogate odată cu intrarea în vigoare a
Noului Cod civil.
Credem că, în condiţiile procesului de trecere la economia de piaţă, multe dintre
dispoziţiile privind garanţiile reale cuprinse în Codul civil vor căpăta o importanţă crescândă,
mai ales datorită frecvenţei şi valorii lor - (obiect al obligaţiei - pe care îl garantează), iar
altele îşi vor regăsi finalitatea avută în vedere de legiuitor.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă, introducerea unor noi mijloace de garantare a
creanţelor, respectiv art. 2.321 - 2.322, care reglementează garanţiile personale autonome,
respectiv scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort.

11Vezi C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 398-399.

12A se vedea, dispoziţiile art. 1544 - 1545 C. civ.
13A se vedea dispoziţiile art. 1.538 C.civ.
284
 În acelaşi sens, legiuitorul a înţeles să introducă un nou mijloc de garantare a unor
obligaţii, prin instituirea unor ipoteci asupra bunurilor mobile ale debitorului, sediul materiei
fiind art. 2.387 - 2.428 C.civ..
Odată cu intrarea în vigoare a acestor noi garanţii reale şi personale, titlul VI al Legii nr.
99/1999 privind „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare" a fost abrogat prin art. 230 lit.
(u) din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil.
Aceeaşi situaţie va viza şi prevederile legale care privesc creanţele statului, raportat la
preferinţele acordate acestora, urmând să fie reglementate prin legi speciale (art. 2.328
C.civ.).
Potrivit art. 154 alin. (1) din Constituţie, legile şi toate celelalte acte normative rămân
în vigoare în măsura în care ele nu contravin Constituţiei. În mod deosebit sunt apărate doar
bunurile ce aparţin domeniului public. Aşadar, cu excepţia bunurilor prevăzute de legile care
le declară expres ca aparţinând domeniului public, restul bunurilor indiferent de titularul lor
sunt bunuri ce ţin de proprietatea privată, care potrivit art. 44 alin.1 (") din Constituţie este
ocrotită în mod egal, fără a distinge între titularii dreptului de proprietate.
Apreciem că dispoziţiile O.G. nr. 11/199714 şi a Legii nr. 22/1969 cu modificările
ulterioare, nu se aplică tuturor agenţilor economici, ci doar raporturilor juridice care implică
proprietatea publică, restul raporturilor juridice, fiind lăsate sub incidenţa principiului
libertăţii contractuale.

B. CLASIFICAREA GARANTIILOR

333Clasificare. Garanţiile se clasifică în două mari grupe: garanţiile personale şi

garanţiile reale.
334Garanţiile personale. Garanţiile personale rezidă într-un angajament asumat de o
altă persoană decât debitorul principal faţă de creditor. Acest angajament are drept obiect
obligaţia acestei alte persoane de a executa obligaţia pentru ipoteza în care debitorul nu o va
face. Fideiusiunea (cauţiunea) este o garanţie personală care se înfăţişează ca un accesoriu al
obligaţiei principale asumată de debitorul principal.
Odată cu intrarea noului Cod civil, au fost introduse noi garanţii personale
autonome, precum scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort, instrumente utilizate mai
mult în domeniul bancar, având acelaşi scop general al unei garanţii personale.
Astfel, scrisoarea de garanţie, reprezintă o garanţie personală, prin care o persoană se
obligă la solicitarea altei persoane, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane. Cu titlu
de exemplu, se dă situaţia unui comerciant, care este în situaţia in care nu are nici resurse
financiare şi nici garanţii suficiente, dar are o afacere sau doreşte să încheie o afacere cu un
al comerciant, ce prezintă şanse reale de câştig, solicită unei companii sau instituţii
financiare, să garanteze executarea obligaţiei asumate, în lipsa scrisorii de garanţie
contractantul nu se va angaja.
Scrisoarea de confort, este un angajament irevocabil şi autonom, prin care emitentul
îşi asumă o bligaţie de a face sau a nu face în scopul susţinerii unei alte persoane, în vederea
executării obligaţiilor acestuia faţă de un creditor.
Şi acest instrument este utilizat mai mult în domeniul bancar, prin reintroducerea
acestuia s-a urmărit îndeosebi accelerarea absorţiei fondurilor post-aderare. În fapt această
scrisoare de confort reprezintă parte integrantă din documentaţia necesară obţinerii
finanţării nerambursabile.
335Garanţiile reale. Numele de garanţii reale vine de la corespondentul din limba
latină al cuvântului bun (res). Garanţiile reale rezidă în a afecta un bun în vederea garantării
unei obligaţii.
Spre deosebire de garanţiile personale, garanţiile reale considerate a fi un drept real
cu privire la un bun sunt însoţite de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire
aparţinând creditorului.

14 Mod1f1cată prin Legea 179/1998.

285
 Dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă, la care ne-am referit deja cu prilejul
prezentării noţiunii de garanţie, decurg, pentru creditor, din chiar dreptul real accesoriu de
garanţie.
Dreptul real accesoriu de garanţie se caracterizează în instituţii juridice de cea mai
mare importanţă pentru interesele debitorului: privilegiile, ipoteca, gajul şi dreptul de
retenţie (debitum cum re iunctum) care conţine o garanţie reală imperfectă.

CAPITOLUL II
GARANŢIILE PERSONALE - FIDEIUSIUNEA (CAUŢIUNEA)
SECŢIUNEA I NOŢIUNEA ŞI FELURILE FIDEJUSIUNII
336Reglementare. Fideiusiunea este o garanţie personală reglementată de
prevederile art. 2.280 - 2.320 din Codul civil. Termenul de fidejusiune este utilizat alternativ
cu termenul de cauţiune, termen cu origine romană, deoarece în dreptul roman, cuvântul
„cautio" avea un sens larg şi însemna prudenţă (cavere) sau cauţiune (contum). În sistemul
nostru de drept, încă de la începuturile sale, fideiusiunea a fost cunoscută sub denumirea de
chezasiemcdxxi.
337Noţiune. Din dispoziţiile art. 2.280 C. civ. înţelegem că fideiusiunea este contractul
prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport
obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii,
obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
Fideiusorul se poate angaja juridiceşte garantând obligaţia debitorului, chiar dacă nu a
primit consimţământul acestuia şi chiar fără ca acesta din urmă să ştie mcdxxii. Mai mult, se
poate garanta nu numai debitorul principal, ci şi fideiusorul acestuia mcdxxiii.
338Dezvoltare. Definiţia fideiusiunii şi textele citate atrag atenţia asupra
următoarelor elemente:
a) fideiusiunea este de natură contractuală, este un contract.
Ea este un contract unilateral pentru că numai fideiusorul îşi asumă obligaţii (nu şi
creditorul), precum şi un contract accesoriu pentru că fideiusorul va executa obligaţia numai
dacă debitorul principal sau garantul, după caz, nu au executat-o;
Ea poate fi un contract bilateral, numai în situaţia în care potrivit convenţiei dintre
debitorul garantat şi fideiusor, este stabilita plata unei remuneraţii din partea celui dintâi.
b) fideiusiunea este acordul de voinţă intervenit între fideiusor şi creditorul unei alte
persoane.
c) fideiusorul garantează fie pe debitorul principal, fie pe un fideiusor al acestuia;
d) există fidejusiune şi în cazul în care o parte se angajează faţă de o altă parte să
acorde un împrumut unui terţ, situaţie în care creditorul ( persoana faţă de care s-a. realizat
angajamentul ), este garant al obligaţiei de restituire a împrumutului primit de către terţ
( art. 2.292 C.civ. )
e) contractul de fidejusiune se încheie valabil fără a fi nevoia de un ordin din partea
debitorului principal sau, după caz, a fideiusorului acestui, ba mai mult, chiar şi împotriva
voinţei debitorului principal. (art. 2.283 C. civ.).
339Felurile fideiusiunii. Aşa cum rezultă din definiţie, fideiusiunea este de natură
contractuală, ea nu poate avea izvor extracontractual, dar, cu toate acestea, textele Codului
civil, art. 2.281-2.286 vorbesc despre fideiusiunea legală şi judecătorească, motiv pentru
care se consideră că fideiusiunea sau cauţiunea poate fi de trei feluri:
a) fideiusiunea convenţională. Este acea formă a fidejusiunii în care chiar părţile -
creditorul şi debitorul principal - cad de acord asupra numirii unui garant (unui nou obligat
pentru debitorul principal);
b) fideiusiunea legala. În cazul fidejusiunii legale debitorul este obligat să aducă un
nou garant (un garant, un fideiusor) pentru a garanta obligaţiile ce-i revin printr-o dispoziţie
a legii; în situaţia în care debitorul nu poate sau nu doreşte să aducă un fideiusor, legiuitorul
a reglementat posibilitatea debitorului de a oferii o altă garanţie, care să fie suficientă pentru
a satisface creanţa ( art. 2.286 C.civ. ).
c) fideiusiunea judecătorească. Este fideiusiunea dispusă de instanţa judecătorească.
Astfel, în caz de litigiu, instanţa va putea dispune aducerea unui fideiusor care să garanteze

286
executarea obligaţiei asumate fie de debitorul principal, fie de către un alt garant. Această
dispoziţie poate fi înlocuită în cazul fideiusiunii judecătoreşti, conform prevederile art. 2.286
C.civ., prin aceea că, debitorul poate aduce o altă garanţie suficientă, în locul aducerii unui
fideiusor.
13. Formele fideiusiunii. Din dispoziţiile art. 2.282 C.civ., rezultă că, fideiusiunea nu
se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris autentic sau sub semnătură
privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Prin această dispoziţie legiuitorul a instituit forma scrisă ad validitatem, atât pentru
atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o are fideiusiunea asupra
patrimoniului celui care se obligă să garanteze un debitor cât şi pentru exercitarea unui
control al societăţii prin organele statului, cu privire la aceste acte juridice care prezintă
importanţă ce depăşeşte cadrul strict al intereselor părţilor.
De altfel, importanţa formei scrise a contractului de fideiusiune, rezultă în mod expres
din sancţiunea pe care a înţeles legiuitorul să o aplice acelor contracte de fideiusiune cu
încălcarea formei scrise, respectiv sancţiunea nulităţii absolute.
Este fără discuţie că, prin instituirea acestei sancţiuni, legiuitorul a înţeles să
ocrotească un interes general al societăţii mcdxxiv, situaţie din care rezultă împrejurarea că,
contractul de fideiusiune este un contract solemn.
Astfel , se poate observa din dispoziţia legală că, părţile au posibilitatea să încheie
contractul prin înscris autentic cât şi prin înscris sub semnătură privată, fiind la latitudinea
părţilor, pentru care din cele două forme vor înţelege să opteze.
Din dispoziţiile art. 1.179 ale actualului Cod civil, rezultă că, formalitatea multiplului
exemplar este cerută pentru valabilitatea actului ori de câte ori există convenţii
sinalagmatice în care sunt mai multe părţi, care au interese contrare.
În ceea ce priveşte menţiunea bun şi aprobat, deoarece suntem în prezenţa unei
obligaţii unilaterale din partea fideiusorului, considerăm că din contractul încheiat, trebuie
să rezulte expres obligarea sa, constată prin semnătură şi prin orice altă formulă din care , să
rezulte că fideiusorul înţelege să se oblige în locul debitorului principal, pentru sumele
consemnate în contract.
14. Compatibilitate. Cele trei feluri ale fidejusiunii (conven ţională, legală şi judecătorească) nu
sunt incompatibile dacă sunt analizate prin prisma naturii contractuale a fidejusiunii. Totuşi, s-ar p ărea că
fideiusiunea legală şi cea judecătorească ar încălca acest caracter, numai că, aşa cum rezult ă din
prezentarea lor se poate observa că legea sau instanţa judecătorească impun numai aducerea unui
fideiusor. Fideiusiunea rămâne, independent de obligaţia impusă de lege ori de instan ţa judecătorească, un
contract; ea va lua naştere prin conven ţia intervenită între fideiusor şi creditor, chiar dacă a fost dispusă de
lege sau instanţă, căci nici legea şi nici instanţa nu-l poate obliga pe fideiusor să garanteze executarea
obligaţiei debitorului principal, dacă acesta nu-şi manifestă voinţa în acest sens.
Altfel spus, legea sau instanţa, după caz, dispun să se aducă un fideiusor adică să se încheie o
convenţie de garanţie, dar nici una, nici alta, nu ţin loc de convenţie.
15. Dezvoltare. Garanţia însăşi adusă de fideiusor constă în creditul personal al acestuia, în
obligaţia asumată de el, prin contractul unilateral şi accesoriu de fideiusiune, în toate cazurile, de a pl ăti în
locul debitorului.
Fideiusiunea se aseamănă, dar nu se identific ă cu solidaritatea, pentru că pe când, în cazul
solidarităţiimcdxxv, creditorul poate considera pe oricare dintre debitorii solidari ca debitor principal, putând
cere totul de la fiecare dintre ei, în cazul fidejusiunii, fideiusorul este numai un debitor accesoriu, obligat
numai în subsidiarmcdxxvi.
Şi în cazul fidejusiunii suntem în prezen ţa unei unităţi de obiect şi unei pluralit ăţi de legături: unitate
de obiect, pentru că prestaţia la care se obligă fideiusorul trebuie să fie una şi aceeaşi cu cea la care este
obligat debitorul principalmcdxxvii şi pluralitate de legături, pentru că fideiusorul încheie contractul unilateral şi
accesoriu de fideiusiune pentru a garanta o obliga ţie născută dintr-un raport juridic şi la care este ţinută o
altă persoană.
Din unitatea de obiect decurg următoarele consecinţe:
- prestaţiunea pe care o garantează fideiusorul trebuie să fie una şi aceeaşi cu cea la care sa obligat
debitorul principal;
- dacă fideiusorul s-ar obliga la altceva, am fi în prezen ţa unui contract nenumit căruia i s-ar putea
aplica, prin analogie, unele reguli dintre cele care guverneaz ă fideiusiunea, numai că, în acest caz, n-am fi în
prezenţa unei fidejusiuni propriu-zise, motiv pentru care p ărţile dintr-un asemenea contract trebuie să
detalieze conţinutul acestuia:
- dacă nu s-a stipulat altfel prin conven ţia de fidejusiune, obligaţia fideiusorului va cuprinde şi
accesoriile creanţei, cum sunt şi cheltuielile de judecată;

287
 - conţinutul şi întinderea obligaţiei fideiusorului nu pot fi mai mari decât ale debitorului, pentru c ă
ar contraveni caracterul accesoriu al conven ţiei de fidejusiune însă, fideiusorul se poate obliga să garanteze
numai pentru o parte a obligaţiei principale.
Aşadar, „contractul de fidejusiune se înscrie printre garanţiile personale ale
creditorului şi îmbracă forma fidejusiunii determinate (art. 2.289 C. civ. şi nedeterminate -
art. 2.290 C. civ.). În cazul fidejusiunii determinate, art. 2.289 C. civ. prevede că obligaţia
asumată se interpretează restrictiv şi garantul nu poate fi obligat peste limitele în care s-a
contractat.
Mai mult decât atât, art. 2.289 alin. 2 C.civ., prevede că, în cazul în care fideiusiunea
depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este contractată în condiţii
mai oneroase, aceasta nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale.
Dimpotrivă, în cazul fidejusiunii nedeterminate, concepută, de regulă, în termeni
generali, pentru garantarea obligaţiei principale, art. 2.290 C. civ. prevede că, „ în lipsa unei
stipulaţii contrare, fideiusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile
acesteia, chiar şi la cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului şi la cheltuielile
aferente cererii de chemare în judecată a acestuia";
- naşterea obligaţiei de garantare a executării obligaţiei principale în sarcina
fideiusorului implică existenţa şi valabilitatea mcdxxviii juridică a obligaţiei principale.
Pe cale de consecinţă, dacă se garantează o obligaţiune viitoare, obligaţia fideiusorului
este supusă condiţiei suspensive ca obligaţiunea principală să se nască.
Dacă se garantează o obligaţie lovită de nulitate absolută, tot o asemenea sancţiune
va lovi şi obligaţia fideiusorului. Sancţiunea nulităţii relative aplicată obligaţiunii principale,
atrage sancţiunea nulităţii relative a obligaţiei fideiusorului, numai că, în aceste caz, obligaţia
fideiusorului subzistă până la pronunţarea hotărârii de anulare sau, dacă, obligaţia principală
rămâne valabilă prin efectul confirmării, obligaţia fideiusorului rămâne valabilă în mod
definitiv.
Dacă obligaţia principală se anulează pentru lipsa de capacitate a debitorului principal,
obligaţia fideiusorului rămâne valabilă, numai dacă acesta cunoştea această împrejurare, în
caz contrar, dacă fideiusorul, dovedeşte că el nu a avut cunoştinţă despre starea de
incapacitate a debitorului principalmcdxxlx, obligaţia sa nu este valabilă.
Anularea obligaţiei principale pentru viciu de consimţământ duce la stingerea
obligaţiei fideiusorului. Prin fidejusiune poate fi garantată şi o obligaţie naturală, cu condiţia
ca cel ce garantează să fi ştiut că este vorba de o asemenea obligaţie (art. 2.288 alin.2 C.civ.);
Din pluralitatea de legături în materie de fidejusiune decurg următoarele consecinţe:
- legătura principală a creditorului este cu debitorul său din raportul juridic înlăuntrul
căruia şi prin care s-a născut obligaţia principală;
- legătura dintre creditor şi fideiusor s-a născut din convenţia de fidejusiune şi este o
legătură accesorie;
Celor două legături li se aplică regula accesorium sequitur principale, regulă potrivit
căreia, legătura succesorie dintre creditor şi fideiusor urmează soarta juridică a legăturii
principale dintre creditor şi debitorul principal, atât în privinţa validităţii, cât şi în privinţa
întinderii.
Pe cale de consecinţă dacă fideiusorul s-ar obliga sub alte modalităţi decât debitorul
principal, el nu se poate obliga la mai mult decât reprezintă obligaţia principală mcdxxx.
- contractul dintre creditor şi fideiusor este un contract consensual, dar nu este
oneros pentru că garanţi executării constă în a se executa de către fideiusor obligaţia la care
creditorul avea dreptul, fără ca acesta să primească ceva în plus.
Totuşi, raportat la prevederile art. 2.280 C.civ., care prevăd mcdxxxl că, contractul de
fidejusiune poate fi cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, credem că această
dispoziţie îşi găseşte aplicare în situaţia în care contractul de garanţie se încheie între
fideiusor şi debitorul principal, situaţie în care părţile pot convenii o remuneraţie care să îi fie
acordată fideiusorului, astfel încât contractul este cu titlu oneros.
SECŢIUNEA A II-A
CARACTERELE JURIDICE ALE FIDEJUSIUNII
16. Caractere juridice. Din prezentarea conceptului şi felurilor fidejusiunii se pot
distinge cu uşurinţă caracterele juridice ale acestei importante instituţii juridice şi anume:
contract accesoriu, contract solemn, contract unilateral sau bilateral şi contract cu titlu
gratuit sau cu titlu oneros.

288
 17. Fideiusiunea este un contract accesoriu. Încheierea convenţiei de fideiusiune se
face în considerarea garantării executării obligaţiei rezultând din raportul juridic principal
născut între creditor şi debitorul principal.
Contractul de fideiusiune este un contract accesoriu în raport cu obligaţia principală în
vederea garantării căreia se încheie.
Din caracterul accesoriu al fidejusiunii decurg următoarele consecinţe:
1. fideiusiunea va urma soarta juridică a obligaţiei principale potrivit regulii precizate
deja: accesorium sequitur principale, în ceea ce priveşte cauzele de validitate şi cele de
stingere.
Deşi, în principiu, fideiusiunea se instituie pentru a garanta o obligaţie principală
valabilă, ea se poate institui şi pentru garantarea unei obligaţii naturale sau anulabile
datorită unei excepţii personale debitorului (de exemplu, cauza de vinovăţie), situaţie în care
obligaţia de garanţie rămâne în picioare chiar după anularea obligaţiei principale.
2. întinderea obligaţiei de garanţie nu poate fi mai mare decât întinderea obligaţiei
principale şi nu poate fi stabilită în condiţii mai oneroase decât aceasta din urmă.
Fideiusorul, însă, se poate obliga să garanteze numai o parte a datoriei principale sau
să şi-o poată asuma în condiţii mai puţin oneroase în raport cu obligaţia principală (art.
2.291 C.civ);
3. obligaţia fideiusorului făcută fără a fi determinată se poate întinde şi asupra
accesoriilor obligaţiei principalemcdxxxii, cum şi asupra cheltuielilor ocazionate de urmărirea
mcdxxxiii
silită .

18. Fideiusiunea este un contract solemn. În dreptul nostru, în privinţa actelor

juridice civile, privite ca gen, dar şi în privinţa convenţiilor (contractelor), privite ca cea mai
importantă specie, funcţionează principiul consensualismului, principiu potrivit căruia,
pentru ca un act juridic civil, în speţă, un contract să fie valabil format, este suficient acordul
de voinţămcdxxxiv al părţilor valabil exprimat.
De la acest principiu există situaţi reglementate în mod expres de către legiuitor, prin
care acesta impune, pentru valabilitatea unor acte juridice forma autentică.
Din dispoziţiile art. 2.282 C.civ., rezultă că, fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie
asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
Conform art. 1.174 alin. 3 C.civ., contractul este solemn atunci când validitatea sa este
supusă îndeplinirii unei formalităţi prevăzute de lege.
Din interpretarea legală a textelor, rezultă că legiuitorul a înţeles să condiţioneze
valabilitatea contractului de fideiusiune, de forma scrisă a acestuia, părţile neputându-se
prevala de alte forme, sub sancţiunea nulităţi absolute.
Aşadar, pentru aceleaşi argumente dezvoltate mai sus, reiterăm că, prin această
dispoziţie legiuitorul nu a înţeles să stabilească această formalitate în vederea dovedirii
contractului, întrucât prin sancţionarea cu nulitatea absolută a contractului, pentru
încălcarea formei scrise a acestuia, s-a dorit a fi ocrotite interesele generale ale societăţii.
19. Fideiusiunea este un contract unilateral sau bilateral. Din contractul de
fideiusiune (din raportul de fideiusiune) se naşte o singură obligaţia a fideiusorului faţă de
creditor şi anume de a garanta executarea obligaţiei debitorului principal. Creditorul nu-şi
asumă nici o obligaţie.
Cum, între raporturile dintre creditor şi fideiusor, nu este vorba de obligaţii reciproce,
nu se poate pune nici problema conexităţii obligaţiilor mcdxxxv, întrucât nu suntem în prezenţa
unui raport juridic sinalagmatic, ci a unuia născut dintr-un contract unilateral.
Evident, caracterul unilateral al contractului de fideiusiune nu înlătură relaţia de
corelativitate dintre dreptul creditorului de pretinde ca obligaţia debitorului principal să fie
garantată, inclusiv în executarea ei şi obligaţia fideiusorului de a garanta obligaţia principală.
Numai că această relaţie de corelativitate, în cazul caracterelor unilaterale există într-un
singur sens: de la drepturile creditorului, la obligaţiile debitorului, spre deosebire de
contractele sinalagmatice în care relaţia funcţionează în ambele sensuri, pentru că ambele
părţi au atât calitatea de creditor (reus credendi) cât şi calitatea de debitor (reus debendi).
Caracterul unilateral al contractului de fidejusiune încheiat între creditor şi fideiusor
nu este limitat nici de dispoziţia înscrisă la art. 2.302 C.civ., întrucât aceasta vizează
informarea fideiusorului cu privire la conţinutul şi modalităţile obligaţiei principale şi stadiul
executării acesteia.

289
 Totuşi, în cazul în care debitorul principal încheie contractul de fidejusiune cu
fideiusorul, părţile pot stabili ca debitorul să plătească o remuneraţie, situaţie în care suntem
în prezenţa unui contract cu titlu oneros, sinalagmatic, în care fideiusorul are dreptul la
remuneraţia stabilită, iar debitorul principal are obligaţia de a o plătii, iar în caz de
neexecutare poate fi executat silit.
Este evident că într-o atare situaţie contractul dobândeşte caracter bilateral, oneros şi
comutativ, prin stabilirea de către părţi a unei obligaţii de plata a unei remuneraţii, astfel
încât în această situaţie relaţia de corelativitate este în ambele sensuri.
O problema care se va ridica în mod evident în practică, este aceea dacă înscrisul sub
semnătură privată, este un titlu executoriu în mâna fideiusorului pentru remuneraţia
datorată de debitorul principal.
Considerăm că, răspunsul la aceasta problemă, este acela că înscrisul sub semnătură
privată nu este titlu executoriu, fideiusorul pentru a încasa creanţa sa are la dispoziţie acele
acţiuni prevăzute de dreptul comun.
Lucrurile sunt diferite în cazul în care contractul de fidejusiune este întocmit printr- un
înscris autentic, în această situaţie dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, fideiusorul
poate solicită direct executorului judecătoresc, executarea silită a titlului, în cazul refuzului
de executare voită, fiind astfel incidente prevederile art. 66 din Legea nr. 36/1995.
20. Fideiusiunea este un contract cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
Caracterul gratuit al contractului de fidejusiune rezidă în aceea că, fideiusorul se poate
obliga, fără a primi nimic în schimb de la debitorul garantat, însă contrariul poate să rezulte
din voinţa părţilor, altfel spus, gratuitatea este de natura şi nu de esenţa fidejusiunii mcdxxxvl.
Chiar gratuită, fideiusiunea nu este o donaţie, pentru că fideiusorul are recurs contra
debitorului principal.
În situaţia în care fideiusorul şi debitorul garantat, înţeleg să stabilească în contractul
încheiat dintre aceştia, plata unei remuneraţii, contractul încheiat devine un contract cu titlu
oneros, comutativ şi sinalagmatic, urmare a reciprocităţii obligaţiilor asumate.

SECŢIUNEA A III-A CONDIŢIILE PE CARE FIDEIUSORUL TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ

21. Condiţii. Se impune a se preciza, în primul rând, că la fel ca orice contract,
contractul de fidejusiune trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate obligatorii:
consimţământul valabil al părţilor, un obiect determinat, capacitatea de a contracta şi o
cauză licitămcdxxxvii.
O a doua precizare: fideiusorul trebuie să îndeplinească, obligatoriu, următoarele
condiţii speciale:
a) fideiusorul să fie solvabil;
b) fideiusorul să aibă domiciliul în Româniamcdxxxviii.
Dacă anterior Codul civilmcdxxxlx determina bunurile în raport de care se considera
solvabilă o persoană şi anume bunurile imobile ce pot fi ipotecate, fără a se ţine seama de
cele situate prea departe sau care fac obiectul vreunui litigiu, în prezent legiuitorul a stabilit
că, fideiusorul trebuie să posede bunuri suficiente pentru a satisface creanţa.
Cerinţa privitoare la solvabilitate şi domiciliu în România a fideiusorului nu mai este
cerută în situaţia în care creditorul cere ca fideiusor o anumită persoană ( art. 2.285 alin. 2
C.civ. )

290
 O persoană poate fi considerată solvabilă chiar fără condiţia de a avea bunuri imobile,
dacă are alte venituri, iar acestea au caracter de continuitate şi stabilitate.
Legiuitorul a reglementatmcdxl şi situaţia în care, există dubii că bunurile fideiusorului
sau garanţia oferită de debitor în locul fideiusiunii, nu este suficientă pentru a satisface
creanţa, creând astfel posibilitatea părţilor interesate de a se adresa instanţei competente pe
calea ordonanţei preşedinţiale, ca această să stabilească dacă aceste bunuri, sau venituri,
sunt suficiente să satisfacă creanţa creditorului.

SECŢIUNEA A IV-A DOMENIUL DE APLICATIE

22. Domeniu. În principiu, orice obligaţie poate fi garantată prin fideiusiune. Pe cale
de consecinţă, chiar şi obligaţiile intuitu personae, pot fi garantate prin fideiusiune. De
asemenea, obligaţia însăşi a fideiusorului, poate fi garantată de un fideiusor [art. 2.284 C.
civ.].
Cele mai frecvent garantate prin fideiusiune sunt obligaţiile care au drept obiect sume
de bani.
Pe de altă parte, pot fi astfel garantate (prin fideiusiune) atât obligaţiile existente, cât
şi cele viitoare, ba chiar şi cele eventuale, cât şi cele condiţionale ( art. 2.288 C.civ. )
Obligaţiile naturale pot fi garantate prin fideiusiune, în situaţia în care fideiusorul
cunoştea natura obligaţiei.
Garanţia suplimentară adusă de gestionar, potrivit art. 10 din Legea nr. 22/1969 mcdxli,
cu modificările ulterioare, constând în obligaţia asumată de o terţă persoană faţă de unitatea
bugetară, se referă, de fapt, la obligaţiile eventuale ce ar reveni gestionarului, cu privire la
acoperirea pagubelor cauzate de acesta în cursul gestiunii.

SECŢIUNEA A V-A EFECTELE FIDEJUSIUNII

A. PRELIMINARII

23. Disjungere. În privinţa efectelor fidejusiunii trebuie distins între categoriile de

raporturi juridice (principal şi cel accesoriu) la care dă naştere:
a) raporturile dintre creditor şi fideiusor;
b) raporturile dintre fideiusor şi debitorul principal;
c) raporturile dintre fideiusori (între ei), dacă obligaţia principală a fost garantată de
mai mulţi fideiusori.

B. CATEGORII DE LEGATURI JURIDICE I. RAPORTURILE DINTRE CREDITOR SI FIDEIUSOR

24. Temei. Temeiul legăturilor juridice în care se află creditorul cu fideiusorul îl

constituie contractul de fideiusiune. Creditorur cdxNi şi fideiusorul sunt părţi ale contractului de
fideiusiune, iar în cazul în care contractul este încheiat între fideiusor şi debitorul garantat,
acesta din urmă este parte în contractul încheiat, putând fi obligat şi la plata unei remunera
ţii..
25. Principiu. Raporturile dintre creditor şi fideiusor născute din contractul accesoriu
de fideiusiune sunt cârmuite de principiul dominant în materie, principiu potrivit căruia,
dacă debitorul nu-şi execută obligaţia, creditorul va putea urmări direct pe fideiusor pentru
executarea creanţei, fără a mai fi nevoie de urmărirea în prealabil a debitorului principal.
Dar, obligaţia fideiusorului fiind una accesorie şi subsidiară, acesta poate invoca
beneficiul de discuţiune, beneficiul de diviziune, cum şi excepţiile personale ce decurg din
contractul de fideiusiune.
26. Beneficiul de discuţie. Din felul în care sunt redactate art. 2.294 - 2.295 C. civ.,
rezultă că beneficiul de discuţie este o facultate conferită de lege fideiusorului de a pretinde
creditorului să urmărească mai întâi pe debitor în bunurile sale şi numai dacă nu va fi
îndestulat, după aceea să înceapă urmărirea în contra sa mcdxliii.
În legătură cu beneficiarul de discuţiune se impun următoarele precizări:
291
 - trebuie invocat înainte de a se trece la judecarea fondului procesului privind
urmărirea începută contra garantului (fideiusorului)mcdxllv;
- fideiusorul ale obligaţia să-i precizeze creditorului bunurile aparţinătoare
debitorului principal care pot face obiectul urmăririi şi să-i avanseze cheltuielile reclamate de
urmărirea acestor bunuri;
Beneficiul de discuţiune nu va putea fi invocat dacă:
a) fideiusorul a renunţat la el în mod expres;
b) fideiusorul s-a obligat solidar cu debitorul principal, caz în care se aplică regulile
solidarităţi jmcdxlv.
c) fidejusiunea este dispusă de instanţa judecătorească mcdxlvl.
Dacă urmărirea împotriva debitorului principal are rezultat pozitiv, fideiusorul este
eliberat. În caz contrar, urmărirea împotriva acestuia va fi reluată.
27. Beneficiul de diviziune. Ca şi beneficiul de discuţie, beneficiul de diviziune este o
facultate conferită de lege fideiusorului ca, în cazul în care sunt mai mulţi fideiusori care
garantează acelaşi debitor pentru una şi aceeaşi datorie, faţă de acelaşi creditor mcdxlvii, să
poată cere ca urmărirea să se poată divide pe toţi fideiusorii mcdxlviii, cu toate că principiul este
că fiecare fideiusor poate fi urmărit pentru tot.
Beneficiul de diviziune nu mai poate fi invocat când fideiusorul a renunţat în mod
expres la el şi când în convenţie s-a stipulat clauza solidarităţii între fideiusori mcdxlix.
28. Excepţiile personale decurgând din contractul de fideiusiune. Excepţiile
personale ce decurg din contractul de fideiusiune sunt excepţii de ordin general pe care
fideiusorul le poate invoca şi anume:
a) excepţiile privind validitatea contractului;
b) cele privind întinderea garanţiei;
c) cele referitoare la termen, condiţie etc.
Totodată pot fi invocate şi excepţiile inerente obligaţiei debitorului principal care se
restrâng şi asupra obligaţiei accesorii de garanţie a fideiusorului, în această categorie putând
intra excepţii, cum ar fi: excepţia prescripţiei extinctive; nulitatea absolută a obligaţiei
principale; excepţii bazate pe clauzele contractuale privind condiţiile executării obligaţiei
principale.
Fideiusorul nu poate invoca, însă, excepţiile pur personale ale debitorului principal,
cum ar fi: nulitatea relativă a obligaţiei principale, pentru vicii de consimţământ sau pentru
incapacitate de exerciţiu şi nici pe acelea care au fost excluse prin angajamentul asumat de
fideiusor (art. 2.296 C. civ.).
29. Aspecte teoretice. Problema care se va ridica în practică, raportat la textele legale,
vizează situaţiile în care fideiusorul devine insolvabil după încheierea contractului sau în
timpul derulării acestuia, întrucât dacă insolvabilitatea sa există în momentul încheierii
convenţiei, sunt aplicabile prevederile art. 2.285 C.civ., care stabilesc că, neîndeplinirea
ondiţiilor pentru a devenii fideiusor, atrage obligaţia debitorului de a prezenta un alt
fideiusor.
a) Astfel, în situaţia în care există mai mulţi fideiusori, iar unul dintre ei este insolvabil,
partea ce revine acestuia, se divide proporţional între ceilalţi fideiusori şi
fideiusorul care a plătit suma garantată ( art. 2.313 alin. 3 C.civ. ). În cazul în care
unul dintre fideiusori a solicitat şi obţinut beneficiul de diviziune, acesta rămâne
obligat proporţional cu ceilalţi fideiusori, pentru fideiusorul insolvabil (art. 2.298
alin. (2) C.civ. Dacă insolvabilitatea unui fideiusor a survenit după obţinerea
beneficiului de diviziune, celălat fideiusor nu răspunde faţă de creditor. În situaţia
în care creditorul a divizat acţiunea, acesta nu mai poate reveni asupra diviziunii,
chiar dacă anterior diviziunii au existat fideiusori insolvabili (art. 2.299 C.civ.)
b) În cazul în care atât fideiusorul cât şi debitorul garantat sunt insolvabili, dar există
un terţ ce a dat fideiusiune, fideiusorului principal, terţul va fi obligat către
creditor.
c) Dacă există un singur fideiusor, iar acesta este declarat insolvabil, creditorul poate
obliga debitorul să prezinte un alt fideiusor.
d) În ultimul rând, dacă atât debitorul garantat cât şi fideiusorul au fost declaraţi
insolvenţi, consecinţele vor fi suportate de creditor.

292
 II. RAPORTURILE DINTRE FIDEIUSOR SI DEBITORUL PRINCIPAL

30. Principiu. Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate
drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului (art. 2.305 C.civ. ) .
Fideiusorul se poate întoarce împotriva debitorului, după ce a plătit datoria, chiar
dacă a încheiat contractul de fideiusiune fără ştiinţa acestuia mcdl. Dacă contractul de
fideiusiune s-a încheiat între creditor şi fideiusor împotriva voinţei debitorului garantat (art.
2.309 C.civ.) sau fără consimţământul acestuia (art. 2.306 alin. 2), fideiusorul care a plătit
poate solicita daune interese şi toate acele cheltuieli efectuate, după notificarea de a plăti
din partea creditorului.
În cazul în care fideiusorul s-a obligat cu acordul debitorului, poate cere acestuia ceea
ce a plătit, dobânzile, cheltuielile precum şi daunele interese pentru repararea oricărui
prejudiciu pe care acesta l-a suferit din cauza fideiusiunii, putând totodată să ceară dobânzi
pentru orice sumă plătită creditorului, chiar dacă datoria principală nu producea dobânzi
31. Temeiul regresului. Acţiunea în regres aparţinând fideiusorului în contra
debitorului principal se întemeiază, de regulă, pe subrogaţia legală în drepturile creditorului
plătitmcdN. În afara acţiunii subrogatorii, art. 1.596 lit. (c) şi 2.305 C. civ., fideiusorul are la
îndemână şi o acţiune personală, întemeiată pe mandat sau pe gestiunea intereselor altei
persoane, după cum fideiusorul a garantat executarea obligaţiei la cererea debitorului sau a
făcut-o din proprie iniţiativă, fără ştirea acestuia.
Per a contrario, în cazul indicat la art. 2.307 C.civ., „atunci când debitorul principal se
liberează de obligaţie invocând incapacitatea sa, fideiusorul are regres împotriva debitorului
principal numai în limita îmbogăţirii acestuia".
împotriva debitorului care a invocat incapacitatea sa, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă
cauză (art. 1.345 - 1.348 C. civ.) situaţie în care fideiusorul are regres numai în limita
îmbogăţirii acestuia.
Raportat la regimul juridic al actio de in rem verso, care stabileşte conform
prevederilor art. 1.348 C.civ. că, „cererea de restituire întemeieată pe îmbogăţirea fără justă
cauză, nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o alt ă acţiune pentru a obţine ceea
ce îi este datorat",considerăm că, fideiusorul poate introduce şi o acţiune personală
Acţiunea subrogatorie prezintă avantajul că fideiusorul, beneficiază de toate garanţiile
care le avea creditorul plătit de el. La rândul său, acţiunea personală prezintă avantajul că
termenul de prescripţie curge din momentul în care fideiusorul a făcut plata către creditor.
Pe calea acestei acţiuni fideiusorul poate pretinde de la debitorul principal şi plata
dobânzilor legale la suma plătită de el creditorului.
32. Garantarea unei datorii făcute de codebitori solidari. Fideiusorul care a garantat
o datorie pentru care erau ţinuţi mai mulţi debitori solidari şi a plătit-o în întregime, va
beneficia şi el de solidaritatea debitorilor, în sensul că poate urmări pe fiecare pentru
întreaga sumămcdlii.
33. Pierderea dreptului de regres. Fideiusorul conform art. 2.310 alin. 1 C.civ., pierde
dreptul la regres în situaţia în care debitorul principal a plătit ulterior aceeaşi datorie, fără ca
fideiusorul să îl fi înştiinţat cu privire la plata făcută. Aceeaşi situaţie este şi în cazul în care
fideiusorul fără a-l înştiinţa de debitorul principal plăteşte creditorului deşi debitorul avea
mijloace să declare datoria stinsă, sau putea opune creditorului mijloace de apărare pentru a
obţine reducerea datorieimcdliii.
În ambele cazuri fideiusorul are dreptul să pretindă creditorului ceea ce el a plătit pe
temeiul plăţii nedatorate.
Există împrejurări în care fideiusorul, deşi nu a plătit obligaţia garantată, este
îndreptăţit să regreseze anticipat împotriva debitorului principal, cu condiţia ca fideiusiunea
să fie încheiată cu acordul debitorului şi să fie îndeplinite următoarele cazuri prevăzute de
legemcdliv şi anume:
a) când este urmărit în judecată pentru a plăti;
b) când debitorul a devenit falit sau se află în stare de insolvabilitate;
c) când debitorul s-a obligat a-l libera de garanţie într-un termen determinat care a
expirat;

293
 d) când datoria a ajuns la scadenţă, devenind astfel exigibilă, chiar dacă creditorul i-
a acordat debitorului un nou termen de plată, fără consimţământul fideiusor;
e) când din cauza pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia,
fideiusorul suportă riscuri semnificativ mai mari decât în momentul în care s-a
obligat.

III. RAPORTURILE DINTRE FIDEIUSORI

34. Principiu. În situaţia în care mai mulţi cofideiusori garantează pentru unul şi
acelaşi debitor, iar numai un cofideiusor a plătit în întregime, acesta are în contra celorlalţi
fideiusori o acţiune în regres divizibilămcdlv.
Această acţiune în regres, are caracter subsidiar, şi poate fi introdusă numai dacă,
înainte de a plăti, putea să se îndrepte împotriva debitorului principal mcdlvl.
Aşa cum s-a arătat mai sus, în situaţia în care unul dintre fideiusori devine insolvabil,
partea ce trebuia achitată de acesta se va împărţi proproţional între ceilalţi fideiusori şi
fideiusorul care a plătit.

SECŢIUNEA A VI-A STINGEREA FIDEJUSIUNII

A. STINGEREA FIDEJUSIUNII PE CALE INDIRECTĂ

35. Stingere. Potrivit regulii accesorium sequitur principale, dacă s-a stins obligaţia
principală, se stinge şi obligaţia de garanţie, datorită caracterului ei accesoriu.
Dacă obligaţiunea principală se stinge prin darea în plată, când creditorul primeşte o
altă prestaţie decât cea datorată, potrivit aceleiaşi reguli (accesorium sequitur principale),
fideiusiunea se stinge chiar dacă, după aceea, creditorul este evins mcdlvii.
În situaţia în care plata a fost făcută de către un terţ, şi nu de către debitor,
fideiusiunea nu se stinge pentru că terţul plătitor se subrogă în drepturile creditorului plătit.
Fideiusiunea se poate stingemcdlviii şi în cazul în care, în urma încheierii contractului
dintre fideiusor şi debitorul principal, acesta din urmă transmite datoria sa unui alt debitor,
iar fideiusorul nu şi-a dat acordul la preluarea datoriei de nou debitor.
Fideiusiunea se mai stinge şi prin novaţia care operează între creditor şi debitorul
principal (art. 1.613 - 1.614 C.civ. ), prin remiterea de datorie făcută debitorului principal
( art. 1.633 C.civ. )

B. STINGEREA FIDEJUSIUNII PE CALE DIRECTĂ

36. Precizare. Fideiusiunea se poate stinge pe cale directă, independent de stingerea
obligaţiei principale, prin modurile generale de stingere a obligaţiilor civile.
37. Stingere. Astfel, fideiusiunea se poate stinge prin:
a) remiterea de fideiusiune, aceasta este situaţia când creditorul renunţă la garanţie;
b) confuziunea dintre patrimoniul fideiusorului şi patrimoniul creditorului.
c) compensaţia opusă de fideiusor creditorului.,
d) prin decesul fideiusorului (art. 2.319 C.civ. ),
e) în cazul în care fideiusiunea este constituită în considerarea unei anumite funcţii
deţinute de debitorul principal, care ulterior încetează.
La aceste moduri se mai adaugă cel prevăzut de dispoziţiile art. 2.317 C. civ. mcdlixcând,
datorită culpei creditorului fideiusorul nu mai poate dobândi, ca efect al plăţii datoriei
principale, privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul. Spre exemplu, din cauza
neglijenţei creditorului s-au pierdut garanţiile care asigurau creanţa principală.
Aceasta este o modalitate specifică de stingere a fidejusiunii numită în doctrină
cedentarum actionum şi constă în dreptul fideiusorului de a se opune urmăririi pornită de
creditorul în culpă, contra sa, deoarece altfel, fideiusorul ar fi, pe nedrept păgubit, suportând
lipsa de diligenţă a creditorului.
294
 38. Aplicaţii ale fidejusiunii prevăzute de Legea nr. 22/1969. Potrivit art. 10 din Legea
nr. 22/1969, modificată prin Legea nr. 54/1994, în afara garanţiei în numerar, obligaţie pentru
toate felurile de gestiuni, ce constituie o formă veritabilă de gaj, în funcţie de natura şi
valoarea bunurilor gestionate, ministerele şi celelalte organe centrale, stabilesc plafoanele
valorice şi condiţiile în care este obligatorie şi constituirea unei garanţii suplimentare.
Una din formele de garanţie suplimentară poate să o reprezinte şi obligaţia asumată
de un terţ faţă de o unitate pentru a acoperi eventualele pagube, cauzate de gestionar, fie
integral, fie în parte, pentru o sumă determinată.
Acest caz este, de fapt, o aplicaţie a contractului de fideiusiune care are
următoarele trăsături specifice:
a) obligativitatea formei scrise [art. 11 alin. (1)];
b) garanţiile reciproce între gestionari sunt interzise. Aceeaşi persoană nu poate
constitui garanţie pentru mai mulţi gestionari [art. 11 alin. (2)];
c) garanţia suplimentară se constituie înainte de încredinţarea gestiunii [art. 11 alin.
(3)];
d) garanţia suplimentară are un dublu caracter accesoriu. Pe de o parte, faţă de
contractul de muncă al gestionarului cu unitatea respectivă (contract ce ar putea să sufere
modificări, spre exemplu: gestionarul este mutat într-un alt sector de activitate), iar pe de
altă parte faţă de obligaţia de despăgubiri a gestionarului, pentru eventualele pagube pe
care le-ar cauzamcdlx.
Referitor la caracterul accesoriu al garanţiei suplimentare trebuie precizat că în cazul
schimbării naturii gestiunii, cauzele contractului de garanţie personală trebuie revăzute.
Dacă garantului nu i s-ar recunoaşte dreptul de a obţine revederea sau încetarea
garanţiei aferente iniţial ca o consecinţă a modificărilor intervenite în contractul de muncă al
gestionarului, ar însemna ca acesta să rămână obligat la plata garanţiei, deşi situaţiile în care
a înţeles să se angajeze ca garant sunt altele, ceea ce ar reprezenta un atentat asupra
libertăţii consimţământului.
Tot astfel, în cazul încetării sau dispariţiei garanţiei speciale, unitatea angajatoare are
drept de a desface contractul de muncă al gestionarului, dacă acesta nu înlocuieşte garanţiile
suplimentare cu altele noi, dintre cele prevăzute de lege (art. 21).
Cu privire la caracterul accesoriu faţă de obligaţia de acoperire a pagubelor eventuale
ce s-ar putea produce în viitor, jurisprudenţa a decis că garantul nu poate fi obligat la
acoperirea unor pagube car existau deja, în gestiune, la data încheierii contractului de
garanţiemcdlxi.
e) garanţia suplimentară se constituie intuitu personae şi, în consecinţă, dacă paguba
nu a fost cauzată de gestionarul titular garantat, ci de o terţă persoană, împuternicită de
aceasta, care a îndeplinit calitatea de gestionar de fapt, cu acordul unităţii păgubite, garantul
nu poate fi ţinut să răspundă pentru prejudiciul cauzat mcdlxii;
f ) garanţia suplimentară se urmăreşte silit pe baza contractului de garanţie şi a titlului
executoriu obţinut împotriva gestionarului [(art. 22 alin (1)];
- cererea unităţii păgubite prin care solicită urmărirea terţului garant are, caracterul
unei acţiuni civile, deoarece temeiul acestei cereri este contractul de fideiusiunea şi nu
contractul de muncămcdlxiii;
- garantul este chemat în procesul penal ca parte responsabilă civilmente mcdlxlv.
În practica judiciară, prin derogare de la caracterul subsidiar al obligaţiei fideiusorului
se admite, că garantul răspunde solidar cu gestionarul pentru prejudiciile
cauzatemcdlxv.
Apreciem şi noi, alături de alţi autori mcdlxvi, că în lipsa unei prevederi exprese de
solidaritate, trebuie să fie aplicate regulile fidejusiunii, inclusiv cele privind caracterul
subsidiar, accesoriu, al obligaţiei garantului, cu posibilitatea de invocare a beneficiului de
discuţiune.
De altfel, configuraţia specială dată de Legea nr. 22/1969, contractului de garanţie cu
caracter de fideiusiune, nu exclude aplicarea dispoziţiilor generale ale Codului civil, în măsura
în care aceste prevederi nu contravin reglementărilor speciale din Legea nr. 22/1969.

295
 CAPITOLUL III

GARANŢIILE AUTONOME SECŢIUNEA I

NOŢIUNE, DEFINIŢIE, REGLEMENTARE ŞI CLASIFICARE

39. Noţiune. Garanţiile autonome sunt mijloace de garantare modernă care au

apărut şi s-au dezvoltat după cel de-al doilea război mondial, ca urmare a intensificării şi
globalizării schimburilor comerciale. Ele sunt creaţia practicii bancare internaţionale având la
bază principul libertăţii de a contracta, fiind uzitate în special în acest domeniu.
În România, aceste mijloace de garantare, anterior adoptării Legii nr. 287/2009, nu au
fost reglementate expres printr-un act normativ. Cu toate acestea, în practică şi în literatura
juridico-economică au fost admise şi recunoscute multiple forme de garanţii autonome.
Garanţiile autonome au o aplicabilitate mare în special în relaţiile comerciale
internaţionale.
În scopul unificării uzanţelor în materia garanţiilor bancare autonome, Camera
Internaţională de Comerţ din Paris a elaborat mai multe Reguli Uniforme mcdlxvii în materie.
Regulile Camerei Internaţionale de Comerţ nu au caracter de acte normative pentru
dreptul românesc. În relaţiile comerciale, părţile pot face însă trimitere la acestea, situaţie în
care ele devin obligatorii pentru părţile contractante.
Bineînţeles că Regulile Uniforme sunt completate de orice alte prevederi legale
incidente naţionale sau internaţionale.
Lipsa unei reglementări exprese a garanţiei autonome are drept consecinţă lipsa
existenţei unei definiţii legale a acesteia.
40. Definiţie. În acest context sarcina definirii a revenit literaturii mcdlxviii de specialitate
care a considerat garanţia bancară autonomă ca fiind acel contract prin care o societate
bancară garantează pentru conduita unei persoane faţă de beneficiarul garanţiei care
urmăreşte de la aceasta obţinerea unui anumit rezultat, iar dacă razultatul urmărit nu se
obţine, se angajează să-i plătească acestuia din urmă o sumă de bani, cu titlu de
despăgubire.
Apreciem că definiţia enunţată mai sus priveşte doar garanţia bancară autonomă
conform legislaţiei anterioare, iar nu garanţiile autonome cum sunt arătate în Noul Cod civil,
în care să fie incluse atât scrisoarea de garanţie cât şi scrisoarea de confort, acesta fiind
incompletă, motiv pentru care considerăm că se impune o definiţie cuprinzătoare a
garanţiilor autonome.
În opinia noastră, garanţiile autonome, sunt acele garanţii personale, care dincolo şi
independent de obligaţiile stabilite între creditor şi debitor, emitentul se angajază faţă de
creditor (ordonator), să plătească o sumă de bani la solicitarea unei terţe persoane, sau să îşi
asume o obligaţie de a face sau de a nu face în scopul determinării debitorului a executa
obligaţia sa.

41. Reglementare. În dreptul intern garanţiile autonome au fost introduse prin Legea
nr. 287/2009 cu completările şi modificările aduse prin Legea nr. 71/2011 mcdlxix, fiind tratate în
Cartea a V-a , Cap. III, art. 2.321 şi 2.322 C.civ.
42. Clasificarea garanţiilor autonome. Garanţiile autonome sunt de două feluri:
scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort.
43. Scrisoarea de garanţie. Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi
necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane
denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent
de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în
conformitate cu termenii angajamentului asumat.
44. Scrisoarea de confort. Scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil şi
autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul
susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia

296
faţă de un creditor al său. Emitentul nu va putea opune creditorului nicio apărare sau
excepţie derivând din raportul obligaţional dintre creditor şi debitor.

SECŢIUNEA A II-A A. SCRISOAREA DE

GARANŢIE

45. Reglementare. Sediul materiei pentru scrisoarea de garanţie, îl reprezintă

Capitolul III, art. 2.321 din Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod Civil, completat şi modificat
prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului cod Civil.
46. Definiţie. Scrisoarea de garanţie este un angajament irevocabil şi
necondiţionat prin care emitentul (o banca sau o instituţie financiară, etc), se obligă să
plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiarul garanţiei, la solicitarea
unei alte persoane, denumită ordonator.
47. Dezvoltare. Din observarea împreună a dispoziţiilor legale în materia scrisorii de
garanţie şi a definiţiei date, se impun următoarele precizări:
1. între ordonator şi beneficiar există un raport obligaţional preexistent în care
ordonatorul datorează bani beneficiarului;
2. între emitent şi ordonator, există raporturi juridice preexistente, dar independent
de acesta emitentul se obligă faţă de beneficiar;
3. emitentul are obligaţia ca la simpla cerere a beneficiarului să plătească suma de
bani pe care a solicitat ordonator sa o plătească;
4. scrisoarea de garanţie se încheie între emitent şi ordonator;
5. emitentul nu poate opunebeneficiar excepţii întemeiate pe contractul acestuia cu
ordonatorul, dar poate refuza plata în caz de abuz sau fraudă vădită;
6. după ce emitentul a plătit, poate regresa împotriva ordonator pentru tot ce a
plătit, inclusiv cheltuielile efectuate;
7. cesionarea raporturilor dintre ordonator şi beneficiar, nu transmite şi scrisoarea de
garanţie;
9. beneficiarul poate cesiona dreptul său, numai dacă ordonatorul şi emitentul au
prevăzut în scrisoare acest drept;
10. scrisoarea de garanţie produce efecte de la data emiterii şi încetează de drept la
data expirării termenului stipulat, chiar dacă titlul nu a fost remis.
48. Caracterele juridice. Din dispoziţiile legale şi cele arătate mai sus rezultă că,
scrisoarea de garanţie are următoarele caractere juridice, şi anume: contract autonom,
contract consensual, contract unilateral, contract cu titlu gratuit, contract nenumit.
1. Contract autonom (independent). Acest caracter juridic rezultă din
împrejurarea că, emitentul garantează beneficiarul că vă plăti suma de bani la solicitarea
ordonator, independent de raporturile juridice dintre beneficiar şi ordonator. În această
situaţie, emitentul se comporta ca un garant pentru beneficiar, că acesta va primi suma de
bani de la emitent. În doctrină mcdlxx s-a arătat că independenţa contractului trebuie privită
numai din punct de vedere juridic. Din punct de vedere economic, garanţia bancară îşi
păstrează caracterul accesoriu faţă de raportul fundamental, deoarece depinde de
îndeplinirea sau nu a obligaţiilor ordonatorului faţă de beneficiar.
2. Contract consensual. Scrisoarea de garanţie este un contract
consensual, deoarece simpla manifestare a acordului de voinţă dintre părţile contractante
este suficientă pentru valabilitatea contractului. Totuş pentru dovedirea existenţei
contractului, acesta se încheie de regulă în formă scrisă.
3. Contract unilateral. Scrisoarea de garanţie este un contract unilateral,
deoarece părţi ai acesteia sunt doar emitentul şi ordonatorul, numai emitentul îşi asumă
obligaţii, aceea de a plăti o sumă de bani beneficiarului la prima şi simpla cerere a acestuia
din urmă.
4. Contract cu titlu gratuit. Scrisoarea de garanţie este un contract cu titlu
gratuit, deoarece emitentul nu urmăreşte obţinerea unei remuneraţii de la beneficiarul
garanţiei.
297
 5. Contract nenumit. Scrisoarea de garanţie este un contract nenumit,
întrucât acesta nu are o reglementare legală în actualul Cod civil. Aceasta situaţie se
datorează faptului că, acest instrument juridic este o creaţie a practici bancare, care a avut la
bază principiul libertăţii de a contracta.

SECŢIUNEA A III-A ÎNCHEIEREA ŞI CLASIFICAREA SCRISORII DE GARANŢIE

49. Încheierea contractului. Pentru încheierea valabilă a contractului ambele părţi

trebuie să îndeplinească în mod cumulativ condiţiile de fond pentru încheierea unui
contract, prevăzute de art. 1.179 alin. (1) C.civ.
Întrucât scrisoarea de garanţie este analizată în categoria garanţiilor personale, se
ridică întrebarea dacă garantul (emitentul), trebuie să îndeplinească condiţiile speciale
cerute fideiusorului şi prevăzute de art. 2.285 alin. (1) C.civ., în sensul că, acesta trebuie să
fie solvabil şi să aibă domiciliul în România.
Considerăm că răspunsul este negativ, atât pentru motivul că regulile fideiusiunii nu se
aplică scrisorii de garanţie cât şi pentru faptul că, acest instrument este folosit special în
raporturi civile dintre profesionişti, care se caracterizează prin celeritate, scopul legiuitorului
prin introducerea acestui instrument fiind totodată şi acela de a accelera absorţia fondurilor
europene nerambursabile, prin utilizarea acestui instrument juridic.
În ceea ce priveşte forma contractului, părţile sunt libere să aleagă forma dorită. Totuş,
ad probationem este recomandabil ca scrisoarea de garanţie să fie încheiată în formă scrisă,
pentru dovedirea raporturilor juridice stablite, în caz contrar, existenţa sa şi conţinutul
scrisorii de garanţie putând fi dovedită prin orice mijloc de probă.
50. Clasificarea scrisorii de garanţie. În funcţie de condiţiile de executare a scrisoarea
de garanţie poate fimcdlxxi:
a) la prima şi simpla cereremcdlxxii (necondiţionate), beneficiarul poate cere
executarea garanţiei imediat, fară a face dovada că a fost prejudiciat sau că nu a obţinut
rezultatul dorit (art. 2.321 alin. (2) C.civ.) ;
b) documentare^™" (condiţionate). Din dispoziţiile art. 2.321 alin. (2) C.civ., teza
finală, se deduce că părţile pot stabilii şi alte condiţii pentru a cere executarea garanţiei.
Astfel, părţile pot stipula ca beneficiarul trebuie să facă dovada că nu a obţinut rezultatul
urmărit. În acest sens, dovada că rezultatu urmărit nu a fost obţinut se va putea face prin
prezentarea unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale ori printr-o acceptare a solicitantului
garanţiei.

SECŢIUNEA A IV-A EFECTELE SCRISORII DE GARANŢIE

51. Efectele scrisorii de garanţie. Prin încheierea scrisorii de garanţie sunt produse
anumite efecte juridice, care pot fi analizate sub dublu aspect: între beneficiar şi emitent,
între ordonator şi emitent.
A. Raporturile dintre emitent şi beneficiar. Scrisoarea de garanţie produce efecte
directe între beneficiar şi emitent şi efecte indirecte între ordonator şi emitent. Garanţia are
caracter independent de raportul juridic fundamental.
Emitentul este debitor autonom al beneficiarului garanţiei. Garanţia emitentului îşi
produce efectele dacă beneficiarul acesteia solicită emitentului să-şi execute obligaţia de a
plăti.
Raportat la felul garanţiei (necondiţionată sau condiţionată), cererea beneficiarului
poate fi: a) pură şi simplă şi b) justificată sau documentară
Obligaţia emitentului de a plăti este necondiţionată, aceasta subzistă indiferent de
felul garanţiei. Dacă garanţia este documentară, emitentul (banca) poate verifica

298
documentele, termenii şi condiţiile contractului. Constatarea de către emitent a cererii ca
fiind întemeiată atrage obligaţia acestuia de a plăti imediat, neputând refuza plata, cazurile
de refuz de plată fiind determinate de legiuitor.
Din dispoziţiile art. 2.321 alin. (3) C.civ. rezultă că, emitentul nu va putea opune
beneficiarului decât excepţiile rezultate din contractul de garanţie şi nicidecum pe cele care
ar rezulta din raporturile dintre beneficiar şi ordonator sau dintre emitent şi solicitant.
Dacă emitentul ar putea invoca excepţii rezultate din raportul fundamental, s-ar
pierde caracterul autonom al garanţiei, fiind astfel în prezenta unei garanţii accesorii
raportului juridic fundamental.
În ceea ce priveşte posibilitatea refuzului de plată din partea emitentului, din
dispoziţiile art. 2.321 alin. (3) C.civ., rezultă că, emitentul poate refuza plata în caz de abuz
sau fraudă vădită. Pe lângă cele două cazuri prevăzute de Codul civil, jurisprudenţa
francezămcdlxxiv a reţinut că, emitentul poate refuza plata şi dacă au fost încălcate ordinea
publică ori bunele moravuri de la locul plăţii.
S-a considerat astfel că, există fraudarea băncii în următoarele situaţii: a) când
beneficiarul garanţiei urmăreşte obţinerea unor sume necuvenite;
b) când beneficiarul garanţiei cunoştea faptul că debitorul îşi executase în totalitate
obligaţiile contractuale;
c) când beneficiarul garanţiei utilizează garanţia în alte scopuri decât cele pentru care
s-a constituit;
d) când beneficiarul a încetat în mod unilateral executarea contractului fundamental.
Situaţiile enumerate mai sus de jurisprudenţa franceză nu trebuie interpretate în sens
limitativ, ci exemplificativ.
Banca poate refuza plata numai dacă frauda este vădită, neputând invoca în motivarea
refuzului, simpla existenţă a unui risc de a fi fraudată.
În ceea ce priveşte efectele scrisorii de garanţie, conform art. 2.321 alin.( 7) C.civ.,
aceasta produce efecte de la data emiterii ei şi îşi încetează de drept valabilitatea la
expirarea termenului stipulat, moment în care obligaţia băncii de a garanta se stinge,
neavând importanţă stadiul în care se află contractul fundamental şi independent de
remiterea originalului scrisorii de garanţie.
Raportat la termenul de valabilitate stabilit în scrisoarea de garanţie, prin convenţia
părţilor, acesta poate fi stabilit şi pe perioade mai mari.
Este de precizat şi faptul că, dacă drepturile şi obligaţiile din raportul fundamental, se
transmit unei alte persoane, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă decât dacă
emitentul a convenit aceasta cu beneficiarul (art. 2.321 alin. (5) C.civ.). Dacă în scrisoarea de
garanţie nu s-a prevăzut contrariul, beneficiarul poate transmite unui terţ dreptul de a
solicita plata din cadrul scrisorii de garanţie ( art. 2.321 alin. (6) C.civ.).

B. Raporturile dintre ordonator şi emitent. Din dispoziţiile art. 2.321 alin. (4) C.civ.,
rezultă că emitentul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului
scrisorii de garanţie.
În ceea ce priveşte temeiul regresului din partea emitentului, credem că acesta poate
fi fundamentat pe o acţiune întemeiată pe mandat.
Cu privire la întinderea regresului, emitentul poate recupera de la ordonator (debitor)
suma plătită şi toate cheltuielile ocazionate pentru efectuarea plăţii la care se pot adăuga şi
acele cheltuieli efectuate pînă la încasarea efectivă a sumei plătite.

SECŢIUNEA A V-A STINGEREA SCRISORII DE GARANŢIE

52. Stingerea scrisorii de garanţie. Scrisoarea de garanţie încetează de drept la

expirarea termenului stipulat.
Pe lângă acest caz, scrisoarea de garanţie poate înceta prin cesiunea acesteia, fără
acordul expres al emitentului la aceasta operaţie.
Tot astfel, aceasta poate înceta şi prin plată, novaţie. Fiind autonomă faţă de
contractul fundamental, garanţia bancară nu poate înceta ca urmare a aplicării principiului
accesorialităţii.

299
 SECŢIUNEA A VI -A SCRISOAREA DE CONFORT REGLEMENTARE, DEFINIŢIE, DEZVOLTARE

53. Reglementare. Sediul materiei pentru scrisoarea de confort, îl reprezintă

Capitolul III, art. 2.322 din Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod Civil, completat şi modificat
prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului cod Civil.
54. Definiţie. Prin dispoziţiile art. 2.322 C.civ., Scrisoarea de confort este definită ca
fiind, acel angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face
sau de a nu face, în scopul sus ţinerii unei alte persoane, denumit ă debitor, în vederea executării
obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său.
55. Dezvoltare. Din definiţia enunţată, se degajă următoarele idei definitorii pentru
scrisoarea de confort:
- scrisoarea de confort este un contract autonom prin care emitentul îşi asumă o
obligaţie faţă de creditor;
- obligaţia emitentului faţă de creditor, este o obligaţie de a determina, de a susţine
pe debitor, în sensul de a face sau de a nu face ceva, ce acesta din urmă datora ceditorului
său;
- în cadrul raportului de obligaţie, faţă de creditor, emitentul nu va putea invoca nici o
apărare sau excepţie ce ar putea deriva din raportul iniţial dintre creditor şi debitorul său;
- dacă debitorul nu execută obligaţa sa, emitentul scrisorii de confort poate fi obligat
la daune-interese, nicidecum să execute obligaţia debitorului principal;
- aceste daune-interese nu vor fi acordate, decât dacă creditorul dovedeşte că
emitentul nu a îndeplinit obligaţia stabilită în scrisoarea de confort;
- în cazul în care emitentul a plătit daune-interese creditorului, are drept de regres
împotriva debitorului;
- fiind o garanţie autonomă, raporturile dintre debitor şi creditorul său nu
intereseaza.

SECŢIUNEA A VII -A CARACTERELE JURIDICE ŞI EFECTELE SCRISORII DE CONFORT

56. Caracterele juridice ale scrisorii de confort. Din dispoziţiile legale şi cele arătate
mai sus rezultă că, scrisoarea de confort are următoarele caractere juridice, şi anume: este
un contract autonom, contract consensual, contract unilateral, contract cu titlu gratuit,
contract nenumit.
1. Contract autonom (independent). Acest caracter juridic rezultă din
împrejurarea că, emitentul garantează pentru conduita unei persoane nu şi pentru
îndeplinirea obligaţiei asumată de această persoană. De altfel suma de bani pe care o
plăteşte emitentul, cu titlu de daune-interese, reprezintă prejudiciul suferit de creditor prin
neîndeplinirea obligaţiei emitentului de a face sau de a nu face, cu consecinţa de
neexecutare a obligaţiei din partea debitorului principal.
2. Contract consensual. Scrisoarea de confort este un contract
consensual, deoarece aceasta se încheie urmare a acordului de voinţă dintre emitent şi
creditor, astfel încât simpla manifestare de voinţă fiind suficientă pentru valabilitatea
contractului. În ceea ce priveşte dovada existenţei contractului, ad probationem considerăm
că este preferabil să se încheie în formă scrisă.
3. Contract unilateral. Scrisoarea de confort este un contract unilateral,
deoarece numai emitentul îşi asumă obligaţii, aceea de a face sau de a nu face cu scopul de a
susţine sau determina debitorul să îşi execute obligaţia sa faţă de creditor.
4. Contract cu titlu gratuit. Scrisoarea de confort este un contract cu titlu
gratuit, deoarece emitentul nu urmăreşte obţinerea unei remuneraţii de la beneficiarul
garanţiei.
5. Contract nenumit. Scrisoarea de confort este un contract nenumit,
întrucât acesta nu are o reglementare legală în actualul Cod civil.

300
 57. Efectele scrisorii de confort. Odată cu încheierea angajamentului dintre emitent şi
creditor, se produc anumite efecte juridice, care pot fi analizate ca ca raporturi juridice sub
dublu aspect, şi anume: raporturi între emitent şi creditor şi raporturi între emitent şi
debitor.
A. Raporturile dintre emitent şi creditor. Aşa cum s-a arătat în cadrul scrisorii de
confort, emitentul îşi ia angajamentul faţă de creditor, sub forma unei obligaţii de a face sau
de a nu face, în scopul susţinerii debitorului în vederea executării obligaţiei acestuia faţă de
creditorul său.
Raportat la sensul obligaţiei, se poate observa că, singurul care se obligă în acest
raport juridic, este emitentul, creditorul neasumându-şi nici o obligaţie.
Prin urmare în cadrul acestui raport juridic obligaţional, dintre emitent şi creditor, dacă
debitorul nu îşi execută obligaţia, emitentul poate fi obligat numai la plata de daune-
interese, nicidecum să execute el obligaţia debitorului.
Condiţia premisă pentru ca emitentul să fie obligat la plata de daune-interese, este ca,
creditorul să facă dovada că emitentul nu şi-a îndeplinit obligaţia sa de a face sau de a nu
face, fapt ce a determinat debitorul să nu execute obligaţia sa. Sub aspectul obiectului
acestei obligaţii, suntem în prezenţa unei obligaţii de rezultat, cu consecinţele ce decurg din
aceasta.
Din dispoziţiile art. 2.322 alin. (1) C.civ., teza finală, emitentul nu poate opune
creditorului nici o apărare sau excepţie derivând din raportul juridic dintre acesta şi debitorul
său, în schimb poate opune orice apărare şi orice excepţie ce decurg din scrisoarea de
confort, cât şi orice împrejurare de natură a stabilii ca, şi-a împlinit obligaţia sa de a face sau
de a nu face.
În cazul în care emitentul cade din pretenţii, este declanşat un alt raport juridic, şi
priveşte pe emitent şi debitor.
B. Raporturile dintre emitent şi debitor. Din economia art. 2.322 alin. (3) C.civ., rezultă
că, " Emitentul scrisorii de confort care a căzut în pretenţii faţă de creditor are drept de
regres împotriva debitorului".
Prin urmare, în cazul în care emitentul a fost obligat la plata de daune-interese către
creditor, pentru încălcarea obligaţiei de a face sau de a nu face, acesta are drept de regres
contra debitorului.
În ceea ce priveşte temeiul regresului, acesta poate fi fundamentat pe gestiune de
afaceri sau după caz pe temeiul unei răspunderi delictuale.

SECŢIUNEA A VII -A STINGEREA SCRISORII DE CONFORT

58. Stingerea scrisorii de confort. Scrisoarea de confort se poate stinge atât pe cale
directă cât şi pe cale indirectă.
Pe cale directă scrisoarea de confort se stinge prin renunţarea creditorului, prin
confuziune.
Pe cale indirectă, se stinge prin executarea obligaţiei, remiterea de datorie,
confuziunea dintre debitor şi creditorul său, compensaţie, prescripţie, etc.

CAPITOLUL IV SECŢIUNEA I - A GARANŢII PERSONALE PREVĂZUTE ÎN ALTE LEGI

59. Motivaţii şi definiţie. Din punctul de vedere al materiei garantării obligaţiilor

numai garanţiile propriu-zise - adică, numai acelea care, dincolo de limitele dreptului de gaj
general şi în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite garanţii
suplimentare - dau conţinutul conceptului de garanţie.

301
 Astfel se pune întrebarea dacă, avalul reglementat de prevederile art. 33 - 35 din
Legea nr. 58/1934mcdlxxv, reprezintă o garanţie personală.
Din economia dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 58/1934, rezultă că, „ Plata unei cambii
poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga suma sau numai pentru o parte din ea. Aceasta
garanţie poate fi data de un tertiu sau chiar de un semnatar al cambiei".
În lipsa unei definiţii legale, avalul a fost definit mcdlxxvi, ca fiind actul juridic prin care o
persoană (avalistul) se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali
(avalizat).
60. Precizări definitorii. Deşi din definiţie ar rezultă asemănări dintre fideiusiune şi
aval, scrisoarea de garanţie şi aval, arătăm că, avalul ca si mijloc de garanţie personală are un
caracter autonom şi este guvernat de regulile dreptului cambial, iar nu de cele ale
fideiusiunii sau scrisorii de garanţie.
Din definiţie dată, avalul are următoarele trăsături:
- avalul este o garanţie personală, autonomă şi independentă;
- obiectul avalului îl constituie garantarea plăţii cambiei;
- prin aval se poate garanta plata întregei sume de bani din cambie, sau numai o
parte, avalistul putând să îşi limiteze garanţia;
- avalul poate fi dat şi dupa scadenţa obligaţiei, dar nu poate fi dat sub condiţie;
- avalul se scrie pe cambie sau pe adaos şi trebuie să indice numele persoanei
garantate, în caz contrar este prezumat că a fost garantat trăgătorul (emitentul cambiei)
- avalistul este obligat în acelaşi mod ca şi acela pentru care a garantat;
- avalistul nu poate invoca beneficiul de discuţiune sau pe cel de diviziune, deoarece
el este un debitor cambial solidar;
- avalistul poate invoca stingerea obligaţiei prin plata de către avalizat, compensaţia
dintre avalizat şi posesorul cambiei, valabilitatea formală a cambiei şi obligaţiei garantate şi
acele excepţii personale ce decurg din raporturile sale cu posesorul cambiei;
- daca avalistul plateşte cambia, este în drept să recupereze ce a plătit astfel: dacă a
garantat pe trăgător (emitentul cambiei) are regres împotriva sa, împotriva trasului
acceptant şi împotriva garanţiolor acestora; dacă a garantat pe tras, are regres doar
împotriva sa; dacă a garantat un girant, are regres împotriva sa, giranţi anteriori, emitent
cambie, tras acceptant şi împotriva garanţilor săi
Prin urmare se poate conchide că, avalul reprezintă o garanţie personală, având
trăsături şi efecte proprii, izvorul acestuia fiind legea specială, astfel încât aplicabilitatea
acestuia este una specială, doar în cadrul cambiei şi biletului la ordin.

CAPITOLUL V GARANŢIILE REALE

SECTIUNEA I

PRIVILEGIILE
A. NOTIUNE SI REGLEMENTARE JURIDICA
I. NOTIUNE 1. Preliminarii

61. Consideraţii prealabile. Prin dispoziţiile art. 2.324 C.civ. s-a stabilit că, cel care este
obligat personal, răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile prezente şi viitoare, toate
acestea servind drept garanţie comună a creditorilor săi.
Aceste dispoziţii stabilesc în favoarea creditorilor, un drept de gaj general asupra
tuturor bunurilor debitorilor, aceşti creditori fiind numiţi creditori chirografari, care nu se
bucură de un drept de preferinţă asupra bunurilor debitorului.
La capătul opus acestor creditori, se află acei creditori care au un drept de preferinţă
şi de urmărire asupra unor bunuri determinate, afectate în scop special pentru asigurarea
creanţei creditorului. În aceasta categorie, legiuitorul a inclus privilegiile, ipoteca şi gajul (art.
2.327 C.civ.)
Pe lângă ocrotirea drepturilor creditorului prin instituirea unui gaj general sau a unor
garanţii reale sau personale, legiuitorul a înţeles să ocrotească şi interesele debitorului,
stabilind în favoarea acestuia că, acele bunuri care sunt declarate insesizabile prin lege, să nu
poată face obiectul unor garanţii.

302
 Deşi alin. 2 al art. 2.324 C.civ., face referire la alin. 1 din acelaşi articol, în care se face
referire la gajul general al creditorilor, credem că bunurile declarate insesizabile, nu pot fi
obiectul nici unui fel de garanţi, fie reale fie personale, datorită faptului că acestea sunt strict
legate de existenţa şi subzistenţa unei persoane.
Regulile privind insesizabilitatea unor bunuri, se aplică şi bunurilor care potrivit legii
sunt inalienabile.
Tot astfel, prin eficientizarea principiului consensualismului, creditorul şi debitorul pot
limita dreptul creditorului de a urmări acele bunuri care nu îi sunt ipotecate (art. 2.325
C.civ.).
Prin dispoziţiile alin. (3) şi (4) din art. .2.324 C.civ. s-a prevăzut obligativitatea urmăriri
de către creditor, întâi a acelor bunuri raportat la care s-a născut creanţa şi numai dacă
acestea sunt insuficente, pot fi urmărite şi celelalte bunuri. Spre exemplu, dacă creanţa se
naşte în ceea ce priveşte bunurile proprii ale unui soţ, creditorii nu pot urmării decât
bunurile proprii ale acestuia, şi numai în cazul în care aceste bunuri sunt insuficiente, se
poate îndrepta la celelate bunuri comune, acesta numai după introducerea unei acţiuni în
partajarea bunurilor comune.
În cazul în care bunul este grevat şi a pierit, sau a fost expropriat, indemnizaţia va fi
afectată pentru plata creanţelor privilegiate, funcţie de rangul lor, în lipsa acestora, va
reprezenta gajul general al creditorilor chirografari.
Concluzionând, bunurile debitorului reprezintă mijlocul prin care toţi creditori îşi pot
satisface creanţele lor, aceia care au o clauza de preferinţă, fiind primi care se vor îndestula
din ele, ceilalţi denumiţi creditori chirografari, vor suporta insolveţa debitorilor lor.

62. Definiţie. Privilegiul este definit prin dispoziţiile art. 2.333 C. civ., text de lege
potrivit căruia, „ Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea
creanţei sale. Privilegiul este indivizibil.
Din definiţia legală, rezultă următoarele:
- privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, care decurge de regulă din
calitatea creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori;
- este o clauză de preferinţă, o favoare acordată creditorului, dar nu în considerarea
persoanei acestuia, ci datorită calităţii creanţei, considerându-se că este drept ca această
creanţă să fie plătită înaintea celorlalte;
- privilegiul este indivizibil, asupra întregului bun, iar nu numai asupra unei părţi a
acestuia.

II. REGLEMENTARE JURIDICA

63. Modul de punere a problemei. Dacă ar fi să reţinem că noţiunea de privilegiu are

un sens larg, ar însemna să admitem că toate textele legale care se referă la clauzele de
preferinţă constituie sediul materiei. O asemenea considerare nu răspunde cerinţelor
fizionomiei proprii a privilegiului. Astfel, constituie sediul materiei numai acele dispoziţii
legale care se referă la privilegiu, nu şi cele referitore la celelalte garanţii reale.
În acest context, considerăm că sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 2. 333 -
2342 C. civ. numai în măsura în care se referă exclusiv la privilegiu, dispoziţiile art. 409 din
actualul C. pr. civ., iar după abrogarea acestuia dispoziţiile art. 716 - 718; 855 - 857 din Legea
nr. 134/2010 ( Noul cod de procedură civilă) Acestor dispoziţii li se adaugă cele cuprinse în
art. 71 din O.G. nr. 11/1996.

A. CLASIFICAREA ŞI NATURA JURIDICĂ A PRIVILEGIILOR

I. CLASIFICAREA PRIVILEGIILOR
64. Clasificare. Legea de sinteză în materie (codul civil) grupează privilegiile în două
categorii:

303
 1. Privilegiile generale, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând
debitoruluimcdlxxvii, care se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură civilă.
2. Privilegiile speciale. Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile, sunt
următoarele:
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane
fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul
dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul
asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.

II. NATURA JURIDICA A PRIVILEGIILOR

65. Natura juridica. În legătură cu natura juridică a privilegiilor se impun următoarele

precizări:
a) dacă titularul privilegiului beneficiază atât de dreptul de urmărire asupra bunului la
care se referă, cât şi de dreptul de preferinţă, privilegiul respectiv este un drept real mcdlxxviii. În
această situaţie se află privilegiile imobiliare, unele privilegii speciale mobiliare (exemplu,
privilegiul creditorului gajist, privilegiul locatarului, privilegiul arendaşului etc.);
b) dacă suntem în prezenţa unor simple clauze de preferinţă în favoarea unor
creditori chirografari, privilegiile conduc la despăgubirea titularilor lor potrivit dispoziţiilor
art. 854 C. pr. civ. Asemenea privilegii ca natură juridică, sunt considerate a fi, deci, simple
clauze de preferinţă decurgând din calitatea creanţelor aparţinând creditorilor chirografari,
calitate în virtutea căreia acesteia se îndestulează înaintea altora 15. Simple cauze de
preferinţă sunt şi cele la care se referă dispoziţiile art. 118 din O.G. nr. 61/2002 cum şi cele la
care se referă Codul de procedură civilă în art. 409;
În concluzie, natura juridică a privilegiilor nu este unitară; ea diferă după cum este
vorba de simple clauze de preferinţă ori drepturi reale, potrivit circumstanţelor subliniate
deja.

B. CATEGORII DE PRIVILEGII III.

PRIVILEGIILE GENERALE

66. Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile. Potrivit art. 2.338
C.civ., asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând debitorului, se stabilesc şi se
exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 854 din Legea 134/2010 (C.pr.civ.), rangul creanţelor cu preferinţă
generală, au următoarea ordine de preferinţă, dacă legea nu dispune altfel:
a) creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de
executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, precum şi orice alte
cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor;
b) cheltuielile de înmormântare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea
acestuia;
c) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele
cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru
maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea
sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi
creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii;
d) creanţele rezultând din obligaţia legală de întreţinere, alocaţii pentru copii sau
obligaţia de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

15 A se vedea, în acest sens, I. P. Filipescu, op. cit., 1994, p. 279; C: Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 398; C.
Hamangiu, op. cit., vol. II, p. 1085.
304
 e) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite
potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor
locale şi bugetelor fondurilor speciale;
f) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
g) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite
proprietăţii publice prin fapte ilicite;
h) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de
servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
i) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
j) alte creanţe.
În cazul creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel,
suma realizată se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.
Dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau
alte drepturi de preferinţă conservate, în condiţiile prevăzute de lege, la distribuirea sumei
rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la
art. 854 alin. (1) lit. c)

3. Modificarea ordinii de preferinţă a privilegiilor generale a. Prin art. 409 C. pr. civ. şi
prin art. 718 din Legea 134/2010 (C.pr.civ.)

67. Modificarea ordinii de preferinţă. Dacă urmărirea are ca obiect salariul

persoanelor încadrate în muncă, potrivit dispoziţiilor art. 409 C. pr. civ., în redactarea stabilită
prin0.U.G.138/2000, ordinea de preferinţă este următoarea:
a) până la 1/2 din venitul net lunar, pentru sume datorate cu titlul de obligaţie de
întreţinere sau de alocaţie pentru copii;
b) până la 1/3 din venitul lunar net pentru orice alte datorii.
Potrivit alin.4 din art.409 C.pr.civ. ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă,
compensaţia acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă, pe
baza oricăror dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi
urmărite decât pentru sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri
pentru repararea daunelor cauzate prin moartea sau prin vătămări corporale dacă legea nu
dispune altfel. Urmărirea drepturilor menţionate în alin.4 se va face in limita de 1/2 din
cuantumul acestora.
Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului
bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate
de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite
potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii.

b. Prin O.G. nr. 61/200216

68. Modificarea ordinii de preferinţă. Ordinea de preferinţă a privilegiilor generale a

fost modificată de O.G. nr. 61/2002. În legătură cu această modificare se impun unele
precizări:
1. Acest act normativ priveşte urmărirea bunurilor de orice fel, fără a distinge între
mobile şi imobile, precum şi veniturile de orice natură;
2. Actul normativ priveşte realizarea creanţelor bugetare (impozite, taxe, contribuţii,
amenzi etc.) neachitate în termen;
3. Ordinea de preferinţă stabilită de acest act normativ, dacă la urmărire participă mai
mulţi creditori, este următoarea:
a) creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea şi conservarea
bunurilor al căror preţ se distribuie;
b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensii, ajutoare
pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau
întărirea sănătăţii, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele
16 O.G.61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare publicată in m.of.nr.644/2002, modificată şi completată de
Legea 79/2003, Legea 232/2003 şi 0.G.29/2003.
305
reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii;
c) creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a
altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
d) creanţele bugetare provenite din impozite, taxe şi din alte, contribuţii, şi din alte
sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului trezoreriei statului,
bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale si bugetelor fondurilor speciale;
e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite
proprietăţii publice prin fapte ilicite;
g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de
servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
i) alte creanţe.
4. Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede
altfel suma realizată din executare se repartizează între creditori, proporţional cu creanţa
fiecăruia.
5. Poziţia unor privilegii speciale în legătură cu bunul scos la vânzare, în cadrul
executării silite, faţă de ordinea de preferinţă precizată deja, este următoarea:
a) creditorii bugetari care au privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de
publicitate sau posesie a bunului mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din
vânzare faţă de alţi creditori care au garanţi reale asupra bunului respectiv. Accesoriile
creanţei principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a creanţei
pricipale (art.119 din O.G.61/2002);
b) în cazul bunurilor grevate printr-un drept de gaj, ipotecă sau alte drepturi reale,
despre care a luat cunoştiintă in condiţiile art.76 alin.4 şi ale art.84 organul de executare este
obligat să îi înştiinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate aceste
sarcini, pentru a participa la distribuirea preţului( art.120 din O.G.61/2002)

c. Prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei 17

69. Prezentare. Creanţele bugetare constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi

alte sume ce reprezintă venituri publice (potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice),
se urmăresc şi se realizează conform O.G. nr. 61/2001 privind colectarea creanţelor bugetare.
Creanţele vor fi plătite, în cazul reorganizării sau al lichidării unor bunuri din averea
debitorului pe bază de plan, cât şi cel al falimentului, în următoarea ordine (art.123):
a) taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta
lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea si administrarea bunurilor din averea
debitorului, precum si plata renumeraţiilor persoenelor angajate in condiţiile art10, art.19
alin.2, art.23, art.24 şi ale art.98 alin.3, sub rezerva celor prevăzute la art.102 alin.4;
b) creanţe izvotâte din raporturile de muncă;
c) creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de
institiţiile de credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din
continuarea activitătii după deschiderea procedurii;
d) creanţele bugetare;
e) creanţele reprezentând sumele datorate de către creditor unor terţi in baza unor
obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate
asigurării mijloacelor de existenţă;
f) creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul sindic pentru întreţinerea
debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;
g) creanţele reprezentând creditele bancare cu cheltuielile şi dobânzile aferente
rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;
h) alte creanţe chirografare;
i) creanţele subordonate, in următoarea ordine de preferinţă:
1) creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar
deţinând cel puţin 10% din capitalul social, repectiv din drepturile de vot în Adunarea

17 Modificată prin 0.U.G.86/2006

306
Generală a Asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic; 2)
creanţele izvoarând din actele cu titlu gratuit.

d. Ordinea de preferinţă şi confluenţa izvoarelor de drept

3. Confluenţa. La stabilirea ordinii de preferinţă a privilegiilor concurează dispoziţii

legale cuprinse în izvoare diferite: Codul civil, O.G. nr. 62/2002 şi art. 409 din Codul de
procedură civilă, art. 718 din Legea 134/2010 (C.pr.civ.).
În perioada de aplicare a Decretului nr. 221/1960 (abrogat prin O.G. nr. 11/1996 18) în
literatura juridică s-a pus problema dacă ordinea de preferinţă stabilită de acel decret are
implicaţii asupra scalei preferenţiale stabilite prin celelalte două izvoare de drept, respectiv
Codul civil şi Codul de procedură civilă; în acest sens, s-au conturat două puncte de vedere:
a) într-o primă opinie sa susţinut că ordinea de preferinţă stabilită prin dispoziţiile art.
34 şi 36 din Decretul nr. 221/1960 se aplică numai dacă printre creditorii următori se află şi
statul;
b) într-o altă opinie s-a susţinut că această ordine este de aplicaţie generală fără a se
ţine seama dacă printre creditori se află şi statul.
Considerăm că această problemă a fost tranşată iniţial prin apariţia O.G. nr. 11/1996 şi
ulterior prin O.G.61/2001, având în vedere că aceastea se referă exclusiv la creanţele
bugetare, adică acele creanţe în care calitatea de creditor o are statul.
Totuşi, considerăm ca deosebit de importantă propunerea, de lege ferenda, formulată
de literatura de specialitate, potrivit căreia se impune faţă de noile realităţi sociale şi
legislative din ţara noastră, o nouă reglementare cere să cuprindă unitar ordinea de
preferinţă a creanţelor, luându-se în considerare toţi creditorii care pot veni în concurs.
Într-adevăr, în contextul existenţei a trei izvoare de drept civil diferite, care
reglementează ordinea de preferinţă a creanţelor, apărute la epoci diferite şi al noilor
realităţi date de procesul trecerii la economia de piaţă, apar prea multe situaţii consensuale,
cel mai adesea generatoare de soluţii diverse care întotdeauna conduc la soluţii
corespunzătoare unei finalităţi care să fie coordonate cu sensul şi mişcarea proceselor
economice şi social-politice specifice perioadei pe care o parcurgem.

III. PRIVILEGII SPECIALE 1. Preliminarii

71. Preliminarii. Sediul acestei materii îl constituie dispoziţiile art. 2.339 C. civ. Din
cadrul privilegiilor speciale fac parte creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile, şi
sunt următoarele:
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane
fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul
dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul
asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.

D. DIFERITE SITUATII CONCURSUALE I. SITUATIA CONCURSUALA INTRE PRIVILEGIILE SPECIALE

72. Ordinea de preferinţă a acestor privilegii potrivit Codului civil.

Dispoziţiile cuprinse în Codul civil stabilesc următoarea ordine de preferinţă între privilegiile
speciale:
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane
fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul
dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul
asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
Conform prevederile art. 2.339 alin. 2 C.civ., în caz de concurs între cele două privilege
special arătate mai sus, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin. (1), orice stipulaţie
contrară se consideră nescrisă.

18 Care a fost abrogată prin O.G.62/2002.

307
 II. SITUATIA CONCURSUALA INTRE PRIVILEGIILE SPECIALE SI PRIVILEGIILE
GENERALE

73. Ordine de preferinţă. În situaţia în care, în concurs se află privilegiile speciale cu

cele generale, ordinea de preferinţă este următoarea: - privilegiile speciale trec înaintea
celor generale.

III. SITUATIA CONCURSUALA INTRE PRIVILEGII SI IPOTECI

74. Ordinea de preferinţă. În situaţia în care vin în concurs privilegiile cu ipotecile,

ordinea de preferinţă este următoarea:
a) privilegiile speciale trec cele dintâi ( art. 2.342 alin. (1) C.civ.);
b) privilegiul special este preferat unei ipoteci mobiliare perfecte, dacă este înscris
anterior ipoteci;
c) creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare, cu condiţia
înscrierii privilegiului în cartea funciară anterior ipoteci;
d) privilegiile menţionate în Codul civil sunt preferate celor reţinute ăn legi speciale
dacă nu este indicat rangul lor ( art. 2.336 C.civ.);
e) privilegiile statului vor fi reglementate prin legi speciale, şi nu vor putea afecta
drepturile dobândite anterior de terţi (art. 2.328 C.civ.)
e) după privilegii, cu excepţiile arătate mai sus, urmează creanţele garantate cu
ipotecă sau gaj ( art. 2.342 alin. (2) C.civ.)

C. STINGEREA PRIVILEGIILOR.

75. Stingerea privilegiilor. Privilegiul se stinge ca o consecinţă a stingerii ori desfiinţării

obligaţiei principale (art. 2.337, 2.340 C.civ.). Obligaţia principală se poate stinge, după caz
prin plata prin compensaţie sau prin remitere de datorie.
Obligaţia principală poate fi stinsă şi ca urmare a constatării nulităţii absolute ori
pronunţării nulităţii relative a actului din care se naşte raportul juridic principal.

SECŢIUNEA A II -A

IPOTECA A. PRELIMINARII I.
NOTIUNE, CLASIFICARE ŞI OBIECT 1. Noţiune
76. Definiţie. „Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate executării unei obligaţii". Este definiţia legală a ipotecii cuprinsă în dispoziţiile art.
2.343 C. civ.
Lato sensumcdlxxlx, ipoteca „... este un drept real de garanţie pentru un bun mobil sau
imobil determinat sau determinabil care rămâne în posesiunea debitorului, drept care
conferă creditorului, dreptul de a se îndestula cu preferinţă din vânzarea bunului afectat şi de
a-l urmări în mâinile oricărui detentor"mcdlxxx.
Stricto sensu, noţiunea de ipotecă se rezuma la ipoteca propriu-zisă, fără a se ţine
seama de privilegiile imobiliare.

2. Clasificarea ipotecilor

77. Feluri. Din dispoziţiile legale referitoare la ipotecă, rezultă că aceasta poate fi
clasificată după cum urmează:

308
 1. După izvor19, ipoteca poate fi:
a) ipoteca conven ţională. Este ipoteca ce ia naştere din convenţia părţilor, în formele
prevăzute de lege;
b) ipoteca legala. Este ipoteca ce ia naştere în baza unei dispoziţii speciale a legii.
2. După obiect, ipoteca poate fi:
a) ipoteca imobiliară. Este ipoteca ce se constituie numai asupra unor bunuri imobile.
b) ipoteca mobiliară. Este ipoteca ce se constituie asupra unor bunuri mobile ca acelea
descrise îm art. 2.389 C.civ.
La rândul ei ipoteca mobiliară, raportat la efectele pe care aceasta le va produce,
poate fi:
a) ipoteca mobiliară perfectă. Este ipoteca care produce efecte de la data la care
obligaţia garantată ia naştere, constitutorul dobândind drepturi asupra bunurilor
mobile ipotecate (art. 2.409 alin. (2) C.civ.), aceasta fiind totodată opozabilă
creditorilor ulteriori şi tuturor celorlalte persoane;
b) ipoteca mobiliară imperfectă. Este ipoteca care nu produce efectele ipotecii
mobiliare perfecte.

3. Despre obiectul, întinderea şi cesiunea ipotecii.

78. Obiectul ipotecii. Generalităţi. Din definiţie şi din elementele prezentate deja, se
degajă următoarele idei definitorii în ceea ce priveşte obiectul ipotecii:
- ipoteca poate avea ca obiect, bunuri mobile sau imobile (cu accesoriile sale),
corporale sau incorporale (art. 2.350 C.civ.) ;
- dacă bunul este determinat sau determinabil, sau există o universalitate de bunuri,
acestea pot face obiectul unei ipoteci (art. 2.350 C.civ. alin. (1) );
- ipoteca poate greva şi o construcţie viitoare, dar aceasta nu poate fi intabulată ci
înscrisă provizoriu în condiţiile legii (art. 2.380 C.civ.);
- bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate, ipoteca unor astfel de
bunuri poate fi valabilă dacă inalienabilitatea sau insesizabilitatea este temporară (art. 2.351
C.civ.);
- nuda proprietate poate fi ipotecată, iar odată cu stingerea dezmembrămintelor,
aceasta se extinde asupra întregei proprietăţi (art. 2.352 C.civ.);
- şi cota-parte dintr-un bun poate fi ipotecată, dacă dupa părtaj bunul revine
constitutorului în materialitate, ipoteca se strămută pe acest bun, în limita valoriicotei- părţi,
în caz contrar se strămută asupra sumelor primite, art. 2.331 C.civ. aplicându-se (art. 2.353
C.civ.);
- bunul ipotecat garantează cu acelaşi rang nu numai capitalul, ci şi dobânzile,
comisioanele, penalităţile şi toate cheltuielile efectuate (art. 2.354 C.civ.);
- dacă un bun grevat se uneşte prin accesiune cu altul, ipoteca se va extinde si asupra
acestuia din urmă, chiar şi în situaţia în care întreg bunul este înstrăinat (art. 2.355 C.civ.);
- un bun mobil determinat accesoriu unui imobil, poate fi ipotecat odată cu imobilul
sau separat de acesta, dacă bunurile mobile sunt materiale de construcţie încorporate într-o
construcţie, ipoteca mobiliară se stinge (art. 2.356 C.civ.);
- în cazul universalităţii de bunuri ipotecate, aceasta se întinde asupra tuturor
bunurilor. Ipoteca se menţine asupra acestora şi prin pieirea lor, dacă debitorul le va înlocui
în termen rezonabil, cu aceeaşi cantitate (art. 2.357 C.civ.);
- bunurile grevate de ipotecă rămân întotdeauna în posesia debitorului, acesta
putând culege fructele, putând chiar să înstrăineze bunul.

19 A se vedea dispoziţiile art. 2.349 alin. (2) C.civ.

309
 II. CARACTERELE GENERALE ALE IPOTECILOR, FĂRĂ A DEOSEBI DUPĂ FELUL
LOR

79. Enumerare. Ipotecile, fără a deosebi după felul lor, prezintă următoarele
caractere generale:
a) ipoteca este un drept real accesoriu;
b) ipoteca este o garanţie mobiliară sau imobiliară;
c) ipoteca este indivizibilă;
d) ipoteca are caracter solemn.
80. Ipoteca este un drept real accesoriu. Caracterul accesoriu al ipotecii rezultă din
aceea că, şi în acest caz, suntem în prezenţa a doua raporturi juridice de obligaţie:
a) raportul juridic principal de obligaţie în raport cu care s-a născut ipoteca, raport
care conţine obligaţia principală garantată prin ipotecă; şi
b) raportul juridic de garanţie prin ipotecă, raport accesoriu faţă de primul.
În virtutea acestui caracter operează regula accesoriu, sequiturprincipale, ceea ce
însemnează:
a) dacă s-a anulat raportul obligaţional principal, se consideră anulat şi raportul
obligaţional accesoriu (ipoteca);
b) dacă s-a rezolvat raportul juridic principal, rezolvită se consideră şi ipoteca;
c) dacă s-a executat obligaţia din raportul juridic principal, ipoteca se stinge;
d) dacă s-a stins de altă manieră obligaţia principală, se consideră stinsă şi ipoteca
etc.
Fiind un drept real accesoriu, ipoteca îmbracă trăsăturile drepturilor reale, de mare
importanţă fiind, însă, acea trăsătură ce constă în faptul că ea este însoţită de dreptul de
urmărire a bunului ipotecat în mâinile oricui s-ar afla el şi de dreptul de preferinţă potrivit
căruia creanţa titularului se satisface cu întâietate faţă de alţi creditori ai debitorului.
Ipoteca, deci conferă titularului său dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă asupra
bunului ipotecat.
81. Ipoteca este o garanţie mobiliară sau imobiliara. Din dispoziţiile legale rezultă că
pot fi ipotecate atât bunurile imobile cât şi bunurile mobile. În ceea ce priveşte navele şi
aeronavele, art. 2.359 C.civ., prevede că garanţiile asupra acestora se vor reglementa prin
legi speciale.
Aşa cum s-a precizat mai sus bunurile care sunt inalienabile sau insesizabile nu pot fi
ipotecate, decât dacă inalienabilitatea sau insesizabilitatea este temporară.
82. Ipoteca este indivizibilă. Un alt caracter general al ipotecilor, fără a deosebi după
felul lor, constă în indivizibilitatea acestora. Astfel, ipoteca va continua să existe asupra
întregului bun, în următoarele situaţii:
a) dacă s-a plătit numai o parte din datorie;
b) dacă, în caz de partaj, imobilul ipotecat va trece în lotul unui copărtaş, acesta va
trebui să suporte şi va fi urmărit pentru întreaga datorie, pentru că res non persona debet
(garanţia de înfăţişează a fi încorporată în imobil).
83. Ipoteca are caracter solemnmcdlxxxi. Ipoteca este un contract solemn, caracter
dedus din dispoziţiile art. 1772 C. civ., care prevăd că ea se va încheia prin înscris autentic,
sub sancţiunea nulităţii absolute.
Din caracterul solemn al ipotecii convenţionale rezultă că pentru constituirea legală a
acesteia trebuie să se respecte anumite condiţii de formă.
a) contractul de ipotecă se încheie în formă autentică sub sancţiunea nulităţii
absolutemcdlxxxii; nu se cere, însă, ca şi obligaţia garantată să se fi încheiat în formă autentică;
b) obligaţia de identificare a părţilor contractului de ipotecă, a cauzei obligaţiei
garantate şi descrierea suficient de precisă a bunului ipotecat, este prevăzută, de asemeni,
sub sancţiunea nulităţii absolutemcdlxxxiii;
c) pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi şi a rangului de preferinţă, ipoteca este
supusă formelor de publicitate.
Aceste forme nu sunt subsumate caracterului solemn al ipotecii.

310
 B. IPOTECA CONVENTIONALA

84. Natura juridică. Ipoteca convenţională este aşa cum rezultă şi din
denumire, de natură contractuală, altfel spus, este un contract, ceea ce înseamnă că trebuie
să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute oricărui contact.
85. Capacitatea. În privinţa capacităţii de a constitui ipoteca sunt
necesare câteva precizări:
a) cel ce constituie ipoteca trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină, mai exact,
capacitatea de a înstrăina imobilulmcdlxxxlv;
b) constituitorul ipotecii trebuie să fie titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat;
c) o obligaţie viitoare poate fi garantată dobândind rang din momentul înscrierii în
registrele de publicitate, iar dacă este vorba de o construcţie viitoare, aceasta nu poate fi
intabulată , ci doar înscrisaă provizoriu ( art. 2.370, 2.380 C.civ.)
Imobilul aparţinând unui minor nu poate fi ipotecat de părinte sau tutore pentru
garantarea datoriei altei persoanemcdlxxxv, per a contrario se poate ipoteca pentru garantarea
obligaţiei proprii a acestuia.
d) în sfârşit, dacă dreptul de proprietate al celui ce constituie ipoteca este un drept
anulabil sau se afla sub condiţie, sub aceeaşi situaţie se va afla şi ipoteca mcdlxxxvi.
În doctrină, s-au purtat discuţii dacă contractul de ipotecă încheiat între creditor şi
debitor poate constitui titlu executoriu împotriva acestuia din urmă. Astfel, pornindu-se de la
dispoziţiile art. 66, din Legea nr. 36/1995 mcdlxxxvii, referitoare la notarii publici şi activitatea
notarială, potrivit căruia „actul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi
lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii" s-a pus problema dacă un contract
prin care se constituie o astfel de garanţie, pentru restituirea unui împrumut, poate constitui
prin el însuşi, titlu executoriu, în măsura în care condiţiile menţionate ar fi îndeplinite. Unii
autorimcdlxxxviii consideră că dispoziţia legală menţionată (art. 66 din Legea nr. 36/1995) are în
vedere nu orice act autentic ce face referire la sume certe, lichide, cum poate fi şi contractul
de ipotecă, ci numai actele juridice din care se nasc obligaţiile cu un astfel de obiect şi, în
consecinţă, apreciază că nu se poate începe executarea silită împotriva debitorului, în baza
unui astfel de contract de ipotecă, fiind necesar un titlu executoriu, constituit în condiţiile
legii.
După părerea noastră, dispoziţiile legale menţionate sunt clare, în sensul că actul prin
care s-a constituit o astfel de garanţie reprezintă titlu executoriu de îndată ce sumele sunt
neîndoielnice sub aspectul existenţei lor, având atât cuantumul determinat, cât şi data când
devin scadente. A admite contrariul, ar însemna să introducem un formalism excesiv în viaţa
juridică.
În acest sens sunt şi dipoziţiile art. 2.430 - 2.431 C.civ., care prevăd că, „Contractele de
ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii"
86. Obiectul ipoteci convenţionale. Din dispoziţiile legale rezultă că, ipoteca
convenţională poate garanta îndeplinirea obligaţiilor de orice fel, putând fi afectate în acest
sens atât bunuri mobile cât şi bunuri imobile ale debitorului sau ale unui terţ. Dacă obligaţia
garantată este viitoare sau eventuală, ipoteca va dobândi rang preferenţial numai din
momentul înscrierii în registrele de publicitate.
Din prevederile art. 2.368 C.civ., rezultă că în cazul în care ipoteca are ca obiect o
universalitate de bunuri mobile sau imobile, prezente sau viitoare, corporale sau incorporale,
aceasta nu poate fi consimţită decât dacă toate aceste bunuri erau afectate activităţii unei
intreprinderi.
De asemenea, ipoteca convenţională poate avea ca obiect şi garantarea plăţii unei
sume de bani, aceasta fiind valabilă chiar dacă debitorul ce a oferit bunul spre garanţie nu a
primit sau a primit doar o parte din prestaţia pentru care s-a constituit ipoteca. În cazul în
care creditorul refuza să dea sumele la care s-a angajat ori le dă doar parţial, debitorul poate
obţine reducerea sau desfiinţarea ipotecii pe cheltuiala acestuia, putând fi obligat şi
la daune-interesemcdlxxxix.
87. Forma contractului şi conţinutul ipotecii convenţionale. Aşa cum s-a
arătat, în ceea ce priveşte forma contractului, acesta trebuie încheiat în forma autentică, sub
sancţiunea nulităţii absolute. Totuş, legiuitorul în cazul ipotecilor mobiliare pe lângă forma
autentică a prevăzut posibilitatea ca acestea din urmă să fie încheiate şi prin înscris sub

311
semnătură privată, cu toate condiţiile de valabilitate prevăzute de acestea, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
Credem că prin această sancţiune, legiuitorul a înţeles să ocrotească un interes
general prin impunerea acestei forme, motiv din care şi rezultă solemnitatea înscrisului.
Pe lângă cerinţa formei solemne a contractului, legiuitorul a înţeles să oblige părţile
sub sancţiunea nulităţii şi valabilităţii contractului, ca în acesta să fie determinată suma
pentru care este constituită ipoteca, să fie identificate părţile, să fie arătată cauza obligaţiei
garantate, deoarece ipoteca este un contract accesoriu şi să fie descris suficient de precis
bunul ce va fi ipotecat, nefiind suficientă stipulaţia, toate bunurile debitorului.

C. IPOTECA LEGALĂ

88. Definiţie. Deşi Codul civil nu defineşte ipoteca legală, limitându-se a

se arăta cazurile în care se beneficiază de o ipotecă legală, considerăm că aceasta poate fi
definită ca acel drept real care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii.
89.Sistemul ipotecilor legale prevăzute de Codul civil. Din dispoziţiile art. 2.386 Cod
civil rezultă că beneficiază de ipotecă legală:
1. vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru preţul datorat; această dispoziţie
se aplică şi în cazul schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul celui care
înstrăinează, pentru plata sultei datorate;
2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca
obiect un imobil înscris în cartea funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea
sumelor plătite în contul acestuia;
3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra
imobilului astfel dobândit, pentru restituirea împrumutului;
4. cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului
înstrăinat, pentru plata rentei în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate; dreptul de
proprietate al debitorului întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciară decât odată cu
această ipotecă, dispoziţiile art. 2.249 aplicându-se în mod corespunzător;
5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul
adjudecatar al imobilului ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune, asupra
imobilelor ce au revenit coproprietarului ţinut de o atare obligaţie;
6. arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să
reconstruiască sau să repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor
datorate acestora, însă numai în limita sporului de valoare realizat;
7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat la
executarea legatului, pentru plata acestuia.
Pe lângă aceste dispoziţii legale, legiuitorul a mai inserat în Codul civil şi alte ipoteci
legale, şi anume:
- cel ce a construit cu bună-credinţă o construcţie pe terenul altei personae, are un
drept de ipotecă legală asupra imobilului pentru plata indemnizaţiei şi poate cere înscrierea
dreptului de ipotecă în baza convenţiei încheiate în formă autentică sau a unei hotărâri
judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 589 (art. 591 alin. (2) C.civ.);
- dacă constructorul de bună credinţă cumpără imobilul, proprietarul iniţial al
imobilului are un drept de ipotecă legală asupra acestuia pentru plata preţului de către
autorul lucrării (art. 592 alin. (2) C.civ.);
- pentru garantarea plăţii preţului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiază
de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită şi conservată în condiţiile legii.
90. Ipoteci legale prevăzute în alte acte normative. Din dispoziţiile legale rezultă că
pe lângă ipotecile legale reţinute de Codul civil, există şi alte dispoziţii în legi speciale care
prevăd astfel de ipoteci:
Exemple:
a) ipoteca prevăzută de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 22/1969 constând în
afectarea unor bunuri imobile, din proprietatea gestionarilor sau a unor terţi pentru
garantarea unei foste unităţi socialiste, în vederea acoperirii pagubelor ce, eventual, ar fi
create de gestionari;

312
 b) ipoteca prevăzută de O.G. nr. 11/1996 20, este intitulată la cererea organelor de
executare făcută instanţei, în cadrul urmăririi silite, spre a înfiinţa o ipotecă asiguratoare
asupra bunurilor imobile ale debitorului sau ale persoanelor care răspund solidar cu acesta.
Conform art. 17 alin. 85) din ordonanţă, înscrierea ipotecii în registrele de publicitate are ca
efect indisponibilizarea bunului, orice acte de dispoziţie ulterioare fiind nule faţă de creditorii
ipotecari;
c) ipoteca instituită de Codul de procedură penală pentru garantarea bunurilor mobile
sechestrate, susceptibile de urmărire pentru asigurarea reparării unor pagube produse prin
infracţiune;
d) ipotecile prevăzute de Decretul-lege nr. 61/1990 mcdxc, Legea nr. 85/ 1992mcdxcl şi
Legea nr. 111/1996, pentru garantarea creditelor acordate de CEC, în vederea cumpărării de
locuinţe;
e) ipoteca instituită de Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată mcdxcii, asupra
locuinţei, în favoarea CEC, până la restituirea sumelor datorate de beneficiar;
f) Legea nr. 152/1998mcdxciii prin care s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Locuinţe ce
are ca obiect realizarea climatului necesar pentru atragerea şi administrarea resurselor
financiare necesare construirii, cumpărării, consolidării şi extinderii unor locuinţe;
g) Legea nr. 190/1999mcdxclv, care reglementează creditul ipotecar pentru investiţii
imobiliare.
Prin Legea nr. 152/1998 şi Legea nr. 190/1999 a fost consacrată instituţia ipotecii
asupra unor bunuri viitoare. Datorită faptului că, în cuprinsul acestor legi nu se regăsesc
dispoziţii care să privească specificul înscrierii creditului ipotecar în documentele de
publicitate mobiliară, în literatura de specialitate au apărut controverse referitoare la felul
înscrierilor ce pot fi operate (intabulare sau înscriere provizorie) şi dacă dispoziţiile legilor în
discuţie sunt sau nu în contradicţie cu dispoziţiile Codului civil mcdxcv.
În opinia noastră, reglementările de mai sus sunt reglementări speciale în raport cu
dispoziţiile Codului civil cu care, însă, se completează în măsura în care nu sunt
incompatibile.

D. IPOTECA IMOBILIARĂ

91. Dezvoltare. Din dispoziţiile legale, rezultă că ipoteca imobiliară are următoarele
trăsături, şi anume:
- ipoteca imobiliară are ca obiect numai bunurile imobile sau acele drepturi reale
asupra unor imobile, astfel se pot ipoteca:
a) imobilele cu accesoriile lor;
b) uzufructul acestor imobile şi accesoriile;
c) cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor;
d) dreptul de superficie.
- ipoteca imobiliară este întotdeauna fără deposedare, bunul ramâne în posesia
debitorului;
- ipoteca imobiliară se constituie prin înscriere în cartea funciară, rangul şi
opozabilitatea acesteia fiind dat de ziua în care este înscris;
- contractul se încheie în formă autentică de către notar, sub sancţiunea nulităţii
absolute;
- dacă bunurile ipotecate aparţin unei persoane juridice, constitutorul ipoteci trebuie
să aibă împuternicirea de a ipoteca imobilul, iar dacă este persoană fizică, constitutorul
ipotecii trebuie să fie titularul dreptului şi aibă capacitate de dispoziţie;
- în cazul în care ipoteca poartă asupra unor chirii sau arenzi prezente sau viitoare
produse de un imobil, acestea se suspun formalităţilor de publicitate (art. 2.379 alin. 2
C.civ.);
- pot fi ipotecate şi construcţiile viitoare, înscrierea acesteia de face provizoriu în
cartea funciară în condiţiile legii 7/1996 republicată;
- ipoteca imobiliară poate viza un imobil în întregul său, fie numai şi o parte din
acesta;
- dacă după ipotecarea unei construcţii acesta suferă îmbunătăţiri, amelioraţiuni,
ipoteca se întinde şi asupra acestora fără nici o altă formalitate, aceasta fiind indivizibilă;
20 Abrogată prin O.G. 61/2002.
313
 - dacă imobilul ipotecat este producător de fructe civile şi industriale, ipoteca se
extinde şi asupra acestora, numai dacă s-a început executarea silită sau s-a deschis
procedura insolvenţei;
- după începerea urmăriri silite, orice act încheiat de proprietar nu este opozabil
creditorului ipotecar;
- creditorul ipotecar poate urmării bunul în mâinile oricui s-ar afla, având un drept de
preferinţa în a se îndestula din bunul respectiv, faţă de alţi creditori ai aceluiaş debitor, dacă
rangul ipotecii sale este superior;
- proprietarul bunului poate înstrăina bunul ipotecat, cumpărătorul neputând opune
actul de înstrăinare creditorului ipotecar;
- clauzele prin care creditorul îşi rezervă dreptul de a poseda bunul înainte de
executarea silită, sau de a plătii anticipat sau imediat plata unor alte obligaţii urmare a
constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaş bun, este considerată ca nescrisă.

D. IPOTECA MOBILIARĂ I. Noţiune, obiect, formă şi clasificare

92. Noţiune. Instituţie juridică nou creată de legiuitor, care are ca obiect acele bunuri
mobile ale debitorului sau unei terţe persoane, pentru garantarea unor obligaţii, bunuri care
rămân în posesia constitutorului ipotecii.
Prin dispoziţiile art. 171 din Legea 71/2011, este definită ipoteca mobiliară, ca fiind
toate garanţiile reale mobiliare care nu necesit ă deposedarea debitorului de bunul afectat
garanţiei indiferent de momentul şi temeiul juridic al constituirii lor.
Prin urmare, ipoteca mobiliar ă este un contract solemn, unilateral, accesoriu, prin care
debitorul, garantează creditorului,că va executa obligaţia sa prin afectarea unor bunuri mobile
fără deposedare.
Comparând gajul cu ipoteca mobiliară în dispoziţiile actualului cod civil, se poate
observa că, diferenţa dintre cele două garanţii reale, constă în aceea că bunul rămâne
întotdeauna în posesia debitorului în cazul ipotecii mobiliare şi este predat creditorului, în
cazul gajului.
Prin urmare, creditorul şi debitorul pot conveni ca bunul mobil să rămână în posesia
debitor, caz în care ipoteca va fi imobiliară, sau să fie remis creditorului, caz în care suntem în
prezenţa unui veritabil gaj.
93. Obiectul ipotecii mobiliare. Din prevederile art. 2.389 C.civ., rezultă că se pot
ipoteca:
a) creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice
alt act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele
născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei
cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc
organizate în condiţiile legii;
b) creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
c) conturi bancare;
d) acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
e) drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
f) petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
g) efectivele de animale;
h) recoltele care urmează a fi culese;
i) pădurile care urmează a fi tăiate;
j) bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în
vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care
sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi
materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei întreprinderi,
produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;
k) echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil
exploatării unei întreprinderi;
l) orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
94. Forma ipoteci mobiliare. Din dispoziţiile art. 2.388 C.civ., rezultă că contractul de
ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnatură privată, sub sancţiunea
nulităţii. Din interpretarea dispoziţii legale, se poate observa că legiuitorul a înţeles să
condiţioneze validitatea contractului de ipotecă mobiliară, de forma pe care trebuie să o
îmbrace acest contract. De îndată ce sancţiunea aplicabilă contractului care încalcă forma
314
prevăzută de textul legal, este nulitatea absolută, raportându-ne la regimul juridic aplicabil
nulităţii absolute (art. 1.247 C.civ.), considerăm că prin această formă impusă s-a dorit a fi
ocrotit un interes geneal al societăţii.
Pe lângă forma pe care trebuie să o îmbrace contractul, legiuitorul a înţeles să
stabilească, ca în conţinutul contractului să fie descris suficient de precis bunurile mobile
ipotecate, nefiind suficientă o descriere generală.
Prin această dispoziţie legală s-a urmărit că bunul mobil ipotecat să poată fi identificat
prin toate trăsăturile sale specifice, greutate, cantitate, formă sau orice alte mijloace de
natură a recunoaşte bunulmcdxcvimobil ipotecat.
95. Clasificarea ipotecii mobiliare. Din interpretarea dispoziţiilor art. 2.409 C.civ.,
rezultă că ipotecile mobiliare se clasifică în:
- ipoteci mobiliare perfecte, sunt acele ipoteci care au fost încheiate cu respectarea
formei cerute de lege la încheierea contractului şi au fost îndeplinite toate formalităţile
pentru publicitatea acesteia, astfel încât creditorul ipotecar se bucură de o garanţie reală
opozabilă tuturor creditorilor constitutorului care dobândesc drepturi ulterioare asupra
bunului ipotecat.
- ipoteci mobiliare imperfecte, sunt acelea care nu au respectat dispoziţiile legale cu
privire la încheierea valabilă a contractului şi nici formele de publicitate nu au fost
respectate, cu consecinţa nevalabilităţii şi inopozabilităţii acestora.

II. Ipoteca mobiliară asupra instrumentelor financiare şi creanţelor

96. Ipoteca mobiliară asupra instrumentelor financiare. Instrumentele

financiaremcdxcvii sunt orice contracte ce genereaza simultan un activ financiar pentru o
entitate si o datorie financiara sau un instrument de capitaluri proprii pentru o alta entitate.
Din apendicele IAS 32, rezultă că instrumentele financiare sunt clasificate
mcdxcviii
astfel :

1.
- instrumente financiare primare (cum ar fi creanţele, datoriile şi instrumentele de
capitaluri proprii), şi
- instrumente financiare derivate Sunt instrumente care aparţin pieţei de capital,
fiind emise de majoritatea burselor de valori din lume. Aceste contracte standardizate au o
piaţă primară şi secundară şi au ca obiect o mare varietate de active: mărfuri, devize, indici
bursieri, acţiuni, obligaţiuni etc. Principalele instrumente derivate specifice pieţelor
financiare internaţionale sunt: futures, opţiuni şi swap.
a. Contractele futures sunt contracte standardizate emise de bursă care conferă
deţinătorului dreptul de a cumpăra un activ la o dată ulterioară în condiţii de preţ
prestabilite. O poziţie deschisă pe astfel de contracte poate fi închisă prin livrare efectivă (la
scadenţă) sau înainte de ultima zi de tranzacţionare prin luarea unei poziţii de sens contrar
celei iniţiale21. Marea calitate a acestor instrumente rezidă în faptul că ele se desfăşoară "fără
bani", pentru deschiderea unei poziţii futures fiind nevoie de o marjă minim de 10 - 15 % din
valoarea totală a tranzacţiei.
b. Contractele de opţiuni sunt instrumente derivate care dau dreptul
cumpărătorului să vândă sau să cumpere un activ la un preţ determinat (preţ de exercitare)
şi la o scadenţă determinată. Acest drept suplimentar al cumpărătorului de opţiune este
obţinut contra unei prime, plătite iniţial de cumpărător. Opţiunile sunt de două feluri - de
cumpărare CALL care dau dreptul cumpărătorului să cumpere la scadenţă activul şi de
vânzare PUT care dau dreptul vânzătorului să vândă la scadenţă activul. Şi opţiunile au ca
obiect în prezent un număr variat de active, de la mărfuri până la indici bursieri sau chiar
contracte futures.

21 Din volumul total al tranzacţiilor futures abia cca. 10 % aparţin operaţiunilor finalizate cu livrare efectivă.
315
 c. Contractele de swap sunt instrumente prin care se pot schimba condiţiile de
plată a unor obligaţii financiare. Cele mai cunoscute forme de swap sunt swap de dobândă
prin care pot fi schimbate condiţiile de dobândă ale unui împrumut şi swap valutar prin care
poate fi schimbată moneda în care este denominat un împrumut. Swap - ul este un
instrument ce conferă o mai mare flexibilitate operaţiunilor pe termen mediu şi lung de pe
piaţa financiară internaţională.
În ciuda lichidităţii lor sporite (piaţa secundară a acestora fiind foarte dezvoltată),
instrumentele derivate se situează în categoria celor mai riscante şi mai volatile instrumente
de pe piaţa financiară internaţională. Aceste instrumente sunt folosite de operatori atât în
scopuri speculative cât şi pentru acoperirea riscurilor financiare / comerciale (riscul de
dobândă, riscul de preţ, riscul valutar).
2. În funcţie de venitul pe care-l generează, instrumentele financiare pot fi clasificate
şi în:
- instrumente de împrumut ( depozitele / credite; certificatele de trezorerie;
obligaţiunile guvernamentale; obligaţiunile companiilor private; hârtiile comerciale ) şi
- instrumente de schimb. (acţiunile; titluri emise de fonduri de investiţii; poliţe de
asigurare; participaţii la fondurile de pensii; instrumente derivate ).
a. Titlurile de stat sunt printre cele mai puţin riscante instrumente de pe piaţa
financiară, fiind emise de trezoreria statului, în monedă naţională sau devize. Sunt titluri
emise pe termen scurt, cu scadenţă sub un an, destinate acoperirii unor deficite interne
temporare sau finanţării unor proiecte guvernamentale de interes naţional (în SUA scadenţa
la titlurile de stat variază între o săptămână şi 182 zile).
Titlurile de stat sunt emise cu discount, fiind subscrise de investitori la o valoare mai
mică decât valoarea nominală, urmând ca la scadenţă statul să le răscumpere la valoarea
nominală. Aceste titluri nu sunt purtătoare de dobândă, diferenţa dintre preţul de subscriere
şi valoarea nominală reprezintă profitul investitorilor. Investitorii au posibilitatea de a revinde
titlurile de stat pe piaţa secundară sau le pot scota înainte de scadenţă, în cazul în care au
nevoie de lichidităţi.
b. Certificatele de depozit sunt titluri financiare negociabile ce atestă existenţa unui
depozit la termen într-o bancă. Aceste instrumente sunt foarte lichide şi cu risc minim,
putând fi utilizate de către deţinător în diverse scopuri: scontare, gaj, garanţie bancară etc.
c. Hârtiile comerciale sunt instrumente pe termen scurt emise de bănci sau
companii private pentru acoperirea unor nevoi financiare proprii. Nivelul dobânzii la aceste
instrumente se stabileşte în funcţie de nivelul dobânzilor de pe piaţă şi de riscul emitentului.
Aceste instrumente au scadenţe care merg de la câteva zile până la o perioadă de maxim 180
de zile.
d. Obligaţiunile guvernamentale ("T-bonds") sunt instrumente financiare pe
termen mediu şi lung emise de guverne. În prezent se face o distincţie clară între
obligaţiunile guvernamentale şi hârtiile (notele) guvernamentale, în funcţie de scadenţa
acestora. Obligaţiunile guvernamentale sunt emise pe o perioadă mai mare de 10 ani,
rambursabile în tranşă finală. Spre deosebire de acestea, hârtiile guvernamentale sunt emise
pe o perioada mai mică de 10 ani, guvernul având dreptul de a le răscumpăra înainte de
scadenţă.
e. Obligaţiunile companiilor private sunt instrumente financiare emise de diferite
companii private pentru finanţarea nevoilor proprii.
f. Acţiunile preferenţiale sunt asemănătoare obligaţiunilor emise pe o perioadă
nedeterminată ("perpetue bonds" sau "infinite bonds"). Aceste acţiuni dau dreptul
deţinătorului să încaseze periodic un dividend. Diferenţa dintre aceste acţiuni şi obligaţiuni
este dată de faptul că atunci când emitentul intră în incapacitate temporară de plată, neplata
unui dividend nu atrage după sine obligativitatea plăţii integrale a sumelor datorate până la
scadenţă. În astfel de situaţii, dividendele neplătite se acumulează, iar când emitentul are din

316
nou capacitatea de plată, aceste acţiuni au prioritate. În plus, acţiunile preferenţiale se află la
rambursare între obligaţiuni şi acţiuni în caz de faliment declarat al emitentului şi de lichidare
a acestuia. Cele mai multe dintre aceste acţiuni sunt răscumpărate sau convertite în acţiuni
obişnuite după o anumită perioada de timp.
g. Acţiunile obişnuite sunt utilizate pe scară largă de companiile private pentru a-şi
finanţa nevoile proprii. Principalele drepturi ale deţinătorilor de acţiuni sunt dreptul de
proprietate asupra unei părţi din patrimoniul emitentului, dreptul de vot şi dreptul la plata
dividendelor. Venitul obţinut de pe urma acestor acţiuni nu este un venit cert, variind în
funcţie de rezultatele obţinute de companie pe o perioadă de timp determinată. Riscul
emitentului este esenţial în fundamentarea decizie de a cumpăra sau nu astfel de titluri de
pe piaţă. Tot în categoria acestor instrumente sunt incluse şi certificatele de depozitare,
obligaţiunile convertibile în acţiuni sau obligaţiunile cu bon de subscriere în acţiuni.
h.Participaţiile la fondurile de investi ţii sunt instrumente emise de compania care
administrează aceste fonduri şi care îşi asumă întreaga răspundere pentru buna gestionare a
fondurilor atrase. Fondurile de investiţii sunt de două tipuri: fonduri deschise şi fonduri
închise. În cazul fondurilor deschise participarea la aceste fonduri este deschisă, orice
deţinător de capital poate participa la acest fond cumpărând unităţi de fond a căror valoare
se calculează şi se publică zilnic pe baza valorii de piaţă a portofoliului în care au fost
investite capitalurile de către administratorul fondului. Fondurile închise funcţionează ca
nişte societăţi pe acţiuni, participarea fiind limitată la membrii fondatori.
Din prevederile legii privind piaţa de capital 22, reţinem la pct. 11 că sunt instrumente
financiare următoarele:
a) valori mobiliare;
b) titluri de participare la organismele de plasament colectiv;
c) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv titluri de stat cu scadenta mai mica de un an
şi certificate de depozit;
d) contracte futures financiare, inclusiv contracte similare cu decontare finala în fonduri;
e) contracte forward pe rata dobânzii, denumite în continuare FRA;
f) swap-uri pe rata dobânzii, pe curs de schimb şi pe acţiuni;
g) optiuni pe orice instrument financiar prevăzut la lit. a) - d), inclusiv contracte similare cu
decontare finala în fonduri; aceasta categorie include şi optiuni pe curs de schimb şi pe rata
dobânzii;
h) instrumente financiare derivate pe mărfuri;
i) orice alt instrument admis la tranzactionare pe o piata reglementată într-un stat
membru sau pentru care s-a făcut o cerere de admitere la tranzactionare pe o astfel de piata;
Toate aceste instrumente financiare pot face obiectul unor ipoteci mobiliare, care
pentru a fi valabil constituite trebuie să respecte şi regulile pieţei pe care acestea sunt
tranzacţionate (art. 2.390 C.civ.).
Deşi toate ipotecile mobiliare sunt supuse publicităţii în Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare dobândind rang de la data înscrierii, raportat la prevederile art. 2.393 C.civ.,
care stabilesc că, dacă bunul ipotecat este înstrăinat, iar dobânditorul cunoaşte existenţa
ipotecii, aceasta se strămută asupra preţului achitat, considerăm că, dacă instrumentul
financiar ipotecat se află în posesia debitorului şi apoi este înstrăinat, creditorul ipotecar este
în pericolul de a pierde garanţia sa reală.
Aceasta se poate întămpla chiar şi în situaţia în care ipoteca se strămută asupra
preţului, întrucât acesta poate să nu fie găsit asupra debitorului, iar cumpărătorul dobândind

22 A se vedea dispoziţiile Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, modificată prin Legea nr. 208/2005, O.G.
41/2005, Legea nr. 97/2006.
317
bunul liber de ipotecile constituite de vânzător, nu mai poate fi urmărit de creditorul
ipotecar.
Prin urmare, în cazul unor instrumente financiare, dacă debitorul execută anumite
operaţiuni speculative ( contractele de swap şi participaţiunile la fondurile de investiţii) sau
în cazul în care bunul a pierit, creditorul ipotecar pierde garanţia sa.
Deşi art. 172 din Legea nr. 71/2011, prevede obligaţia debitorului, de a depune preţul
obţinut prin vânzarea bunul mobil ipotecat, într-un cont bancar distinct şi informarea
creditorului ipotecar cu privire la aceasta, considerăm că încălcarea acestei obligaţii
nesancţionată legal, îl expune pe creditor la riscul de a pierde garanţia sa.
Chiar dacă în situaţia indicată şi-ar găsi aplicare prevederile art. 166 alin. (2) din Legea
nr. 71/2011 starea de insolvabilitate a debitorului va duce inevitabil ca riscul să fie suportat
de către creditor. Este de reţinut şi faptul că, într-o atare situaţie creditorul ipotecar, poate
cere debitorului să constituie o nouă ipotecă pentru garantarea aceleiaşi obligaţii, dacă
bunul nu era asigurat şi dacă acesta mai are bunuri.
Într-o astfel de situaţie se pune întrebarea legitimă dacă debitorul refuză încheierea
unei noi ipoteci pentru garantarea aceleiaşi obligaţii, poate fi obligat de instanţa competentă.
Considerăm că răspunsul este afirmativ, în temeiul art. 1.516 C.civ., prin intermediul instanţei
judecătoreşti debitorul poate fi obligat la încheierea contractului de ipotecă mobiliară asupra
unui alt bun mobil al acestuia.
Dacă ipoteca poartă asupra unor acţiuni sau părţi sociale, se distinge după cum
urmează:
- în cazul acţiunilor la purtător, deoarece acestea aparţin celui care le posedă, iar
ipoteca mobiliară este fără deposedare conform art. 171 din Legea nr. 71/2011, publicitatea
se face prin înscriere în arhivă electronică. Considerăm că este mai preferabil în cazul
acestora să fie încheiat un contract de gaj, întrucât ar asigura o garanţie mai eficientă pentru
creditorul ipotecar.
- aceeaşi situaţie este şi în cazul acţiunilor nominative în formă materializată sau
dematerializată. Cele din urmă, pe lîngă publicitatea prin arhivă, creditorul ipotecar poate
notifica emitentul acţiunilor pentru a se nota în registru acţionarilor garanţia sa.
- părţile sociale ale unei societăţi cu răspundere limitată pot fi ipotecate, garanţia fiind
înregistrată şi la registrul comerţului unde societatea este înregistrată(art. 18 alin. (2); art.
2.411C.civ.).

97. Ipoteca mobiliară asupra creanţelor. În cazul în care debitorul are la rândul său
una sau mai multe creanţe faţă de unul sau mai mulţi terţi, acesta poate garanta executarea
datoriei sale faţă de propriul creditor, cu creanţele sale, regula se aplică şi în cazul unor
universalităţi de creanţe.
Pentru a putea încasa suma datorată de la debitorul debitorului său, creditorul
ipotecar trebuie să îl înştiinţeze pe acesta în scris cu privire la existenţa ipotecii mobiliare,
creanţa ipotecată, suma datorată, locul şi modalitatea de plată 23.
Odată cu această solicitare, creditorul ipotecar trebuie să comunice debitorului ce va
face plata o copie certificată după contractul de ipotecă. În caz contrar dacă în termen de 15
zile de la solicitarea plăţii nu a comunicat copia certificată a contractului de ipotecă,
debitorul poate plătii datoria sa constitutorului ipotecii, datoria fiind astfel stinsă.
Dacă creditorul a respectat procedura prevăzută de art. 2.401 alin. (2) şi (3) C.civ.,
debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului ipotecar în modul indicat în
comunicare.

23 A se vedea dispoziţiile art. 2.400 C.civ.

318
 Dacă o ipotecă mobiliară se poartă asupra unei creanţe care la rândul ei este garantată
cu o altă ipotecă, aceasta trebuie să fie înscrisă în arhivă, creditorul ipotecar având obligaţia
ca să remită debitorului acestei creanţe o copie a avizului de ipotecă, situaţie în care acesta
din urmă poate plătii direct creditorului ipotecar.

98. Ipoteca mobiliară asupra conturilor. Din dispoziţiile art. 2.410 C.civ., rezultă că pot
face obiectul unei ipoteci mobiliare şi conturile bancare deschise la o instituţie de credit.
Din economia textelor legale rezultă că, creditorul ipotecar dobândeşte dreptul de a
controla contul bancar al debitorului, numai în cazurile reglementate de lege, fiind o excepţie
de la prevederile art. 111 din O.U.G. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului.
Astfel creditorul ipotecar dobândeşte controlul asupra condului bancar al debitorului
în următoarele cazuri:
a) creditorul ipotecar este chiar instituţia de credit la care este deschis contul;
b) constituitorul, instituţia de credit şi creditorul ipotecar convin în scris că instituţia
de credit, fără a solicita consimţământul constituitorului ipotecii, va urma instrucţiunile prin
care creditorul dispune de sumele aflate în cont; sau
c) creditorul ipotecar devine titular al contului.
Este de precizat că, controlul presupune posibilitatea creditorului de a urmări
activităţile financiare în contul bancar respective, în sensul de a cunoaşte retragerile şi
depunerile de numerar din cont. Creditorul ipotecar nu poate dispune de sumele din cont,
acest drept rămâne în continuare în favoarea debitorului în calitate de titular al contului ( art.
2.410 alin. (3) C.civ.).
Totuş, în cazurile prevăzute de art. 2.410 alin.(2) lit. [b] şi [c], creditorul în urma
înţelegerii consemnate în scris împreună cu bancă şi constitutorul ipoteci va avea drept de a
dispune de sumele de bani. Aceeaşi situaţie este şi în cazul în care creditorul ipotecar devine
titular al contului, situaţie în care poate dispune de acesta după bunul plac.

F. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR DIN CONTRACTUL DE IPOTECĂ

99. Drepturile şi obligaţiile creditorului ipoteca. Întrucât ipoteca este un contract

unilateral, născând obligaţii doar în sarcina unei părţi, a debitorului, din analiza dispoziţiilor
legale privind ipoteca se pot reţine următoarele drepturi în sarcina creditorului ipotecar, şi
anume:
- creditorul ipotecar are un drept de urmărire a bunului grevat în orice mână ar trece
(art. 2.345 alin. (1) C.civ.);
- creditorul ipotecar are un drept de preferinţă în a se îndestula din bunul grevat
înaintea creditorilor chirografari precum şi înaintea creditorilor de rang inferior (art. 2.345
alin. (2) C.civ.);
- creditorul ipotecar poate cesiona dreptul său de ipoteca sau rangul acesteia;
- creditorul ipotecar are dreptul de a inspecta bunul ipotecat, fără însă a stânjeni
activitatea celui ce deţine bunul (art. 2.394 C.civ.);
- creditorul ipotecar poate culege şi fructele dacă s- stabilit astfel în contractul de
ipoteca cu condiţia ca să fie stabilit modul şi proprorţia în care se reduce creanţa (art. 2.395
C.civ.);
- dacă bunul ipotecat este în pericol de a fi pierdut, distrus din lipsă de întreţinere sau
din alte otive imputabile denitorului, creditorul ipotecar poate considera creanţa garantată
ca fiind exigibilă şi să treacă la executarea ei (art. 2.396 alin. (1) şi (2) C.civ.);
- creditorul ipotecar, are dreptul la daune-interese în condiţiile art. 2.375 C.civ.;

319
 - creditorul are dreptul la plata costurilor efectuate cu ocazia declaraţiilor referitoare
la ipoteca în condiţiile art. 2.397 C.civ.;
- creditorul ipotecar poate introduce acţiuni în instanţă atât împotriva
constitutorului ipoteci cât şi împotriva debitorului creanţei ce face obiectul ipotecii (art.
2.403 C.civ.);
- creditorul ipotecar are dreptul la scadenţa unei creanţe ipotecate, la capital,
dobândă şi celelalte sume produse, iar ce depăşeşte suma datorată se restituie
constitutorului ipotecii (art. 2.404 C.civ. şi următ.);
- în cazul în care obligaţia nu este executată, creditorul are dreptul să vîndă bunul în
condiţiile art. 2.445 - 2.459 C.civ., să însuşească bunul în condiţiile art. 2.460 - 2.463 C.civ., să
preia bunul în scop de administrare în condiţiile art. 2.468 - 2.473 C.civ.;
Dintre obligaţiile creditorului ipotecar se reţine doar că acesta este obligat:
- să dea acele informaţii solicitate de constitutorul ipotecii conform art. 2.397 C.civ.,
- să comunice constitutorului o copie după avizul de ipotecă în 24 ore de la înscrierea
ei (art. 2.417 C.civ.), şi orice schimbare de domiciliu pe care o va înscrie în arhivă(art. 2.418
C.civ.),
- să radieze ipoteca în 10 zile de la plata obligaţiei,
- să restituie constitutorului ce a încasat peste creanţa sa, şi
- să repare orice prejudiciu pricinuit debitorului său.
100. Drepturile şi obligaţiile constitutorului ipotecii. Din dispoziţiile legale se pot
reţine următoarele drepturi pentru constitutorul ipotecii, şi anume:
- acesta continuă să folosească în continuare bunul ipotecat, întrucât ipoteca este fără
deposedare;
- se bucură în continuare de fructele şi produsele bunului ipotecat, dacă nu a fost
stipulat contrariul;
- poate dispune de bunul grevat, însă aceste drepturi se exercită fără a se vatama
drepturile creditorului ipotecar;
- constitutorul ipotecii are dreptul să solicite informaţii despre datoria sa, să rectifice
lista bunuri mobile ipotecate, să confirme sau să rectifice valoarea creanţei rămase dupa
efectuarea unor plăţii (art. 2.397 C.civ.);
- constitutorul ipotecii are dreptul la restituirea sumele plătite peste datoria sa.
În ceea ce priveşte obligaţiile constitutorului ipotecii, acestea rezultă din
corelativitatea raporturilor dintre acesta şi creditorul ipotecar, astfel că din dreptrile acestuia
din urmă rezultă obligaţiile constitutorului ipotecii.
Astfel, obligaţiile constitutorului ipotecii după încheierea contractului sunt
următoarele:
- să execute obligaţia asumată din raportul juridic iniţial;
- să nu vatăme drepturile creditorului ipotecar prin modul în care foloseşte şi
administrează bunul ipotecat(art. 2.373 teza finală C.civ.);
- să nu distrugă, deterioreze, diminueze valoarea bunului ipotecat (art. 2.374 C.civ.);
- să plătească cheltuielile şi prejudiciul ocazionat creditorului ipotecar prin încălcarea
obligaţiilor sale, şi
- să comunice orice schimbare de domiciliu şi să o înscrie în arhivă (art. 2.418 C.civ.),

G. PUBLICITATEA IPOTECII I. INTERESUL PUBLICITATII

101. Interesul (scopul) publicităţii. Două sunt principiile care domină ipoteca:
principiul dublei specializări şi principiul publicităţii.
În general, este de netăgăduit că toate sarcinile reale imobiliare trebuie supuse
formalităţii publicităţii, cu scopul clar de a le face opozabile terţilor.
Ipoteca devine opozabilă faţă de terţi 24 numai după înscrierea în registrul special sau,
după caz, în cartea funciară atunci stabilindu-se şi rangul de preferinţa al ipotecii.
Rangul ipotecii prezintă importanţă în stabilirea ordinii creditorilor: cel cu rang
prioritar25 are dreptul să se îndestuleze integral din preţul bunului ipotecat, înaintea celorlalţi
creditori ipotecari de rang subsecvent.

24A se vedea disp. art. 2.346 C.civ.

25Cel care a înregistrat primul ipoteca.
320
 Înregistrarea, ipotecii în cărtea funciară sau în Arhiva Electronică de Garanţii
Mobiliare, are ca efect doar opozabilitatea faţă de terţi.
Terţii cărora le este opozabilă din momentul înscrierii sunt: creditorii chirografari,
ceilalţi creditori ipotecari, cum şi cei ce dobândesc ulterior bunul. Potrivit art. 28 din Legea
nr. 7/1996, dobânditorul anterior poate cere instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale
rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată la cererea unui terţ, care a dobândit ulterior
imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului. Importanţa
rangului constă în aceea că, creditorul care are rang prioritar faţă de altul, are dreptul să se
despăgubească integral din preţul imobilului ipotecat şi din ceea ce mai rămâne se va
despăgubi creditorul cu rang următor. Aşadar, ordinea în care creditorii îşi vor exercita
dreptul de preferinţă asupra preţului este determinată de data fiecărei inscripţii ipotecare
conform principiului qui prior tempore, potior iure.
Potrivit Legii nr. 7/1996, privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, această publicitate
imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea
în Cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate
(art. 17).
Înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării cererii
[art. 25 alin. (1), iar ordinea înregistrării cererii determină rangul înscrierii [art. 27 alin. (2)].
Înscrierea provizorie, care se face în condiţiile art. 29 alin.2, devine opozabilă terţilor
cu rangul determinat de cererea de înscriere, sub condiţia şi în măsura justificării ei (art. 29
alin.1).
Drepturile reale dobândite prin succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune
sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară [art. 26 alin. (1)].
În aceleaşi condiţii, sunt opozabile faţă de terţi şi drepturile reale dobândite de stat şi
de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti [art. 26
alin. (2)].
Conform art. 30 din Legea nr. 7/1996 „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real,
se prezumă că dreptul respectiv există, atâta vreme cât nu se dovedeşte contrariul. Dacă un
drept s-a radiat din cartea funciară se prezumă că acel drept nu există".
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 21 C.civ., care prevăd că, „Dacă un drept, act sau
fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau
modificat în condiţiile legii. În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că
el nu există".
În conformitate cu art. 31 al aceleiaşi legi, „cuprinsul cărţii funciare, in afara
îngrădirilor si excepţiilor legale se consideră exact numai în folosul acelei persoane care în
virtutea unui act juridic cu titlu legal a dobândit cu bună-credinţă, un drept real înscris in
cartea funciară. Potrivit alin.2 al art.31 „dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă
la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio
acţiune prin care se contestă cuprinsul cărtii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi
din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă intre acesta şi situaţia juridică
reală".
În cazul în care, cuprinsul cărţii funciare nu corespunde în privinţa înscrierii, cu situaţia
reală, se poate cere rectificarea acesteia [art. 33 alin. (1)].

II. FORMALITATILE INSCRIERII IPOTECILOR

102. Formalităţi. În vederea înscrierii ipotecii, ambele părţi, încheie contractul de

ipotecă numai în formă autentică în cazul ipotecilor imobiliare şi în formă autentică sau sub
semnătură privată în cazul ipotecilor mobiliare.
Pe baza înscrisurilor prevăzute de lege, la solicitarea creditorului ipotecar, registratorul
de carte funciară în cazul ipotecilor imobiliare, verifică îndeplinirea condiţiilor de formă şi
fond a înscrisurilor depuse şi dispune prin încheiere înscrierea în partea a treia a cărţii
funciare a dreptului de ipotecă în favoarea creditorului.
În ceea ce priveşte ipotecile legale, este de arătat că, izvorul acestora nu este
convenţia părţilor, ci legea, astfel încât în situaţiile reglementate de art. 2.386 C.civ.,
persoanele îndreptăţite beneficiază de drept de o ipotecă legală.

321
 În cazul ipotecilor mobiliare, înregistrarea se face la solicitarea creditorului pe bază
înscrisului autentic sau sub semnătură privată, în Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare, în
registrul comerţului sau în alte forme de publicitate prevăzute de lege ( art. 18 alin. (2); art.
2.413 C.civ )
Sancţiunea prevăzută de lege pentru nerespectarea formei contractului este nulitatea
absolută, iar dacă nu au fost respectate formele de publicitate prevăzute de lege, sancţiunea
aplicabilă este inopozabilitatea contractului de ipotecă încheiat, faţă de terţi sau alţi
creditori, astfel încât credidorul respectiv, are drepturile unui creditor chirografar.
Tot astfel, înscrierea în arhivă a unei ipoteci lovite de nulitate nu conferă validitate
unei astfel de înscrieri (art. 2.414 C.civ.).
Odată cu înscrierea unei ipoteci mobiliare asupra unui bun, creditorul este prezumat
că a luat la cunoştinţă de toate ipotecile înscrise anterior cu privire la acelaşi bun, legea
neacordând posibilitatea dovedirii contrariului (art. 2.415 C.civ).
În cazul instrumentelor financiare care sunt tranzacţionate conform regulilor pieţelor
respective, publicitatea se realizează prin înscrierea în acele registre care reglementează
regulile pe piaţa respectivă.
Dacă ipoteca mobiliară se poartă asupra unui cont bancar al debitorului, publicitatea
se realizează prin înscrierea ipotecii în arhivă, cât şi prin înscrierea în registrele speciale ale
instituţiei de credit.

III. Problema radierii şi reducerii inscripţiilor ipotecare

103. Ştergerea (radierea) inscripţiilor ipotecare. Când datoria în legătură cu

garantarea căreia s-a constituit ipoteca a fost achitată în întregime dispare obiectul ipotecii
şi, pe cale de consecinţă, înscrierea trebuie ştearsă (radiată).
Astfel, dispoziţiile art. 2.419 C.civ., prevăd obligaţia creditorului ipotecar ca în termen
de 10 zile de la data la care obligaţia garantată a fost plătită, să ceară arhivei să radieze
ipoteca înregistrată. În cazul în care creditorul îşi încalcă această obligaţie, acesta răspunde
de prejudiicle directe şi indirecte cauzate debitorului şi constitutorului ipotecii, valoarea
daunelor-interese neputând fi mai mici de echivalentul a 500 euro.
104. Reducerea inscripţiilor ipotecare. Când datoria principală, cea pentru
garantarea căreia ipoteca s-a constituit, se achită doar parţial, inscripţia se restrânge
(reduce).
Aceeaşi situaţie se aplică şi în situaţia în care creditorul ipotecar a convenit în scris cu
constitutorul ipotecii ca fructele şi produsele bunului ipotecat să fie culese de acesta, caz în
care valoarea produselor, fructelor s eimpută asupra creanţei datorate.
105. Precizare. Ambele operaţii (ştergerea sau radierea şi reducerea inscripţiei) se
realizează prin menţiunea făcută în registrul în care s-a făcut înscrierea. O asemenea
operaţie poate fi opera voinţei părţilor sau poate fi dispusă pe cale judecătorească.

H. EFECTELE SI STINGEREA IPOTECII

I. EFECTELE IPOTECII
106. Categorii de efecte. Ipoteca produce următoarele categorii de efecte:
a) efecte faţă de debitor;
b) efecte faţă de creditor;
c) efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului.
107. Efectele fata de debitor. Faţă de debitor, ipoteca produce următoarele
efecte:
a) debitorul păstrează posesia bunului ipotecat pe perioada afectării lui de o ipotecă;
b) debitorul culege fructele ca orice proprietar, în lipsă de stipulaţie contrară;
c) debitorul poate, în principiumcdxcix, înstrăina bunul ipotecat, dar înstrăinarea către
noul dobânditor se face cu sarcinile care îl apasă, în speţă, ipoteca, cu condiţia ca aceste
sarcini să fi fost conservate prin inscripţia prevăzută de legea civilă.
322
 108. Efectele ipotecii fata de creditor. Faţă de creditor ipoteca produce următoarele
efecte:
a) după ce s-a făcut inscripţia ipotecară, creditorul are dreptul să urmărească bunul în
mâinile oricui s-ar aflamd;
b) creditorul ipotecar i se conferă şi dreptul de preferinţă în raport cu ceilalţi creditori,
potrivit cu rangul ipotecii, pentru a se îndestula din creanţa garantată.
c) creditorul ipotecar poate urmării şi pe cel ţinut personal pentru plata creanţei, ori
produsele bunului ipotecat când legea o permite (art. 2.364 C.civ.)
109. Efectele ipotecii faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Faţă de terţii
dobânditori ai bunului ipotecat, ipoteca produce următoarele efecte:
a) dobânditorul poate opune creditorului unele excepţii precum:
- nulitatea actului de ipotecă;
- nulitatea inscripţiei;
- excepţia de garanţie contra evicţiunii în situaţia în care creditorul urmăritor este
moştenitorul vânzătorului de la care terţul a dobândit imobilul;
- excepţia beneficiului de discuţiune al fideiusorului, dacă au mai rămas bunuri
ipotecate pentru aceeaşi datorie, în patrimoniului debitorului principal, cu consecinţa
suspendării procedurii de urmărire începute şi reluarea ei, numai dacă prin urmărirea
bunurilor debitorului nu se acoperă în întregime datoria;
b) se recunoaşte dobânditorului posibilitatea de a declanşa procedura purgei
ipotecilor26, care constă în oferta pe care dobânditorul o face creditorului de a achita datoria
şi toate sarcinile ipotecare până la concurenţa preţului imobilului obiect al înstrăinării,
c) terţul dobânditor poate plăti pe creditorul urmăritor, subrogându-se în drepturile
acestuia, poziţie care-i permite să urmărească el pe debitorul principal mdl.

II. STINGEREA IPOTECII

110. Moduri de stingere. Enumerare. Ipoteca se poate stinge în următoarele

modalităţi:
a) pe cale accesorie;
b) pe cale principalămdii.
A. Stingerea ipotecii pe cale accesorie. Pe cale accesorie, ipoteca se stinge ca
urmare a stingerii raportului de obligaţie garantat. Obligaţia principală (garantată) se poate
stinge prin:
a) plată (executarea) obligaţiei principale;
b) remiterea de datorie pentru obligaţia principală;
c) compensaţie;
d) darea în plată,
e) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori
îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
f) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
g) alte cazuri prevăzute de lege.

În toate cazurile în care se stinge obligaţia garantată prin unul din modurile precizate
sau cunoscute, se stinge şi ipoteca datorită caracterului ei accesoriu.
B. Stingerea ipotecii pe cale principala. Pe cale principală ipoteca se stinge
independent de raportul juridic de obligaţie principal (garantat) care rămâne valabil.
Modurile proprii de stingere a ipotecii sunt:
a) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;
b) prin purgarea imobilului de ipotecă de către debitorul acestuia;
c) prin anularea actului de constituire a ipotecii;
d) dacă dreptul de proprietate al constitutorului asupra bunului ipotecat a fost
rezolvat; şi
26 Curăţarea imobilului de ipotecă.
323
 f) prin pieirea imobiluluimdiii.
g) prin neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori
îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia.
În cazul în care obligaţia se stinge pe cale principală sau pentru neîndeplinirea
evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea evenimentului
de care depinde stingerea acesteia, părţile pot conveni ca garanţia să fie folosită pentru
garantarea unei alte obligaţii determinate ori determinabile, fără a se vătăma însă drepturile
dobândite anterior de alte persoane.
I. CONCURSUL IPOTECILOR
111. Situaţii de concurenţă. Enumerare. În cazul în care există mai mulţi creditori care
au garanţii reale asupra unui bun, ordinea de preferinţă şi rangul acestora se determină după
cum urmează:
a. Concursul între ipotecile imobiliare. Rangul ipotecilor imobiliare este determinat de
ordinea înregistrării cererilor de înscriere în cartea funciară. Drept urmare cel ce a înscris
primul garanţia sa, este îndreptăţit să se îndestuleze primul din bunul afectat, ce va rămâne
va putea fi luat de ceilalţi creditori. Dacă creditori au înscris ipoteca lor în aceeaşi zi, ambii se
vor îndestula în mod egal din bunul afectat.
b. Concursul între ipoteci mobiliare. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul ipotecilor
mobiliare, astfel cel ce a perfectat primul ipoteca, va avea dreptul să se îndestuleze înaintea
celorlalţi creditori.
c. Concursul între ipoteci imobiliare şi ipoteci mobiliare. Atunci când acelaşi bun este
grevat atât de ipoteci mobiliare, cât şi de ipoteci imobiliare, sunt preferaţi creditorii a căror
ipotecă a fost anterior făcută publică în registrele de publicitate aferente. Cu toate acestea,
ipoteca imobiliară înscrisă în aceeaşi zi cu o ipotecă mobiliară va fi preferată acesteia din
urmămdiv.
d. Concursul între ipotec ă şi gaj. Creditorul a cărui ipotecă este înscrisă în arhivă este
preferat creditorului gajist, chiar dacă acesta a obţinut detenţia bunului ipotecat anterior
înscrierii ipoteciimdv.
e. Concursul între ipotecile generale şi ipotecile speciale. Între o ipotecă asupra unei
universalităţi de bunuri mobile şi o ipotecă asupra unor bunuri mobile determinate are
prioritate aceea dintre ele care a fost înscrisă sau perfectată mai întâi mdvi.
f. Concursul între ipotecile mobiliare privilegiate.
1. Ipoteca constituită în favoarea vânzătorului unui bun sau a creditorului care a
acordat împrumut pentru cumpărarea bunului are prioritate asupra unei ipoteci anterioare,
dacă, înainte ca debitorul să obţină posesia bunului ipotecat, avizul a fost înscris la arhivă, iar
vânzătorul sau, după caz, creditorul îl înştiinţează în scris pe creditorul ipotecar anterior
despre vânzare şi despre înscrierea ipotecii.
2. Ipoteca asupra recoltei sau asupra produselor ce se vor obţine prin
valorificarea acesteia, constituită în scopul obţinerii sumelor necesare pentru a produce
recolta, precum şi ipoteca constituită în perioada de creştere a plantelor ori în cursul unei
perioade de 6 luni înainte de recoltare sunt preferate din momentul înscrierii lor în arhivă
oricărei alte ipoteci.
3. Ipoteca asupra efectivelor de animale sau asupra produselor acestora,
constituită în scopul asigurării fondurilor care să îi permită celui care a constituit ipoteca să
achiziţioneze nutreţuri, medicamente sau hormoni, necesare pentru hrana ori tratarea
animalelor, are prioritate asupra oricărei alte ipoteci constituite asupra aceluiaşi bun ori
asupra produselor lui, alta decât ipoteca vânzătorului de nutreţuri, medicamente sau
hormoni.
g. Concursul între ipoteci şi privilegii. În caz de concurs între privilegii pe de o parte sau
între acestea şi ipoteci, legiuitorul a stabilit ordinea următoare:
1. creanţele privilegiate aupra unor bunuri mobile prevăzute de art. 2.339 C.civ.
se satisfac primele;
2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj, după consideraţiile arătate mai sus, trec
pe locul al doilea;
3. privilegiul special este preferat unei ipoteci mobiliare, dacă este înscris în
arhivă înaintea acestuia din urmă;
4. titularul unui privilegiu este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă
privilegiul este înscris în cartea funciară înaintea ipotecii.

324
 J. SCHIMBAREA RANGULUI IPOTECII

112. Dzvoltare. Aşa cum s-a arătat mai sus, creditorul ipotecar poate cesiona dreptul
său de ipoteca sau rangul acesteia. Astfel acesta poate ceda unui creditor chirografar ipoteca
creanţei sale, sau poate conveni cu acesta schimbarea rangului ipotecilor, sub condiţia notării
în registrul de publicitate a operaţiei efectuate.
Dacă între ipotecile al căror rang se schimbă se găsesc şi alte garanţii sau drepturi ai
căror titulari n-au consimţit la schimb, convenţia nu le poate fi opusă decât în măsura în care
le era opozabilă garanţia al cărei rang a fost cedat.
În toate cazurile, cesiunea rangului se face în limita creanţei ipotecare al cărei rang a
fost cedat, iar schimbul rangului se face în limita creanţei ipotecare care are rangul preferat.
Dacă bunul ipotecat este vândut la licitaţie, creditorul care a dobândit rangul unei
creanţe sub condiţie va putea renunţa la beneficiul schimbării de rang, creanţa ipotecară
condiţională reluându-şi rangul cedat.

K. EXECUTAREA IPOTECILOR

113. Generalităţi. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, creditorul

poate urmării bunul ipotecat în mâinile oricui s-ar afla, fără a ţine seama de drepturile reale
constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale.
Din dispozţiile privind executarea ipotecii rezultă că, executarea nu se poate face
decât în virtutea unui titlu executoriu şi pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Întrucât actele notariale care constată o astfel de creanţă sunt titluri executorii,
credem că acestea îndeplinesc această cerinţă şi pe baza acestora se poate trece la
executarea silită.
Problema practică care se ridică vizează situaţia în care contractul de ipotecă
mobiliară este încheiat prin înscris sub semnătură privat, situaţie în care se pune întrebarea
dacă acest înscris este un titlu executoriu.
Deşi suntem în prezenţa unei excepţii, credem că şi acest înscris este un titlu
executoriu, chiar dacă nu este un înscris autentic.
Prin dispoziţiile art. 2.431 C.civ., legiuitorul a stabilit că, „Contractele de ipotecă valabil
încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii".
Drept urmare, dacă părţile au respectat condiţiile de formă şi de publicitate prevăzute
de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, acestea se pot prevala de puterea executorie a
înscrisurilor respective, motiv pentru care opinăm că, înscrisul sub semnătură privată este un
titlu executoriu prin dispoziţia legii.
Este de precizat că, în situaţia dată suntem în prezenţa unei excepţii de la regulă, astfel
încât se aplică acel principiu conform căruia, excepţiile sunt de strictă intrepretare şi aplicare.
Posibilitatea creditorului nu este limitată sub aspectul executării creanţei sale, acesta
poate realiza creanţa sa şi prin alte acţiuni personale sau măsuri prevăzute de legea civilă.
Inserarea unor clauze de reţinere a bunului sau de dispunere din partea creditorului în
alte condiţii decât cele prevăzute de lege pentru executarea creanţei sale, se consideră
nescrise.
Dacă în faza de executare a bunurilor mobile, unui creditor ipotecar de rang inferior i
se execută un bun ipoetcat în favoarea sa, acesta poate invoca beneficiul de discu ţiune, numai
dacă există bunuri mobile suficiente ipotecate în favoarea creditorului de rang superior
pentru aceeaşi datorie. Dacă cererea sa este admisă executarea asupra acelui bun ipotecat
va fi suspendată.

325
 I . EXECUTAREA IPOTECILOR MOBILIARE

A. Executarea ipotecii asupra bunurilor corporale.

114. Dezvoltare. În cazul în care debitorul nu îşi executa obligaţia principală,

creditorul este îndrituit la alegerea sa, să acţioneze astfel:
- să vîndă bunul ipotecat în condiţiile art. 2.445 - 2.459 C.civ.,
- să îşi însuşească bunul pentru a stinge creanţa ipotecară în condiţiile art. 2.460 -
2.463 C.civ.,
- să preia bunul în scop de administrare în condiţiile art. 2.468 - 2.473 C.civ.
Pentru realizarea efectivă a drepturilor enumerate mai sus, creditorul trebuie să
deposedeze debitorul de bunul afectat garanţiei reale. Sub acest aspect creditorul poate
prelua bunul cu toate accesoriile acestora (art. 2.438 lit. [a] C.civ.), sau fără a le depasa de la
locul lor, poate lua orice măsuri ca bunurile respective să nu mai poată fi folosite de debitor,
pentru ca ulterior să poată dispune de ele în condiţiile legii (art. 2.438 lit. [b] C.civ.).
Pentru a intra în posesia efectivă a bunului, creditorul va trebuie să emită o somaţie ca
în termen de o zi, constitutorul ipotecii sau deţinătorul bunului să îi predea bunul mobil
ipotecat cât şi înscrisurile ce atestă dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.
Cel care deţine bunul este obligat să îl predea creditorului ipotecar, dar acesta poate şi
refuza în cazul în care creditorul ipotecar nu face dovada dreptului său de a prelua bunul
(art. 2.441 C.civ.). Asupra bunul ipotecat numai creditorul de rang superior are un drept
preferenţial, astfel încât dacă un creditor de rang inferior a preluat bunul, acesta poate fi
obligat să îl predea acelui creditor cu rang superior.
În caz de refuz, creditorul poate apela la ajutorul organului de executare, însă în
activitatea de executare, creditorul nu va tulbura liniştea şi ordinea publică şi nu poate
recurge direct sau indirect la constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui infracţiune.
Dacă creditorul va opta pentru concursul executorului judecătoresc la deposedarea
deţinătorului de bun,acesta trebuie să formuleze o cerere care va fi însoţită de o copie după
contractul de garanţie, de o descriere a bunului şi dacă este cazul de o copie certificată de pe
înscrierea iptecii la arhivă. La solicitarea executorului organele de poliţie sunt obligate să
acorde tot sprijinul pentru preluarea bunului.
Din dispoziţiile art. 2.443 C.civ., rezultă că executorul judecătoresc are obligaţia ca în
termen de 48 ore de la primirea cererii, să se deplaseze la locul unde se află bunul ipotecat,
să îl ridice şi să îl predea de îndată creditorului, întocmind proces-verbal. Toate cheltuielile se
avansează de creditor, riscul transportului şi depozitării bunului fiind în sarcina sa, urmând ca
ulterior aceste cheltuieli să fie suportate cum este şi normal de către debitor, sau din bunul
ipotecat.
Ne pune întrebarea dacă titlul executoriu remis executorului pentru executare trebuie
să fie investit de către instanţa judecătorească cu formulă executoriu.
În opinia noastră, considerăm că aceasta formalitate nu se impune, deoarece
legiuitorul în mod exepres a prevăzut la art. 2.443 alin. (4) C.civ., că pentru efectuarea
executării silite, „ nu este necesară prezentarea unei hotărâri judecătoreşti sau a altui act
provenind de la autorităţile administrative ".
Din momentul în care creditorul a intrat în posesia bunului ipotecat, acesta are
drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea
simplă (art. 2.444 C.civ.).
Atunci când ipoteca poartă asupra unor bunuri mobile accesorii ale unui imobil,
creditorul ipotecar se poate prevala, în privinţa acestora, de dreptul de a intra în posesia
acestora, afară de cazul în care a început urmărirea potrivit regulilor stabilite pentru
executarea ipotecilor imobiliare.
Astfel, creditorul poate separa cele două bunuri, însă are obligaţia să despăgubească
pe ceilalţi titulari de drepturi reale iar nu pe constitutor, pentru cheltuielile necesare
reparării stricaciunilor produse prin separarea celor două bunuri.
Cei îndreptăţiţi la despăgubire pot refuza separarea bunurilor dacă creditorul ipotecar
nu oferă o garanţie suficientă pentru plata despăgubirilor. Dacă bunul imobil pierde din
valoare urmare a separării, creditorul nu poate fi obligat la despăgubiri.
Mai este de precizat că regulile arătate mai sus, prevăzute de art. 2.437 C.civ., nu se
aplică în cazul materialelor obişnuite de construcţie incorporate într-o construcţie.

326
 I. Vânzarea bunului mobil ipotecat.

115. Formalităţi procedurale. Pentru demararea procedurii de vânzare a bunului

mobil ipotecat, creditorul se adresează instanţei de executare pentru încuviinţarea acestei
proceduri. La cererea de încuviinţare se vor adresa documentele ce atrsta existenţa creanţei
ipotecare, contractual de ipotecă mobiliară şi dovada perfectării ipotecii mobiliare.
Cererea se va judeca în şedinţă public cu citarea părţilor, moment în care instanţa
competent va analiza înscrisurile depuse, soluţionând cauza printr-o încheiere de
încuviinţare sau respingere, ce poate fi atacată prin căile de atac reglementate de Legea
134/2010.
În cazul în care doreşte să vândă bunul ipotecat, sub sancţiunea nulităţii vânzării, cu
cel puţin 15 zile înainte de data stabilită pentru vânzare, creditorul este obligat să înscrie un
aviz de executare la arhivă şi să notifice următoarele personae cu privire la efectuarea
vânzării bunului ipotecat:
a) debitorului obligaţiei garantate prin ipotecă, fideiusorilor şi codebitorilor solidari
ai acestuia;
b) constituitorului sau, după caz, succesorilor în drepturi ai acestuia;
c) tuturor creditorilor ipotecari ale căror ipoteci au devenit opozabile prin înscrierea
în arhivă a unui aviz care identifică bunul grevat şi care, la data notificării, este înscris pe
numele debitorului;
d) tuturor persoanelor de la care a primit notificarea existenţei unui drept sau a unei
pretenţii cu privire la bunul ipotecat, precum şi celor de la care bunul a fost ridicat ori la care
acesta se află, dacă sunt cunoscuţi;
e) tuturor creditorilor ipotecari şi privilegiaţi a căror garanţie a devenit opozabilă pe
altă cale, în temeiul legii, dacă creditorul ipotecar cunoaşte identitatea şi adresa acestora.
Notificarea vânzării, trebuie să indice în mod clar următoarele:
a) constituitorul şi creditorul ipotecar;
b) bunurile care fac obiectul urmăririi;
c) suma pentru care se porneşte urmărirea;
d) metoda prin care se va realiza valorificarea bunului;
e) data, ora şi locul la care va avea loc licitaţia publică, precum şi preţul de pornire a
licitaţiei ori, după caz, data şi ora cu începere de la care creditorul va dispune de bun.
În termen de 15 zile de la comunicarea notificării, sau de la înscrierea avizului de
executare în arhivă, cei interesaţi sau persoanele vătămate prin executare, pot formula la
instanţa competent opoziţe la executare.
Introducerea opoziţiei la executare suspendă de drept procedura de vânzare până la
soluţionarea acesteia. Cauza se va judeca în termen de 5 zile, iar hotărârea instanţei poate fi
atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la comunicarea soluţiei. Dacă opoziţia a fost
respinsă, apelul introdus nu opreşte pe creditor să treacă la vânzarea bunului. Apelul se va
judeca de urgenţă conform regulilor ordonanţei preşedinţiale.
Dacă între timp debitorul a plătit datoria, instanţa va dispune încetarea executării şi
restituirea bunului ipotecat. Dacă aceasta va constata încălcarea dispoziţiilor privind
vânzarea va stabilii condiţiile şi regulile vânzării în continuare.
Până la judecarea opoziţiei şi în cursul judecării ei, dacă creditorul nu a intrat în
posesia bunului ipotecat, acesta poate face demersurile legale pentru a prelua bunul.
Dispoziţiile mai sus arătate nu se aplică dacă bunurile urmărite silit sunt supuse pieirii,
deteriorării, devalorizării sau sunt vândute în mod obişnuit pe o piaţă organizată ( art. 2.449
alin. (4) C.civ.).
Pe tot parcursul acestor proceduri prevăzute de lege, debitorul sau orice persoană
interesată pot executa obligaţia, plătind toate cheltuielile rezonabile făcute pentru preluarea
şi vânzarea bunului, creditorul fiind obligat a primii plata şi a înceta orice măsuri de
executare silită, ci obligaţia de restituire a bunului (art. 2.453 C.civ.).
Creditorul poate vinde bunurile în starea în care se găsesc sau după luarea unor
măsuri comercial rezonabile pentru valorificarea acestora. Vânzarea se poate face prin
licitaţie publică, negociere directă, vânzarea în bloc sau separat, prin unul sau mai multe
contracte, sau printr-un mod stabilită de părţi în contractul de ipotecă.
Este de precizat că, evaluarea bunului se va face de către un expert evaluator
desemnat de către creditor şi constitutor. Dacă între cele două expertise va fi o diferenţă mai
mică de o cincime, valoarea bunului va fi considerată media artimetică a celor două valori.

327
 Dacă diferenţa dintre cele două valori e mai mare de o cincime, evaluatorii vor
desemna un al treile expert, valoarea finală fiind dată demedia artimetică a celor mai
apropiate două evaluări.
În toate cazurile, vânzarea trebuie realizată într-o manieră comercial rezonabilă în
ceea ce priveşte metoda, momentul, locul, condiţiile şi toate celelalte aspecte ale acesteia
( art. 2.445 alin. (4) C.civ.).
Din dispoziţiile legale, rezultă că vânzarea bunurilor este comercial rezonabilă dacă are
loc astfel:
a) în modul în care se dispune în mod obişnuit de bunuri de acelaşi fel pe o pia ţă
organizată;
b) la preţul stabilit pe o piaţă organizată şi valabil în momentul vânzării;
c) în conformitate cu practicile comerciale rezonabile urmate de cei care vând în mod
obişnuit bunuri de acelaşi fel;
d) în conformitate cu regulile stabilite prin contractul de ipotec ă, atunci când nu exist ă
o piaţă organizată pentru bunul ipotecat sau dacă nu există practici comerciale standardizate.
În cazul în care au fost respectate aceste cerinţe, simplul fapt că se putea obţine un
preţ mai bun, dacă vinderea se realiza în alt moment sau loc, nu determină ca vânzarea să nu
fie considerată comercial rezonabilă.
Creditorul poate vinde bunul ipotecat chiar dacă acesta se află în posesia debitorului,
cumpărătorul având dreptul de a intra în posesia bunului în aceleaşi condiţii în care putea
intra şi vânzătorul.
Dacă după vânzarea bunurilor creanţa nu este acoperită din preţul obţinut pe acestea,
debitorul rămâne obligat personal pentru diferenţa de preţ neachitată.
116. Situaţii ulterioare vânzării. Cazurile care interesează după vânzarea bunului
ipotecat, vizează situaţia cumpărătorului bun ipotecat; situaţia în care bunul vândut nu
aparţine debitorului, ci unui terţ; cazul în care constitutorul are un drept de locaţiune asupra
bun şi distribuirea sumelor realizate.
1. Dobândirea lucrului de cumpărătormdvii.
117. Prin vânzarea bunului mobil ipotecat cu respectarea procedurii prevăzute de
lege, cumpărătorul dobândeşte toate drepturile pe care le avea constitutorul asupra bunului,
ipotecile, privilegiile asupra bunlui respectiv se sting, toate actele ce au stat la baza executării
silite, fac dovada dreptului d eproprietate a dobânditorului.
2. Bunul vîndut nu aparţine debitoruluimdviii.
118. Dacă creditorul află că bunul ce urmează a fi vândut nu aparţine debitorului, ci
unei alte persoane, acesta trebuie să restituie fie preţul fie lucrul adevăratului proprietar.
Această obligaţie nu mai subszistă, dacă până la distribuirea preţului nu a cunoscut
împrejurarea că debitorul nu este titularul lucrului. Opinăm că într-o atare situaţie, debitorul
poate fi obligat sa aducă un al bun pentru garantarea obligaţiei sale.
2. Locaţiunea bunuluimdix.
119. Dacă la încheierea contractului de ipotecă, creditorul şi constitutorul ipoteci sau
înţeles ca după vânzarea bunului, cel din urmă să folosească bunul în calitate de locatar,
acest drept de locaţiune va fi opozabil oricărui dobânditor, cu condiţia să fi fost înscris în
arhivă sau să fi fost cunoscut pe altă cale.
3. Distribuţia preţului.
120. După încasarea preţului obţinut prin vânzarea bunurilor ipotecate, creditorul va
deduce toate cheltuielile efectuate cu preluarea, conservarea, valorificarea bunului şi
vânzarea sa, diferenţa urmând să fie distribuită creditorilor privilegiaţi şi ipotecari funcţie de
ordinea de preferinţă. În activitatea de distribuţie a preţului, creditorul are drepturile şi
obligaţiile unui administrator al bunurilor altuia împuternicit cu administrarea simplă.
În cazul în care, după distribuirea sumelor obţinute, au mai rămas sume disponibile,
acestea trebuie predate debitorului in termen de 3 zile sau depuse intr-un cont bancar pe
numele acestuia, fiind înştiinţat despre aceasta.
Întreaga activitate de distribuţie a preţului trebuie consemnată într-un proces- verbal,
care va fi comunicat atât debitorului cât şi celorlalţi creditori şi va fi nscris totodată în arhivă.

328
 II. Preluarea bunului ipotecat în contul creanţei.

121. Formalităţi procedurale. Pe lângă vânzarea bunului ipotecat, creditorul are

posibilitatea, dacă legea nu prevede contrariul, să îşi însuşească bunul ipotecat pentru
stingerea creanţei. Valabilitatea aceste proceduri, presupune acordul scris al constitutorului,
iar debitorul şi ceilalţi creditori sau garanţi nu se opun.
Pentru a fi valabilă această operaţie, creditorul trebuie să înscrie în arhivă un aviz de
preluare a bunului în contul creanţei, notificând totodată debitorul, constitutorul ipotecii,
ceilalţi creditori ai debitorului cât şi orice fideiusor sau codebitor solidar.
În cazul în care una din persoanele prevăzute de art. 2.450 C.civ., se opune la
preluarea bunului în contul creanţei, trebuie să o comunice creditorului în termen de 15 zile
de la comunicarea notificării, opunere care va fi judecată cu aceeaşi procedură prevăzută de
art. 2.452 C.civ.
122. Efectele produse de preluarea creanţei în contul datoriei. Efectele produse prin
preluarea creanţei cu respectarea formalităţilor mai sus arătate sunt prevăzute de art. 2.463
C.civ., şi anume:
a) stinge creanţa ipotecară;
b) transferă creditorului toate drepturile pe care constituitorul le are asupra
bunului;
c) stinge toate ipotecile şi privilegiile de rang inferior.

B. Executarea ipotecilor asupra titlurilor reprezentative.

123. Ipoteca asupra titlurilor reprezentative. Când ipoteca are ca obiect titluri
reprezentative privind bunuri mobile, inclusiv recipise de depozit şi warante, creditorul are
dreptul să vândă bunurile şi să distribuie preţul, cu respectarea dispoziţiilor mai sus arătate.
Dacă ipotecă poartă asupra unor titluri de valoare negociabile, creditorul are dreptul
de a executa ipoteca împotriva giranţilor şi avaliştilor.

C. Executarea ipotecilor asupra creanţelor

124. Ipoteca asupra creanţelor. Cînd ipoteca poartă asupra unei creanţe, creditorul
poate opta, după preluarea titlului care constată creanţa respectivă, între a cere şi obţine
plata de la debitorul din titlu, ori poate înstrăina creanţa şi însuşi preţul în limita sumei
garantate, situaţie în care vânzarea creanţei trebuie să respecte regulile cesiunii ce creanţă.
125. Ipoteca asupra conturilor. Dacă ipoteca poartă asupra unui cont al debitorului,
iar aceasta este perfectată, dacă creditorul ipotecar este chiar banca, aceasta poate
compensa soldul creditor al contului cu creanţa sa ipotecară.
În cazurile prevăzute de art. 2.410 alin. (2) lit. [b] sau [c] C.civ., creditorul ipotecar
poate ordona băncii eliberarea soldului contului în beneficiul sau.
În toate cazurile în care creditorul urmăreşte executarea ipotecii, acesta trebuie să
acţioneze într-o manieră comercial rezonabilă.

D. Preluarea bunului în vederea administrării.

126. Noţiune. Preluarea bunurilor în vederea administrării, este o măsură prin care
creditorul ipotecar ce are o ipoteca asupra unor bunuri ce aparţine unei întreprinderi, le
ridică în vederea administrării şi satisfacerii creanţei pentru care s-a constituit garanţia.
127. Dezvoltare. Procedura preluării bunurilor ipotecate trebuie înscrisă în arhivă şi
notificată cu cel puţin 15 zile înaintea preluării, consitutorului ipotecii, debitorului,
codebitorilor solidari, celorlalţi creditori privilegiaţi şi ipotecari, fideiusorilor şi celorlalţi
garanţi personali.

329
 Notificarea trebuie să conţină toate elementele arătate în art. 2.451 C.civ.
Administratorul acestor bunuri poate fi creditorul sau o altă persoană desemnată de acesta
sau de instanţă, având obligaţia de administrare a bunului altuia însărcinat cu administrarea
deplină, aplicându-se prevederile art. 800 - 801 C.civ.
Administrarea bunului încetează prin satisfacerea creanţei de către creditorul ipotecar,
moment în care acesta va da socoteală de administrare şi va restitui bunul dacă nu s-a optat
pentru altă formă de executare, caz în care creanţa nu a fost satisfăcută.
Dacă î urma administrării s-au obţinut un surplus de bunuri, acestea trebuie restituite
celui îndreptăţit la ele.

III. BUNURI MOBILE CARE NU SE POT URMĂRII

128. Dezvoltare. Din dispoziţiile Legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă 27,
rezultă că legiuitorul a înţeles ca anumite bunuri din patrimoniul debitorului urmărit, să nu
poată fi executate silit, chiar dacă debitorul este de acord cu executarea silită, încălcarea
acestor dispoziţii fiind nule de drept ( art. 719 C.proc.civ.).
Astfel prevederile art. 716 - 717 C.proc.civ., stabilesc că următoarele bunuri nu pot fi
urmărite silit:
a) bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei
sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
b) obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii
bolnavilor;
c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă
debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă,
animalele destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste
animale până la noua recoltă;
d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
e) scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea;
f) bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege;
g) bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului,
persoană fizică, nu pot fi supuse urmăririi silite decât în lipsă de alte bunuri urmăribile şi
numai pentru obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra
mobilelor.
h) dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară
continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele
pentru aceste animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care
asupra acestor bunuri există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea
creanţei;
i) alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea
copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii
acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială,
stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii.
În ceea ce priveşte salariile, pensiile şi celelate venituri periodice ale debitorului
urmărit, acestea nu pot fi urmărite decât în cuantumul prevăzut de art. 718 C.proc.civ., după
cum urmează:
a) până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de
obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii;
b) până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.
Dacă asupra aceleiaşi sume, sunt mai multe urmăriri, urmărirea silită nu poate depăşi
jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul
în care legea prevede altfel.
Veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt
destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât
cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce
depăşeşte jumătate din acest cuantum.

27 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 485 din 15 iulie 2010

330
 Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată
salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii
legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât pentru
sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor
cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel.

IV. SANCŢIUNI

129. Încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la modul în care realizează executarea

creditorul, poate fi sancţionată după cum urmează:
- creditorul care încalcă regulile privitoare la preluarea bunului răspunde pentru
pagubele pricinuite, este obligat să restituie bunurile şi să plătească o treuime din valoarea
acestor bunuri;
- creditorul care încalcă regulile privitoare la executarea ipotecii, răspunde pentru
prejudiciile cauzate, plătind o treime din valoarea bunurilor supuse urmăriri la momentu
vânzării, dacă diferenţa dintre valoarea bunului ipotecat şi preţul realizat prin urmărirea silită
este mai mare decât suma prevăzută mai sus, creditorul este obligat să plătească această
diferenţă. După plata sumelor d emai sus, creditorul reţine preţul, diferenţa neacoperită din
creanţa sa o va pierde;
- creditorul care încalcă regulile privind distribuţia preţului, răspunde pentru
prejudiciile cauzate celorlalţi creditori potrivit dreptului comun;

VI. EXECUTAREA IPOTECILOR IMOBILIARE

130. Reglementare. Sediul materiei în care este reglementată executarea ipotecilor

imobiliare, îl reprezintă dispoziţiile Legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă, art. 802
şi următoarele.
131. Dezvoltare. În cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia sa, creditorul
ipotecar este îndreptăţit să înceapă executarea silită asupra bunului imobil afectat pentru
garantarea obligaţiei principale, bunul putând fi urmărit în orice mână are trece.
În cadrul urmăriri silite imobiliare, creditorul ipotecar poate urmării imobilul, bunurile
accesorii ale acestuia, fructele şi veniturile imobilului, dreptul de uzufruct asupra imobil,
precum şi dreptul de superficie. Dreptul de servitute poate fi urmărit numai odată cu fondul.
Dacă bunul imobil este declarat inalienabil sau insesizabil prin lege, acesta nu va putea
fi urmărit silit.
Urmărirea silită se va face cu preferinţă mai întâi asupra imobilului ipotecat şi numai
dacă bunurile ipotecate nu sunt suficiente pentru a acoperii creanţa creditorului, atunci
acesta se poate îndrepta şi asupra imobile neipotecate.
În situaţia în care constitutorul ipotecii înstrăinează imobilul, iar creditorul începe
executarea asupra imobilului din mâna terţului dobânditor, acesta poate invoca beneficiul de
discuţiune, arîtând instanţei de judecată că în patrimoniul debitorului mai există şi alte
bunuri imobile ipotecate care pot fi urmărite.
În ipoteza în care imobilul ipotecat aparţine unui debitor ce are un drept de
coproprietate sau de codevălmăşie asupra imobil, creditorul nu poate urmării debitorul
personal, decât după ce a cerut partajarea bunului. Pe perioada partajului, urmărirea silită
este suspendată de drept cât şi termenul de prescripţie al acţiunii creditorului.
Creditorul ipotecar poate urmări silit doar cota-parte a debitorului personal, situaţie în
care nu se mai impune partajarea bunului, fiind înscris dreptul său în cartea funciară. Oricare
din coproprietari cu acordul celorlalţi, poate cere vânzarea imobil în întregime, în condiţiile
art. 812 C.proc.civ.
Se impune a fi precizat că, legiuitorul a înţeles să ofere şi debitorului urmărit un mijloc
legal de protecţie prin instituirea unor norme legale în favoarea acestuia.
Astfel, prin dispoziţiile art. 885 C.proc.civ., legiuitorul a dispus ca, „nicio evacuare din
imobilele cu destinaţie de locuinţă nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi pân ă la data
de 1 martie a anului următor, decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor
legislaţiei locative, el şi familia sa nu au la dispozi ţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul
şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în care s- arputea muta de îndată".
331
 Această dispoziţie legală nu se aplică persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt,
fără niciun titlu, o locuinţă şi nici celor care au fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile
de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea public.

132. Formalităţi procedurale. pentru demararea procedurii executării silite

imobiliare, creditorul trebuie să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Cererea de urmărire,
însoţită de titlul executoriu, de extrasul de carte funciară a imobilelor urmărite şi de dovada
achitării taxelor de timbru, se va îndrepta la executorul judecătoresc în a cărui rază teritorială
se află imobilul aparţinând debitorului urmărit sau unei alte persoane, dacă se urmăreşte un
imobil ipotecat.
Dacă imobilul se întinde pe diferite circumscripţii teritoriale, este competent oricare
executor judecătoresc, iar dacă sunt mai multe imobile ipotecate pentru aceeaşi creanţă,
cererea se va îndrepta la executorul judecătoresc în a cărui rază teritorială este înscrisă
ipoteca principală.
Executarea silită poate porni numai la cererea creditorului, dacă prin lege nu se
prevede altfel. Cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal ori
convenţional, la biroul executorului judecătoresc competent ori se transmite acestuia prin
poştă, curier, telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului
şi confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative.
Aceasta trebuie să cuprindă următoarele:
a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul terţului
dobânditor, dacă se urmăreşte un imobil ipotecat care a fost înstrăinat acestuia, ori pe cele
ale coproprietarilor, dacă se urmăreşte o parte indiviză;
b) bunurile ce se urmăresc şi datele necesare identificării lor, precum judeţul, oraşul
sau comuna, strada, numărul, vecinătăţile, suprafaţa, felul culturii sau construcţiile. Imobilele
înscrise în cartea funciară se vor identifica prin arătarea localităţii, a numărului cărţii funciare
şi a numerelor cadastrale sau, după caz, topografice;
c) valoarea fiecărui imobil, raportată la preţurile medii de piaţă din localitatea
respectivă, în afară de cazul când preţuirea nu este posibilă, fiind necesară opinia unui
expert.
După primirea şi înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va întocmi dosarul de
executare ( ex. Dosarul nr. 70/E/2011), solicitând de îndată instanţei de executare
încuviinţarea executării.
Încheierea prin care a fost încuviinţată executarea se comunică de către executorul
judecătoresc debitorului, terţului dobânditor, împreună cu invitaţia de a plătii suma datorată.
Aceeaşi încheiere se va comunica şi Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (OCPI) und
este înscris imobilul, pentru a fi notată urmărirea în cartea funciară.
După primirea comunicării, registratorul de carte funciară dispune prin încheiere,
dispune admiterea sau respingerea notării, soluţie ce se va comunica executorului
judecătoresc, creditorului urmăritor şi celorlalte personae interesate.
În termen de 10 zile de la primirea comunicării prin care a fost încuviinţată executarea
silită, debitorul poate cere instanţei de executare, ca plata integrală a datoriei, inclusiv
dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile nete ale imobilelor sale, chiar
neurmărite, sau din alte venituri ale sale, pe o perioadă de 6 luni. Daca cererea debitor este
admisă, urmărirea silită este suspendată pe această perioadă, veniturile obţinute din imobil
vor fi consemnate la executorul judecătoresc.
133. Efectele urmăriri silite. După notarea urmăriri imobilului în cartea funciară,
orice drepturi reale înscrise ulterior, nu vor putea fi opuse creditorului urmăritor şi
adjudecatarului, în afară de cazurile expres prevăzute de lege ori de cazul în care creditorul
sau adjudecatarul s-a declarat de acord cu acel drept ori debitorul sau terţul dobânditor a
consemnat sumele necesare acoperirii creanţelor ce se urmăresc, inclusiv dobânzile şi
cheltuielile de executare.
Tot astfel, închirierile sau arendările, precum şi cesiunile de venituri făcute de debitor
sau terţul dobânditor după data notării urmăririi nu vor fi opozabile creditorului urmăritor şi
adjudecatarului.
Dacă închirierile sau arendările ori plăţile effectuate debitorului urmărit s-au înscris
anterior notării în cartea funciară, acestea sunt opozabile în condiţiile legii, atât creditorilor
urmăritori, cât şi adjudecatarului. Cu toate acestea, adjudecatarul nu este ţinut să respecte
locaţiunea atunci când preţul convenit este mai mic cu o treime decât preţul pieţei sau mai
mic faţă de cel rezultat din locaţiunile precedente.

332
 A. Vînzarea la licitaţie publică

134. Formalităţi procedurale. După comunicarea încheierii prin care a fost

încuviinţată executarea, executorul judecătoresc se va deplasa la locul unde este situat bunul
încheind proces-verbal, care să conţină următoarele elemente;â:
a) denumirea şi sediul organului de executare;
b) numele executorului judecătoresc;
c) titlul executoriu în temeiul căruia se face urmărirea imobiliară;
d) descrierea imobilului urmărit;
e) datoriile fiscal şi către Asociaţia de Proprietari neachitate,
m) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.
În cazul în care debitorul nu a plătit datoria, în termen de 15 zile de la comunicarea
încheierii de încuviinţare a executării, executorul va demara procedura vânzării.
Executorul va stabilii valoarea de circulaţie a imobil, iar dacă această valoare nu
mulţumeşte pe debitor, se va desemna un expert pentru stabilirea valorii.
În termen de 5 zile de la stabilirea valorii imobil, executorul va stabilii data, locul şi ora
în care va avea loc licitaţia publică, dată care nu va fi mai scurtă de 20 zile şi nici mai lungă de
40 zile, fiind înştiinţate totdată şi părţile, respective creditorul ipotecar, debitorul,
codebitorul, terţul dobânditor, coproprietarii şi organul fiscal .Publicaţia de vânzare va
conţine menţiunile prevăzute la art. 828 C.proc.civ şi se va afişa la sediul executorului, în
ziare naţionale, dacă valoarea bun este de peste 250 000 lei sau ziare locale.
Persoanele interesate a participa la licitaţie, trebuie îndeplinească cerinţele prevăzute
de art. 832 C.proc.civ., şi să depună până la termenul de vânzare, o garanţie în cuantum de
10% din valoarea imobil licitat.
Dacă la prima licitaţie, nu se oferă preţul stabilit prin evaluarea făcută de părţi sau
expert, licitaţia se va amâna la un alt termen, de cel mult 30 zile, pentru care se va face o
nouă publicaţie de vânzare.
La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din preţul de pornire a primei
licitaţii. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen bunul va fi vândut
la cel mai mare preţ oferit, dar nu mai puţin de 30% din preţul de pornire a primei licitaţii.
Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la
care începe licitaţia (art. 835 C.proc.civ.).
Dacă nici la a doua licitaţie imobilul nu a fost adjudecat, la cererea creditorului,
executorul judecătoresc va putea stabili o nouă licitaţie după un alt termen de cel mult 30 de
zile. La termenul astfel stabilit, licitaţia va începe de la preţul de 50% din preţul de pornire al
primei licitaţii. Dacă nu se obţine acest preţ, bunul va fi vândut, la acest termen, la cel mai
mare preţ oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care
oferă preţul de pornire al acestei licitaţii.
Executorul va declara adjudecatar persoana care, la termenul de licitaţie, a oferit
preţul de vânzare cel mai mare. În toate cazurile, la preţ egal, va fi preferat cel care are un
drept de preempţiune asupra bunului urmărit.
Desfăşurarea fiecărei licitaţii va trebui consemnată într-un proces verbal care să
conţină elementele prevăzute în art. 836 C.proc.civ., şi numele adjudecatarului după caz.
În termen de 30 zile de la data licitaţiei, adjudecatarul va depune la dispoziţia
executorului preţul imobilului licitat la care se va adauga şi garanţia de participare.
Dacă adjudecatarul nu va depune preţul în termenul arătat, executorul va relua
licitaţia publică, porinindu-se de la preţul la care bunul a fost adjudecat, toate cheltuielile
prilejuite de noua licitaţie şi eventuala diferenţa de preţ, fiind suportate de adjudecatar.
La cererea adjudecatarului, executorul judecătoresc, cu acordul creditorului, când
acesta nu este adjudecatar, precum şi a debitorului pentru partea din preţ care depăşeşte
valoarea creanţei, poate stabili plata preţului în rate, cu dobânda legală aferentă, numărul
acestora, cuantumul şi data scadenţei lor, precum şi suma care se plăteşte de îndată drept
avans.
Ulterior adjudecarii imobilului, executorul judecătoresc va restitui celorlalţi
participanţi la licitaţie, garanţiile depuse de aceştia.
După plata integrală a preţului sau a avansului în cazul în care adjudecatarul va plătii
imobil în rate, executorul, pe baza procesului-verbal de licitaţie, va întocmi actul de
adjudecare, care va cuprinde următoarele menţiuni:
a) denumirea şi sediul organului de executare;
b) numele executorului judecătoresc;
c) numărul şi data procesului-verbal de licitaţie;
333
 d) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul debitorului,
terţului dobânditor şi ale adjudecatarului;
e) preţul la care s-a vândut şi modalitatea de achitare în cazul în care vânzarea s-a
făcut cu plata în rate;
f) menţiunea, dacă este cazul, că imobilul s-a vândut grevat de drepturile de
uzufruct, uz, abitaţie sau servitute ori, după caz, liber de aceste drepturi, în condiţiile
prevăzute la art. 835 alin. (6) şi (7);
g) datele de identificare ale imobilului cu arătarea numărului cadastral sau
topografic şi a numărului de carte funciară, precum şi datele de identificare ale fostului
proprietar;
h) menţiunea că actul de adjudecare, învestit cu formulă executorie, este titlu de
proprietate şi că poate fi înscris în cartea funciară, precum şi a faptului că, pentru
adjudecatar constituie titlu executoriu împotriva debitorului sau terţului dobânditor, dacă
imobilul se află în posesia acestuia din urmă, sau împotriva oricărei persoane care posedă ori
deţine în fapt, fără niciun titlu, imobilul adjudecat;
i) menţiunea că, pentru creditor, actul de adjudecare, învestit cu formulă
executorie, constituie titlu executoriu împotriva adjudecatarului care nu plăteşte diferenţa
de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate;
j) data întocmirii, semnătura şi ştampila executorului judecătoresc, precum şi
semnătura adjudecatarului.
Un exemplar de pe actul de adjudecare se va preda adjudecatarului spre a-i servi ca
titlu de proprietate provizoriu, iar altul va fi comunicat din oficiu biroului de cadastru şi
publicitate imobiliară pentru a fi înscris provizoriu în cartea funciară, pe cheltuiala
adjudecatarului(art. 843 C.proc.civ.).
135. Contestarea actului de adjudecare. În termen de o lună de la data înscrierii
provizorii în cartea funciară, debitorul sau terţul dobânditor, creditorii urmăritori şi orice altă
persoană interesată, după menţiunile cărţilor funciare, vor putea ataca actul de adjudecare,
pe cale de contestaţie la executare. Contestaţia suspendă eliberarea sau, după caz,
distribuirea preţului.
Dacă actul de adjudecare este anulat, executorul va continua urmărirea de la actul
desfiinţat.
În cazul în care nu s-a formulat contestaţie sau aceasta a fost respinsă, adjudecatarul
va solicita instanţi de judecată investirea cu formulă executorie a actului de adjudecare,
ajudecatarul fiind totodată pus în posesie dacă aceasta nu s-a realizat.
Odată cu învestirea cu formulă executorie, instanţa de executare va dispune din oficiu,
prin aceeaşi hotărâre, ca dreptul de proprietate al adjudecatarului să fie intabulat în cartea
funciară, chiar în cazul în care adjudecatar este însuşi terţul dobânditor care avea deja
dreptul înscris în cartea funciară.
În cazul în care imobilul a fost vândut cu plata preţului în rate, instanţa de executare
va dispune, prin aceeaşi încheiere, şi înscrierea în cartea funciară a interdicţiei de înstrăinare
şi de grevare a imobilului până la plata integrală a preţului şi a dobânzii corespunzătoare.
Instanţa de executare va preda totodată creditorului urmăritor un exemplar al actului
de adjudecare învestit cu formulă executorie, care îi va servi drept titlu executoriu împotriva
cumpărătorului, dacă acesta nu plăteşte diferenţa de preţ.
136. Efectele adjudecării. Prin adjudecarea imobilului adjudecatarul devine
proprietar putând dispune de acesta, potrivit regulilor de carte funciară. De la această dată,
adjudecatarul are dreptul la fructe şi venituri, datorează dobânzile până la plata integrală a
preţului şi suportă toate sarcinile imobilului.
De la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind
garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din
preţul obţinut. Dacă preţul de adjudecare se plăteşte în rate, sarcinile se sting la plata ultimei
rate.
În cazul vânzării silite la licitaţie publică nu există garanţie contra viciilor ascunse,
vânzarea nu poate fi atacată nici pentru leziune şi orice cerere de evicţiune totală sau
parţială privind imobilul adjudecat este stinsă.
Totuş, de la această din urmă situaţie, art. 849 alin. (2) C.proc.civ., prevede o excepţie,
în cazul în care executorul judecătoresc, înainte de vânzarea la licitaţie a imobilului ipotecat,
constată că imobilul supus urmăriri, nu este înscris în cartea funciară, moment în care acesta
pe seama debitorului va întocmi documentaţia cadastrală şi va deschide cartea funciară
pentru imobilul respectiv.

334
 În acest caz, legiuitorul a prevăzut că partea interesată poate introduce cererea de
evicţiune în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară, cu
precizarea că, această prescripţie curge şi împotriva minorilor şi persoanelor puse sub
interdicţie judecătorească.
Funcţie de momentul în care este introdusă cererea de evicţiune, distingem două
situaţii:
a) dacă cererea de evicţiune prevăzută la art. 849 alin. (2) este introdusă înainte de
împărţeala preţului din adjudecare, instanţa de executare, la solicitarea
adjudecatarului, va putea să suspende împărţeala preţului, cu sau fără cauţiune,
până la judecarea definitivă a cererii de evicţiune;
b) când cererea de evicţiune va fi făcută după împărţeala preţului adjudecării, se va
urma procedura de drept comun.
În ambele situaţii dacă adjudecatarul a fost evins total sau parţial, acesta are regres
împotriva debitorului, iar în măsura în care nu se poate îndestula de la acesta, îi poate
acţiona pe creditorii care au încasat preţul, în limita sumei încasate.

B. Distribuirea sumelor realizate prin urmărirea silită

137. Dezvoltare. Fiind ultima etapă din cadrul procedurii urmăriri silite a imobilului
ipotecat, în cadrul acesteia interesează situaţia în care la distribuirea sumelor realizate, exista
un singur creditor sau mai mulţi creditori.
Pentru situaţia în care este numai un singur creditor, după reţinerea cheltuielilor de
executare, când este cazul, suma de bani realizată prin urmărirea silită se eliberează acestuia
până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă
debitorului.
În cazul în care există mai mulţi creditori urmăritori, suma rezultată din vânzare, se
distribuie acestora potrivit ordinii de preferinţă prevăzute la art. 854-857 C.proc.civ., cu
reţinerea că, dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă
sau alte drepturi de preferinţă conservate, în condiţiile prevăzute de lege, la distribuirea
sumei rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor
prevăzute la art. 854 alin. (1) lit. [c].
138. Formalităţi procedurale. După consemnarea sumei de către adjudecatar,
executorul va fixa un termen de 10 zile, în care toţi creditorii, sub sancţiunea de a nu mai lua
parte la distribuţia preţului, vor trebuie să depună titlurile de creanţă împreună cu dovada
drepturilor de preferinţă sau garanţiile avute cât şi dovada măsurilor asigurătorii de care
beneficiază.
În termen de 5 zile de la expirarea termenului iniţial de 10 zile pentru depunerea
creanţelor, executorul judecătoresc va întocmi proiectul de distribuţie al sumelor realizate
prin urmărirea silită, stabilind conform legii şi garanţiilor deţinute, ordinea creditorilor la
primirea sumelor realizate din executare.
Proiectul de distribuţie va fi afişat la sediul executorului judecătoresc, instanţei de
executare şi comunicat creditorilor care şi-au depus creanţele, şi debitorului, cu menţiunea
că în termen de 5 zile pot face obiecţiuni la proiect.
Dacă există obiecţiuni la acest proiect, părţile sunt invitate la conciliere, care se va
consemna într-un proces-verbal. În lipsa unei înţelegeri, partea nemulţumită de modul de
distribuţie a sumelor şi cele consemnate la conciliere în proces, poate formula contestaţie
împotriva procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc, în termen de 5 zile de la
data întocmirii acestuia.
Contestaţia suspendă de drept plata creanţei sau a părţii din creanţa contestată. La
primul termen la care părţile au fost legal citate, instanţa este obligată să se pronunţe asupra
menţinerii sau, după caz, a înlăturării suspendării.
Instanţa se pronunţă prin încheiere care poate fi atacată separat numai cu apel în
termen de 5 zile de la pronunţare. Apelul suspendă executarea încheierii atacate.
Debitorul sau creditorii care nu s-au prezentat la termenul de judecată sunt
consideraţi că au renunţat la obiecţiunile formulate, fiind decăzuţi din dreptul de a face
contestaţie la executare.
Dacă s-au formulat mai multe contestaţii împotriva aceluiaş proiect de distribuţie a
sumelor, toate se vor judeca împreună de aceeaşi instanţă de executare,printr-o singură
hotărâre, de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.

335
 În eventualitatea în care contestaţia a fost respinsă, contestatorul va răspunde faţă de
creditori pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea la plată a sumelor cuvenite şi dobânzile
la aceste sume din momentul depunerii titlurilor de creanţă la executor, până la încasarea
sumelor rezultate din urmărirea silită.
139. Efectuarea plăţilor. După expirarea termenului de depunere a titlurilor de
creanţă şi a termenului de contestaţie la proiectul de distribuţie a sumelor, executorul
judecătoresc va proceda la plata creanţelor, sumele rămase după achitarea acestora, se vor
elibera debitorului.
În practică se pot ivi situaţii în care, creditorul are o creanţă afectată de termen, de
condiţie sau pentru care există un process în faţa instanţelor judecatoreşti, împrejurare în
care se ridică problema, cum se va proceda la achitarea acestora de către executorul
judecătoresc.
Din dispoziţiile art. 868 C.proc.civ., şi următoarele distingem:
- dacă creanţa este afectată de un termen suspensiv, aceasta se va plăti chiar dacă
termenul nu s-a împlinit. Când o astfel de creanţă este fără dobândă, plata înainte de termen
nu se va face decât dacă se scade dobânda cuvenită până la împlinirea termenului. Dacă însă
creditorul nu este de acord să se facă scăderea, creanţa sa se va consemna la unitatea
prevăzută de lege, pentru a fi eliberată la împlinirea termenului;
- atunci când creanţa este afectată de o condiţie rezolutorie, nu se va putea elibera
creditorului suma cuvenită, decât dacă acesta va da o cauţiune sau va constitui o ipotecă în
favoarea celor care ar trebui să se folosească de această sumă în cazul îndeplinirii condiţiei;
- dacă însă creanţa este afectată de o condiţie suspensivă, suma cuvenită
creditorului va fi distribuită creditorilor care vin după acesta, dacă aceştia vor da o cauţiune
sau vor constitui o ipotecă pentru a garanta restituirea sumei primite în caz de îndeplinire a
condiţiei, în ambele situaţii dacă creditorul nu dă cauţiune sau nu constituie ipotecă, suma
se va consemna la bancă până la împlinirea condiţiei suspensive sau rezolutorii;
- în cazul creanţelor contestate, sumele vor fi consemnate pentru a fi plătite
ulterior după soluţionarea definitivă a procesului;
- în situaţia în care creditorul are o creanţă periodic, suma alocată va fi întrebuinţată
în vederea fructificării ei, pentru asigurarea plăţii ratelor, în modul convenit de părţile
interesate, iar în lipsa unui acord, în modul în care se va hotărî de instanţa de executare, la
sesizarea părţii interesate sau, în lipsă, a executorului judecătoresc, în condiţiile prevăzute la
art. 860 C.proc.civ.
După finalizarea procedurii, executorul prin încheiere va dispune închiderea
dosarului. Sumele consemnate şi neridicate în termen de 5 ani de la data comunicării
încheierii prin care s-a aprobat distribuirea acestora se fac venit la bugetul local.
Creditorii care nu au fost îndestulaţi, pot cere însă reluarea urmăririi silite, în
condiţiile legii, sau efectuarea unei noi urmăriri asupra altor bunuri ale debitorului, dacă este
cazul.

SECŢIUNEA A III - A
GAJUL

A. NOTIUNE SI FELURI
I. NOTIUNE SI REGLEMENTARE

340Reforma legislativă. Realizarea şi dezvoltarea economiei de piaţă a impus şi

realizarea unei adevărate reforme legislative, prin care s-a instituit un regim unitar pentru
garanţiile reale mobiliare.
Astfel, prin Titlul VI, intitulat „Regimul juridic al garanţiilor reale imobiliare" a Legii nr.
99/1999mdx, privind accelerarea reformei economice, au fost abrogate expres dispoziţiile art.
478-489 din Codul comercial care reglementau gajul şi art. 713 din C. pr. civ. care

336
reglementau publicitatea amanetului. Totodată, în finalul legii în discuţie, se arată că orice
alte dispoziţii contrare sunt abrogate.
Legea nr. 99/1999 definea contractul de garanţie mobiliară, pentru prima dată în
sistemul nostru de drept, reglementând în detaliu condiţiile, conţinutul şi modul de formare
al acestuia (art. 13-20).
Referitor la modul valabil de formare al contactului de garanţie mobiliară, legea nr.
99/1999, prin art. 14 alin. (2), impune forma autentică sau a înscrisului sub semnătură
privată, iar ca element de noutate, redefinea mdxiînscrisul sub semnătură privată, punându-l
astfel, în acord cu noile realităţi sociale şi creând fundamentul unor noi orizonturi de
interpretare şi folosire al acestuia.
Până la adoptarea Legii nr. 99/1999, gajul putea fi constituit doar prin intermediul
unui contract real, astfel încât privilegiul creditorului gajist era apărat numai dacă bunul era
remis efectiv. Prin art. 21 din legea mai sus menţionată se arată expres, că pe durata
contractului de garanţie, debitorul poate administra sau dispune în orice mod de bunul
afectat garanţiei şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii
sau vânzare.
În concluzie, Legea nr. 99/1999 folosea garanţiile reale mobiliare ca pe un instrument
în scopul lărgirii accesului la credit pentru afaceri şi implicit, relansarea investiţiilor.
Într-adevăr, până la adoptarea acestei legi existau trei posibilităţi de garantare a
creditelor acordate de bănci: ipoteca, garanţia personală şi gajul. Aceste trei instrumente s-
au dovedit ineficiente deoarece gajul implica remiterea bunului, iar ipoteca necesita multe
formalităţi pentru constituire, ceea ce presupunea întârzieri şi costuri mari.
Prin aceeaşi lege, cât şi prin H.G. nr. 802/1999 28 şi O.G. nr. 89/2000 ( care a fost
ulterior abrogată prin H.G.298/2001), s-au pus bazele şi a fost înfiinţată Arhiva electronică de
garanţii realemdxii care, aşa cum este definită în articolul I al Regulamentului de aplicare
„reprezintă o bază de date la nivel naţional, care asigură înscrierea şi accesul la informaţiile
înscrise, cu privire la avizele de garanţie
Înregistrarea în arhivă nu crea drepturi substanţiale, ci doar drepturi procesuale, iar
importanţa acestora iese la iveală atunci când există un conflict între creditorii care au
garanţii reale asupra aceluiaşi bun.
Regula prin care este stabilită ordinea în care creditorii îşi satisfac creanţele era
enunţată de art. 28 din Legea nr. 99/1999 conform căruia, „faţă de terţi, inclusiv faţă de stat,
o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor supuse dispoziţiilor prezentului
titlu, au rangul de prioritate stabilit in momentul in care garanţia reală sau sarcinile reale, au
fost făcute publice, prin una din metodele prevăzute în acest articol".
Rezultă aşadar, că acel creditor care îşi înregistrează garanţia asupra unui bun mobil,
înaintea altuia, va avea prioritate faţă de acesta din urmă, atunci când se va pune problema
valorificării garanţiei.
De asemenea, atunci când se pune problema concursului, între un creditor care are
garanţie înregistratămdxiii în arhivă şi unul care nu a făcut această înregistrare, se va da câştig
de cauză celui care are înregistrarea făcută.
Având în vedere că Legea nr. 99/1999 nu a modificat decât dispoziţiile de procedură
civilă referitoare la publicitatea amanetului, iar prin art. 3 precizează în mod expres că
dispoziţiile acesteia referitoare la ordinea de prioritate şi a publicitatea garanţiilor reale
mobiliare sunt aplicabile şi amanetului, astfel cum este reglementat de Codul civil în art.
1685-1696, vom aborda problematica gajului raportându-ne la aceste texte de lege, indicând
în paralele, acolo unde este cazul şi noile reglementări.
Odată cu doptarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, modificată prin Legea
71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, reforma legislativă a vizat în mod
direct şi garanţiile, prin introducerea unor noi mijloace juridice sau prin abrogarea unor
norme.
Astfel prin dispoziţiile art. 230 lit. (u) din Legea nr. 71/2011, a fost abrogat expres Titlul
VI „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare", al Legii nr. 99/1999, astfel încât regimul
juridic al garanţiilor reale va fi guvernat de dispoziţiile Codului civil modificat prin Legea
71/2011, care se va completa cu dispoziţiile Codului de procedură civilă (Legea nr. 134/2010)
cât şi cu legile speciale care urmează a fi adoptate.
Deşi din prevederile art. 2.480 - 2.494 C. civ. nu rezultă definiţia gajului, legiuitorul a
defenit această garanţie reală în dispoziţiile art. 186 din Legea 71/2011, arătând că, prin gaj

28 Completată si modificată de O.G.89/2000, H.G.390/2004 şi O.G.1290/2004.

337
se desemnează toate garanţiile reale mobiliare care necesit ă deposedarea debitorului de bunul
afectat garanţiei, indiferent de momentul şi de temeiul juridic al constituirii lor.
Altfel spus, „gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite
creditorului sau un lucru mobil pentru garantarea datoriei" mdxlv..

341Reglementare. Gajul sau amanetul este consacrat legal de dispoziţiile art. 2.480 -
2.494 C. civ.: „Amanetul este un contract prin care datornicul remite creditorului său un lucru
mobil spre siguranţa datoriei.mdxv"
Conform prevederilor art. 2.494 C.civ., dispoziţiile art. 2.480 - 2.494 C. civ privind
amanetul se completează cu dispoziţiile privitoare le ipotecă, în ceea ce priveşte
publicitatea , prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor mobiliare, care se aplică
corespunzător.
342Dezvoltări. De definiţiile date de doctrină coroborate cu prevederile art. 2.480 -
2.494 C. civ. se degajă următoarele idei:
a) gajul sau amanetul este un acord de voinţă intervenit între două sau mai multe
persoane fiind, aşadar, un contract;
b) este un contract, pentru că este destinat a garanta executarea obligaţiei născută din
raportul juridic obligaţional principal;
c) părţile contractului de gaj sunt debitorul şi creditorul din raportul juridic principal,
dar, cel ce dă în gaj poate fi şi un terţ;
d) obiectul gajului poate fi un bunuri mobile corporale sau titluri emise în forma
materializatămdxvl.
Se admite că toate bunurile mişcătoare, corporale sau incorporale care sunt în
circuitul civilmdxvii pot fi gajate. Potrivit definiţiei dată de legiuitor în art. 186 din Legea
71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, coroborate cu prevederile art. 2.481
C.civ., gajul presupune întotdeauna deposedarea debitorului de lucru oferit în garanţie,
nemaifiind prevăzută posibilitatea gajului fără deposedare în dispoziţiile Noului Cod civil.

II. FELURILE GAJULUI

343Feluri. După modul de constituie gajul poate fi:

a) convenţional cel constituit de părţi;
b) legal, cel ce se constituie datorită obligaţiei impuse de legemdxviii;
c) judecătoresc, cel dispuse de instanţa de judecatămdxlx.
Deşi gajul este, potrivit acestei din urmă clasificări, convenţional, legal şi judecătoresc
(ultimele două feluri legal şi judecătoresc, au loc în temeiul contractului de gaj), ar părea o
neconcordanţă între caracterul legal sau judecătoresc al gajului şi natura lui contractuală,
numai că, în aceste situaţii, obligaţia impusă de lege sau de instanţă nu este însuşi contractul,
ci dispune a se încheia contractul de gaj sau amanet.
Aşadar, şi în aceste două din urmă cazuri, gajul este contractul încheiat de părţi, legea
sau instanţa judecătorească nefăcând altceva decât să oblige părţile a-l încheia.

III. CARACTERELE JURIDICE ALE GAJULUI

344Enumerarea. Din definiţia prezentată, din modul de reglementare şi din
dezvoltările făcute rezultă că gajul are următoarele caractere juridice: a) este un contract
accesoriu; b) este un contract real; c) este un contract unilateral.
345Caracterul accesoriu. Gajul este un contract accesoriu. Într-adevăr, raţiunea de a fi
a acestui contract, chiar dacă are fizionomie juridică proprie, fiind un contract numit şi având
o consacrare distinctă în dispoziţiile legii, constă în afectaţiunea sa de a garanta executarea
obligaţiei asumate în raportul juridic principal.
Neîndoielnic, contextul obligaţional în care se naşte contractul de gaj este dat de
existenţa unui raport de obligaţie din care se nasc drepturi şi obligaţii pentru părţi.
Contractul de gaj vine să dea o mai mare complexitate acestui context obligaţional,
adăugând raportului juridic iniţial un nou raport, cel născut din însuşi acest contract (de gaj).

338
 Consecinţa acestei relaţiuni între cele două raporturi juridice obligaţionale (principal şi
accesoriu) se materializează în efectele regulii accesorium sequitur principale, de unde rezultă
că:
- dacă se execută obligaţia din raportul juridic principal, tot astfel va fi considerată
obligaţia din contractul de gaj;
- dacă este rezolvit sau reziliat raportul juridic principal, tot astfel va fi considerat şi
raportul juridic de gaj;
- dacă este anulat raportul juridic principal, tot astfel se consideră şi raportul juridic de
gaj etc.;
- dacă se garantează o creanţă eventuală mdxx, obligaţia de garanţie se suspendă până
la naşterea obligaţiei principale după care intră în acţiune regula accesorium sequitur
principale;
- dacă se atinge de o altă modalitate raportul juridic principal tot astfel se va
considera stins şi raportul juridic de gaj;
- dacă raportul juridic principal este supus unor anumite modalităţi (termen,
condiţie), aceleaşi modalităţi vor afecta şi contractul de gaj.
346Caracterul real. Contractul de gaj este un contract real, întrucât din definiţia dată
de legiuitor şi dispoziţiile legale, rezultă că acesta se constituie numai prin remiterea bunului
sau titlului către creditor.
Din caracterul real al contractului de gaj decurg următoarele consecinţe:
a) Acest contract, ia naştere numai prin remiterea lucrului dat în gaj, remitere ce
se face, în principiu, în mâinile creditorului, dar poate fi făcută şi în mâinile unui terţ, dacă
părţile s-au înţeles astfel (art. 2.484 C.civ.). Lucrul gajat va fi păstrat de creditor sau terţ, până
la plata datoriei principalemdxxi.
b) Deţinerea bunului de către creditorul gajist trebuie să fie publică şi
neechivocămdxxii. Gajul nu poate fi opus terţilor dacă faţă de aceştia se creează aparenţa că
debitorul deţine bunul;
c) Gajul există numai atâta timp cât creditorul deţine bunul gajat, per a contrario,
dacă bunul a ieşit din posesia sa gajul se stinge. De la această această regulă există
următoarele excepţii, când deşi bunul a ieşit din detenţia creditor gajist, gajul rămâne valabil,
şi anume când:
1) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;
2) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l
evalua, repara, transforma sau ameliora;
3) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei
proceduri de urmărire silită.
d) promisiunea de a constitui gajul sau amanetul fără remiterea lucrului nu
valorează gaj cu deposedare, ci numai o obligaţie de a face (contractul de promisiune de gaj)
care, în caz de neexecutare, se poate rezolvi cu consecinţa plăţii daunelor-interese;
e) deşi contract realmdxxiii, pentru raporturile dintre părţi nu se cere a se fi încheiat
într-o anumită formă;
f) cel ce constituie amanetul trebuie să aibă capacitatea de a contracta mdxxiv,
tocmai pentru că suntem în prezenţa unui drept real. De aceea, constituirea gajului trebuie
să pornească de la proprietarul lucrului, dar ea poate fi făcută şi de un terţ;
g) publicitatea gajului pentru a fi opozabilă se realizează fie prin deposedare fie prin
înscriere în Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare;
347Caracterul unilateral de gaj. Contractul de gaj este un contract unilateral pentru
că, în condiţiile stabilite de Codul civil, creditorul gajist are drepturile şi obligaţiile unui
administrator al bunului altuia însărcinat cu administrarea simplă mdxxv, singura obligaţie ce se
naşte din acest contract este aceea a creditorului de a administra păstra bunul, de a-l
conserva şi restitui debitorului la executarea obligaţiei principale.
348Alte caractere. Celor trei caractere definitorii (contract accesoriu, contract real şi
contract unilateral) li se adaugă altele:
1. în principiu, gajul este un contract cu titlu gratuit.
2. contractul de gaj este un contract cumulativ, pentru că partea obligată (creditorul)
cunoaşte, din momentul încheierii lui, obligaţia cei revine şi întinderea ei;

339
 3. contractul de gaj este un contract constitutiv de drepturi, întrucât prin el se
constituie dreptul real de gaj, obligaţiile şi drepturile născute din raportul juridic de gaj fiind
noi, necunoscute, deci, înainte de încheierea acestei specii a actului juridic civil;
4. contractul de gaj este un act juridic de dispoziţie, întrucât este vorba de constituirea
unui drept real;
5. contractul de gaj este un act juridic cu caracter patrimonial, deoarece obiectul său
(bunul dat în gaj) are valoarea economică, este deci, evaluabil în bani;
6. contractul de gaj este un act juridic inter vivos pentru că îşi produce efectele în
timpul vieţii părţilor;
7. contractul de gaj este un act juridic civil subiectiv, pentru că părţile sunt cele ce-i
stabilesc conţinutul:
8. contractul de gaj este un contract care poate să fie afectat de modalităţi sau nu,
după cum actul juridic principal este sau nu afectat de acestea;
9. contractul de gaj este un contract cauzal, întrucât valabilitatea lui implică
valabilitatea cauzei;
10. contractul de gaj face parte din categoria actelor juridice care se pot încheia prin
reprezentare. Nu este deci un act juridic strict personal.
C. CONSTITUIREA GAJULUI

349Condiţii. În vederea constituirii gajului se cer îndeplinite următoarele condiţii mdxxvl:

1. Condiţii cerute în persoana debitorului (constituitorului).
a) constituitorul să fie proprietarul lucrului gajat;
b) constituitorul gajului trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina datorită
împrejurării că din acest contract se naşte un drept real.
2. Condiţii privind obiectul gajului:
Pot fi gajate bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă
materializată.
3. Condiţiile privind formalităţile necesare constituirii gajului.
Pentru constituirea gajului, legiuitorul a condiţionat validitatea sa de predarea efectivă
a bunului gajat sau prin înscrierea acestuia in arhivă, dacă este vorba de bunuri corporale sau
titluri nominative or la purtător, iar în cazul titlurilor la ordin prin andorsarea acestora, adică
prin indicarea pe verso a creditorului gajist, împuternicit să încaseze suma înscrisă în titlu.
În ceea ce priveşte forma contractului de gaj, deşi legiuitorul nu stabileşte vreo
condiţie în acest sens, considerăm că pentru dovedirea raporturilor juridice între creditor şi
debitor, este preferabil să fie încheiat în formă scrisă.
Acest lucru se impune mai cu tărie pentru evitarea unor fraude sau unui
comportament de rea-credinţă din partea debitorului, care poate invoca că bunul a ieşit din
patrimoniul său împotriva voinţei sale.

D. PUBLICITATEA GAJULUI
52. Precizare. Scopul publicităţii este în primul rând de a asigura prioritatea
creditorului de a se îndestula din bun, cât şi posibilitatea celorlalţi creditori de a lua la
cunoştinţă despre existenţa garanţiei.
În ceea ce priveşte gajul, deşi prevederile art. 2.494 C.civ., stabilesc că regulile
privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor se aplică şi gajului,
legiuitorul a reglementat că, în cazul bunurilor mobile corporale publicitatea se poate realiza
prin deposedare.
Astfel, prevederile art 2.482 C.civ., arată ca atunci „când gajul are ca obiect bunuri
mobile corporale, publicitatea se poate realiza fie prin deposedarea debitorului, fie prin
înscrierea Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare".
Prin urmare creditorul poate opta ca publicitatea gajului să se facă ori prin
deposedare ori prin înscrierea în arhivă. În situaţia în care acesta va opta pentru prima
variantă, pentru a fi opus terţilor, detenţia creditorului gajist trebuie să fie publică şi
neechivocă.
Dacă gajul are ca obiect sume de bani, publicitatea se poate realiza mdxxvii prin,
deţinerea acestora sau prin intermediul controlului unic sau comun, al unei casete da valori,
în care se află sumele de bani depozitate.

340
 E. CONŢINUTUL GAJULUI

350Precizare. A stabili conţinutul gajului înseamnă a cunoaşte cele doua componente

ale contractului: drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.
351Drepturile creditorului. Creditorul din contractul de gajmdxxviii are următoarele
drepturi:
a) , are dreptul să reţină lucrul până la achitarea datoriei în întregime mdxxix, pentru
că gajul este indivizibilmdxxx;
b) dreptul de a revendica lucrul gajat de la acela în mâinile căruia se află, în urma
deposedării suferite în condiţiile art. 2.485 alin. (2) C.civ.;
c) să treacă la realizarea creanţei dacă debitorul nu şi-a executat obligaţia, putând:
- să vândă bunul gajat în condiţiile art. 2.445 - 2.459 C.civ.;
- să îşi însuşească bunul pentru a stinge gajul în condiţiile art. 2.460 - 2.463 C.civ.
De menţionat că în raporturile cu debitorul, creditorul are faţă de bunul gajat,
calitatea de detentor precar, debitorul rămânând, în continuare, proprietarul lucrului mdxxxi.
De asemenea, potrivit art. 2.488 C.civ., dacă bunul afectat garanţiei este producător
de fructe naturale sau industriale, se procedează după cum urmează: dacă părţile nu convin
altfel, acestea se predau debitorului. Totuş creditorul poate imputa cheltuielile efectuate mai
întâi asupra fructelor, apoi asupra dobânzilor şi ultima dată asupra capitalului.
- în lipsa unei stipulaţii contrare creditorul va preda debitorului fructele naturale şi
industriale;
- în lipsa unei stipulaţii contrare, fructele şi dobânzile percepute se impută, mai întâi,
asupra cheltuielilor normale de conservare a bunului, apoi asupra dobânzilor şi, în final,
asupra cuantumului obligaţiei garantate, pentru a reduce nivelul acesteia.
352Drepturile debitorului. Ţinând seama de caracterul accesoriu al contractului de
gaj, debitorulmdxxxii are următoarele drepturi:
a) să ceară a fi considerat, în continuare, ca titular al dreptului de proprietate asupra
lucrului gajat până la plata datoriei din raportul juridic principal, fiind lipsit însă de cele două
prerogative ale dreptului de proprietate asupra bunului gajat şi anume posesiunea şi
folosinţa lui;
b) să ceară a i se restitui lucrul gajat, dacă a executat obligaţia din raportul principal,
în întregime;
c) să ceară punerea gajului sub sechestru dacă creditorul încalcă obligaţiile unui
administrator al bunului altuia însărcinat cu administrarea simplă..
De asemenea, bunul afectat garanţiei, poate fi pus sub sechestru în favoarea unui
creditor, dacă acesta din urmă are o creanţă prioritară.
Actele de dispoziţie asupra bunului afectat garanţiei, sunt valabile chiar dacă cel care a
dobândit bunul are cunoştinţă de prevederea contractuală din contractul de garanţie care
interzice transferul sau care declară transferul ca fiind echivalent cu neîndeplinirea obligaţiei.
353Obligaţiile creditorului. Creditorul are următoarele obligaţii:
a) să nu se folosească de lucrul gajat;
b) să restituie lucrul gajat dacă obligaţia principală a fost executată în întregime.
354Obligaţiile debitorului. Din interpretarea dispoziţiilor privitoare la gaj, rezultă că
debitorul are următoarele obligaţii:
- să predea creditorului gajist bunul corporal, iar dacă este titlu la ordin să
împuternicească pe creditor să ridice suma înscrisă în titlu;
- să plătească creditorului toate cheltuielile de conservare (art. 2.491 C.civ.);
- suporta pieirea bunului în cazul forţei majore şi datorate vechimii ori folosiri
normale şi autorizate.

341
 F. STINGEREA GAJULUI

355Stingere. Gajul se stinge ca o consecinţă a stingerii ori desfiinţării obligaţiei

principale. Obligaţia principală se poate stinge, după caz prin plata prin compensaţie sau prin
remitere de datorie.
Obligaţia principală poate fi stinsă şi ca urmare a constatării nulităţii absolute ori
pronunţării nulităţii relative a actului din care se naşte raportul juridic principal.
În toate aceste cazuri se stinge şi gajul, ca urmare a caracterului său accesoriu.
Dacă gajul este lăsat în mâinile creditorului, aceasta valorează o recunoaştere
permanentă a datoriei, cu consecinţa întreruperii dreptului la acţiune privind obligaţia
principală, drept aparţinând creditorului mdxxxiii.
Gajul poate însă supravieţui momentului executării obligaţiei principale în situaţia în
care debitorul a făcut către acelaşi creditor o altă datorie care a devenit exigibilă înainte de
executarea celei principalemdxxxlv. În acest caz, creditorul nu este obligat să restituie gajul până
ce ambele datorii vor fi plătitemdxxxv.
Stingerea gajului independent de obligaţia principală poate avea loc în următoarele
situaţii:
- când debitorul renunţă la garanţie;
- când lucrul gajat piere fortuit;
- prin remiterea voluntară a lucrului gajat de către creditor debitorului; şi
- în general, prin unul din modurile obişnuite de stingere a obligaţiilor.
În cazul când lucrul gajat dispare fortuit, dar era asigurat, dreptul de gaj se va executa
asupra indemnizaţiei de asigurare.
De asemenea, garanţia reală poate înceta:
a. printr-un act liberator din partea creditorului, care să specifice încetarea în tot sau
în parte a obligaţiei garantate;
b. prin hotărâre judecătorească, în condiţiile art. 2.492 alin.(2) C.civ..
În termen de 10 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul este obligat sub
sancţiunea unor daune-interese de minim 500 euro, să înscrie notificarea la Arhiva privind
stingerea garanţiei reale (art. 2.419 C.civ.). Arhiva va introduce în rubrica corespunzătoare o
menţiune privind stingerea obligaţiei garantate.
După îndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul garantat va trebui, la cererea
debitorului, să restituie imediat posesia bunului afectat garanţiei, în cazul în care anterior
intrase în posesia acestuia.

SECŢIUNEA A IV - A DREPTUL DE RETENTIE A. NOTIUNE

356Origine. În dreptul roman, dreptul de retenţie apare ca o excepţie „doli mali"
acordată de pretor celui acţionat în revendicare dacă a făcut cheltuieli cu privire la lucrul
revendicat.
357 Reglementare. Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, dreptul de retenţie
a primit o consacrare expresă, fiind reglementat în Titlul XI Capitolul VI art. 2.495 - 2.499
C.civ.
Pe lângă această reglementare, legiuitorul a reglementat şi o serie de texte legale, în
care acesta are aplicabilitate sau nu, cum ar fi:
- dispoziţiile art. 352 alin. 2 C. civ., în dreptul familiei:" Soţul care a plătit datoria
comună în condiţiile alin. (1) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la
acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează"; "La încetarea regimului
separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt
până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt";
- dispoziţiile art. 566 alin (6) şi (7) C. civ., în materia acţiunii în revendicare: „(6)
Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute
pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează
pârâtului o garanţie îndestulătoare.
(7) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau când
intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când
produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte
de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor";

342
 - dispoziţiile art. 856 alin.2 C. civ.,în materia administrării bunurilor altuia,
„Administratorul are drept de retenţie asupra bunului administrat până la plata integrală a
datoriei faţă de el";
- dispoziţiile art. 1.823 alin.3 C. civ., în materia contractului de locaţiune;
- dispoziţiile art. 2.029 C. civ., în materia contractului de mandat, „Pentru garantarea
tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept
de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe
seama acestuia;
- dispoziţiile art. 2.053 C. civ., în materia contractului de comision," Dreptul de
retenţie aparţinând comisionarului; alin. (1) Pentru creanţele sale asupra comitentului,
comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa; alin.
(2) Comisionarul va avea preferinţă faţă de vânzătorul neplătit".
-- dispoziţiile art. 2.062 C. civ., în materia contractului de consignaţie, nu se aplica
drept de retenţie, decât daca se prevede expres.
- dispoziţiile art. 2.135 C. civ., În cazul neplăţii de către client a preţului camerei şi a
serviciilor hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor aduse de
client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială";
-- dispoziţiile art. 2.153 C. civ., în materia contractului de comodat," În niciun caz,
comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina
comodantului";
- din interpretarea per a contrario a dispoziţiile art. 2.492 C. civ., conform cărora
creditorul gajist poate refuza restituirea lucrului dat în gaj, înainte de a fi primit plata
creanţei;

358Definiţie. Prin dispoziţiile art. 2.495 C.civ., dreptul de retenţie este definit, ca acel
drept în virtutea căruia, cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină
cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după
caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care
le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
(2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de
retenţie.
359Dezvoltare. Din definiţie şi din elementele prezentate deja, se degajă următoarele
idei definitorii pentru dreptul de retenţie:
a) dreptul de retenţie este un drept real de garanţie;
b) dreptul de retenţie poate constitui, în acelaşi timp, o excepţie de neîndeplinire a
contractului cu domeniu de aplicaţie mărginit la contractele sinalagmatice;
c) dreptul de retenţie constituie şi un mijloc de apărare la îndemâna celui ce a făcut
cheltuielile pentru întreţinerea, conservarea şi îmbunătăţirile aduse unui bun mdxxxvl:
d) dreptul de retenţie este reglementat atât de legea civilă cât şi de practica
judecătorească;
e) dreptul de retenţie poate fi invocat numai dacă datoria pretinsă de deţinătorul
lucrului de la creditorul restituirii este în strânsă legătură cu lucrul, sau când deţinerea
lucrului şi creanţa sunt prilejuite de acelaşi raport juridic;
f) dreptul de retenţie conferă deţinătorului bunului mobil sau imobil aparţinând altei
persoane posibilitatea de a reţine lucrul respectiv până ce acea persoană îi va plăti
cheltuielile ocazionate de conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea l ui mdxxxvii;
g) bunul reţinut trebuie să fie proprietatea exclusivă a celui ce este debitorul
deţinătorului pentru cheltuielile făcute de acesta în legătură cu bunul respectiv;
h) aplicaţiile dreptului de retenţie decurg, fie din lege, fie din înţelegerea părţilor;
i) dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă
ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită (art.
2.496 C.civ.);
j) dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, decât în
cazurile prevăzute de lege (art. 2.496 alin. (2) C.civ.);
k) Cel care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator
al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă, dispoziţiile art. 795799 aplicându-se
în mod corespunzător (art. 2.497 C.civ.)

343
 Practica a statuat că, dreptul de retenţie constituie o garanţie reală care constă în
abilitarea creditorului de a deţine un bun mobil sau imobil până când creanţa îi va fi
îndestulată de către debitorul proprietar al bunului, în condiţiile stabilite prin convenţie sau
prin hotărârea judecătoreascămdxxxviii. Retentorul fiind un simplu deţinător al bunului nu are
dreptul să-şi însuşească fructele bunului, această prerogativă aparţinând proprietarului, afară
de cazul în care, prin convenţie s-a stipulat altfelmdxxxlx.

B. NATURA JURIDICA A DREPTULUI DE RETENTIE

360Natura juridică. Aşa cum rezultă din definiţie, dreptul de retenţie este, în primul
rând, un drept de garanţie imperfect, dar s-a reţinut deja că dreptul de retenţie, în anumite
situaţii, se poate înfăţişa, ca fiind expresia excepţie de neîndeplinirea a contractului
sinalagmatic. La modul cel mai general şi în sensul cel mai larg, dreptul de retenţie se
înfăţişează a fi un mijloc de apăraremdxl pus la îndemâna debitorului restituirii care este, în
acelaşi timp, creditor pentru cheltuielile făcute cu lucrul.
Dreptul de retenţie fiind un drept real de garanţie imperfect, cel ce deţine un bun
mobil sau imobil al altuia, pe care trebuie să-l restituie, pate să reţină acel bun şi să refuze
restituirea până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu
conservarea, întreţinerea, ori îmbunătăţirea acelui bun.
Dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în litigiul privind restituirea
bunului.
Dacă, totuşi, problema restituirii bunului, ori a evacuării imobilului nu a fost discutată
în mod expres, în procesul în care s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-
cumpărare, dreptul de retenţie poate fi opus de către detentor chiar şi în cazul unei
contestaţii la executaremdxli pe cale de apărare. Pentru evitarea unor procese prelungite mdxlii
este, însă, indicat ca instanţele să-şi exercite rolul activ în cadrul procesului principal şi să
pună în discuţia părţilor în mod expres, toate aspectele legate de restituirea bunului pentru
ca detentorul să fie pus în situaţia de a-şi face toate apărările solicitând, deci, şi dreptul de
retenţiemdxliii.
În consecinţă, referitor la natura juridică a dreptului de retenţie, opiniile sunt
împărţite în doctrină. Astfel, unii autori consideră că dreptul de retenţie este de natură
realămdxllv.
Alţi autori, cărora ne alăturăm, consideră că dreptul de retenţie este un drept real de
garanţie imperfect, că este, aşa cum am arătat deja, o garanţie pasivă mdxlv. Drept urmare, pe
lângă drepturile reale şi drepturile de creanţă, se introduce o noţiune nouă, şi anume dreptul
real imperfect, care nu este nici drept real şi nici drept de creanţă. Ideea, aşa cum s-a
spusmdxlvi, ar putea fi primită tot aşa cum pe lângă obligaţia corelativă dreptului real şi aceea
corelativă dreptului de creanţă există obligaţia propter rem şi obligaţia scriptae in rem, care
prezintă unele particularităţi.
Dimpotrivă, alţi autori, privesc sub aspectul naturii juridice, dreptul de retenţie, nu ca
pe un drept real, ci ca un simplu mijloc de apărare, ca pe o excepţie, ce este opozabilă, atât
debitorilor cât şi terţilor. Această excepţie, fiind opozabilă şi celorlalţi creditori şi debitorului,
produce aşadar, efecte asemănătoare unui privilegiu, ca şi în cazul persoanelor care au
dobândit proprietatea lucrului sau dezmembrămintele proprietăţii mdxlvii.
Natura juridică a dreptului de retenţie este mai bine subliniată de efectele sale, pe
care le vom prezenta în continuare.

C. EFECTELE DREPTULUI DE RETENTIE

361Efecte. Dreptul de retenţie produce o serie de efecte care-i subliniază mai bine
natura juridică şi îi precizează fizionomia juridică proprie:
1. Din împrejurarea că dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect
rezultă următoarele consecinţe:
a) este opozabil tuturor persoanelor străine de raportul juridic în legătură cu care
acest drept real s-a născut fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate:
- creditorilor chirografari ai titularului dreptului real asupra lucrului;

344
 - creditorilor privilegiaţi şi ipotecari în legătură cu lucrul respectiv, dacă privilegiile sau
ipotecile s-au născut ulterior intrării lucrului în posesia retentorului;
- dreptul de retenţie nu poate fi opus urmăriri silite pornite de un alt creditor, însă are
dreptul de a participa la distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii
2. Din împrejurarea că dreptul de retenţie este o garanţie pur pasivă datorită
caracterului său de drept real de garanţie imperfect, decurg următoarele consecinţe:
• nu conferă dreptul de urmărire a bunurilor în mâinile oricui s-ar afla el;
• dreptul de retenţie nu se stinge prin deposedarea involuntară a bunului, cel care
exercita acest drept poate cere restituirea bunului sub rezerva regulilor aplicabile prescripţiei
extinctive şi a dobândiri bun de către posesorul de bună credinţă;
• prin prerogativa de reţinere a lucrului până la plata cheltuielilor făcute cu acesta,
dreptul de retenţie se înfăţişează a fi un important mijloc de constrângere a celui ce trebuie
să le plătească.
3. Din caracteristica dreptului de retenţie ce constă în indivizibilitatea lui, rezultă că
acest drept se extinde asupra întregului bun până la achitarea integrală a datoriei; şi
4. Prin executarea dreptului de retenţie se asigură o simplă detenţie precară, şi nu
posesia lucrului, astfel încât nu se poate dobândi proprietatea prin uzucapiune.
D. STINGEREA DREPTULUI DE RETENŢIE

65. Stingerea dreptului de retenţie. Conform prevederilor art. 2.499 alin. (1) C.civ.,
dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă
retentorului o garanţie suficientă.
Fiind un drept născut din raporturi juridice cu obligaţii corelative acesta poate înceta şi
prin compensaţia intervenită între părţi, confuziune, remitere de datorie şi celelalte
mijloacele legale de stingere a obligaţiilor.

345
 1
A se vedea: I. Albu, Drept civil - Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1984, p. 17.
ii
111
A se vedea: T.R. Popescu, P. Anca, Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academies, 1966; L. Pop, Drept civil. Teoria
general a obligaţiilor,
Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, p. 9.
iv
I. Albu, op. cit, p. 20-22.
v
A se vedea: Eugeniu Safta-Romano, Drept civil. Obligaţii, Ed. Neuron, Focşani, p. 7.
vi
Iustinian, Institute, III, XX, 17, De obligationibus Şi Digeste Cartea XXXXIV, VII2. De obligationibus et actionibus.
vii
„Obligaţia e o legătură de drept prin care suntem constrânşi de nevoie să plătim un lucru oarecare, potrivit normelor de drept ale cetăţii/
statului nostru".
viii
Obligationum substantiel non in io consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostram faciat, sed ut alium nobis adstringat ad
dandum aliquid velfaciendum velpraestandum.
ix
Gaius, Obligationibus, Iustinian - traducere.
x
Idem.
xi
G. Ripert, La regle morale dans les obligations, Paris, 1935.
xii
G. Ripert, La regime democratique et le droit civil moderne, Paris, 1936. mi Expunerea de motive a proiectului Noului Cod civil.
xv
Noul cod civil.Note.Explicatii. Corelatii, Ed. C.H. Beck, 2011, p. 445
xv
P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 10.
xvi
Sache Neculaescu, Conf. dr. Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social Politice, Târgovişte Avocat, NOUL COD CIVIL, ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE ÎN PRIVINŢA TERMINOLOGIEI JURIDICE NORMATIVE

xv11
C. Stătescu, C. Bîrsan, în Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 1
xviii
Ibidem

L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 7

J. Darbellay, Theorie generale de l'iliceite, Fribourg, 1955, nr. 69

xxl
B. Fauvarque-Cosson, Projet de cadre commun de reference, Terminologie contractuelle commune, Societe de Legislation
Comparee, Paris, 2008, p. 86
Potrivit doctrinei noastre, angajarea răspunderii contractuale are loc ca urmare a neexecutării totale sau
xxl1

parţiale a obligaţiilor, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a acestora. Noul Cod civil se
aliniază proiectelor europene de codificare a dreptului contractelor de a subsuma executarea necorespunzătoare
şl executarea cu întârziere noţiunii generice de neexecutare a obligaţiei. Astfel, potrivit art. 7.1.1 din Principiile
Unidroit "prin neexecutare se înţelege orice neaducere la îndeplinire din partea unei părţi a oricărei dintre
obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere". La rândul lor
Principiile Lando (PECL), se referă la neexecutarea esenţială a obligaţiilor, în timp ce Codul european al
contractelor defineşte la art. 89 noţiunea de neexecutare "orice comportament diferit al unuia dintre
contractanţi, al colaboratorilor sau prepuşllor diferit de cel prevăzut în contract".

xxlil
G. Viney, Traite de droit civil. Introduction a la responsabilite, Ed. Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1995, nr. 168

xxiv
„Interesul practic se învederează, în primul rând, prin multitudinea, complexitatea şi nesfârşita varietate a raporturilor juridice pe care
oamenii, sub impulsul cerinţelor permanente ale vieţii, le leagă în fiecare clipă. Pentru a-şi satisface cele mai elementare cerinţe ale vieţii de
toate zilele - cum ar fi: procurarea celor necesare traiului, transportul în comun, achiziţionarea de cărţi, reviste, ziare, bilete la spectacole etc.,
oamenii încheie zilnic felurite contracte, generatoare de obligaţii. Alături de aceste raporturi juridice, create prin voinţa oamenilor, apar altele,
care se nasc independent de voinţa acestora cum sunt, de pildă, obligaţiile pe care le implică principiul răspunderii civile (în virtutea căruia
oricine provoacă altuia prejudicii este ţinut, sub anumite condiţii, să-l despăgubească). Aşadar, cele mai obişnuite acte ale vieţii cotidiene sunt tot
atâtea surse de raporturi juridice, care formează obiectul teoriei generale a obligaţiilor" (T.R. Popescu, op. cit., 1986, p. 5).
 xxv
„Le droit des obligations est donc partout, et c'est pourquoi il est indispensable de la connaître pour des raisons practiques " (M.P.
Raynaud, Cours de droit civil redige d'apres la stenotypie du cours, 1967/1968, Paris, p.12).
xxvl
Pentru detalii cu privire la ştiinţă, ştiinţele juridice, inclusiv cele de ramură, cele ajutătoare şi ştiinţele juridice istorice vezi I. Dogaru,
Elemente de teorie generală a dreptului, Ed. Oltenia, 1994, p. 15 - 53.
xxvii
Compartimentare care se constituie în criteriul ce ne determină să tratăm dreptul civil într-un număr de cinci volume, după cum
urmează: volumul I - „Introducere în Dreptul civil. Subiectele Dreptului civil" (apărut deja prin Ed. Europa, Craiova, 1996; volumul II „Teoria
generală a drepturilor reale", apărut prin Ed. Europa, Craiova, 1996; volumul III „Teoria generală a obligaţiilor' (cel de faţa); volumul IV -
„Contractele speciale" ; şi, volumul V - „ Succesiunile" .
xxviii
Elemente ce vor fi prezentate sintetic în continuare.
xxix
Chestiunea prezintă importanţă din punct de vedere al dreptului internaţional privat, dreptului comercial şi dreptului comerţului
internaţional, ţinând seama de poziţia acestora faţă de dreptul civil.
xxx
Art. 1674" Cu exceptia cazurilor prevazute de lege
xxxi
Obligaţiile civile degenerate sunt obligaţii iniţial perfecte, care şi-au pierdut dreptul la acţiune, în sens material, ca efect al neexercitării
lui în termenul de prescripţie extinctivă.
xxxii
Obligaţiile civile avortate sunt acele obligaţii ce s-au născut de la bun început fără a fi însoţite de dreptul la acţiune în justiţie. Totuşi, ele
sunt obligaţii juridice imperfecte care produc două efecte juridice: 1. dacă debitorul execută voluntar prestaţia el face o plată valabilă, chiar dacă
nu ştia că obligaţia nu este însoţită de acţiune în justiţie. De aceea, nu se poate cere restituirea prestaţiei pe motiv că ar fi făcut o plată nedatorată.
Potrivit art. 1092 C. civ., „repetiţiunea nu e admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de bunăvoie"; 2. recunoaşterea obligaţiei
naturale de către debitor şi promisiunea fermă că o va executa are ca efect transformarea ei într-o obligaţie înzestrată cu acţiune în justiţie.
xxxiii
Disjungerea în discuţie operează în temeiul art. 971 şi 1074 alin. (1) C. civ.
xxxiv
Obligaţiile reale reprezintă, de fapt, unele îndatoriri reglementate de dreptul civil, ce corespund unor drepturi de creanţă fiind strâns
legate de anumite drepturi reale sau de posesia unor lucruri de unde şi denumirea lor de obligaţii reale. Practic, aceste obligaţii sunt plasate la
frontiera dintre drepturile de creanţă şi drepturile reale.
xxxv
Aceste obligaţii apar ca un accesoriu al unui drept real şi reprezintă adevărate sarcini reale care incumbă titularului. Caracterele juridice
ale acestor obligaţii sunt următoarele: debitorul să fie în raport direct cu lucrul; obligaţia reală este autonomă în raport cu dreptul real, dar are, în
acelaşi timp, un regim de accesorietate faţă de acest drept; obligaţia propter remse impune debitorului exclusiv din cauza şi în timpul deţinerii
lucrului, ea grevează o persoană cu o sarcină din cauza unui drept real şi derivă din lege sau din convenţia părţilor. Obligaţia are ca obiect fie o
prestaţie pozitivă fie o abstenţiune, şi nu se poate transforma nici într-un drept real, nici într-un drept de creanţă; se transmite la toţi succesorii
particulari, iar vechiul proprietar care a grevat lucrul cu o obligaţie propter rem se găseşte complet liber, ceea ce înseamnă că, creditorul nu are
decât un singur debitor, şi anume pe actualul deţinător al lucrului grevat.
Referitor la domeniul de aplicare a obligaţiilor propter rem este de precizat că în doctrina de specialitate s-au conturat două tendiţe şi anume:
o tendinţă restrictivă potrivit căreia obligaţiile reale pot exista numai în legătură cu drepturile reale şi o tendinţă de interpretare extensivă, la care
subscriem şi noi, potrivit căreia obligaţiile propter rem pot exista ori de câte ori stăpânirea ori dobândirea unor bunuri implică îndeplinirea unor
obligaţii accesorii de a face sau o abstenţiune. Spre exemplu, obligaţiile funciare reale prevăzute în Legea nr. 18/1991 (obligaţia de a cultiva
terenul, obligaţia de a executa unele lucrări de îmbunătăţiri funciare etc.)
xxxvi
Această obligaţie este prevăzută în mod expres de art. 1441 C. civ., care dispune „dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat,
cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare ..."
art 1396 alin 2 Cod civil. De asemenea, in art 1397 C.civ. se arata ca „Obligatia simpla nu este
xxxvii

afectata de termen sau conditie si poate fi executata imediat, din proprie initiativa sau la cererea
cre itorului".
d

Alineatul 2 al art. 1397 C.civ. arata ca „obligatia este simpla si nu conditionala, daca eficacitatea sau
xxxvm

desfiintarea ei depinde de un eveniment care, fara ca partile sa stie, avusese deja loc in momentul in care debitorul s-a
obligat sub conditie."
Noul Cod civil. Instrumente juridice. Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011, p.521. art. 1004-1025- Codul civil anterior
xxxix xl

xli
art1022-1025 Cod civil anterior
xlii
Art.1412 Noul cod civil " Termenul este suspensiv atunci cand, pana la implinirea lui, este amanata scadenta
obligatiei".
xliii
Art. 1412 alin.2 " Termenul este extinctiv atunci cand, la implinirea lui, obligatia se stinge"
xliv
Art. 1415 Noul Cod civil
xlv
Art 1004 Codul civil anterior
xlvi
Art. 1403 Noul cod civil" Obligatia contractata sub o conditie suspensiva ce depende exclusiv de vointa debitorului
un produce niciun efect".
xlvii
Codul civil anterior, clasifică izvoarele obligaţiilor în contracte, delicte, cvasidelicte şi legea.
xlvii
In Condul Civil anterior, izvoarele obligatiilor se cclasificau in :
i

1. actul juridic civil:

a) convenţiile (contractele);
b) actul unilateral de voinţă;
2. faptul juridic:
a) faptul juridic licit:
- îmbogăţirea fără just temei;
- gestiunea de afaceri;
- plata nedatorată (plata lucrului nedatorat);
b) faptul juridic ilicit (delictul civil)
 xlix
După Codul civil francez de la 1804.
' T.R. Popescu, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 21; Idem, Drept pentru învăţământul economic superior,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 120. li I. Dogaru, op. cit., Reprografia Universităţii din Craiova, 1971, p. 16; Idem,
Contractul - Consideraţii teoretice şi practice, Ed.
Scrisul Românesc, Craiova, 1983, p. 8. lii A se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1921, p. 47; G. Plastara, Curs de drept civil, vol. IV,
Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, p. 45-48; D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. V, Iaşi,
1898, p. 9. liii Pentru detalii,a se consulta:
- în literatura de specialitate din ţara noastră: T.R. Popescu, op. cit., 1968,
p. 21-24; Idem, op. cit., 1970. p. 120-122; C. Oprişan, Drept economic, Reprografia Universităţii din Craiova, 1967, p. 128; I. Dogaru, op.
cit., partea a III-a p. 16 şi urm;
- în literatura juridică străină: Fouillee, citat de G. Marty şi P. Raynaud, Les obligations, vol. II, nr. 33; M.P. Raynaud, op. cit., 1967/1968, p.
39-55; R. von Ihering, Der Zweck im recht, vol. I, p. 96, Traducere în lb. franceză de Meulenaere; H., L. şi J. Mazeaud, Le cours de droit
civil, Paris, 1966, vol. II, p. 99.
liv
I. Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul, nr. 3/1993, p. 29-37. lv Punctul de vedere al doctrinei socialiste în materie.
lvi
A se vedea art. 1 şi 2 din Decretul, nr. 31/1954 în privinţa recunoaşterii, de către lege, a drepturilor civile ale persoanelor fizice şi juridice.
lvii
Art. 969 C. civ. A se vedea şi dispoziţiile art. 5 C. civ., potrivit cărora „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare
de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri". lviii Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Casa şi presa Şansa, Bucureşti, 1992, p. 114. lix I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Casa de Editură şi Presa Şansa,
Bucureşti, 1993, p. 137. Ix
Vezi supra, nota nr. 3. 1x1 Vezi
supra, nota nr. 4. 1x11 Vezi I.
Dogaru, op. cit., 1993, p. 35
şi urm.
1x111
Art 948 C.civ. anterior : „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. Capacitatea de a contracta; 2. Consimţământul valabil
al părţii ce se obligă; 3.Un obiect determinat; 4. O cauză licită".
tav
„Contractul este bilateral ori sinalagmatic când părţile se obligă reciproc, una către alta" (art. 943 C. civ. anterior). lxv Vezi art. 1650 si urm
Cod Civil si art. 1294 şi urm. C. civ. anterior
lxvi
„ Contractul este unilateral, când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă
să se oblige" (art. 944 C. civ. anter) lxvii A se vedea T.R. Popescu, op. cit., 1970, nota nr. 1, p. 128. lxviii Vezi art.2103 si urm Cod civil si art.
1591 şi urm. C. civ.anterior tax Vezi art. 2009 si urm. Cod civil si art. 1534 C. civ.anterior lxx Vezi art.2280 si urm. cod civil si art 1652 şi urm. C.
civ.anterior
lxxi
Art. 1274 Riscul in contractul translativ de proprietate. (1) « In lipsa de stipulatie contrara, cat timp bunul nu est predat, riscul
contractului ramane in sarcina debitorului obligatiei de predare chiard aca proprietatea a fost transferata dobanditorului. In cazul
pieirii fortuite a bunului, debitorul obligatiei de predare pierde dreptul la contraprestatie, iar daca a primit-o este obligat sa o
restituie.
(2) Cu toate acestea, creditorul pus in intarziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar daca ar
dovedi ca bunul ar fi pierit si daca obligarea ar fi fost executata la timp. » lxxil Art. 1634 C.civ. - privind imposibilitatea fortuita
de executare lxxili Art.946 Cod civil anterior
lxxiv
Art.1011 c.civ « donatia se incheie prin înscris autentic sub sanctiunea nulitatii absolute. » ; art.1014 C.civ. « Sub
sanctiunea nulitatii absolute, promisiunea de donatie este supusa formei autentice

lxxv
Nota. Noul cod civil, Instrumente juridice, op. cit. p.448 lxxvi Art. 1174 C.civ.
lxxvii
Art. 2158 c.civ- Împrumutul de consumatie,.
In vechiul cod, „Împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucruri, cu îndatorire pentru dânsa
de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate" (art. 1576 C. civ.anterior). lxxviii Art. 2146 - Împrumutul de folosinta (comodatul)
„Comodatul este un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a se servi de dânsul, cu îndatorirea de a-l înapoia" (art. 1560 C.
civ. anterior).
lxxix
„Depozitul, în genere, este un act prin care se primeşte lucrul altuia spre a-l păstra şi a-l restitui în natură (art. 1591 C. civ. anterior)., art.
2103 c.civ.
lxxx
„Oricine este obligat personal, este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare" (art. 1718 C. civ.anterior).
Vezi şi art. 1685 C. civ anterior.: „Amanetul este un contract prin care datornicul remite creditorului său un lucru mobil spre siguranţa
datoriei".
lxxxi
„Nimeni nu va dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau prin testament"
(art. 800 C. civ. anterior);Vezi şi
art. 813 C. civ.: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic". lxxxii „Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii"
[art. 1746, alin. (1)]; Vezi şi art. 1747 C. civ. lege".
kxxiii
Vezi art. 1294 şi urm. C. civ. kxxiv
Vezi art. 1410-1490 C. civ. kxxv Vezi
art. 1405 şi urm. C. civ.
„Dreptul de ipotecă nu se poate constitui decât în cazurile şi cu formele prescrise de

ntru amănunte în legătură cu categoria de contracte negociate, contracte de adeziune, contracte forţate, a se vedea Pop, op.
cit, pp. 126-131 '
btxx
™ Art. 1177 C.civ. - Contractul incheiat cu consumatorii
kxxviii
Publicată în M. Of., P. I, nr. 560/10.11.2000, republicată in baza Legii 65/2002 .
kxxK
Potrivit art. 3 „intră sub incidenţa prezentei legi contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, inclusiv contractele de garanţie,
bonurile de comandă, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care conţin stipulaţii sau referiri la condiţii generale
prestabilite". xc Trebuie precizat că acest text de lege reproduce, practic, art. 3 al Directivei din 5 aprilie 1993 a CEE. xci Nota in Noul cod
civil. Instrumente juridice, p. 449.
xcii
Vezi I. Dogaru, op. cit., partea a III-a, p. 19: Idem, Elemente de drept civil, partea generală, Curs, partea a-II-a, Reprografia Universităţii
din Craiova, 1971,
p. 11 şi urm.
xcm
„Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat; 4. o cauză licită". Aceste elemente de structură sunt obligatorii pentru toate contractele (interne şi externe).- art. 948
Cod civil anterior
xciv
Art. 1225 C. civ. xcv Art.1226 C.civ xcvi 1225,1226 C.civ.
xcvii
Idem, A se vedea si disp.art. 1246 si urm. C. civ., privind nulitatea xcviii Art.1225 C.civ
xcix
Art. 1235 si urm. C.civ. " cauza este otivul care determina fiecare in parte sa incheie contractul" c Art. 1236 C.civ. ci Art. 1237
C.civ. cii Art. 1238 C.civ.
cii
i Art. 1242 C.civ. " este lovit de nulitate absoluta contractul incheiat in lipsa formei p care, in chip neindoielnic, legea
o cere pentru incheierea sa valabila".
Art. 1243 C.civ. " Daca prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusa conditiilor de
forma cerute de legepentru incheierea sa".
civ
„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.
Orice act juridic, care nu este făcut în vederea realizării acestui scop, este nul" (art. 34 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi
persoanele juridice). cv A se vedea, de ex., Gh. Beleiu, op. cit., 505
cvi
29 Potrivit art. 28 N.C.civ. „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor (1) Orice persoană are capacitate de
folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu (2); art. 29 dispune: „Nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de
lege (1). Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu (2)". De asemenea,
este reglementată dobândirea capacităţii de exerciţiu a minorului prin efectul căsătoriei (art. 39), capacitatea de exerciţiu
anticipată a minorului, când pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16
ani capacitatea deplină de exerciţiu (art. 40), capacitatea de exerciţiu restrânsă pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani.
Pentru situaţia minorului care a împlinit vârsta de 15 ani este reglementată posibilitatea întocmirii de către acesta a anumitor acte
juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui,
cazuri în care minorul exercită singur drepturile şi îndeplineşte tot astfel obligaţiile născute din aceste acte (art. 42).
cvii
Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege,
actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul
încheierii lor (art. 43 alin. 3 N.C.civ.).
cvm
Înfiinţarea persoanei juridice se face potrivit modalităţilor reglementate de art. 194 N.C.civ., respectiv: a) prin actul de
înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativteritoriale, precum şi al
operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de
înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică; b) prin actul de
înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii; în orice alt mod prevăzut de lege.
cix
Potrivit art. 209 N.C.civ, au calitatea de organe de administrare persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege,
actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe
seama persoanei juridice.
e c v
e Conform art. 211 i or

C. Art.948 C.civ.
anterio
cxii
A se vedea în acest sens, I. Dogaru, Contractul, consideraţii teoretice şi practice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983, p. 105 şi urm.
cxiii
A se vedea dispoziţiile art. 948 C. civ. anterior, care folosea expresia „(...) consimţământul valabil al părţii ce se obligă", atunci
când enumeră condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract. cxiv Conform art. 953 din Codul civil de la 1865,
consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol.

cxv
Contractul încetează de a fi valabil atunci când consimţământul uneia sau alteia dintre părţi este afectat de un viciu care îi
alterează luciditatea sau libertatea. Aceasta, deoarece consimţământul este o voinţă la baza formării căreia se află procesul de
reflexie şi deliberare al autorului său. De aceea, numai prin deliberare, fiecare parte va decide sau nu să se angajeze juridic, a
sevedea T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 54-55; D. Chirică, Tratat
de drept civil. Contracte speciale,vol. I, Vânzarea şi schimbul, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 225., -comentariu facut de
Adina Georgeta Nicolae, SNF,op.cit.p, 37
cxvi
Nota, Noul cod civil. Istrumente juridice, p. 458
cxvi1
Nota, Noul cod civil. Instrumente juridice, p. 458
cxvm
Este supus anulării şi contractul încheiat de o persoană pusă sub interdicţie ulterior întocmirii actului, dacă la momentul
exprimării consimţământului cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute (art. 1205alin. 2 N.C.civ.). '
'
cxix
ibidem
cxx
Nota, in Noul cod. Civil.Instrumente juridice, p. 458.
A se vedea dispoziţiile art. 1810 C.Civ.( art. 1437 C. civ.anterior) privitor la tacita reconducţie.

al
erile

cxxv

cxx i1 In reglementarea anterioara, art. 969 alin. (1) C. civ., „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", iar potrivit dispoziţiilor art. 5 din Codul cr\ „Nu se poate deroga prin convenţii sau

dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şl bunele mor;

 Jurisprudenţa a stabilit că prin substanţă, se înţelege orice calitate esenţială a obiectului convenţiei, pe care
părţile au avut-o în vedere în principal în momentul contract ării şi a în cărei lipsă, dacă ar fi fost cunoscută, ele nu ar
fi contractat.
Deşi, de cele mai multe ori, eroarea asupra substan ţei se referă la obiectul contrapresta ţiei, ea poate să
privească şi substanţa prestaţiei proprii, caz în care efectele produse în privin ţa validităţii actului juridic încheiat sunt
aceleaşi. A se vedea in acest sens, C.S.J., s. civ., dec. nr. 160/1993 în Repertoariu de doctrină şi jurisprudenţă română, 1989-1994, vol.
I, C. Crişu şi colectiv, Ed. Argessis, 1995, p. 266.
cxxxvi
Potrivit art. 1208 alin. 1 N.C.civ., contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după
împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.
cxxxvii
Art. 1212 C.civ. "Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigentelor bunei- credinte."
cxtxvm
Art.1213 c.civ. : (1) « Daca o parte este indrepatita sa invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealalta parte
declara ca doreste sa execute ori executa contractul asa cum aceasta fusese inteles de partea indreptatita sa invoce
anulabilitatea, contractul se considera ca a fost incheiat asa cum l-a inteles aceasta din urma parte.
(2) In acest caz, dupa ce a fost informata asupra felului in care partea indreptatita sa invoce anulabilitatea a inteles contractulsi
inainte ca aceasta sa fi obtinut anularea, cealalta parte trebuie, ca in termen de cel mult 3 luni de la data cand a fost notificata
ori de la data cand i s-a comunicat cererea de chemare in judecata, sa declare ca este de acord cu executarea sau sa execute
fara intarziere contractul, astfel cum a fost inteles de partea aflata in eroare.
(3) Daca declaratia a fost facuta si comunicata partii aflate in eroare in terenul prevazut la alin.(2) sau contractul a fost
executat, dreptul de a cere anularea este stins si notificarea prevazuta la alin.(2) este considerata lipsita de efecte. » cxxxix Nota
in Instrumente juridice. P. 461.
cxl
Gh. Beleiu, op. cit., p. 177; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil,Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 156, L.
Pop, op. cit., p. 239; J. Flour, J. Luc- Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, Ed. Armand Colin, Paris, 2002, p. 135.
cxli
A se vedea disp.art, 1251- cauzele de nulitate relativa, art.1248-nulitatea relativa, art.1261-1265 Cciv.- referitoare la
validarea contractului"
cxlii
Consimţământul nu este valabil „când este dat din eroare".
cxliii
Situaţie în care operează regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. cxliv
De exemplu, dispoziţiile art. 1206 alin. (2) C. civ., referitor la mărturisire.
cxlv
Vezi Decizia civilă nr. 474/1985 pronunţată de Tribunalul Judeţean Caraş-Severin, în R.R.D., nr. 12/1985, p. 55. cxlvi Trib. Jud. Constanţa,
dec. pen. nr. 1625/1979 în R.R.D., nr. 3/1972, p. 149, cu note de Elena Nicolae şi Ştefan Daneş. cxlvii C. Niculeanu, Studiu comparativ asupra
prezumţiei în materie penală şi în domeniul răspunderii civile delictuale, în Dreptul, nr. 10/1998, p. 67-68, care de lege ferenda propune ca
textul art. 51, alin. ultim C. pen. să aibă următoarea formulare: „Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale de către persoana care a
avut posibilitatea şi ar trebui să o cunoască nu înlătură caracterul penal al faptei".
cxlviii
C.S.J., s. com. dec. nr. 1574/1997 în Dreptul, nr. 2/1998, p. 130-131, în care se reţine că data fabricaţiei autovehiculului vândut de o
societate comercială a constituit o calitate esenţială a convenţiei dintre părţi, încât dacă reclamanta ar fi cunoscut că anul de fabricaţie este
1976 şi nu 1985, cum prin manopere frauduloase ale pârâtei a fost determinată să creadă, este sigur că n-ar fi încheiat convenţia. În
consecinţă, convenţia este anulabilă conform prevederilor art. 953, 954 C. civ. cxlix „În cazul când s-a stipulat drept element esenţial
existenţa unei atare calităţi a obiectului contractului, acest element trebuie interpretat în semnificaţia sa tehnico-ştiinţifică (în speţă urma
să se stabilească ce trebuie să se înţeleagă prin „placă întreagă de bronz" la o pianină de existenţa căreia fusese condiţionată încheierea
contractului", Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1/1967, în R.R.D., nr. 5/1967, p. 167. cl Trib. Suprem, s. civ. dec. nr. 1985/1975, Culegere de
decizii pe anul 1975, p. 74.
cli
Viciile ascunse sunt numai acelea care nu pot fi descoperite după o verificare serioasă pe care cumpărătorul este obligat să o facă personal
sau apelând la o persoană calificată. Viciul ascuns trebuie să existe la data încheierii contractului şi să facă bunul de neîntrebuinţat ori să-i
micşoreze în mod substanţial utilitatea, ceea ce nu se poate reţine atunci când e necesară doar înlocuirea de piese uzate. Trib. Suprem s.
civ., dec. nr. 183/1978, în R.R.D., nr. 7/1978, p. 52 clii În acest sens a se vedea C.S.J., s. civ. dec. nr. 160/1993, în Dreptul, nr. 7/1994, p.
84-85.
cliii
C.S.J., s. civ., dec. nr. 160/1993, în Dreptul, nr. 7/1994, p. 84.
cliv
Dolul contractual se deosebeşte de dolul delictual care constă în acţiunea sau inacţiunea deliberată a unei persoane prin
care se încalcă dreptul subiectiv sau interesul legitim al altei persoane. Iniţial, în dreptul roman, a fost sancţionat numai dolul
ca delict civil care dădea victimei dreptul de a obţine repararea pagubei.
lvii
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Naţională, 1928, pp. 134-135 citat de
judecator Adina Georgeta, idem)
clviii
A se vedea M. Nicolae, Actul juridic civil, în Institutii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, 2009-2010, Ed.
Universul Juridic, 2009, p. 32.(judecator Adina Georgeta).
clix
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 78.
clx
Trib. Suprem, dec. nr. 2917/1974, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă al Tribunalului Suprem şi al altor instanţe
judecătoreşti, pe anii 1969-1975, de
I. Mihuţă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1976, p. 213; dec. nr. 1426 în R.R.D., nr. 12/1979, p. 54.
clxi
M. Grimaldi, Droit civil. Les liberalites, Litec, Paris, 2000, p. 61, referitor la problema în discuţie arată că „orice manevră izvorâtă din
cupiditate, prin care, în mod neloial, şi obstrucţionist, se convinge o persoană să tulbure ori să înfrângă, prin liberalităţi, ordinea
succesorală de drept comun sau să schimbe destinaţia intenţiilor sale generoase constituie o comportare dolosivă, reunită sub numele de
sugestie şi captaţie". Aşadar, sugestia şi captaţia pot consta în izolarea victimei; invocarea abilă a unor neadevăruri defăimătoare la adresa
 celor care, în mod normal, ar urma să culeagă bunurile succesorale etc., manopere dolosive coroborate cu o mulţime de atenţii interesate
prin care se stimulează gratificarea victimei. Pentru dezvoltări a se vedea, M.D. Bocşan, Consideraţii asupra dolului în materie de
liberalităţi, în Dreptul, nr. 7/2001, p. 83-84. clxii Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1426/1979, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe
anul 1979, p. 125. dxm în acest sens, v. L. Pop, op. cit., p. 267.
clxiv
Violenţa-viciu de consimţământ îşi găsea reglementarea in vechiul cod civil, într-o serie de texte precum dispoziţiile art.
955' 956' 957 şi 958 C. civ.
clxv
C.S.J., s. civ., dec. nr. 200/1993, nepublicată, citată în Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română de C. Crişu şi colectiv, 19891994,
vol. II, Ed. Argessis 1995, p. 527. clxvi Vezi si dispoziţiile art. 957 C. civ. anterior
clxvii
Vezi dispoziţiile art. 955 C. civ.; Practica judiciară, în acord cu dispoziţiile art. 955 C. civ., a stabilit că „violenţa constituie un viciu de
consimţământ chiar dacă este exercitată de o altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut contractul", C.S.J., s. civ., dec. nr.
200/1993, Buletinul jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie, Culegere de decizii pe anul 1993, p. 32.
clxviii
J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations. L'acte juridique, Dalloz, Paris, Armand Colin 2000, p. 154. clxix Trib. Jud.
Timiş, dec. nr. 1641/1971, în R.R.D., nr. 2/1973, p. 162.
clxx
Se întâmplă astfel, de ex., în cazul ameninţării debitorului cu urmărirea sau chemarea sa în judecată de către creditor, cu
scopul de a-l determina pe acesta să încheie un angajament excesiv, adică, de a obţine un alt rezultat decât cel pe care l-ar fi
putut pretins în mod legitim
clxxi
Trib. Bucureşti, s. a IV-a. civ., dec. nr. 1212/1991, în Culegere de practică judiciară civilă, note de I. Mihuţă, Ed Şansa S.R.L., 1992, p.
79-80; Cu privire la neconstatarea nulităţii unui act juridic în cazul lipsei de consimţământ, precum şi pentru vicii de consimţământ, a se
vedea, Trib. Supr., s. civ. dec. nr. 377/1972, Rev. II, nr. 129, p. 113. clxxii 54 A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 1220 alin. 2 şi ale
art. 1257 N.C.civ (acestea din urmă, referitoare la pretinderea de daune interese sau la reducerea corespunzătoare a
prestaţiilor, fiind aplicabile deopotrivă, în cazul dolului).
clxxm
în doctrină au fost exprimate mai multe opinii, care au negat caracterul de viciu de consimţământ al leziunii. Astfel, în
sensul că leziunea nu afectează consimţământul, ci este o condiţie a anulării contractului pentru incapacitatea unuia dintre
contractanţi, a se vedea D. Cosma, op. cit., p. 153; de asemenea, leziunea a fost apreciată şi ca o cauză distinctă, specială de
anulare a contractului pentru încălcarea cerinţei echilibrului prestaţiilor care se datorează în contrapartidă (P. Vasilescu,
Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 235).
în sensul că leziunea este o cauză specială de desfiinţare a contractului şi nicidecum un viciu al consimţământului întrucât
rostul său este acela de a asigura echilibrul contractual, ceea ce este în strânsă legătură cu valoarea
prestaţiilor care alcătuiesc obiectul raportului de obligaţii contractual şi cu obiectul contractului, a se vedea L. Pop, op. cit., p.
312. Prin reglementarea noului Cod se curmă practic, această controversă, recunoscându-se leziunii natura de cauză ce
afectează valabilitatea consimţământului, prin vicierea acestuia. (citati de Jud. Adina Nicolae,op cit)
clxxiv
Vezi dispoziţiile Decretului nr. 443/1972, art. 66.
clxxv
„Majorele nu pot să-şi atace acceptarea expresă sau tacită a unei succesiuni decât în cazul în care această acceptare a fost urmarea unei
viclenii ce s-a întrebuinţat în privinţă-i. El nu poate reclama în contra acceptării pentru cuvinte de vătămare decât în cazul în care succesiunea
ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament necunoscut acceptării". Textelor de mai sus li se
adaugă dispoziţiile art. 951, 1158, 1159, 1160, 1162, 1163 şi 1164 C. civ. clxxvi C.S.J., s. civ., dec. civ. nr. 747/1993, în Dreptul, nr. 12/1993, p.
86-87.
clxxvii
Spre exemplu pentru a contracta un împrumut minorul nu numai că se dă major, dar convinge prin mijloace frauduloase şi
mincinoase pe cel căruia îi solicită împrumutul că este într-adevăr major. dxxvm Aşa cum s-a arătat declaraţiile de majoritate ar
deveni o simplă figură de stil.
C. Hamangiu, op, cit., p. 328. eh™ Pothier,
Traite des obligationes, p. 504.
clxxx
Tr. Bucureşti, dec. nr. 1564/1996, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, p. 45 Eroarea asupra naturii actului
juridic (error in negotio) este produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa
exprimată în actul juridic.Prin urmare, este suficient ca una din părţile contractante să fi voit (voinţa internă) un alt act juridic decât cel
declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi caracterizat ca lipsit de consimţământ şi, ca atare, nul absolut. clxxxi Tr. Bucureşti, dec. nr.
499/1997, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, Editura All Beck, 1998, p. 2) Potrivit art. 954 alin. (2) C. civ.,
„eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală
pentru care s-a făcut convenţia". Caracterul determinant al erorii asupra persoanei se poate referi la identitatea fizică, identitatea civilă sau la
calităţile esenţiale ale acesteia. Prin urmare, eroarea asupra stării civile a cocontractantului nu poate constitui motiv de anulare a actului. Cu
privire la constatarea nulităţii absolute a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare pentru eroare asupra naturii actului juridic (error in
negotio), a se vedea P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din judeţele Suceava şi Botoşani în domeniul
dreptului civil şi procesual-civil (iulie- decembrie 1995), Dr. nr. 9/1996, p. 102-103.În literatură s-a arătat că eroarea asupra naturii actului
juridic (error in negotio) este produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa (pretins
convergentă) exprimată prin actul juridic (D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 155). clxxxii
T.S., s.c., dec. nr. 1985/1975, C.D., p. 74 Eroarea constituie o cauză de anulare a convenţiei când se referă la substanţa obiectului acesteia
(art. 954 C. civ.)Nu constituie eroare asupra substanţei eroarea asupra valorii economice a prestaţiei sau contraprestaţiei. A admite o altă
soluţie ar însemna să se recunoască şi leziunea ca viciu de consimţământ, deşi ea nu are acest caracter, ci reprezintă doar o condiţie de anulare
a actelor juridice încheiate de minorii ce au capacitate restrânsă clxxtm Gh. Beleiu, op. cit., p. 138 (definitia data actului juridic civil;
contractul este principala specie a actului juridic civil, astfel ca, definitia actului in acest caz este valabila si pentru specie; vezi
si T.R.Popescu, op. cit., 1970, p.151)
' Vezi art. 1225 al. 3 C.civ.
clxxxv
Vezi în acest sens: A. Ionaşcu, op. cit., p. 96; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, vol. II, Ed. Socec, Bucureşti, 1943,
p. 33; L. Josserand, Cours de droit civil positif francais, Sirey, Paris, vol. II, ed. a II-a, 1993, p. 58. clxxxvi Acestei opinii i se reproşează că
admite confuzia între obiectul şi efectul unui act juridic.
clxxxvii
Vezi în acest sens D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 213; E. Betti, Teorie generale del
negozio giuridico, p. 79 şi urm.
clxxxviii
Opinie căreia îi lipseşte precizia în definirea obiectului contractului (obiectul contractului este artificial legat de noţiunea de
interes, noţiune care are valenţe legate mai degrabă de cauză decât obiect). clxxxix Tr. Ionaşcu, Curs de Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, 1949/1950,
p. 59 şi urm; V. Economu, în Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 290 cxc „Obiectul contractului
trebuie sa fie determinat si licit, sub sanctiunea nulitatii absolute" (art. 1225 al.2 C. civ.): Dispozitiile art.1226 al.C.civ. stabilesc ca obiectul
obligatiei : „Sub sanctiunea nulitatii absolute, el trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil si licit".
cxci
„Numai bunurile care sunt in circuitul civil pot face obiectul unei prestatii contractuale" (art. 1229 C. civ.). cxcii Vezi Fr. Deak, op. cit.,
1963, p. 12 şi urm.
cxciii
Trib. Suprem, s. civ. dec. nr. 344/1971, Repertoariu de practică judiciară în materie civilă 1969 - 1975, p. 126.
cxciv
Vezi în acest sens dispoziţiile art. 1660 C. civ.: „Preţul consta intr-o suma de bani.Acesta trebuie sa fie serios si determinat sau cel
putin determinabil". cxcv A se vedea dispoziţiile art. 1268 al.3 C. civ. cxcvi A se vedea art. 1230 C.civ. cxcvii A se vedea disp. art. 2480 C.
civ.
cxcviii
A se vedea dispoziţiile art. 2158 al.1 C. civ.: „Imprumutul de consumatie este contractul prin care imprumutatorul remite imprumutatului
o suma de bani sau alte asemenea bunuri fungibile si consumptibile prin natura lor, iar imprumutatul se obliga sa restituie dupa o anumita
perioada de timp aceeasi suma de bani sau cantitate de bunuri de aceeasi natura si calitate". cxcix A se vedea dispoziţiile art. 2146 C. civ.:
„Imprumutul de folosinta este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numita comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte parti,
numita comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligatia de a-l restitui dupa un anumit timp"; a se vedea şi dispoziţiile art. 2148 al.1 C.
civ.: „Comodatarul este tinut sa pazeasca si sa conserve bunul imprumutat cu prudenta si diligenta unui bun proprietar". cc C.S.J., secţia
comercială, dec. nr. 1616 din 17 martie 2003, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p. 278) Potrivit art. 967 C. civ.,
valabilitatea cauzei se prezumă până la proba contrară. Constatarea nulităţii absolute a contractelor de prestări servicii pentru cauză ilicită şi
imorală se poate face numai dacă reclamanta răstoarnă prezumţia legală de valabilitate a cauzei probând caracterul ilicit şi imoral al
acesteia.În speţă, reclamanta a arătat în acţiune că au fost încheiate cu pârâtele două contracte de prestări servicii, obiectul declarat al
contractelor constând în efectuarea operaţiunilor de recepţie cantitativă şi calitativă, prestarea, livrarea şi alte prestaţii pentru produsul grâu de
panificaţie.Faptul că aceste contracte au fost calificate ca fiind de depozit, şi nu de prestări servicii, nu înseamnă că sunt nule pentru cauză
ilicită

ii46

Cauza trebuie sa existe, sa fie licita si morala".

"Cauza este ilicita si atunci cand contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
„Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului (...)".
cciv „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele
moravuri . ccv Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 11
ccvi
Vezi art.1237 C.civ.
Tm. Bucureşti, dec. nr. 668/1991, Culegere .... pe anul 1991, p. 76 Dacă din probele administrate se constată că scopul imediat al unui
act juridic, adică motivul determinant la încheierea lui, ca element subiectiv al contractului, a fost imoral, întrucât era de natură să
nesocotească normele de convieţuire socială care pretind ca obligaţiile asumate să fie respectate şi ca drepturile subiective să fie exercitate
cu bună-credinţă, actul respectiv este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală. Astfel, în speţă, a rezultat că
ccvii
 reclamanţii au notificat pârâţilor să se prezinte la notariat pentru autentificarea antecontractului cu ei, dar pârâţii, folosindu-se de
autorizaţia obţinută pentru autentificarea acelui antecontract încheiat cu reclamanţii, au vândut imobilul în litigiu, prin act autentic, altei
persoane, rudă cu părţile, deşi bunul se găsea în stăpânirea de fapt a reclamanţilor. În atare situaţie, s-a considerat că actul juridic încheiat
de pârâţi cu acea persoană este lovit de nulitate absolută, pentru cauză imorală (art. 966 şi 968 C. civ.) şi că această nulitate poate fi
invocată de orice persoană interesată, deci şi de reclamanţi. Cu privire la răspunderea proprietarului care vinde lucrul de două ori, în
ipoteza când cel de al doilea cumpărător şi-a transcris titlul de dobândire a imobilului înaintea primului cumpărător, a se vedea P.Perju,
Sinteză teoretică a Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil, Dr. nr. 7/1997, p. 83. ccviii T.M.B. s. a III-a. civ., dec. civ. nr.
668/1991, în Culegere de practică judiciară civilă pe 1991, cu note de I. Mihuţă, p. 75; în sensul că nulitatea absolută poate fi cerută şi de
persoana care nu a participat la încheierea actului, deoarece primează interesul general şi nu cel personal, ca în cazul nulităţii relative, a se
vedea, Trib. Suprem, s. civ,. dec. civ., nr. 1079/1975, Rep. II, p. 114, nr. 131. cclx Trib. Suprem, s. civ., dec. civ., nr. 1815/1988, în Dreptul,
nr. 7/1990, p. 66.
ccx
Trib. Suprem, s. civ., dec. civ., nr. 144/1983, nepublicată, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem
şi a altor instanţe judecătoreşti pe ani 1980 - 1985. ccxi Trib. Suprem, s. civ,. dec. civ., nr. 554/1979, nepublicată, în R.R.D., nr. 9/1980,
p. 28.
ccxii
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 351.
ccxiii
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 798/1985 în R.R.D., nr. 3/1986, p. 71.
Elasticitatea funcţională a nulităţii se poate datora, în genere, unor împrejurări de fapt sau de drept apărute înainte de constatarea sau de
declararea nulităţii şi care înlătură contrarietatea dintre consecinţele actului şi scopului admisibil. Urmează deci, să se verifice dacă prin
împrejurări anterioare dar mai ales concomitente şi ulterioare încheierii actului nu s-a ajuns la asanarea nulităţii. Pentru dezvoltări precum şi
pentru distincţia dintre această formă a actului juridic nul şi confirmare, a se vedea, Tr. Ionaşcu, E.A. Barasch, op. cit., p. 367-371. ccxiv I.
Cătineanu, Elemente de etică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 170. ccxv M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R,
1972, p. 147. ccxvi I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 57.
ccxvn
A se vedea art.1242 al. 1 C.civ.: ''Este lovit de nulitate absoluta contractul incheiat in lipsa formei pe care, in chip
neîndoielnic, legea o cere pentru incheierea sa valabila.'' Vezi art. 1242 al.2 Noul Cod civ. Vezi art. 1244 Noul Cod Civ.
ccxx
C.S.J., s. com., dec. nr. 435/1995, în Dreptul, nr. 3/1996, p. 92.
ccxxi
De exemplu, în materia vânzării, dispoziţiile art. 1295 alin.1 Vechiul Cod Civ prevede : ''Vinderea este perfecta intre parti si proprietatea
este de drept stramutata la cumparator, in privinta vanzatorului, indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul

ccxvii

ccxix

inca nu se va fi predat si pretul nu se va fi numarat.'' Vezi în acelaşi sens Decizia nr. 1129/1987 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem,
în Culegere de decizii, 1987, p. 191 şi urm. Idem, dec. civ. nr. 438/1989, în Dreptul, 1990, nr. 1-2, p. 127 şi urm.
ccxxii
Forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. amu Tr. Ionaşcu, op. cit., p.
262.
ccxxiv
Rapiditate, fluiditate, încredere şi, deci, securitate juridică, operativitate etc.
ccxxv
Intră în această categorie de acte: donaţia, ipoteca, înfierea, căsătoria, recunoaşterea de filiaţie etc.
ccxxvi
Este cazul operaţiilor juridice (negotium juris) privind înstrăinarea imobilelor.
ccxxvii
Cu deosebire în materia donaţiei şi testamentului.
ccxxvm Solemnitatea asigură publicitatea care are drept urmare ocrotirea terţilor faţă de eventualele fraude în dauna intereselor lor. ccxxix Cu
titlu de exemplu, în dreptul civil, în materie de: testament, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, revocarea expresă a legatelor,
renunţarea expresă la succesiune, ipoteca convenţională, subrogarea în drepturile creditorului - consimţită de debitor, împărţeala terenurilor
agricole convenite între moştenitori, înstrăinarea construcţiilor etc. Cu titlu de exemplu, în Dreptul, familiei: în materie de căsătorie, înfiere şi
recunoaşterea filiaţiei copilului. ccxxx De pildă, pentru contractul de donaţie se cere întotdeauna act autentic.
ccxxxi
Trib. Suprem, s. civ., dec. civ., nr. 2259/1977, în îndreptar interdiscipllnar de practică judiciară, S. Zilberstein şi colectiv, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 77. ccxxxu De exemplu,
testamentul olograf, adică, cel scris şi subscris de autor.
ccxxxiii
Curtea de Apel Bucureşti, s. a III-a. civ., dec. nr. 261/1995, în Dreptul, nr. 3/1996, p. 69-72.
ccxxxiv
Materia tratată în volumul II, Drepturile reale.
ccxxxv In extenso vezi Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 356 şi urm.
ccxxxvi
Art.1166 C.civ. "Contractul este acordul dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui, modifica
sau stinge un raport juridic."
ccxxxvii
Art. 1169 C.civ. Partile sunt libere sa incheie orice contracte sis a determine continutul acestora, in limitele
impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri"
ccxxxix
Art.1176 C.civ (1). « Contractul-cadru este acordul prin care partile convin sa negocieze, sa incheie sau sa
mentina raporturi contractuale ale caror elemente esentiale sunt determinate de acesta.
(2)modalitatea de executare a contractului cadru, in special in termenul si volumul pres tatiilor, precum si daca este
cazul, pretul acestora sunt precizate prin conventii ulterioare. »
ccx | Vaslle Pătulea, Stancu Gheorghe. Dreptul contractelor.- Bucureşti: C.H.Beck, 2008, p.455, citat de Dorin CIMIL, doctor în drept,

conferenţiar universitar, Facultatea de Drept, USM, în lucrarea"Importanta juridica a negoc1er11",sîte.

 ccxliii
Spre exemplu, nu poate fi ferma ccxliv Art.1189 alin.1 C.civ. ccxlv Art.1189 alin.2 C.civ ccxlvi Art.1190 C.civ.
ccxlvii
Art.1188 alin.2 C.civ. ccxlviH .Art. 1193 alin.2 C.civ.
ccxlix
Art. 1186 alin.2 C.civ. „ De asemenea, contractul se considera incheiat in momentul in care destinatarul ofertei savarseste
un act sau fapt concludent, fara a-l instiinta pe ofertant, daca, in temeiul ofertei, al practicilor statornicite intre parti, al
uzantelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face in acest mod." ccl Site av. Ion Ionescu „Formarea contractelor"
ccli
T.S., s.civ., dec. nr. 2149/1971, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem pe anii 1969-1975, p. 130
Promisiunea de contract, nereglementată de Codul civil român, nu are drept efect transferul dreptului de proprietate, ci dă naştere numai la
un drept de creanţă, chiar dacă prin contractul în vederea căruia s-a făcut promisiunea s-ar constitui sau transmite un drept real,
constituirea sau transmiterea unui atare drept nu se poate realiza decât din momentul încheierii contractului în forma prevăzută de lege.
Neîncheierea actului prevăzut în promisiunea de contract din vina unei părţi, implicând nerespectarea unei obligaţii de a face, conferă
celeilalte părţi numai dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciul cauzat cclii Art.1187 C.civ.." Oferta si acceptarea
trebuie emise in forma ceruta de lege pentru incheierea valabila a contractului". ccliii Art. 1186 C.civ.
ccliv
Art. 1196 alin.2 " Tacerea sau inactiunea destinatarului nu valoreaza acceptare decat atunci cand aceast rezulta din lege,
din acordul partilor, din practicile statornicite intre acestea, din uzante sau din alte imprejurari. » cclv De ex: In cazul în care
legea admite tacita relocatiune, art.1810 C.civ. « Daca, dupa implinirea termenului, locatarul continua
sa detina bunul si sa isi indeplineasca obligatiile fara vreo impotrivire din partea locatorului, se
considera incheiata o noua locatiune, in conditiile celei vechi, inclusiv in privinta garantiilor. Noua
locatiune va fi insa pe durata ndeterminata, daca prin lege sau conventia partilor nu se prevede altfel »
; dispoziţiile art. 1437 şi 1452 C. civ. anterior ^ Art. 1198 C.civ. * Art.1198 alin.2 C.civ ™ Art. 1199 C.civ. x A se vedea
art.1271 C.civ. : L. Pop, op.cit., 2009, p.536 cclxi Completată şi modificată prin L. 146/1997, L.285/2004, O.U.G. 123/2005, O.U.G.
190/2005 şi L.329/2006 cctei Modificată şi completată prin O.U.G. 74/2006.
cclxiii
A se vedea art.1180 C.civ.:"Poate contracta orice persoana care nu este declarata incapabila de lege si nici oprita sa incheie anumite
contracte"
' Art. 1270 C. civ. A se vedea şi dispoziţiile art.11 C. civ., potrivit cărora „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice
unilaterale de la legile care intereseaza ordinea publica sau de la bunele moravuri".
A se vedea T.R. Popescu. op. cit., 1970, p. 170. i A se vedea art.1277 C.civ. A se vedea disp.art.1276 al.(2) C.civ. A se vedea
disp.art.1281 C.civ. Vezi supra, Autorii manifestării de voinţă la încheierea contractului. Vezi art.1282 C.civ.
cclxvii
C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 66. A se vedea disp.art.1283
cclxviii
al.(3) C.civ. Vezi disp.art.1283 al.(1) si (2) C.civ. A se vedea I.Adam, Drept civil.Obligatiile.Contractul. 2011 Vezi art. 1296
Noul Cod Civ.
Vezi art. 1309 Noul Cod Civ.

cclxxii

cclxxiii

cclxxiv

cclxxv

cclxxvi
 xxxii
xxxiii

Planiol-Ripert-Boulanger, citat în P.C. Vlachide, op. cit., Vol. II, p. 89. Vezi disp. art.1285 C.civ. Vezi art. 1286 al.(2) C.civ. Art.
cclxxvii

1287 al.(2) C.civ. Vezi art.1286 al.(1) C.civ. Vezi art.1288 C.civ. Vezi art. 1284 alin.2 C.Civ.
cclxxxiv
în latină „slmul" înseamnă: „în acelaşi timp, totodată, împreună"; „simulatio - onis" înseamnă „prefăcătorie, artificiu, aparenţă, fals".
cclxxxv
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 91.
cclxxxvi
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea Bucureşti, 1989, p. 329.
cclxxxvii
T.S., s.civ., dec. nr. 2735/1988, R.R.D. nr. 9-12/1989, p.142 Printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă prin
nerecurare, s-a dispus rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare autentic, iar părţile au fost repuse în situaţia anterioară, reţinându-
se că dobânditorul imobilului nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului. Dacă hotărârea judecătorească respectivă rămasă definitivă
nu a fost desfiinţată prin folosirea căilor ordinare sau extraordinare prevăzute de lege, această hotărâre nu poate fi considerată ca un act
simulat, întrucât simulaţia priveşte şi se aplică numai raporturilor juridice contractuale (convenţiilor), iar nu şi hotărârilor judecătoreşti
cclxxxviii
T.S., sc., dec. nr. 1325/1979, C.D., p. 269 Pentru existenţa simulaţiei, este suficient ca actul secret să fi precedat actul aparent ori să fi
fost simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior săvârşirii actului aparent. Esenţial este
faptul că înţelegerea între părţi, deci convenţia în sens de operaţiune juridică (negotium), să fie anterioară actului aparent sau
concomitentă. Din economia dispoziţiilor cuprinse în art. 1175 C. civ. rezultă că simulaţia presupune existenţa unui act juridic secret care
înlătură sau modifică un act aparent. întrucât acest act secret se încheie, de regulă, în formă scrisă, el a fost denumit contraînscris. Sensul
acestei noţiuni (contraînscris) desemnează simulaţia, adică simultaneitatea intelectuală a celor două acte juridice, primul ostensibil (văzut
ca act real), iar al doilea, ascuns (secret), dar anihilant sau modificator, care cuprinde recunoaşterea simulaţiei totale sau parţiale a
primului act. Simulaţia nu poate fi dovedită între părţile contractante decât printr-un contraînscris, care ar anihila sau modifica actul
aparent ce se pretinde a fi simulat. Această regulă atât de riguroasă nu suferă excepţie decât în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol
sau violenţă ori când părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în care sunt admisibile şi proba testimonială şi aceea cu prezumţii
(art. 1191 C. civ.)
cclxxxix Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1063/1970, în Repertoariu de practică judiciară în materie civilă Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969 - 1975, de I.Gh. Mihuţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1976, p. 121.

Vezi art. 1289 C.civ.

ccxci Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1139/1972, în Repertoariu de practică judiciară în materie civilă Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969 - 1975, de I.Gh. Mihuţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976,

p. 120.

ccxci1
Art. 1290 al.(2) C.civ.
ccxcili Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1361/1970, citată în îndreptar interdiscipllnar de practică judiciară, de S. Zilberstein şi colectiv, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 131.

ccxciv în acest sens C.S.J., s. civ., dec. nr. 1832/1992, în Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 24.

ccxcv TVib. Suprem, s. civ., dec. nr. 3009/1973, în Repertoariu de practică judiciară în materie civilă Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969 - 1975, de I.Gh. Mihuţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1976, p. 121. ccxcvi Idem. ccxcvii Idem.

ccxcvili în acest sens, C.S.J., s. civ., dec. nr. 463/1993, în Dreptul, nr. 7/1994, p. 85.

ccxcix Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 854/1989, în Dreptul, nr. 3/90, p. 64; Trib. Suprem,

s. civ., dec. nr. 1108/1983, op. cit, de I.Gh. Mihuţă, p. 81; Trib. Suprem, s. civ., dec.

nr. 791/1972, op. cit, de I.Gh. Mihuţă, p. 121.

ccc
Vezi art.1292 C.civ
cccl Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 854/1989 (citată mai sus); „Existenţa raporturilor de rudenie între părţi poate fi apreciată ca fiind de natură să constituie o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris, aşa încât, în mod justificat, a

fost încuviinţată dovedirea cu martori a actului secret." 140 în acest sens, C.S.J., s. civ., dec. nr. 1832/1992, în Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 24. cccii
cccii1
Vezi art.1292 C.civ.
ccciv
Trib. Suprem, s.civ., dec.nr. 136/1970, Culegere de decizii pe anul 1970, p.97
cccv
Este „(...) contraponderea libertăţii contractuale, al cărei exerciţiu îl ţărmureşte înlăuntrul limitelor legale" (T.R. Popescu, op. cit.,1967, p.
181.).
Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munck, Drept Civil, Obligatii, traducere editia a III-a din limba
cccvi

franceza, p.359
Cu privire la constatarea nulităţii unui act juridic în cazul lipsei de consimţământ şi pentru vicii de consimţământ, a se vedea Trib. Suprem,
cccvii

s. civ., dec nr. 377/1972, Rep. II, p. 113, nr. 129, în Practică juridică a Tribunalului Bucureşti pe anul 1991, p. 79-80; Trib. Bucureşti, s. a IV-
a., dec. 1564/1996, în Culegere (...) 1993-1997, p. 45. Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. civ. nr. 283/1995 şi s. a IV-a, dec. 1245/1997, în
cccviii

Culegere de practică juridică a Tribunalului

Bucureşti pe anii 1993-1997, p. 53. Trib. Jud. Suceava, dec. civ. nr. 1655/19.12.1990 în Dreptul, nr. 2-3/1990, p. 73; Judecătoria
cccix

Făgăraş, s. civ., sent. nr. 225/1972 în R.R.D., 10/1973, p. 148 şi urm.; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1416/1981, în Contracte speciale -
Practică juridică adnotată, C. Turianu, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1998, p. 28; Curtea de Apel Craiova, s. civ.., dec. nr. 3951/1996, în
Dreptul, nr. 2/1998. Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 144/1983, în Rep (...). 1980-1985; Trib. Suprem, dec. 544/1979, nepublicată, în R.R.D.
cccx

nr. 9/1980, p. 28; Trib. Suprem, s. civ., dec.

nr. 1815/1989, în Dreptul, nr. 7/1990, p. 66. A se vedea art. 1011 al.1 C. civ.: „Donatia se încheie prin înscris
cccxi

autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute".

 cccxii
Frauda este mijlocul contractual prin care părţile încearcă să eludeze unele dispoziţii imperative ale legii; ea nu se confundă cu dolul-
viciu de consimţământ, care are scopul de a determina voinţa unei părţi în sensul de a încheia contractul şi care precede, în mod necesar,
încheierea contractului. Astfel, s-a decis că în condiţiile în care Decretul-lege nr. 61/1990, privind vânzarea de locuinţe construite din
fondul statului către populaţie, locuinţele ocupate de chiriaşi se pot vinde numai acestora. Dacă contractul de vânzare- cumpărare s-a
încheiat cu o persoană care nu mai avea această calitate, actul este lovit de nulitate întrucât, au fost încălcate dispoziţiile imperative ale
legii (Culegere de practică judiciară a tribunalului Bucureşti pe anii 1993 - 1997, p. 46-47).
i
A se vedea art. 1207 C. civ., art.1214 C.civ., art.1216 C.civ, art.1222 C.civ.
' A se vedea art. 1654 al.(1), lit.a si b C. civ.
A se vedea art 1252 C.civ.
cccxvi
C.S.J., s.c., dec. nr. 2369/1992, Dr. nr. 10-11/1993, p. 113 În motivarea acestei soluţii , în mod corect a fost reţinută ideea de consolidare
a actului juridic, vânzare sub condiţie rezolutorie, prin cuprinderea bunului vândut în lotul urmaşului coindivizarului vânzător. Altfel
spus, valabilitatea vânzării unui bun indiviz nu prejudiciază partajul. După cum s-a arătat şi în literatura juridică, în cazul vânzării unui
bun indiviz, nu se aplică regulile privitoare la vânzarea lucrului altuia, ci regulile proprii stării de indiviziune. În acest caz „vânzarea nu
este nulă, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii în timpul stării de indiviziune". Ca atare, dacă la partaj bunul
va fi atribuit coindivizarului vânzător, vânzarea se va consolida, iar dacă nu, contractul va fi nul (Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte
speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 46-47) cccxvii Vezi art 1247 al.3 C.civ. cccxviii Vezi art. 1248 al.3 C.civ.
cccxix
Trib. Bucureşti, s. a IV-a, dec civ., nr. 385/1997, în Culegere (...) pe 1993 - 1997,
p. 58-59; Curtea de Apel Craiova, s. civ., dec. nr. 3951/1996, în Dreptul, nr. 2/1998.
cccxx
Ibidem, în acelaşi sens, Trib. Suprem, dec. nr. 51/1989, nepublicată. cccxxi A se vedea
dispoziţiile art. 2502 C.civ. cccxxii Ori a termenelor speciale prevăzute de lege. cccxtm A se
vedea în acest sens art. 1263, alin.3 C.civ. cccxxiv Vezi disp.art.1264 C.civ. cccxxv A
se vedea disp.art.1262 al.2 C.civ. cccxxvi A se vedea art. 1263 al.5 C.civ. cccxxvii A se
vedea art. 1263 al.6 C.civ. cccxxviii Ase vedea disp.art.1265 C.civ. cccxxix A se vedea
art. 1256 al.2 C.civ. cccxxx A se vedea disp. art. 1257 C.civ. cccxxxi A se vedea disp.
art.1258 C.civ cccxxxii A se vedea disp. art. 1259 C.civ. cccxxxiii A se vedea art. 1645
C.civ. cccxxxiv Art.1647 al.2 C.civ.
cccxxxv
Trib. Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 544/1979; Judecătoria Făgăraş, dec. civ.
nr. 225/1972 ambele în R.R.D., nr. 10/1973, p. 148 şi urm.
cccxxxvi
A se vedea art.937 al.3, noul C.civ.
cccxxxvii
C.S.J., s. civ., dec. civ. nr. 2369/1992, în Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 112.

cccxli
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 28/1979, citată în Repertoariu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor
instanţe judecătoreşti pe anii 1975 - 1980 de I.Gh. Mihuţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, p. 140, în care se arată „(...)
revocarea tacită (a testamentului s.n.) poate să rezulte fie din incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispoziţiile a două testamente
succesive, fie din înstrăinarea bunului ce formează obiectul legatului. Înstrăinarea obiectului, chiar dacă este nulă, echivalează cu voinţa
implicită a testatorului de a revoca legatul, întrucât esenţial nu este actul ca atare, ci voinţa testatorului". Tot astfel, s-a statuat că „nu
există nici o dispoziţie legală care să prevadă că promisiunea de vânzare a unui bun imobil făcută de un neproprietar ar fi lovită de
nulitate. Această soluţie îşi are raţiunea în faptul că persoana neproprietară are posibilitatea să cumpere de la proprietar, bunul oferit spre
vânzare, iar apoi să fie în măsură a perfecta vânzarea" (dec. nr. 412/1980 în aceeaşi lucrare, p. 88). cccxlii T.S., s.civ., dec. nr. 549/1975,
Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem pe anii 1969-1975, p. 114 .
Instanţele judecătoreşti au îndatorirea să interpreteze contractele, nu după sensul literar al cuvintelor întrebuinţate, ci după intenţia
comună a părţilor (art. 977 C.civ).Ele sunt deci obligate să determine natura reală a contractului nu după denumirea pe care au dat-o
părţile, ci după conţinutul clauzelor ce le cuprinde, iar pe de altă parte trebuie să stabilească înţelesul lui, care, în cazul în care cuprinde
clauze primitoare de două înţelesuri (art.978 C.civ.), să le dea acel înţeles în care pot produce un efect. În caz de îndoială, convenţia
trebuie interpretată în favoarea celui care se obligă, adică a debitorului (art. 983 C.civ). În cazurile în care un contract este incomplet,
instanţa îl va interpreta în raport de regula conform căreia obişnuitele clauze din contractele de aceeaşi natură sunt presupuse, chiar atunci
când nu sunt prevăzute formal (art. 981 C.civ). Diferitele clauze ce se întâlnesc într-un contract oarecare nu se pot interpreta separat, ci
unele prin altele, urmând să se dea fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg.Ca atare, instanţa nu se poate mărgini, atunci când
urmăreşte să determine care a fost intenţia părţilor, numai la cercetarea actului scris în care se constată încheierea convenţiei, ci trebuie să
facă investigaţii, prin administrarea de probe, pentru a stabili obiectul convenţiei, adică drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor ce
decurg din voinţa lor comună. cccxliii C.S.J., s. civ., dec. nr. ' 1303/1994, în ' Repertoriu (...) 1994-1997, C. Crişu,
Şt. Crişu, Ed. Argessis, 1998, p. 787.
cccxli
' Vezi art.1268 al.3 C.civ.
cccxlv
A se vedea art.1268 al.(1) si (2) C.civ
cccxlv
"Daca, dupa aplicarea regulilor de interpretare, contractul ramane neclar, acesta se interpreteaza in favoarea celui
i

care se obliga"( art. 1269 al.1 C.civ.)

cccxlvii
Textul legii preia regula instituită prin art. 983 vechiul C. Civ., 1269 al.(1) noul C.civ. După cum s-a arătat în doctrină, acest text de lege
este susceptibil de două accepţiuni: într-o primă accepţiune, aparţinând doctrinei clasice, interpretarea este favorabilă debitorului, întrucât
cel ce se obligă este considerat într-o poziţie inferioară, în raport cu cel în favoarea celui căruia se obligă şi, deci, o interpretare favorabilă
debitorului este de natură a restabili echilibrul contractului; într-o altă accepţiune, se consideră că în poziţie dominantă nu este atât
creditorul, cât partea ce redactează contractul şi la care aderă cocontractantul, acceptând, în tot, clauzele contractuale prestabilite unilateral
de acesta. cccxlv1i1 Vezi art.1269 al.2 C.civ.
cccxllx
A se vedea art. 1272 al.1 C.civ. care dispune ca: "Contractul valabil încheiat obliga nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar si la toate
urmarile pe care practicile statornicite intre parti, uzantele, legea sau echitatea le dau contractului, dupa natura lui". A se vedea şi art. 1272
 al.2 C.civ. potrivit caruia "Clauzele obisnuite într-un contract se subinteleg, desi nu sunt stipulate in mod expres". A se vedea, în această cccl

privinţă, I. Dogaru, Câteva aspecte ale regulii „potius ut valeat quam ut pereat", în Analele Universităţii din
Craiova, seria Ştiinţe economice, 1971. „Contractul produce efecte numai intre parti, daca prin lege
cccli

nu se prevede altfel" (art. 1280 C. civ.). Art. 1270 al. 1 C. civ. ccclii

A se vedea, în acest sens, T.R. Popescu, op. cit., 1968, p. 117. cccliv
cccliii

Vezi art.1281 C.civ. Art. 1179 C. civ. ccclv

A se vedea T.R. Popescu, op. cit., 1968, loc. cit.

ccclvi

„Daca in momentul vanzarii unui bun individual determinat acesta pierise in întregime, contractul nu produce nici un efect.Daca bunul
ccclvii

pierise numai in parte, cumparatorul care nu cunostea acest fapt in momentul vanzarii poate cere fie anularea vanzarii, fie reducerea
corespunzatoare a pretului." (art. 1659 C.civ.). „Numai bunurile care sunt in circuitul civil pot face obiectul unei prestatii contractuale.(art.
ccclviii

1229 C. civ.); Vezi şi dispoziţiile art. 1657 C. civ., potrivit cărora „Orice bun poate fi vandut in mod liber, daca vanzarea nu este interzisa ori
limitata prin lege sau prin conventie ori testeament." Vezi art.1225 alin. (2),1226 alin. (2), art. 1486, art. 1662 C. civ. ccclx I. Adam, op.cit.,
ccclix

p.362 Drept civil.Obligatiile.Contractul, 2011

ccclxi T.R. Popescu, op. cit., p. 266-267.
ccclxii M. Starck, Juris-Classeur, Contrats et obligations, Ed. Techniques, nr. 8/1994, fasc. 49-3, p. 7; D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 82.

în acest sens, M. Starck, op. cit., p. 18.

ccclxiii

M. Starck, op. cit., p. 19.

ccclxiv

A. Weille, Fr. Terre, op. cit., p. 493.

ccclxv

J. Kocsis, Excepţia de neexecutare, sancţiune a neîndeplinirii obligaţiilor civile contractuale, în Dreptul, nr. 4/1999, p. 15. ccclxvii A
ccclxvi

se vedea I.Adam, op. cit., p.375 Drept civil.Obligatiile.Contractul. 2011 A. Weille, Fr. Terre, op. cit, p. 495. cccbax Vezi ccclxviii

art. 1550 C.civ.

Cu privire la rezoluţiune a se vedea T.R. Popescu, Contractul în Teoria generală a obligaţiilor, de T.R. Popescu, P. Anca, Ed. Ştiinţifică,
ccclxx

' Bucureşti, 1968, p. ' 138-141;

D. Cosma, op. cit., p. 429-439; C. Stătescu, op. cit., p. 99-102. în practică s-a decis, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare cu
ccclxxi

clauză de întreţinere, că, la cererea celui întreţinut, obligaţia de întreţinere se transformă într-o sumă de bani de valoare egală cu întreţinerea
şi plătibilă la termene stabilite de părţi. De asemenea, dacă cel întreţinut este silit, prin comportarea celui care întreţine, să schimbe domiciliul
întreţinătorului, unde trebuie prestată întreţinerea, atunci, în lipsă de altă convenţie, la cererea celui întreţinut obligaţia de „a face" se execută
prin echivalent (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 78/1995, în Culegere de decizii pe 1995, vol. I, p. 83-85; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.
1115/1962, Culegere de decizii pe anul 1962, p. 105-107.) ccclxxii A se vedea art.1551 C.civ. cccbDai1 Vezi art. 1554 al.1 C.civ. ccclxxiv Vezi
art. 1554 al.2 C.civ.

rcdxxvm I.Adam, op.cit., pag 407 Drept civil.0bligatiile.Contractul.2011

ccclxxix Trib. judeţean Hunedoara, dec. civ. nr. 24/08.01.1993, în Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 107. în materie de vânzări de imobile, art. 1367 C.civ. prevede că atunci când părţile au stilpulat rezoluţiunea de plin drept pentru neplata preţului la

termenul prevăzut în contract, cumpărătorul poate plăti numai cât timp "nu este pus în întârziere printr-o interpelare în formă".Această dispoziţie este o aplicare specială a regulii generale din art. 1079 C.civ., potrivit căreia debitorul se

va pune în întârziere printr-o notificare ce i se va face prin intermediul executorilor judecătoreşti, afară de cazul când părţile au stipulat expres că va fi de drept în întârziere fără necesitatea unei notlficări.în speţă, fiind vorba de un pact

comisoriu de grad doi - deci care nu prevede că rezoluţiunea de plin drept va opera fără somaţie, chemarea în judecată sau vreo altă formalitate - înseamnă că punerea în întârziere constituie mijlocul necesar de exercitare a dreptului de

opţiune a creditorului şi stabilirea datei după care debitorul nu se mai poate libera valabil.Faptul că anterior introducerii acţiunii în rezoluţiune, reclamantul a refuzat suma de bani datorată şi trimisă de debitor prin mandat poştal, nu

echivalează cu o punere în întârziere în sensul art. 1367 C.civ., ci din contră dovedeşte că debitorul a înţeles să efectueze plata în termenul în care se putea libera valabil prin neexistenţa unei puneri în întârziere conformă art. 1079 C.civ.
ccclxxx T.J. Bistriţa Năsăud, dec. nr. 245/1970, R.R.D. nr. 2/1971, p. 178

ccclxxxiv
L.Pop, op.cit., p.81 Drept civil. Teoria generala a obligatiilor
ccclxxxv
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 84.
ccclxxxvi
T.S., s.civ., dec. nr. 271/1982, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem pe anii 1980-1985, p.91 Potrivit
art. 1367 C.civ., când la o vânzare de imobil s-a stipulat că, în lipsă de plată a preţului vânzarea va fi de drept rezolvită, cumpărătorul
poate plăti, după expirarea termenului, în timpul cât nu este pus în întârziere printr-unul din modurile prevăzute de lege, dar după o astfel
de punere în întârziere judecătorul nu poate da un termen pentru plată.Faptul că vânzătorul a tolerat pe
 cumpărător în ce priveşte plata ratelor din preţ nu constituie o renunţare la pactul comisoriu înscris în act, ci simplă păsuire, deoarece
renunţarea la pactul comisoriu nu se presupune, ci trebuie să rezulte în mod neîndoielnic din acte, fapte sau împrejurări care demonstrează
intenţia de a renunţa. ccclxxxvii În acest sens Trib. Suprem, sect. civ., dec. nr. 2390/1972, Pactul comisoriu fiind o clauză stipulată în favoarea
creditorului obligaţiei neexecutate, înseamnă că poate fi invocat numai de el, decizie citată în Îndreptar interdisciplinar de practică
judiciară, de S. Zilberstein şi colectiv, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 133. ccclxxxviii C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 824 din
5 martie 1999, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p. 280 Dacă pactul comisoriu nu prevede în mod expres
rezoluţiunea contractului fără chemare în judecată, urmează că aceasta nu operează decât dacă debitorul a fost chemat în judecată. ccclxxxix
C.S.J., s. civ., dec. nr. 824/1999 în Dreptul, nr. 2/2000, p. 179-180.
cccxc
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1546/1977, în Culegere de decizii pe anul 1977, p. 50-51; Dacă acţiunea în rezoluţiune nu a fost
exercitată de beneficiar în timpul vieţii sale fără însă a se fi renunţat la ea şi fără a se fi împlinit termenul de prescripţie, aceasta poate fi
introdusă de moştenitorii beneficiarului. Moştenitorii vor putea continua acţiunea în rezoluţiune introdusă de moştenitorii beneficiarului.
Cu atât mai mult, moştenitorii vor putea continua acţiunea în rezoluţiune introdusă de beneficiarul întreţinerii dacă acesta a decedat în
timpul procesului. (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2162/1956, în Culegere de decizii pe 1956, vol. I, p. 111-114.) Vezi art.1551 al.1
cccxci

C.civ. A se vedea art.1279 C.civ.

cccxcii

I.Adam, op.cit., pag 466 Drept civil.Obligatiile.Contractul.2011

cccxciii

cccxciv
Socrate: „Oare crezi - întreba Socrate - că este cu putinţă să dăinuiască şi să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate şi
nimicite de fiecare particular", în Antologie filosofică, Filosofia antică, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, p. 65.
cccxcv
I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 388-390.
cccxcvi
M. Costin, Răspunderea juridică în R.S.R., Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1974, p. 19.
cccxcvii
A se vedea I. Albu, I. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1979, p. 23.
cccxcviii
Ibidem, p. 24; L. Pop, Răspunderea civilă. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Babeş - Bolyai, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1984, p. 152.
cccxcix
Discurs în Corpul legislativ, t. XIII, Locre, p. 57.
cd
Toate trimiterile din prezentul paragraf vizează articolele în numerotarea din vechiul C.civ. ori de câte ori nu este specificat altfel.
cdi
M. Rumelin, Die Grunde der Schadenszurechnung, Tubingen, 1896, p. 28, 45-46 şi 71.
cdii
Ideea a fost avansată iniţial de R. Saleilles, Les accidents de travail et la responsabilite civile, Paris, 1897, p. 90.
cdiii
A. Weill; Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 1975, p. 667.
cdiv
R. Savatier, Metamorphoses du droit civil contemporain, 1954, p. 274; Conform Y. Lambert-Faivre, L'evolution de la responsabilite civile d'une dette de
responsabilite r une creance d'indemnisation, Rev. Trim., 1987, nr. 1.; din A. Benabent, Droit civil. Les obligations, 5e ed., Montcrestien, Paris, 1995, p. 265.
cdv
Idem.
cdvi
L. Mazeud, Traite theorique et practique de la responsabilite civile delictuelle et contractuelle, 2e ed., vol. I, Paris, 1934, p. 971 - 972. cdvii M. Eliescu,
Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 23. cdviii Pentru sinteza acestor teorii, a se vedea L. Pop, op. cit.,
1994, p. 182 - 183.
cdix
B. Starck, Essai d'une theorie generale de la responsabilite civile, consideree en sa double fonction de garantie et de peine privee, These, Paris, 1947, p. 354 şi
urm; B. Starck, op. cit., 1972, p. 30 - 32; în Ibidem, op. cit., 1988, p. 30 - 50.
cdx
P.M. Cosmovici, Premise pentru elaborarea unei concepţii generale cu privire la fundamentarea răspunderii de drept economic, în Probleme de drept
economic, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 12.
art. 1000, alin. (1) C. civ de la 1864
cdxi

art. 1001-1002 C. civ de la 1864

cdxii

art. 1000, alin. (3) C.civ. de la 1864

cdxiii

art. 97 Cod aerian

cdxiv

art. 33-38 din Legea nr. 61 / 1974 completată de Legea nr. 106 / 1992 şi abrogată de O.G.7/2003 completată prin L. 321/2003 A se vedea în
cdxv cdxvi

acest sens , - Noile Coduri ale României - studii şi cercetări juridice - Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2011,Relaţia dintre răspunderea civilă
contractuală şi delictuală în concepţia noului cod civil,
Alin 3 art. 1350 C.civ. Cristina Zamşa, pg. 234
Noile Coduri ale României - studii şi cercetări juridice -, op.citată, pg. 235 cit.
p. 171.

cdxviii

cdxix
L. Pop, op. art. 1 C.civ.
cdxx

cdxxi
M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 61-62; I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Pop, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 39; T. R. Popescu, P. Anca, op.
cit., 1968, p. 163; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 148.
cdxxii
I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligatii (art. 1 164-1649). Comentarii si
explicatii, Ed. C.H.Beck, 2011, p.415-416.
cdxxiii
A se vedea L. Josserand, Cours de droit civil positif franţais, Sirey, Paris, 1993, vol. II, p. 132; A. Colin, H. Capitant, Cours elementaire de droit civil franţais,
vol. II, p. 379; A. Benabent, op. cit., 1995, p. 257.
cdxxiv
Problemele privind deosebirile şi asemănările dintre cele două forme ale răspunderii civile urmează să fie abordate în lucrarea de faţă la capitolul privind
natura juridică a răspunderii civile delictuale.
cdxxv
Neexecuatarea contractului diferă de culpa delictuală prin faptul ca aceasta din urmă e definită de încălcarea unei norme de conduită, constatare care nu
se regăseşte la încălcarea unei obligaţii contractuale, deocarece obligaţia contractuală doar exprimă interesele părţilor contractante prin drepturile şi
obligatiile cărora le dă naştere. A se vedea I.Turcu, op. cit. p. 409.
cdxxvi
Primul autor, care dă fundament unei doctrine a unităţi de culpă este Lebrun, lucrarea sa asupra culpei rămânând cunoscută graţie lui Pothier, care fiind
partizan al teoriei dualităţii de culpă s-a servit de ea pentru a o combate. Ulterior teoria unităţii de culpă a fost împărtăşită de M. Planiol şi G. Ripert, Traite
elementaire de droit civil, 8e ed., Librairie generale de droit et de jurisprudence, T. II, Paris, 1947, p. 285 - 287. cdxxvii M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 286.
 P.C. Vlachide, op. cit., p. 142.
cdxxviii

I.M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., 1970, p. 286 - 290.
cdxxlx

Pentru modalităţile de punere în întârziere a debitorului, a se vedea art. 1521 şi urm.

cdxxx

în privinţa obligaţiilor care se impun părţilor, efectele obligatorii ale contractului nu includ numai obligaţiile voite de părţi, ci şi pe acelea care grefează actul
cdxxxi

prin lege sau intervenţia judecătorului; astfel, el cuprinde şi obligaţiile de securitate, de informare şi alte obligaţii de consultare, de cooperare, de loialitate, altădată

cdxxxii

cdxxxiii

ignorate. Această lărgire a întinderii obligatorii a contractului este contrabalansată de gradaţia sa: mai răspândită, forţa obligatorie a contractului nu mai este în
acelaşi timp absolută. - C. Thibierge - Guelfucci, op citată pg. 365
Aceste probleme sunt reglementate expres de Noul Cod Civil în art. 1214 , 1355, 1533, 1990 ICCJ, dec. 422 / 2004, Cas , s. Com., -
www.Legalis.ro cdjooav op. citată, Noile Coduri ale României , Studii şi cercetări juridice, pg. 239
Potrivit art. 1356 C.civ., un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun
cdxxxv

cdxxxvii
efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului. Printr- un anunt însa, nu poate
fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea totuşi valoarea semnalării unui pericol.
cdxxxviii
A se vedea şi dispoziţiile art. 1523, prezentate mai sus;
cdxxxvi

cdxxxix
C.civ. reglementează expres aceste condiţii în cadrul art. 1366; I. Turcu, op. cit., p. 411.
Adina Georgeta Nicolae, Marilena Uliescu, Instituţii de drept civil în Noul Cod Civil - manual pentru uzul formatorilor SNG, Bucureşti, 2010.
cdxl
'
cdxli
Potrivit art. 1382 C.civ., cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat. Potrivit art. 2523 C.civ.,
prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

cdxlii
R. Petrescu, Drept civil: Teoria obligaţiilor; Răspunderea delictuală, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p.
123.
B. Stark , op. cit., 1989, p. 684-714. Textul legal citat reprezintă o normă imperativă în direcţia atribuirii unui caracter special
cdxliv '
obligatoriu răspunderii contractuale faţă
de răspunderea contractuală.
Pentru dezvoltări cu privire la problema în discuţie a se vedea: T.R. Popescu, P. Anca, op. cit.,1968, p. 339-341. M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 69
cdxlv

şi urm. I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 40 şi urm. C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria
obligaţiilor, Ed. ALL, 1994, Bucureşti, p. 151 şi urm. Plenul Trib. Suprem, dec. îndr. nr. 11/02.08.1965, J.N. nr. 8/1965, p. 109.
cdxlvi

C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 115. Cumulul celor două răspunderi nu semnifică o dublă despăgubire, ci asigurarea unei
despăgubiri integrale în limitele
cdxlvlil . prejudiciului cauzat.
L. Pop, op. cit., 1994, p. 109 - Răspunderea delictuală, obiectivă în care sunt cuprinse: răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de
cdxlix

prepuşii lor; răspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri; răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale - art. 1000 C. civ.; răspunderea
pentru prejudicii cauzate din vina edificiului; răspunderea cauzată prin act administrativ ilegal; iar în cazul răspunderii civile subiective:
răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 C. civ.); răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori [art. 1000 alin. (2) şi
(5) C. civ.]; răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor [art. 1000 alin.
(4) şi (5) C.civ]. Ibidem, p. 81.
cdl

M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 89 - 90; J. Carbonier, Droit civile, IV - Les obligations, Press Universitaires de France, Paris, 1972, p. 306; G.
cdli

Marty et Raynaud P. op. cit., 1962, p. 32-38; Henri et Leon Mazeaud, Jean Mazeaud, M. de Jugart, Traite theorique et pratique de la
responsabilte civile delictuelle et contractuelle, Sirey, Paris, 1931, p. 364; C.Stătescu, C.Bârsan, op. cit., 1981, p. 100.
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 100.
cdlii

V. Ursa, I. Albu, op. cit., 1979, p. 29.

cdliii

Trib. Suprem, dec. pen. nr. 39/1963, J.N. nr. 4/1964, p. 178.
cdliv

T.M.B., s. a 2-a, pen., dec. nr. 593/1974, R.R.D., nr. 10/1974, notă de O. Rădulescu şi C. Bârsan.
cdlv

Trib. Suprem, dec. pen., dec. nr. 316/1988, R.R.D., nr. 10/1988, p. 74.; Trib. Suprem, dec. nr. 34/1981, R.R.D., nr. 11/1981, p. 52, Trib. Suprem, dec. milit., dec.
cdlvi

nr. 39/1988, R.R.D., nr. 8/1989.

..........................Conditiile responsabilitati civile, pag.13
I.N. Lungulescu, I.M. Dragomirescu, „Recursul în materie penală", Bucureşti, 1946, p. 202 - 203, dec. nr. 7074/1940. Vezi, C. Hamangiu, N. Georgean,
cdlix

Codul civil adnotat, vol III, Ed. Socec & Co. S.A.R., Bucureşti, 1925, p. 476.
cdlvii
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 428 - 434; Roseti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., 1943, p. 88-90.
cdlx

cdlviii
Dec. de îndrum. nr. 7/952, în CD 1952-1954, vol. I, p. 25-26. Fr.
cdlxi cdlxii

Deak, op. cit., 1961, p. 52.

A. Ionaşcu, „La reparation des dommages moraux en droit roumain", Revue roumaine des sciences sociales, serie sciences juridiques, nr. 2/1966, p. 208.
cdlxiii

I. Albu, V. Ursa, op. cit., 1979, p. 60

cdlxiv

Trib. Suprem, dec. pen., dec. nr. 2132/1985, în R.R.D., nr. 9/1986, p. 70.; Trib. Suprem, dec. pen., dec. nr. 1132/1987, în R.R.D., nr. 1/1988, p. 72.
cdlxv

I. Albu, V. Ursa, op. cit., 1979, p. 61.

cdlxvi

cdlxvn
A se vedea legea presei nr.3/1974, si proiectul noi legi a presei
cdkvm Gh. Mihai, G. Popescu, Introducere în teoria drepturilor personalităţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1990, p. 20.
cdlxix
Curtea de Casatie franceză , sectia civilă, a decis la 27 iulie 1937 că protectia juridică nu este destinta relatiilor de concubinaj care au un
caracter neregulat.Concubinajul rămâne o situţie de fapt, care nu generează drepturi şi nu naşte obligaţii între concubini, şi cu atăt mai puţin, faţă
de terţe persoane. Creanta alimentară a concubinei avea un caracter de obligatie naturală şi nu civilă in timpul vieţii defunctului concubin.Ea nu se
putea transforma în obligaţie civilă după moartea concubinului. Intr+o alta decizie, pronunţată de camerele mixte ale aceleiaşi Curţi de Casatie la
27 februarie 1970, Curtea de Casatie franceză a reţinut că orice pagubă cauzată altuia obliga la reparare şi acest principu nu pretinde să preexiste
un raport juridic între defunct şi persoana păgubită. Moartea accidentală a concubinului poate justifica o pretentie la despagubiri a concubinului
supravietuitor faţă de cel care a suprimat viaţa concubinului dacă se poate reţine că acest concubinaj a avut caracter de stabilitate şi nu a avut
caracter delictual(ambele decizii in H.Capitant, F.Terre, Y.Lequette, op.cit, p.300) cdlxx C.S.J., s. pen., dec. nr. 20731992.
cdlxxi
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2073/1992, în Dreptul, nr. 7/1993, p. 95-96; Trib. Braşov, dec. pen. nr. 833/23.11.1992, în Dreptul, nr. 5-6/1994, p. 173. cdlxxii În literatura
juridică franceză, conţinutul acestei noţiuni iniţial a fost privit într-un sens restrictiv. Astfel, în concepţia numită elitistă, conţinutul noţiunii de prejudiciu de
agrement a fost limitat la pierderea de plăceri legate numai de activităţile plăcute, determinate, pe care victima le practica înainte, adică, activităţi sportive, artistice
sau culturale, refuzând includerea în conţinutul acestei noţiuni a pierderilor, care vizau micşorarea potenţialului de viaţă, sau altfel spus, pierderea plăcerilor unei
vieţi normale. În prezent, jurisprudenţa pornind de la adevărul că orice amputare a funcţiilor vitale ale corpului omenesc se traduc efectiv şi în mod necesar printr-o
privare de plăcerile vieţii normale, le-a inclus şi pe acestea în conţinutul noţiunii de prejudiciu de agrement. Pentru dezvoltări, a se vedea P. Jourdain, Vers un
elargisment de la notion de prejudice d'agrement, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 4/1995, p. 892-895.
cdlxxiii
T.S., s.pen., dec. nr. 2309/1981, Repertoriu 1980-1985, p. 143. Inculpatul care prin fapta sa a cauzat moartea victimei este obligat să despăgubească persoanele
ce s-au aflat în întreţinerea ei, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să acopere sumele cu care contribuia la întreţinerea lor. El nu poate fi însă obligat şi la plata unor
despăgubiri ce ar reprezenta datorii ale decedatului (în speţă o datorie la casa de ajutor reciproc), deoarece aceasta nu a fost consecinţa infracţiunii săvârşite, iar pe
de altă parte este vorba de o sumă care a intrat în patrimoniul decedatului, neexistând deci un prejudiciu pentru acesta sau pentru cei ce erau în întreţinerea sa, ci
doar o obligaţie de restituire. cdlxxiv Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 924/1973, în CD/1973, p. 175.
cdlxxv
C.S.J., s.pen., dec. nr. 17/1992, în „Probleme de drept din practica CSJ din 1990-1992", p. 417 - 419.
cdlxxvi
T.M.B., s. civ., dec. nr. 130/24.06.1993, în Culegere de decizii pe anii 1993-1997, p. 52. cdlxxvii A.
Weill, Fr. Terre, op. cit., 1975, p. 678-680. cdlxxviii Idem.
«ib™ Trib. Bihor, dec. pen. nr. 186/1980, în R.R.D., nr. 1/1981, p. 68.
cdlxxx
Vezi, supra Cap. I, sec. I, A, pct. c.
cdkm Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 653/1989, în Dreptul, nr. 4/1990, p. 74.
cdlxxxii
Trib. Suprem, dec. pen. nr. 1665/1976, nepublicată; în acelaşi sens Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 169/1981, în R.R.D., nr. 10/1981, p. 70; Trib. Suprem, s. pen.,
dec. nr. 1389/1993, în R.R.D., nr. 5/1994, p. 61.
c lxxxiii
d Cu începere de la 01.01. 1991, ADAS şi-a încetat activitatea, iar în locul ei, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1279/1990, au fost înfiinţate societăţile pe
acţiuni ASTRA şi CAROM, care au preluat integral întregul activ şi pasiv al fostei ADAS.
cdkmv Conform art. 54, alin ultim din Legea nr. 136/1995, în cazul stabilirii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în
proces. Citarea în proces a asigurătorului este obligatorie.De asemenea, potrivit art. 57 din aceeaşi lege, „drepturile persoanelor păgubite prin producerea
accidentelor de autovehicule, se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Aceste drepturi, se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de
răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia (...) cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei".
cdlxxxv
Decizia penală nr. 1240/1998 a Curţii de Apel Timişoara, iar în sens contrar, Decizia nr. 304/1999 a aceleiaşi instanţe, publicate în Dreptul, nr. 1/2001, p. 181.
cdlxxxvi
M.S. Godea, în notă la Decizia penală nr. 1240 din lucrarea citată, p. 83.
cdlxxxvii
C.S.J., dec. pen. nr. 740/1990, în Dreptul, nr. 1/1991, p. 66; C.S.J., s. civ., dec. nr. 1501/1990; a se vedea pentru problemele legale de asigurare prin efectul
legii şi I.Gj. Mihuţă, în Probleme de drept civil în practica Trib. Suprem, în R.R.D., nr. 7/1981, p. 29; Trib. Suprem, s. pen., dec. 653/1989, în Dreptul, nr. 4/1990, p.
73-74.
cdlxxxviii
Trib. Suprem, s. pen., dec, nr. 1487/1989, în R.R.D., nr. 5/1989, p. 71. cdlxxxix Trib.
Suprem, s.pen., dec, nr. 2632/1982, în R.R.D., nr. 9/1983, p. 38.
cdxc
Trib. Suprem, s. civ., dec, nr. 365/1985, în R.R.D., nr. 12/1985, p. 65; A se vedea şi S.Beligrădeanu, notă la Decizia civilă nr. 800/1992, a Trib. Jud. Suceava, în
R.R.D., nr. 8/1983, p. 37-43.
cdxci
Trib. Suprem., dec. civ., nr. 312/1956, în CD/1956, p. 329; Trib. Suprem, dec. pen., nr. 1356/1983, în CD /1983, p. 271. cdxcii Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.
1956/1980, în Repertoriu de practică judiciara în materie penală pe anii 1981-1985, p. 217; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr. 933/1988, în R.R.D., nr. 2/1989, p. 75. cdxciii
Trib. Suprem., s.pen., dec. nr. 85/1976, în CD/1976, p. 388; Trib. Suprem., s.pen., dec. nr. 106/1974, în R.R.D., nr. 10/1974, p. 71. cdxciv C.S.J., s. pen., dec. nr.
1053/1991, în P.D.C.S.J., 1990-1992, Ed. Orizonturi, p. 415-416.
cdxcv
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., 1970, p. 264-265; M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 468- 469. cdxcvi T.M.B., s. I.
pen., dec. nr. 118/A/1993, în Culeg. de practică judiciară penală pe anii 1994, p. 30-31.
cdxcvii
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1107/1962, în CD/1962, p. 152.
cdxcviii
C.S.J., s. pen. dec. nr. 2171/1992, în P.D.D.C.S.J., 1990-1992, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 1993, p. 409.
cdxcix
Dacă bunurile mobile sustrase aparţin dom. public, revendicarea lor este posibilă chiar de la posesorul de bună-credinţă. În prezent, numai domeniul public
al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale au regimul juridic preferenţial prev. de art. 1844 C. civ. Celelalte bunuri, chiar dacă aparţin statului sau
unităţilor administrativ- teritoriale au regim juridic de drept comun, adică regimul juridic al proprietăţii private. În cazul proprietăţii private, revendicarea
bunurilor mobile sustrase este posibilă chiar de la dobânditorul de bună-credinţă, dar numai în termen de 3 ani de la data sustragerii, conform art. 1903 alin. (2)
C.civ, termenul fiind de decădere. Când bunurile au fost cumpărate de un terţ, într-un loc public unde se fac asemenea operaţii, revendicarea lor este posibilă
potrivit art. 1910 C. civ., doar dacă proprietarul restituie posesorului de bună-credinţă preţul ce l-a plătit.
d
C.S.J., s. civ., dec. nr. 747 din 21 aprilie 1992, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p. 300
di
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1720 din 7 august 1991, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p. 299) Cuantumul despăgubirilor fiind în
funcţie de întinderea prejudiciului, urmează că acesta nu se poate stabili după criteriile ce se au în vedere la fixarea
obligaţiei de întreţinere faţă de copiii minori, prevăzute în art. 86 şi art. 94 C. fam.
dii
C.S.J., s. civ. dec. nr. 747/1992, în Probleme de drept din Deciziile C.S.J., Ed. Orizonturi, 1992, p. 92 - 93.
diii
C.S.J., s. civ. dec. nr. 617/1990, în Rep (... )1989 - 1995, vol. I, Ed. Argesis, 1995, p. 712; C.S.J., s. civ.. dec. nr. 1121/1990, în Dreptul, nr. 1 / 1992, p. 83 - 84.
div
V. Stoica, Practica judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 79.
dv
.S.J., s.pen., dec. nr. 937/1993, Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1993, p. 187. La stabilirea despăgubirilor în cazul când daunele cauzate prin
infracţiune se datorează culpei comune a victimei şi a făptuitorului, evaluarea lor, în orice situaţie, la jumătate, nu este corectă. La stabilirea proporţiei instanţa
trebuie să aibă în vedere gravitatea concretă a culpei fiecăreia dintre părţi şi să stabilească gradul acesteia ţinând seama de semnificaţia reală a comportamentului
victimei infracţiunii şi a replicii făptuitorului, stabilind astfel o despăgubire care să constiuie o reparare justă a daunei, în raport cu gradul culpei făptuitorului. dvi
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr. 1189/1982, în R.R.D., nr. 3/1983, p. 68.
dvii
T.M.B., s. I pen., dec. 130/1994 în V.P.J.P., 1992, p. 18 Ed. Şansa, 1992, Bucureşti; C.S.J., s.pen., dec.2171/1992 în Probleme de drept în deciziile C.S.J., 1990-
1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 409.
dviii
C.S.J., s. I. pen., dec. nr. 1556/1991, în ibidem., p. 421-422; T.M.B., s. I pen., dec., nr 380/1991, în C.P.J.P., 1991, Ed. Şansa S.R.L. Bucureşti,
p. 80-81; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 148; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit, 1968, p. 476; L. Pop, op. cit., 1994, p. 318.
dlx
Curtea de Apel Cluj., s.civ., dec. nr. 829/1998, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară 1998, p. 111 Rezoluţia parchetului de
neîncepere a urmăririi penale faţă de învinuiţi nu are autoritate de lucru judecat în procesul civil. înlăturarea răspunderii penale nu exclude
răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat victimei.
dx
C.S.J., s. civ., dec., nr. 2013/23.09.1991, în Dreptul, nr. 8/1992, p. 84.
dxi
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2013 din 24 septembrie 1991, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p. 299), Despăgubirile civile pentru
prejudiciile izvorâte din fapte ilicite stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive pot fi majorate, dacă prejudiciul existent la data pronunţării s-a agravat ca urmare
a aceluiaşi fapt prejudiciabil
dxii
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 2/1972, în CD/1972, p. 24; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1333/1981, în R.R.D., nr. 2/1981, p. 64 - 65. dxiii L. Pop op. cit.,
1994, p. 318-319.
dxiv
î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5361 din 28 septembrie 2004, sursa http://www.scj.ro Potrivit art. 1088 C. civ., în cazul
neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani, creditorul nu poate să ceară cu titlu de daune decât dobânda legală. Această regulă, aplicabilă, în
principiu, obligaţiilor contractuale, suferă excepţiile reglementate expres prin art. 1088 alin. 1 sau deduse din convenţia părţilor. Răspunderea delictuală fiind
integrală, dacă prejudiciul nu este acoperit cu dobânda legală, există posibilitatea obligării debitorului la plata şi a altor daune, cauzate prin însuşirea, în orice mod, a
sumei de bani care constituie obiectul reparaţiei. Dacă suma daunelor solicitate acoperă şi dobânda legală aferentă - cuprinsă, de exemplu, în creanţa reactualizată
solicitată - ar fi injust să fie acordată încă o dată, prin aplicarea art. 1088 alin. (1) C. civ.
dxv
Art. 1.387. - (1) In caz de vatamare a integritatii corporale sau a sanatatii unei persoane, despagubirea trebuie sa cuprinda, in conditiile art. 1.388 si 1.389, dupa
caz, echivalentul castigului din munca de care cel pagubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat sa il dobandeasca, prin efectul pierderii sau reducerii capacitatii
sale de munca. In afara de aceasta, despagubirea trebuie sa acopere cheltuielile de îngrijire medicala si, daca va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor
de viata ale celui pagubit, precum si orice alte prejudicii materiale. (2) Despagubirea pentru pierderea sau nerealizarea castigului din munca se acorda, tinandu-se
seama si de sporirea nevoilor de viata ale celui prejudiciat, sub forma de prestatii banesti periodice. La cererea victimei, instanta va putea acorda despagubirea,
pentru motive temeinice, sub
forma unei sume globale. (3) In toate cazurile, instanta va putea acorda celui pagubit o despagublre provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.
d
™ T.S., s.pen., dec. nr. 2726/1983, C.D. 1983, p. 272. în cazul în care unui minor, neîncadrat în muncă, i se cauzează o infirmitate permanentă nu
se poate înlătura obligarea făptuitorului la despăgubiri cu motivarea că nu a fost lipsit de venituri ca urmare a infirmităţii. într-o atare situaţie,
instanţa trebuie să stabilească echivalentul bănesc al efortului suplimentar de compensare a infirmităţii şi să-l oblige pe făptuitor la plata acestor
daune
™ C.S.J., s. civ. Chiar dacă persoana care a suferit o diminuare a capacităţii de muncă ar putea să realizeze, după săvârşirea faptei prejudiciabile, venituri la acelaşi
d i

nivel cu cel obţinut anterior, ea este îndreptăţită să primească echivalentul efortului suplimentar depus în acest scop la care a fost obligat prin fapta culpabilă a
pârâtului (art. 998 C. civ.)., dec. nr. 2545 din 22 noiembrie 1991, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p. 299.
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1888/1991, în Dreptul, nr. 9/1992, p. 85; idem, dec. nr. 1995/1992, în Dreptul, nr. 10 11/1933 p. 103; idem, dec. nr. 1530/1991, în Dreptul,
dxviii

nr. 7/1932 p. 79; idem, s. pen., dec. nr. 79/1933, în Dreptul, nr. 1/1994 p. 114. C.S.J., s.pen., dec. nr. 841/1993, Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe
dxix

anul 1993, p. 189

Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1129/1979, în CD/1979, p. 470; Trib. Suprem, s.pen., dec. 11729/1990, în CD/1990, p. 328; idem., dec. nr. 1356/1993, în R.R.D.,nr.
dxx

5/1984, p. 62.
Trib. Jud.Constanţa, dec. civ., nr. 99/1992, în Dreptul, nr. 5/1995, p. 88; Trib. Suprem, s. pen., dec. 209/1984, în R.R.D., nr. 12/1985, p. 75; idem, s. civ., dec. nr.
dxxi

984/1973, în R.R.D., nr. 8/1974, p. 171.

Trib. Jud. Bihor, dec. pen. 270/1980, în R.R.D., nr. 12/1981, p. 70, cu notă de S. Şerban.
dxxii

C.S.J., s. civ.., dec. nr. 2545/1991, în Rep (...) 189 - 1994, vol. I, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1995, p. 729; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 703/1988, în R.R.D.,
dxxiii

nr. 4/1989, p. 76.

C.S.J., s. pen., dec. nr. 369/1992, în Probleme de drept (...) 1990 - 1992, p. 430.
dxxiv

C.S.J., s. civ., dec. nr. 1146/1992, în Rep (...) 1989-1994, vol. I, p. 729.
dxxv

dxxvi
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 3692/1971, în R.R.D., nr. 3/1972, p. 164.
dxxvii
Dec. de îndrum. a Plenului Trib. Suprem, nr. 13/1961, în CD/1962, p. 31.
dxxviii
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2726/1993, în CD/1983, P.272.
dxxix
Trib. Suprem., s. pen.., dec. nr. 510/1974, în R.R.D., nr. 9/1974, p. 67.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 905/1982, în R.R.D., nr. 2/1983, p. 62; Trib. Jud. Sibiu, dec. pen. 319/1991, în Dreptul, nr. 10/1992, p. 77 cu notă aprobativă de M.
dxxx

Bădilă.
C.S.J., s. civ., dec. nr. 251/1992; dec. nr. 369/1992; dec. nr. 176/1992, în Dreptul, nr. 12/1992, p. 88-89.
dxxxi

C.S.J., s.pen., dec. nr. 304/1993, în Rep. .. 1989-1994, Ed. Argessis, 1995, vol. I, p. 768.; idem, dec. nr. 417/1993, p. 738-739; T.M.B., s. I, pen., dec. nr.
dxxxii

415/1990, în C.P.J.P./1990, p. 50
Art. 1.390. - (1) Despagubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor indreptatiti, potrivit legii, la
intretinere din partea celui decedat. (2) Cu toate acestea, instanta, tinand seama de imprejurari, poate acorda despagubire si celui caruia victima,
fara a fi obligata de lege, ii presta intretinere in mod curent. (3) La stabilirea despagubirii se va tine seama de nevoile celui pagubit, precum si de
veniturile pe care, in mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despagubirea. Dispozitiile art. 1.387-1.389 se aplica in

mod corespunzator.
dxxxiv
C.S.J., s. civ., dec. nr. 749/1990, în Rep (...) 1989-1994, vol. I p. 741; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1103/1988, în R.R.D., nr. 8/1989, p. 65 - 66; Trib. Suprem,
s. pen. dec. nr. 563/1973, în CD/1973, p. 457-.
dxxxv
C.S.J., s.pen., dec. nr. 224/1994, Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1994, p. 156. La stabilirea prejudiciului suferit de copiii minori ai
persoanei decedate ca urmare a infracţiunii, în vederea obligării inculpatului la plata despăgubirilor periodice, nu trebuie avută în vedere media lunară a salariului
şi celorlalte venituri realizate de victimă înainte de deces, ci cuantumul salariului pe care aceasta l-ar fi primit la data pronunţării hotărârii şi valoarea la aceeaşi
dată a celorlalte eventuale venituri. dxxxvi Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 490/1989, în Dreptul, nr. 4/1990, p. 75. dxxxvii Vezi, supra. pct.1, Noţiune prejudiciu. dxxxviii
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2151/1956, în CD/1956, p. 327. dxxxlx C.S.J., s. civ., dec. 1720/1991, în Rep (...) 1989-1994, Ed. Argessis, 1995, vol. I, p. 457; C.S.J.,
s. civ., dec. civ. 747/1992, în D.C.S.J., 19901992, p. 92-96.
dxl
C.S.J., s. civ.., dec. nr. 747/1992 în Dreptul, nr. 2/1993, p. 75-76; C.S.J., s. civ., dec. nr. 1720/1991, Dreptul nr. 6/1992, p. 88. dxli Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.
130/1989, în Dreptul, nr. 1-2/1990, p. 136.
dxlii
C.S.J., s.pen., dec. 617/1990, în Dreptul, nr. 9-12/1990, p. 242; „Copiii au dreptul la pensia de urmaş până la vârsta de 16 ani, sau dacă îşi continuă studiile,
până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 25 ani sau 26 ani, în cazul acelora care urmează studii superioare cu o durată de şcolarizare mai mare de 5
ani'' (art. 3 pct. 5 din Legea nr. 73/1991); „Descendentul cât este minor are drept la întreţinere oricare ar fi pricina nevoii în care el se află'' (art. 86 alin. fin. C.
fam.).
dxliii
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 569/1973, CD/1973, p. 457; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1103/1988 în R.R.D., nr. 9/1988, p. 65 - 66. dxliv Trib. militar de mare
unitate Cluj, pen., dec. nr. 58/1993, nepublic.
dxlv
A. Weill, Fr. Terre, Droit civile. Les obligations, 3e edition, Dalloz, Paris, 1980, p. 885; M. Planiol, G. Ripert, Traite pratique de droit
civil franţais, Libralrie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1952, p. 966.
dxlvi
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr. 1545/1981, în R.R.D., nr. 1/1982, p. 62.
dxlvii
Vezi supra, cap. I, s. I, pct. B.
dxlviii
M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 147.
dxlix
Adică încălcarea normelor dreptului obiectiv şi producerea unui prejudiciu.
dl
Pentru clasificarea normelor juridice în prohibitive şi onerative, a se vedea: I. Ceterchi, I. Craiovan. Introducere în teoria generală a
dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1993, p. 41-42.
dli
Vezi supra, cap. II, s. II, B, I.
dlii
Vezi supra, cap II, s. II, A, II.
dliii
A se vedea: V. Dongoroz, S. Kahane, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român",
vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti 1969, p. 350 şi urm.
dliv
T.M.B., s. I pen., sent. nr. 30/1991, în Culegere de practică penală pe anul 1991, p. 159.
dlv
T.M.B., s.a II-a, sent., nr. 53/1991, în Culegere de practică judiciară penală, 1991, p. 160.
dlvi
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 163.
dlvii
M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 157-158; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1970, p. 78-79.
dlvm
G.Zanoschi, Sănătatea publică şi managementul sanitar, Edit.Dan, Iaşi, 2003, p. 13 dlix M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 158-159.
dlx
O. Căpăţînă, „Premisele juridice ale exercitării comerţului", în R.D.C.,nr. 1/1991, p. 12; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 163; I.P.
Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 114.
dlxi
G. Ripert, „Le regime democratique", citat de O. Căpăţînă, op. cit., p. 13, nota 1.
dlxii
A se vedea în acest sens, M. Djuvara, „Enciclopedia juridică", Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 173.
dlxiii
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. ALL, Bucureşti, 1996, p. 12.
dlxiv
M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 161.
dlxv
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1970, p. 80.
dlxvi
întrecerile sportive au loc într-un cadru organizat, cu respectarea unor regulamente întocmite de organele competente, şi sub supravegherea unor specialişti.
Acceptarea unei lupte cu o persoană în stare de ebrietate şi care nu are nici pregătirea fizică necesară în acest scop atrage răspunderea celui în cauză. în cazul în
care o asemenea luptă a produs moartea unuia dintre participanţi, culpa celorlalţi, care au provocat-o, constă în aceea că nu a prevăzut deşi cu un minim de
dlligenţă, putea să prevadă, consecinţele posibile ale luptei. Trib. Jud. Covasna, dec. civ. nr. 179/1980 în R.R.D., nr. 2/1981, p. 66; în speţă, victima a propus
pârâtului ambii fiind în stare de ebrietate, să-şi măsoare forţele la trântă. Pârâtul a acceptat, dar fiind mai puternic şi într-o stare de ebrietate mai redusă a învins.
Trântind, însă pe victimă la pământ, aceasta a suferit un traumatism grav, constând în fractura coloanei cervicale, care i-a atras moartea după câteva zile.. dlxvii M.
Eliescu, op. cit., 1972, p. 159 şi 162.
dlxviii
Mic dicţionar filosofic, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p. 51.
dlxix
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 168.
dlxx
M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 115 şi urm; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 175-178.
dlxxi
I.M. Anghel, Fr. Deak. M.F. Popa, op. cit., 1972, p. 97.
dlxxii
M. Eliescu, op. cit, 1972, p. 131.
dlxxiii
Ibidem; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 172.
dlxxiv
Dec.pen.nr. 1009/09.07.2009, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a I-a penală;
dlxxv
A se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1970, p. 117-119; M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 197-198. dlxxvi A se vedea, infra, cap. IV, s. I şi II.
dlxxvii
A se vedea: T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 186; M. Costin, op. cit., 1974, p. 156-157; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 176.
dlxxviii
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 176.
dlxxlx
A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 185 şi urm.; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa op. cit., p. 134 şi urm.; T.R.
 Popescu, P. Anca, op. cit., p. 197 - 198.
În sensul aplicării în dreptul civil a criteriului subiectiv, a se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 188.
dlxxx dlxxxi
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 181 ; M.Eliescu, op. cit., p.
188 şi urm. dlxxxii C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 186.
dbtxxm
Sent.pen.246/20.02.2006, Jud.Horezu, menţinută de Curtea de Apel Piteşti prin dec.nr.400/07.09.2006
dlxxxiv T
dlxxxv
A se vedea supra, D.I. 3.
A se vedea şi N. Volonciu, Tratat de procedură penală, parte specială, vol. II,Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 218 şi urm.
dlxxxvi
Vezi şi C. Stătescu, C.
dlxxxvii

Bârsan, op. cit., p. 188; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 287.
Spunem „în principiu", deoarece, după cum se va vedea în cele ce urmează, instanţele judecătoreşti, întemeindu-se pe considerente de echitate, s-au pronunţat
dlxxxviii

în scopul obligării la despăgubiri a unei persoane lipsite de discernământ şi, deci, de vinovăţie. Art. 41. - (1) Minorul care a implinit varsta de 14 ani are capacitatea de
exercitiu restransa.
(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercitiu restransa se incheie de catre acesta, cu incuviintarea parintilor sau, dupa caz, a tutorelui, iar in cazurile prevazute de lege, si cu
autorizarea instantei de tutela. Incuviintarea sau autorizarea poate fi data, cel mai tarziu, in momentul incheierii actului.
(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exercitiu restransa poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu il prejudiciaza, precum si acte de dispozitie de mica valoare,
cu caracter curent si care se executa la data incheierii lor.

dxc
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 182 - 183.
dxci
M. Eliescu, op. cit., p. 227 şi urm.; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 195-197.
Trib. Suprem, s. civ., dec. 1033/1987, în R.R.D., nr. 3/1988, p. 68.
dxcii

În acelaşi sens: Trib. Suprem, s. civ., dec. 175/1972, în CD/1972, p. 151-153; T.M.B., s. a III-a civ., dec.1900/1985, în R.R.D., nr. 1/1986, p. 70-71.
dxciii

Codul civil al Poloniei din 1964 art. 428; C. civ. al Ungariei art. 352 alin. (2); C. civ. francez, completat prin L. nr. 68-5/1968 art. 489 -2. Menţionăm că
dxciv dxcv

această soluţie - a deducerii vinovăţiei din elementele obiective ale comportamentului autorului faptei ilicite - se aplică şi în alte ramuri ale dreptului, inclusiv în
materia răspunderii penale. A se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 188-189.
dxcvi

dxcvii
A se vedea, supra, D. IV. 2.
dxcviii
Art. 1372 alin 1 C.civ.
Vezi, de ex., M. Eliescu, op. cit, 1972, p. 248-251, 284, 287.
dxcix

C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 8-9. R. Petrescu, Teoria
dc dci

obligaţiilor. Răspunderea delictuală, Ed. Oscar Print, 1996, p. 162.

M. Eliescu, op. cit., p. 206 ; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 239.

interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane.
(2) Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.
(3)Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. In cazul părinţilor sau, după caz al tutorilor, dovada se
4 4
consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle
5 5 decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.
11
dciii
22 V. Loghin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în L.P. nr. 6/1956, p. 667; În acelaşi sens, a fost şi practica
instanţelor de judecată până la dec. nr. 1777/1976 a Trib. Suprem, nepublicată.; S. Ghimpu şi S. Grossu, Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice, în R.P.R.,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 139-140.
dciv
M. Eliescu, op. cit., p. 256; Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil, Litografia Universităţii Bucureşti, 1956, p. 47; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1994, p. 196; E.A.
Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 155, 155, 156, R. Petrescu, op. cit., 1996, p. 172-175. Potrivit art.
1000 alin. 2 C.civ., părinţii răspund de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii. Textul priveşte răspunderea dedusă din lipsa de supraveghere
a minorilor de către părinţi. În art. 1000 alin. final din acelaşi cod se prevede că părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul
prejudiciabil, adică dacă supravegherea nu a putut fi exercitată dintr-o cauză obiectivă ce nu le poate fi imputată sau dacă, în împrejurările în care fapta a fost
săvârşită, aceasta nu a putut fi împiedicată de ei. Dispoziţiile legale de mai sus referitoare la răspunderea părinţilor au fost extinse implicit prin codul familiei,
care statorniceşte în mod expres obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor minori. Astfel, în art. 101 din acest cod se prevede că părinţii sunt datori să îngrijească de
persoana copilului, precizând că ei sunt obligaţi, între altele, să îngrijească şi de educarea copilului, noţiunea de educare fiind mai largă decât aceea de
supraveghere, pe care o include. Acest text nu constituie o recomandare ci, având caracter imperativ, impune o obligaţie care implică în mod necesar răspunderea
pentru orice pagubă pricinuită de minor, ca rezultând din lipsa de educaţie, iar lipsa unei educaţii corespunzătoare trebuie dedusă întotdeauna din chiar faptul
antisocial prejudiciabil săvârşit de minor. T.S., s.civ., dec. nr. 18/1982, C.D. 1982, p. 101 dcv Trib. Suprem, dec. nr. 18/1982, în CD/1982, p. 101. dcvi I.P. Filipescu,
op. cit., 1994, p. 133. dc™ E. Barasch. I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 156. dcviii C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1994, p. 196. dcix Idem, p. 204.
33
. B. Puill, Vers une reforme de la responsabilite des pere et mere du fait des leurs enfants, Recueil Dalloz, 1998, Chronique 185.
. Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les Obligations, Dalloz, 1999, p. 720-747. . G.Legier, op.cit, p.163
. C. Larroumet, Responsabilite du fait d'autrui. Principe general, Recueil Dalloz, 1991, Jur. 324.
. Ph. Le Tourneau, L Cadi'et, Droit de la responsabilite et des contrats, Dalloz, Paris, 2000/2001, p. 125; L. Pop, Discuţii de lege lata cu
privire la recunoaşterea existenţei unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrat în Codul Civil român, p. 60-
73.
3 3
. L. Pop, Discuţii de lege lata cu privire la recunoaşterea existenţei unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia
consacrat în Codul Civil român, p. 60-73; vezi nota 38, citat după G. Viney, P. Jourdain, op. cit, p. 847-857 şi 10351059.
 3 3 dcx

G.Viney, P. Jourdain, op.cit, p. 1004; în doctrina franceză, Revue trimestrlelle de droit civil, 1997, p. 670, obs. P. Jpurdain.
Vezi, supra, Cap. III, lit. A, pct. I. dcxi C. Stătescu, op. cit., p. 39 ; E. Barasch, S. Zilberstein, I. Nestor, op.
cit., p. 162-163.
33
. L. Pop, Discuţii de lege lata cu privire la recunoaşterea existenţei unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia
consacrat în Codul Civil român, p. 60-73; vezi nota 38, citat după G. Viney, P. Jourdain, op. cit, p. 847-857 şi 1035-1059.
dcxii
M. Eliescu, op. cit, p. 267; C. Stătescu, op. cit., p. 225; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, V. Loghln, p. 674, op. cit.; I.P. Filipescu, op. cit., p. 135; L.Pop, R.
Gidro, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Cluj-Napoca, 1982, p. 174.
dcxiii
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 296/1962, CD/1962, p. 147; M.Eliescu, op. cit., p. 267- 268; R. Sanilevici, op. cit., p. 159.
2 2
. Ph. Le Tourneau, L Cadi'et, Droit de la responsabilite et des contrats, Dalloz, Paris, 2000/2001, p. 125; L. Pop, Discuţii de lege lata cu
privire la recunoaşterea existenţei unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrat în Codul Civil român, p. 60-73.
dcxiv
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 6/1973, în CD/1973, p. 37 şi urm.
dcxv
Trib. Brăila, decizia civilă nr. 1703 din 5.11.2002, în Culegere de practică judiciară 2002, ed. All Beck, 2003, p. 36 Tribunalul a modificat sentinţa primei
instanţe şi a respins acţiunea în pretenţii a reclamantului B.R. prin care acesta solicita să-i fie reparat prejudiciul cauzat prin incendiul provocat din culpa nepotului
pârâtului, lăsat nesupravegheat. Instanţa de recurs şi-a motivat soluţia după cum urmează. La data de 12.03.2000 s-a produs un incendiu în gospodăria pârâtului-
recurent, incendiu ce s-a extins şi la alte gospodării, printre care şi cea a intimatului, distrugându-i bunurile arătate în acţiune şi menţionate în hotărârea atacată şi în
procesul-verbal al Grupului de Pompieri Dunărea Brăila. Urmare a faptului că în procesul-verbal de constatare al grupului de pompieri s-a menţionat că
împrejurarea ce a determinat incendiul ar fi fost jocul copiilor mai mici de 6 ani, menţionându-se numele nepotului pârâtului, numitul S.R.D., reclamantul-intimat a
formulat plângere la organele de urmărire penală împotriva pârâtului şi a nepotului acestuia. Din probele administrate nu rezultă că cel care a provocat incendiul
este minorul S.R.D., iar menţiunea din procesul-verbal de constatare e o simplă presupunere, şi nu o constatare. Neexistând în cauză nici o dovadă care să
stabilească vinovăţia pârâtului în producerea pagubei, instanţa de fond în mod greşit a dispus obligarea acestuia la acoperirea prejudiciului De altfel, corect a
remarcat recurentul că acest prejudiciu nici nu era cert, el rezultând doar din aprecierea părţii şi a avocatului acesteia fără a fi efectuată în cauză o expertiză. Nu
poate fi respinsă acţiunea ca fiind făcută împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă întrucât, aşa cum s-a statuat în practica judiciară, persoanele la care
se află temporar minorul pot fi trase la răspundere pentru faptele ilicite săvârşite de acesta, numai că ele vor răspunde în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C civ. şi
nu în temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ., adică pentru fapta proprie - nesupraveghere - şi nu pentru fapta altuia precum părinţii sau tutorele.
dcxvi
C. Stătescu, op. cit., p. 47;' E. Barasch, S. Zilberstein, I. Nestor, op. cit., p. 158, 159 M. Eliescu, op. cit, p. 266- 267; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit.,
p. 153. dcxvii Trib. Suprem, dec. pen., nr. 40/1974, în CD/1974, p. 488. dcxviii C. Stătescu, op. cit., p. 47.
^ Trib. Jud. Neamţ, dec. pen., nr. 15/1970, în R.R.D.,/7/1970, p. 184. dcxx T.M.B., s. a II-a, pen., dec. nr. 757/1991, în C.J.P. 1991, p. 202.
dcxxi
Trib. Cluj, dec. nr. 1934/1955, J.N. nr. 1/1956, p. 154; Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 185/1960, în L.P. nr. 9/1960, p. 96. Trib. Suprem, dec. nr. 100/1979,
R.R.D., nr. 5/1980, p. 64.
1
T.S., s.civ., dec. nr. 2154/1983, C.D. 1983, p. 262. Instituirea răspunderii civile a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii se
justifică prin prezumţia exercitării necorespunzătoare a îndatoririlor ce le au faţă de copii minori care se află exclusiv în locuinţa lor. De vreme ce însă nu se face
nici o distincţie, prin expresia "locuiesc cu dânşii", folosită de art. 1000 alin.2, s-a avut în vedere atât situaţia de fapt, cât şi situaţia de drept. Ca atare, părintele la
care locuieşte minorul este ţinut să răspundă atunci când, prin hotărâre judecătorească, acesta i-a fost încredinţat celuilalt părinte. Tot astfel, urmează să răspundă şi
părintele căruia minorul i-a fost încredinţat, chiar dacă nu locuieşte la el, în situaţia în care s-a preocupat efectiv de educarea lui. dcxxiv T.M.B., s. a II-a pen., dec.' nr.
dcx 383/1991, în C.P.J.P., 1991, p. 200-201. dcxxv M. Eliescu, op. cit., p. 260. dcxxvi C. Stătescu, op. cit., p. 50.
dcxxvii
x T.M.B., s. a II-a pen., dec. nr. 461/1992, C.P.J.P., 1992, p. 239; în acelaşi sens, Trib. Suprem, dec. pen., nr. 519/1988, în R.R.D., nr. 9/1988, p. 74; Trib.
dcx Suprem, s. pen., dec. nr. 1828/1980, în CD/1980, p. 340.
1
x M. Lazăr, op. cit, p. 46-47; R. Petrescu, op. cit, p. 61; G. Plastara, op. cit., p. 193; Trib. Supr., secţ. pen., dec. nr. 40/1974, în R. R. D., nr. 11/1974,
p. 76; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 160/24.01.1973, în C. D. pe anul 1973, p. 172; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 296/27.03.1962, în C. D. pe anul
1962, p. 147; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 160/1973, în C. D. pe anul 1973, p. 37. 5 5. L. Pop, op. cit., p. 243. 1 G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p.
827.
3 3
. D. Pohe, op. cit., n° 50.
dcxxviii
G. Marty et P. Reynaud, op. cit., 1962, p. 429; R. Petrescu, op. cit, p. 179.
Dec. îndrum., nr. 6/1973, Plen. Trib. Suprem, C.D. 1973, p. 50. dcxxx Fr. Deak, Răspunderea civilă a părinţilor, institutorilor şi artizanilor pentru
prejudiciul cauzat de copiii minori, elevi sau ucenici, în J.N. nr. 6/1965, p. 70; M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 277;
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 209.
dcxxxi
C. Stătescu, op. cit., 1984, p. 971.
dcxxxii
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 210; M. Eliescu op. cit., p. 279; C. Stătescu, op. cit., p. 100.
doxxm T.S., s.pen., dec. nr. 1198/1984, C.D. 1984, p.312. Institutorii sunt răspunzători pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite numai de către elevii
minori aflaţi sub supravegherea lor. în cazul unor elevi majori răspunderea institutorilor nu este angajată. într-adevăr, deşi în art. 1000 alin.4 C.civ. nu se face
distincţie în raport de starea de minorat sau majorat a autorului faptei generatoare de prejudicii, totuşi, dacă se are în vedere că prezumţia în vederea căreia operează
răspunderea civilă derivă din obligaţia institutorilor de a-şi supraveghea elevii, această obligaţie nu se poate referi la elevii majori care au capacitate deplină de
exerciţiu. Pe de altă parte, soluţia contrară ar consacra o răspundere mai întinsă a institutorilor pentru elevii lor decât aceea a părinţilor, a căror răspundere este
limitată prin alin. 2 al aceluiaşi text de lege numai la copiii lor
 minori, ceea ce nu se poate accepta.
dcxxxiv
N.D. Ghimpa, Responsabilitatea civilă delictuală şi contractuală, Bucureşti, 1966, p. 278- 279; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 161.
dcxxxv
Trib. Suprem, dec. nr. 344/1979 în CD/1979, p. 105 (deşi a fost apărat de răspundere profesorul, a fost luată în discuţie greşeala directorului).
dcxxxvi
Trib. Jud. Olt, dec. civ. nr. 1104/1981, cu notă de M. Georgescu şi Al Oproiu în R.R.D., nr. 6/1983, p. 44.
dcxxxvii
Trib. Suprem, dec. nr. 4/1977, în CD/1977, p. 310; Trib. Suprem dec. nr. 1828/1980, în CD/1980, p. 340; R. Petrescu, op. cit., p. 207.
dc™ I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 161-162.
dcxxxix
C. Stătescu, op. cit., p. 107-108.
dcxl
Trib. Suprem, s. pen. dec. nr. 183/1977, în CD/1977, p. 306.
dcxli
T.M.B., s. a II-a pen., dec., nr. 757/1991, în C.P.J.P./1992, p. 202-203.
dcxlii
A se vedea A. Ionaşcu, Răspunderea comitenţilor pentru repararea prejudiciilor cauzate de prepuşi, în Contribuţia practicii judecătoreşti la
dezvoltarea principiilor dreptului civil român", vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, p. 80.
dcxliii
A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 218.
dcxliv
A se vedea, T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 225.
dcxlv
A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 218.
dcxlvi
A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 218.
dcxlvii
Ibidem, loc.cit.
dcxlviii
Trib. Suprem, dec. îndrum. nr. 4/1962, în CD/1962, p. 15; în acelaşi sens, a se vedea şi P.A.S. dec. nr. 439/1981, în.R.R.D., nr. 11/1981, p. 71.
dcxlix
Trib. Jud. Botoşani, dec. pen. nr. 250/1981, în. R.R.D., nr. 12/1981, p. 105.
dcl
A se vedea, Principiile de bază ale statutului medicului în România, (aprobate prin H.G. nr. 220/1992, M. Of. nr. 108/27.05.1992), art. 6, potrivit căruia
„răspunderea ce derivă din executarea actului medical este personală".
dcli
A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 289; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 220; S. Beligrădeanu,
Răspunderea civilă a medicilor şi a unităţilor sanitare, în Dreptul, nr. 3/1990, p. 5-11. dclii Trib. Suprem, c. civ. dec. nr. 1061/1966, CD/1966, p. 102.
dcliii
I. Lulă, notă la dec. nr. 114/1989, s. civ. a Trib. Suprem, în Dreptul, nr. 8/1992, p. 56-62.
dcliv
A se vedea supra, s. a III-a C., p.
dclv
A se vedea supra, s. a III-a B., p.
dclvi
Trib. Suprem, s. civ. dec. nr. 114/1989, în Dreptul, nr. 8/1992, p. 58.
dclvii
M. Eliescu, op. cit., p. 290; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit, p. 220. dclviii A se vedea Ş. Beligrădeanu, op. cit., p. 8-9.
dclix
M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 165; Trib. Suprem, col. pen. dec. nr. 1181/1961 şi nr. 569/1962 (nepublicate); Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil,
Reprografia Universităţii Bucureşti, 1983, p. 194-195; M. Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 159. dclx M. Banciu, op.
cit., p. 159.
dclxi
M. Eliescu, op. cit., p. 290; P. Anca, T.R. Popescu, op. cit., p. 227; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 221; L. Pop. , op. cit., p. 263. ddxii Curtea de Apel Suceava,
dec.civ. nr. 929/1995, nepublicată, citată de P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din judeţele Suceava şi Botoşani, în domeniul
dreptului civil şi procesual civil, (iulie-decembrie 1995), în Dreptul, nr. 9/1996, p. 104. d clxiii P. Perju, op. cit., în Dreptul, nr. 9/1996, p. 104. dclxiv P.A.S. dec. nr.
1382/1970, în P.A.S. nr. 5/1970., p. 103. dclxv A se vedea, în acest sens şi Trib. Suprem s. pen. dec. nr. 853/1973, citat de C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 221, nota
5. dclxvi Doctrina şi jurisprudenţa nu sunt unitare cu privire la problema în discuţie. Astfel, într-o opinie, care este majoritară, se neagă militarului, ce se află în
executarea serviciului militar obligatoriu, calitatea de prepus, deoarece el nu îndeplineşte serviciul militar în temeiul unui acord între părţi, ci în temeiul unei
obligaţii legale, ce revine fiecărui cetăţean în virtutea prevederilor constituţionale. Într-o altă opinie se susţine că „raportul de prepuşenie între militar şi unitatea
militară există, deoarece nu are relevanţă modul cum se naşte raportul de prepuşenie (prin acordul părţilor), ci important pentru angajarea răspunderii comitentului,
este ca el să direcţioneze, să controleze şi să supravegheze activitatea prepusului, condiţie realizată în cazul militarului în termen. Fr. Deak, C. Bârsan, C. Beleiu,
Curs selectiv pentru licenţă, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1996, p. 240.
dclxvii
M. Eliescu, op. cit., p. 290; În acelaşi sens, se va vedea şi N.D. Ghimpa, Responsabilitatea civilă delictuală şi contractuală, Bucureşti, 1946, p. 287; A.
Ionaşcu, op. cit., p. 89-90; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 221-222; Trib. Reg. Dobrogea, dec. nr. 471/1964, în J.N. nr. 10/1964, p. 151.
dclxviii
M. Eliescu, op. cit., p. 290; C.Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 222. dclxix Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2162/1976, în CD/1976, p. 137.
dclxx
E. Lipcanu, Discuţii cu privire la calitatea de comitent a autorităţilor militare cu personalitate juridică şi calitatea de prepus a persoanelor care efectuează
serviciul militar obligatoriu, în Dreptul, nr. 3/2000, p. 64.
dclxxi
Prin art. 5, O.G. nr. 121/1998 se arată că „militarii răspund material pentru pagubele produse, din vina lor şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar,
terţilor persoane fizice sau juridice, la a căror reparare a fost obligată instituţia publică de care aceştia aparţin". dclxxii E. Lipcanu, op.' cit., p. 68-69.
dclxxiii Trib. Suprem, s. milit., dec. nr. 75/1981, în CD/1981, p. 235; Trib. Suprem, s. milit. dec. nr. 30/1980, în CD/1980, p. 336. dclxxiv C. Stătescu, C. Bârsan, op.
cit., p. 223; L. Pop. , op. cit., p. 266. dclxxv A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., 1978, p. 90.
dclxxvi
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2846/1973, în CD/1973, p. 459; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 4029/1973, în R.R.D., nr. 7/1974, p. 55; În acelaşi sens, a se
vedea şi M.Eliescu, op. cit., p. 290; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 223; P. Anca, op. cit., p. 227; A. Ionaşcu, op. cit., p. 85-87.
dcl™™ Dar, spre deosebire de vechea reglementare, ultimul alineat al art. 1373 C. civ., da posibilitatea comitentilor de a se exonera de raspunderea ce le incumba
in sarcina, respectiv in situatia in care acesta din urma dovedeste că victima cunoştea sau după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii fapte prejudiciabile
că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

A. Ionaşcu, op. cit., 1978, p. 98. M.B. Cantacuzino, op.

cit., 1921, p. 435.
dclxxx
A se vedea, Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1061/1966, în R.R.D., nr. 2/1967, p. 160. dclxxxi M.B. Cantacuzino, op. cit., 1921, p. 435
dckxxu i. Lulă, Garanţia, fundamentul răspunderii civile a comitentului, în Dreptul, nr. 10-11/1995, p. 58. dclxxxiii M. Eliescu, op. cit., p. 286.
dclxxxiv
Plenul Trib. Suprem, dec. îndrum. nr. 2/1960, în CD/1960, p. 12. dclxxxv Trib.
Suprem, s. civ. dec. nr. 2162/1976, în R.R.D., nr. 5/1977, p. 68 dclxxxvi Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 392/1981, în R.R.D., nr. 11/1981, p. 46.
dclxxxvii
T.M.B., s. a II-a, pen. sent. nr. 53/1991, în C.P.J.P/1991, Casa de Editura şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 198.
dclxxxviii
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 284-286; A. Ionaşcu, op. cit., p. 100; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 225-226; L.. Pop, op.
cit., p. 273; I. Deleanu, V. Mărginean, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 206.
ddxxxK a se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 286.
dcxc
A. Ionaşcu, op. cit., p. 102.
dcxci
A se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 225-226.; C. Stătescu, op. cit., p. 142; I. Deleanu, V. Mărginean, op. cit., p. 206. dcxcii C. Stătescu, op. cit., p. 142.
dcxciii
Ibidem; I.Deleanu, V. Mărginean, op. cit., p. 207-208. dcxciv C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 225. dcxcv I. Deleanu, V. Mărginean, op. cit., p. 208.
dcxcvi
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., I. Lulă, Garanţia (...), în Dreptul, nr. 10-11/1995, p. 60-62; A. Ionaşcu, op. cit., vol. II.
dcxcvii
I. Lulă, op. cit., p. 60.
dcxcviii
I. Deleanu, V. Mărginean, op. cit., p. 208.
dcxcix
Ibidem, loc. cit.
dcc
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 132.
dcci
I. Lulă, op. cit., p. 61.
dccii
A se vedea, I. Lulă, op. cit., şi M. Eliescu, op. cit.
dcciii
M. Eliescu, op. cit., A. Ionaşcu, op. cit., I. Lulă, op. cit.
dcciv
I. Lulă, op. cit., p. 62.
dccv
M. Eliescu, op. cit., p. 284.
dccvi
I. Lulă, op. cit., p. 62.
dccvii
^ A .Ionaşcu, op. cit., p. 102, vol. II.
dccviii
în acest sens, a se vedea: I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 167-169; D. Chirică, Este greşeala prepusului o condiţie a
răspunderii comitentului? în R.R.D.,nr. 4/1983, p. 29; Trid. Jud. Dolj, dec.pen. nr. 1973/1971, în R.R.D., nr. 4/1973, p. 159.
dccix
A se vedea în acest sens, I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 168.
dccx
A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 286; D. Chirică, op. cit., p. 31-33.
dccxi
M. Eliescu, op. cit., p. 293.
dccxii
A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 85, vol. II.
dccxiii
în ceea ce priveşte jurisprudenţa, a se vedea: Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 2/1960, în CD/1960. dccxiv A se vedea supra, s. a III-a, A.II.
dccxv
A se vedea: I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 167-173.; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 225226; M. Eliescu, op. cit., p. 291; A. Ionaşcu, op. cit., p.
91-92.
dccxvi
Trib. Suprem, s. pen. dec. nr. 594/1977, în R.R.D., nr. 10/1977, p. 64; în acelaşi sens a se vedea şi Trib. Suprem., dec. nr. 82/1976, nepublicată; Trib. Suprem s.
pen., dec. nr. 1308/1986, în R.R.D., nr. 1/1988, p. 68. dccxvii Plenul Trib. Suprem, dec. îndrum. nr. 10/1968, în R.R.D., nr. 12/1968, p. 136.
dccxviii
în acelaşi sens, a se vedea: Trib. Suprem., col. pen., dec. nr. 1302/1965, în CD/1965, p. 450; Trib. s. pen., dec. nr. 272/1982 şi dec. nr. 1698/1982, în CD/1982,
p. 312-313 şi 310-312.; Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. nr. 27/1983, nepublicată. dccxlx Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 533/1989, în Dreptul, nr. 1-
2/1990, p. 123.; Trib. M. Buc., s.I pen., dec. nr. 390/1992, în C.P.J.P./1992, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 237.
dccxx
T.M.B., s. I pen., dec. nr. 390/1992, în C.J.P./1992, Bucureşti, 1993, p. 237.
dccxxi
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 229-230.
dccxxii
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 226.
dccxxiii
C.S.J. s. pen., dec. nr. 236/1994, în Repert. juridic, vol. II, p. 457.
dccxxiv
M. Eliescu, op. cit., p. 292.
dccxxv
Trib. Suprem, s.pen. dec. nr. 1698/1982, în CD/1982, p. 311. dccxxvi M. Eliescu, op. cit., p. 292.
dccxxvii
A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 231, V. Sherer, R. Petrescu, Natura şi condiţiile răspunderii comitentului, în R.R.D.,
nr. 10/1983, p. 16-17;
A. Ionaşcu, op. cit., p. 43-44.
dccxxviii
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 231.
dccxxix
a .Ionaşcu, op. cit., p. 94.
dccxxx
Ibidem; M. Eliescu, op. cit., p. 292.
dccxxxi
a se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 93-94.
dccxxxii
C.S.J. s.pen. dec. nr. 878/1993, în Repert (...), vol. II, p. 457.
dccxxxiii
Plen. Trib. Suprem dec. îndrum. Nr. 2/1960, în CD/1960, p. 12; în acelaşi sens, a se vedea pentru o soluţie mai recentă: Trib. M. Buc., s. a IV-a, civ. dec. nr.
1209/1990, în C.P.J.C./1990 p. 99.
dccxxxiv
A se vedea în acest sens: I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 174; N.D. Ghimpa, Acţiunea în regres în domeniul răspunderii civile delictuale, în
R.R.D., nr. 2/1971, p. 15; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 232-233; I. Lulă, Discuţii în legătură cu interpretarea şi sfera de aplicare a art. 1003 C. civ., în Dreptul,
nr. 8/1996, p. 48-60.
dccxxxv
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 344/1979, în CD/1979, p. 105; Trib. Suprem, s. pen. nr. 1460/1984, în CD/1984, p. 314.; Trib. M. Buc., s. a IV-a, civ. dec. nr.
1301/1991, în C.P.J./1991, p. 137.
dccxxxvi
M. Eliescu, op. cit., p. 298; A. Ionaşcu, op. cit., p. 95; R. Petrescu, Cu privire la particularităţile obligaţiilor „in solidum", în R.R.D.,
nr. 12/1968, p. 83; E. Safta-Romano, Drept civil - Obligaţii, Curs teoretic şi practic, Ed. Interlom, Piatra Neamţ, 1991, p. 236 şi urm. dccxxxvii A se vedea, în sensul
existenţei şi specificului obligaţiei „in solidum", I. Dogaru, op. cit., 1983, p. 107; M. Eliescu, op. cit., p. 243 şi urm.; T.R. Popescu, op. cit, p. 382-383; R.Petrescu,
op. cit., p. 84 şi urm. dccxxxviii A se vedea, supra, secţ, III B, Fundamentul răspunderii comitentului. dccxxxix D. Alexandrescu, op. cit., p. 491.
dccxl
T. Pop, Propuneri de lege ferenda privind conţinutul noţiunii de parte responsabilă civilmente, în. R.R.D., nr. 9/1979, p. 19.
dccxli
Plen. Trib. Suprem, dec. îndrum. nr. 2/1960, în CD/1960, p. 11; în acelaşi sens, a se vedea şi Trib. Suprem, s. civ. dec. nr. 392/1981, în
CD/1981, p. 113.
dccxlii
A se vedea Plen. Trib. Suprem, dec. îndrum. nr. 19/1961, în CD/1961, p. 65. T.S., s.pen., dec. nr. 1460/1984, C.D. 1984, p. 314 prin care s a statuat că în cazul
unor daune cauzate ca urmare a culpei concurente a mai multor făptuitori, comitentul va fi obligat la despăgubiri proporţional cu gradul de culpă al prepusului său,
iar nu la acoperirea întregului prejudiciu.
dccxliii
A se vedea, de ex.Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 2463/1958, în CD/1958, p. 301; în acelaşi sens, în ce priveşte doctrina, a se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak,
M.F. Popa, op. cit., p. 174; L. Pop., op. cit., p. 276. dccxliv C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 234.
dccxlv
C.S.J., s. pen. dec. nr. 1121/1990, în Dreptul, nr. 2/1992, p. 83-84; În acelaşi sens, a se vedea şi Trib. Suprem, s. pen. dec. nr. 2442/1972, în CD/1972, p. 411,
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 246/1976 (nepublicată). dccxlvi A se vedea supra. D.I.1.
dccxlvii
T.S., s.civ., dec. nr. 402/1981, C.D. 1981, p. 112. Garanţia legală, sub forma răspunderii civile delictuale a comitentului pentru faptele reţinute şi culpabile ale
prepusului a fost instituită, prin art. 1000 alin.3 C.civ., în interesul exclusiv al victimei. Această dispoziţie derogatorie, care îmbunătăţeşte situaţia juridică a celui
păgubit, nu se substituie dreptului comun, ci se adaugă acestuia. Astfel, fiind o dispoziţie de favoare pentru victimă, ea nu-i poate răpi acesteia dreptul de a
pretinde direct de la prepus repararea pagubei conform art. 998-999 C.civ., de vreme ce prepusul este acela care a cauzat prejudiciul prin propria sa faptă ilicită şi
culpabilă. Victima se poate îndrepta deci direct împotriva prepusului potrivit dreptului comun, fără a fi nevoită să cheme în judecată concomitent sau prealabil pe
comitent, deoarece ea poate, potrivit înţelesului ei, să folosească ori nu favoarea pe care legea i-o face prin dispoziţiile art. 1000 alin. 3 C.civ.
dccxlviii
A se vedea în acest sens, C Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 236; L. Pop, op. cit., p. 277-278; R. Petrescu, op. cit., p. 199-201. dccxlix A se vedea Trib. Suprem, s.
civ., dec. nr. 392/1981, în R.R.D., 11/1981, p. 46; idem, dec. nr. 1779/1981, în R.R.D., nr. 8/1981, p. 59 şi urm., idem. dec. nr. 352/1983, în R.R.D., nr. 2/1984, p.
107; idem dec. nr. 707/1986, în R.R.D., nr. 2/1987, p. 68. dccl A se vedea Trib. Suprem, s. pen., dec. de îndrum. nr. 1/1974, în CD/1974, p. 8.
dccli
A se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 392/1981, în R.R.D., nr. 11/1981, p. 46; idem. dec. nr. 352/1983, în CD/1983, p. 71. dcclii Plen. Trib. Suprem, dec. de
îndrum. nr. 2/1960, în CD/1960, p. 11.
dccliii
A se vedea Trib. Suprem, dec. de îndrum.2/1960, în CD/1960, în sens contrar a se vedea. I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 178, 179, unde ar trebui
să fie divizat după gravitatea culpei ori întinderea participării fiecărui prepus în parte. dccliv Trib. Jud.Constanţa, dec. civ. nr. 4/1969, în R.R.D., nr. 10/1969, p. 174.
dcclv
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 739/1958, în CD/1958, p. 200; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 3128/1975, în R.R.D., nr. 1/1977, p. 67. dcclvi Trib. Suprem, col.
civ., dec. nr. 724/1964, nepublicată. dcdvu Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 724/1964, nepublicată. dcclviii M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 302-309.
dcclix
C. Stătescu, op. cit., 1984, p. 64-71109, 176; Fr. Deak, M. Popa, I.M. Anghel, op. cit., 1970, p. 147-151.
dcclx
M. Eliescu, op. cit., p. 309.; Ş. Beligrădeanu, Răspunderea materială a angajaţilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 81.; Trib. Suprem, în CD/1958, p. 293, în
J.N., p. 173, CD/1960, p. 454.
dcclxi
I. Lulă, Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în unele situaţii speciale, în R.R.D., nr. 8/1981, p. 14. dcclxii I. Lulă, Observaţii asupra pazei
juridice şi a capacităţii delictuale, Dreptul nr. 3/1996, p. 19.
dcclxiii
P. Anca, Fapta ilicită în Teoria generală a obligaţiilor, de P. Anca, T.R. Popescu, op. cit., 1968, p. 36.
dcclxiv
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2199/1974, în CD/1974, p. 140.
dcclxv
Tr. Ionaşcu, Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor, Curs, Litografia Învăţământului, Bucureşti, 1942.
dcclxvi
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1510/1978, CD/1978, p.' 112.
dcclxvii
Trib. Suprem, s, civ., dec. nr. 996/1982, în R.R.D., nr. 7/1983, p. 60.
dcclxviii
. T.S., s.civ., dec. nr. 996/1982, C.D. 1982, p.108. În ceea ce priveşte animalele sălbatice aflate în libertate, inspectoratele silvice judeţene nu au paza lor
juridică, deoarece practic nu se poate exercita a atare pază. De aceea, pentru pagubele produse de aceste animale, inspectoratele silvice judeţene poartă
răspunderea în temeiul art. 998-998 C.civ. În această din urmă situaţie trebuie deci dovedită culpa inspectoratelor silvice, avându- se în vedere atât obligaţiile lor
cât şi cele ale altor persoane juridice sau persoane fizice. În cazul în care la producerea daunei a contribuit atât culpa inspectoratelor silvice judeţene cât şi culpa
altor persoane juridice sau fizice, la stabilirea despăgubirilor pe seama inspectoratelor se va ţine seama de întinderea culpei acestora.
dcclxix
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1510/1978, în CD/1978, p. 112; dec. nr. 1130/1979 nepublicată; dec. nr. 1411/1979, în R.R.D., nr. 12/1979, p. 55.
dcclxx
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 245.
dcclxxi
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1881/1983, în R.R.D., nr. 7/1984, p. 64.
dcclxxii
Al. Velescu, Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, în Arbitrajul de stat, nr. 6/1969, p. 42 şi urm. dcclxxiii Trib. Jud. Suceava, dec. nr. 318/1969.
dcclxxiv
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 250-251; R.Petrescu, op. cit., p. 208-209; C. Hamangiu, I.R. Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 478.
dcclxxv
A se vedea în acest sens: C.Hamangiu, I.R. Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 478.; I.M. Anghel, Fr. Deak; M.F. Popa, op. cit., p. 189; M. Eliescu,
op. cit., p. 349.
dcclxxvi
A se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 252; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 234-235; M. Eliescu, op. cit., p. 346-350;
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 12/1953, în CD/1952-1954, vol. I, p. 92.
dcclxxvii
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 12/1953, în CD/1952-1954, vol. I, p. 92.
dcclxxviii
A se vedea infra, E II.
dcclxxix
A se vedea infra, B.I.
 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 252.
dccixxx

C.S.J., s. civ., dec. nr. 2725 din 24 iunie 2003, sursa http://www.scj.ro. Prin lucruri susceptibile de a cauza prejudiciu se înţelege orice bunuri mobile sau
dccixxxi

imobile ce se află sau nu în mişcare între care şi electricitatea. Noţiunea de pază se referă la paza juridică care, în principiu, revine proprietarului, deoarece, în baza
acestei calităţi, numai acesta are dreptul şi obligaţia de control asupra lucrului şi, deci, îndreptăţirea de a lua măsurile necesare pentru ca lucrul să nu se afle în
situaţia de a cauza altora un prejudiciu.

A se vedea în acest sens: M. Eliescu, op. cit., p. 337-338; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 191-192; T.R.Popescu, P.
dcclxxxii

Anca, op. cit., p. 236-238; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 253-254; Gh. Tomşa, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucrurile
pe care le avem sub pază, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 35 şi urm.
Persoana învestită cu paza materială se află la ordinele şi instrucţiunile păzitorului juridic.
dcclxxxiii

dcclxxxiv
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 254/1977, în R.R.D., nr. 6/1978, p. 37.
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 259 şi urm.
dcclxxxv

A se vedea precizările de la lit.b), referitoare la lucrurile ce constituie obiectul unor desmembrăminte ale dreptului de proprietate, precum şi M. Eliescu, op. cit.,
dcclxxxvi

p. 340.
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 400; P. Anca, op. cit., p. 237, ş.a.
dcclxxxvii

I. Lulă, Observaţii asupra pazei juridice şi capacităţii delictuale, în Dreptul, nr. 3/1996, p. 21.
dcclxxxviii

Ibidem, op. cit..

dcclxxxix

M. Eliescu, op. cit., p. 339; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 237. C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 255. În sens contrar, a se vedea M. Eliescu, op.
cit., p. 339. M. Eliescu, op. cit., p. 340.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2199/1974, în CD/1974, p. 146.
A se vedea L. Pop., Teoria generală a obligaţiilor, vol. I, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p. 400. Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 944/1966, în' CD/1966, p. 147.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 254/1977, în R.R.D., nr. 6/1978, p. 37. I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 193. C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 258. M.
Eliescu, op. cit., p. 345.
A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1300/1987, în R.R.D., nr. 4/1988, p. 75. Ibidem, op. cit., loc. cit.
demn y. Spînu, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de circulaţie, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi, 1977, p. 9.

A se vedea, I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 201-202; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 235; M. Eliescu, op. cit., p.
dccciv

351-359.
dcccv
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 259.
dcccvi
Ibidem.
M. Eliescu, op. cit., p. 363-366.
dcccvii

I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 199; V. Spânu, op. cit., p. 15; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 261.
dcccviii

dcccix
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 200; V. Spânu, op. cit., p. 15.
dcccx
M. Eliescu, op. cit., p. 365.
dcccxi
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 261.
dcccxii
I.P. Filipescu, op. cit., p. 159.
dcccxiii
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 205.
A se vedea, de exemplu: Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 358/1965 în CD/1965, p. 128; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1858/1972, în CD/1972, p. 147; Trib.
dcccxiv

Suprem, s. civ., dec. nr. 1300/1987, în R.R.D., nr. 4/1988, p. 75; Trib. Suprem, s.civ., dec. nr. 1926/1989, în Dreptul, nr. 8/1990, p. 83; În sensul unei răspunderi
fundamentate pe prezumţia de culpă, a se vedea Trib. Suprem, col.civ. dec. nr. 944/1966, în CD/1966, p. 147.
M .Eliescu, op. cit., p. 374.
dcccxv

C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 265.

dcccxvi

dcccxvii
Ibidem.
dcccxviii
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 467.
Trib. Suprem, s. civ. dec. nr. 277/1973, în R.R.D., nr. 9/1973, p. 156; Trib. Suprem,. s. civ., dec. nr. 766/1981, în CD/1981, p. 118.
dcccxix

dcccxx
Trib. Jud. Sălaj, dec. civ. nr. 3/1984, în R.R.D., nr. 6/1984, p. 65.
dcccxxi
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1096/1978, în R.R.D., nr. 1/1979, p. 55.
dcccxxii
A se vedea, în acest sens, I. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 210.
A se vedea I. Lulă, Observaţii asupra relaţiei cauzale complexe dintre forţa majoră şi fapta lucrului, în Dreptul, nr.,1/1996, p. 63-68.
dcccxxiii dcccxxiv
A se vedea, în acest
sens, M. Eliescu, op. cit., p. 213; V. Babiuc, M. Constantinescu, Forţa majoră în cadrul noii reglementări a contractului economic, în R.R.D., nr. 6/1981, p. 23-30.
A se vedea supra, criterii propuse pentru determinarea raportului de cauzalitate.
dcccxxv dcccxxvi

Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 358/1965, în CD/1965, p. 128.

dcccxxvii
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1926/1989, în Dreptul, nr. 8/1990, p. 83.
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1096/1978, în R.R.D., nr. 1/1979, p. 55.
dcccxxviii
Trib. Suprem,
dcccxxix

col. civ., dec. nr. 358/1965, în CD/1965, p. 128.

J.F. Overstake, La responsabilite du fabricant de produits dangereux, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 3/1972, p. 489 şi urm. cit. în C. Stătescu, C.
dcccxxx

Bârsan, op. cit., p. 269, nota 1.

A se vedea în acest sens, V. Stoica, Fl. Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material, în S.C.J., nr. 1/1987, p. 48-53.
dcccxxxi

V. Pătulea, C. Turianu, Curs rezumat de drept al afacerilor, Ed. Scripta, Bucureşti, 1994, p. 208.
dcccxxxii
 dcccxxxiii
dcccxxxiv

dccxci

dccxcii

dccxciii

dccxciv

dccxcv

dccxcvi

dccxcvii

dccxcviii

dccxcix

dccc
Modificată şi competată prin Legea 321/2003 A se vedea legea nr. 106 din 03.10.1992, M.Of. nr. 258/1992 pentru aderarea României la
dccci
Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare şi la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Viena şi Convenţiei de la
dcccii
Paris ; legea nr.78 din 08.11.1993, M.Of.
nr. 265/15.11.1993 pentru ratificarea Convenţiei pentru protecţia fizică a materialelor nucleare semnate la Viena la 03.03.1980 ; Hot.
nr.647/12.06.2001 privind aprobarea strategiei de dezvoltare energetică a României pe termen mediu 2001-2004.
Republicată în baza Legii 63/2006.
dcccxxxv

Republicată în baza Legii 130/2000.

dcccxxxvi

dcccxxxvii
^ M. Eliescu, op. cit., p. 377.
dcccxxxvm jn scopul protecţiei mediului, Ministerul Transporturilor poate restricţiona operarea aeronavelor civile, pe aerodromurile din România sau în spaţiul
aerian naţional, fiind obligat, totodată, să asigure prin reglementări specifice un sistem unic de monitorizare a zgomotului pe aeroporturi şi un sistem de
cartografiere fonică a zonelor adiacente aeroporturilor, care să permită utilizarea ecologică a acestora.
Sistemul unic de monitorizare a zgomotului trebuie să permită evaluarea zgomotului produs de operarea unei aeronave civile pe aeroport; să furnizeze o corelaţie
între nivelul de zgomot şi efectul acestuia asupra populaţiei şi să fie conform cu reglementările şi practicile internaţionale. Tot Ministerul Transporturilor, la
solicitarea administratorului aeroportului, poate aproba măsuri ce permit operarea aeronavelor civile care au un impact semnificativ asupra mediului. Deşi prin
actualul Cod aerian, nu se fac referiri exprese la răspunderea pentru dauna ecologică, este evidentă preocuparea legiuitorului cu privire la adoptarea măsurilor
necesare ecologizării activităţii de transport aerian.
Apreciem că pentru daunele care sunt cauzate mediului de către aeronave, urmează să se facă aplicaţiile răspunderii obiective fără culpă,
reglementată de dispoziţiile Legii nr. 137/1995 (Pentru dezvoltări, a se vedea D. Pompil, Dreptul mediului, Ed. Themis, Craiova, 2000).
dcccxxxK jn doctrina din ţara noastră s-a apreciat că prin „edificiu" se înţelege, în sensul art. 1002 C. civ., „orice lucrare realizată de om, prin
folosirea unor materiale care se încorporează solului, devenind, în acest fel, prin aşezarea sa durabilă, un imobil prin natura sa"; M. Eliescu, op.
cit., p. 412; C. Stătescu, op. cit., p. 250.
dcccxl
A. Weill, Fr. Terre, op. cit., p. 785, nota 7.
dcccxli
M. Eliescu, op. cit., p. 142.
dcccxin Liviu Pop RRDP Tabloul general răspunderii civile în textele noului Cod Civil p.185
dcccxliii
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 250.
dcccxliv
M. Eliescu, op. cit., p. 413.
dcccxlv
A. Weill, Fr. Terre, op. cit., p. 787.
dcccxlvi
L. Pop, op. cit., p. 311.
dcccxlvii
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 247-248; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 239.
dcccxlviii
M. Eliescu, op. cit., p. 411.; A se vedea şi M. Costin, M. Mureşan şi V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 439.
dcccxlix
I. Lulă, op. cit, p. 49.
dcccl
I. Lulă, Ibidem.
dcccli
M. Eliescu, op. cit., p. 416-417.
dccclii
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 251-252.
dccclm
Dispoziţiile art.1378 Noul Cod Civil, nu se aplica, nefiind vorba de ruina edificiului, atunci când are loc dărâmarea voluntară a edificiului sau este provocată de un incendiu. La fel nu este
aplicabilă în cazul în care prejudiciul este cauzat altuia prin prin căderea sau aruncarea din imobil a unui obiect sau a unui lucru. Această din urmă solutie este reglementată în mod expres prin
dispoziţiile art. 1379 alin.1 C.civ., care prevăd că „Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde prin prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru".
dcccliv
I.M Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 243.
dccclv
M. Eliescu, op. cit., p. 417.
dccclvi
I. Lulă, Privire generală asupra obligaţiei propter rem, în Dreptul, nr. 8/2000, p. 22.
dccclvii
A. Weill, Fr. Terre, op. cit., p. 789, nota 1.
dccclviii
P. Anca, op. cit., p. 251.
dccclix
I. Lulă, op. cit., p. 51.
dccclx
A. Weill, Fr. Terre, op. cit., p. 788, nota 2.
dccclxi
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 288/1956, CD/1956, p. 321.
dccctai
Gh. Nedelschi, Curs de drept civil, Litografia Învăţământului, Bucureşti, 1956, p. 51.
febau D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, vol. V,
1998, p. 579; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 103
dccclxiv
Ion Turcu, Noul Cod Civil lega nr.287/2009, cartea V. Despre obligati art.1164-1649, Editura C.H.Beck, Bucureşi 2011, p.502
Modificată şi completată prin 0.U.G.192/2004, L.119/2005, L.52/2006, L. 376/2006, L.117/2007.
dccclxv

dccclxvi
„(...) prin raportul juridic civil concret (fapte juridice) se înţeleg acele fapte - evenimente juridice şi acţiuni omeneşti - de producerea cărora legea leagă
producerea unor efecte juridice..." (I. Dogaru, op. cit., 1993, p. 112)
dccclxvii
Exemple clasice date în literatura de specialitate pentru evenimentele juridice sunt: naşterea, moartea, trăsnetul, scurgerea timpului etc. feb™ Caz în care
suntem în prezenţa unor acte juridice.
feb™ în situaţia delictului civil ori delictului penal care naşte implicaţii de ordin civil. dccclxx Adică,
fără intenţie.
dccclxxi
De exemplu, găsirea unui lucru pierdut.
dccclxxii
Exemplu, delictul civil.
dcccl
xxm Vezi I. Dogaru, T. Sâmbrian, Drept civil român. Tratat, vol. II, Titlul IV, Modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale principale,
Ed. Europa, Craiova, 1996. dccclxxiv De toate acestea se ocupă volumul de faţă.
dcccl
xxv întâlnită în literatura de specialitate şi sub denumirea de „îmbogăţire fără just temei".
dccclxxvi
Clasificarea faptelor juridice în licite şi ilicite, ne-a determinat să tratăm titlul de faţă în două părţi: prima, destinată tratării faptului juridic licit; cea de-a
doua, afectată tratării faptului juridic ilicit (răspunderea civilă delictuală). dccclxxvii Privite ca acţiuni omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice. feb™
în cazul evenimentelor juridice.
dccclxxix
C. Bârsan, în C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 118.
dccclxxx
Nu are importanţă dacă asemenea acte juridice se încheie în nume propriu de către gerant, ori cuprind clauza potrivit căreia, la venire, geratul va
plăti fie preţul, fie manopera, după caz. Este însă greu de conceput că gerantul, în asemenea situaţii, ar putea să
încheie acte juridice în numele geratului în lipsa oricărei împuterniciri date în condiţiile legii. Iar dacă ar exista o asemenea împuternicire, geratul ar acţiona în
baza unui contract de mandat şi, drept consecinţă, n-am fi în prezenţa gestiunii de afaceri. dccckxxi În acest caz cel ce a lucrat în numele său va putea cere de la
adevăratul proprietar restituirea cheltuielilor făcute (vezi în acest sens
R. Sanilevici, op. cit., p. 214), dar nu. dccclxxxii Idem, op. cit., loc. cit. De pildă, lucrările făcute de gerant asupra unui lucru cu privire la care şi el şi geratul au
calitatea de
 coproprietari. dccclxxxiii Ibidem.
dccclxxxiv
B. Starck, Droit civil. Les obligations. Le contract., 3e edition, Libraire de la Court de Casation, Paris, 1989, p. 733.
dccclxxxv
yezi supra nota 21.
dccclxxxvi
R. Sanilevici, op. cit, 1976, p. 215.
dccdxxx
™ Vezi în acest sens I. Dogaru, op. cit., 1971, p. 155.
dccclxxxviii
Vezi C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 123: autorii combat acest punct de vedere: „Această explicaţie nu poate fi
primită, deoarece gerantul nu acţionează cu intenţia de a se obliga (s.a.), obligaţiile nasc în temeiul legii". dccclxxxix Idem, op. cit., loc.
cit. dcccxc I. Dogaru, op. cit., 1986, p. 199. dcccxci Idem, op. cit., loc. cit.
dcccxcii
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 124. dcccxciii I. Dogaru, op. cit., 1971, p. 157.
dcccxciv
T.M.B., s.civ., dec. nr. 260/1990, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990, p. 58. Potrivit legii, acela care din eroare, crezându-se debitor, a plătit o
datorie are dreptul să-i fie restituită [art. 1341 alin (1) C.civ.]. Într-o atare situaţie se află angajatul care, întemeindu-se pe constatările organului de revizie din
cadrul unităţii s-a considerat obligat să plătească o sumă de bani ca acoperire a unui prejudiciu cauzat prin fapta sa, dar cu privire la care s-a stabilit ulterior că
nu i se reţine în sarcină. dcccxcv În acest caz părăsim câmpul plăţii lucrului nedatorat; vom fi în prezenţa îmbogăţirii fără just temei: vezi în acest sens: T.R.
Popescu şi P. Anca, op. cit., 1968, p. 152;
C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit,. 1981, p. 124. Un atare exemplu îl constituie confecţionarea unui bun de către un meşteşugar cu materialul clientului. dcccxcvi De
exemplu, dacă aceasta rezultă dintr-un contract.
dcccxcvii
Cazul în care moştenitorul plăteşte un legat despre care nu ştia că fusese revocat.
dcccxcviii
Cazul în care moştenitorul plăteşte un legat care a existat, dar fusese stins prin plată sau prin alt mod de stingere a obligaţiilor. dcccxcix Abrogată prin L.
19/2000.
cm
Trib. Jud. Cluj-Napoca, dec. civ. nr. 1165/1981, în Rep (...) 1980-1985, p. 85.
cmi
Depozitarul unui bun îl restituie din eroare altei persoane decât deponentului.
cmii
Cazul depozitarului unui lucru care, în loc să-l restituie deponentului, îl predă unei alte persoane.
cmili
Dispoziţiile art. 1471 C. civ.: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligatiilor naturale care au fost executate de bunăvoie ". cmiv În această situaţie nu
suntem în prezenţa plăţii lucrului nedatorat.
cmv
Soluţia se impune pentru că numai astfel plăţile pot fi puse în situaţia anterioară încheierii unui act juridic ce s-a dovedit a fi unul de nulitate absolută.
cmvi
Soluţia este valabilă şi pentru cazurile în care, în mod excepţional, nulitatea absolută poate fi confirmată: cazul donaţiei nule pentru vicii de formă confirmată
expres sau tacit prin chiar executarea ei de către moştenitorul donatorului: „Confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către
erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare, atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii" [art. 1167 alin.
(3)]. cmvii I. Turcu, op. cit., p.394.
cmviii
A se vedea dispoziţiile art. 1471 C.civ..: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie ".
cmix
Trib. Suprem, col. Civ., dec. civ. nr. 807/1980.
cmx
Curtea de Apel Iaşi, s.civ., dec. nr. 662/1998, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă şi procesual civilă pe anul 1998, p. 46 Dacă plata nedatorată
este reglementată de Codul civil în art. 992-999, Codul civil nu prevede reglementări exprese. Deşi ambele instituţii se întemeiază pe principiul potrivit căruia
nimeni nu are dreptul să-şi mărească patrimoniul în detrimentul altuia, totuşi ele sunt izvoare distincte de obligaţii, acţiunea în restituirea plăţii nedatorate neputând
fi asimilată cu acţiunea de "in rem verso".Condiţiile de admisibilitate ale celor două acţiuni sunt diferite, iar accipiensul este obligat să restituie plata primită, doar
în limita îmbogăţirii sale, numai în ipoteza în care este de bună credinţă. Acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză presupune absenţa unei cauze legitime
pentru mărirea unui patrimoniu şi îşi găseşte aplicabilitate şi în condiţiile art. 494 C.civ. cmxi A se vedea în acest sens C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 129;
Fr. Deak, op. cit., p. 238. cmxii Vezi T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 155. cmxiii Vezi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 140/1972, în Culegere de decizii 1972, p.
248. cmxiv C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 116.
cmxv
Idem, op. cit., 1981, p. 123. Vezi şi T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 155. cmxvi Vezi în acest sens Gr.
Deak, op. cit., 1963, p. 279 cmxvii Vezi C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 131. ™ Conform R. Sanilevici,
op. cit., p. 294.
cmxix
Trib. Jud. Vaslui, dec. civ. nr. 293/1983, în R.R.D. nr. 1/1984, p. 57. cmxx Vezi T.R. Popescu, P.
Anca, op. cit., 1968, p. 157.
cmxxi
În acest sens s-a pronunţat Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 102/1968, R.R.D., nr. 6/1968, p. 171.
cmxxii
Potrivit art. 1346 C.civ. : '' Îmbogătirea este justificată atunci când rezultă din executarea unei obligatii valabile, din neexercitarea de către cel păgubit a unui
drept contra celui îmbogătit, dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal si exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intentia de a gratifica''.
cmxxiii
Vezi Trib. Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 1712/1974, în Culegere de decizii, 1974, p. 97-98; Idem, dec. nr. 254/1961 nepublicată în I. Mihuţă, Al. Lesviodax,
Repertorii (...) 1952-1969, p. 197; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 131.
cmxxiv
Vezi Supra, nota nr. 46.
cmxxv
T.S., s.civ., dec. nr.102/1968, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, p. 196
într-o acţiune întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără just temei, trebuie să se stabilească dacă s-au dobândit, sau păstrat de către pârâţi bunuri sau valori, în
detrimentul reclamantului, fără un just temei statornicit prin lege sau contract. între dobândirea bunurilor sau evitarea unor cheltuieli de către o persoană - care
se îmbogăţeşte astfel - şi pierderea unor bunuri sau valori de către o altă persoană - care sărăceşte în consecinţă - trebuie să existe o corelaţie necesară,
îmbogăţirea uneia fiind condiţionată de sărăcirea celeilalte, în sensul că îmbogăţirea primeia trebuie să apară ca o consecinţă nemijlocită,directă a sărăcirii celei
de a doua. Pe de altă parte, atât îmbogăţirea cât şi sărăcirea trebuie să fie lipsite de temei. Această acţiune trebuie să fie privită întotdeauna ca având caracter
subsidiar, în sensul că ea nu poate fi primită ori de câte ori se constată existenţa vreunei alte acţiuni în realizare de drepturi. Justa aplicare a principiului impune
ca aplicaţia de restituire a pâârââtului să nu depăşească îmbogăţirea lui efectivă, iar, indisolubil legat de aceasta, să nu depăşească valoarea cu care a fost
micşorat patrimoniul reclamantului.
cmxxvi
Potrivit art. 1348 C.civ. : '' Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă actiune pentru a obtine ceea ce îi este datorat''.
om™ A se vedea în acest sens P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 614. Autorii arată faptul că acţinea în âmbogăţire fără justă cauză nu poate fi
exercitată pentru a împiedica o regulă de drept pozitiv, de exemplu, când acţiunea contractuală este prescrisă - ipoteza fiind cea a creditorului care lasă să treacă
termenul de prescripţie, nemaiputând sa ceară plata creanţei. în acest caz, prescripţia este titlul legal, cauza justă din care rezultă îmbogăţirea.
cmxxviii
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1601/1979, în Rep (...) 1975-1980, p. 85; în acelaşi sens, Trib. Jud. Hunedoara, dec. civ. nr.
899/1984, în Rep. (...) 1980-1985, p. 85. cmxxixP. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-
Munck, op. cit., p. 615. cmxxx I. Turcu, op. cit., p.405.

cmxxxi
T.S., s. civ., dec. nr.1712/1974, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, p.
122 Acţiunea în restituire are ca scop restabilirea echilibrului patrimonial între părţile în proces de pe urma unui fapt licit şi voluntar care a produs o îmbogăţire
a unei părţi în detrimentul celeilalte, în afara unui raport contractual. De o îmbogăţire fără just temei nu poate fi însă vorba atunci când foloasele realizate de
parte sunt consecinţa unui act juridic la care a consimţit cealaltă parte şi care constituie temeiul legal. Astfel, nu poate fi vorba de o acţiune în restituire atunci
când între părţi a intervenit o înţelegere în baza căreia una dintre ele s-a stabilit în gospodăria celeilalte pentru a munci şi gospodări împreună, iar în caz de
îmbolnăvire a uneia, cealaltă să o îngrijească. într-o atare situaţie aportul unei părţi se compensează, în general, cu foloasele realizate de cealaltă parte, fără a fi
necesară existenţa unei corespondenţe valorice perfecte.
cmxxxii
A se vedea Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ioan Adam, Ed. All Beck, Bucureşti 2004, pg. 443
cmxDdii
NNC , note, corelaţii explicaţii - editura CH Beck , Bucuresti, 2011, pg 521
cmxxxiv
art 1396 alin 2 C.civ
^v Art 1398 C.civ
cmxxxvi
NNC , note, corelaţii explicaţii - editura CH Beck , Bucuresti, 2011, pg 521
cmxxx
™ A se vedea L. Pop, Dr. Civil. Teoria generală a obligaţiilor, pg. 363.
anxxxvm Art. 1397 alin 1 - Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau conditie şi poate fi executată imediat, din proprie ini ţiativă sau
la cererea creditorului
cm™™ Art 1397 alin 2 - Obliga ţia este simplă, iar nu condi ţională, dacă eficacitatea sau desfiin ţarea ei depinde de un eveniment care, fără ca
părţile să ştie, avusese deja loc in momentul in care debitorul s-a obligat sub condi ţie.
cmxl
Spre deosebire de condiţie, de pildă, care constă tot într-un eveniment viitor, dar a cărui producere nu este sigură. ^ art 1412 alin 1 C.civ „ Termenul este
suspensiv atunci cand, pana la implinirea lui, este amanata scadenta obligatiei" cmxlii Pâna la împlinirea evenimentului viitor si sigur de care, în acest caz,
depinde fie începerea exercitării drepturilor, fie începerea executării obligaţiilor. De exemplu, împrumutul unor bunuri fungibile pâna la o anumita data. Numai la
împlinirea datei împrumutătorul începe să-şi exercite dreptul, iar împrumutatul, să-şi execute obligaţia.
cmxHn art 1412 alin 2 C.civ „ Termenul este extinctiv atunci cand, la implinirea lui, obligatia se stinge "
cmxliv
De exemplu, X primeşte un bun de la Y pentru care plăteşte câte 200 lei lunar până la moartea lui Y. La moartea lui Y se stinge dreptul de a mai cere suma
respectivă lunar.

cm
l art 1414 C.civ. « Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere inainte de implinirea acestuia, dar ceea ce s-
tat de buna voie si in cunostinta de cauza inainte de implinirea termenului nu este supus restituirii. »
cmli
Fapta debitorului de a executa obligaţia anticipat este o excepţie de la principiul enunţat de art. 13 C.civ. - orice renunţare la drepturile
patrimoniale se poate face numai prin acordul expres al celui ce renunţă
cmlii
Sau subrogatorie. cmliii Sau revocatorie.
cmliv
În schimb termenul de graţie, nu poate opri compensaţia.
cmlv
Operând regula res perit domino (riscul îl suportă proprietarul) dobânditorul fiind proprietar va suporta riscul, cu excepţia cazului
când s-a stabilit o altă dată de transmitere a dreptului de proprietate şi, prin consecinţă şi a riscului. cmlvi Art 1418 C.civ. - Renuntarea la termen sau
decaderea din beneficiul termenului face ca obligatia sa devina de indata exigibila
cmlvn
Art. 1420 - Daca un eveniment pe care partile il considera ca fiind un termen nu se realizeaza, obligatia devine exigibila in ziua in care
evenimentul ar fi trebuit in mod normal sa se produca.In acest caz sunt aplicabile prevederile prezentului cod.
cmlviii
In vechiul cod civil, in materie de vânzări de imobile (art. 1367 C. civ.) prevedea ca atunci când pârtile au stipulat rezoluţiune de plin drept pentru neplata
preţului la termenul prevăzut în contract, comparatorul poate plăti numai cât timp nu este pus în întârziere, printr-o modalitate legala. Această dispoziţie avea o
aplicare specială în materie, a regulii generale din art. 1079 C. civ. potrivit căruia debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare ce i se va face prin
intermediul executorilor judecătoreşti, afară de cazul când părţile au stipulat expres că va fi de drept în întârziere fără necesitatea unei notificări.
cmlix
Art. 1417 C.civ. - (1) Debitorul decade din beneficiul termenului daca se afla in stare de insolvabilitate sau, dupa caz, de insolventa declarata
in conditiile legii, precum si atunci cand, cu intentie sau dintr-o culpa grava, diminueaza

legitim pentru creditor sa considere conditia respectiva drept esentiala.

cmlx
Art. 1419 - Decaderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabila celorlalti codebitori În aceeaşi situaţie sunt şi
cmlxi

garanţi, care, fiindu-le inopozabilă decăderea debitorului din beneficiul termenului, indiferent că sunt personali sau reali, nu pot fi executaţi
anticipat
anta Art 1418 C.civ. - Renuntarea la termen sau decaderea din beneficiul termenului face ca obligatia sa devina de indata exigibila.
m
cmlx
art. 1413 alin 2 - „ Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunta oricand la acesta, fara consimtamantul celeilalte parti." Art cmlxiv

1418 C.civ.
cmlxv
Potrivit art. 1399 C.civ. „ este afectata de conditie obligatia a carei eficacitate sau desfiintare depinde de un eveniment viitor si nesigur."
cmlxvi
Spre deosebire de termen unde îndeplinirea evenimentului viitor este sigura.
cmlxvii
Spre deosebire de termen care afectează numai exercitarea drepturilor si executarea obligaţiilor, nu şi existenţa raportului obligaţional.
cmlxviii
art. 1397 alin 2 C.civ
Art 1400 C.civ. - Conditia este suspensiva atunci cand de indeplinirea sa depinde eficacitatea obligatiei. cmlxx Exemplu: îţi vând casa mea din Craiova, daca voi fi
cmlxix

transferat la Bucureşti. NCC - Note, Corelaţii, Explicaţii - pg. 522

cmlxxi

Art. 1401 C. Civ. - (1) Conditia este rezolutorie atunci cand indeplinirea ei determina desfiintarea obligatiei
cmlxxii

(2) Pana la proba contrara, conditia se prezuma a fi rezolutorie ori de cate ori scadenta obligatiilor principale precede momentul la care
conditia s-ar putea indeplini.
rntam Exemplu : îţi vând casa mea din Craiova cu condiţia de a accepta ca, în situaţia în care mă voi muta din alt oraş în Craiova, vânzarea să se desfiinţeze.
cmlxxiv
Exemplu : îţi vând barca mea pneumatică dacă până la 1 august nu se îndreaptă vremea la mare. Evident, îndreptarea vremii nu
depinde de nici una din părţi. cmlxxv Exemplu : îţi vând autoturismul dacă, de ziua mea, tatăl îmi va face cadou maşina sa.
cmlxxvi
Exemplu : îţi vând garajul meu din Craiova daca mă voi muta la Bucureşti, respectiv, îţi vând apartamentul meu dacă mă voi casatori.
cmlxxvii
De pildă, îţi vând casa dacă vreau.
cmlxxviii
art. 1403 C.civ.
OT1™ C, Hamangiu, I. Rosetti - Balanescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 100.
Art. 1015 (1) Donatia nu este valabila atunci cand cuprinde clauze ce permit donatorului sa o revoce prin vointa sa. (2) Astfel, este lovita de nulitate absoluta
cmlxxx

donatia care:
a) este afectata de o conditie a carei realizare depinde exclusiv de vointa donatorului
b) impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta in viitor, daca valoarea maxima a acestora nu este determinata in
contractul de donatie
c) confera donatorului dreptul de a denunta unilateral contractul.
cmlxxxi
Exemplu: îţi vând casa dacă reuşesc să mă mut în alt oraş. cmkxxu Exemplu: îţi închiriez o camera daca nu vând apartamentul.
cmbtxxm Art 1404 (1) - Îndeplinirea conditiei se apreciaza dupa criteriile stabilite de parti sau pe care acestea este probabil sa le fi avut in vedere dupa imprejurari.
(2) Cand obligatia este contractata sub conditia producerii unui eveniment intr-un anumit termen, conditia este socotita neindeplinita daca termenul s-a implinit fara
ca evenumentul sa se produca. In lipsa unui termen, conditia se considera neindeplinita numai atunci cand este sigur ca evenimentul nu se va produce.
(3) . Atunci cand obligatia este contractata sub conditia ca un eveniment nu se va produce intr-un anumit termen, conditia se considera indeplinita daca este
sigur ca evenimentul nu se va produce. In lipsa unui termen, conditia nu se considera indeplinita decat atunci cand este sigur ca evenimentul nu se va produce.
(4) Partea interesata poate cere oricand instantei sa constate indeplinirea sau neindeplinirea conditiei. Art 1405 (1) Conditia se
considera indeplinita daca debitorul obligat sub aceasta conditie impiedica realizarea ei.
(2) Conditia se considera neindeplinita daca partea interesata de implinirea conditiei determina, cu rea - credinta, realizarea evenimentului. art.
cmlxxxiv

1404 alin 1 C.civ art. 1404 alin 2

cmlxxxv

cmlxxxvi
Vezi în acest sens, si dispoziţiile art.1012 alin. (1) din vechiul C. civ.: "Când obligaţia este contractată sub condiţia ca un eveniment oarecare se va întâmpla
într-un timp fixat, condiţia este considerata ca neîndeplinita, daca timpul a expirat fara ca evenimentul sa se întâmple"; Vezi si dispoziţiile art. 1013 din vechiul C.
civ.: "Când obligaţia este contractata sub condiţia că un eveniment n-are să se întâmple, într-un timp definit, această condiţie este îndeplinita, daca timpul a expirat,
fara ca evenimentul sa se fi întâmplat; este asemenea îndeplinita, daca înaintea termenului este sigur ca evenimentul nu se va mai întâmpla; daca nu este timp
determinat condiţia este îndeplinita numai când va fi sigur ca evenimentul nu are sa se mai întâmple". art. 1404 alin 2
cmlxxxvii

cmlxxxviii
Vezi în acest sens, si dispoziţiile art. 1012, alin. (2) din vechiul C. civ.: "Când timpul nu este fixat, condiţia nu este considerată
ca fiind căzută, decât când este sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla"; Vezi si dispoziţiile art.1013 din vechiul C. civ., .
art. 1404 alin 3
cmlxxxix
'
cmxc
Vezi dispoziţiile art.1013 din vechiul C. civ..
art. 1404 alin 3
cmxci

art. 1405 alin 1

cmxcii

art. 1405 alin 2

cmxciii

art. 1407 alin 1 C. civ. "condiţia îndeplinită este prezumata a produce efecte retroactiv, din momentul incheierii contractului, daca din vointa
cmxciv

partilor, natura contractului ori dispozitiile legale nu rezuta contrariul"

( art. 1409 C. civ. - creditorul poate chiar inainte de indeplinirea conditiei, sa faca orice acte de conservare a dreptului sau );
cmxcv
Art. 1408 (1) - Obligatia
cmxcvi

afectata de conditie este transmisibila, drepturile dobanditorului fiind insa supuse aceleiasi conditii. (2) Obligatia afectata de conditie se poate prelua,
dispozitiile art. 1599 - 1608 aplicandu-se in mod corespunzator. art. 1407 alin 3 C. Civ
cmxcvii

cmxcvm art. 1407 alin 3 C. Civ. - „ Atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, in caz de indeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum

obligaţia ar fi fost simplă. Actele incheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, in cazul indeplinirii condiţiei, produc efectele de la data
incheierii lor."
art. 1408 C.civ. (1) - Obligaţia afectată de condiţie este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind insă supuse aceleiaşi condiţii. (2) Obligaţia afectată de
cmxcix

condiţie se poate prelua, dispoziţiile art. 1599 - 1608 aplicându-se in mod corespunzator art. 1410 C.civ. - „ În lipsă de stipulaţie sau prevedere legală
m

contrară, fructele culese ori incasate inaintea indeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului sub condiţie rezolutorie."
art. 1407 alin 2 C.civ - „ În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie rezolutorie, indeplinirea acesteia, in lipsa unei stipulaţii
mi

contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate."

mii
Trib. Supr. s. civ. dec. nr. 1659/31 oct. 1981, nepublicată, în Repertoariu de practică judiciară în materie civilă pe anii1980 - 1985, p. 127.
mm
Art 1461 (1)C.civ.- Obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia dintre acestea il liberează pe debitor de
intreaga obligaţie.
(2) Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una dintre prestaţii era imposibil de executat. miv C. Stătescu, C. Bârsan,
op.cit., 1981, p.379.
mv
Art. 1462 (1) C.civ. - Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului in care este acordată in mod expres creditorului.
( 2) Dacă partea căreia ii aparţine alegerea prestaţiei nu işi exercită opţiunea in termenul care ii este acordat in acest scop, alegerea prestaţiei va
aparţine celeilalte părţi.
mvi
C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., 1981, p.380; Fr. Deak, op. cit, p. 429.
Art 1463 C.civ. - Debitorul nu poate executa şi nici nu poate fi constrâns să execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din cealaltă mvmArt. 1464 C.civ. (1) -
mvii

Debitorul care are alegerea prestaţiei este obligat, atunci când una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, să execute cealaltă prestaţie.
(2) - Dacă, in acelaşi caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una dintre prestaţii este cauzată de culpa
debitorului, acesta este ţinut să plătească valoarea prestaţiei care a devenit ultima imposibil de executat.
mix
Art. 1465 . In cazul in care alegerea prestaţiei revine creditorului:
a) .dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă
b) .dacă creditorului ii este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii, el poate fie să pretindă executarea celeilalte
prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să il libereze pe acesta de executarea obligaţiei.
c). dacă debitorului ii este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru
prestaţia imposibil de executat, fie cealaltă prestaţie;

d). dacă debitorului ii este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii, creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
mx
Art. 1466 C.civ. - Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului si inainte ca acesta să fi fost pus in intarziere
mx
Art . 1468 C.civ. (1) - Obligatia este facultativa atunci cand are ca obiect o singura prestatie principala de care debitorul se poate
insa libera executand o alta prestatie determinata.
(2) - Debitorul este liberat daca, fara culpa sa, prestatia principala devine imposibil de executat.
^ C. Stătescu si C. Bârsan, op.cit., 1981, p.380.
™m Vezi în acest sens, T. R. Popescu, P. Anca, op.cit., p.372.

dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie.
3. (2) - Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din
creanţă.
mxvi
Drept civil .Obligatiile - Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel Munck, traducere editiei a III din
franceza , pg. 751
a
mxv
art. 1423 - 1424 C.civ.
mxvm
Art. 1424 C.civ. - Obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres
ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectualî.
2. Art. 1423 - Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii divizibile sunt ţinuţi faţă de creditor în
 părţti egale. Această regulă se aplică, in mod similar, şi în privinţa creditorilor. mxix L.Pop, opera citată, pg. 128
mxx
" Obligatia conjuncta constituie dreptul comun al obligatiilor plurale, caci solidaritatea nu se prezuma "- Drept civil .Obligatiile -
Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel Munck, traducere editiei a III din franceza , pg. 751
mxxi
Drept civil .Obligatiile - Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel Munck, traducere editiei a III din franceza , pg. 751
mxxii
Ea este totusi destul de rara si nu se intalneste niciodata inca de la originea datoriei. Ea rezulta cel mai adesea din faptul ca debitorul
sau creditorul unic al acestei datorii decedeaza, lasand mai multi mostenitori intre care se fractioneaza obligatia - Drept civil .Obligatiile
- Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel Munck, traducere editiei a III din franceza , pg. 751
mxxii
Pluralitatea pbligatiilor - conjuncte, indivizibile sau solidare - este cel mai adesea o pluralitate de datorii, indivizibilitatea
i
sa
u
solidaritatea acriva se intalnesc mult mai rar - Drept civil .Obligatiile - Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel Munck,

traducere editiei a III din franceza , pg. 751 ™ P. C. Vlachide, op. cit, p. 249.
mxxv
Ea este totusi destul de rara si nu se intalneste niciodata inca de la originea datoriei. Ea rezulta cel mai adesea din faptul ca debitorul sau creditorul unic al
acestei datorii decedeaza, lasand mai multi mostenitori intre care se fractioneaza obligatia - Drept civil .Obligatiile - Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe
Stoffel Munck, traducere editiei a III din franceza , pg. 751 mddvl art. 1427 C.civ.
mm™ Art. 1427 - Obligaţia divizibilă prin natura ei care nu are decât un singut debitor şi un singur creditor trebuie să fie executată între aceştia ca şi cum ar fi
indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă între moştenitorii fiecăruia dintre ei.
mddvlll
art. 1423 C.civ
™ C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., 1981, p.382.
m
™i în vechiul Cod civil -art.1034-1038 reglementau solidaritatea între creditori, iar art.1039-1056 reglementau solidaritatea între
debitori. Im™ Convenţia si testamentul.
mxxm
art 1434 C.civ. (1) - Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot.
2. (2) - Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari.
"™Art. 1435 - Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres mm™ A se vedea Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală
a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti 2004, pg.465
lmxx
™ Art. 1437 - Debitorul poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă de toţi, însă numai atâta timp cât niciunul dintre
creditori nu l-a urmărit în justiţie. în acest din urmă caz, debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului reclamant.
m
™™ Vezi şi dispoziţiile art.1035 alin. (1) din vechiul C. civ.: "Poate debitorul plăti la oricare din creditorii solidari, pe cât timp nu s-a
făcut împotriva-i cerere în judecata din partea unuia din creditori". mm™ Art 1436 ( 3 ) - Hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori împotriva
debitorului comun profită şi celorlalţi creditori.
(4) - Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în
proces.
mxxxvm
Art. 1438 - Debitorul poate opune unui creditor solidar compensaţia care a operat în raport cu un alt creditor
solidar, însă numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine acestuia din urmă.
mxxxix
Art. 1440 - Remiterea de datorie consimţită de unul dintre creditorii solidari nu îl libereayă pe debitor decât pentru partea din
creanţă ce îi revine acelui creditor.
mxl
Art. 1436 (1) - Creditorii solidari sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor comun (2)-
Orice act prin care unul dintre creditorii solidari ar consinţi la reducerea ori înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanţei ori ar prejudicia în orice
mod interesele celorlalţi creditori sunt inopozabile acestora din urma. ( 3 ) - Hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun
profită şi celorlalţi creditori. (4) - Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost
parte în proces.
mxl1
Aşa s-a pronunţat literatura de specialitate: Gh.Nedelschi, Curs de drept civil, Tipografia si litografia învăţământului, Bucureşti,
1955, p.210. mxl11 art. 1434 alin 1 C.civ.
1x1111
art. 1526 alin 2 C.civ.
mxliv
Vezi dispoziţiile art.1441 C. civ.- (1) - Suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată şi de
ceilalţi creditori solidari.
(2) - Întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari.
mxlv
art. 1438 , 1439 şi 1440 c.civ
mxlv1
art. 1436 alin 3 şi 4 C.civ
imta Vezi în acest sens şi dispoziţiile art.1037 din vechiul C.civ.: "Creditorul solidar, care a primit toată datoria este ţinut a împărţi cu
ceilalţi cocreditori, afară numai de va proba că obligaţia este contractată numai în interesul său". mxivm arj. 1442 C.civ. - Obligaţia in
favoarea unui creditor solidar se imparte de drept între moştenitorii acestuia
mdix
Vezi Art 1443 - "Obligaţia este solidară între debitori, când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga
obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor". ml C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit, 1981, p.384. mli Vezi T.
R.Popescu, P. Anca, op.cit., 1968, p.370.
ml
" Art. 1445 - Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.

mlm
Art. 1444 - Există solidaritate chiar dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite mliv Vezi dispoziţiile
art.1445 C.civ.
mlv
Art 1446 - Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
mlvi
A se vedea dispoziţiile art.42 C.comercial. mlvii Art. 1382 C. civ.: '
1
Vezi dispoziţiile art.2028 C. civ.
Vezi dispoziţiile art.1082 alin 3 C. civ.
Vezi dispoziţiile art. 1444 C. civ.
mlxi
Vezi în acest sens M.G.Rarincescu, Curs de drept civil român, vol.II, Drepturile reale. Obligaţiile, Bucureşti, 1947, p.547. mlxii Vezi Fr. Deak, op.cit,
p.435.
mlxm
Art. 1447 (1) - Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune.
2. (2) - Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori. Debitorul urmărit poate
însă cere introducerea în cauză a celorlalţi codebitori.
mlxiv
Vezi Trib. Suprem, Col.civil, Dec. nr.1108 din 8 iunie 1856, în "Legalitatea Populara", 1957, nr.2, p.233 si urm. Vezi si dispoziţiile art. 1447 alin 1 C.civ.
mlxv
În acest sens s-a pronunţat Trib. Suprem, Col.civ., dec. nr.1001 /1962, în "Culegere de decizii", 1962, p.157. Vezi si dispoziţiile art.
1447 alin 2 C. civ.: mlxvi Trib. Suprem,. s. civ. dec. nr. 1778/1976, în Îndreptar... 1983, p. 157.
art. 1526 alin 1 C.civ.
mlxvli

art. 1449 alin 2 c.civ. - Întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea
mlxviii

acelui moştenitor, chiar dacă este vorba despre o creanţă ipotecară

art. 1453 C.civ. - (1) - Renunţarea la solidaritate în privinţa unuia dintre codebitorii solidari nu afectează existenţa obligaţiei solidare în raport cu ceilalţi.
mlxix

Codebitorul solidar care beneficiază de renunţarea la solidaritate rămâne ţinut pentru partea sa atât faţă de creditor, cât şi faţă de ceilalţi codebitori în cazul
regresului acestora din urmă.
(2) - Renuntarea la solidaritate trebuie să fie expresă.
(3) - De asemenea creditorul renunţă la solidaritate atunci când:
1. a.).fără a-şi rezerva beneficiul solidarităţii în raport cu debitorul solidar care a făcut plata, menţionează în chitanţă că plata reprezintă partea acestuia din urmă
din obligaţia solidară. Dacă plata are ca obiect numai o parte din dobânzi, renunţarea la solidaritate nu se întinde şi asupra dobânzilor neplătite ori asupra
capitalului decât dacă plata separată a dobânzilor, astfel menţionată în chitanţă, se face timp de 3 ani.
b). Îl cheamă în judecată pe unul dintre codebitorii solidari pentru partea acestuia, iar cererea având acest obiect este admisă.
A se vedea dispoz. art. 1448 alin 2 , 1450, 1451 şi 1452 C.civ
mlxx

mlxxi
Dezvoltarea acestora se va face în acea parte a lucrării care le va fi destinată anume.
 Qi
mbx
art. 1454 C.civ
ml
™" La această soluţie s-a ajuns în practica judecătorească: Trib. Suprem, Secţia Civila, dec. nr.1199/1974, în "Culegere de decizii", 1974, p.28 si urm; Tribunalul
Judeţean Brăila, Dec.civ. nr.41/1978, în "RRD", 1978, nr.7, p.49; Trib. Suprem, s. civ. dec. nr. 1599/1974, în Îndreptar... 1983, p. 157. a art. 1455 alin 1 C.civ.- mbx v

Hotărârea judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat faţă de celorlalţi codebitori.
Art. 1454 alin (2) C.civ. - Creditorul nu poate cere daune - interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a căror culpă obligaţia a devenit
mlxxv

imposibil de executat în natură, precum si celor care se aflau în întârziere atunci când obligaţia a devenit imposibil de executat.
A se vedea dispoziţiile art. 1454 (1) C.civ. - Atunci când executarea in natură a unei obligaţii devine imposibilă din fapta unuia sau mai multor
mbtxvi

debitori solidari sau după ce aceştia au fost puşi personal în întârziere, ceilalţi codebitori nu sunt liberaţi de obligaţia de a-i plăti creditorului prin
echivalent, însă nu răspund de daunele-interese suplimentare care i

mldxxiii

s-ar cuveni.
mta™ Altfel, s-ar încălca regula potrivit căreia reprezentarea reciprocă a codebitorilor de către unui dintre ei priveşte numai actele care au drept scop micşorarea sau
stingerea datoriei.; Vezi si deci Trib. Suprem, Col. civ. nr.1094/1963, în "Culegere de decizii", 1963, p.102.
art. 1455 alin (2) C.civ. - Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia
mtavm

cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor
b
m
™ A se vedea dispoziţiile art.1448 C. civ..
mlxxxv
ml m

Vezi vol.I, Actele juridice civile - consimţământul şi nulitatea acestora; Vezi si supra, titlu II, Contractul ca izvor de obligaţii. m Vezi Trib. Supr., Col. civ. dec. ml i

nr.1108/1956, în "Culegere de decizii", 1956, vol.I, p.309.

mb;™ Ea profită celui ce o poate opune direct, dar şi celorlalţi codebitori căci, dacă a fost făcută, poate fi invocată de ceilalţi dacă sunt urmăriţi de creditor. Or,

remiterea făcută unuia dintre codebitori reduce datoria cu partea sa. Codebitorii nu pot fi ţinuţi să plătească şi partea celui iertat de datorie.
Art 1448 (1) - Debitorul solidar poate să opună creditorului toate mijloacele de apărare care îi sunt personale, precum şi pe cele care sunt comune
tuturor codebitorilor. El nu poate însă folosi mijloacele de apărare care sunt pur personale altui codebitor.
(2) - Debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garanţie sau de un drept pe care ar fi putut să îl valorifice prin sibrogaţie este
liberat de datorie până la concurenţa valorii acelor garanţii sau drepturi. mta™ Vezi dispoziţiile art. 1456 alin 1 C. civ - Debitorul solidar care a executat
obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în depturile creditorului. art.
1456 alin 2 C.civ.- Părţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenţie, lege sau din împrejurări nu rezultă
contrariul art. 1460 C.civ
mlxxxvi

mta™ A se vedea dispoziţiile art. 1459 C. civ.- Dacă obligaţia solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ţinut singur de
întreaga datorie faţă de ceilalţi codebitori, care, în acest caz, sunt consideraţi, în raport cu acesta, fidejusori
mtomuArt. 1458 C.civ. - Debitorul urmărit pentru partea sa din datoria plătită poate opune codebitorului solidar care a făcut plata toate mijloacele de apărare comună pe care acesta din urmă nu le-a
opus creditorului. Acesta poate, de asemenea, să opună codebitorului care a executat obligaţia mijloacele de apărare care îi sunt personale, însă nu şi pe acelea care sunt pur personale altui codebitor.
mb™ în acest caz codebitorul plătitor capătă poziţia unui simplu creditor chirografar al codebitorului pentru care a plătit.
mxc
Art. 1457 (1) - Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către ceilalţi codebitori în
proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei.
(2) - Cu toate acestea, creditorul care renunţă la solidaritate sau care consimte o remitere de datorie în favoarea unuia dintre codebitori, suportă partea din datorie ce
ar fi revenit acestuia.
mxci
Art. 1460 C.civ. - Obligaţia unui debitor solidar se împarte de drept între moştenitorii acestuia, afară de cazul în care obligaţia este
indivizibilă.
a
mxc
art. 1453 c.civ.
Art. 1424 C.civ. - Obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de
divizare materială sau intelectualî.
™ C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.1981, p.338; Vezi si M.G. Rarincescu, op.cit., p.553 si urm.; T. R.Popescu, P. Anca, op.cit., p.274 si urm.
civ

Art. 1427 - Obligaţia divizibilă prin natura ei care nu are decât un singut debitor şi un singur creditor trebuie să fie executată între aceştia ca şi cum ar fi
mxcv

indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă între moştenitorii fiecăruia dintre ei.

Art. 1425 C. civ.

i

xcv11
™ Art. 1425 (1) - Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora.
2. (2) - Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obigaţii şi, respectiv,
fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere executarea integrală.
mxcvm
Art. 1426 (1) - Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obligaţiilor. 4. (2) - în lipsă de stipulaţie contrară, creditorii şi
debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar.
mxcix
art. 1428 C.civ - Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor nu poate cere şi primi prestaţia datorată decât în întregime
mc
art. 1430 alin 1 C.civ - Obligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă este divizibilă.
mxcvi
 art.1430 alin 2 C.civ - Daunele interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat de neexecutarea obligaţiei. Ele se cuvin creditorilor numai în
mci

proporţie cu partea din creanţă ce revine fiecăruia dintre ei..

Art. 1429 - Obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul unei obligaţii indivizibile este divizibilă, afară de cazul în care
mcii

indivizibilitatea obligaţiei de restituire rezultă din chiar natura ei.

mciii
A se vedea dispoziţiile art. 1425 alin 2 şi art. 1428 C.civ.
art. 1433 C.civ. (1) - Suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi.
mciv

(2) - Tot astfel, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi
Art 1431 (1) C.civ. - Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru ceilalţi în privinţa
mcv

creanţei.
( 2) - Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită sau care operează faţă de un creditor nu stinge obligaţia decât pentru partea din creanţă
ce revine acestuia. Faţă de ceilalţi creditori, debitorul rămâne obligat pentru tot.
(3) - Debitorul care a plătit celorlalţi creditori este îndreptăţit să primească de la aceştia echivalentul părţii din obligaţie cuvenite creditorului care
a consimţit la stingerea creanţei sau faţă de care aceasta a operat.
art. 1425 alin 2 C.civ.
mcvi

mcvii
"Eredele debitorului, fiind chemat în judecată pentru totalitatea obligatiei, poate cere un termen ca să pună în cauză si pe coerezii săi afară numai dacă debitul
va fi de natură a nu putea fi achitat decât de eredele tras în judecată care atunci poate să fie osândit singur, rămânându-i recurs în contra coerezilor săi" . m art. mcv

1432 alin 3 C.civ.- Debitorul chemat în judecată pentru totalitatea obligaţiei poate cere un termen pentru a-i introduce în cauză pe ceilalţi debitori, cu excepţia
cazului în care prestaţia nu poate fi realizată decât de cel chemat în judecată, care, în acest caz, poate fi obligat să execute singur întreaga prestaţie, având însă drept
de regres împotriva celorlalţi debitori.
mcix
art. 1432 alin 4 - Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu produce efecte împotriva celorlalţi debitori.
art. 1433 (1) - Suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi.
mcx

(2)- Tot astfel, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi
mcxi
art.1432 alin1- Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită sau care operează în privinţa unui debitor stinge obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia
rămânând însă ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor.
m
mc
Art 1432( 5) - îndată ce cauza indivizibilităţii încetează, obligaţia devine divizibilă.

mi
mc
A se vedea dispozitiile art. 1516 (1) - Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. (2) - Atunci când, fără
justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune- interese, dacă i
se cuvinŞ
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative.
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
mcxiv
Art. 1469 - 1515 C. civ. reglementează principiul executării în natură a obligaţiilor. mcxv
C. Stătescu, C. Bîrsan, op.
cit., 1981, p. 309. mcxvi Idem, loc.cit.
mcdvll
Idem, 1981, p. 310, pentru că, susţin autorii, se întâlnesc două manifestări de voinţă: cea a debitorului - exteriorizată prin facerea plăţii şi cea a creditorului,
exteriorizată prin primirea plăţii.
mcxviii Ion Turcu, Vânzarea în Noul Cod civil, Ed C.H.Beck, Bucureşti, 2011, pg. 413
mcxix
Art. 2264 C.civ.
mcxx
Art. 2293 C.civ.
mcxxi
Art. 2289 C.civ.
m™ Art. 1472 C. civ.
mc
™ Caz în care între terţi şi debitor se nasc raporturi guvernate de regulile din materia contractelor cu titlu gratuit.
mcxxiv
Art. 1474 (1) - Creditorul este dator sa refuze plata oferita de un tert daca debitorul l-a incunostintat in prealabil ca
se opune la aceasta, cu exceptia cazului in care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.
mcxxv
Art. 1474 (2) - In celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata facuta de un tert decat daca natura obligatiei sau
conventia partilor impune ca obligatia sa fie executata numai de debitor.
mcxxv
' Art. 1474 (3) - Plata facuta de un tert stinge obigatia daca este facuta pe seama debitorului. In acest caz, tertul nu

se subroga in drepturile creditorului platit decat in cazurile si conditiile prevazute de lege.

m™ art. 1474 alin 2

m
™art. 1474 a^
mcxxi? 1
Art. 1474 (1) - Creditorul este dator sa refuze plata oferita de un tert daca debitorul l-a incunostintat in prealabil ca
se opune la aceasta, cu exceptia cazului in care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.
(2) - In celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata facuta de un tert decat daca natura obligatiei sau conventia
partilor impune ca obligatia sa fie executata numai de debitor.
mcxxx
A se vedea dispoziţiile art 1475 - Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional,
persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanta sa o primeasca
mcxxxi
De exemplu, în cazul unui cont curent bancar, restituirea sumelor depozitate se poate face valabil şi catre împuternicitul desemnat de titularul
contului în contractul de cont curent - art. 2184 - 2190 C.civ. Vezi art. 1477 alin 1 lit. a C.civ mcxxxi11 Art. 1477 alin 1 lit. c C.civ.
mcxxxii

mcxxxiv
Vezi art. 1477 alin 2 C.civ.
mcxxxv
art. 1476 c.civ Plata facuta unui creditor care este incapabil de a o primi nu libereaza pe debitor decât in măsura in care profită creditorului
mcxxxvi
A se vedea, Ion Turcu , Vânzarea în noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2011, pg. 418
mcxxxv11
Art. 1492 alin C.civ. (1) - Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă
valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz,
obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată. (2) - Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul
proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului,
potrivit dispoziţiilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia
iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri garanţiile oferite de terţi nu renasc.
mxxxvrn Nu poate fi silit, dar aceasta nu înseamnă că nu poate accepta o altă prestaţie decât cea datorată.
mxxxK Darea în plată este un mod de stingere a obligaţiilor distinct de plată.
mcxl
art. 1480 alin 1 C. civ.
mcxli
La momentul naşterii obligaţiei..
mcxlii
Art. 1486 - Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă
liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie.
mcxliii Sursa www.google.ro
mcxliv art. 1481 alin 2
C.civ
mcxlv
Art 1489 (1) - Dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege
(2) - Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o
prevăd ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii
de chemare în judecată.
mcxlvi A se vedea dispoz art. 1 OG 9/2000

mcxlvi Art.8 alin 2 OG 9/ 2000 - Cu toate acestea, dobânzile remuneratorii se pot capitalize şi pot produce dobânzi.

mcxlvi Vezi dispoziţiile art. 1490 (1) - Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi

divizibilă.
mcxlix
De exemplu, o sumă de bani.
mcl
Exemplu, plata chiriei pentru un apartament se face lunar. Suma cuvenită cu titlu de chirie pentru fiecare lună constituie o prestaţie distinctă, deci o plată
distinctă, urmăribilă ca atare.
mcl1
Art 1490 (2) - Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când
creditorul acceptă o asemenea executare.

A se vedea dispoziţiile art. 1494 (1) - În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul
mcl11

contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:

a. obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii,
b. obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului.
c. celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.
m
mcl
Art. 1494 (2) - Partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit prevederilor alin 1, ca
loc al plăţii suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează mcliv Legea (lex causae) care va cârmui un raport juridic poate fi
stabilită prin voinţa părţilor. În acest caz este vorba de lex voluntatis. Pentru detalii, vezi, T.R. Popescu, Curs de drept internaţional privat, ed. a V-a, Bucureşti,
1977, p. 209 şi urm.
Art. 1495 (1) - În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul cntractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor,
mclv

obligaţia trebuie executată de îndată.

2. 2) - Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune.

Art. 1496 (1) C.civ. - Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu
mclvi

rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat.
Art 1496 (2) C.civ. - Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă
mclvli

m
mclv
art. 1497 C.civ. - Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut
obiectul plăţii. art.1535 şi 1536 C.civ
mcllx

Art. 1498 C.civ - Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară art. 1497 (3) - În toate cazurile,
mclx

cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării anticipate a obligaţiei sunt în sarcina debitorului.
art. 1506 C.civ.
mclxi

art. 1507 C.civ

mclxii

art. 1508 C.civ.

mclxi11

art. 1509 C.civ

mclxiv

art. 1506 C.civ mclxvi A se vedea dispoziţiile art. 1507 C.civ

mclxv

mclxvii
A se vedea dispoziţiile art. 1507 alin 1 C.civ.
art. 1508 C.civ '
mclxvi11

mclxix
art. 1509 C. civ .
mclxx
art. 1509 alin1 lit a C.civ
mclxxi
art. 1509 alin 1 lit b
mclxx11
art. 1509 alin 1 lit c
mcixxi11
art. 1509 alin 1 lit d C.civ.
mclxxiv
art. 1509 alin 1 lit e C.civ.
mtav În această situaţie plata se va face cu încălcarea principiului indivizibilităţii plăţii. Este una din excepţiile de la acest principiu,
prevăzută de art. 1509 alin 2 C.civ. . art. 1509 alin 2 C.civ. mclxxvii Art. 1498 C.civ.
mclxxvi
 mclxxvii
art. 1490 alin 2 şi art. 1496 alin 3 C.civ.
1

mclxxix
art. 1500 alin 2 C.civ.
mclxxx
Art. 1494 alin 2 C.civ.
mclxxxi
Art. 1499 - Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă
mclxxxii
art. 1500 alin 1 C.civ. '
mclxxxii
Art 1500 (1) - Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la remiterea
1

înscrisului original al creanţei.

( 2) - Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară
-
(3) - În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata
mclxxxi
' Art. 1501 - Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la proba
contrară, executarea prestaţiilor accesorii.
mclxxxv
Art. 1502 - Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se
prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior.
mclxxxv
Art. 1504 (1) - Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de banca
1

plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară.

(2) - Debitorul are oricând dreptul să solicite băncii creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament.
Această confirmare face dovada plăţii
mctaxvn art. 1503 alin 2 C.civ - Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că
remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei md™ art. 1503 alin 2 C.civ. '
mcbx
™ Art. 1505 - Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata trebuie să
consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţii reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile deţinute în
garanţie, dacă este cazul
mcxc
Art. 1510 - Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să
îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia. mcxci Art. 1511 (1) - Creditorul pus în întârziere preia riscul
imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.
(2) - Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.
mcxci1
art. 1512 C.civ- Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa
mcxcm art.1514 alin 1 c.civ - Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită
costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în
prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti
mcxciv
art. 1514 alin 2- Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de
cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului. mcxcvart. 1515 C.civ - debitorul are dreptul
să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă
consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă. Creanţa renaşte cu toate garanţiile şi toate celelalte accesorii ale
sale din momentul retragerii bunului.
mcxcvi
Data consemnării.
mcxcvii
În acest sens s-au pronunţat I. Roseti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., 1943, p.257; Vezi şi Fr. Deak, op. cit. , p.316; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,' 1981, p.
318.
mcxcviii
De această părere sunt T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 314.
mcxcix
Art. 1518 (1) - Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor
sale.
(2) - Răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
mcc
art. 1350 alin (1) C.civ. - Orice persoană trebuie să îşi execute obligatiile pe care le-a contractat.
(2) - Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudicial cauzat
celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.
mcci
art. 1373 alin (1) C.civ.- Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2) - Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul
asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în înteresul său ori al altuia.)
mccii
Art. 1519 - Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de
care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale
mcciii
A se vedea în acest sens dispoz art.1351 - 1356 şi art. 1525 C.civ.
mcciv
art.1533 C.civ. - debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă
ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori de
datorează culpei grave a acestuia . Chiar şi în acest din urmă caz, daunele interese nu cuprind decât ceea ce este
 consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei
mccv
art. 1534 (1) - Dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului,
despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudicial
este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor.
(2) - Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.
mccv
i Art . 1517 - O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este
cauzată de propria sa acţiune sau omisiune
mccv
i ' Art. 1520 - Creditorul poate urmări şi bunurile care aparţin terţilor, dacă acestea sunt afectate pentru plata datoriilor

debitorului ori au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda creditorului
mccvlil
C. Stătescu, în C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit., 1981, p.329.
mcci
x art. 1521 - Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului
mccx
Art. 1522 (1) - Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită
executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată.
(2) - Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor

judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.
(3) - Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin
notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.
(4) - Până la expirarea termenului prevăzut la alin 3, creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese,însă nu
poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1516, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul
îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată.
(5) - Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a
executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată.
Dacă obligaţia a fost executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului. Art. 1523 C.civ. . mccxi

™ „La vânzări de denariate (n.n. producte) şi lucruri mobile, vânzarea se va rezolvi de drept şi fără interpelare (n.n. punere în întârziere) în folosul vânzătorului,
mcc

după expirarea termenului pentru ridicarea lor" . art. 1523 alin 1 .

mccdlll

Debitorul este de drept în întârziere, când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât într-un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă.
mccxlv

Obligaţiile de furnizare a apei, energiei electrice, de întreţinere a unui anumit bun etc.
mccxv

art. 1523 alin 2 lit b

mccxvl

mccxvii ex cazul prevăzut de art. 1728 C.civ.

mc™ art. 1524 c.civ. - Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta formalităţile prevăzute
la art. 1510 - 1515, însă creditorul a refuzat, fără temei legitim, să o primească mcc™ art. 1523 alin 3 C.civ. - în cazurile prevăzute la alin 1 şi 2,
dacă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la care
creditorul i-a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat în condiţiile art. 1136.
mc
™ Art. 1523 alin (4) C.civ. - Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie
contrară se consideră nescrisă.
mc
'™ art. 1525 C.civ.- Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia
situaţiei în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei. mcc™i Art. 1526 (1) - Notificarea prin care creditorul îl pune în
întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi.
(2) - Notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte şi în privinţa celorlalţi creditori.
m™ Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1954/1956, în C. D. pe 1956, p. 324. rnccmv Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 1618/1956, în C. D. pe 1956, p. 324. Idem.
m™ C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit, 1981, p.319. m
ccxx
™ Art. 1527 (1) - Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute
obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă m Art 1527 alin (2) C.civ. - Dreptul la executare în natură
mccxxv

cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă
De exemplu, în sistemul cărţii funciare, data intabulării.
mccxxix

A se vedea şi dispoziţiile art. 1909 alin. (1) din vechiul C. civ.: „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo
mccxxx

curgere de timp.".
„Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului".
mccxxxi

Practica judecătorească a adoptat soluţia potrivit căreia pârâtul este obligat să mute un gard, iar dacă n-o face, nefiind vorba de o obligaţie care poate fi
mccxxxii

adusă la îndeplinire numai de el, o asemenea obligaţie poate fi executată, fie prin executorul judecătoresc, fie de reclamant pe cheltuiala pârâtului. Vezi în acest
sens: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2761 /1973.
S-a decis, de asemeni, că dacă proprietarul nu execută reparaţiile ce cad în sarcina sa, locatarul le poate efectua în contul proprietarului debitor al acestei
obligaţii (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 501/1969, în Culegere de Decizii 1969, p.131 şi urm.
mccxxxm
Art. 1528 (1) - În cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia.
(2) - Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior
acesteia.

mccxxxiv
Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, sent. civ. nr. 3275/1996, citată de P. Perju, în Dreptul, nr. 7/1998, p. 65.
mccxxxv
Art. 1529 - In cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala
debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.

Art . 1530 C.civ. - Creditorul are dreptul la daune - interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care
mccxxxvi

este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.
™ Art. 1531 (1) - Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.
mccxxx

(2) - Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de
cheltuielile pe care creditorul le+a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(3) - Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial. Vezi supra, nota nr.75.
mccxxxviii

În acest sens: Fr. Deak, op. cit., 1961, p.329.

mccxxxix

Vezi în acest sens T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 319: „... despăgubirile sunt datorate în virtutea însăşi a obligaţiei iniţiale, ele constituie obiectul
mccxl

subsidiar, cu titlu de sancţiune, al executării obligaţiei respective". C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p.324.
mccxli
Idem.mccxlii

Art . 1530 - Creditorul are dreptul la daune - interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă
mccxiiii

şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei

A se vedea art. 1531 C. civ.
mccxliv
'
Art.1528 - 1529 C. civ.
mccxlv

„Debitorul este osândit (n.n. obligat) de se cuvine, la plata de daune interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că
mccxlvi

nu este rea-credinţă din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din cauză străină, care nu-i poate fi imputată".
mcrad™ Art. 1531 alin (2) - Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine

seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) - Creditorul are dreptul şi la repararea
prejudiciului nepatrimonial.
mccx lviii art. 1531 alin 2 C.civ.

,
mccx lix Art. 1532 alin 1 c.civ.

mccl

(1532 alin 2 C.civ. - 2) - Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu
probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă a creditorului.
mccl
Art. 1533 - Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a
i

neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a
acestuia.Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decăt ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei.
H
mcc
Art. 1534 alin 2 C.civ. - debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.
l

Hn
mcc
Art. 1535 alin 1 C- civ. În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă
până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În
acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
mccliv
Art. 1535 alin 2 C.civ. '
mcclv
Art. 1535 alin 3 C.civ.
mcclvl
Art. 1535 alin 1 C.civ.
™ Art. 1536 - În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune
mccl

- interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia
cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.
mcclviii
„Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească". A se vedea dispoz art. 1547 - 1548 C.civ.
mcclix
 mcclx
I. Dogaru, op. cit., 1986, p.266.
mcclxl
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p.186.
mcctal
„... - latura intelectivă, potrivit căreia se poate stabili dacă autorul a prevăzut sau nu şi dacă putea să prevadă caracterul ilicit al faptei sale şi al urmărilor
acesteia;
- latura volitivă, potrivit căreia autorul a dorit, a fost indiferent sau nu a dorit fapta pe care a săvârşit-o şi urmările ei". (I. Dogaru, partea a III-a, 1971, p. 170-
171).
med™ C. Stătescu, în C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 201-202; Vezi şi P. Anca, op. cit., p.186; S. Ghimpu, I.T.
Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu,Gh. Mohanu, Dreptul muncii, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 158 şi urm.
M. Costin, op. cit., 1974, p. 156 şi urm.
mcclxlv
C. Stătescu, op. cit, loc.cit.
mcclxv
Vezi supra, nota 974.
mcclxvl
C. Stătescu, op. cit., p. 186.
'ctW Art 1548 C.civ.
"k1™11 Autorul" va cântări, deliberând, diferitele scopuri, interese, sentimente, îndemnuri care îi solicită activitatea şi - după cum voieşte ori nu realizarea unor
anumite rezultate potrivnice intereselor societăţii, sau acceptă ori nu cu indiferenţă producerea lor, ori după cum, dimpotrivă, el este atras de potrivirea comportării
sale cu imperativele moralei socialiste - ... va hotărî să săvârşească fapta ilicită fie de comisiune, fie de omisiune care vatămă interesele societăţii sau pe cele ale
membrilor acesteia, ori să adopte o altă conduită conformă cu interesele sociale şi cu cele ale membrilor societăţii" (M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 179-180).
"cdm „Procesul intelectiv este o condiţie necesară a greşelii, dar el nu este o condiţie suficientă. Mai trebuie ca săvârşirea faptei ce va produce paguba să fie decisă
de cel care o săvârşeşte, realizarea acestei fapte neputând fi decât executarea unei hotărâri luate, în mod normal deliberat, de către agent. Conştiinţa este şi trebuie să
fie premisa voinţei" (M. Eliescu, op. cit. 1972, p.179.). "ccta Culpa lata. "ccl™ Culpa levis.
"ccl™ Vezi de pildă. dispoziţiile art. 1080, 1054, 1599 C. civ.
"cdm11 Vezi I. Roseti-Bălănescu şi Al.Băicoianu, op. cit., p.129; N.D. Ghimpa, op. cit., 1946, p.120.
'cdmv Vezi A.M. Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului în lumina filosofiei marxiste a dreptului şi a practicii legislative a statului socialist
român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 49 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., 1972, p.185 şi urm.; P. Cosmovici, Contribuţii la studiul culpei civile, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p. 100 şi urm. "cclm' M. Eliescu, op. cit., 1972, p.188. "cclm'1 Ibidem, p.187.
"cd™ Pentru detalii, vezi M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 183 şi urm.
"cdmvm Soluţia pare a fi sprijinită de prevederile art. 1533 din C. civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea sa le
prevada ca urmare a neexecutarii la momentul incheierii contractului, afara de cazul in care neexecutarea este intentionata ori se datoreaza culpei grave a acestuia.".
Vezi în acelaşi sens: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 426; N.D. Ghimpa, op. cit., p.120; M. Eliescu, op. cit., loc.cit.
"ah™ L. Josserand, op. cit., p.229 şi urm.; M. Eliescu, op. cit.; H.et L. Mazeaud, Traite theorique et practique de la responsabilite civile, delictualle, ed. a II-a,
Paris, Syrei, 1938, III, p. 7621; N.D. Ghimpa, op. cit., p.120.
"cdm Vezi în acest sens: M. Eliescu, Sistemul şi limitele responsabilităţii civile în dreptul aerian naţional şi internaţional, în „Studii şi Cercetări Juridice, nr.
2/1959, p. 306; P. Pătrăşcanu şi O. Sachelarie, Reglementarea navigaţiei aeriene privind transporturile interne şi internaţionale, în R.R.D., nr.11/1967, p. 32; V.D.
Zlătescu, Locul răspunderii prevăzute de Codul aerian în sistemul răspunderii civile în dreptul socialist român, în Studii şi Cercetări Juridice, nr. 4/1968, p. 515 şi
urm.; M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 183-184.
"Kkm Există o excepţie de la această regulă în cazul asigurărilor de viaţă pentru caz de deces: sinuciderea; sinuciderea voluntară şi conştientă nu este asigurabilă,
însă art. 35 din Legea nr. 136/1995 prevede obligaţia asiguratorului de a achita suma asigurată dacă sinuciderea are loc după doi ani de la încheierea contractului.
"cdmu Vezi dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 136/1995; vezi în acest sens V. Loghin Regimul juridic al asigurărilor de stat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 320 şi
D. Popescu, I. Macovei, Contractul de asigurare, Ed. Junimea, Iaşi, 1982. "cdmm „Omul care, prin fapta sa păgubitoare, se înfăţişează ca excesiv de mărginit
devine suspect. El este prezumat, dacă nu se aduce dovada contrară că sub pretinsa lui limitare a minţii disimulează răutatea" (M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 184.
Vezi în acelaşi sens: N.D.Ghimpa, op. cit., p. 110; D. Alexandresco, op. cit., vol. V, p. 51; G. Marty et P. Raynaud, op. cit., vol. II, partea I, nr. 410 şi urm.; H. et. L.
Mazeaud, op. cit., vol. I, nr. 414 chiar dacă în unele din aceste lucrări se propun criterii mai largi în legătură cu greşeala gravă.
"Kkmv Este motivul pentru care, ori de câte ori în lucrare am folosit formula „voinţa manifestată cu vinovăţie", am înţeles să ne referim la actele şi faptele
producătoare de efecte juridice săvârşite atât cu intenţie, cât şi din culpă. Dacă, din motive de tehnică a redactării, a fost folosit termenul „culpă", prin acesta, cel
puţin din punctul de vedere al conţinutului prezentului titlu, trebuie să înţelegem „vinovăţie".
'cdmv S. Kahane, Dreptul procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 137.
"cdra™ S. Kahane, Probele şi mijloacele de probă, în „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român", vol. I, partea generală, sub coordonarea
realizată de V. Dongoroz, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p.176.
™tl™1 în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului", cu valoarea unui principiu potrivnic sistemului procesual inchiziţional, principiu potrivit căruia orice
învinuit este presupus nevinovat.
™tl™11 „Orice persoană învinuită a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-
un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării" (art. 11 din Declaraţie).
"cd™ S. Kahane, op. cit, 1963, p. 37.
"ccxc Art. 1372 C. civ.
"ccxcl Art. 1372 alin. (3) C. civ.
I
Art. 1373 C. civ.
II
Art. 1375 C. civ v Art. 1376 C. civ.
!cv
Art. 1378 C. civ.

mccxc

mccxc

mccxc

i
 Vezi în acest sens Fr. Deak, op. cit., p.219; V. Loghin, op. cit., p.677; D. Alexandresco, op. cit., vol. V, p. 516 şi urm.; N.D. Ghimpa, op. cit., p.268; T. Ionaşcu,
mccxcvi

op. cit., (curs), p. 139; M. Eliescu, op. cit., 1972, p.255 şi urm. „Tatăl şi mama, ... sunt apăraţi de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut
mccxcvii

împiedica faptul prejudiciului". Idem, op. cit, loc.cit.

mccxcviii

C. Stătescu, op. cit., 1981, p. 223; A se vedea în acelaşi sens: T. Ionaşcu, op. cit., 1950, p. 195; Gh. Nedelschi, op. cit., 1956, Bucureşti, p. 47; M. Eliescu, op.
mccxcix

cit., 1972, p.256. De unde rezultă că este vorba de o prezumţie complexă.

mccc

P. Anca, op. cit., p. 216; N.D. Ghimpa, op. cit., p.280 şi urm.; I. Roseti-Bălănescu şi Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 95; Trib. Regional Galaţi, dec. civ. nr.
mccci

2130/1984, în Justiţia Nouă, nr. 7/1957, p. 1324; Trib. Regional Piteşti; dec. civ. nr. 2084/1954, în Justiţia Nouă, nr. 1/1956, p. 124.
D. Alexandresco. op. cit. , vol. V. p. 537; Trib. Regional Piteşti, dec. civ. nr. 6150/1953. în Justiţia Nouă, nr. 1/1956, p.118.
mcccii mccciii
Culpa in eligendo.Vezi în acest
sens D. Alexandresco, op. cit., vol. V, p. 529. Culpa in vigilendo.
mccciv

Vezi practica citată de M. Eliescu, op. cit., p. 282, nota 150.

mcccv

Aubry et Rau, Cours de droit civilfranţais, Paris, ed. a V-a, vol. VI, p. 447.
mcccvi

Astfel s-a pronunţat Trib. Suprem, col. civ., prin dec. civ. nr. 886/1957, în Culegere de decizii, 1957, nr. 55, p. 1957.
mcccvii

Fr. Deak, Condiţiile şi fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în R.R.D., nr. 1/1967, p. 24.
mcccviii mcccix
ubi emolumentum ibi onus.
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 435; D. Pasaiega, Dreptul de regres al oragnizaţiilor socialiste împotriva angajaţilor vinovaţi de producerea unui prejudiciu
mcccx

terţilor, în Justiţia nouă, nr. 3/1961, p. 419; I. Oancea, Unele probleme în legătură cu răspunderea angajaţilor unei persoane juridice, în Justiţia Nouă, nr. 7/1963,
p. 183; M. Mayo, Dreptul de regres al organizaţiilor socialiste care plătesc despăgubiri pentru fapte ilicite săvârşite de prepuşii sau organele lor, în R.R.D., nr.
3/1968, p. 60 şi urm.; Fr. Deak, op. cit., p. 183; P. Anca, op. cit., p. 217; Trib. Suprem, dec. plan nr. 2/1960, în Legalitatea Populară, nr. 2/1960, p. 65.
„Aşadar, răspunderea derogatorie a comitentului este o formă tehnică care dă expresie unei obligaţii legale de garanţie, întemeiată pe principiul riscului de
mcccxi

activitate, iar nu pe acela al riscului - profit, obligaţie de garanţie care poate lua naştere numai cu condiţia ca greşeala să poată fi imputată prepusului" (M. Eliescu,
op. cit., 1972, p.286). M. Eliescu, op. cit., p. 282-283.
mcccxii
C. Stătescu, op. cit., p. 252.
mcccxiii

Art. 1375C.civ.- - proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta
mcccxiv

a scăpat de sub paza sa. P. Anca, op. cit., p. 251 şi urm.

mcccxv

T. Ionaşcu, op. cit., 1942; N.D. Ghimpa, op. cit., p. 307. şi urm.
mcccxvi
M. Eliescu, op. cit., p. 417.
mcccxvii

mec™Art. 1378 C.civ.- - proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin
desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui
viciu de construcţie
P. Anca, op. cit., p.239; T. Ionaşcu şi E. Barasch, Răspunderea pentru fapta lucrului, art. 1000 alin. (1) C. civ., în Studii şi
mcccxix

Cercetări Juridice, nr. 4/1972, p. 579 şi urm.

Vezi C. Stătescu, op. cit, p. 292.
mcccxx

mcccxxi
Art. 1548 C.civ.
mcccxxii
Art. 1531 alin 2 C. civ.
mcccxxiii
Art. 1530 C. civ.
Art. 1533 C. civ.
mcccxxiv

mcccxxv
Cu privire la funcţia compensatorie a clauzei penale, a se vedea T.S., col. civ., dec. nr. 1267/1968, RRD nr. 1/1969, p. 153. Clauza penală
fiind o compensaţie a daunelor-interese pe care le suferă creditorul din neexecutarea obligaţiei principale, el nu poate cere deodată şi penalitatea şi
obiectul obligaţiei principale, cu excepţia cazului în care penalitatea s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării . mcccxxvi Art. 1538 alin 3 C.civ.
În dreptul englez există unele clauze contractuale asemănătoare clauzei penale, prin scopul lor de a determina pe debitor să-şi execute obligaţiile, cum ar fi
mcccxxvii

clauzele de accelerare a plăţii, clauzele de reducere de preţ pentru executarea la termen, clauzele privind reţinerea de depozite sau clauza privind plăţile parţiale.
Această soluţie însuşită de practică nu este la adăpost de orice critică, în condiţiile instabilităţii monetare, împrejurare care ar
mcccxxviii

putea determina actualizarea sumei prevăzute în clauza penală.

mcccxxix
A se vedea art. 1541 alin 1 şi art. 1533 C.civ.
mcccxxx
Art. 1541 alin 2 C.civ.
mcccxxxi
Art. 1541 alin 3 C.civ.
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 993 din 11 martie 1999, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p. 285). Cererea de reactualizare a
mcccxxxii

daunelor cominatorii în raport cu deprecierea monedei naţionale nu poate fi primită, deoarece aceste daune constituie un mijloc indirect de constrângere la
executarea unei obligaţii de a face sau a nu face, au caracter provizoriu şi subsidiar, şi nu pot depăşi valoarea prejudiciului suferit prin neexecutare; .S.J, secţia
comercială, decizia nr. 591 din 6 decembrie 1994, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p. 284. Conform art. 1085 C. civ., debitorul nu
răspunde decât de daunele- interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul
său. În contractele în care părţile au prevăzut o clauză de impreviziune, aceasta nu îşi produce efectele, fiind contrară prevederilor art. 1085 C. civ., text care
consacră principiul răspunderii pentru repararea prejudiciului previzibil în momentul încheierii contractului. L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor,
mcccxxxiii

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p. 69.

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1672/1994, în C. D./1984, p. 82; În acelaşi sens, T.M.B. s. a IV-a. civ., dec. nr. 781/1996, în Culegere de practică judiciară a
mcccxxxiv

Tribunalului Bucureşti 1993-1997, de D. Lupaşcu şi colectiv, p. 9.

Este de reţinut că în cazul executării parţiale a obligaţiei, instanţa nu este obligată să reducă cuantumul clauzei penale, aceasta constituind o
 mcccxxxv

mcccxxxvi

facultate pentru ea (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 287/1959, în Legalitatea populară nr. 9/1959, p. 105). Art. 1538 alin 4 C.civ.
S-a decis că efectele clauzei penale exclud dovada culpei debitorului; acesta va putea însă, proba că neexecutarea obligaţiei este urmarea unei cauze obiective (Trib.
Suprem, col. civ., dec. nr. 1103 /1958, în Rep... 1952-1959, p. 195).
'k™™ Sentinţa nr. 20 din 24 februarie 1997, publicată în Dreptul, nr. 3/2000, p. 88, unde se face referire la un contract de vânzare- cumpărare încheiat între doi
agenţi economici de naţionalitate română care au stabilit o clauză penală, potrivit căreia vânzătorul trebuia să plătească cumpărătorului o despăgubire egală cu
echivalentul în lei a unui milion de dolari SUA, la cursul zilei în care se efectua plata, în cazul în care reziliau unilateral contractul. Art. 1152 C. civ. francez permite
judecătorului ca şi din oficiu să reducă sau să majoreze cuantumul clauzei penale convenite, dacă este, în mod evident, excesivă ori derizorie, orice stipulaţie
contrară fiind
considerată ca nescrisă. Reglementări asemănătoare se găsesc şi în dreptul elveţian ori cel italian.
mcccxxxviii
Idem.
'ccc!xxxx Art. 1539 C.civ.
S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p.18. ' art. 1543 c.civ
"cccxl cccxl1

Trib. Jud. Braşov, s. civ., dec. nr. 738/1972, în R.R.D., nr. 2/1973, p. 161.
"cccxl11
cc am
" ° T.J. Braşov, s.civ., dec. nr. 738/1972, R.R.D. nr. 2/1973, p. 161. Convenţia de înstrăinare consemnată într-un înscris sub semnătură privată - cât timp contractul
nu se întocmeşte în forma prevăzută de lege (autentică) şi cu respectarea dreptului de preemţiune (dacă este cazul) - nu are semnificaţia juridică a unui contract de
vânzare-cumpărare, ci aceea a unei promisiuni de vânzare care naşte în sarcina promitentului numai o obligaţie de a face.mDată fiind această calificare a operaţiunii
juridice menţionate, clauza acceptată de părţile dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare, în sensul că, în cazul desistării unilaterale a promitentului, acesta va
restitui beneficiarului dublul sumei primite, nu poate fi considerată că s-ar conveni la o convenţie de arvună care, potrivit art. 1297 C.civ., este nulă ca efect al
nulităţii actului de vânzare-cumpărare. în acest caz, clauza arătată constituie o clauză penală, care potrivit art. 1066 C.civ, poate însoţi orice obligaţie - deci şi
obligaţia de a face - şi căreia trebuie să i se recunoască eficienţa, întrucât obligaţia principală este ea însăşi legală.
" Trib. Suprem,. s. civ., dec. nr. 2604/1989, în Dreptul, nr. 8/1990, p. 78. ' Art. 1546 C.civ.
cccxl1v cccxiv

" Art. 1544 C.civ.- dacă la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în
cccxivi

caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituite. ' Art. 1545 C.civ. ' cccxivi1

clauza de dezicere reprezintă dreptul oricăreia dintre părţi de a revoca unilateral contractul şi poate fi stipulată expres în aceasta, dacă nu este exercitată sub
"ccatau

condiţie pur potestativă sau prin abuz de drept.

S.civ., dec. nr. 831/1998, publicată în Dreptul, nr. 6/1999, p. 126. " P. Perju, Sinteză teoretică a jurispudenţei Curţii de Apel Suceava, în domeniul dreptului
cccl

civil şi procesual civil, sem. I/1998, în Dreptul, nr. 6/1999, p. 121.

" dobanda remuneratoare este dobanda platita de debitor pentru neindeplinirea obligatiei de a da o suma de bani la un anumit termen " n Dobanda penalizatoare,
cccli cccl

este dobanda care se va plati de debitor pentru neindeplinirea obligatiei de plata a unei sume de bani la scadenta
" Art. 1535 alin (2) C.civ. - Dacă înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil
ccciiii

înainte de scadenţă
Art 1535 alin (3) C.civ. - Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legal ă,
creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune interese pentru repararea integral ă a prejudiciului suferit.
Art. 3 OG 13/2011
T.R. Popescu, op. cit, p. 316.
"ccclvl

" Aceasta norma prevede intradevar ca primarul, in calitate de presedinte al comisiei locale de fond funciar, poate fi obligate la
ccclvli

daune comunatorii daca refuza eliberarea titlului de proprietate sau punerea efectiva in posesie a persoanei indreptatite
" ™ A se vedea ICCJ - decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, publicata in MO , nr. 225/ 13.03.2006, partea I
cccl

" A se vedea Trib. Suprem, col civ., dec. nr. 929/1956, vol. I, p. 311; T.R. Popescu, op. cit, 1968, p.317.
cccl1x

" Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1656/1977, nepublicată, în Rep... 1975-1980, p. 84.
cccix

"cccta T.M.B., s a IV-a civ., dec. nr. 1053/1953, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, Ed. ALL Beck,1998, p. 59-62.

"cccta T.M.B., s a IV-a civ., dec. nr. 660/1993, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, Ed. ALL Beck, 1998, p. 59.
1

" Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1559/1984, în C. D. 1984, p. 123, în Rep... 1980-1985, p. 82. " k Curtea Supremă, civ. dec. nr. 1180/1948 în Justiţia Nouă, nr. 1-
ccctei1 ccc iv

2/1949, p. 189 şi urm.

"ccc^i

"ccc^ii

"ccckv T.M.B., s a III-a civ., dec. nr. 387/1983, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, Ed. ALL Beck, 1998, p. 59.
Art 1531 alin 1 C.civ. - Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Art 1531 alin 2 C.civ. -
Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama
şi de cheltuielile pe care creditorul le+a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
'ccdjtvm Art. 1531 alin 2 C.civ.- Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului

se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau
limitarea prejudiciului.
"ccdra Art. 1532 alin (1) C.civ. - La stabilirea daunelor - interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe. "ccdjtjt Art 1534 alin 2 C. civ. -
debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă
 mccclxxi
Art. 1532 alin 3 C.civ - Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat
proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă a creditorului.
mccclxxi
Art. 1534 (1) C.civ. - Dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea
1

prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispozitie se aplică şi
atunci cănd prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor.
Art. 1533 C.civ.- Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a
mcccixxiii

neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a
acestuia.Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decăt ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei mccclxxiv Art. 1535 (1) -
In cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit
de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit
de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
(2) - Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă.
(3) - Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune - interese pentru repararea
integrală a prejudiciului suferit.
mccclxxv
Art. 1536 C.civ.- In cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă
întotdeauna dreptul la daune - interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în
bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai
mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.
mccclxxv
Art. 1537 C.civ. - Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care
1

prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel.

mccdxxvu Art. 1537 - Dovada neexecutării obligaţiei nu îi scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel.
mccclxxvm
Art. 1535 C.civ. (1) - In cazul în care o sumă de bani nu este plătită ia scadenţă, creditorul are dreptul ia daune moratorii, de ia scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi
sau, în lipsă, în cei prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar
fi mai mic.
(2) - Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate ia nivelul aplicabil înainte de scadenţă.
(3) - Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune - interese
pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
mccci™ Dobânda în cadrul acestui contract constă în prestaţia, de regulă, în bani, la care alături de obligaţia principală de restituire a lucrului împrumutat, se obligă
împrumutatul în schimbul transferării proprietăţii pe o durată determinată.
mccc|xxx
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1998, p. 339.
mccclxxxi
Art. 1535 alin 2 C.civ. - Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii
sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă.
mccclxxxi
Art. 1535 alin 3 C.civ.- Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara
1

dobânzii legale, la daune - interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

mcccixxxii1
Art. 6 OG 13/2011
mccclxxxiv
Ş. Deaconescu, Dobânda legală în lumina reglementărilor Codului civil şi a Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, în Dreptul, nr. 5/2000, p. 31-32.
mccclxxxv
Este cunoscut că sistemul nostru de drept a părăsit teoria nulităţilor absolute şi totale, îmbrăţişând teoria nulităţii relative şi parţiale, în sensul că aceasta nu
este îndreptată împotriva actului, ci numai împotriva clauzelor care contravin legii. In consecinţă, creditorul urmează, în cazul în discuţie, să primească dobânda
până la concurenţa sumei care nu depăşeşte pragul maximal stabilit de lege. De altfel, prin legea contra cametei din 1931, prin art. 4 se prevedea că obligaţia de a
plăti dobânzi peste limita legală este nulă de drept pentru excedent. De asemenea, prin Decretul-Lege
nr. 1700/1938, art. 11 alin. (2) se statornicea că operaţiunea este nulă de drept pentru suma ce depăşeşte limita legală. mccclxxxvi A se vedea art. 4 OG 13/2011
'
mccclxxxvi1
Art 3 alin 3 OG 13/2011 mccclxxxviii L. Pop, op. cit., p. 350.
mccc|xxxix F. Cotea şi Maria Cotea, Dobânda legală în lumina reglementărilor Codului civil şi a Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, în Dreptul, nr. 5/2000, p. 28.
mcccxc
Dacă părţile nu au stabilit în contract obligaţia de a se plăti dobânda, înseamnă că ne aflăm în prezenţa unui împrumut de consumaţie cu titlu gratuit, deoarece,
aşa cum s-a arătat în doctrină, caracterul oneros este de esenţa contractului de împrumut cu dobândă.
mcccxci
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 809 din 12 februarie 2003, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p. 285. Conform art. 1066 şi 1067
C. civ., clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.
Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligaţiei principale. Prin urmare, clauza penală, fiind
o convenţie accesorie, produce efecte numai în măsura în care obligaţia principală a cărei executare cu întârziere se reclamă, izvorăşte dintr-un contract a cărui
validitate nu se pune la îndoială.
mcccxcii
A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p.334.
mcccxciii
A se vedea dispoziţiile art. 1538 alin 2 C. civ.: „ In caz de neexecutare, creditorul poate cere, fie executarea silita in natura a obligatiei principale, fie clauza
penala".
mcccxciv
A se vedea Fr. Deak, op. cit, p. 460 şi urm; I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 370.
mcccxcv
Art. 1516 (1) - Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. (2) - Atunci când, fără justificare,
debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune- interese, dacă i se cuvinŞ
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii
corelative.
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt "ijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
"cccxcvl Pentru că în acest caz suntem în prezenţa clauzei penale.
"mac™ într-o asemenea situaţie suntem în prezenţa instituţiei juridice a remiterii de datorie. 'a™ A se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p.
345-346. " Art. 1355 aiin 1 C.civ. - Nu se poate exclude sau limita, prin conventii sau acte unilaterale, raspunderea pentru prejudiciul material
cccxcix

cauzat altuia printr-o fapta savarsita cu intentie sau din culpa grava.
"cd De exemplu, debitorul se poate angaja să răspundă chiar dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare se datorează cazului fortuit sau forţei majore.
"cd1art. 1351 C.civ.(1) - daca legea nu prevede altfel sau partile nu convin contrariul, raspunderea este inlaturata atunci cand prejudiciul este cauzat de forta majora
sau de caz fortuit " Art. 1115 C.civ.
cdl1

Sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile bunurile din domeniul public. Tot astfel, sunt inalienabile bunurile prevăzute în mod expres de disp. art. 406-
mcdil1

407 şi 409 (alin.1-7) C.pr.civ., precum şi bunurile prevăzute în unele legi speciale cum este cazul art.150 din Legea 8/1996 privind drepturile de autor, art.9 alin.8
din Legea 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe; art.43 alin.1 din Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Toate aceste dispoziţii legale reprezintă limitări ale dreptului de gaj general pe care îl
au creditorii chirografari asupra patrimoniului debitorului lor. " Art. 1560 C.civ.
cdiv

cdv1
" George Plastara. Curs de drept civil român, vol.IV, Bucureşti, Editura „Cartea Românească", pag.416. "
cdv
A se vedea Fr. Deak, 1961, p. 354, citat în C. Stătescu,
cdvi1
C. Bârsan, op. cit., 1994, p. 307. " A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 345, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1994, p. 307. ■cd™ pentru dezvoltări a se
1

vedea G.Plastara op.cit.pag.425.

k
" Chr.Larroumete, Tome IV, Droit Civil, Les Obligationes. Regime generale, Economica, Paris 2000, pag 246.
cd

" Art 1561 C.civ. - Hotararea judecatoreasca de admitere a actiunii oblice profita tuturor creditorilor, fara nicio preferinta in favoarea
cdx

creditorului care a exercitat actiunea.

a
Art 1565 alin 1 C.civ. - Actul atacat va fi declarat inopozabil atat fata de creditorul care a introdus actiunea, cat si fata de toti ceilalti creditori
"cd!

care, putand introduce actiunea, au intervenit in cauza. Acestia vor avea dreptul de a fi platiti din pretul bunului urmarit, cu respectarea cauzelor de
preferinta existente intre ei.
"ata Trib. Suprem, s. civ. dec. nr. 134/1976, în C. D. pe 1976, p. 96. în acelaşi sens, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 257/1983, în C. D./1983, p. 42. „Prejudiciul
creditorului se apreciază avându-se în vedre faptul dacă, prin actul respectiv, s-a micşorat patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea lui sau
agravarea acesteia". "A111 A se vedea L. Josserand, op. cit, 1993, p. 433.
"cdx1v în acest sens, T.R. Popescu, P. Anca, Op. cit., p. 346, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit, 1994, p. 309. "cdxv Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 192/1985, în R.R.D nr.
11/1985, p. 64. " Art 1563 C.civ.
cdxvi

" C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, 0. 397. " Idem.

cdxvi1 cdxv111

■cd)™ Vezi în acest scop, Gh. Nedelski, op. cit., 1956, p. 130; Fr. Deak, op. cit., p. 197; P. De'etrescu, Teoria generală a

obligaţiilor, Bucureşti, 1960, p. 306; V. D. Zlătescu, Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 49; R.
Sanilevici, op. cit., p. 115. ■cd™ Adică totalul datoriilor ce debitorul le are.
cdxxi
' V. Neagu, P. De'etrescu, Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor şi contracte speciale, Iaşi, 1958,p.279.
mctam în baza dispoziţiilor art. 2.283 C. civ.: „ Fideiusiunea poate fi contractată fără ştiinţa şi chiar împotriva voinţei debitorului

principal".
mcfam a se vedea, dispoziţiile art. 2.284 C. civ.: „ Fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor".

mctav a se vedea dispoziţiile art. 1.247 C.civ., referitor la regimul juridic al nulităţilor absolute.

"cto Garanţia 'uit 'ai energică decât fideiusiunea.

™ Numai dacă debitorul principal nu şi-a executat obligaţia.

mcdx

mcta™ Altfel, dacă debitorul s-ar obliga la altceva, a' fi în prezenţa unui contact nenu'it.

mctom a se vedea dispoziţiile art. 2.288 C.civ., „fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie

valabilă".
mctam a se vedea, dispoziţiile art. 2.288 alin. (2) C. civ.: „ se pot însă garanta prin fideiusiune obligaţii naturale, precu" şi cele de

care debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea aceste împrejurări ".
mcta a se vedea, dispoziţiile art. 2.289 alin. 1 C. civ.: „Fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată .

alin. (2) „Fideiusiunea care depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este contractată în condiţii 'ai
oneroase nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale" , art. 2.291 C.civ., „fideiusiunea poate fi contractată pentru o
parte din obligaţia principală sau în condiţii 'ai puţin oneroase"..
med™ a se vedea, dispoziţiile art. 2.280 C.civ. „fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de
cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei
remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută"
metan De exemplu, dobânzile.
mcd
™ Vezi dispoziţiile art. 2.290 alin. (1) şi (2) C. civ.: „ în lipsa unei stipulaţii contrare, fideiusiunea unei obligaţii principale
se întinde ia toate accesoriile acesteia, chiar şi ia cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului şi ia cheltuielile aferente
cererii de chemare în judecată a acestuia"; alin. (2) „fideiusorul datorează cheltuielile de judecată şi de executare silită
avansate de creditor în cadrul procedurilor îndreptate împotriva debitorului principal numai în cazul în care creditorul l-a
înştiinţat din timp". med™ a se vedea art. 1.178 C.civ., „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe ai părţilor, dacă
legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă".
mcdxxxv
Relaţie potrivit că reia, obligaţiei unei părţi îi corespunde o obligaţie a celeilalte părţi. mcdxxxvi D.
Alexandresco, op. cit., p. 117.
mcdxxxvii
A se vedea, dispoziţiile art. 1.179 C. civ.: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul părţilor:
3. un obiect determinat şi licit;
4. o cauză licită şi morală".
mcdxxx
™ A se vedea, dispoziţiile art. 2.285 C. civ.: „ Debitorul care este obligat să constituie fideiusiune trebuie să prezinte o
persoană capabilă a se obliga, care are şi menţine în România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi care domiciliază în
România. Dacă vreuna din aceste condiţii nu este îndeplinită, debitorul trebuie să prezinte un alt fideiusor". mcdxxxix Art. 1659 şi
1675 C. civ.
mcdxl
A se vedea dispoziţiile art. 2.287 C.civ., „litigiile cu privire ia caracterul suficient ai bunurilor fideiusorului sau al garanţiei
oferite în locul fideiusiunii, sunt soluţionate de instanţă, pe cale de ordonanţă preşedinţială".
mcdxl1
Modificată prin Legea 54/1994.
mcdxlii
Creditor atât în raportul juridic de obligaţie principal (creditorul debitorului principal), cât şi în raportul juridic accesoriu
- de fideiusiune - (creditorul fideiusorului).
mcdxM
Vezi dispoziţiile art. 2.293 C. civ.: „Fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o
execută.
mcMv Dacă invocarea beneficiului nu se face in limine litis, adică înainte să se treacă ia judecarea fondului procesului, privind
urmărirea fideiusorului, există prezumţia că s-a renunţat la acesta, dar instanţa are posibilitatea să înlăture această prezumţie,
pentru motivele care ar justifica întârzierea, spre exemplu, în fond s-a contestat validitatea obligaţiei, ori în urma primelor
apărări în fond, debitorul principal a dobândit bunuri ce pot fi urmărite.
mcdxlv
A se vedea dispoziţiile art. 2.300 C.civ., „Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor
solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune".
mcdxlvi
A se vedea dispoziţiile art. 2.294 alin. (2) C.civ. „Fideiusorul judiciar nu poate cere urmărirea bunurilor debitorului
principal sau ale vreunui alt fideiusor".
mccMvu a se vedea, dispoziţiile art. 2.297 C. civ.; „atunci când mai multe persoane s-au constituit fideiusori ai aceluiaş debitor
pentru aceeaşi datorie, fiecare dintre ele este obligată la întreaga datorie şi va putea fi urmărită ca atare".
rncwvm a se vedea, dispoziţiile art. 2.298 C. civ.: „Prin efectul beneficiului de diviziune, fiecare fideiusor poate cere
creditorului să îşi dividă mai întâi acţiunea şi să o reducă la partea fiecăruia". mcdxlix Ceea ce echivalează tot cu renunţarea la
acest beneficiu.
mcdl
A se vedea, dispoziţiile art. 2.306 alin. (2) C. civ.: „Fideiusorul care s-a obligat fără consimţământul debitorului nu poate
recupera de la acesta decât ceea ce debitorul ar fi fost ţinut să plătească, inclusiv daune interese, dacă fideiusiunea nu ar fi avut
loc, afară de cheltuielile subsecvente notificării plăţii, care sunt în sarcina debitorului".
mcdH
A se vedea, dispoziţiile art. 2.305 C. civ.: „Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care
creditorul le avea împotriva debitorului".
mcdHi
A se vedea, dispoziţiile art. 2.308 C. civ.: „Când pentru aceeaşi datorie sunt mai mulţi debitori principali care s-au obligat
solidar, fideiusorul care a garantat pentru toţi are împotriva oricăruia dintre ei acţiune în restituire pentru tot ceea ce a plătit".
mcdhn
A se vedea, dispoziţiile art. 2.310 alin. (1) şi (2) C. civ. "(1) Fideiusorul care a plătit o datorie nu are acţiune împotriva
debitorului principal care a plătit ulterior aceeaşi datorie fără ca fideiusorul să îl fi înştiinţat cu privire la plata făcută"; (2)
Fideiusorul care a plătit fără a-l înştiinţa pe debitorul principal nu are acţiune împotriva acestuia dacă, la momentul plăţii,
debitorul avea mijloacele pentru a declara stinsă datoria. în aceleaşi împrejurări, fideiusorul nu are acţiune împotriva
debitorului decât pentru sumele pe care acesta ar fi fost chemat să le plătească, în "ăsura în care putea opune creditorului
mijloace de apărare pentru a obţine reducerea datoriei.
mcdHv
A se vedea dispoziţiile art. 2.312 alin. (1) şi (2) C.civ., „Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului se poate
îndrepta împotriva acestuia, chiar înainte de a plăti, atunci când este urmărit în justiţie pentru plată, când debitorul este
insolvabil ori când s-a obligat a-l libera de garanţie într-un anumit termen care a expirat"; (2)"Această regulă se aplică şi atunci
când datoria a ajuns la termen, chiar dacă creditorul, fără consimţământul fideiusorului, i-a acordat debitorului un nou termen
de plată sau când, din cauza pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia, fideiusorul suportă riscuri semnificativ
'ai 'ari decât în momentul în care s-a obligat".
mcdlv
A se vedea, dispoziţiile art. 2.313 C. civ.; „Când 'ai "uite persoane au dat fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi
datorie, fideiusorul care a plătit datoria are regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia".
mcdlvi
A se vedea dispoziţiile art. 2.313 alin. (2) C.civ., "Această acţiune nu poate fi introdusă decât în cazurile în care
fideiusorul putea, înainte de a plăti, să se îndrepte împotriva debitorului" mcdlvii A se vedea, dispoziţiile art. 2.317 C. civ.
mcdlv
™ A se vedea dispoziţiile art. 1.602 alin. (3) C.civ.," Cu toate acestea, obligaţia fideiusorului sau a terţului care a constituit
o garanţie pentru realizarea creanţei se va stinge dacă aceste persoane nu şi-au dat acordul la preluare".
mcdHx
„Atunci când creditorul a primit de bunăvoie un imobil sau un bun drept plată a datoriei principale,
fideiusorul rămâne liberat chiar şi atunci când creditorul este ulterior evins de acel bun".
mcdk
V. Pătulea, Limitele răspunderii gestionarului în cazul modificărilor survenite în legătură cu contractul de
muncă al gestionarului, în R.R.D. nr. 7/1980, p. 23 şi urm.
mcdM
T.S., dec. pen. nr. 2631/1975 în C.D./1975, p, 445.
mcdMl
T.S., dec. civ. nr. 25/1976 în C.D./1976, p. 442.
mcdixin Trib. Jud. Galaţi, dec. civ. nr. 481/1972, în R.R.D. nr. 8/1973, p. 166.
mcdMv
T.S., dec. de îndrumare nr. 4/1973, în C.D./1973, p. 72.
mcdkv
T.S., s. pen., dec. nr. 396/1970 în C.D./1970, p. 453.
mcdb
™ R. Sanilevici, op. cit., C. Stătescu, C: Bârsan, op. cit., p. 408.
mcdb
™ A se vedea Regulile Uniforme privind Scrisorile de Garantie Bancara - în Publicatia URDG nr. 758 - care a intrat in
vigoare la data de 1 iulie 2010
mea™ a se vedea în acest sens V. Pătulea, C. Turianu, Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Ed. Scripta, Bucureşti,
1994, p. 72.
mcdMx
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 409 din 10 iunie 2011.
mcfa a se vedea I. Rucăreanu; V. Babiuc. Regimul juridic al garanţiilor bancare. Institutul de Economie Mondială, Bucureşti
1980, pag. 41.
mcdbxa
A se vedea V. Pătulea, C. Turianu, Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Ed. Scripta, Bucureşti, 1994, p. 77
mcdbxai
("angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului,........")
mcfam Art. 2.321 alin. (2) ( ....dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel).
mcdbxav
A se vedea Decizia din 07.01.1983 a Curţii de Apel din Paris, în Dalloz Periodique, 1983, p. 304 şi
Decizia din 26.04.1983 a Curţii de Apel din Paris în Revue Tri'estrielle de Droit co""ercial, 1983, p. 263,
în I. Turcu, L. Pop, Contracte comerciale. Editura Lumina Lex 1997.
mcdtav
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 100 din 01 'ai 1934.
mea™ a se vedea Radu I. Motica şi Lucian Bercea. Drept Comercial Ro'ân.Editura Lumina Lex 2005, pag. 435.
mcfa™ Din dispoziţiile art.854 din Legea 134/2010 (C.proc.civ.) Rangul creanţelor cu preferinţă general sunt după cum
urmează:
(1) în cazul în care urmărirea silită a fost pornită de 'ai "uiţi creditori sau când, până la eliberarea sau distribuirea sumei
rezultate din executare, au depus şi alţi creditori titlurile lor, executorul judecătoresc procedează la distribuirea sumei potrivit
următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
a) creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită, pentru conservarea
bunurilor al căror preţ se distribuie, precum şi orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor;
b) cheltuielile de înmormântare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea acestuia;
c) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii,
ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea
îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi creanţele
reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
d) creanţele rezultând din obligaţia legală de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de plată a altor sume periodice
destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
e) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de
stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;
f) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
g) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;
h) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări,
precum şi din chirii sau arenzi;
i) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale; j) alte
creanţe.
(2) In cazul creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel, suma realizată se repartizează
între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.
mcfavm Vezi în acest sens, I. P. Fiiipescu, op. cit., 1994, p. 279; S. Angheni, op. cit., p. 201.
mcdixxix
In sensul larg (lato sensu) noţiunea de ipotecă subsumează sub acest termen („ipotecă") şi privilegiile
imobiliare, care „... nu sunt decât ipoteci legale cu rang de favoare, - rezultând din calitatea creanţei
garantate" (M. B. Cantacuzino, op. cit., 1921, p. 566).
mcdixxx
Idem.
mcdixxx1
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1747 din 5 mai 1998, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004,
p. 310. Ipoteca convenţională este un contract accesoriu încheiat cu scopul de a garanta executarea obligaţiilor din contractul
de creditare, este un contract supus unor condiţii legale. In acest sens, art. 1772 C. civ. prevede că ipoteca convenţională nu va
putea fi constituită decât prin act autentic. Contractul de ipotecă pentru garantarea unui credit bancar acordat unei societăţii
comerciale, neîncheiat în formă autentică, este lovit de nulitate absolută, chiar dacă proprietarul imobilului a consimţit prin act
autentic ia întabuiarea ipotecii, deoarece, potrivit art. 1772 C. civ., ipoteca convenţională este un contract solemn care nu poate
fi constituit decât prin înscris autentic.
mcdixxxii a se vedea, dispoziţiile art. 2.378 alin. (1) C. civ.: „Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul
public, sub sancţiunea nulităţii absolute"şi dispoziţiile art. 2.388 C.civ., „Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară
se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute".
mcdixxxiii a se vedea dispoziţiile art.2.372 alin. (2) C. civ..
mcdbxxav
A se vedea dispoziţiile art. 2.365 C. civ.: „Ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului ce
urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta". mcdixxxv A se vedea, dispoziţiile art. 144 alin. (1) C.civ.
mcdixxxvi
A se vedea, dispoziţiile art. 2.367 C. civ.: „Cei ce are asupra bunului un drept anulabil ori afectat de o condiţie nu poate
consimţi decât o ipotecă supusă aceleiaşi nulităţi sau condiţii".
mcdixxxvn Completată si modificată prin O.G.85/1997, 0.G.177/2000, Legea 267/2000, 0.U.G.25/2005, 0.U.G.190/2005,
O.U.G. 125/2007, O.U.G. 166/2008, Legea nr. 298/2009, Legea nr. 202/2010. mcdbtxxvm Gh. Comăniţă, în Probleme actuale
privind ipoteca convenţională, în Dreptul nr. 2/1988, p. 20-30. mcdixxxix A se vedea dispoziţiile art. 2.371 C.civ.
mcdxc
Completat si modificat prin Legea 85/1992, O.G. 10/1993 si O.G.62/1998.
mcdxci
Modificată si completată de O.G.98/2000, O.U.G. 295/2000, Legea nr. 330/2001.
mcdxcii
Legea nr. 114/1996, republicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie
1997, fiind ulterior modificată şi completată prin: O.U.G. nr. 44/1998, publicată în M. Of., Partea I, nr. 460
din 30 noiembrie 1998; Legea nr. 145/1999 publicată în M. Of., Partea I, nr. 439 din 9 septembrie 1999;
O.U.G. nr. 127/1999 privind instituirea unor măsuri cu caracter fiscal şi îmbunătăţirea realizării şi colectării
veniturilor statului, publicate în M. Of., Partea I, nr. 455 din 20 septembrie 1999; O.U.G. nr. 22/2000,
publicată în M. Of., Partea I, nr. 129 din 28 martie 2000; O.U.G. nr. 88/2000 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 85/1992, privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din
fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, precu" şi a Legii locuinţei nr.
114, publicată în M. Of., Partea I, nr. 302 din 3 iulie 2000; OG.76/2001 privind modificarea şi completarea
O.G.19/1994 privind stimularea investiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice si construcţii de locuinţe;
O.U.G.42/2005 privind instituirea unor "ăsuri de reorganizare a Casei de Economii si Consemnatiuni
C.E.C-S.A. in vederea privatizării; H.G.417/2006 privind aprobarea normelor pentru stabilirea cuantumului
subvenţiei de la bugetul de stat ce se poate acorda in anul 2006 categoriilor de persoane prevăzute la art.7 din
Legea lociunţei nr.114/1996; Legea 230/2007 privind infiinţarea, organizarea si funcţionarea asociaţiilor de
proprietari, O.U.G 57/2008, O.U.G. 210/2008, Legea nr. 310/2009, Legea nr. 170/2010.
mcdxcm Modificată si completată prin O.U.G.298/2000, O.U.G.66/2001, O.U.G.185/2002, O.U.G.83/2003
O.U.G.105/2005, Legea 10/2006, O.G.50/2006, O.G.35/2007 şi Legea nr. 89/2008
mcdxciv
Modificată prin O.U.G. 201/2002, Legea 34/2006, O.U.G. 174/2008, O.U.G. 50/2010.
mcdxcv
Pentru dezvoltări privind problema creditului ipotecar, a se vedea, Vasile Cădere, în Discuţii în legătură
cu garantarea creditului ipotecar pentru construirea de locuinţe, Dreptul nr. 1/2001, p. 44-49; Marian
Nicolae, Idem, p. 50-73.
mcdxcvi
A se vedea dispoziţiile art. 2.391 C.civ.
mcdxcvii
A se vedea pct. 11 din Standardul Internaţional de Contabilitate 32 ( IAS 32) mcdxcv111 A se vedea AG 15 din IAS 32.
mcdxcix
Afară numai dacă, prin dispoziţii ale legii se dispune altfel, a se vedea art. 2.373 C.civ. md A se vedea, dispoziţiile art.
2.360 C. civ.: „Creditorul ipotecar poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a ţine seama de drepturile reale
constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale.". în 1990, doi soţi devin proprietarii unui imobil, prin încheierea unui
contract de întreţinere, şi ulterior, în calitate de proprietari, pentru garantarea unui credit bancar, constituie ipoteca asupra
imobilului respectiv. în 1995, subsecvent constituirii ipotecii - cu toate formele legale - contractul de întreţinere se reziliază
prin hotărâre judecătorească irevocabilă (întrucât proprietarii - cumpărători nu şi-au respectat obligaţia de întreţinere către
vânzătoarea - fosta proprietară, de la care au dobândit imobilul). în acest caz. ipoteca constituită în favoarea băncii se menţine
în continuare, fiind opozabilă reclamantei care, în urma rezilierii contractului de întreţinere, a redevenit proprietara imobilului
ipotecat (Curtea de Apel Alba-Iulia, dec. civ. nr. 699/1995, în Dreptul nr. 5/1996, p. 92 cu o notă aprobativă şi o notă critică de
G. Giurcă şi Ţ. Beligrădeanu.
mdl
A se vedea, dispoziţiile art. 1.596 lit. b C. civ.: „Subrogatia se face de drept ...în folosul dobânditorului unui bun care îl
plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respective şi art. 2.363 C.civ.
mdi1
A se vedea, dispoziţiile art. 2.428 alin. (2) lit. [a] C. civ.: „stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile
prevăzute de lege".
mdm
A se vedea, dispoziţiile art. 2.353 alin. (2) şi art. 2.331C. civ.
mdiv
A se vedea disp. art. 2.422 C.civ.
mdv
A se vedea disp. art. 2.423 C.civ.
mdvi
A se vedea disp. art. 2.424 C.civ.
mdva
A se vedea disp. art. 2.455 C.civ.
mdvai
A se vedea disp. art. 2.457 C.civ.
mdix
A se vedea disp. art. 2.458 C.civ.
mdx
Modificată prin O.G.99/2000, O.U.G.296/2000 şi prin Legea 161/2003.
mdx1
Prin înscris sub semnătură privată, în înţelesul legii, se înţelege orice mod de comunicare care păstrează înregistrată
informaţia pe care o conţine şi care poate fi reprodusă într-o formă tangibilă, ce nu poate fi schimbată în mod unilateral.
md
™ Arhiva electronică de garanţii reale îndeplineşte funcţia de avertizare, deoarece pune la dispoziţie un sistem de căutare,
care să ofere informaţii exacte şi actualizate cu privire la înregistrările reale mobiliare. Cea mai eficientă metodă de căutare în
arhivă este căutarea în funcţie de numele debitorului, pentru că rezultatele vor include garanţiile reale acordate de acesta ce se
află în vigoare la momentul căutării. O altă funcţie este aceea de asigurare a priorităţii. înregistrarea în arhivă este o metodă
prin care se determină prioritatea în cazul existenţei mai multor creditori interesaţi să obţină acelaşi bun.
mM Avizele care pot fi introduse în arhivă, se clasifică în: avize de garanţie; aviz de garanţie adiţional; aviz de garanţie
modificator şi aviz de garanţie modificator adiţional. Cuprinsul menţiunilor acestor avize este prevăzut de anexele H.G. nr.
802/1999. Referitor la aceste avize trebuie observat că, conform Instrucţiunilor Ministerului Justiţiei nr. 2396/2001, un al
doilea aviz modificator va trebui să avizeze primul aviz modificator, ţinând seama de faptul că acesta cuprinde informaţii
actualizate şi exprimă starea actuală a
garanţiei reale imobiliare. Conform art. 2 din Instrucţiunile în discuţie, operatorii de arhivă pot certifica dacă un anumit bun
sau o anumită persoană figurează în arhivă având calitatea de bun afectat unei garanţii sau de parte a unui aviz de garanţie
reală mobiliară, însă nu pot certifica faptul că un anumit bun sau o anumită persoană nu figurează în arhivă, având calitatea de
bun afectat unei garanţii sau de parte a unui aviz de garanţie reală mobiliară. C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1981, p. 410. mdxiv

mdxv
Curtea de Apei Iaşi, s.civ., dec. nr. 1317/1998, în Jurisprudenţa Curţii de Apei Iaşi în materie civilă şi procesual civilă pe
anul 1998, p. 49. Gajul sau amanetul este un contract prin care debitorul remite creditorului sau unei terţe persoane un lucrul
mobil, corporal ori necorporal, pentru garantarea creanţei acestuia. Incheierea contractului de gaj presupune atât existenţa unor
condiţii privind persoana celui care constituie gajul şi bunul dat în gaj, cât şi îndeplinirea formalităţilor necesare constituirii
iui. Aceste formalităţi sunt prevăzute de art. 1686 C.civ. şi constau în încheierea contractului în formă scrisă, cu dată certă, cu
menţionarea creanţei ce se garantează, a felului şi naturii bunului gajat sau descrierea calităţii, greutăţii şi măsurii iui.
mdxv1
De exemplu, creanţa pe care debitorul o are în contra altei persoane.
Care pot fi, deci, înstrăinate (bani, mărfuri, titluri la purtător, cambie, creanţe, drepturi de locaţiune, brevete de invenţii,
mdxvii

drepturi de uzufruct, drepturi succesorale, drepturi de autor, fonduri de comerţ etc.). De piidă, cel constituit în baza Legii nr. mdxv111

22/1969.
De exemplu, cauţiunea judiciară prevăzută de art. 1.042 şi următoarele C. pr. civ. (legea 134/2010). Gajul gestionarului în
mdx1x mdxx

legătură cu eventualele prejudicii ce vor apărea în gestiune. A se vedea, dispoziţiile art. 2.492 alin. (1) C. civ. A se vedea mdxx1

dispoziţiile art. 2.483 C.civ.

Conform art. 1.174 alin. (4) C.civ., „Contractul este real atunci când pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului". mdxxiv

Mai exact, de a înstrăina.

A se vedea dispoziţiile art. 795 - 799 C.civ.
mdxxv

Care, de altfel, rezultă din prezentarea conceptului, reglementării felurilor şi caracterelor juridice ale gajului.
mdxxvi

mdxxii

mdxxiii

A se vedea dispoziţiile art. 2.482 alin. (2) C.civ., şi art. 188 din Legea 71/2011.
m^vn Care este şi creditorul raportului juridic mdxxviii

principal. A se vedea, dispoziţiile art. 2.492 alin. (1) C. civ. A se vedea, dispoziţiile art. 2.493 C. civ. vezi dispoziţiile art.
mdxxix mdxxx

2.487 C. civ.
Care este în acelaşi timp debitorul obligaţiei din raportul juridic principal. intem a se vedea, R. Sanilevici, op. cit., p. 312. ind™ In
legătură cu garantarea căreia s-a născut gajul. A se vedea, dispoziţiile art. 2.493 C. civ. mdxxxv

mdxxxvi Curtea de Apei Cluj., s.civ., dec. nr. 576/1998, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 1998, p. 29. Dreptul de retenţie constituie o garanţie asemănătoare unei măsuri de asigurare a îndestulării creanţei, care poate fi invocată în

cazul creditorului care a pierdut posesia bunului.

mdxxxvii .M.B, s. civ., dec. nr. 782 din 1990, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990, p.25. Dreptul de retenţie, recunoscut în practica judiciară, constituie o garanţie reală, care constă în abilitatarea creditorului de a deţine un bun mobil sau

mdxxxi

mdxxxii

imobil până ce creanţa îi va fi îndestulată de către proprietarului bunului în condiţiile stabilite prin convenţie sau prin hotărâre judecătorească. Proprietarul poate să înstrăineze bunul, dar dreptul de retenţie îi este opozabil dobânditorului şi nu se pierde

înainte de îndestularea creanţei garantate. Tot astfel, întrucât dreptul de retenţie constituie doar o garanţie pentru creditor, exercitarea iul este independentă de folosirea bunului

mdxxxviii A se vedea Decizia nr. 6604 din 25 noiembrie 2004 a^C.CJ., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, , sursa http://www.scj .ro. Dreptul de retenţie, care conferă deţinătorului unui bun al altuia posibilitatea de a refuza restituirea
lui, până când creditorul lucrului îşi execută obligaţia de a plăti sumele cheltuite cu lucrul, nu este subînţeles, ci trebuie constatat de instanţă, ia cererea părţii interesate. mdxxxix T.S., s. civ., dec. nr. 281/6.02.1982, Ibidem, p. 81.

A se vedea M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 548. O asemenea considerare rezultă şi din dispoziţiile art. 352, 365, 566, 1823
mdxl

alin. 3, 2029, 2.492 C. civ.

In sensul că dreptul de retenţie nu ar putea fi invocat pe calea contestaţiei ia executare, a se vedea TMB, s. III civ., dec. nr.
mdxl1

1027/1994, în' C.P.J.C./1992, p. 82.

mdxi11
T.M.B, s.civ., dec. nr. 264/1992, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, p. 82. In cazul în care instanţa
soluţionând acţiunea de partaj a bunurilor comune, atribuie reclamantei folosinţa imobilului care a constituit domiciliul comun
al soţilor, iar sulta pe care urmează să o primească este mare, pârâtul este îndreptăţit să solicite acordarea dreptului de retenţie
până ia achitarea integrală a suitei stabilite. M T.S., s. civ., dec. nr. 2132/1982, nepubiicată, citată de Rep... 1980-1985, p. 81.
mdx

Prin această soluţie s-a reconsiderat o practică anterioară mai restrictivă, conform căreia dreptul de retenţie nu se putea acorda
de
către instanţa de executare în nici o situaţie, ci trebuia să fie solicitat în cadrul procesului de fond în care s-a
stabilit natura, întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor.
mdxliv
M. Ghinea, Unele probleme referitoare la dreptul de retenţie, în R.R.D. nr. 11/1983, p. 10.
mdxlv
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 386.
mdxlvi
Ioan P. Filipescu, A. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 290.
mwvn c. Hamangiu, op. cit., vol. II, p. 1077.
2. (2) Instanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin
care acesta să poată fi determinat.
(3) Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe
să curgă de la data încheierii contractului.
cmxlvi
De exemplu, termenul de gratie acordat de instanţă debitorului pentru executarea, în mod eşalonat, a obligaţiei.
cmxlvu
Art 1413 alin 1 C.civ. „Termenul profita debitorului, afara de cazul cand din lege, din vointa partilor sau din
imprejurari rezulta ca a fost stipulat in favoarea creditorului sau a ambelor parti."
cmAm art. 1413 alin 2 - „ Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunta oricand la acesta, fara consimtamantul celeilalte parti."
De exemplu, se vinde recolta de fructe (mere) prinsă încă de rădăcini dintr-o livadă precizată. Termenul va fi dat de data coacerii si, respectiv,
cmxlix

culegerii fructelor.