Mihail Sadoveanu „Neamul Șoimăreștilor”, reprodus după Mihail Sadoveanu, Neamul

Șoimăreștilor, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, București, Editura Cartea
Românească, 1980
Prefață
Constantin Mohanu

În 1912, din paginile revistei Viața românească din Iași a apărut Neamul Șoimăreștilor,
Mihail Sadoveanu intră masiv în literatura română cu o tematică ce îl va apropia totdeauna
de țăranul român, eroul său cel mai drag, că e răzeșul din timpul lui Ștefan cel Mare, fie că e
săteanul român de la început de veac XX.
Însuși scriitorul e descendentul unei generații de răzeși. Cele mai plăcute clipe afla tot în
tovărășia acelor urmași ai răzeșilor de demult: păstori în ținuturile „ de dincolo de negură” și
„ în singurătățile Rarăului”, vânători de capre- negre și „cucoși- sălbatici” la Valea Frumoasei
sau pescari în Delta Dunării.
Născut în ziua de 5 noiembrie 1880, la Pașcani- copilul Sadovianu va colinda acel colț de
țară de la lunca Siretului până la apa Moldovei, în satul Verșeni, eva atât de multe ori în „
poarta de ostrețe groase” a bunicilor săi dinspre mamă.
Împreună cu bunicul se va duce, desculț prin pulberea drumului la moară satului, iar mai
târziu în tovărășia acelui „ uncheș” sfătos, într-o cotiugă trase de doi cai, va colinda pe lângă
sate și pâlcuri de pădure, va privi cu nesaț „ și la gurile de dumbrăvenci”, ba asculta „
pâlpâitul greoi al cristelului și al prepeliței”, iar seara va cina „ cu cleni și scobai” pescuiți în
apa învolburată a Siretului.
Locurile copilăriei i-au oferit viitorului scriitor imagini de neșters, însemnate mai târziu în
tablouri vii, în care întotdeauna vom găsi omul cu preocupările sale. Cele mai multe povestiri
și romane, Mihail Sadoveanu le va scrie având în suflet imaginea oameni care i-au încântat
tinerețile viața și legendele lor, povestite în acel driving care s-au înfruptat cu nesaț înaintașii
săi în ale scrisului, cronicarul Ion Neculce și marele povestitor Ion Creangă.
Elev fiind, atât la Pașcani, cât și mai târziu la Fălticeni, își petrece vacanțele în satul
bunicilor, „ ducându-se la arat, la cosit ori la pădure”, la vânat, Siret, cu dascălul său în ale
vânătorii, Pricope Șeptilici, la pescuit cu „ varga de alun” transformată în undiță, pentru care
fapt tatăl său, avocatul Alexandru Sadoveanu (conu Alecu) îl certa uneori.
Hoinărelile copilăriei i-au trezit în suflet dragostea pentru natură, așa cum povestirile și
legendele auzite de la mama sa, Profira Ursachi, „ strănepoată de baci din nordul Moldovei”,
fără știință de carte, i-au trezit dragostea pentru trecutul istoric.
Pierderea mame, când încă nu împlinise 15 ani, a fost pentru tânărul Sadoveanu o lovitură
puternică. Durerea îl maturizează. Rărește hoinărelile și se adâncește în lectură. Printr-un
nou coleg venit din Botoșani unde copilărise cel mai mare poet al românilor Mihai Eminescu
va cunoaște adevărata chemare a artei. La vârsta de 16 ani a început să scrie. Prima dată, a
publicat într-o revistă efemeră din Fălticeni apoi la Iași, în cele din urmă la București unde se
va stabili scriitorul. Dar amintirile copilăriei erau prea puternice ca să părăsească definitiv
bătrâna Moldovă. Revine la Fălticeni unde va locui în fosta casă a lui Pavel ciubotaru, casă
care găzduise și pe Ion Creangă cu vărul său Mogorogea, cu Trăsnea și alți colegi la școala de
catiheți. Se va stabilim mai târziu la Iași ca director la Teatrul Național, apoi iarăși la
București.
Preocuparea pentru povestirea și romanul istoric, scriitorul și-a manifestat-o încă băncile
școlii. Atmosfera solemnă de epocă sugerată de stilul sadovenian provine din prelucrarea
artistică a graiului cronicăesc, căruia scriitorul îi reține anumite particularități tipice,
întorsătura frazei și unele arhaisme necesare pentru sugerarea atmosferei timpului. Aceste
elemente sunt integrate limbii literare noi îmbogățită în decursul timpului în așa fel încât
textul romanelor e în armonie cu evocarea atmosferei vremurilor dar în același timp este și
accesibil. Accesibilitatea provine și din faptul că scriitorul profund cunoscător al folclorului
folosește cu prisosință în scrierile sale varietatea și bogăția limbii populare, toate acestea
legate de conținut, adesea prelucrări de balade și legende din eposul popular devenind unele
dintre cele mai realizate episoade din scrierile sale istorice. Limbajul sadovenian posedă o
mare forță de sugestie dar și o apreciere emoțională a artistului față de faptele povestite. Cu
o artă neîntrecută îndeosebi in titlurile capitolelor compuse din fraze bogate scriitorul ne
arată atitudinea sa( aprobare, mâhnire, ironie) față de cele ce vor urma a se povesti.
Prin tematica sa cât și prin limba și stil literatura de evocări istorice a lui Mihail Sadoveanu
relevă profundul ei caracter popular național.
Arta lui Mihail Sadoveanu se desăvârşeşte de-a lungul anilor. Capătă trăsături noi şi în ceea ce
priveşte literatura istorică. Nicoară Potcoavă reconstituie într-o perspectivă superioară o epocă
infăţişată într-unul din primele sale romane istorice, Șoimii.
Vremurile înfăţişate în cele două scrieri sunt aceleaşi, dar tratarea şi înţelegerea acelor timpuri
diferă de la o scriere la alta. Reluarea aceluiaşi conflict într-un nou roman îi oferă scriitorului
posibilitatea de a ilustra mai cuprinzător rolul poporului în făurirea istoriei şi îl călăuzeşte spre alte
soluţii artistice. Din noianul de fapte şi întâmplări, scriitorul selectează, în general, ca demne de
subiect pentru scrierile sale istorice, pe acelea care îi dau posibilitatea să reliefeze virtuţile morale ale
poporului şi forţa sa creatoare. De aceea, din paginile romanelor şi povestirilor istorice răzbate un
cald patriotism. Din galeria de domnitori ai Moldovei, scriitorul se va opri cu satisfacţie, migală şi
dulce încântare asupra acelora care s-au sprijinit în acţiunile lor pe ajutorul răzeşimii. Alegerea nu
este hazardată, pentru că tocmai acei domnitori au fost cei mai de seamă din istoria noastră, şi atunci
când în centrul scrierii istorice nu a stat un asemenea domnitor ca Ştefan cel Mare, întreaga lumină a
proiectat-o asupra unor răzeşi, în luptă continuă pentru drepturile lor, ca în romanul de faţă, Neamul
Şoimăreştilor, una dintre cele mai izbutite scrieri sadoveniene, drept pentru care rămâne inscris în
cartea de aur a romanului românesc.
Acțiunea romanului Neamul Şoimăreştilor se petrece la începutul secolului al XVII-lea. Suntem în
anul 1612, primăvara, „pe vremea când înfloresc teii" şi când „singurătăţile Prutului, la cotitura care
se chiamă Cornul lui Sas, vuiau de furtuna războiului". Lupta înverşunată se purta pentru domnia
Moldovei între Ştefan Tomşa, sprijinit de răzeşime, şi familia Movileştilor, ajutată de marea boierime
moldovenească şi de leşi. Victoria este de partea aceluia pe care îl voia norodul: Ştefan Tomşa
înfrânge oastea Movileştilor şi se urcă pe tronul Moldovei.
Prin descrierea luptei, încă de la primele capitole ale romanului, ne dăm seama de cadrul istoric-
social în care se va desfăşura acţiunea: vedem aievea ţara sărăcită şi pustiită de luptele continue
purtate pentru tronul Moldovei, lupte care au dus la aservirea ţării Imperiului Otoman şi la sărăcirea
şi înglodarea cu numeroase biruri. Situaţia ţărănimii moldovene din secolul al XVII-lea era atât de
grea, încât însuşi Dimitrie Cantemir va consemna în a sa Descriere a Moldovei: „Din toţi muncitorii de
pământ câţi sunt în lume, cei mai săraci cu totul sunt ţăranii moldoveni". Rar de tot în această epocă
îndepărtată de domnia lui Ştefan cel Mare, se ivea câte un domnitor cu dragoste de popor, care să
uşureze situaţia ţărănimii. Un asemenea domnitor în Moldova a fost Ion-Vodă, căruia boierii i-au zis
cel cumplit, iar în cazul romanului de faţă, Ştefan Tomşa, care, urcându-se pe tronul Moldovei, va
declara cu tărie: „Eu pe dreptate sunt venit. Ţara-i spârcuită şi geme din pricina ticăloşiilor, a
împărecherilor. Au sărăcit-o ş-au spârcuit-o Movileştii ş-o samă de boieri."
Încă de pe câmpul de luptă ne atrage atenţia figura falnică a unui oştean care înfăptuieşte minuni
de vitejie: e Tudor Şoimaru, fiu de răzeşi din Şoimăreşti, eroul principal al romanului. Oşteanul,
împreună cu prietenul său nedespărţit, Simeon Bârnovă, salvează de la moarte pe Cantemir, beiul
tătarilor, aflat de asernenea în slujba lui Tomşa. Între cei trei se leagă o prietenie şi împreună,
asemeni eroilor romantici, vor porni spre Şoimăreşti, spre locurile pe care Tudor Şoimaru nu le
văzuse de peste douăzeci de ani. De aici, de pe apa Răutului, eroul, când a rămas orfan de tată, a
pornit spre Kiev, unde a intrat ucenic la un meşter de săbii, iar apoi, „deprinzând meşteşugul
armelor” , se face „oştean" şi pribegeşte în Polonia de atunci, în Germania, Franţa şi Italia. Dar
cuprinzându-l dorul de ai săi, se întoarce în Moldova, unde în copilărie văzuse pentru prima dată
zimbrii, stăpânii codrilor: „Imi aduc aminte de codri fără sfârşit ... Într-un rând, m-a luat cu el tătuţa,
ş-am umblat mult prin pădure, și eu stăteam în șa dinaintea lui. Şi ieşind la amurgit într-o_poiană, am
văzut zimbrii pentru întăia oară... I-am auzit mugind, i-am văzut răscolind pământul cu coarnele și s-
au năpustit în câmpie ... Pe urmă parcă văd și acuma, între păduri multe, iazurile de Răut, cu nuferii
cei albi și galbeni... Și într-un rând mi-a spus tătuța așa: << Ține minte, băiete, că pământurile noastre
sunt cele mai frumoase din Țara-de-Jos...>>
Spre acele „pământuri frumoase" călătoreau Șoimaru, Bârnovă și Cantemir-bei, „omul
aprig, temut şi iubit de oamenii lui". Descrierea călătoriei constituie un bun prilej pentru
scriitor de a înfățișa frumusetile Moldovei din acea vreme, opera lui Mihail Sadoveanu
îmbinând în mod armonios naraţiunea cu arta descriptivă.
În drum spre satul natal, Tudor Şoimaru salvează din mâinile cazacului Vasca pe Magda,
fata boierului Stroie Orheianu. Copila „cu faţa albă ca floarea omătului, cu ochi albaştri şi
gene lungi şi negre", îi sădeşte în inimă dragostea.
Întâlnirea acestei fete atât de frumoase, apoi călătoria spre Orhei, singuri, călări prin
„crângul de mesteceni", pe o „noapte cu lună", îl vor zbuciuma mult pe Tudor Şoimaru („in el
crescuse deodată iubirea ca o floare de sânge".) Capitolul intitulat semnificativ Codrul și
tinerețile este un imn închinat iubirii.
Descriind călătoria celor trei prieteni, scriitorul evocă şi un popas pitoresc la un vechi han
moldovenesc, la Fântâna lui Albotă, unde hangiul Chirilă, „moşneag vesel, c-un pântece
foarte mare şi c-un nas grozav de roş", urcă şi coboară treptele de stejar care duc la hruba de
poloboace, la „adâncime de patruzeci de trepte spre măruntaiele pământului", şi serveşte
oaspeţilor săi, în oală de pământ smălţuită, vinul „învechit la întuneric".
Satul strămoşilor lui Tudor Şoimaru, „cu casele mari acoperite cu stuh, case curate,
răzăşeşti, se întindea într-o vălcică, sub poală de pădure". Cei trei călăreţi sosesc aici într-o
duminică. Sunt întâmpinaţi de femei şi fete cu „cațaveici de vulpe şi cu fuste de lână", de
răzeşi „îmbrăcați în straiele cu care aveau obiceiul să iasă la oaste: ciubote de piele roşă,
pantaloni largi şi încrețiți în jurul mijlocului dintr-un şiac cafeniu, şi ilice negre, cu nasturi
rotunzi de argint, şi cu mânicile largi".
Şoimaru îşi găseşte „neamurile sărăcite şi casa părinţilor săi pustie". De la uncheşul Mihu
află oşteanul că tatăl său, Ionaşcu Şoimaru, a fost ucis tocmai de boierul a cărui fată o
îndrăgise. Cutremurat de veste, Şoimaru ascultă plângerile bătrânului Mihu: „Cel ce ne-a
despoiat pe noi de pământurile,, de bătrâni eâtigate, de la Alexandru-Vodă și de la Ştefan-
Vodă, se îngraşă şi râde nepedepsit, şi şi-a pus piciorul pe grumazul nostru ...”
În sufletul lui Şoimaru se dă o luptă puternică intre dragostea pentru Magda și ura împotriva
tatăiui ei, boierul Orheianu, ucigaşul părintelui său. Ascultă ce-i spune Simeon Bârnovă
(„între tine și neamul lui Stroie este sânge"), dar dorința de a o revedea pe Magda e,
deocamdată mai puternică. lubirea pentru fata boierului îl face să creadă că pentru „sângele
vărsat va veni zălog o copilă", şi insotirea celor doi ar împăca ura dintre Şoimăreşti şi
Orheieni.
Însă călătoria in Polonia, unde fugise Magda, împreună cu tatăl ei, de teama lui Vodă
Tomşa, îi va adeveri cele spuse de înțeleptul Simeon: fata boierului, înconjurată de nobilii
polonezi, declară că nu-I cunoaște pe fiul de răzeş. Primind răspunsul fetei, „ca o lovitură de
măciucă în creștet”, eroul se retrage în satul său, adânc rănit in suflet.
Cu aceasta se sfârșește conflictul erotic, care întreține o bună parte a romanului. Episodul
nu este izolat, ci se integrează acțiunii generale, accentuând şi pe această cale conflictul.
Dragostea purtată odraslei boiereşti nu va împiedica ura de neîmpăcat a lui Tudor față de cei
care acaparaseră pământurile neamurilor sale. Uncheșul Mihu, asemeni bunicului de la
Verşeni al scriitorului, îi arată lui Tudor semnele hotarului vechi „şi-n ce copaci vechi au fost
bătuţi odinioară (ca semn de hotar) bourii". Hotarul răzeşilor a fost ciuntit în timpul lui Aron-
Vodă: „atunci a fost crâșcarea, povesteşte uncheşul, căci s-au revărsat ca lăcustele asupra
ţării ilicarii, birarii, dăbilarii şi podvodarii". Atunci, cu mărturii mincinoasc şi cu autorul lui
Aron-Vodă, Orheianu a înjumătățit moşia răzeşilor. Țărănimea s-a răsculat, dar a fost
înfrântă de oastea domnească. „Ne-am tăiat in săbii, ne-am împuns cu suliţele: ne-au răzbit!
A trebuit să ne plecăm." Judecata domnului este cumplită: cei mai bătrâni răzeşi sunt
omorâţi. lar lonaşcu Şoimaru, căpetenia răzeşilor, cel care ridicase la luptă dreaptă „toate
neamurile şi toate aşezările orheienilor", a fost bătut de boier cu buzduganul până a murit:
„Ş-atuncea i-a repezit Aron lui Stroie buzduganul persienesc în chip de diavol cu coarne
ascuțite. Orheianu din zbor l-a prins de coadă, şi a împuns cu el în piept pe tatăl tău; apoi l-a
trăsnit in frunte de trei ori de l-a însângerat, şi iar l-a împuns cu coarnele ascuţite în luminile
ochilor, şi iar l-a bătut cu măciuca in moalele capului! Aşa a căzut părintele tău, copilule,
pentru dreptate..."
Dreptate li se va face răzeşilor de către noul domnitor, Ştefan Tomşa. La divanul domnesc
sunt ascultate plângerile răzeşului Mihu. Pe masa divanului sunt înșirate hrisoavele şi uricele
răzeşilor, date lor pentru fapte de vitejie de Alexandru cel Bun şi întărite de Ştefan cel Mare
şi Petru Rareş. Hotarele vechi sunt îndreptate şi aşezaţi iar „bourii sfărâmați”. Dar răzeșii vor
mai avea multe de îndurat.
Boierii nemulţumiţi se „burzuluiesc" împotriva lui Tomșa și sunt înfrânți tocmai cu ajutorul
răzeșilor conduși de Tudor Șoimaru.multe de îndurat.
Lupta e înfăţişată in tot dinamismul ei. Tactica de luptă a acelui început de secol este
măiestrit surprinsă. Harţul şi luarea prin surprindere sunt înfățișate în mod plastic şi vedem
ca pe un ecran toată mișcarea: „În haţul acesta cu oști puțin, în care Tomșa stătea neclintit
cu şiretlic, iar boierii căutau ca apa, trăgându-se şi iar venind, să rupă iezătura unde se va
întâmpla mai slabă, - intră deodată, pe neașteptate și ca trăsnetul călărimea răzășească a lui
Șoimaru”.
 Oastea boierilor e înfrântă şi împrăștiată. Tudor Şoimaru, care hotărâse soarta bătăliei,
este sărutat de către Tomşa „pe obraji, cum niciodată nu făcuse în viaţa lui". Se apropie
judecata pentru boierii prinşi. Caracterul aprig al domnitorului este redat prin surprinderea
unor gesturi caracteristice: „Trimese un slujitor, să vie Iancu Țiganul (călăul) Ia datorie,- apoi,
după ce pipăi pentru a suta oară buzduganul in ziua aceea,îl desprinse de la șa și începu a-l
frământa în mâna dreaptă". Procedeul e general: personajele sunt portretizate mai puțin
prin descripția fizică, portretul moral al eroilor fiind realizat de scriitor prin acţiunile lor, prin
felul de a se comporta și a vorbi. Despre Şoimaru ni se spune că era „tânăr", „bine legat”,
purta „chercheşcă cu brandemburguri de fir de argint şi căciuliţă de blană” şi avea „cizmele
înalte până la genunchi, aşa cum se purtau în ţările străine alc nemţilor". Descripţia e
aproape in întregime vestimentară, trăsăturile morale ale eroului fiind relevate de faptele
sale.
Boierii prinşi în luptă (unii chiar cu arcanul) sunt ucişi pe drept de către Tomşa. Dar felul
cum omoară pe vornicul Bărboi, precum şi orbirea armaşului trădător Nicoriţă arată
caracterul sângeros al domnitorului. Faptele sângeroase ale domnitorului sunt îndreptățite,
oarecum, de lupta purtată pentru închegarea unui stat centralizat al Moldovei, care ar fi pus
capăt certurilor între familiile boiereşti rivale şi ar fi întărit poziţia Moldovei faţă de Imperiul
Otoman.
Însă închegarea unui stat, asemănător celui întemeiat de Ştefan cel Mare (care, cu răzeșii,
l-a păstrat 47 de ani), în epoca de faţă era iluzorie. Boieni voiau să fie liberi de obligaţii faţă
de domn, asemeni şleahticilor polonezi, castelanilor şi feudalilor germani. Voiau să fie liberi
a-şi mări latifundiile şi să transforme în şerbi pe acei ţărani liberi, răzeşi, care își mai
menţinuseră pământul stăpânit din strămoşi. Simpatia domnitorului faţă de răzeşi nu le era
pe plac. De aceea, marea boierime va înlătura pe Tomşa (cu ajutorul leşilor), aşa cum
înlăturase (cu ajutorul turcilor) pe Ioan-Vodă, tocmai pentru faptul că aceşti domni au
acordat drepturi răzeşimii şi s-au sprijinit in politica lor pe aceşti oameni liberi.
La o nouă uneltire a boierilor, domnul răzeșilor este înfrânt pentru o vreme și nevoit să
fugă din Țara Românească. Movileștii se reântorc la tronul Moldovei, iar boierul Stroie
Orheianu se îndreaptă spre Murgeni (sat vecin cu Șoimăreștii), încercând să se răzbune. De
aici pătrunde în Șoimărești, însoțit de „mazuri” (slujitori înarmați aduşi din Polonia), şi
încearcă să cotropească întregul pământ al răzeşilor. Dar este înfruntat de Tudor Şoimaru.
Uciderea boierului nu se face dintr-o răzbunare personală (chiar accentuând cazul morţii lui
lonaşcu, tatăl lui Tudor Şoimaru), ci vine să aducă dreptate întregii răzeşimi: „Oşteanul
trăsese sabia. Atunci îl văzură întâi neamurilc lui, turbat ca fiara, cu ochii crunţi și cu obrazul
ca de var. Se schimbase într-o clipă şi nu-I mai cunoşteau. Cu braţul drept ridică fierul, se
repezi ca scăpat dintr-un arc, şi lovi in creştet pe Orheian. Şi-nălţând a doua oară sabia, răcni
aşa de cumplit, încât mazurii, înfricoșați, smunciră frâiele şi se năpustiră pe poartă". Apoi,
„c-o mână trage de barbă trupul greu al boierului şi-l leapădă Iângă piatra de mormânt pe
care era însemnat numele lui lonaşcu şi anul cumplit morții lui..." Răzeșii, toţi ca unul, se
năpustesc spre conacul boieresc, îI dârâmă și-l trec prin foc. lar locul rămas pârjolit este arat
cu plugul: „Șoimăreștii, bătrâni, muieri şi copii, priveau cum trec fără incetare brăzdare cu
şase bou şi apasă pe cormane oşteni, înegrind şi asemănând încet bătătura unde sălăşluise
stăpânirea Orheianului".
 Mişcarea răzeşilor e spontană, neorganizată. Răzeşii au ucis pe Orheianu, dar în locul lui
vin alţii, care vor face traiul acelor ţărani, odată liberi, şi mai amar. Într-alt roman istoric scris
de Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului, îl vom regăsi pe Tudor Șoimaru bătrăn şi orb, în
mijlocul răzeşilor săi, „slabi şi cu puţine straie, rupte şi proaste", „târând în picioare opinci ori
zdrenţe legate cu aţe de tei", „umiliţi de bătăi şi foame", veniţi la curtea lui Duca-Vodă să
ridice glasul pentru drepturile lor. Moşneagul Tudor va fi tot dârz ca în tinereţe. E acelaşi
conflict de la Murgeni, continuat peste timp. Ultimul capitol, cu caracter de epilog,
consemnează, în stil cronicăresc: „lar Tudor cu soaţa lui, Aniţa, şi Mihu, şi toţi ceilalți răzăşi
au fost urgisiți şi prigoniţi, dar s-au ţinut cu tărie. Pe urmă cei ce-au venit după ei au fost
călcaţi şi supuşi de alţii; şi vremea necontenit i-a lovit până ce le-a plecat frunţile adânc spre
pământ".
Neamul Şoimăreştilor este unul dintre puţinele romane istorice ale literaturii române care
ne oferă o frescă vie a vremurilor de demult. Profund cunoscător al trecutului poporului său,
scriitorul a creat chipuri de ţărani - răzeşi - dărji şi neînfricaţi, însuflețiți în acţiunile lor de
spirit de dreptate, demnitate şi curaj. În realizarea acelor chipuri, Sadoveanu a pus o parte
din „fiinţa sa". Ni i-a infăţişat pe răzeşi aşa cum i-a înţeles el, apropiaţi inimii sale, fapte care
indică şi o latură profund lirică a operei sadoveniene.
Bătrânul Mihu este un reprezentant tipic al țărănimii neclintite în lupta pentru dreptate. El
păstrează vie tradiția luptei pentru drepturi a strămoşilor săi, traditie_ce o va cultiva şi nepotului,
sădind în inima lui Tudor Şoimaru destoinicia tatălui său:„Ditntre toate neamurile, tu te-ai ridicat
căpitan de oşti, ca şi Ionaşcu; tu trebuie, ca și el, să ridici pe orheieni, să ceri dreptate”. Tudor
Şoimaru, împotriva dragostei încercate o vreme pentru Magda, fata boierului Orheianu, va înfăptui
tocmai dreptatea cerută de bătrân.
Cu înţelegere și simpatie sunt infătişati de către autor prietenii lui Tudor Şoimaru: Simeon Bârnovă,
cel care ştie să citească suferințele oamenilor, și Cantemir-bei, tătarul. Prietenia lui Tudor cu beiul
tătarilor demonstrează concepţia scriitorului potrivit căreia meritele omului trebuie apreciate
indiferent de naţie: „Eu pe om îl caut după inimă, nu după lege".
Ca personaje îndeajuns de creionate şi care rețin atenţia cititorului putem enumera pe pan
Zubovski, o apariţie bizară şi comică, vânător şi mare admirator al vinului, cel care ajută pe Şoimaru
să dea de urmele Magdei în Polonia, pe Ilun, tătarul („cel cu ochii ca două picături de păcură",
„viclean ca un şarpe şi viteaz ca un leu"), dăruit lui Tudor de Cantemir-bei tocmai pentru a
întreprinde călătoria cu peripeţii în Polonia, şi îndeosebi pe Aniţa, mlădiță răzeşească, „cu ochi negri
și sprâncene codate", fata simplă spre care se vor îndrepta până la urmă privirile Şoimarului, pentru
a-şi întemeia o familie.
Carte cu o acţiune captivantă şi conflict bine închegat, Neamul Șoimăreștilor va rămâne încă multă
vreme unul dintre cele mai realizate romane istorice ale literaturii noastre.
Prin scrisul lui Mihail Sadoveanu, recunoaştem în autorul romanului Neamul Şoimăreştilor pe
descendentul acelor răzeşi care au înfruntat veacurile şi asupririle dinăuntru şi din afară şi care ne-au
lăsat nouă dârzenia şi durerea lor cristalizate în cântecul bătrânesc, în doina tărăgănată, în baladă şi
legendă. Şi însuşi marele scriitor, „Ceahlăul literaturii noastre", măreţ prin scrisul său ca şi masivul
ce străjuieşte Carpaţii bătrânei Moldove, pe care a cântat-o şi a dorit-o până în clipa când „mireasa
neagră", în ziua de 19 octombrie 1961, l-a răpit poporului său, însuşi el, cântăreţul omului şi al
naturii, fală şi mândrie a literaturii noastre, îşi afirmă puternicul ataşament faţă de acei bătrâni
sfătoşi, care i-au încântat viaţa cu amintirea şi tradiţiile lăsate şi a căror zbuciumare la rândul său a
cântat-o: „Bunicii mei sunt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani,
din vremea când strămoşii erau încă dârji, am scris-o în liniştea unei prisăci, având în inima mea
răsunetul durerii lor". Cuvintele acestea de încheiere a romanului amintesc de însemnările de la
sfârşitul vechilor cronici româneşti.