Sunteți pe pagina 1din 60

Memoriu explicative

Ochelarii dateaza de peste 700 ani, de cand omul a fost in masura sa


amelioreze vederea gratie unui ajutor vizual si anume, datorita smaraldului, piatra semi-
pretioasa de culoare verde-albastra, care a fost folosita drept lupa si numai spre
sfarsitul secolului al XIII-lea inventatorii venetieni au scos pe piata 'ochelarii fixati',
urmand ca in preajma anului 1850 ochelarii sa ia forma actuala, in Anglia.
Aristotel (filozof grec) - a fost cel care a evocat problemele de vedere, in special
miopia si prezbitismul. La Ninive, Sir Henry Layard evoca existenta acestor lentile
transparente formate din pietre transparente de roca convexe, folosite in anul 4000 i.J.-
C, iar Plinius (naturalist si scriitor latin) a raportat ca Nero (imparat roman) urmarea
luptele de gladiatori cu ajutorul unui smarald. Seneca (scriitor latin) a utilizat un vas de
sticla transparent umplut cu apa care-i permitea marirea imaginii textelor scrise. Euclide
(matematician grec) a studiat puterea optica a diferitelor elemente, dar aceasta este
atribuita in general stiintei arabe. Alhazen (Ali), ginerele lui Mahomed, face prima
descriere stiintifica referitoare la puterea lentilelor de a mari, dar nu vorbeste in lucrarea
intitulata /Opticae Thesaurus/ despre posibila utilizare a lentilelor pentru citit.
Roger Bacon (1214-1294), aristocrat englez, filozof, a preluat aceste lucrari si a
continuat sa studieze refractia de-a curmezisul sticlei si cristalului de roca. Si-a dedicat
viata Stiintelor dupa un doctorat in teologie, studiind limbi straine, matematica si fizica.
A studiat la Oxford si la Univ.din Paris, inainte de a deveni calugar, cerand reforme in
stiinta si Biserica, motiv pentru care a fost condamnat si a facut inchisoare la Paris intre
1257-1292.
Inventatorul ochelarilor nu este cunoscut, dar se stie ca in Italia spre sfarsitul
secolului al XIII-lea, pentru a avea o vedere mai clara si pentru evitarea tulburarilor de
vedere, se folosea o pomada si picaturile de colir.

1
Alessandro Spina, dominican italian, mort in 1313, a fabricat ochelari pe care-i
distribuia in jurul sau, deci s-ar putea crede ca italienii au inventat ochelarii.
Bernard Gordon, francez, profesor chirurg la Montpellier, a scris in 1305 o carte
despre ochelari in limba latina, intitulata /Lilium Medicinae/ in care sfatuia folosirea
colirului, fara nevoia folosirii ochelarilor.
O premiera in reproducerea formei ochelarilor se afla intr-o pictura a lui
Tommaso da Modena. Se spune ca in special calugarii utilizau ochelarii pentru
recopierea manuscriselor, pana cand germanul Johannes Gutenberg (1397-1468) a
inventat tiparul. Explozia tipariturilor de carti a fost atat de mare, incat necesitatea
ochelarilor devenise absoluta.
La inceputul secolului XIX se folosea monoclul (pentru un singur ochi) si lornieta
sau 'face-à-main' pentru ambii ochi, care permitea sa fie tinuta in fata ochilor, printr-o
tija, de obicei din argint cizelat, atasat in jurul gatul printr-un lant la fel de pretios. Mai
tarziu a aparut montarea ochelarilor pentru a sta fix la baza nasului, purtand denumirea
de /pince-nez/.
In secolele XIII-XIV, lentilele erau fabricate din smarald sau quartz si numai din
anii 1300 s-a folosit sticla deVenetia. Mai tarziu, italianul Giambattista della Porta (1535-
1615) a descris diversele experiente optice, iar Johannes Kepler in 1611 a publicat
lucrarea intitulata Dioptrice, el fiind socotit veritabilul fondator al dioptriilor actuale,
explicand teoria refractiei si a reflectiei luminii.
In 1728 au aparut monturile de ochelari si numai la sfarsitul secolului XVIII s-au
inventat ochelarii cu brate in spatele urechilor. In secolele XIII si XIV se foloseau numai
lentile biconvexe pentru corectarea prezbitismului si numai in secolul XV au aparut
lentilele care corecteaza miopia, deci cu sticle concave. Cardinalul Nicolas de Cuse
(1401-1464) scrie in anul 1440 primul text in lucrarea “De Beryllo “ despre lentilele
concave necesare corectarii miopiei. Raphael a folosit ochelari de miopie in pictura
Papei Leon X. In 1645 Jacques Bourgeois (1618-1701) la Paris, a imbunatatit lentila de
ochelari, imaginand lentilele care sa fie concave de o parte a ochiului si convexe de
cealalta parte. Thomas Young (1773-1879) medic si fizician britanic, intelegand ce este
astigmatismul, a scris in anul 1807 cartea intitulata “Lecture on optical Instruments “.
Ochelarii au corectat astigmatismul doar la inceputul secolului XIX (lentilele cilindrice).

2
Autorii zilelor noastre nu sunt de acord asupra inventiei ochelarilor cu lentile
duble, atribuita deseori lui Benjamin Franklin, dar fara certitudine. Relativ recent spre
sfarsitul anilor '50 s-au introdus lentilele progresive, folosite de cei cu prezbitism. In
ultimii 70 ani, descoperirile in oftalmologie au modificat in profunzime aceasta
specialitate, avand un statut de disciplina medico-chirurgicala. Importanta oftalmologiei
este certa, datorita rolului foarte particular pe care-l are in societate, in sensul ca nu
numai 80% din informatiile pe care un individ le primeste trec prin vedere, dar acest
simt atat de important in viata omului este legat de organizarea modului de a trai:
utilizarea mijloacelor de transport, televiziunea, cinematograful, carora le suntem
tributari, fara a socoti rolul pe care-l joaca privirea in sfera relatiilor. Evolutia
oftalmologiei este dubla: pe plan social, progresele sale merg in sensul unui conform si
a unei cercetari estetice, din ce in ce mai mare. Dar evolutia este foarte mare pe teren
medical, contribuind din ce in ce mai mult la ameliorarea calitatii vietii, dat fiind ca
speranta de viata a crescut de la inceputul acestui secol XXI.
Domeniile traditionale in tratamentul oftalmologic au evoluat de la simpla tehnica
de examinare, folosirea colirului, la corectarea vederii, recurgandu-se la microchirurgie,
la neuro-oftalmologie (imaginea prin rezonanta magnetica (IRM) si la
tomodensitometrie, chirurgia de cataracta, grefele de cornee, chirurgia de retina,
folosirea laserului.
DEFINIREA
Optica este stiinta despre lumina si despre interactiunea acesteia cu materia. Ea
poate fi impartita in domenii distincte in functie de fenomenele specifice pe care le
studiaza si acopera un domeniu foarte larg, domeniu strans legat de alte discipline cum
ar fi de exemplu: electronica, mecanica, fizica, atomica si alte domenii si stiinte. Din
punct de vedere practic rezultatele cunoasterii trebuie corelate in functie de scopul
urmarit. Nivelul opticii aplicate este o expresie a nivelului tehnologic atins. Insa in
punctul de vedere al tehnicii iluminatului, lumina este acea parte a radiatiei
electromagnetice care produce oamenilor senzatia de vedere (senzatia vizuala). Pentru
multe alte scopuri practice, lumina poate fi definita ca un anumit fel de radiatie
electromagnetica.

3
CAPTOLUL 1
1.1-1.2
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VIZUAL
Analizatorii sunt sisteme complexe şi unitare care au rolul de a recepţiona,
conduce şi transforma în senzaţii, excitaţiile adecvate primite din mediul extern şi intern.
Ei contribuie la realizarea integrării organismului în mediu şi la coordonarea funcţiilor
organismului. Prin intermediului analizatorului vizual organismul primeşte cele mai multe
informaţii despre lumea exterioară. Vederea furnizează informaţii asupra mediului
înconjurător; ea ne permite să recunoaştem obiectele şi vieţuitoarele din jurul nostru,
distanţa dintre ele şi cea care ne separă de ele; de aceea are o importanţă fiziologică
considerabilă, nu numai în diferenţierea luminozităţii, formei şi culorii obiectelor, dar şi în
orientarea în spaţiu, menţinerea echilibrului şi a tonusului cortical.
Cercetările arată că aproximativ 80% din amintirile pe care le păstrăm sunt
înregistrate prin vedere. Analizatorul vizual, ca si ceilalti analizatori ai organismului, este
un sistem functional unitar, care din punct de vedere morfologic si functional cuprinde
trei segmente:
1. Un segment periferic sau receptor, care primeste excitatiile exterioare specifice;
2. Un segment de conducere (caile nervoase) care conduc influxul nervos de la
segmentul periferic catre scoarta cerebrala.
3. Un segment central sau cerebral, unde excitatia este transformata in senzatie
vizuala.
SEGMENTUL PERIFERIC
Segmentul periferic este format din globul ocular si anexele sale. Globul ocular
este o formatiune aproape sferica, situata in partea anterioara a orbitei, cu diametrul
antero-posterior de aproximativ 25-26 mm, cel transversal de 24,5 mm, iar cel vertical
numai de 23,7 mm. Deosebim un ax antero-posterior, un ecuator si merdiane.

4
Polul anterior corespunde centrului corneei, iar cel posterior se afla pe sclera,
corespunzator zonei dintre papila si macula. Linia care uneste cei 2 poli este axul optic
al globului ocular.
Linia vizuala este linia care uneste obiectul privit si macula, trecând prin centrul
optic al ochiului. Unghiul dintre axul optic si linia vizuala are 5 grade si este numit unghi
alfa. Ecuatorul este circumferinta cea mai mare de pe suprafata globului, in planul
perpendicular pe axul antero-posterior. El imparte globul ocular in doua jumatati, numite
emisfere. Meridianele sunt curbele care trec prin ambii poli ai axului antero-posterior,
unul fiind vertical si altul orizontal.
Masa globului ocular variaza intre 7 si 7,5 g, volumul este de 6,5 cm3 .
Consistenta ferma este data de catre tunicile globului puse in tensiune de catre
continutul intraocular. Axul globului ocular formeaza cu axul orbitar un unghi de
aproximativ 350 . Prin intermediul peretilor orbitei, globul ocular este in vecinatate in sus
cu sinusul frontal, in jos cu sinusul maxilar, medial cu celule etmoidale si lateral cu fosa
temporala si pterigo-maxilara.
Globul ocular este format din trei straturi suprapuse care formeaza peretele lui si
din medii transparente cuprinse in interiorul lui. Cele trei straturi sunt:
Stratul fibros 2.
Stratul vascular 3.
Stratul nervos (retina).
In interiorul globului ocular sunt cuprinse umoarea apoasa, cristalinul si corpul
vitros, care alcatuiesc mediile transparente si care, impreuna cu corneea, reprezinta
sistemul optic al ochiului.
STRATUL FIBROS Stratul fibros sau extern are rolul de a forma un invelis
protector globului ocular. El este format din doua portiuni distincte: cornee, situată
anterior, si sclera, situată posterior.
CORNEEA - ANATOMIE SI FIZIOLOGIE
Corneea este partea anterioara a stratului fibros. Pe lânga rolul sau protector,
are rol optic insemnat datorita transparentei sale, lasând sa intre razele luminoase in
interiorul ochiului. Împreuna cu sclera, datorită structurii si rezistentei sale are rol în
mentinerea formei globului ocular.

5
Corneea este constituita in mare parte din lame de tesut fibros, asemanatoare cu
cele ale sclerei, insa corneea este transparenta datorita dispozitiei regulate a fibrelor
care o compun şi cantitatii constante a lichidelor interstiale.
Corneea are forma unei calote sferice. Diametrul orizontal este mai mare (11
mm) decât cel vertical (10 mm). Grosimea sa variaza: la periferie este de 1 mm, iar spre
centru se subtiaza pâna la 0,55 mm. Fata anterioara, convexa, are o forma elipsoida
datorita faptului ca sclera depaseste marginea corneei, atât in partea superioara, cât si
in cea inferioara. Fata posterioara este concava, formeaza peretele anterior al camerei
anterioare si este in contact permanent cu umoarea apoasa.
Nervii corneeni provin din nervii ciliari care, la rândul lor, sunt ramuri ale nervului
oftalmic. Limbul sclero-cornean este o zona de trecere intre cornee si sclera, cu
structura si functie particulare. Straturile anterioare si mai putin cele posterioare ale
sclerei se prelungesc inainte. Lamele sclerale posterioare se intind la membrana
Descement.
Jonctiunea aceasta este usor proeminenta şi se numeste inelul lui Schwalbe.
Intre inelul lui Schwalbe si o proeminenta sclerala situată in dreptul unghiului camerular,
numit pintene scleral, se gaseste trabeculul sclero-cornean.
Trabeculul sclerocornean are forma triunghiulara, este un burete inelar larg, in
legatura directa cu camera anterioara, iar anterior cu canalul Schlemm. Canalul
Schlemm este un canal circular din care pleaca o serie de canalicule numite vene
apoase, care strabat partea anterioara a sclerei si se varsa in venele episclerale. Prin
sistemul trabecular, canalul Schlemm si venele apoase, circula umoarea apoasa din
camera anterioara spre venele episclerale.
SCLERA - ANATOMIE SI FIZIOLOGIE
Sclera alcatuieste cea mai mare parte a invelisului exterior al ochiului, cca 5/6.
Este formata dintr-un tesut fibros dens, este dura si inextensibila la adult.
Fibrele conjunctive au un aranjament neregulat, printre ele se gaseste si o fina
reta de fibre elastice. Are o culoare alba-sidefie si nu poate fi strabatuta de razele
luminoase. Culoarea sclerei la copil este albastruie, la batrani usor galbuie. Grosimea ei
variaza cu regiunea: peste 1 mm in jurul papilei, 0,6 mm la nivelul limbului, 0,3 mm la
locul de insertie a muschilor drepti.

6
Sclera are doua doua fete: fata externa, convexa, pe care se insera muschii
drepti si cei oblici, vine in contact cu capsula lui Tenon. Prin intermediul episclerei vine
in contact cu conjunctiva de la fundurile de sac la limb. Fata interna, concava, este
bruna si rugoasa, adera de coroida si poarta numele de lamina fusca. Sclera este
strabatuta de o serie de orificii, prin care trec vase si nervi care ies sau patrund in
interiorul ochiului. Orificiul de iesire al nervului optic este situat la 4 mm medial de polul
posterior al Anatomia, fiziologia şi patologia analizatorului vizual 5 ochiului. La acest
nivel sclera subtiata este perforata de numeroase orificii foarte mici formand lama
ciuruita (lamina cribosa) prin care trec fibrele nervului optic. De jur imprejurul lamei
ciuruite, se gasesc orificii prin care trec arterele ciliare posterioare scurte si lungi,
precum si nervii ciliari.
Sclera este foarte putin vascularizata. Anterior, sclera se continua cu corneea,
zona de limita intre ele purtând numele de limbul sclerocornean, zona inclara,
semitransparenta cu o latime de aproximativ 2 mm. La acest nivel, lamele sclerale
superficiale se supapun peste lamele corneene profunde. Sclera, prin structura si
rezistenta sa, mentine forma globului ocular, are un rol protector si serveste drept
aponevroza pentru inserţiile musculaturii extrinseci si intriseci a globului ocular.
Prin rigiditatea sa fata de presiunea continutului globului ocular contribuie la
reglarea tensiunii intraoculare. Din punct de vedere structural, sclera este formata din
tesut fibros dens constituit din fibre de colagen dispuse in toate directiile.
Sclera este mai putin hidratata decât corneea, ceea ce, impreuna cu structura sa
mai putin organizata, ii asigura un aspect opac.
Vascularizatia sclerei este provenita din vasele limbice anterioare, vasele tecilor
nervului optic si vasele episclerale externe. Inervatia sclerei este asigurata de nervii
ciliari scurti si lungi.

STRATUL VASCULAR- UVEEA. ANATOMIE SI FIZIOLOGIE


Al doilea strat ocular este stratul vascular, numit si uvee, situat sub sclera. Este
intens vascularizat, bogat in celulele pigmentare de culoare inchisa. Uveea este
compusa din trei parti anatomice si functionale distincte: irisul, corpul ciliar si coroida.
Irisul formeaza partea anterioara a uveei, este situat înapoia corneei si înaintea

7
cristalinului, delimitand astfel camera anterioara. Are forma unui diafragm prevazut cu
un orficiu mic in centru, pupila.
Pe fata lui anterioara la 2-3 mm de marginea pupilara, circular, se deosebeste o
linie numita micul cerc arterial irian, care imparte aceasta fata in doua zone: una
periferica mai larga, numita zona ciliara, si una mai ingusta centrala, zona pupilara.
Zona ciliara prezinta un relief radiar, datorita numeroaselor vase iriene care merg de la
periferie spre centru.
Zona pupilara este mai neteda.
Irisul este felurit colorat, datorita cantitatii de celule cromatofore aflate in stroma
iriana care variaza de la individ la individ si cu varsta. Marginea periferica a irisului se
continua cu corpul ciliar.
Corpul ciliar reprezinta partea mijlocie a tractului uveal si se intinde de la
radacina irisului pana la ora serrata, având o largime de 6-7 mm. Daca se face o
sectiune sagitala a ochiului, corpul ciliar apare de forma triughiulara, având o fata iriana
anterioara, una externa scerala si una posterioara in raport cu corpul vitros.
Segmentul anterior prezinta cca 70-80 creste radiare, numite procese ciliare,
separate intre ele prin niste santuri mici. Procesele ciliare sint formate din ghemuri
vasculare anastomozate intre ele. Vasele sunt cuprinse intr-un tesut conjunctiv in care
se afla si numeroase celule pigmentare.
Epiteliul care le acopera este format din doua rânduri de celule, cel extern din
celule cubice, pigmentare, cel intern cu celule cilindrice cu granulatii mitocondriale
numeroase. In partea sa anterioara, corpul ciliar contine numeroase fibre musculare
netede, care in totalitate alcatuiesc muschiul ciliar. Deosebim fibre radiare (muschiul lui
Wallace – Brucke) si fibre circulare circulare (muschiul lui Rouget-Muller). Muschiul
ciliar se insera anterior, printr-un tendon, pe fata posteriora a corneei, aproape de limbul
sclero-cornean, iar posterior el se continua in corpul ciliar si tesutul coroidian.
Prin contractia muschiului ciliar se realizeaza actul de acomodatie al cristalinului.
Procesele ciliare au rolul de a secreta umoarea apoasa, lichid endocular care asigura
nutritia unor straturi oculare si asigura tensiunea intraoculara. Coroida se intinde de la
punctul de intrare a nervului optic pâna la ora serrata, captusind astfel jumatatea
posterioara a sclerei. Este un strat bogat vascularizat si intens pigmentat, formând

8
astfel ecranul opac al ochiului, având un rol insemnat in mentinerea tonusului ocular si
in nutritia celulelor retiniene.
Coroida este formata din mai multe straturi. Primul strat este cel supracoroidan,
sau lamina fusca, alcatuit dintr-un tesut conjunctiv, usor pigmentat, aderent de sclera. Al
doilea strat este stratul vaselor coroidiene, format dintr-o bogata retea de artere si vene,
in ochiurile careia se gasesc un tesut fibroelastic si numeroase celule pigmentare.
Arterele sunt situate intr-un plan mai profund si provin din arterele ciliare scurte
posterioare. Venele sunt mai superficiale si se unesc in patru trunchiuri mari numite
vene vorticoase, care perforeaza sclera inapoia ecuatorului si se varsa in vena
oftalmica.
Stratul de vase capilare este format dintr-un singur rând de capilare. Reteaua
capilara este mult mai bogata si fina in jurul maculei, la periferie devenind mai larga.
Coroida este separată de epiteliul pigmentar al retinei printr-o lama bazala si vitreana,
numita la Bruch. Arterele uveei provin din trei surse diferite. Ciliarele scurte posterioare,
in numar de 7-8, perforeaza sclera in jurul nervului optic mergând in spatiul
supracoroidian, vascularizeaza partea posterioara a uveei pâna la ora serrata. Ciliarele
posterioare lungi, una nazala si una temporala, care, dupa perforarea sclerei in
apropierea nervului optic, in spatiul supracoroidian, ajungând in corpul ciliar unde are
loc anastomoza ramurilor ascedente cu cele descedente.
Anastomozele aflate la radacina irisului formeaza marele cerc arterial irian.
Ciliarele anterioare provenite din arterele musculare, ajungând in corpul ciliar, se
anastomeaza cu ramurile din marele cerc arterial irian. Din marele cerc arterial irian se
desprind artere colaterale care dau ramurile posterioare sau ciliare, care merg la ora
serrata anastomozându-se cu ramurile arterelor ciliare posterioare si ramurile iriene
care merg radiar prin iris spre marginea pupilei, formând aici micul cerc arterial irian.
Venele irisului si ale corpului ciliar se varsa in cea mai mare parte in venele
coroidiene si o parte mai mica in venele musculare. Venele coroidiene, dupa confluarea
lor, formeaza cele patru vene vorticoase care, la rândul lor, se varsa in vena oftalmica.
Vase limfatice adevarate nu se gasesc in uvee. Limfa din iris si din corpul ciliar, prin
spatiile lacunare, se varsa in camera anterioara. In coroida, limfa, de-a lungul spatiilor
perivasculare, ajunge in spatiul supracorodian si de aici, prin interediul venelor

9
vorticoase, in circulatia venoasa. Nervii tunicii vasculare a ochiului provin din nervii
ciliari, care in mare parte provin din ganglionul ciliar (ciliarii scurti), iar cateva ramuri
direct din nazal (ciliarii lungi). Fibrele nervoase formeaza plexuri in coroida, in corpul
ciliar si iris.
PUPILA - ANATOMIE SI FIZIOLOGIE
Pupila este un orificiu circular situat in centrul diafragmului irian. In conditii
normale, pupila are urmatoarele caracteristici:
- este de culoare neagra la examenul direct si portocalie la examenul oftalmoscopic;
- are o forma rotunda, regulata;
- pozitia sa este aproximativ centrala (usor deplasata in jos si spre nas fata de axa
ochiului);
- cele doua pupile sunt sensibil egale, putând exista o mica diferenta (anizocorie)
fiziologica.
Diametrul pupilei variaza in stare normala intre 2 si 5 mm in raport cu varsta
(mai mare la copii, mai mic la vârstnici) si cu luminozitatea la care este expus ochiul,
sau in raport cu anumite stari functionale ale ochiului.
Din punct de vedere functional, pupila are doua proprietati fundametale: este
optic perfect transparenta si are posibilitatea de a-si modifica continuu, anatomico-
reflex, diametrul in raport cu necesitatile vizuale. Modificarea dimensiunilor orificului
pupilar reprezinta fenomenul functional esential al pupilei, Funcţia pupilei este de a
regla cantitatea de lumina care intra in ochi. Pupila sta sub dependenta a doi muschi
antagonisti, sfincterul pupilar si dilatatorul pupilar, inervati de sistemul neuro-vegetativ,
primul de parasimpatic si al doilea de simpatic. Variatiile acestea sunt reflexe normale si
persista atâta vereme cât exista o stare de echilibru intre muschii si nervii constrictori pe
de o parte si muschii si nervii dilatatori ai irisului pe de alta parte. Prin actiunea lor se
conditioneaza dimensiunile pupilei conform nevoilor organismului. Aceste doua sisteme
antagoniste urmeaza legea inervatiei reciproce a lui Sherrington, adica excitatia unuia
inhiba actiunea celuilalt. In stare normala, domina actiunea de iridoconstrictie a
parasimpaticului, simpaticul având rolul de a mentine tonusul muschiului dilatator si de
inhibare centrala a centrului constrictor pupilar. Acest joc pupilar permanent se gaseste
sub dependenta excitatiilor luminoase ale scoartei cerebrale, a echilibrului neuro-

10
vegetativ, a modificarilor enzimo-umorale determinate de factori externi sau interni si a
factorilor vizuali senzitivi si psihosenzoriali.

STRATUL NERVOS- RETINA. ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE


Retina alcatuieste stratul intern, tunica nervoasa a globului ocular, fiind situata
intre coroida si corpul vitros. Ea captuseste interiorul globului ocular de la papila pâna la
orificiul pupilar.
Retina, stratul receptor pentru lumina al globului ocular, reprezinta o portiune
exteriorizata a sistemului nervos central. Este o membrane foarte subtire, perfect
transparenta.
“In vivo”, retina are culoare roz. Culoarea rosieportocalie a fundului de ochi este
data de coroida subiacenta care contine o mare cantitate de vase sangvine si celule
pigmentare. Din punct de vedere anatomo- functional, retina se continua in nervul optic.
Din punct de vedere structural si functional, retina poate fi impartita in doua
zone:
1. Pars optica, care acopera tot polul posterior si merge pâna la ora serrata, zona
in care retina are o structura complexa si proprietati fotoreceptoare;
2. Pars caeca [ceca], ce se intinde de la ora serrata pana la orificiul pupilar; este
mult mai simpla in ceea ce priveste structura histologica, fiind formata doar din
elemente nediferentiate. Limita intre acestea este data de o zona festonata,
preecuatoriala, numita “ora serrata”. Privind raportul retinei cu coroida si corpul
vitros este de remarcat ca foita externa a retinei, epiteliul pigmentar, adera
intim de coroida, in timp ce celelalte straturi sunt usor detasabile, nefiind
mentinute in contact cu coroida decât prin tensiunea intraoculara si corpul
vitros. Privind fata interna, ea este in contact pe intreaga ei suprafata cu corpul
vitros, nefiind insa deloc aderenta de membrana hialoida a corpului vitros. Fac
exceptie de la aceasta numai doua zone, unde retina este fixata de tesutul
subiacent, si anume marginea papilei si ora serrata, si intr-o oarecare masura,
si macula.
Grosimea retinei vizuale este de 150-250μ in regiunea maculei, reducandu-se la
100 μ la ora serrata.

11
Din punct de vedere histologic retina este alcatuita din 10 straturi:
1. Epiteliul pigmentar este format dintr-un strat de celule poliedrice continand
melanina, asemanatoare ca structura chimica cu pigmetul coroidian.
2. Conurile si bastonasele sunt celule fotoreceptoare (elementele receptoare ale
analizatorului vizual), de dimensiuni variabile dupa sediu, sunt formate dintr-o
expansiune externa (conul si bastonasul) si dintr-o portiune (corpul celular)
care contine nucleul; sunt situate in stratul nuclear extern. Conurile si
bastonasele sunt inegal repartizate in retina: in fovea centrala nu sunt decat
conuri, pe când la periferia retinei acestea dispar complet, ramanand numai
bastonase. Bastonasele incep sa apara in jurul foveei, mergând spre periferie
ele se inmultesc, pe când conurile scad progresiv.
Conurile sunt in numar de aproximativ 6 000 000, in timp ce bastonasele sunt in
numar mai mare, in jur de 150 000 000. Conurile şi bastonaşele conţin pigmenţi vizuali
diferiţi. Bastonaşele reprezintă receptorii vederii nocturne, fără culori. Conţin rodopsină ,
un pigment ce este format din scotopsina si retinal, un compus organic înrudit cu
vitamina A.
Conurile reprezintă receptorii vederii diurne colorate, percep detaliile şi culorile.
Există trei tipuri de conuri: unul pentru perceperea luminii roşii, altul pentru perceperea
luminii verzi şi al treilea pentru lumina albastră. Conţin iodopsină, formata din fotopsina
si retinal.
Membrana limitanta externa separa zona nucleilor de restul celulei conurilor si
bastonaselor, fiind dependenta de fibrele lui Muller, din aparatul de sustinere al retinei.
Stratul nuclear extern este zona retiniana care adaposteste corpul celular al
conurilor si bastonaselor. In stratul nuclear extern se mai gasesc si elemente ale
aparatului de sustinere al retinei, expansiunile fibrelor lui Muller.
4. Stratul plexiform extern care urmeaza este format dintr-o impanzire de
filamente protoplasmatice, cu striatii verticale. Intregul strat este traversat de filamente
ale aparatului de sustinere.
5. Stratul nuclear intern contine protoneuronul caii vizuale – celula bipolara –
precum si numerosi neuroni de asociatie, impreuna cu elementele aparatului de
sustinere. Acesti neuroni de asociatie sunt: celule orizontale si celule amacrine.

12
6. Stratul plexiform intern este si el o aglomeratie de filamente, care sunt
pelungirile protoplasmatice descendente ale celulelor ganglionare precum si prelungirile
celulelor de asociatie si fibrele laterale ale celulelor lui Muller.
. Stratul de celule ganglionare contine cel de-al doilea neuron, care transmite
influxul nervos primit de la celulele bipolare spre cortex. Corpul celular este voluminos,
contine un nucleu sferic cu un nucleol inconjurat de protaplasma cu aspect tigroid si
neurofibrile. Stratul de fibre optice contine axonii fara teci mielinice ai celulelor
ganglionare, fibre centrifuge, precum si elemente ale aparatului de sustinere. Fibrele se
dispun in fascicule si se dirijeaza temporal, ocolind in arc fovea spre a converge spre
papila.
8. Limitanta interna separa stratul de fibre optice de vitros. Este o membrane
subtire, considerata a fi dependenta de fibrele lui Muller, rezultând din sudura placutelor
lor bazale.. Aparatul de sustinere.
Celule retiniene si sistemul fibrilar care stabileşte contactul dintre ele sunt
mentinute in pozitie printr-un aparat de sustinere complex compus din fibrele Muller.
Regiuni retiniene cu structura speciala sunt: 1. Fovea centrala, unde retina se
reduce a numai doua straturi: epiteliul pigmentar si stratul de celule vizuale. In fovee
sunt numai conuri, ele fiind foarte lungi si subtiri. Spre marginea foveei apare câte un
bastonas. Aici stratul nuclear extern este foarte dezvoltat. La marginea foveei toate
straturile interne retiniene se ingroasa mult.
2. Ora serrata constituie o zona de tranzitie intre retina vizuala si cea oarba. Aici
neuronii retinieni sunt atrofiati, iar celulele de sustinere, mai dezvoltate, iau progresiv
caracterul celulelor epiteliului ciliar cu care se continua.
3. Pars caeca (retina oarba) cuprinde retina ciliara, formata din doua straturi
epiteliale; stratul intern compus din celule cubice clare, si stratul extern din celule cubice
cu pigment. Nutritia retinei Straturile interne pâna la cel plexiform extern sunt irigate de
ramurile arterei centrale a retinei. Nutritia straturilor externe este asigurata de vasele
coroidei din coriocapilare. Examinarea retinei se realizeaza in cadrul examinarii fundului
de ochi, prin oftalmoscopie sau biomicroscopie. Explorarea fundului de ochi, prin
oftalmoscopie incepe prin examinarea papilei nervului optic, a maculei, apoi a vaselor si
a câmpului retinian pâna la periferie.

13
Biomicroscopia fundului de ochi se face prin asezarea inaintea ochiului de
examinat a unei lentile convexe. Tulburarile functionale ale retinei se examineaza prin
determinarea acuitatii vizuale si a campului vizual. Pentru a pune in evidenta tulburarile
circulatorii intraoculare, in ultimul timp, se utilizeaza angiografia cu fluoresceina.
Tulburarile retiniene de conducere nervoasa se studiaza cu ajutorul electroretinografiei
(ERG)
Cea mai cunoscută teorie a acomodării este cea propusă de Hermann von
Helmholtz în 1855. Când ne focalizăm la aproape, fibrele musculare circulare ale
muşchiului ciliar se contractă, micşorând spaţiul ecuatorial lenticular, ceea ce duce la
reducerea tensiunii zonulare şi permite cristalinului să se rotunjească şi să îşi crească
puterea optică. Când ne focalizăm la depărtare, fibrele musculare circulare ale
muşchiului ciliar se relaxează, ceea ce duce la creşterea spaţiului ecuatorial lenticular şi
cauzează o creştere a tensiunii zonulare. Creşterea tensiunii zonulare face ca suprafaţa
cristalinului să se aplatizeze şi puterea sa optică să scadă. Teoria acomodării a lui
Helmholtz este în contradicţie cu mult-documentata aplatizare a suprafeţei anterioare
periferice a cristalinului şi schimbarea negativă a aberaţiei sferice care survine în timpul
acomodării.
Ronald Schachar a contribuit la explicarea mecanismului acomodării umane,
indicând că focalizarea pe cristalin este asociată cu creşterea tensiunii cristalinului prin
intermediul zonulelor ecuatoriale. Dovada care suportă ipoteza lui Schachar este în
contradicţie cu vechea teorie a acomodării a lui Helmholtz. Schachar a găsit că atunci
când muşhiul ciliar se contractă, tensiunea zonulară ecuatorială creşte. Această
creştere a tensiunii face ca suprafaţa centrală a cristalinului să devină mai abruptă,
grosimea centrală a cristalinului să crească (diametrul anterior-posterior) şi suprafaţa
periferică a cristalinului să se aplatizeze. În timp ce tensiunea zonulelor ecuatoriale
creşte pe perioada acomodării, zonulele anterioare şi posterioare se relaxează. Ca o
consecinţă a schimbărilor formei cristalinului pe perioada acomodării, puterea optică
centrală a cristalinului creşte şi aberaţia sferică a acestuia se schimbă în direcţie
negativă. Datorită creşterii tensiunii zonulare ecuatoriale în timpul acomodării, tensiunea
mecanică a capsulei cristalinului creşte şi cristalinul rămâne stabil, neafectat de
gravitaţie.

14
Scăderea amplitudinii acomodării poate duce la manifestarea presbiopiei. S-a
sugerat că scăderea acomodării legată de vârstă, care conduce la presbiopie, are loc
ca o consecinţă a sclerozei cristalinului. Cu toate acestea însă, cristalinul nu devine
sclerotic decât dupa vârsta de 40 de ani. De fapt, cea mai mare scădere a amplitudinii
acomodării are loc în timpul copilăriei, cu mult înainte de orice schimbare a cristalinului.
Scăderea amplitudinii acomodării, rapidă în copilărie şi mai înceată apoi, urmăreşte un
model logaritmic, similar cu acela al creşterii diametrului ecuatorial al cristalinului, care
este cu siguranţă baza scăderii acomodării. Deoarece diametrul ecuatorial al
cristalinului creşte continuu pe parcursul vieţii, tensiunea zonulară descreşte simultan.
Acest lucru rezultă într-o reducere a lungimii muşchilor ciliari, care este legată atât de
grosimea cristalinului, cât şi de înaintarea în vârstă. Muşchiul ciliar, ca oricare alt
muşchi, are o relaţie lungime-tensiune: pe măsură ce forţa maximă pe care muşchiul
ciliar o poate aplica scade, lungimea lui se scurtează odată cu înaintarea în vârstă.
Aceasta este, de fapt, etiologia scăderii amplitudii acomodării legate de vârstă, care
rezultă în presbiopie. Orice procedură, care poate preveni mărirea cristalinului sau
creşterea distanţei efective dintre ecuatorul cristalinului şi muşchiul ciliar, poate creşte
amplitudinea acomodării.
D. Jackson Coleman propune următoarele: cristalinul, zonulele şi corpul vitros
anterior au o diafragmă între camera anterioară şi corpul vitros anterior al ochiului.
Contracţiile muşchiului ciliar iniţiază o presiune gradientă între compartimentul corpului
vitros şi umoarea apoasă, care susţine forma cristalinului în starea mecanică
reproductibilă a unei raze a curburii în centrul cristalinului, cu o uşoară aplatizare a
cristalinului anterior periferic. Capsula anterioară şi zonulele iau forma unei trambuline
sau a unui hamac, care este total reproductibilă, în funcţie de dimensiunile circulare
(diametrul corpului ciliar). Corpul ciliar conduce astfel la o formă ca nişte piloni ai unui
pod suspendat, dar nu are nevoie să susţină o forţă de tracţiune ecuatorială pentru a
aplatiza cristalinul.

DIVERSE ASPECTE LEGATE DE ACOMODAREA OCHILOR


Spasmul de acomodare este situaţia în care muşchiul ciliar al ochiului rămâne
într-o stare constantă de contracţie. În mod normal, această contracţie tensionează

15
cristalinul pentru a permite ochiului să se acomodeze la vederea de aproape. Însă după
o stare de contracţie continuă, muşchiul ciliar nu se poate relaxa atunci când se privesc
brusc obiecte la distanţă. Acest lucru face ca vederea să fie înceţoşată când se
încearcă a se privi obiecte aflate la distanţă.
Deşi se pot folosi picături care relaxează muşchiul, poate surveni însă o dilatare
excesivă a pupilei, ca un efect secundar nedorit. Dilatarea poate pune probleme
deoarece ea poate permite intrarea în ochi a unei cantităţi mărite de raze ultraviolete, ce
pot afecta ochiul.
Reflexul de acomodare este o acţiune a ochiului, ca răspuns la focalizarea pe un
obiect apropiat şi apoi, mutarea privirii pe un obiect îndepărtat. Această acţiune
cuprinde schimbări coordonate ale vergenţei, cristalinului şi dimensiunilor pupilei. Un
obiect apropiat (de exemplu, ecranul calculatorului) apare mare în câmpul vizual, iar
ochiul primeşte lumină din unghiuri largi. Cînd se mută focalizarea de la distanţă la
aproape, ochiul converge. Muşchiul ciliar se contractă făcând cristalinul mai convex şi
scurtând lungimea focală. Pupila se contractă şi ea, pentru a preveni razele de lumină
divergente să atingă periferia retinei şi să nu rezulte o imagine înceţoşată.
Amplitudinea acomodării reprezintă abilitatea ochiului de a se focaliza clar pe
obiecte aflate aproape.Aria de focalizare la un copil este de aproximativ 5 – 7,5cm.
Pentru un tânăr este de 10 – 15cm. Pentru un adult de 45 de ani este de aproximativ
50cm, iar pentru un om în vârstă de 80 de ani este de 1,5m. Amplitudinea medie a
acomodării, în dioptrii, pentru un pacient cu o vârstă dată, poate fi estimată cu ajutorul
formulei lui Hofstetter:
1
18.5  * vârsta pacientului în ani.
3
Cicloplegia este paralizia muşchiului ciliar al ochiului, care rezultă într-o pierdere
a acomodării. Muşchiul ciliar are inervaţie para-simpatică şi controlează forma
cristalinului.
Medicamentele pentru cicloplegie sunt receptori de blocare, în general: atropină,
ciclopentolat, homatropină, scopolamină, tropicamidă. Ele sunt indicate la refracţiile
cicloplegice şi tratamentul uveitei. Multe dintre medicamentele cicloplegice sunt şi

16
agenţi midriatici (dilată pupila) şi se folosesc în timpul examinării oftalmoscopice, pentru
a vedea mai bine retina.
Acomodarea relativă negativă a fost propusă de prof. Joseph Kearney de la
Universitatea Oxford în 1967. Ea măsoară abilitatea maximă de relaxare a acomodării
păstrând, în acelaşi timp, o vedere binoculară clară. Această măsurare se obţine în
timpul examinării oculare, folosind un foropter. După ce se stabileşte corecţia la distanţă
a unui pacient, acesta este rugat să privească un panou pe care sunt scrise litere mici
de acuitate 1, de la o distanţă de 40 cm de ochi. Examinatorul adaugă corecţie din
+0,25 în +0,25 dpt. până când pacientul spune că imaginea a devenit înceţoşată.
Valoare totală a lentilelor adăugate reprezintă „acomodarea relativă negativă”. După
fiecare adăugare a unei lentile este necesar a se aştepta înainte de a fi ăntrebat
pacientul, pentru a permite realizarea acomodării.
Acomodarea relativă pozitivă măsoară abilitatea maximă de a stimula
acomodarea păstrând, în acelaşi timp, o vedere binoculară clară. Această măsurare se
obţine tot în timpul examinării oculare, cu ajutorul foropterului. După ce se stabileşte
corecţia la distanţă a pacientului, acesta este rugat să privească un panou pe care sunt
scrise litere mici de acuitate 1, de la o distanţă de 40 cm de ochi. Examinatorul adaugă
corecţie din +0,25 în -0,25 dpt. până când pacientul spune că imagineaa a devenit
înceţoşată. Valoarea totală a lentilelor adăugate reprezintă „acomodarea relativă
pozitivă”.
Esotropia este o formă de strabism în care unul dintre ochi sau amândoi se
îndreaptă spre nas. De cele mai multe ori, din eroare esotropia este cunoscută şi ca
„ochi leneşi”, însă acest termen se referă la ambiopie, de fapt. Cei care au esotropie au
„ochii încrucişaţi” şi suferă deseori de diplopie. Esotropia clasică, comună, se întâlneşte
la aprox. 1% sau 2% din populaţie. Opţiunile de tratament includ ochelari cu lentile
prismatice, exerciţii ale ochilor şi chirurgia muşchilor oculari. Exerciţiile oculare sunt
folositoare pentru esotropia recurentă, însă nu mai sunt la fel de bune în cazul
esotropiei refractare, deoarece divergenţa spontană este greu de mărit.
Esotropia acomodativă este întâlnită la pacienţii cu hipermetropie. Hipermetropul,
în încercarea de a-şi „acomoda” sau focaliza ochii, converge ochii (convergenţa fiind
asociată cu activarea reflexului acomodativ). Această esotropie este tratată cu ajutorul

17
ochelarilor hipermetropici, care reduc convergenţa acomodativă şi poate fi tratată şi cu
lentile de contact.
La esotropie, de cele mai multe ori pacientul favorizează unul dintre ochi.
Aceasta rezultă în esotropie stângă sau dreaptă, numele referindu-se la ochiul care se
întoarce spre nas. În acest caz, aproape întotdeauna ochiul care se întoarce dezvoltă
într-un anumit grad ambliopie. La fel de des, pacientul alternează între cei doi ochi,
astfel încât la un moment dat ochiul drept este fix şi stângul este cel care se întoarce,
iar în momentul următor, ochiul stâng este cel fix si dreptul se întoarce. Această
esotropie se numeşte esotropie alternativă. În asemenea condiţii, nici unul dintre ochi
nu dezvoltă ambliopie, ambii ochi fiind capabili de vedere 20/20. Este rar cazul în care
ambii ochi privesc înspre interior în acelaşi timp, fiindcă astfel pacientul nu va vedea
nimic.

ASPECTE LEGATE DE INTERACŢIUNEA ACUITĂŢII VIZUALE CU ALTE


PROCESE ALE VEDERII (convergenţă, vedere binoculară)
Realizarea convergenţei ochilor conduce la o modificare reflexă a puterii
acestora (reflexul acomodare-convergenţă). În cazul în care trecerea de la vederea
monoculară la vederea binoculară conduce la modificarea vergenţei, este posibil ca să
fie necesară rafinarea corecţiei ametropiei determinată pentru testarea monoculară.
Această situaţie poate apărea la vederea departe dar mai ales, la testarea vederii
aproape.
În cazul vederii departe pentru un ochi cu exoforie, spre exemplu, la testarea
binoculară se va obţine o scădere a corecţiei faţă de testare monoculară deoarece,
atunci când priveşte cu ambii ochi pacientul va face efort de compensare a exoforiei
(rotaţia ochiului spre nas) pentru a obţine fuziunea imaginilor, ceea ce va induce o
creştere a puterii cristalinului. Aceasta va conduce la o corecţie necesară pentru
vederea binoculară mai redusă decât cea determinată monocular pentru fiecare ochi în
parte. În practică, sunt posibile 2 abordări:
măsurarea deviaţiei oculare şi stabilirea acomodării indusă de convergenţă
utilizând grafice standard acomodare-convergenţă; metoda are dezavantajul că pot
apărea erori datorită abaterii graficului acomodare-convergenţă pentru pacientul testat

18
faţă de graficul standard (determinarea graficului acomodare-convergenţă pentru
fiecare pacient este laborioasă).
stabilirea corecţiei monoculare pentru fiecare ochi şi modificarea corecţiei în paşi
mici, în timp ce pacientul priveşte cu ambii ochi, până când există senzaţia de vedere
fără tensiune oculară. Pentru a uşura acest proces de rafinare a fost adaptat testul
roşu-verde pentru varianta binoculară. Testul conţine două perechi de cercuri
concentrice negre, una pe fond verde şi una pe fond roşu, polarizate în plan vertical şi
încă două perechi de cercuri concentrice negre, una pe fond verde şi una pe fond roşu,
polarizate în plan orizontal. În faşa unuia dintre ochi există un filtru polarizat orizontal
(acest ochi va observa al doilea set de perechi de cercuri), iar în faţa celuilalt ochi, un
alt filtru polarizat vertical (acest ochi va observa primul set de perechi de cercuri).
Pentru fiecare ochi în parte se modifică corecţia până când cercurile observate pe fond
roşu sunt la fel de nete cu cele de pe fond verde.
O altă problemă ce apare curent la vederea binoculară este diferenţa imaginilor
pe retină. Stabilirea corecţiilor monocular şi apoi, rafinate binocular, va asigura că
imaginile obiectului observat prin sistemele optice formate din ochi plus lentila aeriană
de corecţie vor fi formate pe retină. Deoarece corecţia prin lentila aeriană se realizează
cu un sistem optic aflat la distanţă de sistemul optic al ochiului, aducerea planului
imagine pe suprafaţa retinei pentru a se obţine o imagine percepută clar nu implică şi o
mărime a imaginii pe retină identică cu mărimea imaginii pentru un ochi emetrop.
Obţinerea aceleiaşi mărimi a imaginii pe retină pentru ochiul corectat ca şi pentru
ochiul emetrop se poate obţine doar dacă sistemul optic de corecţie e în aceeaşi poziţie
cu sistemul optic al ochiului, deci corecţie prin implant. O îmbunătăţire a acestei situaţii
este corecţia prin lentile de contact, deoarece lentila de corecţie se apropie în acest fel
de sistemul optic al ochiului. Eroarea de mărime este cu atât mai mare cu cât corecţia
optică este mai mare. În practică, vor apărea probleme de percepţie atunci când există
diferenţe mari între corecţiile celor doi ochi. În cazul cel mai grav este posibilă
ambliopizarea (neutralizarea) unuia din ochi de către sistemul nervos. O soluţie în cazul
diferenţelor mari de corecţie între cei doi ochi este utilizarea lentilelor de contact sau
reducerea uneia dintre corecţii (subcorectare).

19
Pentru identificarea diferenţelor mari de percepţie a imaginilor (anizeiconie) se
pot folosi teste speciale. Spre exemplu, este des întânit un test la care imaginea
observată de pacient este sub forma unui pătrat negru pe fond alb, având colţurile
iluminate cu lumină polarizată vertical şi segmentele centrale ale laturilor iluminate cu
lumină polarizată orizontal. În centrul pătratului este un cerc plin iluminat cu lumină
nepolarizată. În faţa unuia din ochii pacientului este plasat un filtru polarizat vertical
(acest ochi va vedea doar colţurile pătratului şi centrul), iar în faţa celuilalt ochi este
plasat un filtru polarizat orizontal (acest ochi va vedea doar segmentele centrale ale
laturilor pătratului şi centrul). Deoarece centrul este observat de ambii ochi, va fi
stimulată fuziunea imaginilor şi va fi stimulată compensarea deviaţiilor oculare.
Pacientul va privi cu ambii ochi şi va spune dacă pătratul imaginar format de colţuri este
identic cu pătratul imaginar format de segmentele centrale. În cazul unor forii
necompensate dar fără anizeiconie, cele două pătrate vor avea aceeaşi dimensiune,
dar vor fi deplasate. În cazul anizeiconiei, cele două pătrate imaginare apar cu
dimensiuni diferite. Acest lucru impune reducerea corecţiei unuia din ochi până se
obţine egalitatea dimensiunilor pătratelor imaginare.
O variantă a acestui test este utilizarea a trei rânduri de litere, unul iluminat cu
lumină polarizată vertical, altul cu lumină polarizată orizontal şi cel de-al treilea, plasat
între celelalte două, iluminat cu lumină nepolarizată. Pacientul, ce poartă polarizori
similari cazului anterior, trebuie să vadă trei rânduri de litere. Dacă există forii
necompensate, va vedea patru rânduri de litere. Dacă există anizeiconie, va vedea
rândul central neclar.
Reflexele de acomodaţie, convergenţă şi mioză sunt sinchinetice adică au loc
simultan datorită atât a conexiunilor corticale şi subcorticale cât şi a căii parasimpatice
comune din nervul oculomotor. Stimulul acomodativ este variaţia de vergenţă a luminii
care produce aberaţia cromatică şi efectul Stiles - Crawford la nivelul retinei. La
frecvenţe spaţiale foarte mici de 1cpg diversele lungimi de undă focalizează în faţa
retinei şi au un efect diferit asupra conurilor foveale L, M şi S care sunt sensibile la
diferenţe de contrast. Imaginile obiectelor mai apropiate de punctum remotum apar pe
retină sub forma unor cercuri de difuziune. Impulsurile nervoase pornesc de la maculă
prin nervul optic, chiasma optică, tractul optic şi radiaţiile optice spre câmpul cortical 17.

20
De aici fibrele eferente ajung la nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-
Westphal) din mezencefal unde se află primul neuron al căii eferente parasimpatice.
Axonii acestuia străbat nervul oculomotor şi rădăcina motorie a ganglionului ciliar şi fac
sinapsă în ganglionul ciliar (unde se află deutoneuronul căii). Axonii deutoneuronului
căii ajung prin nervii ciliari scurţi la globul ocular şi inervează partea circulară a
muşchiului ciliar (muşchiul Rouget-Muller). Aceasta are ca efect relaxarea zonulei lui
Zinn şi a întregului cristalin ale cărui suprafeţe devin astfel mai bombate.
Conexiunile câmpului cortical 17 cu câmpul motor vizual 19 şi cu câmpul frontal
(câmpul motor ocular) reprezintă suportul pentru reflexul de convergenţă, care este un
reflex sinchinetic cu acomodaţia. Din câmpul frontal pornesc fibre spre sub nucleul
pentru muşchiul drept medial din nucleul oculomotorului. Stimulii determină contracţia
muşchilor drepţi mediali şi deci convergenţa.
Un alt reflex sinchinetic acomodaţiei este mioza care diminuează aberaţiile
optice şi cresc profunzimea câmpului rezultând o creştere a calităţii imaginii. Braţul
eferent al acestui reflex este identic cu cel al acomodaţiei numai că axonii neuronilor
ganglionului ciliar ajung în muşchiul circular al irisului.
Dispersia este un fenomen derivat din refracție și constă în despărțirea luminii
albe în culorile ei componente (roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet)
atunci când intră într-o lentilă sau alte medii specifice și se datorează diferențelor dintre
lungimile de undă ale acestor culori. Cu cât o culoare are o lungime de undă mai mică
(și o frecvență mai mare), cu atât aceasta va fi refractată mai mult. Refracția și dispersia
luminii sunt și motivul pentru care cerul pare albastru. Culorile cu lungimi de undă mai
mici (violet, indigo și albastru) sunt refractate și dispersate mai mult decât celelalte
culori ale spectrului. Această refracție și dispersie apare în moleculele de aer din
atmosferă și împrăștie lungimile de undă mai mici de la o moleculă la alta în timp ce
culorile cu lungimi de undă mai mari sunt împrăștiate mai puțin, traseul lor fiind mai
drept în lipsa unei refracții pronunțate. Astfel, în orice direcție ne-am uita, cerul pare
albastru (nu pare violet așa cum ar trebui de fapt pentru că ochiul uman este mult mai
receptiv la culoarea albastră decât la violet).
Difracție înseamnă împrăștierea undelor (luminoase, sonore, radio etc.) atunci
când întâlnesc un obstacol sau când trec printr-un orificiu. Difracția este cu mult

21
diminuată dacă obiectul sau orificiul sunt mai mari decât lungimea undei respective. De
exemplu, dacă cineva vorbește iar cel care ascultă se așează după un copac, acesta
din urmă nu va avea probleme în a auzi ce spune primul deoarece undele sonore sunt
mai lungi decât diametrul unui trunchi de copac obișnuit. Pe de altă parte, lumina nu va
trece la fel de ușor de trunchiul unui copac deoarece lungimea sa de undă este cu mult
mai mică (umbra se datorează difracției foarte scăzute a luminii atunci când întâlnește
obiecte macroscopice). Difracția este într-un sens opusul relexiei. Microscopul (ca și
telescopul de altfel) funcționează datorită reflexiei luminii; există însă o limită până la
care poate funcționa și nu este o limită dată de puterea lentilelor ci o limită a opticii.
Microscopul optic ne este util doar dacă obiectul observat are dimensiunile egale sau
mai mari cu lungimea de undă a luminii folosite. Dacă obiectul este mai mic undele
luminoase pur și simplu îl vor ocoli, nereflectându-se suficient de multe unde înapoi
către privitor pentru a putea fi observat.
1.3.PRESBIOPIA
Presbiopia este un viciu de refractie, o tulburare fiziologica a acomodatiei care
apare in jurul varstei de 40-45 de ani si se manifesta prin diminuarea progresiva a
amplitudinii acomodative.
Simptome.
Presbiopia se manifestd prin vedere neclarl la distanta de 33 cm, accentuata de
o iluminare slaba care este
asociata cu astenopie la lectura, cefalee,hiperlacrimare i hiperemia conjunctivala.
Mecanism.
Presbiopia este rezultatul unui process de imbdtranire normala a cristalinului
care isi pierde lent elasticitatea si astfel amplitudineaa comodativa diminueaza pina la 0
dioptrii in jurul varstei de 75 de ani. Scleroza cristalinului se manifesta prin reducerea
elasticitatii capsulei si a
plasticitafii nucleului cristalinian la care contribuiei in mica masura la scleroz
corpului ciliar.
Optica presbiopiei.
Din tabelul Donders observam ca la varsta de 50 de ani amplitudinea
acomodativa este de 2.5D

22
deci pentru a vedea clar pacientul trebuie sa indeparteze cardul de testare la
40cm. Daca acesta doreste si citeasca la 33cm el are nevoie de o amplitudine
acomodativa de 100/33 adica de 3D. Putem deci sa- I prescriem o lentila cu plus egal 6
cu diferenta dintre cele doua valori (3D-2.5D) adica +0.5D. Daca doreste sa citeasca la
25cm are un necesar de 4D si trebuie
prescrisa o lentil de +lD.
Corectia optici.
In presbiopie prescrierea ochelarilor se face in funcfie de distanta la care citeste
si la care lucreaza pacientul. Se prescriu lentilele cu plus cu valorile cele mai mici care
clarifica cel mai mic scris de pe cardul de citit. Pentru prescrierea ochelarilor bifocali sau
multifocali se poate parcurge urmitorul algoritm:
-calculaza necesarul de dioptrii la distant in functie de viciul de refractive
preexistent;
-evaluati amplitudinea acomodativa si retineti jumatate din valoarea ei ca rezerva
-calculati necesarul teoretic de dioptrii in funcfie de distanta de lucru (de exemplu
la 33cm 3D);
-efectuati diferenta intre necesaru de dioptrii la distanta de lucru si rezerva
acomodativa
-adiugarea lentilelor cu plus. Dupa ce efectuam diferenta de mai sus, valoarea
r:ezultata este punctul de plecare peste care adaugam progresiv lentile cu plus pana
pacientul vede clar randul cel mai mic de pe card la distana de lucru aleasa este foarte
important ca aceasta distana sa ramana constanta si sa se verifice parcursul
acomodatiei prin apropierea cardului si Indepirtarea cardului pana vede clar.
Ochelarii bifocali prezinta schimbari bruste la puterii refractive si inaltimea
segmentului inferior este alcatuit din functie de ocupatie. Cei care folosesc ochelarii mai
mult la citit au nevoie de un segmeti inferior mai mare. Pentru a compensa anumite
Heteroforii preexistente segmentele Inferioare se pot descentra. Lentilele progressive
sunt mult mai avantajoase la acei
presbiopi care nu pot folosi ochelarii bifocal datorita saltului care apare la privirea
in jos.

23
Curbura suprafetei unei lentile progressive creste spre inferior. Aceasta lentila
are patru zone optice; zona sferica pentru distana,zona sferica pentru citit, zona de
tranzitie si zona periferica.Lentilele cilindrice se aplica pe suprafata posterioara.
Corectia chirurgicala.
Noile tendinle din chirurgia refractive cauta gasirea unor solutii pentru corectarea
presbiopiei. Cu ajutorul laserului cu excimeri s-a incercat realizarea unei ablafii
concentric a corneei astfel incat pentru un anumit diametru pupilar sa se obtina o putere
refractiva prestabilita. in
cazul in care pacientul priveste la 33cm seproduce reflexul de mioza si pentru
acel diametru curbura corneei trebuie sa fie calculata astfel incat sa permita vederea
clara la acea distanta. Cand pacientul priveste la distanfa, diametrul pupilar creste la o
noua valoare caruia i corespunde o alta curbura comeana.
Datoriti variatiilor individuale ale diametrului pupilar departe aproape
este foarte greu de gasit un algoritm de calcul al tratamentulu cu laser si de
aceea rezultatele au un grad de imprecizie ridicat.
O alti directie de cercetare in tratamentul presbiopiei este keratoplastia
conductiva
Studiile clinice FDA argumenteze aceasta tehnica care pana acum a fost folosita
doar in tratamentul hipermetropiei. Keratoplastia conductivaeste mai pulin invaziva
decat tratamentele
laser si constain plasarea unor puncte de tratament pe comee cu ajutorul unei
sonde care emite unde radio. Ele au efectul de a aplatiza zone mici din corneea
periferica. Se poate induce la nivelul corneei o multifocalitate in trepte. Deoarece
aceasta tehnica este reversibil la o alta abordarea r fi inducerea unei miopii pe ochiul
nondominant anizometropiei, dupa prealabil.
Implantele intraoculare folosite uzual in operafiile de cataraca au un singur focar
si
nu pot simula acomodatia. Pentru ca pacientul sa vada clar la distanti si la
aproape este nevoie de implante multifocale cu 2-3 zone optice concentrice sau de
implante asferice. Atunci cand privesc aproape se produce o mioza reflexa si aria
pupilari se reduce deasupra zonei optice cu

24
puterea dioptrica cea mai mare. Diametrul pupilar este foarte variabil si de aceea
nu se
obtin intotdeauna rezultate satisfrcatoare.Cu toate ca implantele multifocale au o
adancime a focusului superioara celor unifocale,sensibilitatea de contrast este mai mica
deci calitatea imaginilor este diminua. Orice descentrare postoperatorie a implantului
poate duce la scaderea acuitatii vizuale.

CAPITOLUL 2
TEHNOLOGIA DE EXECUTIE A LENTILELOR AERIENE
2.1 Sticla este materialul care la răcire trece direct din stare lichidă în stare
solidă, fără nici o stare intermediară, cu condiţia ca şi cele două faze să fie în echilibru
termodinamic.
Sticla obişnuită se obţine prin topirea unui amestec de nisip, sodă şi calcar, care
după răcire se transformă într-un corp omogen, amorf şi transparent. Pentru obţinerea
sticlelor cu anumite proprietăţi tehnice, în amestecul de materii prime se mai introduc şi
alte substanţe cum sunt: boraxul, oxizii de plumb, dolomite, coloranţi anorganici (oxizi
sau sulfuri metalice). Dintre varietăţile tehnice de sticlă, cele mai importante sunt: sticla
industrială, sticla optică incoloră, sticla optică colorată, sticla care dispersează lumina,
sticla tehnică, sticla organică.
● Sticla industrială are următoarele proprietăţi: transparenţă, omogenitate,
duritate la temperatură obişnuită, fragilitate, conductivitate electrică şi termică redusă,
stabilitate faţă de acţiunea apei, a aerului şi a altor reactivi chimici.
● Sticla optică incoloră este folosită pentru confecționarea pieselor optice ale
aparatelor. În funcţie de compoziţia lor şi de calităţile lor optice există mai multe tipuri de
sticlă. Prin denumirea sticlei optice se indică tipul sticlei. După denumire se deosebesc
două grupe principale: sticla tip Crown şi sticla tip Flint. După compoziţie, sticlele Crown
nu conţin plumb, iar sticlele Flint conţin plumb. Prin introducerea diferitelor substanţe în
compoziţia sticlei, cele două tipuri prezintă numeroase variante. Sau mai obţinut grupe
de sticlă cu fluor-crown, crown-bor, crown-fosfat etc.
● Sticla optică colorată: la majoritatea aparatelor şi instrumentelor optice este
necesară şi sticla colorată. Aceasta se execută în acelaşi mod ca şi sticla optică

25
incoloră, cu deosebirea că se adaugă în amestec o substanţă care provoacă o anumită
colorare. În tabelul de mai jos sunt indicate câteva substanţe colorante şi efectele lor.
● Sticla care dispersează lumina are rolul de a abate lumina incidentă din direcţia ei şi
de a o dispersa în toate direcţiile. Sunt două categorii de sticlă care dispersează lumina: sticla
mată şi sticla opal. Sticla mată se obţine din sticlă clară prin mătuirea ei pe una sau pe ambele
feţe. Sticla opal este o sticlă cu aspect lăptos, obţinută prin introducerea în masa sticlei a unor
agenţi de opacizare, ce conţin fluor (criolit), staniu sau fosfor (fosfați).
● Sticla tehnică se poate clasifica în: sticlă brută şi sticlă de oglinzi.
- Sticla brută are suprafaţa rugoasă. În ea pot apărea uneori defecte de tipul: incluziuni
filiforme, bule etc. Din această sticlă se execută piese optice de mică precizie, cum ar fi lentile
simple, condensatoare, etc.
Operaţiile principale ale procesului tehnologic
Tehnologia de fabricaţie a pieselor optice este determinată de forma şi dimensiunile
pieselor, de precizia prelucrării, de tipul semifabricatului şi de tipul sticlei. Piesele optice se pot
împărţi în următoarele grupe: lentile, prisme, pene optice, lame plan-paralele, oglinzi, filtre.
Firmele producătoare de sticlă optică livrează celor care prelucrează piese optice, următoarele
forme de semifabricate: turnate, blocuri, plăci, geam tras şi semifabricate presate. Prelucrarea
la rece a pieselor optice începe, în cazul producţiei în serie, de la semifabricate presate la cald,
iar producţia de unicate şi de serie mică de la blocuri şi plăci de sticlă optică. Prelucrarea
pornind de la semifabricate presate are avantajul că elimină o serie de prelucrări iniţiale pentru
apropierea materiei prime de forma finită a piesei.
Din cauza durităţii sticlei, superioare oţelurilor călite, prelucrarea se face aproape
exclusiv cu materiale abrazive. Operaţiile propriu-zise de prelucrare cu materiale abrazive, a
pieselor optice se pot grupa astfel:
- pentru obţinerea formei geometrice în limitele de toleranţă impuse de documentaţie
(şlefuirea);
- pentru realizarea transparenţei suprafeţelor active, prin netezirea asperităţilor
(polisarea).
Precizia de fabricaţie a pieselor optice depinde de scopul pentru care acestea vor fi
utilizate. În desenele de execuţie ale lentilelor sunt indicate, în afară de cote şi toleranţele
respective, toleranţe de acurateţe, zgârieturile (ca lăţime, lungime şi suprafaţă totală).
Desenele de execuţie ale lentilelor prevăd de asemenea adaosuri de prelucrare care
depind de următorii factori: felul prelucrării (eboşare, dusisare, polisare etc.); dimensiunile, tipul

26
şi forma piesei; calitatea prelucrării anterioare; toleranţele în care trebuie să se înscrie
prelucrarea
Operaţiile principale ale procesului tehnologic sunt: debitarea, şlefuirea brută
(eboşarea), şlefuirea medie (dusisarea), şlefuirea fină, şlefuirea foarte fină (polisarea).
Debitarea se realizează din plăci de sticlă optică, cristal, geam tras sau blocuri de sticlă
optică. Operaţia se poate realiza în mai multe moduri, funcţie de grosimea plăcii de sticlă.
Debitarea din placă cuprinde următoarele operații: trasare, crestare şi despicare.
Şlefuirea brută (eboşarea) este necesară când fabricarea începe de la blocuri de sticlă,
după debitare fiind necesare operaţii de prelucrare pentru apropierea de forma finală a pieselor.
În cazul lentilelor sunt necesare operaţii de şlefuire sau frezare la grosime, concomitent cu
obţinerea paralelismului feţelor şi operaţii de rotunjire marginală, deoarece după debitare,
plăcile au şanţuri pe suprafeţe, rizuri adânci, înclinaţii ale feţelor şi formă paralelipipedică.
Şlefuirea medie (dusisarea) are ca scop realizarea formei geometrice finale a piesei cu
un adaos minim, pentru prelucrarea ulterioară a feţelor active. Şlefuirea poate începe fie de la
semifabricate presate la cald (la fabricarea în serie), fie de la piese debitate în blocuri sau plăci
şi şlefuite brut.
Şlefuirea fină este folosită în procesele tehnologice moderne de prelucrare a pieselor
optice. Această metodă conferă o productivitate ridicată şi o calitate corespunzătoare a
suprafeţei prelucrate.
Şlefuirea foarte fină (polisare) are ca scop obţinerea transparenţei, deoarece şlefuirea
executată în scopul obţinerii formei geometrice a pieselor optice, realizează o suprafaţă rugoasă
şi netransparentă. Prelucrarea sticlei optice minerale cu abrazivi liberi Caracteristicile mecanice
ale sticlei, duritate mare şi rezistenţă foarte mică la şoc (fragilitate), precum şi calitatea ridicată a
suprafeţelor pieselor optice, au impus o tehnologie specifică acestora, care are unele asemănări
cu prelucrarea prin lepuire a suprafeţelor pieselor metalice. Aceste particularităţi au determinat
metode specifice de fixare, în vederea prelucrării pe maşini, scule specifice, maşiniunelte cu
cinematică specifică, precum şi metode şi mijloace de control de cea mai mare precizie.
Debitarea Sticla optică, după elaborare şi tratare, este verificată din punctul de vedere
al caracteristicilor optice şi anume: indicele de refracţie, dispersia medie, coeficientul de
absorbţie al luminii, lipsa de incluziuni filiforme, clasa şi categoria bulelor, omogenitatea lotului
după indicele de refracţie şi birefringenţa. Pentru seriile de fabricaţie mici şi mijlocii, tehnologia
prelucrării sticlei începe cu operaţiile de debitare. În cazul seriilor mari şi a producţiilor în masă,
tehnologia se bazează pe prelucrarea unor semifabricate care exclud debitarea.

27
● Debitarea sticlei din plăci necesită o succesiune de operaţii: trasarea, crestarea şi
despicarea. - trasarea se execută folosind un creion (cu vârful moale) pentru suprafeţe polisate.
Pentru plăci de sticlă mată este necesară şi o ungere cu petrol a suprafeţei, operaţii ce ajută la
vizualizarea bulelor, dar şi la punerea în evidenţă a liniilor trasate. Pentru a executa trasarea se
folosesc rigle metalice şi echere; - Crestarea se execută pe urma lăsată la trasare, prin
utilizarea unor scule dure: cuţite de diamant, role din carburi metalice sau cuţite cu carburi
metalice. Operaţia se poate executa manual, pe o maşină specială sau cu ajutorul unui
dispozitiv special de tăiat rotund. - Despicarea se poate executa cu ciocanul, pe dorn sau
utilizând o presă, în funcţie de grosimea plăcii. Pentru a fi despicată, sticla trebuie să fie
crestată conform trasajului.
● Debitarea sticlei în bloc se realizează astfel: se trasează pe blocul de sticlă
dimensiunile plăcilor sau ale semifabricatelor, prevăzându-se şi adaosurile necesare pentru
debitare, care trebuie să ţină cont de dimensiunile sculei.
Eboşarea
Operaţiile tehnologice de prelucrare a pieselor optice modifică forma, dimensiunile şi
calitatea suprafeţelor. Semifabricatul obţinut prin presare sau debitat din blocuri de sticlă este
supus unei succesiuni de operaţii, obţinându-se forma finită a piesei. Primele operaţii de
prelucrare propriu-zisă, sunt şlefuirile brute (eboşare), urmate apoi de şlefuiri din ce în ce mai
fine (dusisare, lepuire) şi finalizarea procesului tehnologic, polisarea.
Eboşarea (şlefuirea brută) este operaţia prin care semifabricatul obţine forme
geometrice apropiate de cele ale piesei finite. În urma acestei operaţii rezultă o rugozitate destul
de mare pe suprafeţe. Introducerea procedeelor moderne de debitare, utilizarea tot mai
frecventă a semifabricatelor presate, precum şi introducerea mecanizării operaţiilor au dus la
eliminarea necesităţii degroşării prealabile a pieselor. Şlefuirea plan-paralelă este necesară în
vederea aducerii semifabricatelor la aceeaşi grosime în vederea prelucrării lor unitare la raza de
curbură.
Rotunjirea semifabricatelor este necesară ca urmare a formei pătrate rezultate la
debitare. Este operaţia de generare a suprafeţelor auxiliare cilindrice ale pieselor optice.
Dusisarea şi lepuirea Operaţiile de dusisare şi lepuire sunt operaţii de şlefuire medie,
respectiv fină a sticlei optice. Aceste operaţii urmează după eboşare şi preced polisarea sticlei.
Practic sunt tot operaţii de şlefuire, dar care se execută în cazul dusisării cu abrazivi mai fini, din
categoria micropulberilor, obţinându-se şi calităţi mai bune din punctul de vedere al rugozităţii
suprafeţelor. Lepuirea se utilizează în cazul lentilelor executate în serii mari, unde se poate
obţine o productivitate mărită, care să compenseze costul ridicat al pastilelor de diamant.

28
Polisarea Operaţiile descrise până acum, care înseamnă tot atâtea etape în procesul de
transformare a semifabricatului în piesă optică finită, acţionează asupra formei şi dimensiunilor
acestuia, mărindu-se treptat gradul de netezire a suprafeţei, aceasta rămânând în continuare
mată, netransparentă. Polisarea este operaţia prin care suprafeţele de lucru devin transparente,
obţinându-se rugozitatea de 0,012 μm. Prin această operaţie se îndepărtează urmele operaţiei
de şlefuire fină (lepuire), asigurându-se piesei acurateţea.

Centarea lentilelor este necesară datorită influenţei pe care o are asupra imaginii
produse de lentile. Axa optică a unei lentile este linia dreaptă care uneşte centrele de curbură
C1 şi C2 ai celor doi dioptri din care este alcatuită lentila. Orice lentilă, în afară de axa optică
are şi o axă geometrică O1O2. Lentila se consideră perfect centrată atunci când axa ei
geometrică coincide cu axa optică. Când cele doua axe nu coincid, lentila este descentrată. La
o astfel de lentilă, grosimea la margine nu mai este constantă pe tot conturul lentilei, diferenţa
de grosime crescând cu descentrarea.
Centrarea lentilelor înainte de prelucrare este absolut necesară. Cum poziţia axei optice
nu se poate determina decât după operaţia finală de polisare, rezultă că de la început trebuie
prevăzute adaosuri de prelucrare necesare centrării lentilei. Acest adaos constă într-o mărire a
diametrului lentilei în funcţie de posibilitatea pe care lentila respectivă, prin caracteristicile ei
geometrice, o are de a prezenta în final descentrări mai mult sau mai puţin accentuate. În cazul
lentilelor cu putere dioptrică mică, chiar la apariţia unui efect mic de prismă, deplasarea axei
optice este foarte accentuată, deci adaosul de prelucrare, lăsat pentru centrare trebuie să fie
mult mărit. În această situaţie, a centra o lentilă înseamnă în primul rând a determina poziţia
axei optice, iar apoi a prelucra conturul lentilei faţă de această poziţie determinată de axa
optică. În acest caz, lentila, odată centrată şi aşezată în montură, corespunde axei de referinţă
a sistemului. După centrare şi debordare este necesar să se efectueze şi o teşire finală a
lentilelor.
Metode de centrare Sunt următoarele: centrarea lentilelor prin metode optice, centrarea
prin metode mecanice şi centrarea prin metode optico-mecanice. Alegerea metodei de centrare-
debordare este condiţionată de dimensiunile şi geometria lentilei, de precizia de centrare
impusă, precum şi de numărul de piese din lotul de fabricaţie.
● Centrarea şi debordarea prin metode optice Metodele optice de centrare permit
determinarea axei optice a lentilei şi poziţionarea acesteia în axa de rotaţie a maşinii de
debordat, prin reflectarea imaginii unei surse de lumină pe suprafeţele transparente ale lentilei

29
(centrare prin spot luminos) sau prin refracţia luminii prin lentilă (centrare prin transparenţă).
Centrarea prin spot luminos s-a generalizat ca metodă de prelucrare, iar centrarea prin
transparenţă se foloseşte ca metodă de control.
Avantajele centrării optice: precizii mari de centrare, maşina este relativ simplă, sculele
abrazive sunt relativ ieftine, reglarea maşinii este uşoară şi rapidă, este suficientă o singură
mandrină de centrare pentru un anumit diametru al lentilei.
● Centrarea şi debordarea mecanică a lentilelor Principiul centrării mecanice: atunci
cand un dioptru sferic se sprijină pe o muchie circulară, centrul sau de curbură se află pe axa
mandrinei, deci el se autocentrează. Pentru a se autocentra şi dioptrul sferic din exterior este
necesară încă o mandrină identică cu prima şi perfect coaxială, pe care să se sprijine al doilea
dioptru. Precizia centrării obţinute mecanic (prin autocentrare) îşi are limitele ei determinate de
posibilitatea producerii fenomenului de alunecare pe un plan înclinat. În cazul lentilei, unghiul de
înclinare  se numeşte unghi de pană. O lentilă se poate autocentra dacă are suma unghiurilor
de pană mai mare de 170 ; sub această valoare fenomenul de autocentrare nu se mai produce.
● Centrarea optico-mecanică Se realizează pe maşini asemănătoare cu maşinile
mecanice de autocentrat (semiautomate sau automate). Permite prelucrarea lentilelor a căror
geometrie nu satisface condiţia de autocentrare sau a acelora care se pot autocentra, dar
necesită o precizie mare de centrare. Centrarea lentilelor se controlează după operaţia de
debordare, folosindu-se un aparat optic de control, compus dintr-un colimator, dispozitivul de
prindere a lentilei şi lunetă (microscop) de vizare şi măsurare.
Teoria lui Gauss asupra formării imaginii prin sistme optice, nu poate fi aplicată
sistemelor reale, care au deschidere şi câmp mare. Nr. crt. Denumirea mărimii Formula de
calcul Unitatea de măsură 1 Intensitate luminoasă I = d / dΩ cd (candela) 2 Flux luminos  =
dW / dt lm (lumen) O J Iluminare E = d / dS2 lx (lux) 4 Excitanţă M = d / dSl lm / m2 5
Luminanţă L - dl / dS cos cd / m2 6 Expunere H = E(t) x dt lx x t 7 Intensitate energetică Ie =
de / dΩ W / sr 8 Flux energetic e = dWe / dt W 9 Iluminare energetică Ee = de / dSl W / m
2 10 Exitanţă energetică Me = de / dSl W / m 2 11
Luminanţă energetică Lc = dle / dS cos W / sr x m2 12 Expunere energetică He = Ee(t)
x dt J / m 2 Indexul 1 se referă la suprafaţa care emite lumină, iar indexul 2 la suprafaţa
iluminată. 18 În aceste situaţii, fasciculele homocentrice de raze care intră în sistem, după
traversarea acestuia, îşi pierd homocentricitatea. Ca urmare, imaginile punctelor nu mai sunt
puncte, ci pete de difuzie, ceea ce conduce la micşorarea calităţii imaginii.
O imagine afectată de aberaţii, este o imagine neclară, distorsionată, cu contururi
colorate. În practica proiectării sistemelor optice, aberaţiile se împart în două grupe:

30
1) aberaţii geometrice, care apar în sistem Ia trecerea unei radiaţii monocromatice (se
mai numesc şi aberaţii monocromatice);
2) aberaţii cromatice, care apar în sistem Ia trecerea unor radiaţii cu o compoziţie
spectrală complexă.
Ele se datorează dependenţei indicilor de refracţie ai mediilor optice, de lungimea de
undă a fiecărei radiaţii (dispersia luminii). În marea majoritate a cazurilor, aberaţiile ambelor
grupe se manifestă în sistemele optice simultan.
Valorile aberaţiilor se obţin ca diferenţa între coordonatele punctelor de intersecţie cu
planul imagine ale razelor reale şi coordonatele punctelor de intersecţie ale razelor în sistemul
considerat ideal. Clasificarea aberaţiile geometrice :
- aberaţia de deschidere (de sfericitate)
- este aberaţia produsă de un sistem optic pentru un obiect de pe axa optică ;
- aberaţia de comă - este aberaţia produsă de un sistem optic pentru fascicule largi
provenite de la puncte obiect din afara axei optice. Această aberaţie depinde aşadar, atât de
coordonatele razei de intrare cât şi de ordonata punctului obiect y ;
- aberaţiile de astigmatism şi curbura de câmp - aceste aberaţii apar simultan în cazul
fasciculelor înguste şi mult înclinate, care provin de la puncte obiect din afara axei optice ;
- aberaţia de distorsiune - este aberaţia care apare la reprezentarea unui câmp obiect
mare şi se manifestă prin variaţia mărimii liniare (3 în funcţie de ordonata y. Nu depinde de
coordonatele razei în pupila de intrare. Ca urmare, în prezenţa distorsiunii, dacă toate celelalte
aberaţii sunt absente, întreg fasciculul de raze se deplasează cu dy', fără ca homocentricitatea
să se strice.
Aberaţia de sfericitate
Aberaţia de sfericitate a fost definită ca aberaţia punctelor de pe axa optică. Este
aberaţia care nu depinde deci, de poziţia obiectului în câmpul obiect.
Cauza aberaţiei de sfericitate rezultă din faptul că puterea lentilei creşte de la centru
către margine.
Metodele de corectare a aberaţiei de sfericitate sunt următoarele :
- metoda dedublării - constă în înlocuirea unei lentile cu un sistem format din două sau
mai multe lentile, sistemul având aceeaşi distanţă focală ca şi lentila iniţială ;
- metoda combinării lentilelor convergente cu lentile divergente ; - folosirea suprafeţelor
asferice.
Este evident ca aberaţia de sfericitate se manifestş şi în cazul altor elemente optice:
lame plan - paralele, prisme, oglinzi.

31
Aberaţia de comă
Aberaţia de comă se manifestă la reprezentarea punctelor obiect din afara axei optice
cu fascicule largi de raze înclinate.
Esenţa aberaţiei de comă constă în aceea că un fascicul de raze simetric în raport cu
raza pupilară principală, la intrarea în sistemul optic, devine asimetric la ieşirea din sistem.
Pierderea simetriei în fasciculul emergent se explică prin condiţiile diferite de refracţie pentru
razele care intră în sistem în diferite zone ale pupilei de intrare. de sfericitate şi comă meridiană.
în cazul existenţei aberaţiei de sfericitate, imaginea unui punct este o pată de difuzie circulară şi
se poate stabili un plan de punere la punct a imaginii optim, în cazul aberaţiei de comă pata de
difuzie este nesimetrică şi are o distribuţie neuniformă a intensităţii luminoase.
Metodele de corecţie a aberaţiei de sfericitate se folosesc şi pentru corecţia aberaţiei de
comă.

2.2Sticla organică este o masă plastică de diferite compoziţii.


Cele mai răspândite sunt plexigasul (polimethilmethakrilat) şi trolit–ul (polistirol). Din
punctul de vedere al refracţiei, plexiglasul corespunde sticlei Crown, iar trolitul sticlei Flint.
Plexigasul este un termoplast transparent cu bune proprietăţi optice, cum sunt transparenţa şi
omogenitatea.
Avantajele folosirii materialelor organice (plastice) în executarea lentilelor de ochelari
sunt:
- Turnarea precisă a acestor materiale poate înlocui procesul de polisare şi lustruie;
astfel dispozitivele de montare pot fi confecţionate împreună cu componenta optică.
- Se poate obţine o dispersie relativ ridicată, chiar în cazul materialelor cu indici mici de
refracţie. Multe materiale plastice au proprietăţi superioare sticlei minerale în domeniul
ultraviolet şi infraroşu ale spectrului.
- Materialele organice au proprietăţi mecanice superioare sticlei minerale; densitatea
specifică a materialelor plastice este, în general, jumatate din valoarea densităţii sticlei
minerale. Există însă şi o serie de dezavantaje: - precizie mai mică în procesul de prelucrare;
- sunt mai puţin rezistente la zgârieturi, deformări etc.;
- variaţiile de temperatură au o influenţă mult mai mare decât în cazul sticlei optice
minerale, atât în ce priveşte dilataţia cât şi în ce priveşte variaţia indicelui de refracţie
Tehnologia de fabricare Monomerul CR 39 este un material organic (plastic transparent)
şi are un miros specific. Polimerizarea sa durează multe săptămâni, dar prin încălzirea lui şi mai
ales cu adăugarea catalizatorilor, polimerizarea se poate realiza rapid.

32
Materialul polimerizat rezistă la acţiunea materialelor corosive, cum ar fi acizii şi soluţiile
bazice. În timp ce fabricarea unei lentile din sticlă minerală, necesită mai multe operaţii
tehnologice, fabricarea unei lentile din material plastic necesită o singură operaţie şi anume
turnarea lentilei.
Matriţa de turnare este confecţionată din două lentile de sticlă minerală, fiind realizată în
aşa fel încât să se obţină o turnare de precizie.
Avantajul acestor matriţe, pe lângă faptul că sunt confecţionate din sticlă minerală, care
este dură şi rezistentă, sticla fiind transparentă, se poate urmări tot procesul tehnologic în timpul
operaţiei de turnare. Raza de curbură a matriţei diferă de raza de curbură a lentilei obţinute,
deoarece CR 39 în timpul polimerizării prezintă o contracţie de 14 %.
Cunoscând caracteristicile materialului plastic CR 39 se pot elimina erorile de curbură
datorate contracţiei. Turnarea se realizează prin injectarea materialului monomer şi a unui
catalizator printr-un inel distanţier. Injectarea se face după ce amestecul a fost filtrat, până ce
materialul a devenit pur şi total transparent. După injectare, scula (matriţa cu lentila) se
introduce într-o baie special construită pentru acest scop în care se află apă la 40ºC. Materialul
plastic este menţinut mai departe sub influenţa unei călduri şi presiuni constante. În material are
loc un fenomen ireversibil de polimerizare. Polimerizarea se produce în urma încălzirii lente,
treptate până la 80ºC cu o toleranţă de +/- 1 % cu ajutorul termostatelor electrice şi prin
intermediul unor agitatoare. În asemenea condiţii, după 17 ore, CR 39 devine dur şi solid.
Încălzirea trebuie facută lent şi progresiv, pentru a se evita apariţia tensiunilor interne în
material.
Culoarea lentilei este determinată de densitatea coloranţilor, temperatura soluţiei şi
timpul de imersiune.Greutatea specifică a lentilelor din CR 39 este de 1,32 daN/m³ faţă de
greutatea specifică a sticlei minerale, care este de aproximativ 2,5 daN/m³. Greutatea are o
mare importanţă, mai ales la ochelarii destinaţi copiilor şi în cazul lentilelor foarte groase.
Duritatea sticlelor organice este sub duritatea sticlei minerale, dar tratarea lor cu raze
gamma duce la soluţionarea acestei probleme. Pe lângă CR 39, un alt material organic
cunoscut şi folosit este plexiglasul, un material transparent şi omogen fabricat din răşini acrilice.
Indicele său de refacţie este cuprins între 1,488 şi 1,520 şi corespunde sticlei Crown.
Materialele organice prezintă avantajul că se pot injecta în matriţe, obţinându-se în
câteva secunde lentile simple cu suprafeţe lustruite.
Se pot colora în diferite nuanţe cu coloranţi de anilină. Menţinerea materialului organic
de prelucrat sub presiune se face de la 5 la 180 secunde şi este în funcţie de: temperatura de
turnare, temperatura formei, configuraţia piesei, grosimea pereţilor piesei, construcţia formei şi a

33
canalelor de turnare. Un avantaj mare este că lentilele confecţionate din material organic nu
sunt casante.
Lentile aeriene protectoare contra luminii Aceste lentile asigură protecţia ochiului prin
efectul de absorbţie a luminii sau prin efectul de filtrare a luminii. Lumina este absorbită de
diferiţi oxizi metalici care determină culoarea sticlei. Prin dozarea adecvată a oxizilor metalici,
nuanţa lentilei este corespunzătoare cu absorbţia dorită. Se folosesc următoarele culori pentru
sticlele de protecţie contra luminii: maro, verde, albastru-cenuşiu, gri, galben, maro-neutru.
Culoarea verde are un efect calmant, liniştitor asupra ochiului, culoarea albastru-cenuşiu scoate
unele culori în evidenţă ca: verde, roşu, albastru. Lentilele protectoare contra luminii protejează
ochiul atât prin fenomenul de absorbţie a luminii cât şi prin fenomenul de reflexie. Aceste lentile
au aspect de oglindă, deoarece pe suprafaţa exterioară se pulverizează o peliculă cu grosimea
de ordinul micronilor. Suprafaţa exterioară a lentilei nu este transparentă şi reflectantă. Aceste
lentile protectoare sunt colorate, deoarece sticla incoloră reflectă raza de lumină şi oboseşte
ochii. Se folosesc frecvent două tipuri de sticle cu suprafaţă reflectantă: sticla cu joc unicolor
(sticla reflectantă de culoare galbenă, pe suprafaţa căreia se pulverizează catodic nichel sau
sticla de culoare argintie prin pulverizare cu cobalt) şi sticla cu joc multicolor (sticla pulverizată
cu nichel – cobalt). La lumina incidentă, sticla cu joc multicolor, privită din unghiuri diferite, are
culori diferite. Ea prezintă culorile albastru, violet, roşiatic, trecând treptat de la albastru la violet
şi apoi la roşu. Reflexia poate fi de 15 %, 25 %, 50 % şi 75 % şi depinde de grosimea stratului
de metal pulverizat. Sunt sticle de protecţie care reflectă pe toată suprafaţa şi sticle care reflectă
numai 3 / 4 din suprafaţa totală. O lentilă colorată trebuie sa îndeplinească următoarele condiţii:
să reducă intensitatea radiaţiei, să ajute la evitarea oboselii, să absoarbă aproape uniform
culorile spectrului vizibil nemodificând culoarea şi tonurile obiectelor şi a mediului înconjurător.
Lentile aeriene filtrante şi absorbante În afară de lentilele pentru ochelarii de corecţie,
care corectează defectele de refracţie ale ochiului, lentilele pentru ochelari au şi o altă
întrebuinţare. Sunt lentile care au un efect de atenuare a razelor de lumină şi filtrează razele
termice ultraviolete şi infraroşii. Aceasta se realizează prin absorbţia şi reflexia luminii. Lentilele
de absorbţie au straturi colorate, iar lentilele reflectante au o suprafaţă lucioasă.
Când fluxul Φ de lumină monocromatic străbate un mediu refractant (de exemplu sticla),
atunci o parte Φ1 se reflectă pe suprafaţa de separare dintre cele doua medii, o altă parte Φ2
se absoarbe în interiorul sticlei, adică se transformă într-o altă formă de energie şi numai partea
a treia Φ3 străbate mediul refractant. Cantitatea fluxului admis Φ3, din relaţia de mai sus, este
în funcţie de lungimea de undă, deoarece mediul refractant absoarbe razele de lumină cu
lungimi de undă diferite în mod neuniform.

34
Lentilele pentru ochelarii de protecţie se execută în diferite culori şi nuanţe. Sticla se
colorează cu diferite săruri metalice. Lentilele pentru ochelarii de protecţie se execută în culorile
verde, maro, cenuşiu, roz, albastru – cenuşiu şi galben. Ele au o capacitate de absorbţie de 15
%, 25 %, 50 % sau 75 %. Dezavantajul lentilelor colorate este că materialul din care acestea
sunt executate nu absoarbe uniform razele de lumină. Lentilele convexe şi concave, de-a lungul
axului optic, sunt mai groase sau mai subţiri şi nuanţele lor sunt mai închise sau mai deschise.
Acest dezavantaj poate fi înlăurat cu ajutorul lentilei tratate.
Aplicarea straturilor colorate sau antireflex se realizează în instalaţii speciale, prin
metoda evaporării în vid. Procedeul poate fi aplicat tuturor tipurilor de lentile de ochelari;
tratamentul color se execută prin depunere în acelaşi ciclu de lucru a unui strat subţire color şi a
unui strat antireflex. Tratamentul antireflex al lentilelor aeriene se face prin depunerea, în
acelaşi ciclu de lucru, a unui strat antireflex pe ambele suprafeţe ale lentilelor.
Lentilele se execută în diferite nuanţe de maron, cu capacităţi de absorbţie de 15 %, 25
%, 50 %, 75 %. Lentilele absorbante sunt foarte utile pentu cei ce lucrează la lumină artificială,
căci absorb o mare parte a razelor infraroşii şi se evită oboseala ochilor.
Lentilele cu absorbţie se execută în diferite forme: menisc, lenticulare, bifocale,
astigmatice sau prismatice.
Pentru capacitatea de filtrare a lentilelor optice, este caracteristic următorul lucru:
suprafaţa exterioară a acestor lentile este lucioasă şi reflectă lumina, iar suprafaţa interioară
atenuează razele luminoase.
Pe suprafaţa exterioară a lentilei se pulverizează un strat foarte subţire de argint, aur
sau platină de ordinul micrometrilor. După grosimea stratului de metal, capacitatea de atenuare
a lentilelor poate fi de 25 %, 50 % sau 75 %. Straturile de metal dau nuanţe diferite sticlei
lentilelor, de exemplu în cazul stratului de aur culoarea lentilei este verde-gălbui, verde sau
verde-albăstrui. În cazul argintului culoarea lentilei este albăstrui-deschis, albastru-violet sau
albastru-închis.
În cazul stratului de platină culoarea este maro-cenuşiu. Rolul protector al sticlei
depinde de influenţa factorilor externi la care este supus ochiul şi care determină tipul sticlei
protectoare. Sunt o serie întreagă de factori externi care deranjează ochiul, de exemplu lumina,
praful, acizii sau corpurile dure

35
2.3
Suprafeţele active ale pieselor optice, obţinute după operaţia de polisare, nu satisfac
întotdeauna cerinţele impuse acestora în timpul funcţionării. De aceea, aceste suprafeţe sunt
acoperite de pelicule din substanţe diferite, alese în funcţie de efectul produs de acestea în
funcţionarea pieselor optice. Tipuri de pelicule În funcţie de efectul produs, peliculele pot fi:
- reflectante, obţinute prin aplicarea unui strat metalic netransparent pe faţa 1 sau 2 şi
care are ca efect creşterea coeficientului de reflexie al suprafeţei pe care se depune;
- antireflectante, având ca efect micşorarea coeficientului de reflexie, mărind în acest fel
luminozitatea la trecerea fascicolului prin peliculă;
- filtrante, cu ajutorul cărora se obţin transmisii sau reflexii ale luminii în anumite domenii
ale spectrului şi cu valori bine determinate, caracterizate prin valoarea lungimii de undă;
- de protecţie, putând fi de natură organică sau anorganică, depunându-se pe suprafaţa
altor straturi, în scopul protejării acestora;
- bune conducătoare de curent electric, obţinut prin depunerea unui strat semiconductor
de bioxid de staniu şi depunerea pe acesta prin electroliză, a radiului sau argintului, care, prin
trecerea curentului electric, produc încălzirea suprafeţei şi înlăturarea aburirii sau îngheţării
suprafeţei.
În funcţie de rezistenţa la uzură, peliculele se pot clasifica în următoarele grupe:
- foarte rezistente, 0: permit curăţarea lor în condiţii de lucru pe teren;
- rezistente, 1: permit curăţarea cu solvenţi organici;
- de rezistenţă medie 2: permit curăţarea atenta cu vată, lavete speciale şi apoi cu
pensula pentru îndepartarea scamelor;
- puţin rezistente, 3: nu permit curăţarea mecanică;
- puţin rezistente din punct de vedere mecanic şi chimic 4: necesită protejarea prin lipire
cu o altă piesă optică. Rezistenţa peliculei la uzură se poate verifica cu ajutorul unui aparat ce
testează pelicula la frecare. Pe desenele de execuţie ale pieselor optice, unde este cazul, apar
şi simboluri convenţionale ale depunerilor de straturi pe suprafeţele optice
. Metode de aplicarea a straturilor subţiri
- Chimice: aplicarea peliculei are loc prin electroliza soluţiilor, prin tratare cu acizi sau
precipitarea substanţei prin reducere chimică.
- Fizice: constau în evaporarea în vid a substanţelor de depunere, urmată de
condensarea lor pe suprafaţa pieselor.
Metode chimice de aplicare a straturilor subţiri Varietatea metodelor chimice folosite
permite diversificarea materialelor de acoperire şi deci şi a calităţii straturilor. Astfel, aplicându-

36
se metode de depunere din soluţie se pot realiza straturi reflectante, filtrante sau antireflectante,
folosindu-se soluţii de azotat de argint, azotat de thoriu, ester ortosilicilic, amestec de ester
ortotitanic şi ortosilicilic. Prin electroliză se pot obţine pelicule de cupru, paladiu, aluminiu
fosforos.

Metalele folosite pentru obţinerea peliculelor reflectante sunt: argintul, aluminiul, platina,
rodiul sau paladiul. Peliculele de argint au cel mai mare coeficient de reflexie (97%), dar au o
rezistenţă mecanică redusă, necesitând acoperiri de protecţie.
Peliculele de aluminiu au un coeficient de reflexie mai mic (94%), în comparaţie cu cele
de argint. Ele sunt mai stabile şi mai rezistente. Peliculele de platină, rodiu sau paladiu au
rezistenţă ridicată şi o bună stabilitate termică şi chimică. Aceste caracteristici permit utilizarea
lor la instrumente medicale ce conţin elemente reflectante şi trebuie să suporte variaţii frecvente
de temperatură.
Procesul tehnologic de obţinere a oglinzilor de argint pe cale chimică cuprinde
următoarele operaţii: pregătirea suprafeţei pieselor, prepararea soluţiilor, argintarea propriu-
zisă, protejarea peliculei, protejarea finală şi curăţirea suprafeţelor active.
Pentru creşterea calității imaginii se depun straturi antireflectante care au ca scop
micşorarea coeficientului de reflexie sau mărirea transparenţei pieselor pe care sunt aplicate.
Peliculele antireflectante se pot aplica pe suprafeţele pieselor optice în două variante:
prin aplicare de straturi antireflectante singulare sau multiple.
Procesul tehnologic pentru aplicarea straturilor antireflectante pe cale chimică, cuprinde
următoarele operaţii:
- curăţarea suprafeţei pe care se va depune pelicula, prin sşergere cu un tampon de
vată, îmbibat cu alcool etilic; aplicarea soluţiei de ester etilic al acidului ortotitanic şi ortosilicilic,
prin căderea liberă a unei picături din soluţie pe centrul suprafeţei piesei, aflată în mişcare de
rotaţie, pentru a împraştia soluţia pe toată suprafaţa piesei;
- tratamentul de recoacere a straturilor, în scopul măririi rezistenţei, se execută după
depunerea fiecărui strat, prin introducerea pieselor, timp de 4…6 h, într-un cuptor, la
temperatura de 40…50°C. Dacă straturile depuse nu sunt corespunzatoare se şterg imediat cu
un tampon îmbibat cu alcool etilic, deoarece dacă trece un timp prea mare nu mai pot fi
înlăturate, decât printr-o nouă polisare a suprafeţei.
Verificarea piesei constă în examinarea şi evaluarea culorii, în comparaţie cu etaloane
de culoare pe fond închis, în lumină reflectată şi transmisă, furnizată de o lampă specială.

37
Verificarea precisă constă în măsurarea grosimii peliculei cu aparate spectrale sau fotometrice
şi examinarea defectelor de suprafaţă în lumină reflectată, folosindu-se o lupă de 6X.
Rezistenţa mecanică a acoperirii se verifică prin ştergerea suprafeţei cu o lavetă
îmbibată în alcool sau ester.
Avantajele metodei sunt:
- procesul tehnologic este simplu;
- se poate verifica calitatea stratului depus pe parcursul depunerii, dând posibilitatea
refacerii depunerii; - rezistenţa mecanică a stratului depus este suficient de mare şi are
stabilitate chimică ridicată. Dezavantajele metodei sunt: neuniformitatea grosimii stratului depus,
nu pot fi aplicate maI mult de 2-3 straturi etc.
Metode fizice de aplicare a straturilor subţiri
După procedeul folosit, aceste metode pot fi grupate în trei categorii de metode bazate
pe evaporare:
- rezistivă şi condensarea în vid a materialelor de depunere;
- prin pulverizare catodică, urmată de condensare;
- cu fascicul de electroni şi condensare.
Pentru ca materialele de depunere să se poata evapora, ele trebuie să primească o
energie termică, care să permită desprinderea atomilor sau moleculelor din substanţa de
depunere.

Avantajele acestor metode sunt:


- posibilitatea realizării tuturor tipurilor de acoperiri, folosindu-se pentru pelicule şi
materiale greu fuzibile;
- peliculele obţinute se află în grupele de rezistenţă 0, I, II ;
- posibilitatea verificării precise a caracteristicilor peliculei în procesul de execuţie;
- consum minim de materiale, ceea ce este deosebit de important în cazul materialelor
preţioase;
- prin aceste metode se pot depune straturi multiple.
Dezavantaje: cost ridicat al instalaţiilor folosite şi instalaţiile lucrează la tensiuni ridicate,
consumând energie multă. Metodele fizice se folosesc la acoperirea pieselor optice din
materiale organice sau a unor piese metalice, la realizarea reticulelor şi a scărilor gradate, a
circuitelor gradate, a circuitelor imprimate şi a semiconductoarelor în electronică, la
transformarea suprafeţelor sferice în suprafeţe asferice.

38
2.4 Lentilele bifocale sunt medii transparente, mărginite de trei suprafeţe. Ele prezintă
două focare). Partea de sus a lentilei se foloseşte pentru vederea în planul îndepărtat, iar partea
de jos pentru vederea în plan apropiat.
Zona de separare dintre cele două părţi ale lentilei poate fi vizibilă sau invizibilă şi se
numeşte lizieră (linie separatoare).
Aceste lentile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- dacă ochiul trece printr-o mişcare de rotaţie de la porţiunea destinată vederii la distanţă
la porţiunea destinată vederii la aproape, atunci la trecerea limitei de separaţie dintre cele două
zone imaginea nu trebuie să facă un salt (să nu se rupă sau să nu se observe două imagini);
ceea ce nu poate fi evitat este claritatea imaginii care se schimbă;
- zona de vedere la distanţă şi zona de vedere aproape trebuie să fie centrate, axele
optice ale celor două zone trebuie să treacă prin centrele de rotaţie ale ochiului;
- imaginea dată de cele două zone trebuie să fie, în măsura posibilităţilor, lipsită de
astigmatism;
- lentilele bifocale nu trebuie să se deosebească ca aspect de lentilele obişnuite;
- trebuie să fie la fel de durabile ca şi lentilele simple.
Lentilele bifocale se realizează în moduri diferite:
a) Lentilele bifocale cu linie separatoare (sau în trepte) se confecţionează dintr-o
singură bucată de sticlă. Aceste tipuri de lentile sunt executate din sticlă optică în formă de
menisc.
În acest material de bază, în partea inferioară, după ce s-a obţinut o lentilă simplă, se
şlefuieşte în formă de semicerc, cu raza de curbură mai mare, o porţiune pentru vederea
aproape. Aceste lentile sunt convergete şi au valori dioptrice diferite.
Când ochiul priveşte în partea inferioară a lentilei vede imaginea obiectului asupra
căruia şi-a îndreptat privirea.
Ochiul ridicându-se pentru a privi prin partea superioară, axa sa ajunge la un moment
dat în lizieră. În acest moment, imaginea observată face un salt pe verticală şi se pot observa
două imagini ale obiectului privit. Acest salt este deosebit de supărător deoarece la început se
produce ori de câte ori se trece de la privirea obiectelor apropiate la privirea obiectelor
îndepărtate şi invers, pentru că ochiul are tendinţa de a fixa axa pe lizieră. Liziera este
semicercul care desparte cele două zone.
După purtarea lentilelor bifocale la două, patru săptămâni, ochiul se obişnuieşte şi
trecerea se face rapid pe această lizieră, încât aproape că nici nu se va mai observa.

39
Durata acestei acomodări a ochiului depinde de mărimea saltului de imagine. Problema
saltului este rezolvată dacă centrul de rotaţie al ochiului, centrele celor trei raze de curbură ale
lentilei R1, R2, R3 şi punctul superior al lizierei sunt coliniare, adică se află pe aceeaşi dreaptă.
Când ochiul priveşte drept înainte pe o direcţie orizontală pentru a fi asigurat accesul razelor de
lumină prin pupila ochiului este necesar ca linia care separă cele două zone, adică liziera, să fie
sub centrul optic al zonei destinate privirii obiectelor îndepărtate la 2 mm.
Ochiul priveşte obiectele îndepărtate atunci când axa sa se mişcă sub lizieră. După
combinaţiile valorilor dioptrice, zona destinată vederii la distanţă variază între 0,00 dpt si 5,00
dpt cu o creştere de 0,25 dpt. De exemplu: pentru lentilele destinate vederii la distanţă de 2,75
dpt, aparţine un şir de valori care, pentru vederea aproape are valori de 2,75 + 0,25 deci 3,00
dpt, 3,25 dpt ş.a.m.d. 8,50 dpt, 9,00 dpt. Condiţia impusă lentilelor bifocale este ca saltul de
imagine în lizieră să fie minim.
Dezavantajele lentilelor bifocale sunt: excentricitatea părţii destinate pentru vederea
aproape care favorizează apariţia saltului de imagine, linia separatoare (liziera) este văzută de
purtătorul de ochelari şi îl încomodează, pe lizieră se pot depune impurităţi.

Lentilele bifocale fără linie separatoare se confecţionează din două bucăţi de sticlă
diferită. Cea de a doua bucată de sticlă se lipeşte cu balsam de Canada sau balsamin.
Balsamul de Canada are următoarele proprietăţi: omogenitate optică superioară, îşi
menţine trasparenţa timp îndelungat, are indicele de refracţie apropiat de sticlă, la uscare are o
variaţie redusă a volumului care nu deformează piesele şi permite desfacerea lor cu uşurinţă.
Dezavantajele balsamului sunt: rezistenţă mecanică redusă, transparenţa mişcorată pentru
partea ultravioletă a spectrului, absorbţie importantă a luminii si coeficient de dilatare diferit de
cel al sticlei.
Balsaminul este o răşină sintetică. Caracteristicile sale principale sunt: aderenţa la sticlă
şi rezistenţa mecanică sporită faţă de balsam, stabilitate bună la temperaturi scăzute şi ridicate,
transparenţa corespunzătoare pentru partea ultravioletă a spectrului, stabilitate chimică,
insolubilitate în benzină, petrol şi uleiuri.
Dintre dezavantaje se pot menţiona: coeficientul ridicat de contracţie la solidificare, din
care cauză se produc deformări ale pieselor lipite, prezintă unele neomogenităţi din punct de
vedere optic, se umflă la acţiunea acetonei, eterului şi a apei, nu permite o dezlipire uşoară a
lipiturilor incorecte. Lentilele bifocale fără linie separatoare sunt mai durabile şi mai rezistente.
Sunt lentile bifocale care au partea destinată vederii aproape în formă de cerc, de scut,
dreptunghi. La lentila bifocală sub formă de scut, în partea inferioară rămâne un mic spaţiu

40
peste care purtătorul de ochelari poate privi în jos netulburat, deoarece aceasta parte a lentilei
are o putere dioptrică cu care se poate privi la o distanţă mai mare de 25-30 cm. În acest caz,
lentila poate fi catalogată şi ca o lentilă trifocală. Există mai multe forme constructive de pastile
din sticlă Flint. Pastila de Flint se poate executa din una, două sau trei părţi, în funcţie de forma
sa finală.

CAPITOLUL 3
3.1
Procedeele de fabricare utilizate pentru obţinerea lentilelor de contact se clasifică în trei
grupe:
● Procedee care folosesc proprietăţile termoplastice ale materialelor:
- procedee, care pentru obţinerea piesei presupun un mulaj, peste care se presează
sau se suflă folia de material;
- procedeul de injecţie într-o matriţă a materialului adus în stare lichidă;
- prin deformare la cald.
● Procedee ce se bazează pe polimerizarea directă într-o formă a monomerului şi a
iniţiatorului de polimerizare:
- sub acţiunea unor radiaţii ultraviolete;
- sub acţiunea radiaţiilor infraroşii.
● Prelucrare prin abraziune şi strunjire.
Pregătirea materialului
Materialele naturale, precum monomerii, iniţiatori şi inhitori, care sunt implicate în
fabricarea maselor plastice, trebuie să fie pure şi de cea mai bună calitate, astfel încât lentila
finală să fie stabilă, să aibă un indice de refracţie uniform, omogenă şi reductibilă.
Toate acestea au fost posibile la materialele hidrofile, până când s-au confirmat mici
variaţii chimice în procesul de absorbţie a apei, activând alte proprietăţi fizice care pot
determina aderenţa pe suprafaţa hidrofilă a impurităţilor, mai uşor decât pe o suprafaţă dură
(lentila hidrofobă).
Pentru a asigura puritatea materialului, multe din materialele naturale trebuie purificate,
o dată sau de mai multe ori, la temperaturi stricte şi cu presiune controlată.
Mulţi din monomerii existenţi pe piaţă, folosiţi în general pentru producţia maselor
plastice, au inhibitori pentru a preveni ruperea monomerului anterior în procesul de prelucrare.

41
Ca inhibitori, şi în unele cazuri ca aditivi, nu pun probleme multor produse din mase plastice, dar
nu sunt toleraţi în lentilele de contact şi trebuie îndepărtaţi.
După distilare este adesea necesară congelarea materialului şi prevenirea expunerii
prelungite la lumină, înainte de utilizare. Căldura şi lumina pot cauza ruperea unor componente
rezultate în material, care, în continuare, afectează polimerizarea şi în final calitatea produsului.
Materialele naturale sunt testate din punctul de vedere al conţinutului de impurităţi,
folosind tehnici cum ar fi spectroscopia în infraroşu sau ultraviolet, tehnica straturilor subţiri,
cromatografia în lichid sau gaz, turbidimetria, vâscozimetria, spectroscopia în rezonanţă
magnetică şi nucleară, analiza indicelui de refracţie, analiza constantelor electrice etc.
Odată purificat materialul şi testată polimerizarea, acesta poate fi copolimerizat. O
proporţie corectă a pricipalilor monomeri, iniţiatori, inhibitori, coloranţi sau aditivi, trebuie stabilită
pentru polimerizare. Polimerizarea este de obicei făcută la o anumită temperatură, dependentă
de material şi se produce în condiţii speciale de presiune (vid într-o anumită proporţie) şi într-un
anumit interval de timp.Chiar şi în condiţii speciale unii monomeri nu vor fi inclusi în polimer.
Monomerul care nu a intrat în reacţie şi are molecule nedorite, ce pot fi determinate, trebuie
îndepărtate prin extracţie. Dacă unele materiale rămân în masa plastică, ele pot aluneca în ochi
şi cauzează disconfort vizual sau alte neplăceri. Masa plastică finală formată trebuie testată,
utilizând procedeele prezentate mai sus.
Materialul poate fi polimerizat într-o varietate de forme, depinzând de polimer şi de
procedeul de fabricaţie al lentilei. Pot fi bare, plăci şi butoane, dacă prelucrarea se face prin
procedeul de strunjire. Astfel de piese din mase plastice, pot avea tensiuni care pot cauza
distrugerea lentilei în timpul prelucrării. Pentru a elimina aceste tensiuni, materialul trebuie
menţinut la temperaturi de 55°C … 58°C, timp de 24 … 72 de ore şi apoi răcit.
Materialul poate fi de asemenea polimerizat, într-o formă de turnare, formă care permite
ulterior, prelucrarea prin strunjire. Unele materiale, în special siliconul, trebuie format prin
procedeul de vulcanizare.
Fabricarea lentilelor sclerale este cel mai bun exemplu de procedeu ce foloseşte
proprietăţile termoplastice ale materialelor.
Forma de turnare este de fapt un mulaj al suprafeţei anterioare a ochiului. Odată luat
mulajul ochiului este bine să fie făcută o copie pentru că ar putea să se deterioreze în timpul
fabricaţiei. Forma trebuie lubrifiată cu o soluţie solubilă în apă, de tipul celei folosite în tehnica
dentară la copierea mulajelor dentare. După aceasta este aplicat un strat de clei, de-a lungul
modelului şi amestecat cu praf dentar. Eventualele bule sau gaz pot fi eliminate cu ajutorul unui
vibrator. Nu trebuie adaugată prea multă apă în ipsos, pentru că îl face să se spargă uşor.

42
Odată ce ipsosul s-a întărit suficient să poată fi manevrat uşor, cleiul poate fi îndepărtat
şi negativul separat de model. Modelul de lasa 24 de ore, înaintea obţinerii unui alt pozitiv.
Modelul este etichetat cu numele persoanei purtătoare de lentile de contact, marcat temporal şi
nazal.
O altă metodă de a copia modelul ochiului, este de a utiliza materialele siliconice
folosite în tehnologia fabricării dinţilor. Amestecul format este pus într-un recipient de Φ = 70
mm şi adânc de 20 mm. Modelul ochiului este presat în amestec, până când este imersat
complet. Folosind modelul, se pot presa lentilele de contact sau modela, la temparaturi şi
presiuni controlate. După ce lentila a fost formată, apoi zona corneeana şi limbală a fost
determinată prin marcare (prin centrare cu spot luminos), se lasă 1 … 2 mm în jurul limbului cu
o săgeată de 0,2 mm sau chiar mai mică. Operaţia de prelucrare este de regulă făcută cu scula
diamantată de tipul unei benzi sau cu o bandă abrazivă.
Centrul optic corespunde cu vârful corneei şi care trebuie marcat pe lentilă, cu acest
punct determinându-se grosimea
. Modelarea lentilelor corneene este de asemenea un exemplu elocvent. Procedeul de
prelucrare presupune plasarea unui amestect monomeric într-o formă şi polimerizat în aceasta.
Modelarea lentilei se poate face dintr-un polimer sub formă de pudră, prin injecţie sau
prin presarea unei folii de polimer într-o formă. Toate aceste etape, presupun scule foarte
scumpe, fabricate din sticlă optică sau metal.
Datorită diversităţii de forme şi puteri dioptrice, un set complet de forme pentru toate
posibilităţile, reprezintă doar câteva motive pentru utilizarea rară a acestei tehnici. Pentru
obţinerea lentilei este necesară polimerizarea monomerului în forma de modelare. Datorită
faptului că volumul se schimbă prin polimerizare, razele de curbură ale lentilei nu vor rămâne
aceleaşi în formă şi nu pot fi controlate. La prelucrarea unei lentile dintr-o pudră polimerică,
esenţială este temperatura procesului, care determină topirea grăunţelor şi formarea unei mase
solide.
Formarea lentilei determină apariţia unor tensiuni. Acestea depind de legăturile dintre
particule şi sunt oricum mai reduse decât la formarea lentilei dintr-o masă polimerică continuă.
Materialul rezultă cu o uşoara anizotropie. Prin injecţie, polimerul de modelat este încălzit la o
temperatură ridicată, până ce devine fluid. Polimerul este ulterior injectat într-o formă şi lăsat să
se solidifice. Trebuie răcit lent, pentru a preveni tensiunile interne. Gradientul de temperatură,
între formă şi lentilă, poate determina defecte de suprafaţă şi diferenţe de rază.
Obţinerea lentilei prin presare dintr-o folie de polimer, poate cauza anumite probleme în
cazul lentilelor subţiri. Temperatura şi forţele de presare produc tensiuni anizotropice,

43
evidenţiate în plastic cu ajutorul unor ecrane polarizante. În timpul utilizării, asemenea lentile au
tendinţa de a ‘’lucra’’ modificându-şi forma. Datorită acestui proces, periferia şi marginile trebuie
polisate individual, după polisarea suprafeţelor optice.
Caracteristicile fizice ale lentilelor de contact sunt determinate de următorii parametrii :
Coeficientul de difuziune al oxigenului prin lentilă (D)
Coeficientul de solubilitate al oxigenului în lentilă (K)
Coeficientul de permeabilitate al oxigenului prin lentilă (P) este egal cu produsul D*K ;
Coeficientul de transmisibilitate al oxigenului (DK/L) este egal cu raportul dintre
coeficientul de permeabilitate şi grosimea lentilei (L) ;
Fluxul de oxigen prin lentilă reprezintă suma dintre coeficientul de transmisibilitate al
oxigenului şi diferenţa de presiune a oxigenului între cele două feţe ale lentilei (DK/L+dP) ;
Echivalentul de oxigen reprezintă concentraţia oxigenului în lentilă la o anumită presiune
atmosferică ;
Transparenţa
Indicele de refracţie
Interacţiunea cu filmul lacrimal
Caracteristicile geometrice şi optice ale lentilelor de contact sunt diametrul, zona
optică (zona centrală a lentilei care determină puterea refractivă), zona periferică, curba
centrală posterioară (curbura suprafeţei posterioare a lentilei care interacţionează cu filmul
lacrimal), zona optică posterioară (aria centrală de pe faţa posterioară), curba periferică
posterioară (curbura suprafeţei periferice posterioare), lăţimea curbei periferice posterioare,
curbura centrală anterioară, zona optică anterioară, curba periferică anterioară, puterea
dioptrică a lentilei de contact şi indicele de refracţie al lentilei de contact.
Clasificarea lentilelor de contact :
după raportul lor cu polul anterior al globului ocular : lentile de contact corneene, corneo-
sclerale şi sclerale ;
după indicaţii : lentile optice, terapeutice şi estetice ;
după material : lentile dure şi moi ;
după proprietăţile optice : lentile sferice, torice, monofocale, bifocale şi multifocale ;
după modul de utilizare : lentile zilnice, cu port prelungit (3-6 zile) şi permanente;

Indicaţiile lentilelor de contact :


indicaţii optice : miopia, hipermetropia, astigmatismele, anizometropie, afachie şi
presbiopie;

44
indicaţiile terapeutice : eroziuni corneene, distrofii corneene asociate cu eroziuni,
keratopatia buloasă, plăgi corneene mici, ambliopie (la copii care nu suportă ocluzorul), după
chirurgia refractivă ;
indicaţii estetice şi profesionale
Contraindicaţiile lentilelor de contact : keratita neurotrofică, ulceraţii corneene,
keratoconjunctivita sicca, inflamaţiile acute şi cronice ale corneei, conjunctivite, pterigion,
blefarite, inflamaţii ale glandei lacrimale sau ale căilor lacrimale, glaucomul cu unghi închis,
dezlipirea de retină şi hemoragia vitreană.

LENTILELE DE CONTACT MOI


Avantajele şi dezavantajele lentilelor de contact moi
Avantaje. Lentilele moi se mulează foarte bine datorită marginilor flexibile şi a
diametrului mai mare. Ochiul se adaptează în cca 30 de minute. La revenirea la ochelari
senzaţia de neclaritate specifică lentilelor dure este absentă. Alte avantaje sunt posibilitatea
purtării intermitente, incidenţa mult mai mică de dislocare, incidenţa redusă a reacţiilor de
respingere şi a fotofobiei.
Dezavantaje. Este foarte dificilă corecţia astigmatismului şi de aceea la cei peste
3D se aleg lentile rigide. Totuşi există şi lentile torice până la valori de 7D. Lentilele moi pot
produce fluctuaţii ale vederii datorită dezhidratării, astigmatismului rezidual şi depozitelor. De
asemenea aceste lentile sunt fragile şi pot dezvolta depozite de proteine, minerale şi lipide.
Riscul de infecţii oculare este mai mare la lentilele de contact moi.
Clasificarea lentilelor de contact moi :
lentile foarte puternic hidrofile (85% apă)
lentile puternic hidrofile (70% apă)
lentile slab hidrofile (40% apă)

PRESCRIEREA LENTILELOR DE CONTACT MOI


Examenul oftalmologic standard pentru prescrierea lentilelor de contact.
1. examenul acuităţii vizuale
2.autorefractometria computerizată
keratometria. Se notează razele de curbură maximă şi minimă şi puterile dioptrice
corespunzătoare acestora (Kmaxim şi Kminim) şi se face media aritmetică între cele două valori.
3.evaluarea diametrului cornean (11.2-12.3mm)
4.biomicroscopia polului anterior

45
5.testul Schirmer (pentru determinarea secreţiei lacrimale bazale şi reflexe).
6.timpul de rupere al filmului lacrimal

III.4. ALEGEREA LENTILEI DE CONTACT:

În cazul lentilelor de contact moi sferice:


-diametrul lentilei de contact de este egal cu diametrul corneei la care se adaugă 2 mm.
-raza de curbură a lentilei de contact este egală cu media aritmetică a razelor de curbură
la care se adaugă 1mm.
-puterea dioptică a lentilei de contact. Până la valori de 4D puterea dioptrică a lentilei de
contact este egală cu echivalentul sferic al lentilei aeriene corectoare. Dacă valoarea este mai
mare de 4D atunci folosim un tabel de conversie. În cazul unui astigmatism de până la 1-1.5D
se calculează echivalentul sferic şi se transformă după valorile tabelului de conversie;
În cazul lentilelor de contact moi torice:
-raza de curbură a lentilei de contact este egală cu media aritmetică a razelor de curbură
la care se adaugă 0.8 mm în cazul lentilelor de contact soflex sau 1.2 mm pentru lentilele de
contact focus toric.
-axul lentilei de probă trebuie să fie apropiat de axul lentilei aeriene. Se verifică poziţia
lentilei la 30 de minute şi dacă se roteşte cu mai mult de 30 de grade se creşte raza de curbură.
Dacă se roteşte orar cu 15 grade atunci această valoare se adaugă la axul lentilei. Dacă rotaţia
se face în sens antiorar atunci cele 15 grade se scad din axul lentilei.
Verificarea prescriptiei. Tendinţa generală este să se prescrie lentile care sunt
strânse marginal datorită faptului că pacienţii se simt mai confortabil. O lentilă bine prescrisă se
adaptează în 1-2 zile. La început se observă mişcarea lentilei, centrarea, compresia periferică şi
retinoscopia.
mişcarea lentilei. Lentila trebuie să se mişte cu clipitul şi cu rotaţia ochiului. Trebuie
testate mai întâi mişcările rapide (sacade) şi apoi se apasă cu degetul prin pleoapa inferioară şi
se încearcă mişcarea lentilei.
centrarea lentilei. Dacă lentila este cu 1-1.5 mm mai mare decât diametrul cornean, ea
trebuie să acopere complet corneea în poziţia primară. Dacă nu este aşa se va vedea un arc de
fluoresceină la testare. Marginea lentilei nu trebuie să fie mai aproape de 1mm de limb în poziţia
primară pentru că poate determina formarea de panus. Descentrarea poate surveni şi după o
lună cand se acumulează proteine.

46
prescripţia laxă se verifică după 15 min de purtare a lentilei când se pune pacientul să
privească în jos în timp ce pleoapa superioară este ridicată. O lentilă laxă se mişcă superior cu
2-4 mm. Prescripţia laxă produce clarificare după clipire, jenă, lipsa centrării, mişcare în exces,
descentrare pe scleră, formarea de bule sub lentile şi reflex retinoscopic clar care se
încetoşează după clipire. Pentru a compensa mişcarea excesivă se prescrie o lentilă cu raza de
curbură mai mică şi sau cu diametru cornean mai mare.
prescripţia strânsă. Compresia conjunctivei perilimbice determină injecţie pericheratică
cronică mai ales în punctul de compresie maximă. Principalele simptome ale lentilei strânse
sunt fluctuarea vederii, scăderea confortului pe măsură ce lentila este purtată, senzaţie de
arsură sau indentaţie circumcorneeană, mişcarea scăzută a lentilei, reflex retinoscopic neclar
care se clarifică după un clipit. Pentru corectarea prescrierii strânse se prescrie o lentilă cu rază
de curbură mai mare şi sau cu diametru cornean mai mic.

Capitolul 4
Tehnologia de executie a monturilor de ochelari

Cel mai folosit dispozitiv de vedere sunt ochelarii, fapt pentru care trebuie să li se acorde
un studiu şi o atenţie deosebite, atât din punct de vedere medical, estetic cât şi moral. Fiind un
element străin aplicat pe corpul uman, multe persoane, în special cele tinere, au tendinţa de a-l
respinge. În acest caz, intervine una din sarcinile tehnicianului optometrist, respectiv de a lămuri
persoana, de necesitatea portului ochelarilor. Astfel, trebuie găsite cuvintele potrivite fiecărui
om, care să-l ajute să vadă lumea din jur, cu alţi ‘’ochi’’
Ochelarii fac parte din categoria instrumentelor optice, având rolul de a proteja ochiul
sau de a corecta anumite defecte ale vederii. Sunt formați din montura propriu-zisă şi două
lentile. Rolul principal al monturilor este de a poziţiona, cât mai corect lentila, pe axul optic al
ochiului. Montura pentru ochelari este formată dintr-un suport pentru lentile, numit cadru, braţele
pentru fixarea ochelarilor după ureche şi şaua nazală. Ele trebuie să fie estetice, uşoare,
rezistente la agenţi fizici şi chimici, neinflamabile, durabile, uşor de prelucrat.
Se pot clasifica după următoarele criterii:
- după destinaţie;
- după materialul din care sunt confecţionate;
- după procedeele de obţinere;
- după elementele component.

47
Materiale specifice monturilor de ochelari a) Materiale plastice Materialul plastic poate fi
natural sau sintetic. Produsele din materiale plastice au următoarele proprietăţi comune: toate
sunt formate din material organic asociat cu produse vegetale sau animale (lapte, făina,
bumbac). Materialul plastic sintetic se clasifică în două grupe, respectiv termoplast şi termorigid:
- materialele termoplaste pot fi modelate prin încălzire, fără să sufere schimbări fundamentale.
Procesul de încălzire şi răcire poate fi continuat, fără ca aceasta să fie în detrimentul
proprietăţilor plastice ale acestui material. Sunt cele mai bune pentru confecţionarea monturilor
de ochelari, deoarece permit eventualele modificări de formă, după fabricare. materialele
termorigide suferă reacţii chimice ireversibile, când are loc procesul de polimerizare.
Materialul plastic poate fi obţinut prin două metode: turnare prin presare sau turnare prin
injecţie. Materiile prime sunt obţinute de obicei sub formă de bastoane, foi, tuburi sau sub formă
de granule pentru turnare prin injecţie. Monturile pentru ochelari sunt executate din material sub
formă de foi (placi), iar turnarea prin injecţie este, uneori, folosită pentru prelucrarea monturilor
ochelarilor de soare. Plăcile de material plastic pentru monturile de ochelari, sunt suprapuse în
rânduri de culori şi forme diferite. Pentru monturile de greutate normală se foloseşte folie cu o
grosime de 4 mm. Efectele decorative sunt obţinute din metale sau alte incluziuni în stratul de
materiale. Ca materiale de bază, din care se execută monturile, se folosesc policrilat,
polimetacrilat, nitratul de celuloză, acetatul de celuloză, poliamidul, polietilena. Nitratul de
celuloză sau celuloza este cel mai important constituent al celulelor plantelor. Nici un alt
material prim nu este aşa bogat în celuloză. În practică, bumbacul este folosit ca fiind cea mai
bună sursă de celuloză brută. Bumbacul, după spălare, purificare şi albire, este încălzit într-un
amestec de acid sulfuric şi acid azotic. Acidul sulfuric are rolul de a absorbi apa. În procesul
tehnologic urmează amestecarea nitrocelulozei cu plastifiant potrivit şi în acelaşi timp,
adăugarea pigmenţilor pentru culoare. Urmează filtrarea amestecului care se toarnă în foi, ce
sunt încălzite şi presate într-un bloc rectangular. Acest material are proprietăţi foarte bune, fapt
pentru care se utilizează destul de mult la confecţionarea monturilor pentru ochelari: se poate
forma şi prelucra uşor, are un luciu strălucitor, îşi menţine forma la caldură şi umiditate. Un
dezavantaj îl constituie aprinderea lui uşoară şi arderea foarte rapidă. Se înmoaie la 700C şi se
prelucrează la cald între 100 şi 1300C. Celuloidul este un nitrat de celuloză în care se adaugă
ca plastifiant camfor. Celuloidul este foarte mult folosit în execuţia monturilor pentru ochelari.
Grosimea celuloidului folosit variază între 2 şi 8 mm, cu o toleranţă de 5%. b) Materiale metalice
Aurul şi argintul, cele mai cunoscute şi folosite metale preţioase, au fost utilizate la
confecţionarea monturilor pentru ochelari executate manual. Aurul are marele avantaj că este
rezistent la coroziune şi nu-şi pierde luciul.

48
O altă calitate a aurului este uşurinţa cu care poate fi tras în fire şi foi foarte fine. La
început se executau monturi din aur de 24 de carate. Acest aur este prea moale şi de aceea se
foloseşte în aliaje cu alte metale pentru a-i mări rezistenţa. Aurul de 9 carate este cel mai bun
pentru prelucrarea manuală a monturilor. Culoarea aurului este în mare măsură dependentă de
proporţia celorlalte metale care intră în aliaj, de obicei cupru şi argint. O culoare roşiatică se
obţine prin creşterea proporţiei cuprului. Tombacul este un material care prezintă multe avantaje
şi este ieftin. Acest aliaj are în compoziţia sa 85 - 90% cupru, restul fiind zinc. Este de culoare
roşiatică, are plasticitate mare şi se prelucrează prin presare la rece. Dublé-ul este un aliaj
format din bronz, nichel ca material de bază peste care se aplică un strat subţire de aur.
Conţinutul în aur se notează astfel 10/000, 5/000, 25/000 ceea ce înseamnă că într-un kilogram
de dublé, se găsesc 10, 5 respectiv 25 grame aur pur. Avantajul aliajului de bronz-nichel este că
se poate suda uşor. Se mai foloseşte ca materie primă pentru duble, aliajul de staniu-bronz.
Acesta se foloseşte la piesele care necesită o prelucrare mai fină. Alpacaua este un aliaj care
se obţine în cuptoare electrice închise. Este un metal rezistent la coroziune, se poate modela
uşor la rece şi mai greu la cald. Principalul constituent al aliajului este cupru, nichel, zinc care
dau un efect albicios metalului. Monturile din alpaca se galvanizează în general cu nichel după
prelucrare. Oţelul inoxidabil are marele dezavantaj de a fi corosiv. De aceea, se aplică procesul
de galvanizare pentru protecţie. Oţelul inoxidabil conţine 18% Cr, 8% Ni etc. Are multe calităţi,
dar unul din cele mai mari neajunsuri este greutatea prelucrării. Aluminiul are multe proprietăţi:
uşor, ieftin, rezistent la coroziune. Se foloseşte în special la fabricarea braţelor monturilor pentru
ochelari. Pentru a putea fi folosit la confecţionarea monturilor, în amestec se adaugă 2,7 până la
3,5% Mg, 0,4% Fe, 0,5% Sn, 0,4% Mn, 0,1% Cu, 0,1% Zn, 0,2% Ti. Este un bun conducător de
caldură, lucru ce poate fi considerat şi ca un dezavantaj. De obicei, ochelarii prevăzuţi cu braţe
din aluminiu, au apărători din material plastic protector, prin aceasta nefăcându-se contactul
direct cu pielea. La rece, aluminiul se poate modela foarte uşor şi se poate lustrui uşor. După ce
monturile au fost executate, li se dau diferite culori, prin acoperirea cu alte metale.
Tehnicianul optometrist prelucrează şi ajustează monturile de ochelari, în funcţie de
capul purtătorul ochelarilor, ţinând cont de caracteristicile optice, fizice, estetice ale acestuia.
Rolul unei monturi de ochelari este de a asigura poziţionarea lentilelor faţă de ochi. Ea trebuie
să se ajusteze pe cap, respectând integritatea zonelor capului cu care vine în contact şi
armonia trăsăturilor fetei. Monturile pentru ochelari cu cercuri incomplete sunt monturi a căror
cadre sunt fie din metal fie din material plastic, sau materiale naturale cu proprietăţi similare sau
combinaţii metal plastic şi în care lentilele nu sunt înconjurate de cercurile de protecţie (anouri).
Alegerea monturii depinde de caracteristicile sistemului optic al ochelarilor, de morfologia

49
capului purtătorului, de întrebuinţarea dată ochelarilor, de estetică şi modă. Din punctul de
vedere al caracteristicilor sistemului optic monturile pot fi: compensatoare obişnuite, cu lentile
cu puteri dioptrice mari, cu sisteme optice multifuncţionale, cu sisteme optice complexe, pentru
copii, cu destinaţie specială, medicală sau profesională şi monturi pentru ochelari de soare.
Forma si dimensiunile monturii, trebuie să permită centrarea lentilelor, cu respectarea unui
câmp vizual convenabil.
Alte considerente specifice monturilor de ochelari:
- montura trebuie să asigure o distanţă suficientă între ochi şi lentile (12 - 15 mm), atât
cât morfologia corpului permite.
- montura ochelarilor cu lentile multifocale, trebuie să aibe înălţimea calibrului suficientă,
dependent de tipul multifocal.
Calibrul este o piesă din folie de material plastic cu grosimea de 0,5 - 1 mm, de regulă
transparentă, cu contur corespunzător locaşului din montură şi care poate servi pentru
prelucrarea lentilelor pe contur şi marcarea centrelor de montaj.
În cazul ochelarilor cu lentile multifocale, montura trebuie să asigure câmpul vizual și
pentru vederea în planul apropiat.
- montura trebuie să asigure prinderea bună a lentilelor, trebuie să fie confortabilă şi
stabilă pe cap.
- ochelarii, fiind, un sistem compensator funcţional, este necesar ca forma şi structura
lui să fie aleasă în funcţie de întrebuinţarea care i se prescrie.
- daca se are în vedere câmpul vizual şi centrajul, nu se vor propune aceleaşi monturi
pentru vederea în planul apropiat şi vederea în planul depărtat.
- ochelarii care se pun şi se scot de pe cap frecvent, trebuie să fie mai robuşti, decât cei
care nu se scot o zi întreaga.
- pentru lucru la birou, se poate folosi o montura cu ţinută medie, dar pentru activitatea
în care purtătorul se mişcă se recomandă modele bine fixate pe cap.
- dacă profesia purtătorului de ochelari impune o bună vedere în sus, se propune o
montură care depăşeşte sprâncenele pentru a nu limita câmpul vizual în partea superioară.
- monturile ochelarilor pentru copii nu vor avea aceleaşi proporţii ca la adulţi.
- montura trebuie aleasă corespunzator feţei purtătorului.
De această alegere depind confortul şi stabilitatea ochelarilor. Orice eroare morfologică
se va traduce prin dificultăţi de ajustare şi pentru purtătorul de ochelari, prin diverse neplăceri:
alunecare, răni, centraj prost al lentilelor, disconfort vizual etc. - în cazul monturilor din material
plastic trebuie să se acorde atenţie formei nasului, deoarece retuşurile sunt dificile. - distanţa

50
între marginile exterioare ale locaşurilor pentru lentile trebuie să fie egală cu intervalul sfenoidal.
Lăţimea totală a feţei monturii se recomandă să fie cuprinsă între dimensiunea intervalului
temporal mediu şi intervalul auricular. - văzut din profil, braţul monturii, montată pe cap, trebuie
să fie cât mai aproape de orizontală. - unele monturi au balamale (articulaţii) sus, altele jos.
Urechile la rândul lor pot fi situate mai sus sau mai jos faţă de linia pupilelor. Nu se recomandă
braţe cu balamalele sus unei persoane care are urechi joase şi nici braţe cu balamale joase
pentru urechi foarte sus. Braţele trebuie să aibe aceeaşi înclinare faţă de montură (excepţie fac
cazurile speciale). - montura trebuie să fie uşoară. Ochelarii pot cântări între 20 - 75 grame.
Materialul monturii va avea pentru lentilele din material organic, densitate mică, dar rezistenţă şi
rigiditete suficiente. Materialul plastic trebuie să poată fi deformat cu cleştele. Grosimea
materialului trebuie să fie aceeaşi la punte şi la urechi pentru balamale. În partea inferioară
montura ar trebui să fie mai subţire. Trebuie avut în vedere, alegerea înălţimii punţii în funcţie de
proeminenţa rădăcinii nasului, de pomeţi, arcada sprâncenelor, lungimea genelor. Forma punţii
poate fi responsabilă pentru presiunea exercitată asupra pielii. - presiunea în punctele de
contact cu nasul este repartizată neuniform dacă puntea şi plachetele sunt adaptate
necorespunzător. puntea şi plachetele trebuie să fie adaptate astfel încât, să urmărească
perfect forma părţilor rigide ala nasului. Dacă forma standard a punţii, nu corespunde formei
anatomice, ea trebuie adaptată. Presiunea de contact pe nas, depinde de forma nasului. -
braţele preiau 10% din greutatea totală a ochelarilor. - mărimea suprafeţei plachetelor este
limitată de aspectele anatomice. O suprafaţă de reazem prea mare, poate perturba funcţiile
canalului lacrimal, nervii locali, muşchii etc. O presiune pe muşchi poate provoca durere, înainte
ca pielea să reacţioneze. Durerea este surdă, devine tot mai puternică şi se întinde din ce în ce
mai departe de punctul de presiune. Poziţia punctului de rotaţie al plachetei mobile influenţează
modul cum este repartizată presiunea acesteia pe nas. - observarea atentă a capului şi corpului
uşurează mult alegerea şi adaptarea corectă a monturii. Corpul cu toare componentele sale
formează o unitate care trebuie pusă în valoare cu ajutorul hainelor, ochelarului, podoabelor.
Proporţiile feţei sunt influenţate de ochelari. Pentru un observator, ochelarii par să umple faţa.
Mărimea şi forma monturilor de ochelari În majoritatea cazurilor lăţimea monturii trebuie
să corespundă cu lăţimea feţei. Pentru ochelarii fără cercuri, rotunzi se pot alege monturi mai
înguste. Dacă faţa permite este mai bine să se poarte monturi urcătoare, care fac faţa mai
proaspătă decât monturile coborâtoare, care dau un aspect obosit. Puntea şi sprâncenele
trebuie să urmeze o linie coerentă, braţele nu trebuie să prelungească sprâncenele. O punte
înaltă alungeşte estetic nasul. O prindere a braţelor sus cu punte medie sau joasă, „urcă”
ansamblul, astfel faţa pare mai fină, bărbia şi gura sunt puse în evidenţă. O prindere a braţelor

51
joasă cu punte medie sau înaltă „coboară” ansamblul, astfel faţa pare mai fină, bărbia şi gura
sunt puse în evidenţă, faţa este scurtată. Ajustarea monturii A ajusta o montură înseamnă a o
adapta la faţa purtătorului de ochelari, astfel încât: - lentilele sa fie la înalţimea, distanţa şi
înclinarea prevăzute de o bună compensare a defectului optic, de folosire a câmpului vizual,
ţinând cont de mărimea şi puterea dioptrică a lentilelor; - montura să fie aşezată pe nas, fără să
alunece sau să rănească; - braţele trebuie să menţină ochelarii la locului lor, fără comprimarea
exagerată a tâmplelor sau tracţiune prea mare pe urechi. Operaţia de ajustare a monturii
presupune: abilitate manuală, cunoştinţe anatomice şi morfologice, capacitate bună de
observare, dotare cu scule corespunzătoare. Corecţia monturii constă în a reface forma
monturii, după asamblarea lentilelor.
Metoda de ajustare Clientul este aşezat în faţă sau alături de tehnicianul optometrist. Se
verifică rapid cum s-a făcut montarea lentilelor în montură. Ajustarea se face astfel: 1) Reglajul
deschiderii braţelor se face în funcţie de: forma timpanelor şi de intervalul superior auricular.
Presiunea pe cap se exercită numai la nivelul vârfului şanţului auricular, ca să nu se comprime
artera temporală superficială. Braţele nu trebuie să fie prea depărtate de tâmple, din motive de
estetică şi stabilitate. Este ideal ca braţele să fie rectilinii de la balama şi până la începutul
cambrurii. Braţele se curbează uşor, dacă tâmplele sunt rotunde. Se eviăa braţele concave care
sunt inestetice, presează tâmplele şi împing montura înainte. Dacă se cunoaşte intervalul
superior auricular se determină deschiderea braţelor folosind regula următoare: - braţele fine
sau suple = 15 mm mai puţin ca intervalul superior auricular; - braţele semirigide = 10 mm mai
puţin ca intervalul superior auricular; - braţele rigide = 5 mm mai puţin ca intervalul superior
auricular; - braţele foarte rigide = 2 - 3 mm mai puţin ca intervalul superior auricular.
Deschiderea se măsoară când braţele sunt deschise la începutul îndoirii de la capăt. De regulă
braţele sunt simetrice, dar uneori unul din braţe trebuie deschis mai mult din cauza asimetriei
capului. Se controlează ca lentilele să fie la aceeaşi distanţă faţă de cei doi ochi. Dacă este
cazul, se deschide braţul în partea lentilei care este mai departată de ochi. La o montură
metalică este uşor să se închidă un braţ prea deschis, dar la monturile din material plastic acest
lucru este dificil. Dacă înclinarea monturii trebuie modificată mult, cele două operaţii trebuie să
se facă în acelaşi timp, deschidere şi înclinare. 2) Verificarea: fiecare braţ se sprijină pe vârfurile
şanţurilor auriculare si nu deasupra, ceea ce se întâmplă dacă îndoitura braţului după ureche
este exagerată sau braţul este prea scurt. Se poate verifica simetria, cu un dispozitiv care are
trasate linii cu diverse înclinaţii. Se verifică răsucirea feţelor ochelarilor. Curbura ramei nu
trebuie să fie exagerată, ea nu trebuie să fie niciodată concavă, ci uşor convexă. 3) Reglajul
înclinării braţelor: dacă o ureche este mai sus ca cealaltă se înclină braţul din partea urechii

52
care este mai joasă, sau se micşorează această înclinare de cealaltă parte, după cum corpul
monturii este prea sau nu, înclinat. Înclinarea depinde de: - morfologia feţei (montura nu trebuie
să atingă sprâncenele nici pomeţii); - utilizarea ochelarului (pentru vederea în planul îndepărtat
sau pentru vederea în planul apropiat). Înclinarea exagerată riscă să provoace un astigmatism
de incidenţă jenant. Trebuie să se încline diferit braţele atunci când sprâncenele nu sunt la
aceeaşi înălţime. Se verifică şi închiderea braţelor. Funcţie de lăţimea şi grosimea braţtelor, se
alege una din situaţiile: - închiderea braţelor, ele încrucişându-se în planul median; - închiderea
braţelor paralel, spatele braţelor nu trebuie să atingă lentilele. 4) Ajustarea braţelor în spatelor
urechilor Succesiunea fazelor se începe cu partea cea mai aprope de vârful şanţului auricular şi
se termină cu extremitatea spatelui. Există trei tipuri principale de ajustaj: braţe drepte, braţe cu
curbură simplă, braţe cu curburi multiple. 5) Ajustarea plachetelor se face: după lăţimea nasului,
funcţie de înălţimea monturii, de distanţa ochi – lentilă, de lungimea genelor, de poziţionarearea
pentru vederea în planul apropiat pentru lentile multifocale.” O montură metalică poate fi reglată
uşor. Montura din material plastic se poate modifica în ce priveşte unghiul de fugă al plachetelor
prin pilire, ceea ce face ca montura să coboare. Pentru a evita acest inconvenient este
recomandat să se aleagă o formă de montură convenabilă formei nasului şi să se modifice
montura înainte de a monta lentilele. Pentru monturile metalice, plachetele vor fi simetrice şi
dacă este posibil ascunse în spatele cercurilor. 6) Strângerea braţelor : se verifică toate
şuruburile. Braţele nu trebuie să fie prea libere, deoarece şuruburile se pot deşuruba complet şi
jocul face să varieze sensibil unghiul de înclinare al braţelor, ca şi unghiul de deschidere.
Braţele nu trebuie să fie prea fixe, deoarece efortul pentru manipulare al braţelor ar fi prea mare
ceea ce poate duce la riscul de spargere al lentilelor şi la modificarea ajustajului monturii.
Pentru ajustarea monturilor metalice sunt necesari diverşi cleşsti, şurubelniţe, sursă de caldură
pentru capetele braţelor. Calităţile unui cleşte bun pentru ajustare sunt: robusteţea, netezimea
ciocurilor, uşurinţa de manevrare. Cleştele trebuie să ţină bine piesa ce trebuie modificată prin
torsiune, fară să alunece şi fără să deformeze metalul, sau să strice stratul superficial care
protejează metalul de bază, de coroziune. Cu ajutorul cleştilor se pot modifica deschiderea şi
înclinarea braţelor şi poziţia plachetelor. Modificarea deschiderii braţelor se face la nivelul
urechilor, cu ajutorul unui cleşte cu ciocuri paralele evitând răsucirea cercurilor (risc de spargere
al lentilelor). Braţul trebuie să rămână în prelungirea urechii. Nu trebuie strivite capetele
şuruburilor. Se evită folosirea pilei pentru deschiderea braţelor. Pentru ajustarea capătului îndoit
al braţului după forma şanţului auricular, se încălzeşte uşor acest capăt şi apoi se deformează.
Reglajul pachetelor se face cu cleşti cu ciocuri ascutite, rotunde şi plate, pentru a ţine braţul şi
cleştii cu ciocuri plate mai lateral. Există un mare număr de plachete fixe sau mobile. În unele

53
cazuri plachetele, sunt fixate de cercuri. În acest caz se pot schimba plachetele cu altele mai
groase sau mai înalte. Deplasarea plachetelor se face modificând forma braţelor plachetelor,
evitând curburi prea brutale şi tracţiuni care ar putea rupe sudura. Dacă se micşorează
intervalul dintre plachete, ochelarul urca şi viceversa. Pentru monturile din material plastic sunt
necesare surse de caldură, pile, materiale de lustruit, cleşti pentru balamale. Ajustarea unei
monturi din material plastic, este cu atât mai uşoară cu cât montura este mai bine aleasă. Se
poate modifica la cald sau la rece, cu ajutorul pilelor. Cu excepţia unor urechi cotite,
deschiderea braţelor se realizează prin pilirea făcută cu grijă fără să se strice balamaua.
Modificarea înclinării se poate face în trei feluri: - prin încălzirea braţului care se îndoaie cu grijă;
- prin torsiunea părţii fixe a balamalelor; - prin torsiunea ansamblului balamalei cu cleşte paralel
şi cleşte pentru balamale. Modificările de înclinare schimbă deschiderea braţelor. Dacă se
curbează montura, lentilele se aproprie de ochi şi se măreşte presiunea pe tâmple, ceea ce
duce la necesitatea retuşării capetelor braţelor şi a deschiderii lor. Dacă, din motive morfologice,
este necesar să se ridice una din părţile monturii, trebuie să se aibe grijă ca: să nu se provoace
hiperforie, să nu se decaleze segmentele lentilelor multifocale, să nu se modifice orientarea
axelor lentilelor astigmate. Măsurătorile faciale şi cunoaşterea morfologiei sunt esenţiale pentru
un bun ajustaj.

CAPITOLUL 5
Sanatatea si securitatea in munca Reguli generale
Art. 171 – (1) Angajatorul are obligatia sa ia toate masurile necesare pentru protejarea
vietii si sanatatii salariatilor. (2) Angajatorul are obligatia sa asigure securitatea si sanatatea
salariatilor in toate aspectele legate de munca. (3) Daca un angajator apeleaza la personae sau
servicii exterioare, aceasta nu il exonereaza de raspunderea in acest domeniu. (4) Obligatiile
salariatilor in domeniul securitatii si sanatatii in munca nu pot aduce atingere responsabilitatii
angajatorului. (5) Masurile privind securitatea si sanatatea in munca nu pot sa determine, in nici
un caz, obligatii financiare pentru salariati.
Art.172 – ( … ) (2) Normele si normativele de protectie a muncii pot stabili: a) masuri
generale de protectie a muncii pentru prevenirea accidentelor de munca si a bolilor
profesionale, aplicabile tuturor angajatorilor ; b) masuri de protectia muncii, specifice pentru
anumite profesii sau anumite activitati ; c) masuri de protectie specifice, aplicabile anumitor
categorii de personal ; d) dispozitii referitoare la organizarea si functionarea unor organisme
speciale de asigurare a securitatii si sanatatii in munca.
Art. 173 – (1) In cadrul propriilor responsabilitati angajatorul va lua masurile necesare
pentru protejarea securitatii si sanatatii salariatilor, inclusiv pentru activitatile de prevenire a

54
riscurilor profesionale, de informare si pregatire, precum si pentru punerea in aplicare a
organizarii protectiei muncii si mijloacelor necesare acesteia. (2) La adoptarea si punerea in
aplicare a masurilor prevazute la alin.(1) se va tine seama de urmatoarele principii generale de
prevenire : a) evitarea riscurilor ; b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate ; c) combaterea
riscurilor la sursa; d) adaptarea muncii la om, in special in ceea ce priveste proiectarea locurilor
de munca si alegerea echipamentelor si metodelor de munca si de productie, in vederea
atenuarii, cu precadere, a muncii monotone si a muncii repetitive, precum si a reducerii efectelor
acestora asupra sanatatii ; e) luarea in considerare a evolutiei tehnicii ; f) inlocuirea a ceea ce
este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai putin periculos; g)
planificarea prevenirii ; h) adoptarea masurilor de protectie colectiva cu prioritate fata de
masurile de protectie individuala ; i) aducerea la cunostinta salariatilor a instructiunilor
corespunzatoare.
Art.174 – (1) Angajatorul raspunde de organizarea activitatii de asigurare a sanatatii si
securitatii in munca. (2) In cuprinsul regulamentelor interne sunt prevazute in mod obligatoriu
reguli privind securitatea si sanatatea in munca. (3) In elaborarea masurilor de securitate si
sanatate in munca angajtorul se consulta cu sindicatul sau, dupa caz, cu reprezentantii
salariatilor, precum si cu comitetul de securitate si sanatate in munca. ( … )
Art.178 – (1) Angajatorul are obligatia sa organizzeze instruirea angajatilor sai in
domeniul securitatii si sanatatii in munca. 13 (2) Instruirea se realizeaza periodic, prin modalitati
specifice stabilite de comun acord de catre angajator, impreuna cu comitetul de securitate si
sanatate in munca si cu sindicatul sau, dupa caz, cu reprezentantii salariatilor. (3) Instruirea
prevazuta la alin.(2) se realizeaza obligatoriu in cazul noilor angajati, al celor care isi schimba
locul de munca sau felul muncii si al celor care isi reiau activitatea dupa o intrerupere mai mare
de 6 luni. In toate aceste cazuri instruirea se efectueaza inainte de inceprea efectiva a activitatii.
(4) Instruirea este obligatorie si in situatia in care intervin modificari ale legislatiei in domeniu.
Art.177 – (1) Locurile de munca trebuie sa fie organizate astfel incat sa garanteze securitatea si
sanatatea salariatilor. (2) Angajatorul trebuie sa organizeze controlul permanent al starii
materialelor, utilajelor si substantelor folosite in procesul muncii, in scopul asigurarii sanatatii si
securitatii salariatilor. (3) Angajatorul raspunde pentru asigurarea conditiilor de acordare a
primului ajutor in caz de accidente de munca, pentru crearea conditiilor de preintimpinare a
incendiilor, precum si pentru evacuarea salariatilor in situatii speciale si in caz de pericol
iminent.
Art. 8. - (1) Fără a aduce atingere obligaţiilor prevăzute la art. 6 şi 7, angajatorul
desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de

55
activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate, denumiţi în
continuare lucrători desemnaţi. (2) Lucrătorii desemnaţi nu trebuie să fie prejudiciaţi ca urmare a
activităţii lor de protecţie şi a celei de prevenire a riscurilor profesionale. (3) Lucrătorii desemnaţi
trebuie să dispună de timpul necesar pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile ce le revin prin
prezenta lege. (4) Dacă în întreprindere şi/sau unitate nu se pot organiza activităţile de
prevenire şi cele de protecţie din lipsa personalului competent, angajatorul trebuie să recurgă la
servicii externe. (5) În cazul în care angajatorul apelează la serviciile externe prevăzute la alin.
(4), acestea trebuie să fie informate de către angajator asupra factorilor cunoscuţi că au efecte
sau sunt susceptibili de a avea efecte asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi trebuie să aibă
acces la informaţiile prevăzute la art. 16 alin. (2). (6) Lucrătorii desemnaţi trebuie să aibă, în
principal, atribuţii privind securitatea şi sănătatea în muncă şi, cel mult, atribuţii complementare.
Art.9 - (1) În toate cazurile, pentru a se ocupa de organizarea activităţilor de prevenire şi a celor
de protecţie, ţinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau unităţii şi/sau de riscurile la care
sunt expuşi lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii, se
impune ca: a) lucrătorii desemnaţi să aibă capacitatea necesară şi să dispună de mijloacele
adecvate; b) serviciile externe să aibă aptitudinile necesare şi să dispună de mijloace personale
şi profesionale adecvate; c) lucrătorii desemnaţi şi serviciile externe să fie în număr suficient. (2)
Prevenirea riscurilor, precum şi protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor trebuie să fie
asigurate de unul sau mai mulţi lucrători, de un serviciu ori de servicii distincte din interiorul sau
din exteriorul întreprinderii şi/sau unităţii. (3) Lucrătorul/lucrătorii şi/sau serviciul/serviciile
prevăzute la alin. (2) trebuie să colaboreze între ei ori de câte ori este necesar. 22 (4) În cazul
microîntreprinderilor şi al întreprinderilor mici, în care se desfăşoară activităţi fără riscuri
deosebite, angajatorul îşi poate asuma atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
pentru realizarea măsurilor prevăzute de prezenta lege, dacă are capacitatea necesară în
domeniu. (5) Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei stabileşte prin norme
metodologice de aplicare a prevederilor prezentei legi capacităţile şi aptitudinile necesare,
precum şi numărul considerat suficient, prevăzute la alin. (1) şi (4). ( … ) Primul ajutor, stingerea
incendiilor, evacuarea lucratorilor, pericol grav si iminent Art.10 - (1) Angajatorul are
următoarele obligaţii: a) să ia măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea
incendiilor şi evacuarea lucrătorilor, adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii şi/sau
unităţii, ţinând seama de alte persoane prezente; b) să stabilească legăturile necesare cu
serviciile specializate, îndeosebi în ceea ce priveşte primul ajutor, serviciul medical de urgenţă,
salvare şi pompieri. (2) Pentru aplicarea prevederilor alin. (1), angajatorul trebuie să desemneze
lucrătorii care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de evacuare a

56
lucrătorilor. (3) Numărul lucrătorilor menţionaţi la alin. (2), instruirea lor şi echipamentul pus la
dispoziţia acestora trebuie să fie adecvate mărimii şi/sau riscurilor specifice întreprinderii şi/sau
unităţii.
Art.11 - (1) Angajatorul are următoarele obligaţii: a) să informeze, cât mai curând posibil,
toţi lucrătorii care sunt sau pot fi expuşi unui pericol grav şi iminent despre riscurile implicate de
acest pericol, precum şi despre măsurile luate ori care trebuie să fie luate pentru protecţia lor; b)
să ia măsuri şi să furnize instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să oprească lucrul
şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o zonă sigură, în caz de
pericol grav şi iminent; c) să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă
există un pericol grav şi iminent, în afara cazurilor excepţionale şi pentru motive justificate. (2)
Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de muncă şi/sau o zonă
periculoasă nu trebuie să fie prejudiciaţi şi trebuie să fie protejaţi împotriva oricăror consecinţe
negative şi nejustificate pentru aceştia. (3) Angajatorul trebuie să se asigure că, în cazul unui
pericol grav şi iminent pentru propria securitate sau a altor persoane, atunci când şeful ierarhic
imediat superior nu poate fi contactat, toţi lucrătorii sunt apţi să aplice măsurile
corespunzătoare, în conformitate cu cunoştinţele lor şi cu mijloacele tehnice de care dispun,
pentru a evita consecinţele unui astfel de pericol. (4) Lucrătorii nu trebuie să fie prejudiciaţi
pentru cazurile prevăzute la alin. (3), cu excepţia situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent
sau dau dovadă de neglijenţă gravă. ( … )
Art. 12. - (1) Angajatorul are următoarele obligaţii: a) să realizeze şi să fie în posesia
unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele grupuri
sensibile la riscuri specifice; b) să decidă asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi,
după caz, asupra echipamentului de protecţie care trebuie utilizat; c) să ţină evidenţa
accidentelor de muncă ce au ca urmare o incapacitate de muncă mai mare de 3 zile de lucru, a
accidentelor uşoare, a bolilor profesionale, a incidentelor periculoase, precum şi a accidentelor
de muncă, astfel cum sunt definite la art. 5 lit. g); d) să elaboreze pentru autorităţile competente
şi în conformitate cu reglementările legale rapoarte privind accidentele de muncă suferite de
lucrătorii săi. ( … ) 23
Art.13 - În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru
prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele obligaţii:
a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a echipamentelor de
muncă, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii conforme prevederilor legale
în vigoare privind securitatea şi sănătatea în muncă, prin a căror aplicare să fie eliminate sau
diminuate riscurile de accidentare şi de îmbolnăvire profesională a lucrătorilor; b) să

57
întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice, sanitare,
organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător
condiţiilor de muncă specifice unităţii; c) să obţină autorizaţia de funcţionare din punctul de
vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, înainte de începerea oricărei activităţi, conform
prevederilor legale; d) să stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi răspunderile
ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzător funcţiilor exercitate; e) să
elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru completarea şi/sau aplicarea
reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor
şi ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lor; f) să asigure şi să controleze
cunoaşterea şi aplicarea de către toţi lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi
de protecţie stabilit, precum şi a prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
prin lucrătorii desemnaţi, prin propria competenţă sau prin servicii externe; g) să ia măsuri
pentru asigurarea de materiale necesare informării şi instruirii lucrătorilor, cum ar fi afişe,
pliante, filme şi diafilme cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă; h) să asigure informarea
fiecărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra riscurilor la care aceasta este expusă la
locul de muncă, precum şi asupra măsurilor de prevenire şi de protecţie necesare; i) să ia
măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor prevăzute de legislaţia specifică; j)
să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical şi, după caz, a testării
psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute şi să
asigure controlul medical periodic şi, după caz, controlul psihologic periodic, ulterior angajării; k)
să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. e); l) să asigure
funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de
măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor
nocive degajate în desfăşurarea proceselor tehnologice; m) să prezinte documentele şi să dea
relaţiile solicitate de inspectorii de muncă în timpul controlului sau al efectuării cercetării
evenimentelor; n) să asigure realizarea măsurilor dispuse de inspectorii de muncă cu prilejul
vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor; o) să desemneze, la solicitarea inspectorului
de muncă, lucrătorii care să participe la efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor;
p) să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident mortal sau colectiv, în
afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar genera alte accidente ori ar periclita viaţa
accidentaţilor şi a altor persoane; q) să asigure echipamente de muncă fără pericol pentru
securitatea şi sănătatea lucrătorilor; r) să asigure echipamente individuale de protecţie; s) să
acorde obligatoriu echipament individual de protecţie nou, în cazul degradării sau al pierderii
calităţilor de protecţie. ( … )

58
Art.15 - (1) Materialele igienico-sanitare se acordă în mod obligatoriu şi gratuit de către
angajatori. (2) Categoriile de materiale igienico-sanitare, precum şi locurile de muncă ce impun
acordarea acestora se stabilesc prin contractul colectiv de muncă şi/sau contractul individual de
muncă.
Anexa nr.11 La normele metodologice Intreprinderea /
unitatea:_________________________ FISA DE INSTRUIRE INDIVIDUALA privind securitatea
si sanatatea in munca NUMELE SI PRENUMELE________________________ LEGITIMATIA,
MARCA___________________________ GRUPA
SANGUINA_____________________________
DOMICILIU_____________________________________ Data si locul
nasterii_______________________________ Calificarea_______________
Functia___________________ Locul de munca_______________________________
Autorizatii (ISCIR s.a.)___________________________________ Traseul de deplasare la/de la
serviciu________________________ Instruirea la angajare 1) Instruirea introductiv generala, a
fost efectuata la data__________timp de____ore, de catre________________________ avand
functia de________________________________ Continutul
instruirii_________________________________________ Semnatura celui instruit Semnatura
celui care a efectuat instruirea Semnatura celui care a verificat insusirea cunostintelor 2)
Instruirea la locul de munca, a fost efectuata la
data____________________________________ loc de munca/post de
lucru_______________________ timp de ________ ore, de catre ___________ avand functia
de__________________ . Continutul
instruirii__________________________________________ Semnatura celui instruit
Semnatura celui care a efectuat instruirea Semnatura celui care a verificat insusirea
cunostintelor 3) Admis la lucru Numele si prenumele________________________ Functia (sef
de sectie, atelier etc.) ____________________________ Data si semnatura
_________________________________ Instruirea periodica Data instruirii Durata (h) Ocupatia
Materialul predat Semnatura celui Instruit / Care a instruit / Care a verificat instruirea Instruirea
periodica suplimentara Data efectuarii Durata (h) Ocupatia Materialul predat Semnatura celui
Instruit / Care a instruit / Care a verificat instruirea 34 Rezultatele testarilor Data Materialul
examinat Calificativ Examinator Sanctiuni aplicate pentru nerespectarea reglementarilor de
securitate si sanatate in munca Abaterea savarsita Sanctiunea administrativa Nr.si data deciziei
Anexa nr.12 La normele metodologice Intreprinderea / unitatea _______________ FISA DE
INSTRUIRE COLECTIVA privind securitatea si sanatatea in munca Inctocmita azi__________

59
Subsemnatul _________________ , avand functia de __________ , am procedat la instruirea
unui numar de _______ persoane de la ____________, conform tabelului nominal de pe verso,
in domeniul securitatii si sanatatii in munca, pentru vizita (prezenta) in intreprindere/unitate in
zilele ____________ . In cadrul instruirii s-au predat urmatoarele materiale :
__________________________________ . Prezenta fisa de instructaj se va pastra la
_________________________ . Verificat, Semnatura celui care a efectuat instruirea, Verso
Fisa de instruire colectiva TABEL NOMINAL cu persoanele participante la instruire Subsemnatii
am fost instruiti si am luat la cunostinta de materialele prelucrate si consemnate in fisa de
instruire colectiva privind securitatea si sanatatea in munca si ne obligam sa le respectam
intocmai. Nr. crt. Numele si prenumele Act identitate/ grupa sanguina Semnatura Numele si
prenumele persoanei care a intocmit un exemplar _______________ Semnatura___________
Nota : fisa se completeaza in doua exemplare.
BIBLIOGRAFIE
-Curs technician optometrist anI “Spiru

60

S-ar putea să vă placă și