Sunteți pe pagina 1din 18

TEMA 1: Caracteristica generală a interacțiunii dintre societate şi natură.

Noțiuni şi
termeni ecologo-juridici. Criza ecologică. Noțiunea, obiectul şi sistemul dreptului ecologic.

Generalități privind protecția mediului – ecologie, mediu, resurse naturale, criză ecologică.
Ecologia– ştiinţă ce studiază interacţiunea dintre organismele vii şi mediul lor de existenţă.
Mediu– totalitatea lucrurilor, fenomenelor, influenţelor de natură să cauzeze schimbări de diferit
ordin în activitatea umană şi a omului însuşi, precum şi cele ce nu provoacă influență, dar pot fi
influențate de către om, precum și cele ce nu provoacă influență și nu pot fi influențate de om,
dar formează un aturaj al vieții lui.
Resurse naturale sînt obiectele, fenomenele, condițiile naturale și alți factori, utilizabili în trecut,
prezent și viitor pentru consum direc sau indirect, care au valoare de consum și contribuie la
crearea de bunuri materiale și spirituale. Resursele naturale se folosesc sau pot fi folosite ca
mijloace de muncă, surse de energie, de materie primă și de materiale, nemijlocit de obiecte de
consum și de recreare, ca bancă a fondului genetic sau sursă de informații despre lumea
înconjurătoare.
Echilibrul ecologic este considerat normal cînd există o stare de balanță între componentele
mediului și procesele ce contribuie la existența îndelungată a sistemeleor naturale și artificiale
sau la dezvoltarea succesivă a acestora.
Dezechilibru ecologic– starea anormală, starea de poluare.
Poluare – orice schimbare în mediu care are drept efect ruperea echilibrului ecologic, ceea ce
constituie un efect negativ.
Starea de poluare – este determinată de prezența sau lipsa poluantului care aflat în mediu în
cantități ce depășesc limita de tolerață a uneia sau mai multor specii de viețuitoare, împiedică
înmulțirea sau dezvoltarea normală a acestora printr-o acțiune nocivă. Cu cît diferența dintre
concentrația poluantului în mediu și limita de toleranță este mai mare, cu atît poluantul se
cinsideră mai periculos.

I. ecologie, mediu, resurse naturale.


Noţiunea ecologie provine de la cuvîntul grecesc „ekos” ceea ce în trauducere ar însemna loc,
lăcaş şi „logus” cea ce înseamnă ştiinţă. Deci ecologia reprezintă o ştiinţă despre un loc anumit,
un teritoriu.
Pentru prima dată acest termen a fost folosit de către savantul biolog german Ernest Hekel în
lucrarea sa „Morfologia organismelor” în care autorul descria modul de viaţă al organismelor
vii, organic şi neorganic, precum şi interacţiunea dinre aceste organisme şi mediul lor de
existenţă: apariţie, dezvotare, deces.
Actualmente ecologia reprezintă o parte integrantă a biologiei. Se studiază ca o ştiinţă aparte,
obiectul căreia este ecosistemele în ansamblul lor.
Ecologia ca ştiinţă cuprinde cîteva compartimente şi anume:
1. ecologie general
2. ecoogie socială
3. ecologie umană
mediu la rîndul său reprezintă o totalitate de lucruri şi fenomene, obiecte care influenţează
activitatea umană şi pe care le poate influenţa omul cauzîndu-i schimbări în scopul menţinerii
vieţii şi în scopul obţinerii unor beneficii.
Eixstă cîteva clasificări a noţiunii de mediu dintre care cele mai importante sunt:
1. mediul natural
2. mediul antropic – mediul creat prinactivitatea umană.
Mediul la rîndul său este compus din cîţiva factori:
1. factorii biotici – flora şi fauna, se include şi omul.
2. factorii abiotici – apa, aerul, solul şi subsolul.
3. factorii antropici, adică factorii creaţi prina activitatea umană – aşezările omeneştii,
substanţele chimice radioactive, deşeurile.
Conform articolului 1 al legii cu privire la resursele naturale, resursele naturale reprezintă
totalitatea lucrurilor, fenomenelor, obiectelor şi alţi factori utilizabili în trecut, prezent şi viitor,
care au valoare de consum direct sau indirect şi contribuie la crearea bunurilor materiale şi
spirituale.
În dependenţă de natura lor resursele naturale se clasifică:
1. regenerabile
2. neregenerabile
După importanţa lor naţională şi locală sunt resurse naturale:
1. locale şi
2. resurse naturale naţionale.
După calităţile sale avem:
1. resurse naturale curative
După aşezarea lor politico-geografică avem:
1. resurse transfrontaliere.
După importanţa economică avem
1. resurse naturale incluse circuitul economic.
2. resurse naturale aflate în rezervă şi
3. resurse naturale protejate. Sunt ariile naturale protejate de stat.

II. Noţiunea dreptului ecologic ca ramură de drept.


În literatura juridică de specialitate există diferite opinii în cea ce priveşte denumirea ramurii
date de drept.
Unii autori consideră că această ramură de drept se numeşte dreptul mediului – Mircea Duţu,
Daniela Marinescu, Ernest Luan, iar aşa autori ca Erofeev, Bogoliubov, Crasov, Petrov consideră
că denumirea acestei ramuri de drept este drept ecologic.
Însă cu toate acestea atît în cadrul dreptului mediului, cît şi în cadrul dreptului ecologic se
studiază raporturile cu privire la protecţa naturii şi folosirea raţională a resurselor naturale.
Autorul român Ernest Lupan dreptul mediului reprezintă acea ramură de drept care cuprinde o
totalitate de norme juridice ce reglementează relaţiile cu privire la protecţia mediului.
Autorul rus Erofeev B. V. Dreptul ecologic reprezintă o ramură de drept desinestătătoare dar
complexă, care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile cu privire la
exercitarea dreptului de proprietate asupra resurselor naturale, dreptului de beneficiere asupra
resurselor naturale, protecţia naturii, precum şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime
ecologice ale cetăţenilor.
Un alt autor Crasov O. I. Consideră că dreptul ecologic este o ramură de drept independentă, ce
cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile cu privire la la protecţia mediului,
folosirea raţională a resurselor naturale, precum şi apărarea drepturilor ecologice ale cetăţenillor.
Autorii autohtoni Pavel Zamfir şi Igor Trofimov consideră consideră că dreptul mediului
reprezintă acea ramură de drept ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
relaţiile dinre persoane cu privire la protecţia, folosirea, conservarea şi dezvoltarea factorilor de
mediu.
Opinia profesorului Dumneanu:
Dreptul ecologic reprezintă acea ramură de drept care cupinde o totalitate de norme juridce ce
reglementează relaţiile dintre organele puterii de stat şi persoanele fizce sau juridice cu privire la
protecţia mediului natural şi folosirea raţională a resurselor naturale.

III. Obiectul şi metoda de reglementare.


Se consideră că obiectul de reglementare al oricărei ramuri de drept l reprezintă o categorie
aparte de relaţii sociale reglementate de norme juridice cu caracter omogen.
Obiectul de reglementare al dreptului ecologic îl constituie relaţiile economice şi anume
relaţiile care apar între organele puterii de stat şi persoane fizice sau juridice în legătură cu
protecţia mediului natural şi relaţiie cu privire la folosirea raţională a resurselor naturale.
Totodată obiect de reglementare a dreptului ecologic se consideră a fi şi relaţiile cu privire la
conservarea unor anumite categorii de resurse naturale, precum şi relaţii cu privire la regenerarea
dezvoltarea anumitor factori de mediu / restabilirea.
în literatura juridică de specialitate / Brinciuc / există opinii conform cărora obiectul de
reglementare a dreptului ecologic îl constituie şi alte categorii de relaţii, acestea fiind complexe
după natura lor. Astfel, autorul rus Brinciuc consideră că obiect de reglementare al dreptului
ecologic îl constituie:
1. relaţiile cu privire la sau ce rees din exercitarea dreptului de proprietate asupra resurselor
naturale.
2. relaţiile ce reees din administrarea de stat şi gestionarea resurselor naturale.
3. raporturi ce rees din răspunderea pentru încălcarea legislaţiei ecologice, raporturi ce rees
din cauzarea de prejudicii factorilor de mediu.
Metoda de reglementare a dreptului ecologic este caracterizată ca fiind totalitatea mijloacelor şi
procedeelor cu ajutorul cărora statul în persoana organelor sale împuternicite determină conduita
participanţilor la raporturile ecologice.
Se consideră că metoda de reglementare a dreptului ecologic are un caracter dublu. Pe de o parte
există metoda imperativă, adică totalitatea mijloacelor şi procedeelor cu ajutorul cărora se
determină o conduită strictă a subiecţilor participanţi la raporturile privind protecţia mediului. Pe
de altă parte este metoda dispozitivă, care reprezintă mijloacele şi procedeele cu ajutorul cărora
organele puterii de stat nu lasă la îndămîna participanţilor ci ordonează activitatea subiecţilor în
calitate de beneficiari ai resurselor naturale.
Totuşi metoda de reglementare a dreptului ecologic este imperativ/dispozitivă. Ceea ce
înseamnă că dreptul ecologic este o ramură de drept public.

IV. Sistemul dreptului ecologic.


Sistemul dreptului ecologic este caracterizat şi reprezintă în esenţa sa totalitatea instituţiilor
juridico/ecologice la baza formării cărora îşi găsesc existenţa normele juridico/ecologice cu
caracter omogen, ce reglementează o categorie aparte şi specifică de relaţii privind protecţia
mediului natural şi folosirea raţională a resurselor naturale.
Se consideră că sistemul dreptul ecologic este constituit din două părţi, excepţie se găseşte la
Erofeev care consideră că se constituie din trei părţi.
Două părţi şi anume
Partea generală, care cuprinde şi studiază următoarele instituţii:
1. dreptul de proprietate asupra resurselor naturale.
2. dreptul de beneficiere asupra resurselor naturale.
3. administrarea de stat în domeniul protecţiei mediului şi gestionării resurselor naturale.
4. evaluarea impactului asupra mediului, expertiza ecologică şi controlul ecologic.
5. răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei ecologice.
Partea specială a sistemului dreptului ecologic este constituită din următoarele instituţii ale
dreptului ecologic:
1. regimul juridic de protecţie şi folosire a terenurilor.
2. regimul juridic de protecţie şi folosire a subsolului.
3. regimul juridic de protecţie şi folosire a fondului apelor şi nu a resurselor acvatice.
4. regimul juridic de protecţie şi folosire a fonduulu forestier şi n a resurselor silvice.
5. regimul juridic de protecţie şi folosire a regnului animal.
6. regimul juridic de protecţie şi folosire al ariilor naturale protejate de stat.
7. regimul juridic al substanţelor chimice, radioactive şi a deşurilor.
8. reglementarea juridică internaţională în domeniul protecţiei mediului, sau în literatura de
specialitate ca dreptul ecologic internaţional.

V. Normele juridice ecologice.


Normele juridice ecologice reprezintă şi constituie acele reguli de conduităă elaborate, adoptate
şi sancţionate de organele puterii de stat care reglementează relaţiile cu privire la protecţia
mediului natural şi folosirea raţională a resurselor naturale.
În literatura juridică de specialitate există cîtva clasificări a normelor juridice ecologice.
1. normele juridico-ecologice imperative sunt acele norme care stabilesc şi prescriu o conduită
sctrică, fără abateri de la dispoziţiile normelor juridice. În caz contrar aceste norme sunt însoţite
de sancţiuni.
Articolul 38 din legea privind protecţia medilui înconjurător, articolul 40 aceeaşi lege.
Normele juridico-ecologice dispozitive. Sunt normele juridice care determină subiecţii
participanţi la raporturile ecologice să-şi aleagă desinestătător conduita. Sunt drepturile
beneficiarilor resurselor naturale.1. normele juridice ecologice materiale sunt normele care
prevăd şi determină subiejcţilor un drept sau o obligaţiune.
Normele juridico-ecologice procesuale sunt normele care determină subiecţilor procedura de
realizare a drepturilor şi de onorarea obligaţiunilorsunt şi alte categorii de norme:
1. norme juridico-ecologice noţiuni, d e exemplu, noţiunea de fond forestier, fond funciar,
articolul 2 cod funciar. Noţiunea de teren.
2. norme juridico-ecologice principii sunt normele care determină ideile de bază într-un
domeniu sau altu. As e vedea articolul 3 legea privind prtecţiei mediului.
3. norme juridico-ecologice compensatorii, care determină beneficiarii să achite plăţi pentru
protecţia sau poluarea mediului. Şi plăţi pe care beneficiarii resurselor naturale pot să le obţină
de la miinister în cadrul unor proiecte. Ministerul ecologiiei şi resurselor naturale.
4. normele juridico-ecologice tehnice. Sunt gosturile, standarde. Determină ca eneficiarii,
producătorii să fabrice produse care să corespundă anumitor calităţi.

VI. Raporturile juridico-ecologice.


Raporturile juridico-ecologice sunt relaţiile sociale reglementate de normele juridice ecologice,
relaţii care apar între organele puterii de stat şi persoanele fizice juridice în legătură cu protecţia
mediului natural şi folosirea raţională a resursselor naturaale.
Ca şi toate celelalte categorii de raporturi juridice, raporturile juridico-ecologice sunt constituite
din trei elemente:
1. subiect.
2. obiect.
3. conţinut.
Obiectul raportului juridic ecologic îl reprezintă conduita participanţilor la relaţiile ecologice,
iar obiect al relaţiilor ecologice îl poate constitui:
1. resursele naturale
2. obiectele naturii
3. ariile protejte de stat.
Subiecţii raportului juridic ecologic sunt:
1. statul în persoana organelor sale, exemplu ministerul ecologiei şi resurselor naturale,
inspectoratul ecologic de stat, Agenţia pentru silvicultură Moldsilva.
2. autorităţile administraţiei publice locale. Primăriile şi consiliile locale.
3. persoanele juridice cu capital străin, mixt şi autohton.
4. persoanele fizice, cetăţeni străini, apatrizi şi cetățenii ai RM.
5. organizaţiile internaţionale.
Conţinutul raportului juridic ecologic îl reprezintă şi constituie totalitatea drepturilor şi
obligaţiunilor subiecţilor participanţi la relaţiile ecologice. În cadrul raporturilor juridice
ecologice poate fi caracterizat în felul următr sunt drepturi i obligaţiuni cu caracter general şi
special. Volumul drepturilor şi obligaţiunilor depinde de două condiţii:
1. de regimul juridic al resurselor naturale.
2. de statutul beneficiarului sau al subiectului participant la relaţiile ecologice.
Drept general este dreptul la un mediul sănătos şi echilibrat ecologic, ceea ce înseamnă
satisfacerea necesităţilor vitale. Dreptul de a participa în procesul de lure deciziilor, dreptul de a
beneficia de informaţii veridice în domeniului dreptul de a cere despăgubiri cauzat de poluare.
Obligaţiuni de a proteja mediul înconjurător şi de a respecta legislaţia ecologică. Obligaţia de a
folosi raţional resursele naţionale, de a le folosi conform scopului şi destinţaiei acestora.
Obligaţia de a reparaa daunele cauzate sănătăţii prin poluare.
Clasificare după obiect: funciare, silvice, acvatice şi altele.
După subiecţi: raporturi la care participă possesori funciari, acvatici, silvici.
Raporturi sunt pure de protecţie, de conservare, de regenerare.

VII. Principiile dreptului ecologic.


Principiile dreptului ecologic reprezintă nişte idei de bază fundamentale care sunt determinate
să reglementeze relaţiile din domeniul protecţiei mediului natural şi folosirii resurselor naturale
pe întreg sistemul dreptului ecologic.
Se consideră că principiil dreptului ecologic pot fi clasificate în cîteva grupe:

1. principii generale.
2. principii ramurale pentru dreptul ecologic.
3. principii institiuţionale, specifice unui anumt institut.

Din categoria principiilor generale fac parte:


1. principiul democtratismului.
2. principiul umanismului.
3. principiul legalităţii.
4. principiul egalităţii tuturor în faţa legii.
5. principiul egalităţi şi apărării dreptului de proprietate.
Prinicpiul umanismului. Ideea de bază este că reursele naturale urmează a fi folosite în aşa fel
înct să se asigure echilibru ecologic care a determinat faptul ca aceste resursse să ajungă şi
generaţiilor următoare.
Principiul legalităţi activitatea organelor de domeniu să fie în concordanţă cu legea.
Toate persoanele au dreptul la un mediu sănătos şi neprimejdios pentru viaţă.
Principiul egalităţii şi apărării dreptului de proprietate. Prorpietatea publică şi privată înseamnă
că ambele sunt protejate de stat.
Principiile ramurale sunt principiile pspecifice doar ramurii de drept ecologic:
1. principiul priorităţii protecţiei mediului faţă de activităţile social-economice.
2. principiul interzicerii poluării presupune că orice activitate economică este interzisă pînă
cînd această activitate nu va fi supusă evaluării şi expertizei ecologice de stat. Expertiza
ecologică de stat se înfăptuieşte de persoane împuternicite, dacă cel puţin la un capitol nu
coreespunde standardelor, atunci această activitate economică se interzice.
3. principiul poluatorul plăteşte. Acest principiu determină ideea de bază că orce categorie şi
orice formă de poluare urmează a fi sancţionată şi se va efectua recuperarea prejudiciului cauzat
prin poluare.
Principii ramurale de folosire a resurselor:
1. principiul folosirii raţionale a resurselor naţionale determină ideea că resursele naturale
urmează a fi exploatate atît din punct de vedere calitativ, cît şi cantitativ cu mijloace minime de
cheltuieli în scopul obţinerii unor profituri avantajoase.
2. prinicpiul folosirii resurselor naturale conform destinaţiei şi scopului lor de atribuire.
Clasificarea resurselor naturlae este prevăzut de legea resurselor naturale şi nu poate modificată
de către beneficiar, de asemena nu poate fi modificat scopul folosirii resurselor. Bonitaea
terenului calitatea acestuia intervenită fără aportul factorului antropic. Fertilitatea solului
reprezintă calitatea survenită în urma prelucrării solului.
3. principiul folosirii resurselor naturale în complex. Acest principiu presupune în cazul în
care a fost atribuit un resurs natural. Beneficiarul îl va exploata în aşa fel ca să nu cauzeze daune
celorlalte resurse naturale.
Principii instituţionale, care sunt specifice doar unei instituţii juridico-ecologice:
1. prinicpul priorităţii terenurilor cu destinaţie agricolă.
2. prinicpiul terzicerii folosirii ariilor naturale protejate de stat în alte scopuri decît cele
prevăzute de lege.
3. prinicpiul priorităţii resurselor acvatice potabile.
4. prinicpiul conservării ariilor protejate de stat.
5. prinicpiul regenerării naturale a resurselor silvice.

TEMA 3: Dreptul de proprietate şi Dreptul de beneficiere asupra obiectelor naturii şi


resurselor naturale

Dreptul de Proprietate:
I. noţiunea, tipurile, formele şi particularităţile dreptulu de proprietate asupra resurselor
naturale.
II. Conţinutul dreptului de propietate asupra resurselor naturale.
III. Subiecţii dreptului de proprietate asupra resurselor naturale.
IV. Resursele naturale ca obiecte a dreptului de propeitate.
V. Temeiurile juridice de apariţie şi începtare a dreptului de prorpietate asupra resurselor
naturale.

I. noţiunea.
În literatura juridică de specialitate dreptul de proprietate asupra resurselor naturale este studiat
sub cîteva aspecte şi anume:
1. dreptul de propietate reprezintă în sens obiectiv o instituţie juridică care reprezintă o
totalitate de norme juridice ce regelmentează relaţiile privind posesia, folosirea şi dispunerea de
resurse naturale.
În sens subiectiv dreptul de propietate reprezintă un drept subiectiv al prorpietarului prin
intermediul căruia acesta îşi realizează dreptul de posesie, dreptul de folosinţă sau dreptul de a
dispune de resursele naturale.
Dreptul de proprietate este de asemenea examinat ca un raport juridic complex care reprezintă o
relaţie socială reglementată de normele juridice civile şi ecologice privind posesia, folosirea şi
dispunerea de resursele naturale.
Conform legislaţiei în vigoare în RM există două tipuri de prorpietate asupra resurselor naturale:
1. proprietatea publică, care este exercitată sub două forme:
2. propietatea publică a statului şi
3. proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale.
4. proprietatea privată, care de asemenea poate fi exercitată sub dou forme:
- prorpietate privată comună şi
- proprietatea pe cote părţi.
Legislaţia ecologică prevede cîteva particularităţi în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de
proprietate asupra resurselor naturale şi anume:
1. indiferent de tipul de prorietate şi forma de proprietate asupra resurselor naturale toate
catgoriil’e de resurse naturale sunt luate la evidenţă şi formează cadastrele resurselor naturale.
Cumm ar fi spre exemplu, cadastrul silvic, funciar, apelor, cadastrul manifestărilor zăcămintelor
minerale utile, cadastrul regnului animal, cadastrul ariilor protejate de stat.
2. indiferent de tipul şi forma de proprietate asupra resurselor naturale toate manifestările
negative şi degradare a resurselor naturale sunt luate la evidenţă în monitoringul ecologic
integrat. În baza căruia se fac proiecte şi planuri de ameleliorare, regenerare, protecţie a
resurselor naturale.
3. indiferent de tipul de prorpietate şi forma de prorpietate asupra resurselor naturale se va
efectua controlul ecologic de stat pentru determinarea măsurilor de protecţie şi stabilire a
calităţii resurselor aturale. Controlul ecologic se efectuează de către Inspectoratu ecologic de
stat.

II. conţinutul dreptul ui de proprietate asupraresurselor naturale.


Conţinutul dreptului de proprietate asupra resurselor naturale reprezintă şi constituie dreptul de
posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispunere asupra resurselor naturale.
Dreptul de posesie asupra resurselor nturale reprezintă o împuternicire a prorpietarului prin
intermediul căreia acestă stăpîneşte în fapt un resurs natural.
Este de menţionat faptul cîî legislaţia ecologică determină că această posesiune trebuie să fie nu
numai în fapt dar şi în drept. Respectiv prorpietarul este obligat să-şi determine acest drept sau
împuternicire printr-un act juridic.
Dreptul de folosinţă asupra resurselor naturale reprezintă acea împuternicire a prorpietarului prin
intermediul căreia proprietarul exploatează din punct de vedere cantitativ şi calitativ resursele
naturale.
Legislaţia ecologică stabileşte că folosirea resurselor naturale trebuie să fie conform destinaţiei,
conform scopului, să fie în complex şi raţională.
Dreptul de dispunere reprezintă acea împuternicire a prorpietarului prin intermediul căreia
proprietarul poate hotărî nu numai soarta juridică a resurselor naturale, dar şi poate schimba
conform agiaslaţiei ecologice regimul juridic al resurselor naturale.

III. subiecţii dreptului de proprietate.


Subiecţii dreptului de prorpietate asupra resurselor naturale sunt:
1. statul RM asupra resurselor naturale naţionale, transfrontaliere şi curative. De asemenea
legislaţia ecologică prevede că statul este proprietar asupra tuturor resurselor naturale
neregenerabile.
2. organele administraţiei publice locale sunt proprietarii resurselor naturale locale şi
asupra resurselor naturale regenerabile cum sunt obiectivele acvatice, pămînturile, fondul
forestier.
3. persoanele fizice şi juridice a RM pot fi proprietari asupra terenurilor cu destinaţie
agricolă, terenurilor destinate construcţiei, asupra terenurilor din fondul forestier şi asupra
fondului forestier, precum şi asupra terenurilor din fondul apelor, dar nu şi asupra resurselor
acvatice.
4. investitorii străini pot fi proprietari numai asupra terenurilor destinate construcţiei.

IV. Resursele naturale ca obiect al dreptului de proprietate și dreptul de beneficiere


asupra obiectelor naturii şi resurselor naturale
LEGE Nr. 1102 din 06.02.1997 cu privire la resursele naturale:
Clasificarea resurselor naturale:
Articolul 3. Resursele naturale renovabile şi
resursele naturale nerenovabile
(1) Resursele naturale care regenerează în circuitul substanţelor din biosferă sau pot fi întregite
artificial într-o perioadă de timp comensurabilă cu termenul lor de consum (cu ritmul de activitate
economică a omului) sînt resurse naturale renovabile.
(2) Resursele naturale care nu regenerează în circuitul substanţelor din biosferă într-o perioadă de timp
comensurabilă cu termenul lor de consum (cu ritmul de activitate economică a omului) sînt resurse
naturale nerenovabile.
(3) Raportarea resurselor naturale la resursele renovabile sau la resursele nerenovabile se efectuează
conform anexei nr.1, parte integrantă a prezentei legi.
Anexa nr. 1
la Legea cu privire la
resursele naturale

RESURSELE NATURALE RENOVABILE ŞI


RESURSELE NATURALE NERENOVABILE
Resursele naturale renovabile:
- pămînturile;
- pădurile;
- apele freatice şi subterane;
- apele rîurilor, lacurilor, acumulărilor, canalelor;
- flora şi fauna.
Resursele naturale nerenovabile:
- petrolul, gazele naturale, gazul condensat;
- substanţele minerale utile solide.

Articolul 4. Resursele naturale naţionale şi resursele


naturale locale
(1) Resursele naturale care au importanţă pentru întreaga populaţie a ţării (condiţionează direcţiile
strategice ale dezvoltării ei social-economice) sînt resurse naturale naţionale.
(2) Resursele naturale care au importanţă pentru populaţia unui teritoriu mai limitat sînt resurse
naturale locale.
(3) Criteriile de raportare a resurselor naturale la resursele naţionale sau la resursele locale sînt:
a) valoarea economică şi importanţa lor pentru dezvoltarea municipiului, raionului sau ţării;
b) constituirea lor ca obiect al unor contracte internaţionale;
c) răspîndirea lor pe teritoriul a două sau mai multe raioane;
d) folosirea lor pentru amplasarea sistemelor energetice, sistemelor de transport şi altor sisteme de stat,
obiectelor de telecomunicaţie şi ale serviciului meteo;
e) valoarea lor ştiinţifică, istorică, culturală şi naturală.
(4) Raportarea resurselor naturale la resursele naţionale sau la resursele locale se efectuează conform
anexei nr.2, parte integrantă a prezentei legi.

Anexa nr. 2
la Legea cu privire la
resursele naturale

RESURSELE NATURALE NAŢIONALE


ŞI RESURSELE NATURALE LOCALE
Resursele naturale naţionale:
- pămînturile;
- pădurile;
- apele de suprafaţă;
- apele subterane (de mare adîncime);
- petrolul, gazele naturale, gazul condensat;
- substanţele minerale utile solide (a căror listă se aprobă de Guvern).
Resursele naturale locale:
- apele freatice (pînza de apă care se află pe primul strat impermeabil de la suprafaţa
Pămîntului);
- substanţele minerale utile solide larg răspîndite.
Articolul 5. Resursele naturale destinate exploatării,
resursele naturale de rezervă şi resursele
naturale protejate
(1) Resursele naturale atrase (folosite) în circuitul economic sînt resurse naturale destinate exploatării.
(2) Resursele naturale destinate exploatării (resursele utilizabile), dar neatrase în procesul de activitate
economică sînt resurse naturale de rezervă.
(3) Resursele naturale care prezintă o valoare deosebită pentru menţinerea echilibrului ecologic şi care
nu pot fi atrase în procesul de activitate economică sînt resurse naturale protejate.
(4) Criteriile de raportare a resurselor naturale la categoria resurselor destinate exploatării, resurselor de
rezervă sau resurselor protejate sînt:
a) oportunitatea economică şi tehnică a folosirii resurselor naturale;
b) necesităţile economiei în resurse naturale;
c) menţinerea echilibrului ecologic al sistemelor naturale;
d) includerea speciilor de animale şi de plante în Cartea Roşie;
e) deosebita valoare a resurselor naturale, care impune scoaterea lor din folosinţă economică,
predestinarea acestora în exclusivitate cercetărilor ştiinţifice sau includerea lor în patrimoniul istoric,
cultural sau natural.
(5) Raportarea resurselor naturale la categoria resurselor destinate exploatării, resurselor de rezervă sau
resurselor protejate se efectuează de Guvern, la propunerea organului de stat abilitat cu gestiunea
resurselor naturale şi cu protecţia mediului înconjurător, cu concursul Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi
al altor instituţii ştiinţifice.
Articolul 6. Resursele naturale curative
(1) Obiectele şi condiţiile naturale care pot fi folosite în scopuri curative şi de profilaxie a bolilor se
raportă la resursele naturale curative.
2) Raportarea resurselor naturale la resursele curative se efectuează conform anexei nr.3, parte
integrantă a prezentei legi.

Anexa nr. 3
la Legea cu privire la
resursele naturale

RESURSELE NATURALE CURATIVE


Resursele naturale curative:
- apele subterane minerale curative şi de masă;
- nămolurile curative.

Articolul 7. Resursele naturale transfrontiere


(1) Resursele naturale care marchează, traversează frontierele dintre două sau mai multe ţări ori îşi au
amplasamentul la frontieră sînt resurse naturale transfrontiere.
(2) Raportarea resurselor naturale la resursele transfrontiere se efectuează conform anexei nr.4, parte
integrantă a prezentei legi.

Anexa nr. 4
la Legea cu privire la
resursele naturale

RESURSELE NATURALE TRANSFRONTIERE

Resursele naturale transfrontiere:


- fluviul Nistru şi rîul Prut;
- lacurile Cahul şi Ialpug;
- zăcămintele de petrol şi de gaze naturale a căror exploatare influenţează cantitatea şi calitatea
minereurilor statului vecin;
- fauna (inclusiv ihtiofauna).
V. temeiurile juridice de apariţie şi încetarea a dreptulu de proprietate asupra
resurselor naturale.
Temeiurile juridice de apariţie şi încetare a dreptului de proprietate asupra resurselor naturale
sunt acele fapte juridice şi evenimente care dau naştere modifică şi sting raporturile ce apar între
subiecţi privind posesia, folosirea şi dispunerea asupra resurselor naturale.
Temeiurile juridice de apariţie dreptului de proprietate asupra resurselor naturale sunt:
1. actul normativ şi anume legea. Legea trebuie să corespundă cărorva condiţii elaborată
sancţionată de stat, săf ei publcată în monitorul foicila şi să prevadă temeiuri de apariţie a
dreptului de proprietate asupra resurselor naturale. În constituţie, în legea cu privire la protecţia
mediului înconjurător, legea cu privire la resursele naturale.
2. actul administrativ. Individual. Exemplu decizia consiliului cu privire la la acordarea
terenului aferent casei. Condiţii să fie emis de autoritate publică sau de o persoană investită cu
asemena drept, să corespundă conţinutului şi ofmrei actului administrativ individual. Să fie
înregistrat, luat la evidenţă, semnătura persoanei şi ştampila administraţiei publice locale.
3. tranzacţia. Trebuie să fie în primul rînd translativă dreptului de prorpiretate să
corespundă condiţiilor de fond şi de formă. De fond obiectul să fie lici, consimţămîntul
persoanelor. De formă să fie în scris, atutentificiat pe cale notarială şi înregistrate la organul
cadastral teritorial.
Vînzare-cumpărare, donaţie, hotărîrea instanţei de judecată trebuie să fie legală, întemeiată,
definitivă şi irevocabilă.
Temeiurile juridice de încetare a dreptului de proprietate:
1. decesul proprietarului.
2. renunţarea benevolă.
3. exproprierea pentru cauză de utiitate publică. În act temeiul, condiţiile ş trebuie să fie
indicată despăgubirea.
4. calamităţile naturale.
5. tranzacţie şi hotărîrea instanţei de judecată.

Dreptul de beneficiere asupra resurselor naturale.

I. noţiunea, tipurile, formele dreptului de beneficiere asupra resurselor naturale.


II. Conţinutul dreptului de beneficiere asupra resurselor naturale.
III. Subiecţii dreptului de beneficiere asupra resurselor naturale.
IV. Temeiurile juridice de apariţie şi încetare a dreptului de beneficiere asupra resurselor
naturale.
I. noţiunea, tipurile şi formele dreptului de beneficiere.
Se consideră că dreptul de beneficiere asupra resurselor neturale reprezintă şi constituie în
calitate de institut juridico-ecologic propriu acestei ramuri de drept ce cuprinde o totalitate de
norme juridice care reglementează relaţiile dintre organele puterii de stat şi persoanele fizice,
juridice în legătură cu atribuirea, retragerea, posesia, folosirea şi protecţia resurselor naturale.
De asemena dreptul de beneficiere asupra resurselor aturale reprezintă dreptul subiectiv al
beneficiarului prin intermediul căruia acesta poate poseda şi folosi în bază de licenţă sau
autorizaţie resursele naturale.
Totodată dreptul de beneficiere asupra resurselor naturale se examinează şi cca un raport juridic
care apare între organele administraţiei publice şi beneficiar în legătură cu atribuirea şi retragerea
resurselor naturale, în legătură cu exploatarea cantitativă şi calitativă a resurselor naturale în baza
uui act administrativ. Licenţă sau autorizaţie, care este eliberată de către organele de competenţă
specială.
În literatura juridică de specialitate se consideră că există două tipuri de beneficieri asupra
resurselor naturale. Aceasta este prevăzut şi de legislaţia ecologică a RM.

1. beneficierea generală.
2. beneficierea specială.
Beneficierea generală reprezintă acel tip de beneficiere care dă posibilitatea subiecţilor să se
folosească de resursele naturale în legătură cu necesităţile vitale a fiecăruia.
Pentru asemenea tip de beneficiere nu este necesară o autoizaţie sau licenţă din partea organelor
administraţiei publice.
Cu toate acestea beneficierea generală conform legislaţiei ecologice a RM poate fi limitată în
anumite perioade de timp şi în anumite locuri.
Beneficierea specială reprezintă acel tip de beneficiere care permite şi dă posbilitatea
beneficiarilor resruselor naturale să exploateze cantitativ şi calitativ resursele naturale în scopuri
economice şi de profit în bază de autorizaţie sau licenţă. Eliberate de către organele protecţiei
mediului.
La rîndul său beneficierea poate fi exercitată sub mai multe forme şi anume

1. beneficierea primară
2. beneficierea secundară.
Beneficierea primară este acea formă a beneficierii care permite beneficiarului în bază de
licenţă să exploateze nimijlocit resursele naturale fără a fi atribuite terţilor.
Beneficierea secundară reprezintă acea formă a beneficierii care dă posibilitate beneficiarilor
secundari să exploateze resursele naturale care au fost atribuite beneficiarilor primari.
Beneficierea secundară poate fi limitată de către beneficiarii primari. Nuai în anumite condiţii şi
în baza legii.
După termenul de exploatare a resurselor naturale avem beneficiere:
1. asupra resurselor naturale pe o perioadă scurtă de timp pînă la un an.
2. pe o perioadă determinată de timp termenul este indicat în autorizaţie sau licenţă.
3. pe o perioadă nedeterminată de timp nu mai mre de 99 de ani.
Pe o perioadă de timp scurtă este vorba de acte ca biletul silvic şi autorizaţe silvică, biletul de
vînătoare pe diferite categorii.
Pe o perioadă determinată de timp este ccontractul de arendă, de exemplu silvic.
Pe o perioadă nedeterminată de timp sunt deciziile organelor administraţiei publice centrale în
care nu este indicat termenul. Exemplu, agenţia de silvicultură atribuie mănăstirilor cîte cinci
hectare de pămînt pe o perioadă nedeterminată.

II. conţinutul dreptului de beneficiere asupra resurselor naturale.


După obiectul care este atribuit în folosinţă beneficierea poate fi:
1. funcţiară asupra cotelor de teren.
2. beneficiere silvică.
3. asupra resurselor acvatice.
4. asupra subsolului.
5. asupra regnului animal.

Conţinutul dreptului de beneficiere asupra resurselor naturale reprezintă şi constituie totalitatea


drepturilor şi obligaţiunilor beneficiarilor resurselor naturale.
Legislaţia ecologică determină şi stabilete beneficiariilor drepturi şi obligaţii cu caracter general,
iar beneficiarilor speciali drepturi şi obligaţii cu caracter special.
Astfel, toţi beneficiarii de resurse naturale au următorele drepturi şi obligaţiuni
1. dreptul la un mediu sănătos, inofensiv pentru viaţă şi sănătate, echilibrat din punct de
vedere ecologic.
2. dreptul de a articipa la luarea deciziilor în domeniul protecţiei naturii şi folosirii
resurselor nturale.
3. dreptul la informaţie privind starea mediului şi folosirea resurselor naturale.
4. dreptul de a intenta acţiuni privind recuperarea prejudiciului cauzat sănătăţii prin poluare.
5. dreptul dde a se folosi de resursele naturale în scopuri prevăzute de legislaţia ecologică.

Beneficiarii au următoarele obligaţiuni:


1. obligaţiunea de a proteja mediul natural şi de a respecta legislaţia ecologică.
2. obligaţiunea de a folosi resursele naturale în mod raţional.
3. obigaţiunea de a repara dauna cauzată prin poluare.
4. obligaţiunea de a efectua plata pentru folosirea resurselor naturale.
Drepturile şi obligaiunile cu un conţinut special aparţin beneficiarilor în dependenţă de resursele
naturale exploatate, scopul în care acestea au fost atribuite, nprecum şi în dependenţă de statutul
beneficiarului.

III. subiecţii dreptului de beneficiere.


Subiecţii dreptului de beneficiere asupra resurselor naturale sunt persoanele fizice şi juridice care
utilizează resursesele naturale şi calităţile acestora în scopuri personale sau economice precum şi
investitorii străini în condiţiile şi în limitele prevăzute de legislaţia naţională.
Totodată legislaţia ecologică prevede o structură instituţională de gestiune asupra resurselor
naturale care are următoarea componenţă:
1. Guvernul RM.
2. organele de stat abilitate cu gestiunea resurselor naturale şi cu protecţia naturii.
3. organele administraţiei publice locale.
Din categoria beneficiarilor de resurse naturale fac parte:
1. beneficiari cu caracter general acestea sunt persoanele fzice, cetăţeni ai RM, cetăţeni
străini şi apatrizi care folosesc resursele naturale în scopuri personale în dependenţă de
necesităţile vitale ale fiecăreia.
2. beneficiari speciali sunt persoanele fzice antreprenori, persoanele juridice şi investitorii
străini cărora li s-a atribuit resurse naturale în vederea exploatării acestora în scopuri economice
de profit în bază de licenţă, autorizaţie sau contract şi contra plată.
După obiectul care este exploatat, beneficiarii se clasifică în următoarele categorii:
1. beneficiari funcţiari
2. beneficiari silvici
3. beneficiari de resurse acvatice
4. beneficiarii regnului animal
5. beneficiari a zăcămintelor minerale utile.
De asemenea legislaţia clasifică beneficiarii după regimul juridic al terenurilor
1. beneficiari de ternuri cu destinaţie agricolă.
2. beneficiari ai terenurilor din fondul silvic.
3. beneficiari ai terenurilor din fondul apelor.
Legislaţia silvică clasifică categoriile de benficiari după tipul de beneficiere
1. beneficiari silvici principali.
2. beneficiari silvici secundari.
După forma de exploatare a resurselor silvice avem
1. beneficiari silvici care exploatează resursele silvice în bază de autorizaţie
2. în bază de bilet silvic
3. în bază de contract.

IV. temeiurile juridice de apariţie si stingere a dreptului de beneficiere.


Temeiurile juridice de apariţie şi încetare sunt faptele juridice şi evenimentele care dau naştere
modifică sau încetează raporturile privind atribuirea, posesia, folosirea şi retragerea resurselor
naturale.
Se consideră că temeiurile juridice de apariţie a dreptului de beneficierea asupra resurselor
naturale sunt clasificate în cîteva categorii.
1. actul normativ sau legea.
2. actul administrativ. Deciziile consiliului local.
3. tranzacţia sau contractul.
Şi anume contractul de arendă în agricultură este temei juridic de beneficiere asupra terenurilor
cu destinaţie agricultură.
Contractul de arendă silvică.
Contractul de locaţiune.
Contractul de concesiune.
Al patrulea temei juridic de apariţie este autorizaţie. Conform legislaţiei ecologice există cîteva
categorii de autorizaţii de folosirea a resuselor naturii:
1. autorizaţie silvică.
2. autorizaie de folosinţă specială a apei.
3. autorizaţie de degajare a substanţelor nocive în atmosferă.
Un alt temei este licenţa.
1. licenţă pentru exploatarea zăcămitentelor minerale utile.
2. biletul sivilvic şi de vînătoare de asemenea sunt incluse la categoria de licenţă.
Alt temei de apariţie este hotărîrea instanţei de judecată.

Temeiurile juridice de încetare a dreptului de beneificere


1. decesul beneficiarului persoană fziciă sau desfiinţarea persoanei juridice.
2. epuizarea resurselor naturale.
3. calamităţile naturale în calitate de forţă majoră.
4. expirarea termenului contractului, autorizaţiei sau licenţei.
5. încălcarea legislaţiei ecologice, încălcarea ordini de exploatare a resurselor naturale,
folosirea abuzivă, folosirea neraţională sau cauzarea daunelor ecologice.
6. rezilierea contractului.
7. exproprierea pentru cauză de utilitate publică. A proprietăţii private.
8. hotărîrea instanţei de judecată.