CAPITOLUL I

ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONTACTUL SUPRAFEŢELOR

1.1 Contactul suprafeţelor ne-acoperite

Se ştie că, toate suprafeţele (indiferent de finisajul acestora) prezintă rugozităţi, care,
în prezenţa unor paramentrii funcţionali (sarcină, viteză, parametrii mediului ambiant, etc.) se
pot deforma plastic, elastic sau chiar se pot rupe. În urma prelucrărilor, a contactului cu alte
corpuri sau a contactului cu mediul înconjurător, starea suprafeţelor va deveni diferită de acea
a materialului de bază. Din aceste motive este necesară analiza, atat a micro-geometriei, cât şi
a compoziţiei suprafeţelor, care delimitează corpurile aflate în contact.
Uzarea, este un fenomen care are legătură directă cu frecarea şi are loc prin
desprinderea de material (pierdere de material) şi prin modificarea stării iniţiale a suprafeţelor
de contact (frecare), are drept rezultat uzura, obţinandu-se în acest sens: fie produse desprinse,
fie deteriorarea suprafeţei (sub variate forme), putându-se evidenţia urme ale degradării sau
reducerea dimensiunilor pieselor respective.
Este o ipoteză general acceptată faptul că, între frecare şi uzare există o legătură
directă, iar prin reducerea frecării se va obţine, în mod implicit, şi chiar amplificată reducerea
uzării. Totuşi, este posibil faptul că, la creşterea sau la reducerea coeficientului de frecare,
uzura să crească sau să scadă, deoarece uzura poate avea la origine şi alţi factori decât
frecarea.
Uzura este cumulativă şi creşte, de obicei cu lungimea de frecare sau cu durata de
frecare, fără ca evoluţia procesului să fie întotdeauna liniară (concluzie expusă de Barwell in
1950).
Procesele de tribo-aşchiere şi cele tribologice conduc la modificarea proprietăţilor
fizico-chimice ale materialului de bază în zona suprafeţei (la „epiderma“ corpurilor).
Structura variază de la un material la altul în funcţie de condiţiile de funcţionare.
O clasificare a abaterilor de suprafaţă poate fi făcută în patru grupe, în funcţie de
nivelul lor:
- abateri de la forma geometrică (de la planeitate, cilindricitate, circularitate, etc.),
definite ca abateri de ordinul I sau abateri de formă;
- valuri de prelucrare (ondulaţii), datorate vibraţiilor nedorite ale masinilor unelte şi
care au pasul de cateva ori mai mare decat adâncimea, denumite drept abateri de ordinul II;

2
 - rugozităţile, care sunt neregularităţi în general ne-periodice, cu pasul mai mic decât
al ondulaţiilor şi care sunt produse în timpul prelucrării; ele formează abaterile de ordinul III;
- smulgeri de material, urme de scule si goluri aperiodice, cu pasul relativ mic în
raport cu adancimea; ele constituie aşa-numitele abateri de ordinul IV.
Rugozitatea şi ondulaţia pot avea influenţe opuse asupra profilului suprafeţei, dar şi
asupra îndeplinirii rolului funcţional al acesteia.

Fig. 1.1. Structura tipică a stratului superficial în cazul metalelor

Sub acţiunea sarcinii Fn, contactul cuplelor de frecare, delimitează trei tipuri de
suprafeŢe aflate in contact (Fig. 1.2).
1. aria nominală „An“, definită de geometria de contur a corpului A;
2. aria aparentă „Aa“, reprezintă suma micro-ariilor de contact a1, a2, ... ak, formate de
ondulaţiile de prelucrare;
3. aria reală (efectivă) „Ar“, reprezintă suprafaŢa realizată la nivelul varfurilor
rugozităŢilor efective aflate in contact.

3
 Fig. 1.2. Tipuri de suprafeţe aflate în contact
Aria reală constituie parametrul, care controlează valoarea presiunii reale de contact:
Fr
pr  (1)
Ar
Presiunea reală este total diferită:
Fn F
pm   r (2)
An Ar
Utilizarea în calcule a presiunii medii nu va reflecta starea de solicitare reală; în
calcule nu se poate ajunge decât la rezultate orientative cu un grad mare de eroare.

1.2 Contactul suprafeţelor acoperite cu straturi subţiri

Pentru a reduce sau creşte coeficientul de frecare, se utilizează din ce in ce mai mult
cuple de frecare, la care unul dintre elemente este prevăzut cu un strat subţire depus pe
suprafaţa de contact. Suprafaţa stratului depus este mult mai moale decât aceea a piesei
conjugate din cuplă.
Semnificative pentru procesul de frecare şi uzare sunt calitatea şi grosimea stratului
subţire depus/aplicat.

4
 Fig. 1.3. Contactul unei rugozităţi i, rigide cu un plan ideal acoperit cu un strat moale,
subţire de grosime h
În figura 1.3 este reprezentat contactul unei rugozităţi i, rigide cu un plan ideal
acoperit cu un strat moale, subţire de grosime h. Prin ţnsumarea sarcinilor preluate de nr
asperităţi din zona de contact, se obţine sarcina totală:
nr
F  Fi dn r (3)
0

Modelul repartiţiei exponenţiale a inălţimii rugozităţii stă la baza determinării

numărului de asperităţi (nr):
n r  n c  t  s (4)
unde:
n - este numărul de asperităţi, care se găsesc pe suprafaţa de contur;
t şi s – constante, ce se vor determina pe baza curbei de portanţă Abbott;
ε - deformaţia relativă.
Deformaţia relativă se determină cu formula:
 
  (5)
R max R max

În tratatele de specialitate se demonstrează faptul că, aria reală depinde, atât de

grosimea stratului şi presiunea de contur, cât şi de modul de fixare al stratului pe suport.
La sarcini reduse, efectul fixării stratului pe suport este nesemnificativ, însă creşte cu
grosimea stratului. Pentru grosimi mai mici de 1 μm este foarte importantă fixarea stratului
moale pe suportul dur al cuplei de frecare. Printr-o impărţire în diferite tipuri de uzare, se
poate obţine o clasificare a uzării funcţie de felul solicitării tribologice şi a materialelor
folosite.
În general, este acceptată clasificarea, propusa de F.T. Barwell din 1957, în patru
tipuri fundamentale de uzură (Fig.1.4).

5
 Aceste tipuri pot apărea la frecarea uscată şi în prezenţa lubrifianţilor:
- uzare de oboseală;
- uzare de abraziune;
- uzare de adeziune;
- uzare de coroziune.
Trebuie subliniat faptul că, practic, tipurile de uzare nu apar de obicei singular, ci
asociate: adeziune – abraziune, abraziune – coroziune, oboseală – coroziune sau multiple:
adeziune – abraziune – coroziune, adeziune – abraziune – oboseală – coroziune, cum este
cazul uzării prin ciocnire.
Din cauza fenomenelor complexe ce au loc, precum şi a tipurilor diferite de uzare, care
nu permit intotdeauna separarea acestora, nu s-a putut incă fundamenta o teorie general-
valabilă a uzării şi nici o metodă unică de calcul.

Fig. 1.4 Tipurile de uzare după Barwell

1.3 Aspecte de bază, privind fenomenul de frecare în tribo-cuple

Fenomenul de frecare reprezintă unul deosebit de complex, iar studiul modern al
acestuia se realizează cu ajutorul tribologiei.
Deosebim frecare:
- uscată (adică, frecarea suprafeţţelor neunse, unde intre cele două suprafeţe nu există
nici un strat intermediar străin de oxizi, umiditate, lubrifiant lichid, gazos sau solid, nici chiar
local, in puncte disperate, astfel rezultand un contact direct intre acestea);
- fluidă (adică, frecarea suprafeŢelor unse in mod corespunzător);
- semi-uscată;
- semi-fluidă.

6
 În acestea din urmă, în funcţie de preponderenţa fenomenului de frecare uscată sau
fluidă, sunt denumite respectivele tipuri de frecare.
În cazul frecării uscate, transmiterea sarcinilor, are loc prin intermediul asperităţilor
(rugozităţilor) suprafeţelor conjugate A şi B, care pot suferi deformaţii elastice, elasto-plastice
sau plastice în timpul mişcării relative ale elementelor conjugate (Fig. 1.8).
În timpul mişcării lor relative, proeminenţele asperităţilor se vor agăţa unele de altele
şi în consecinţă, ele se vor deforma (elastic, elasto-plastic sau plastic) în funcţie de: mărimea
sarcinii aplicate asupra tribo-cuplei; mărimea vitezei lor relative, precum şi în dependenţă de
proprietăţile fizico-chimice ale suprafeţelor conjugate aflate în frecare (cum ar fi proprietăţile
lor elastice, calitatea suprafeŢelor, etc.).
Zonele de contact realizate, datorită deformabilităţii celor două suprafeţe, precum şi
prezenţei micro-asperităţilor, vor constitui acele micro-suprafeţe de contact, care prin
însumare oferă suprafaţa reală de contact.
Suprafaţă reală de contact creşte odată cu forţa de apăsare; mărimea ei este doar o
parte infimă a suprafeţei aparente, definită de dimensiunile sale geometrice nominale. Din
cele relatate, rezultă faptul că, la piese din oţel, cu suprafeţe foarte netede, mărimea reală a
suprafeţei efective de contact poate să fie mai puţin decât a 1/10000 parte din suprafaţa
aparentă.
Aceste mişcări relative se produc cu o anumită viteză relativă v0 , respectiv în
dependenţă de proprietăţile fizice date ale elementelor conjugate. Considerând rezultantele R
ale sarcinilor, ce se obţin în diferitele puncte de contact instantaneu (care de fapt reprezintă
reacţiunile din aceste puncte temporale de contact), prin descompunerea acestora vor rezulta
componentele normale Q , respectiv tangenţiale T .

Fig. 1.5 Frecare uscată într-o tribo-cuplă Fig. 1.6 Frecare fluidă într-o tribo-cuplă
Componentele tangenţiale T , prin însumare, vor oferi fora rezistentă la înaintare, care
evident sunt orientate în sens opus vectorului vitezei de deplasare relativă 0 v ; această forţă

7
rezultantă T este tocmai forţa de frecare. Evident, dacă neregularităţile (asperităţile) celor
două suprafeţe A şi B se vor găsi în contact direct, avem de a face cu frecarea uscată.
Dacă insă, printre aceste suprafeţe există un strat intermediar continuu de lubrifiant c −
c , atunci avem aşa-numita frecare fluidă, iar în acest caz suprafeţele conjugate A şi B nu se
mai ating în mod direct, deci nici nu acţionează direct una asupra celeilalte (Fig. 1.6).
În acest caz, forţele de frecare vor fi forme de rezistentă la alunecarea diferitelor
straturi de lubrifiant. Aici, sarcina exterioară este preluată de către forţa rezultată din
presiunile existente în filmul de lubrifiant, denumită portanţă. Totodată, prin intermediul
stratului de lubrifiant, pe lângă reducerea coeficientului de frecare, are loc şi
reducerea/diminuarea semnificativă a transferului de material dintre elementele conjugate,
ceea ce reprezintă un beneficiu însemnat al prezenţei lubrifiantului.
Se poate concluziona faptul că, frecarea uscată nu poate fi considerată drept efect al
unei singure cauze, ci drept un proces cumulativ şi deosebit de complex, care însumează
efectul cumulat la micro-neregularităţilor suprafeţelor conjugate cu cele ale fenomenelor
fizico-chimice din domeniul sub-microscopic.
Considerarea acestor procese/fenomene este o problemă de scară. Astfel, în aplicaţiile
tehnice, problema frecării uscate a tribo-cuplelor, este mai degrabă un proces preponderent de
natură mecanică, iar variaţia coeficientului de frecare cu natura cuplului de materiale, poate fi
explicată mai ales prin diferenŃele de rezistenŃă mecanică.
În acest sens, abordarea energetică a problemei frecării este poate calea cea mai
adecvată; procesul superficial fiind legat de efectul local elasto-plastic, insoţit de propagarea
în profunzime, ce depinde, atât de natură şi proprietăţile materialelor elementelor conjugate,
cât şi de compoziţia lor chimică.
În cazul frecării semi-uscate, deşi stratul de lubrifiant este prezent, totuşi anumite
proeminenţe ale suprafeţelor conjugate A şi B se vor afla în contact direct.
Un fenomen similar se poate constata şi în cazul frecării semi-fluide, insă acolo
preponderentă va fi frecarea fluidă şi nu aceea uscată. Fenomenele, care stau la baza frecării
uscate, respectiv fluide fiind de natură totalmente diferite, rezultă şi metodologii diferite
pentru analiza acestora.
În tehnică, mai cu seamă acestea două din urmă (adică frecarea semiuscată şi frecarea
semi-fluidă) se întâlnesc.
De obicei, frecarea semi-uscată de consideră a fi frecare uscată, cum ar fi şi în cazul
unor lagăre de rostogolire (cu role sau cu bile), care lucrează în regimuri de opriri-porniri
repetate (mai ales la intervale de timp considerabile).

8
 Ţinând seama de tipul mişcării, conform lucrării [Ar 01], deosebim:
- frecare de alunecare, respectiv
- frecare de rostogolire (adică rezistenţa la rostogolire).
În cazul frecării de alunecare, aceleaşi zone ale suprafeţei de contact dintre corpuri vin
în contact (atingere) cu diferite zone ale suprafeţei de contact a celuilalt corp.
La frecarea de rostogolire, diferite zone ale suprafeţei de contact a uneia dintre corpuri
coincid succesiv cu zonele de contact aferente suprafeţei de contact a corpului conjugat.

1.4. Detalii teoretice privind frecarea de rostogolire

După cum este bine-cunoscut, frecarea reprezintă un complex de fenomene fizico-
chimice, iar în cadrul celei de tip uscat, rugozitatea şi deformabilitatea elementelor conjugate
joacă un rol hotărâtor. În cazul analizat de autor, schema de principiu este bazată pe
rostogolirea unor role pe suprafeţe plane.
Din literatură de specialitate se pot menţiona următoarele elemente de bază:
• Rezistenţa la rostogolire depinde de:
- proprietăţile elastice ale materialelor;
- natura corpurilor aflate în contact;
- curbura suprafeţelor de contact;
- mărimea sarcinii aplicate;
• Pentru învingerea rezistentelor la rostogolire a corpurilor se va cheltui un lucru
mecanic destinat deformării suprafeţelor de contact;
• În cazul staţionar al unui cilindru aflat pe un plan orizontal (deci: în stare de repaus),
deformarea locală a zonei de contact prin strivire va conduce la o repartiţie eliptică perfect
simetrică a presiunii în raport cu direcţia de aplicare a forţei, lucru dedus pe baza relaţiilor din
Teoria Elasticităţii; în acest caz, direcţia reacţiunii N va coincide cu aceea a forţei exterioare
Q, deci contactul va avea loc la nivelul punctului a din figura 1.10 de mai jos;
• În cazul, în care elementele conjugate ale tribo-cuplei se află într-o mişcare relativă,
în urma deformării locale neuniforme a zonei de contact (acceptând pentru simplificare faptul
că, numai planul se deformează, nu si cilindrul), se obţine o repartiţie neuniformă a presiunii,
cu rezultanta N , deplasată în avans cu o mică distanţă s [mm], în sensul mişcării (Fig. 1.7),
deci contactul va avea loc la nivelul punctului a′;
• Astfel, în faţa cilindrului se formează o proeminenţă, care se va deplasa precum o
undă, odată cu mişcarea/rostogolirea cilindrului; pentru rezultate precise devine foarte
important faptul, care dintre elementele conjugate va suferi deformaţii şi în ce procente;

9
 • Mărimea s [mm] este numită brasul forjei frecării de rostogolire, sau coeficientul
frecării de rostogolire, conducând la apariţia unui moment al frecării de rostogolire:
M f  N  s  Q  s [Nm], (6)
care se opune tendinţei de rostogolire fără alunecare datorat momentului aplicat P⋅ r ;

Fig. 1.7 Schema de calcul pentru coeficientul rezistenţei la rostogolire

• Trebuie menţionat faptul că, acest coeficient al frecării de rostogolire s [mm] are
dimensiunea de lungime, deci nu este o mărime adimensională, ca acela al frecării de
alunecare μ ;
• Condiţia apariţiei unei rostogoliri uniforme fără alunecare a cilindrului este:
P  s  Q  s [Nm], (7)
în care:
Q
P  s [N], (8)
r
Această ultimă relaţie pune în evidenţă faptul că, valoarea forjei P este direct
proporţională cu mărimea coeficientului frecării de rostogolire s şi invers proporţională cu
raza r [mm] a cilindrului, care se rostogoleşte;
• Spre exemplu, pentru a asigura o mişcare de alunecare a cilindrului pe plan,
mărimea sarcinii P trebuie să fie egală cu aceea a forţei frecării de alunecare (care, aici
corespunde celei de adeziune) F0 , adică P = F0 , şi totodată intre momentele produse să existe
relaţia: P ⋅ r < s ⋅ Q ;
• Dat fiind faptul că, ariile de contact aferente cilindrului şi planului, ca suprafaţă
conjugată, întotdeauna prezintă o mişcare relativă lentă/uşoară, de aceea, oricât de mic ar fi,
insă totuşi, frecarea de alunecare există în mod inevitabil;
• Mărimea forţei de frecare 0F trebuie să satisfacă condiţia bine-cunoscută din
Mecanica Tehnică.
10
 F0  Q   0 [N], (9)
unde:
- μ0 reprezintă coeficientul frecării de aderenţă (sau uneori: coeficientul de adeziune
al cilindrului cu planul);
• În consecinţă, se obţin următoarele trei condiţii:

s
- a rostogolirii pure (fără alunecare), adică:  0  ;
r
s
- a alunecării pure (fără rostogolire)  0  , respectiv
r
s
- a alunecării cu rostogolire  0  .
r
Dat fiind faptul că, în practică, lucrul mecanic al rezistenţei la rostogolire este aproape
întotdeauna mai mic, decât cel aferent rezistentelor de alunecare, în aplicaţiile inginereşti
problema frecării de rostogolire va prezenta un interes major mai ales la termocuplele, având
cel puţin unul dintre elemente o rolă sau bilă.
În tabelul 1.1 sunt oferite, spre ilustrare, câteva valori ale coeficientului frecării de
rostogolire, aferente procesului de rostogolire aflat în desfăşurare, deci nu corespunzătoare
momentului pornirii rostogolirii.

Tabelul 1.1Valori ale coeficientul frecării de rostogolire din timpul rostogolirii continue
Materiale aflate în contact Coeficientul s [mm]
Lemn pe lemn 0,5...0,6
Oţel/oţel; oţel turnat/ oţel turnat; fontă/fontă 0,05
Lemn pe oţel 0,3...0,4
Bilă de oţel călit pe oţel 0,005...0,01

În cazul, în care se consideră încărcarea rolei prin intermediul unei plăci, atunci forţele
care asigură echilibrul rolei sunt redate în figura 1.8,b.

11
 Fig. 1.8 Forţele, care acţionează asupra cilindrului în timpul rostogolirii:
a. acţionare directă a rolei; b. acţionare prin intermediul unei plăci
Forţele de frecare de adeziune sunt considerate a nu conduce la un schimb energetic
cu mediul înconjurător, deoarece nu produc lucru mecanic, ce ulterior ar fi putut fi transformat
în căldură sau într-o energie de deformate.
În schimb, forţele de frecare de alunecare întotdeauna produc lucru mecanic, ce
ulterior va fi transformat într-o formă de energie (termică sau de deformate).
Atunci, când un cilindru se rostogoleşte fără alunecare pe un plan, are loc o pierdere de
energie, tocmai datorită forţelor de frecare de rostogolire, a căror magnitudine depinde, printre
altele şi de proprietăţile materialelor pieselor conjugate.
Dacă presupunem o deformaţie perfect elastică a planului şi cilindrul este perfect rigid,
atunci forţele de interacţiune (de deformaţie elastică) dintre cilindru şi plan sunt dispuse
perfect simetric în raport cu planul vertical, ce trece prin axa cilindrului.
În consecinţă, în ipoteza neglijării forţelor frecării de alunecare, precum şi a
inexistenţei unor mişcări relative intre piesele conjugate, va avea loc un echilibru static al
forţelor de interacţiune, respectiv nu se vor dezvolta forme de rezistentă la rostogolire şi în
consecinţă, coeficientul frecării de rostogolire va fi nul.
Însă, în realitate, suprafaţa de contact aferentă cilindrului prezintă întotdeauna o mică
deplasare relativă faţă de aceea a planului, şi astfel, chiar dacă sunt de valori mici, forţele de
frecare de alunecare totuşi există şi în acest caz.
În vederea punerii în evidenţă a forţelor frecării de rostogolire, trebuie acceptată
ipoteza existenţei unor deformaţii inelastice (neelastice) ale elementelor conjugate.
Pentru simplitate, să acceptăm ipoteza cilindrului perfect rigid, care se rostogoleşte pe
un plan deformabil in elastic (deci se vor putea monitoriza nişte deformaţii remanente pe
plan).

12
 Este evident faptul că, pentru un calcul riguros, trebuie să fie luate în consideraţie
deformaţiile remanente reale ale ambelor piese conjugate, precum şi ponderea acestor
deformaţii remanente parţiale.
Calculul exact al forţelor aferente frecării de rostogolire incă nu a fost elaborat, iar
rezultatele actuale oferă numai evaluarea unor cazuri precise, analizate experimental în mod
meticulos.
Totuşi, ţinând seama de faptul că, în timpul mişcării de rostogolire fără alunecare,
cilindrul va prezenta o mişcare uniform încetinită, se pot formula o serie de concluzii utile
privind mărimea şi direcţia acestei forme de frecare, bazate pe ipotezele următoare: aria reală
de contact este foarte mică în comparaţie cu raza cilindrului, iar rezistenţa aerodinamică a
cilindrului este neglijabilă.

1.4.1 Determinarea prin calcul a mărimii coeficientului frecării de rostogolire

Pentru cazul a, din figura 1.8, corelaţia dintre forţa de apăsare Pv şi forţa de tracţiune
pe orizontală P0,, în ipoteza unor deformaţii inelastice (deci, cu deformaţii remanente),
conduce la deducerea relaţiei de calcul a coeficientului frecării de rostogolire s :
db
M f  Pv  s  P0   P0  r [Nm], (10)
2
de unde rezultă:
P0  d b / 2 P0  r
s  (11)
Pv Pv
In acest caz s-a neglijat greutatea proprie G a cilindrului. Această influenţă este luată
în consideraţie în cazul redat în figura 1.8,b, unde cilindrul este dispus între două suprafeţe
plane deformabile inelastic.
Prin luarea în consideraţie a greutăţii proprii G a cilindrului, brasul s′ al reacţiunii de
pe faţă superioară va fi diferit de cel s , aferent feţei inferioare. În acest caz, expresia
momentului de frecare Mf devine:
db
M f   Pv  G   s  Pv  s'  P0   P0  r [Nm] (12)
2
dacă se neglijează influenţa greutăţii proprii a cilindrului, atunci din relaţiile scrise mai
sus, ţinând seama de faptul că s ≈ s′, vor rezulta, pe rând:
db
M f  2  Pv  s  P0   P0  r [Nm] (13)
2

13
 respectiv:
Po d b Fv d b Fv
s     r (14)
Pv 2 Pv 2 Pv
Se poate calcula şi mărimea puterii consumate prin frecarea de rostogolire cu ajutorul
relaţiei:
R f  M f    Po  d b  b  Po  2  r  b  Fv  v 0 [W] (15)
unde:
- v0 [mm/ s] reprezintă viteza relativă de deplasare a plăcii superioare faţă de aceea
inferioară.
Frecarea Coulombiană are un rol deosebit de important în cazul mişcării de rostogolire
a corpurilor; fără frecarea Coulombiană, numai în anumite cazuri, cu totul şi cu totul speciale,
ar putea exista mişcarea de rostogolire.
În timpul mişcării de rostogolire, şi din următorul raţionament, trebuie să ţinem seama
de existenţa frecării de alunecare (fig. 1.9):
• în timpul rostogolirii, indicată de săgeata din figura 1.9, suprafaţa de contact a
cilindrului devine mai scurt (în locul arcului de cerc a − b1 − c vom avea segmentul de curbă
a − b − c ), iar suprafaţa de contact a planului se va lungi (în locul segmentului de dreaptă a −
b2 − c vom avea segmentul de curbă a − b − c );
• în consecinţă, în timpul rostogolirii, între suprafeţele de contact ale celor două
corpuri conjugate trebuie să aibă loc mici deplasări relative; altfel spus, rostogolirea va fi
însoţită de mici alunecări, chiar şi în cazul, în care pe ansamblul mişcării de rostogolire a
cilindrului se va considera o rostogolire fără alunecare.

Fig. 1.9 Deformaţiile suferite de piesele conjugate aflate în contact

O serie de ipoteze simplificatoare ne ajută la analiza mai facilă a problemelor date
frecare de rostogolire, şi anume:
• în calcul se neglijează deformabilitatea corpurilor conjugate, şi în consecinţă,
contactul presupunem a fi numai de-a lungul unei linii (generatoarea cilindrului);

14
 • răspunsul planului, pe care se sprijină cilindrul în timpul rostogolirii, va fi exprimat
prin intermediul reacţiunii rezultante, care se va descompune într-o componentă orizontală şi
una verticală, unde componenta orizontală la limită poate să fie şi zero;
• rezistenţa la rostogolire va fi pusă în evidenţă prin intermediul momentului rezistent
la rostogolire Mf = s ⋅N , care se opune sensului de rostogolire al cilindrului (Fig. 1.8);
• componenta orizontală a reacţiunii rezultante, poate să fie, atât o forţă de frecare
Coulombiană (deci de alunecare), cât şi componenta orizontală a rezultantei forţelor
distribuite de pe suprafaţa de contact deformată; ambele au caracter de reacţiune şi de cele
mai multe ori este foarte greu de stabilit, care dintre acestea este de fapt componenta
orizontală susmenţionată;
• în calculele ce urmează, se va considera drept forţa de frecare Coulombiană această
componentă orizontală; prin aceasta nu se va modifica rezultatul calculelor, însă prezintă
avantajul de a pune în evidenţă acele cazuri, în care, datorită alunecării cilindrului (deci a
corpului, care se rostogoleşte), mişcarea de rostogolire nu ar putea avea loc.
În cele ce urmează, pentru simplitate, se va renunţa la reprezentările vectoriale ale
forţelor.

1.4.2 Consideraţii, privind mărimea tensiunilor de contact

Contactul a două corpuri, dintre care cel puţin unul prezintă suprafaţa de contact curbă,
depinde, atat de calităţile materialelor acestora, tipul contactului (punctiform, liniar sau pe o
suprafaţă), cât şi de curburile acestora.

Fig. 1.10 Suprafeţele de contact la diferite tribo-cuple de frecare:

contactul punctiform (a; b); contact liniar (c)

15
 În urma aplicării unei forţe de compresiune asupra acestora, corpurile se vor deforma,
iar contactul va avea loc pe o suprafaţă. Această suprafaţă de contact, în cazul contactului
(teoretic) punctiform va deveni una circulară sau eliptică, pe când în cazul celui liniar, va
deveni, fie un dreptunghi, fie un trapez, lucru ilustrat în figură 1.10.
De asemenea, sunt prezentate şi distribuţiile corespunzătoare ale presiunii de contact
(Fig. 1.11).
Calculul tensiunilor şi deformaţiilor din zona de contact, în conformitate cu principiile
Teoriei Elasticităţii, este bazat pe teoria elaborată de Hertz şi perfecţionată ulterior, printre
alţii şi de Beliaev, respectiv de Bussinesq, motiv pentru care, aceste relaţii mai poartă şi
denumirea de relaţiile Hertz-Beliaev-Bussinesq.

a. b.
Fig. 1.11 Distribuţia presiunii în cazul contactului punctiform.
(a), respectiv liniar (b)
În acest calcul se acceptă următoarele ipoteze de bază:
• materialele corpurilor conjugate sunt izotrope, omogene şi perfect elastice;
• starea de tensiune, care se dezvoltă în zona de contact, nu depăşeşte limita de
proporţionalitate (solicitările rămân în domeniul liniar-elastic, adică se respectă legea lui
Hooke);
• suprafaţa de contact este foarte mică în comparaţie cu dimensiunile corpurilor
conjugate; totodată se acceptă, ca această suprafaţă de contact este plană şi perfect netedă;
• forţa de apăsare este orientată după normală la suprafaţa de contact;
• nu există (mai bine spus: se neglijează) forţe tangenţiale suplimentare (cum sunt
printre altele şi cele de frecare).
În cazul, în care se va ţine seama pe lângă existenţa forjei normale de apăsare N = Fn şi
de restul efectelor conexe, şi anume: de existenţa forţei de frecare Ff , de efectul termic
16
produs, distribuţia iniţială a presiunii de contact se modifică în mod semnificativ, după cum
menţionează autorul lucrării.
De asemenea, după cum este menţionată şi în lucrarea, se modifică şi poziţia (cota y′ ),
respectiv mărimea tensiunii tangenţiale maxime de forfecare max τ .
În acest sens, drept ilustrare a acestui fenomen, autorul lucrării, în figură 1.12, oferă
sinteza acestor efecte pentru cazul contactului hertzian liniar, întâlnit la angrenaje cilindrice,
rulmenţi cu role, etc.
Curba 1 corespunde cazului în care numai efectul forţei normale este luat în
consideraţie. Curba 2 este aferentă cazului în care se ia în consideraţie şi efectul forţei de
frecare, iar curba 3: pentru cazul, în care se ia în mod suplimentar în consideraţie şi încălzirea
produsă. Notaţiile sunt cele uzuale, adică:
b - semi-axa elipsei de contact; lăţimea zonei,
lB - lungimea fâşiei de contact.
Astfel, în cazul în care rostogolirea este însoţită de alunecare, cum se întâmplă şi în
cazurile sus-menŃionate, max τ creşte şi totodată se apropie ca poziţionare de suprafaţa de
contact (fiind vorba de materiale elasto-plastice). La încărcări şi descărcări periodice, aceste
modificări de poziţie şi de valoare ale tensiunilor constituie cauza apariţiei fisurilor de
oboseală. Existenţa unor sarcini dinamice şi frecările corespunzătoare pot conduce la apariţia
unor efecte macroscopice pe suprafaţa de frecare.

Fig. 1.12 Distribuţia presiunii la un contact static uscat a doi cilindri.

17
 Chiar dacă în practica industrială aceste ipoteze, aferente relaţiei lui Hertz, nu sunt
integral îndeplinite, totuşi, relaţiile prezentate de mai jos pot fi aplicate cu o bună aproximaţie.
Relaţiile deduse de Hertz pe baza acestor ipoteze, pentru presiunea de contact p0 în
cazul a două bile, se află într-o corelaţie destul de interesantă cu cele experimentale (Fig.
1.13).

Fig. 1.13 Mărimea presiunii de contact după calcule, respectiv după măsurători

Fig. 1.14 Contactul a două corpuri cu suprafeţe curbe

18