Sunteți pe pagina 1din 78

Macarale de bord

Descrierea instalaţiei

Cranicul-instalaţie de manipulare a mărfurilor la bord, a


apărut din eforturile de a reduce durata de staţionare a navei
sub operaţiuni in porturile de escală.
Consolidarea macaralei pe poziţia de montaj, se face cu
ajutorul unui pivot cilindric care pleacă de la nivelul punţii
superioare până la puntea imediat următoare, inferioară.
Coloana, postamentul şi pivotul asigură macaralei principala
bază de rezistenţă şi stabilitate.

Părţi componente :
- pivot cilindric, coloană, postament = piese de
rezistenţă;
- braţul cranicului (fleşă);
- roată dinţată plus un mecanism de rotire cu roată
dinţată care asigură rotirea cranicului în plan
orizontal;
- vinci de sarcină şi vinci de balansină;
- post de conducere

Coloana - rol de suport


- este prevăzută la partea superioară cu raiurile
palancului de sarcină şi de balansină.
Balansina şi palancul de sarcină sunt deservite de vinciuri
proprii, instalate pe macara şi care asigură efectuarea celor
două mişcări, pe verticală şi orizontală, ale braţului, liber sau
cu coţada de marfă.

1
Cea de-a treia mişcare, rotirea macaralei, se asigură prin:
-mecanismul special de rotire,
-roata dinţată, montată solidar pe postamentul fix şi
rezistent la rotaţie,
- roata pinion alergătoare şi motorul.
Postul de conducere al macaralei trebuie să asigure o
bună vizibilitate.

Variante de instalare la bord a cranicelor

În raport de tipul navei, caracteristicile şi dimensiunile


gurilor de magazie, variantele de instalare la bord a cranicelor
sunt:
- macarale de bord fixe, instalate în plan diametral;
- macarale de bord fixe, instalate in borduri;
- macarale de bord mobile în plan longitudinal;
- macarale de bord mobile în plan transversal;

2
Echipamentul tip al macaralei de punte

1 – coloneta macara; 2 – construcţie portanta macara; 3


– lagăr coroana-pinioane; 4 – cabina operator; 5 – braţ
macara; 6 – lagăr braţ; 7 – hidrocilindru deschidere
braţ; 8 – cablu ridicare; 9 – rola încastrata braţ; 10 –
rola încastrata coloneta;
11 – ridicare; 12 – manşon capăt cablu; 13 – chei
tachelaj; 14 – vârtej;
15 – za terminala; 16 – cârlig

3
Cranicele instalate în planul diametral al navei au
greutate mai mică şi cost mai redus. Au dezavantajul că
asigurarea bătăii necesare pentru bord impune un braţ lung.
Instalarea macaralelor în borduri acoperă în mai bună măsură
dezavantajul de mai sus, dar duce la mărirea numărului
cranicelor, creşterea costurilor, reducerea suprafeţei libere
pentru mărfuri pe punte, cât şi a coeficientului de exploatare a
instalaţiei. Sistemul se utilizează numai la navele mari
comerciale, la care prima variantă nu asigură bătaia.

Cranicele mobile în plan longitudinal prezintă mari


avantaje, deoarece asigură o zonă uniformă de operare de-a
lungul navei a cărei lăţime este determinată de lungimea
braţului macaralei.

Cranicele mobile în plan transversal, instalate între


gurile de magazii, permit reducerea lungimii braţului
acestora ,scurtarea braţelor şi micşorarea greutăţii
instalaţiei. Poate opera la ambele magazii între care se
instalează.

4
Tipuri de cranice navale

Caracteristici de exploatare

Viteza de deplasare a coţadei de marfă cu o macara de


bord este aproximativ de două ori mai mare decât în cazul
bigii, la capacitatea maximă de ridicare. Schimbarea unghiului
de înclinare şi a bătăii se poate face cu o viteză de 20-30
metri/minut iar viteza de rotaţie este de 1-1,5 rotaţii/minut,
depăşind net posibilităţile tehnice ale bigilor.
Capacitatea de ridicare a macaralelor de bord se înscrie
în limitele bigilor uşoare, deci 1-10 tone forţă. La macarale,
coloana fiind mică, poziţia balansinei nu admite lungirea peste
anumite limite a braţului şi mai ales nu poate asigura
rezistenţa la solicitările greutăţilor mai mari (exemplu:
capacitate de ridicare 3-5 tone, 3 tone la unghi minim faţă de
orizontală şi 5 tone la unghi maxim faţă de orizontală).

5
Suprafaţa de deservire a macaralei este zona circulară cu
raza egală cu braţul cranicului.

Avantajele cranicelor faţă de bigi sunt:

- posibilităţi superioare de intervenţie directă pe o


suprafaţă mai mare şi cu o precizie mai mare a manevrei;
- productivitate mare, în special la cele cu capacitate mare
de ridicare şi în cazul gurilor de magazii de dimensiuni
mari;
- posibilitatea efectuării simultane a mişcărilor de coborâre
(ridicare), rotire şi basculare;
- câmp de vedere larg în lipsa coloanei înalte şi a
manevrelor fixe şi curente auxiliare;
- posibilitatea de a lucra cu graiferul la operarea mărfurilor
în vrac;

Dezavantaje importante, cum ar fi:

- capacitate de ridicare limitată şi redusă;


- greutate mare în raport cu capacitatea de ridicare;
- cost iniţial mare;
- limita posibilităţilor de lucru la unghiuri de înclinare a
navei de 5 – 8 grade;
- sensibilitate mare a braţului;
- necesită operator cu calificare;

6
Macarale şi palancuri
Toate mecanismele şi dispozitivele auxiliare folosite în
marină pentru efectuarea unor lucrări cu parâme intră în
categoria macarale, palancuri şi accesorii.

Se utilizează la efectuarea oricăror lucrări cu parâme:


ridicare greutăţilor, legarea navei, urcarea şi coborârea
bărcilor, manevra velelor, manevra pavilioanelor,
Sunt necesare şi o serie de dispozitive auxiliare pentru fixarea
capetelor unor parâme, pentru schimbarea direcţiei de
acţionare a unei parâme, pentru multiplicarea forţei de
tracţiune.
Macarale

Macaralele sunt mecanisme simple, de genul scripeţilor.


Se folosesc în marină pentru ridicarea unor greutăţi sau pentru
schimbarea direcţiei de tracţiune a unei parâme.
Indiferent de materialul din care este construită o macara,
este alcătuită din trei părţi principale:
- corpul macaralei
- raiul
- sbirul

Corpul macaralei este format din două plăci laterale


ovale, numite feţe şi două piese de lemn, numite tocuri,
închizând căpăţâna sus şi jos. Căpăţâna astfel formată are în
interior locaşul pentru rai.

Raiul este o rolă care se învârte liber în jurul unui ax


(osie). Pe suprafaţa periferică a raiului este practicat un canal,
numit şanţul raiului, care permite aşezarea unei parâme da
anumită grosime şi rularea ei fără alunecare.

7
Sbirul este o piesă de susţinere a macaralei. El poate fi
metalic sau din parâmă vegetală, exterior sau interior şi se
termină cu o rodanţă, un ochi, o cheie sau un cârlig.

Macarale

A – de lemn dubla cu zbir interior metalic (secţiune): 1 –


cheie; 2 – bulon; 3 – zbir interior;4 – capatana; 5 – rai; 6 –
buza; 7 – osie; 8 – degetar; 9 – fata; 10 – cheiţa;
11 – splint; 12 – cap; 13 – tocuri; 14 – cui de arama; 15 –
gat; 16 – perete; 17 – tăietura; 18 – coada;
B – de lemn simplu cu zbir de cânepa dublu: 1 – rodanţa; 2
– legătura; 3 – zbir dublu;
C – metalica simpla: 1 – sarcina de încărcare; 2 – sarcina
de lucru; 3 – cheie; 4 – fata;
5 – rai;
D – de biga;
E – cu tachet: 1 – zbir; 2 – tachet; 3 – foarfecă;

8
Construcţia macaralelor

Macaralele se construiesc din lemn sau din metal. Cel


mai bun lemn pentru confecţionarea corpului macaralelor este
lemnul de ulm. Raiul se prelucrează din lemn foarte tare, tek
sau gaiac şi este prevăzut la centru cu un orificiu prin care
trece axul macaralei. Macaralele metalice se confecţionează de
regulă din oţel. Raiurile din oţel sunt prevăzute cu o bucşă de
bronz.
Axul macaralei (osia), în jurul căreia se roteşte raiul, este
confecţionat din oţel, atât la macaralele metalice cât şi la cele
din lemn. Axul are de regulă, un capăt îngropat pe una din
feţele căpăţânii, iar celălalt capăt prevăzut cu un orificiu
pentru fixarea unui cui spintecat. Sbirul macaralei poate fi
confecţionat din parâmă vegetală sau metalică care la rândul
său poate fi interior sau exterior.

Clasificarea macaralelor

Macaralele se clasifică în primul rând după materialul de


construcţie, lemn sau metal. Cele două tipuri îşi găsesc o largă
întrebuinţare la bord. Macaralele metalice, fiind mai solide şi
mai durabile, sunt preferate în special pentru manevre de forţă.

După numărul de raiuri, macaralele pot fi:


- simple
- duble
- triple
Macaralele se mai pot clasifica după grosimea raiului,
după diametrul şi după modul de suspensie, cu cârlig, cheie,
etc.

9
Dimensiunile unei macarale trebuie, mai bine zis, sunt
determinate de grosimea curentului care trece prin ea:
- lungimea feţei unei macarale trebuie să fie de trei ori
circumferinţa curentului;
- diametrul raiului unei macarale trebuie să fie de două ori
circumferinţa curentului.

Exemplu: pentru un curent din parâmă vegetală cu


circumferinţa de 75 mm este
necesară o macara cu lungimea feţei de 225 mm şi
cu un rai cu
diametrul de 150 mm.

După forma căpăţâni, macaralele se clasifică în: macarale


pălărie, macarale vioară, macarale cu sart simplu şi dublu,
pastici. Dintre toate acestea, cea mai importantă este pastica.
Aceasta este o macara cu una din feţe mobilă, pentru a permite
introducerea în rai a dublinului unei parâme. Pasticile au
întotdeauna un cârlig cu ţâţână, ceea ce le permite să se
rotească şi a lua orice orientare, pentru a călăuzi curentul pe
direcţia dorită. Pasticile se folosesc întotdeauna când este
necesar a se schimba direcţia de tracţiune, a unei parâme aflate
deja în acţiune.

Palancuri

Palancurile sunt dispozitive alcătuite din una sau mai


multe macarale cu câte un rai sau mai multe raiuri prin care
trece o parâmă denumită curent şi care sunt destinate pentru
multiplicarea forţei sau modificarea direcţiei de acţionare a
acestora. Pentru a uşura ridicarea greutăţilor, se distribuie forţa
pe mai mulţi curenţi.

10
Clasificarea palancurilor

Palancurile se pot clasifica după numărul şi poziţia


macaralelor fixe sau mobile, în următoarele principale
categorii:
- mandar simplu
- macara alunecătoare
- mandar dublu
- palanc simplu
- palanc dublu
- caliorna

Mandarul simplu – format dintr-o singură macara fixă


prin care alunecă un curent, folosit pentru schimbarea direcţiei
de tracţiune şi pentru ridicarea obiectelor uşoare.
Macara alunecătoare – formată dintr-o macara simplă
care alunecă pe un curent. Este folosită de regulă pentru
dublarea forţei de tracţiune a unei fungi.
Mandarul dublu – format din două macarale, dintre care
una fixă şi una mobilă şi un curent care are un capăt fix şi
celălalt trăgător. Este folosit pentru ridicarea obiectelor (nu
prea grele) şi schimbarea direcţiei.
Palanc simplu – format din două macarale, una simplă,
alta dublă şi un curent care are capătul fixat de macaraua
simplă (inferioară).
Palanc dublu – format din două macarale duble, una fixă
şi una mobilă şi un curent care are un capăt fixat la macaraua
superioară şi celălalt capăt este trăgător. Este folosit pentru
ridicarea greutăţilor, efectuarea manevrelor curente, la
instalaţiile cu grui pentru ridicarea bărcilor şi scărilor, etc.
Caliorna – un palanc format din două macarale triple
(sau una triplă sau una dublă), din care una fixă şi alta mobilă.
Curentul caliornei are un capăt fixat la macaraua inferioară

11
(dacă ambele sunt triple) şi al doilea capăt este trăgător.
Folosit ca părţi componente în instalaţiile de ridicare ale navei
(bigi, gruie, etc).
Palancurile mecanice – sau diferenţiale, sunt dispozitive
de ridicat care se folosesc la bord, în special în
compartimentul maşini, când se execută lucrări la agregate şi
instalaţii. Palancurile mecanice au calitatea că nu se fixează
atunci când se lasă trăgătorul liber, greutatea rămânând la
înălţimea la care a fost ridicată. Ele sunt alcătuite din lanţuri
simple şi macarale metalice cu roţi dinţate sau cu şurub fără
sfârşit şi clinchet cu arc. Fac economie de forţă de tracţiune şi
pot fi folosite în locuri foarte înguste, încăperi foarte puţin
spaţioase.

Condiţii de echilibru ale palancurilor

Macaralele fixe sunt cele care au sbirul sau cârligul legat


la punct fix. Ele contribuie la schimbarea direcţiei curentului
fără să modifice forţa de tracţiune.
O macara fixă este în echilibru atunci când greutatea P,
legată la un capăt al curentului este egală cu forţa F, aplicată la
capătul trăgător:

P=F

Când sistemul este în mişcare, curentul de o parte şi de


alta a macaralei are aceeaşi viteză de deplasare:

VF = VP

Macaralele mobile sunt cele care au un capăt al


curentului (care trece prin raiul macaralei) fix, iar celălalt

12
capăt trăgător. Macaraua se poate deplasa cu totul ridicând
greutatea pe care o agaţă de cârlig sau la sbir.
Astfel, macaraua mobilă (şi totodată cu ea greutatea P
agăţată de cârlig) este susţinută de doi curenţi (capătul fix şi
capătul trăgător), fiecare din ei suportând în mod egal
greutatea P. deci, în poziţia de echilibru, forţa aplicată pe
capătul trăgător F va fi egală cu jumătate din greutatea P. în
schimb, viteza curentului va fi de două ori mai mare decât
viteza de ridicare a greutăţii:

F ≈ P/2 VF = 2VP

În cazul palancurilor, macaraua mobilă este susţinută de


„n” curenţi care trec prin raiurile sale (macaraua dublă sau
triplă). Fiecare curent participă în mod egal la susţinerea
greutăţii P. deci, fiecare va suporta o greutate egală cu P/n.
Aceasta înseamnă că şi capătul trăgător va suporta o greutate.
Deci condiţia de echilibru a palancului este:

F = P/n

unde:

F – forţa cu care se acţionează


P – greutatea agăţată de cârligul palancului
n – numărul de curenţi ai macaralei mobile

Raportul dintre viteza curentului şi viteza de ridicare a


macaralei este:

VF = nVP

13
În concluzie, macaraua mobilă a palancurilor determină
un câştig de forţă, căreia îi corespunde o pierdere de viteză.
Palancurile pot fi folosite şi în serie, în acest caz, se
foloseşte capacitatea de multiplicare a două macarale mobile,
cu „m”, respectiv „n” braţe (curenţi) de susţinere. În acest caz,
forţa necesară pentru ridicarea greutăţii P va fi:

F = P/mn

iar viteza de deplasare a curentului trăgător va fi:

VF = mnVP
Calculul mandarelor şi palancurilor

Ridicarea şi manevrarea greutăţilor la bord se execută cu


respectarea normelor de protecţie a muncii, pentru a evita
orice accident posibil. În cazul folosirii palancurilor, parâmele
utilizate drept curenţi, trebuie să aibă dimensiuni
corespunzătoare raiurilor. Pentru manevrarea greutăţilor,
trebuie să cunoaştem cu exactitate:
- ce greutate poate ridica un anumit mandar, palanc sau
caliornă
- cu ce forţă poate fi acţionat

În calculul forţei necesare unui palanc, pentru acţionarea


lui, se ia în considerare rezistenţa opusă parâmei datorită
frecării şi rigidităţii ei. Ea reprezintă de regulă 10% din
rezistenţa total opusă de greutatea ce se manevrează.

Valorile căutate se obţin folosind una din formulele:

- pentru cazul când curentul trăgător iese din macaraua fixă:

14
F = (1 + 0,1n)P / n

- pentru cazul când curentul trăgător iese din macaraua


mobilă:

F = (1 + 0,1n)P / n + 1

unde:

F – forţa necesară la capătul trăgător


P – greutatea corpului
n – numărul raiurilor din palanc

Forţa F reprezintă forţa maximă la care trebuie să reziste


parâma. Determinarea circumferinţei curentului capabil să
reziste la forţa calculată se ia din tabele.

Dacă, având palancul, cunoscând sarcina de siguranţă a


curentului F de circumferinţă dată se care greutatea maximă ce
se poate ridica, folosim una din formulele:

P = n x F / 1 + 0,1n sau F = (n + 1)F / 1 +


0,1n

în funcţie de locul pe unde iese curentul trăgător.

În activitatea practică, este necesar de reţinut că prin


folosirea mandarelor şi palancurilor de diferite tipuri, se obţin
una din următoarele situaţii de amplificare a forţei:
- mandar simplu – schimbă doar direcţia
- mandar dublu – măreşte de două ori
- palanc simplu – măreşte de trei sau patru ori

15
- palanc dublu – măreşte de patru sau cinci ori
- caliorna – măreşte de cinci sau şase ori

Pentru calculul tensiunilor pe curenţii palancurilor se


foloseşte una din formulele:

F = Q + nCf / m sau F = Q(1 + n/5….10) / m

unde:

F – forţa de tracţiune pe capătul trăgător sau tensiunea pe


fiecare curent al
palancului
Cf – coeficient de frecare Cf = Q ( 1/5 ….. 1/10)
n – numărul total al raiurilor macaralelor palancului
m – numărul curenţilor care leagă între ele macaralele
palancului

Pentru cabluri metalice se folosesc formulele:

Rr = 2C2 / 625

unde:

Rr – rezistenţa la rupere
C – circumferinţa parâmei în mm

RS = R r / C S

unde:

RS – rezistenţa de siguranţă
CS – coeficient de siguranţă

16
Carlige

A – simplu; B – Robinson; C – Pett; D – cu carabiniera; E


– cu titina; F – de balenier;
G – de încărcare; H – de lanţ; I – de pluta de salvare; J –
de pavilion; K – de rechini;
L – de remorca de distrugător; M – de remorca de
remorcher; N – de scota;
O-R – de siguranţa; S-S – de traversiera; T – de undita; T
– de velar; U – dublu;
V – foarfecă; Z – de paravan

17
5.2. INSTALAŢIA DE ANCORARE

Instalaţia de ancorare constă din totalitatea echipamentelor şi dispozitivelor


destinate atât pentru fixarea şi depozitarea ancorelor la bord, cât şi pentru
manevrarea ancorelor – fundarisire, virare. Orice navă trebuie înzestrată în mod
obligatoriu cu o instalaţie de ancoraj dispusă de regulă la prova, pe teugă, formată
din următoarele părţi componente:
- ancore
- lanţuri
- echipamente pentru ancoraj
- mecanisme de fundarisire şi de virare

Instalaţia trebuie sa îndeplinească anumite cerinţe, cum ar fi:


- să asigure manevrarea ancorelor fără nici un fel de dificultate
- să permită fundarisirea şi virarea ancorelor la momentul dorit
- să permită abandonarea ancorelor şi lanţului în caz de nevoie
- să realizeze o fixare sigură a capătului lanţului la bord

5.2.1. Ancore

ANCORA – este o piesă de oţel forjat sau turnat, cu o formă specifică, cu


braţele capabile să se înfigă în fundul mării şi să menţină nava pe loc.

Tipurile de ancore folosite în prezent la bordul navelor pot fi împărţite în două


categorii:
- ancore cu braţe fixe
- ancore cu braţe mobile

Fiecare din aceste tipuri de ancore poate fi împărţit după criteriul existenţei
traversei în:
- ancore cu traversă
- ancore fără traversă

Din punct de vedere al rolului pe care îl au la bord, ancorele se pot împărţi în:
- ancore principale (dispuse întotdeauna la prova)
- ancore secundare (dispuse la pupa)

5.2.1.1. Ancore cu braţe fixe

Din categoria ancorelor cu braţe fixe, în prezent se mai întrebuinţează o


ancoră cu traversă denumită ancoră tip „Amiralitate”. Această ancoră poate fi
întâlnită la navele cu vele, la navele fluviale, la şalupe şi ambarcaţiuni sau ca ancorot
la navele mari.
Ancora tip „Amiralitate” este o ancoră tipică cu traversă şi se compune din
următoarele elemente:
- fusul
- braţele

18
- palmele
- inelul
- traversa

Fusul – este o bară de oţel cilindrică (prismatică) terminată la partea


superioară cu un ochi.

Braţele – sunt două bare fixe care se desfac la partea inferioară a fusului
făcând corp comun cu acesta. Locul unde se încrucişează pe fus se numeşte
„diamant” (partea cea mai rezistentă a ancorei).

Palmele – sunt extremităţile triunghiulare ale braţelor. Ele se termină cu vârfuri


ascuţite care se numesc „gheare”.

Inelul – sau cheia de împreunare, fixată în ochiul din capătul fusului, serveşte
pentru legarea lanţului de ancoră.

Traversa – este o bară de metal, cilindrică, având diametrul corespunzător


orificiului din fus. La mijlocul traversei există un opritor şi un cui spintecat legat cu un
lănţişor care serveşte la fixarea traversei în locaşul ei pe fus. Traversa are un capăt
încovoiat pentru a se putea rabate şi fixa de-a lungul fusului pentru poziţia „repaus”.

Modul de funcţionare al ancorei tip „ Amiralitate” este determinat de poziţia


traversei, perpendiculara pe planul braţelor.
In momentul fundarisirii, ancora cade pe verticala atingând fundul cu unul din
braţe. Pe măsura ce lanţul se filează, ancora se aseaza cu braţele pe fund in
poziţia orizontala cu fusul rezemat intr-un capăt al traversei care se menţine in
poziţia verticala. In acelaşi timp, datorita deplasării navei sub acţiunea vântului
sau a curentului, lanţul începe sa se întindă trăgând de inelul ancorei. Se
formează astfel un cuplu de răsturnare determinat de forţa cu care trage lanţul de
inel in jos si rezistenta pe care o opune capătul traversei rezemat da fundul apei.
Sub acţiunea acestui cuplu, ancora se răstoarnă, traversa devine orizontala, iar
braţele iau poziţie verticala cu un braţ, mai precis cu una din gheare rezemata pe
fund. Continuarea tracţiunii lanţului face ca fusul ancorei sa se deplaseze
orizontal pe suprafaţa fundului si gheara sa se înfigă in materialul din care este
format fundul.
Principalul avantaj consta in faptul ca acest tip de ancora se înfige uşor in
solul fundului si tine bine nava.
Dezavantajele constau in faptul ca ancora, având traversa si braţele dispuse
in plane perpendiculare, prezintă greutati la manevra, din cauza gabaritului
necesitând instalaţii speciale pentru ridicarea si punerea la post.

5.2.1.2. Ancore cu braţe articulate

Dintre ancorele de acest tip cea mai frecvent folosita la navele maritime
moderne este ancora tip „Hall”. Aceasta este o ancora fara traversa alcătuita din:
- inel
- fus
- doua braţe articulate
- gheare

19
- contrabratele
- diamantul
- buloanele (şuruburile) de împreunare a fusului cu diamantul

Spre deosebire de ancorele cu braţe fixe, la ancorele de tip „Hall”, braţele se


pot rabate intr-o parte si alta a fusului oscilând cu un unghi de aproximativ 45
grade.
Modul de funcţionare al acestui tip de ancora este determinat de posibilitatea
de oscilaţie a braţelor.
După fundarisire, ancora cade pe fund luând o poziţie orizontala. In momentul
când lanţul începe sa se întindă, trage de inelul ancorei ridicând uşor fusul, care se
mişca in articulaţia de fixare in diamant, astfel ca braţele raman in plan orizontal.
Ancora este tarata pe fund in aceasta poziţie pana când contrabratele întâmpina o
rezistenta la întâlnirea primei denivelări. Din acest moment, asupra ancorei
actioneaza doua forte:
- una este tracţiunea lanţului care tinde sa tragă ancora după el;
- a doua este rezistenta opusa de sol care tinde sa mentina contrabratul in
jos;

Efectul acţiunii acestor doua forte provoacă deschiderea braţelor pana la


unghiul maxim de 45 grade si atunci ghearele se înfig in solul fundului.
Avantajul principal al acestui tip de ancora îl constituie faptul ca este foarte
comoda la manevra fixându-se foarte simplu la post. La fundarisire sau la virare se
exclude posibilitatea încolăcirii lanţului pe fus sau pe braţe.
Dezavantajul principal al ancorei tip „Hall” consta in faptul ca după fundarisire
trebuie tarata pe fund pana se „agata” si „musca” solul.

5.2.1.3. Ancore de corp mort

Ancorele de corp mort sunt ancore destinate pentru fixarea navelor far sau a
altor instalaţii plutitoare. Aceste ancore se folosesc pentru a fixa solid si pe timp
îndelungat diferite mijloace plutitoare.
Cel mai frecvent sunt folosite trei tipuri de ancora de corp mort si anume:
- ancora de corp mort tip „Amiralitate” cu un singur braţ si cu traversa fixa
- ancora ciuperca
- ancora şurub

20
Tipuri de ancore

1 – Amiralitate 10 – Inglefield 19 – Trotman 28 – Cioc (fonta)


2 – Primitiva de 11-Gruson-Hein 20 – Northill 29 – Bloc
lemn cu bolovani 12 – Amiralitate fara 21 – Westney (ferociment)
3 – Romana traversa 22 – Danforth 30 – Ciuperca
4 – Vikinga 13 – Amiralitate fara 23 – Cu patru braţe 31 – Ciuperca
5 – Comuna traversa 24 – Calota ondulata
6 – Baldt 14 – Matrosov 25 – Cu un braţ tip 32– Tombostone
7 – Hall 15 – Amiralitate de vechi 33 – Plug
8 – Dunn submarin 26 – Şurub 34 – Grapa
9 – Marrel 16 – Tyszack 27 – Bloc (beton) 35 – Cu un braţ
17 – Powell (moderna)
18 – Rynvaart 36 - Martin

21
5.2.2. Lanţuri

5.2.2.1. Descrierea lanţurilor

Lanţurile de ancora sunt destinate pentru asigurarea legăturii dintre ancora si


nava. Ele sunt confecţionate din inele metalice de forma unei elipse numite „zale”.
Zalele pot fi cu pod sau fara pod. Podul (denumit si punte) este o traversa metalica
dispusa la mijlocul zalei impartind zaua in doua parti egale. Podul are rolul de a nu
permite alungirea zalei la tracţiune, mărind in acest fel rezistenta lanţului cu 20%.

22
Modele de zale de lanţ de ancora

Lanţul unei ancore se caracterizează prin calibru si prin lungime.


Calibrul lanţului de ancora este diametrul unei zale măsurat in dreptul punţii
sau la mijlocul zalei daca lanţul este format din zale fara pod. Calibrul se exprima in
milimetrii.
Lungimea lanţului este impartita in chei de lanţ, o cheie de lanţ având
lungimea de 25 metri.
Prima cheie este fixata de ancora cu o cheie cu vârtej.
Cheile de lanţ sunt unite printr-o za de împreunare, mai solida si cu
posibilitatea desfacerii, numita cheie Kenter.

23
5.2.2.2. Marcarea lanţurilor de ancora

Lanţurile de ancora au un marcaj din fabricaţie prin care se indica marca


fabricii, anul fabricaţiei, diametrul lanţului. Din punct de vedere marinăresc,
interesează marcajul care se face la bord pentru a permite cunoaşterea in orice
moment a lungimii de lanţ aflata la apa.
Pentru ca lungimea lanţului de ancora care este lăsat la apa sa poată fi
complet cunoscuta, este necesara dimensionarea lanţului. Acesta este impartit in
chei de lanţ, care au fiecare o lungime de 25 metri.
Delimitarea cheilor de lanţ se face cu ajutorul unor marcaje, in felul următor:
- după fiecare cheie apare o za mai groasa care este za de împreunare.
Acesta za este piturata in roşu si corespunzător numărului cheii de lanţ se
piturează in alb de o parte si alta a zalei de împreunare o za cu un inel de
tabla.
Astfel, la prima cheie vom avea piturate zaua de împreunare cu roşu si de o
parte si de alta a acesteia o za alba si un inel de tabla, la doua cheie, zaua de
împreunare roşie si cate doua zale de o parte si de alta, pe fiecare un inel de tabla,
etc.
In general, o nava are intre 8 chei de lanţ la babord, echivalentul a 200 metri si
9 chei de lanţ la tribord, echivalentul a 225 metri.

5.2.2.3. Intretinerea lanţurilor

In timpul exploatării, lanţul ancorei trebuie verificat sistematic pentru a exista


siguranţa ca zalele nu sunt crăpate si podurile nu sunt slăbite. Lanţul de ancora nu
trebuie folosit daca se constata zale crăpate sau vreun pod slăbit. Întotdeauna când
nava este urcata pe doc, lanţurile se scot din puţuri, se întind pe puntea docului, se
curata de rugina si de vopseaua veche, după care se piturează cu miniu de plumb si
apoi se vopseşte. Este necesar ca la fiecare virare lanţul sa fie bine spălat cu
instalaţii speciale de spălare dispuse in nara ancorei.

5.2.3. Echipament pentru ancoraj

Echipamentul pentru ancoraj constituie partea componenta a instalaţiei de


ancorare care este destinata pentru fixarea, depozitarea si manevrarea ancorelor si
lanţului la bordul navei.
Echipamentul pentru ancoraj este alcătuit din:
- nari
- stope
- boturi
- postamentul ancorei
- puţul lanţului

5.2.3.1. Narile

Narile sunt piese din fonta sau din hotel turnat având o forma tubulara cu
secţiune circulara sau ovala si terminate la capete cu cate o întăritura, una care se
fixează in bordaj si alta in punte.

24
Narile sunt dispuse in ambele borduri in aşa fel încât sa permită trecerea
libera a lanţului si punerea la post a ancorelor fara traversa.
Narile sunt astfel construite încât sa permită ancorei sa gliseze uşor imediat ce
lanţul a fost eliberat, iar lanţul sa treacă fara efort.

5.2.3.2. Stopele si boturile

Pentru fiecare lanţ sau cablu de ancora sunt prevăzute la bordul navei cate o
stopa de punte care asigura la post sau fixează si opreşte mişcarea lanţului pe timpul
manevrei de ancorare sau pe timpul lucrărilor la lanţ.
Stopele de punte sunt dispuse pe traiectoria lanţului de ancora, intre vinci si
ancora (nara).
După felul construcţiei exista doua tipuri principale de stope:
- stope cu călcai, acţionate cu o pârghie
- stope cu şurub, acţionate cu ajutorul unui ax filetat

Stopa cu călcai

Stopa cu lanţ

1 – ochi in punte; 2 – sarma; 3 – lanţ; 4 – palanc

25
Pentru mărirea siguranţei ancorajului si evitarea ca întreg efortul cu care trage
lanţul ancorei sa se aplice in stopa, se boteaza lanţurile ancorelor cu ajutorul unor
boturi confecţionate din lanţ sau din parâma.
De regula, botul este format dintr-o bucata de lanţ cu 5-6 zale, fixata cu un
capăt la un ochet sau o placa metalica in punte iar in celalalt capăt se termina cu un
cioc de papagal sau o gheara de drac, care se fixează de lanţul ancorei si îl
blochează.

5.2.3.3. Postamentul ancorei

In timpul marşului ancorele sunt fixate la post, pe postament sau suspendate.


Postamentul ancorelor de tip Hall se afla dispus in bordaj, la capătul din prova
al navei.
Postamentul ancorelor tip Amiralitate este dispus pe punte si constituie o
întăritura a punţii pe care ancora se fixează la post in poziţie orizontala si se
amarează. Punerea la post a ancorelor tip Amiralitate se face cu ajutorul unui grui
rotativ, numit grui de capon, destinat ridicării ancorei ieşite la suprafaţa, peste
balustrada si instalarea la post pe punte.

5.2.3.4. Puţul lanţului

Este constituit din doua compartimente aflate sub teuga navei si unde se
depozitează lanţul ancorei când nu este folosit.
Capătul lanţului se prinde la partea superioara a puţului cu un cioc de papagal,
folosit pentru detaşarea completa a lanţului in caz fortuit.
Accesul in puţul lanţului se realizează prin forepeak.

5.2.4. Mecanisme de fundarisire si virare

Pentru fundarisirea si virarea ancorelor principale, navele sunt prevăzute cu


mecanisme de lansare si virare instalate pe punte la prova si care pot fi cu ax de
rotire vertical – cabestan si cu ax de rotire orizontal – vinciuri. Aceste mecanisme de
manevra pot fi manuale sau mecanice.

Cabestanul – este un mecanism de forţa, care pe lângă virarea lanţului


ancorei este destinat si la întinderea parâmelor de manevra.
El este format dintr-un tambur care se roteşte in jurul unui ax vertical. La
partea superioara a tamburului sunt prevăzute 5-6 locaşuri prismatice in care se
introduc nişte bare de lemn denumite „manele”, cu ajutorul cărora se pune in mişcare
cabestanul atunci când se lucrează manual. La baza tamburului exista una sau doua
piese mobile cu rol de opritor, care se numesc castaniete. Acestea permit rotirea
tamburului fie intr-un sens, fie in ambele sensuri, in funcţie de poziţia in care sunt
aşezate.
Toate cabestanele care sunt destinate pentru virarea ancorelor au in plus o
piesa speciala, o coroana cu santuri de forma zalelor de lanţ, care se numeşte
barbotina. Lanţul ancorei se angrenează perfect in locaşurile barbotinei, astfel ca, in
final lanţul se mişca in sensul in care se invarteste barbotina. Orice cabestan este
dotat cu frâna sau stea de cuplare, cu ajutorul căreia se angrenează sau se

26
eliberează barbotina. Cabestanele acţionate mecanic sau hidraulic sunt întotdeauna
dublate de posibilitatea acţionarii manuale.

Vinciul – este un mecanism de forţa cu aceiaşi destinaţie ca si cabestanul, cu


singura deosebire ca din construcţie este prevăzut cu tamburi si barbotine care se
rotesc in jurul unui ax orizontal.

Cabestanul

A – din secolul XVII: 1 – pălărie; 2 – ferastruica; 3 – cabestan pe coverta;


4 – clopot; 5 – cabestan sub coverta; 6 – tachet
B – pentru lanţ si parâme: 1 – clopot; 2 – maşina cabestanului;
3 – tachet; 4 – lanţul ancorei; 5 – stea de
comanda a maşinii cabestanului;
6 – steaua frânei; 7 – barbotin
C – pentru parâme: 1 – manela; 2 – crestătura; 3 – cingătoare;
4 – ferastruica; 5 – pălărie; 6 – coroana; 7 – barbotin;
8 – castaneta; 9 – tachet mobil

Tipuri de vinciuri de ancora

5.2.5. Funcţionarea instalaţiei de ancorare

5.2.5.1. Fundarisirea ancorei

Pe navele mari, instalaţia de ancorare se afla in grija sefului de echipaj. Înainte


de ancorare sau virare seful de echipaj este obligat:
- sa pună in funcţiune cabestanul (vinciul)

27
- sa verifice funcţionarea acestuia fara sarcina
- sa verifice daca functioneaza ungerea
- sa verifice funcţionarea cuplării si decuplării barbotinei

Desfasurarea operaţiunii de ancorare se desfasoara după următorii paşi:


- nava este stopata
- la comanda „FUNDA” se slabeste frâna vinciului iar ancora pleacă datorita
greutatii
- cu ajutorul motorului nava se deplasează puţin înapoi, ancora se taraste pe
fundul apei pana se fixează
- se da drumul la lanţ cat este nevoie (de trei ori adâncimea apei), lanţul se
întinde pe fund
- se strânge frâna, se fixează lanţul cu stopa, se pune botul sau gheara de
drac, dar in general se lasă fara pentru o eventuala manevra a lanţului.

La alegerea locului de ancoraj trebuie avut întotdeauna in vedere asigurarea


spaţiului de siguranţa – reprezentând lungimea navei + lungimea lanţului din apa +
factor de siguranţa de cel puţin 2 cabluri (2 x 185,2 m) când este posibil.

Comunicarea prova – comanda la fundarisirea ancorei

Ofiţerul de la prova comunica:

DREAPTA / STANGA GATA DE FUNDA


FUNDA DREAPTA / STANGA – se da drumul la lanţ

Ofiţerul de la prova comunica in permanenta numărul cheilor si poziţia lanţului:


O / DOUA / TREI / ETC CHEI LA APA / NARA / PE VINCI
cu staţia de manevra sau clopotul (o bătaie de clopot pentru fiecare cheie din apa).

LANTUL LA PIC
LANTUL INTINDE INAINTE
LANTUL INTINDE INAPOI
LANTUL INTINDE LA TRAVERS
LANTUL FORTEAZA
ANCORA GRAPEAZA
LANTUL CADE IN BANDA

5.2.5.2. Virarea ancorei

Înainte de virarea ancorei se fac de asemenea o serie de pregătiri care


constau in:
- punerea in funcţiune si verificarea vinciului sau cabestanului
- aşezarea lanţului pe barbotina (garnisirea lanţului)
- punerea in funcţiune a instalaţiei de apa sub presiune pentru spălarea
lanţului si ancorei de nămol

Comunicarea prova – comanda la virarea ancorei

Când operaţiunea de virare este pregătita ofiţerul comunica:

28
DREAPTA / STANGA GATA DE VIRA

Pe timpul virării se comunica numărul cheilor:

CINCI CHEI PE VINCI / PATRU CHEI PE VINCI / ETC


ANCORA S-A SMULS
ANCORA LA SUPRAFATA
ANCORA LA POST DE MARE

5.2.6. Manevra ancoroatelor

In afara ancorelor principale care se manevrează, marea majoritate a navelor


dispun de ancore secundare sau ancore de curent, care se numesc ancoroate si
care sunt dispuse la pupa navei.
In funcţie de mărimea navei ca ancora de la pupa poate fi folosita o ancora tip
„Hall”, iar navele mai mici o ancora tip „Amiralitate”.
Unele nave au prevăzute din dotare o instalaţie de ancorare pentru ancora de
la pupa. In acest caz instalaţia de ancorare de la pupa se actioneaza in mod similar
cu cea de la prova.

5.3. INSTALAŢIA DE SALVARE


MIJLOACE INDIVIDUALE ŞI COLECTIVE DE SALVARE

Instalaţiile şi echipamentele de salvare reprezintă totalitatea mijloacelor de la


bord cu ajutorul cărora echipajul se poate salva în caz fortuit.
Sunt prevăzute în Convenţia Internaţională pentru ocrotirea vieţii umane pe
mare – SOLAS.

5.3.1. Mijloace individuale de salvare

5.3.1.1. Centura de salvare

- se leagă în jurul pieptului, prin flotabilitatea sa asigură plutirea corpului


- confecţionată din plută, material plastic expandat învelit în pânză
- prevăzută cu bretele de legare şi buzunare pentru fluier, baterie şi bec

5.3.1.2. Vesta de salvare

- confecţionată din cauciuc, fără mâneci, cu pereţi dublii care se umflă de


către purtător printr-un tub de cauciuc prevăzut cu dop de astupare
- se fixează de corp cu cordoane de piele sau cauciuc
- la ceafă au o formă de pernă pentru menţinerea capului deasupra apei
- se păstrează în cabina fiecărui membru de echipaj, în loc special, marcat
cu un semn fosforescent

Cerinţe:

29
- să asigure menţinerea corpului uman la suprafaţa apei
- să se poată îmbrăca rapid şi corect
- asigurarea ieşirii la suprafaţă a persoanei (chiar inconştiente) căzute în
apă, cu capul în poziţie de respirare, în 5 secunde din momentul
scufundării
- culoare portocalie pentru vizibilitate maximă şi benzi fosforescente
- numărul vestelor de la bord să acopere numărul membrilor de echipaj plus
5 bucăţi

5.3.1.3. Colacul de salvare

- formă circulară, diametrul de 40-60 cm


- capabil să menţină la suprafaţa apei 1-4 persoane
- culoare portocalie cu benzi fosforescente
- confecţionat din plută învelită în pânză sau din plastic
- de marginile colacului este fixată o saulă în ghirlandă – „ţin-te bine”
- numărul colacilor de la bord depinde de lungimea navei
- 4 colaci trebuie să fie dotaţi cu lumină cu auto aprindere
- 2 colaci (incluşi în cei 4) trebuie să fie dotaţi cu semnal fumigen cu
declanşare automată / în borduri la comanda de navigaţie

Colac de salvare

30
5.3.1.4. Costumul termoizolant

- costum tip combinezon cu cagulă confecţionată din cauciuc special /


neopren pentru protecţia celui din apă
- culoare roşie, cu benzi fosforescente pe faţă şi spate
- la folosire, intră apa între costum şi corpul uman se încălzeşte de la
căldura corpului şi rămâne acolo protejând omul de hipotermie
- prin flotabilitatea sa asigură menţinerea la suprafaţă a corpului uman

Costum termoizolant

5.3.2. Mijloace de salvare colective

5.3.2.1. Pluta de salvare rigidă

- flotor etanş din metal sau plastic împărţit în compartimente etanşe


- la mijlocul flotorului se află o platformă deasupra apei pentru protecţia
ocupanţilor
- orice plută are o capacitate de încărcare pentru oameni şi materiale
- pluta se fixează la bordul navei gata de lansare
- folosite la navele mici

5.3.2.2. Pluta de salvare pneumatică

- confecţionate din pânză cauciucată cu camere de flotabilitate umplute cu


aer sub presiune de la o butelie specială
- la bordul navei stau pliate într-un container special de formă alungită
amplasat pe un suport special aşezat lângă bordul navei gata de lansare
- construite in aşa fel încât să poată fi aruncate de la o înălţime de 18 metri
şi să plutească 30 zile

31
- capacitate de 12 – 18 persoane
- din container, printr-un orificiu iese saula (fixată de balustradă) care prin
acţionare dă drumul aerului din butelie pentru umflarea plutei

Container pentru pluta de salvare

Folosirea plutei:

- manual, prin aruncarea plutei peste bord, saula prinsă de balustradă


acţionează butelia şi umflă pluta
- automat, la scufundarea navei, pluta datorită flotabilităţii se desprinde din
suport (printr-un mecanism hidrostatic) saula se întinde şi acţionează
butelia de aer comprimat

Plute de salvare

Echipamentul plutei de salvare:

- o lumină cu autoaprindere – fixată in vârful cortului ce acoperă pluta


- un colac de salvare cu o saulă plutitoare de 30 metri
- un cuţit şi un ispol – plute de 12 persoane; 2 cuţite şi 2 ispoale – plute mai
mari
- bureţi pentru îndepărtarea apei
- două ancore de furtună cu formă de paraşută
- două rame plutitoare
- trei cuţite de desfăcut conserve
- pompă de mână pentru umflat camerele dezumflate ale plutei
- recipient gradat pentru apa de băut
- trusă sanitară

32
- oglindă de semnalizare
- lanternă etanşă pentru transmiterea semnalelor Morse
- două rachete roşii cu paraşută
- şase facle de mână roşii
- un reflector radar
- un fluier de semnalizare
- set instrumente de pescuit
- provizii ambalate etanş (tip biscuiţi 2500 calorii/zi/om)
- recipiente etanşe de apă potabilă (1,5 litri/om)
- tablete contra răului de mare (6 doze şi un sac pentru vomă)
- instrucţiuni pentru folosirea plutei şi supravieţuire pe mare
- exemplar din codul internaţional de semnale şi instrucţiuni de supravieţuire
pe mare pe carton impermeabil la apă
- marcarea plutei cu „SOLAS A PACK” şi cu „SOLAS B PACK” pentru
numărul de pasageri

Materiale pirotehnice din dotarea plutei de salvare


5.3.2.3. Barca de salvare

- cel mai important mijloc de salvare colectivă de la bordul navei


- numărul bărcilor dintr-un singur bord trebuie să asigure preluarea tuturor
membrilor de echipaj
- construite cu o rezistenţă suficientă pentru a suporta lansarea la apă şi
ridicarea la bord cu tot personalul şi echipamentul necesar
- flotabilitate deosebită prin dotarea cu chesoane (compartimente) de aer
- dotate cu motor sau cu sistem tip drezină (td/bd)
- piturare în culoare roşie sau portocalie cu benzi fosforescente pe copastie,
partea superioară şi lateral, plus bordaj lateral şi pe fundul bărcii
- instalaţia de lansare a bărcii se compune din: gruie tip gravitaţional, vinci,
sârme de manevră, ganciuri de susţinere

33
- lansarea se face prin slăbirea frânei vinciului, iar barca se mişcă din poziţie
datorită greutăţii
- la bord este necesar a se executa lunar antrenamente de lansare a bărcilor
pentru verificarea cunoştinţelor echipajului şi a capacităţii sale de a
răspunde cerinţelor de salvare
- fiecare membru din echipaj are în cabină instrucţiuni referitoare la
activitatea sa în cazuri deosebite

Barca de salvare

Barca de salvare de tip baleniera

34
1 – etrava; 2 – chila; 3 – etambou; 4 – copastie; 5 – coasta; 6 – ghirlanda; 7 – puntire;
8 – banc; 9 – banchet; 10 – locaş pentru furchet; 11 – ochiuri; 12 – tin-te-bine;
13 – colţare; 14 – cârlig de ridicare; 15 – inel; 16 – barbeta; 17 – bratara; 18 – panou;
19 – butoiaş de apa; 20 – cheson; 21 – brâu; 22 – centura; 23 – file; 24 – cheson de aer; 25 –
balamalele cârmei
Echipamentul bărcilor de salvare:

- o ramă plutitoare la fiecare banchetă, două rame de rezervă şi o ramă


plutitoare rezervă cârmă
- două dopuri filetate pentru orificiul de evacuare a apei
- două ghiordele şi două ispoluri
- două topoare, unul la fiecare extremitate a bărcii
- sursă de lumină etanşă pentru semnalizare Morse, cu baterii de schimb
- două cutii de chibrituri de vânt
- în caz că barca nu este acoperită din construcţie este necesară o tendă
(pânză groasă) pentru protecţia echipajului
- un compas de barcă cu diametrul de cel puţin 100 mm
- ghirlandă „ţin-te bine” fixată în afara bordului
- o ancoră de furtună cu parâmă de trei ori lungimea bărcii fixată cu o „labă
de gâscă”
- două barbete (prova/pupa) cu diametrul de 14 mm; lungime de
30 metri
- recipient cu cel puţin 4,5 litri ulei mineral cu posibilitatea fixării la ancora de
furtună
- provizie de alimente într-un ambalaj etanş care conţine
2500 calorii/om/zi
- 3 litri/om apă potabilă sau 2 litri dacă barca are sistem de desalinizare a
apei
- recipient gradat pentru măsurarea apei de băut
- patru rachete paraşută roşii
- şase facle de mână
- două semnale fumigene plutitoare cu fum portocaliu
- trusă sanitară etanşă la apă
- oglindă de semnalizare / heliograf
- briceag cu deschizător de conserve
- trusă de pescuit
- pompă manuală de drenaj
- fluier de semnalizare
- instrucţiuni pentru supravieţuirea pe mare si codul internaţional de semnale

35
Barca de salvare amplasata la pupa

5.4. INSTALAŢIA DE GUVERNARE

5.4.1. Generalităţi

Pentru efectuarea navigaţiei în condiţii de siguranţă, nava trebuie să fie


manevrabilă şi să aibă o bună stabilitate de drum.

MANEVRABILITATEA – este proprietatea navei în mişcare de a efectua


schimbări rapide de direcţie cu ajutorul instalaţiei de guvernare.
STABILITATEA DE DRUM – este proprietatea navei în mişcare de a se
menţine timp îndelungat pe o anumită direcţie.
GUVERNAREA – este calitatea navei de a se deplasa pe o anumită traiectorie
(dreaptă, curbă) impusă.

Guvernarea navei depinde de o serie de factori cum sunt:


- mijloacele de guvernare folosite
- formele geometrice ale carenei (zona pupa)
- rapoartele între dimensiunile principale (L CWL / B şi B / T)
- numărul, poziţia şi sensul de rotaţie a propulsorului
- condiţiile hidro-meteorologice în care se navigă (apă, aer, vânt, valuri)

Fiecare navă, cu excepţia barjelor purtate, trebuie să aibă o instalaţie de


guvernare robustă şi sigură, care să asigure manevrabilitatea şi stabilitatea de drum.

36
Asemenea instalaţii pot fi: cârmă cu profil hidrodinamic, instalaţie cu ajutaje
orientabile şi alte instalaţii aprobate de către Registrul Naval Român.
Instalaţia principală de guvernare trebuie să asigure manevra de trecere a
cârmei sau a ajutajului orientabil, complet imerse de la 35 0 dintr-un bord la 350 în
celălalt bord, cu nava la pescaj maxim şi la viteza maximă de serviciu.
În aceleaşi condiţii trebuie să se asigure manevra de trecere a cârmei sau a
ajutajului orientabil, complet imerse, de la 35 0 dintr-un bord la 350 în celălalt bord într-
un timp care să nu depăşească 28 secunde. Instalaţia auxiliară de guvernare trebuie
să asigure manevra de trecere a cârmei sau a ajutajului orientabil, complet imerse
de la 150 într-un bord la 150 în celălalt bord într-un timp care să nu depăşească 60
secunde cu nava la pescajul maxim şi la viteza de marş maximă de serviciu sau la
viteza de 7 Nd, în funcţie de valoarea care este mai mare.
La petroliere, nave pentru gaze lichefiate, navele pentru produse chimice şi
navele combinate care au un tonaj brut (TRB) de 10.000 şi mai mult, precum şi
celelalte nave care au un TRB de 70.000 şi mai mult, instalaţia principală de
guvernare trebuie să cuprindă două sau mai multe agregate de forţă, identice. În
cazul acestor nave, instalaţia de guvernare va fi astfel concepută încât, în cazul
pierderii capacităţii de guvernare datorită unei defecţiuni tehnice unice în oricare
parte a uneia din instalaţiile de forţă ale instalaţiei principale de guvernare, cu
excepţia echei, sectorului sau altor organe care servesc aceluiaşi scop, sau a zonei
de prindere a acţionării cârmei, capacitatea de guvernare să poată fi restabilită în cel
mult 45 secunde de la ieşirea din funcţiune a uneia din instalaţiile de forţă.
Dacă acţionările instalaţiei principale şi auxiliare de guvernare se află într-un
compartiment situat în întregime sau parţial mai jos de cea mai înaltă linie de plutire
de maximă încărcare, atunci trebuie să se prevadă o acţionare de avarie amplasată
deasupra punţilor pereţilor etanşi. Acţionarea de avarie trebuie să asigure manevra
de trecere a cârmei sau ajutajului orientabil, complet imerse, dintr-un bord în altul, la
viteza de marş înainte de cel puţin 4 noduri.
Lângă fiecare post de comandă de la distanţă a acţionărilor instalaţiei
principale şi auxiliare de guvernare, precum şi în compartimentul cârmei, trebuie să
existe indicatoare pentru poziţia cârmei sau ajutajului orientabil.
Diferenţa dintre poziţia indicată şi cea reală nu trebuie să fie mai mare de:
- 10 – la poziţia cârmei sau ajutajului orientabil în planul diametral sau
într-un plan paralel cu acesta
- 1,50 - la poziţia cârmei sau ajutajului orientabil la unghiuri de 0 0-50
- 2,50 – la poziţia cârmei sau ajutajului orientabil la unghiuri de
50-350
Indicarea poziţiei cârmei sau ajutajului orientabil trebuie să fie independentă
de postul de comandă a acţionării instalaţiei de guvernare.

5.4.2. Părţile componente ale instalaţiei de guvernare

Instalaţia de guvernare este compusă din:


- cârma
- sistem de transmisie
- servomotor
- timona

37
Timona – este o roată din lemn sau din metal prevăzută cu cavile, cu ajutorul
cărora se manevrează. La navele mari, prevăzute cu pilot automat, pot fi înlocuite cu
o manetă.
Sistemul de transmisie – la servomotor poate fi mecanic, hidraulic sau
electric. Acesta face legătura dintre servomotor şi comandă (timona).
Servomotoarele – sunt instalate la pupa navei, uneori în compartimentul
maşini sau separat. De obicei navele mari au două servomotoare care pot lucra
independent. Mişcarea servomotorului se transmit la eche, care este aşezată în
acelaşi plan cu cârma sau perpendicular pe ea.
Troţele – la acest dispozitiv, troţele pleacă de la un tambur câte una din
fiecare bord, până la eche, unde se leagă la un inel. În drum către tambur şi eche,
troţele sunt călăuzite prin raiuri de metal. Lungimea troţelor fiind constantă pentru ca
şi tensiunea să fie constantă, suma distanţelor de la raiuri la capătul echei trebuie să
fie constantă, deci capul echei ar trebui să descrie o elipsă. Această condiţie nu o
poate îndeplini dispozitivul decât în cazul când s-ar consimţii la o înclinare exagerată
a troţelor în raport cu echea, iar elipsa descrisă ar fi foarte turtită.
Lanţul GALL – este asemănător cu troţele, dar mişcarea servomotorului se
transmite unui lanţ GALL care mişcă căruciorul mobil.
Tije – mişcarea servomotorului se transmite prin 2 tije cu capetele fixate la
eche. Celelalte capete sunt legate printr-o traversă paralelă cu echea, care primeşte
mişcarea servomotorului.
Sistemul HARDFIELD – este asemănător cu cel precedent, dar mişcarea
servomotorului se transmite printr-un şurub fără sfârşit unei roţi dinţate pe al cărui ax
se găseşte o altă roată dinţată excentrică, care se angrenează cu un sector de rază
variabilă (dinţat). Raza roţii excentrice şi a sectorului sistemului este calculată astfel
ca braţul de pârghie care acţionează echea să coincidă cu unghiul de cârmă.
Axiometrele – aparate aşezate în timonerie şi care indică unghiul de cârmă şi
corespunde cu indicatorul din camera cârmei.
Cârma – piesa de bază a instalaţiei de guvernare, dispusă la pupa şi cu
ajutorul căreia se realizează efectiv menţinerea sau schimbarea direcţiei de
deplasare a navei.

5.4.3. Mijloace de guvernare

a) Principale: sunt obligatorii pentru toate tipurile de nave

1) Instalaţii principale de cârmă:

- cârme clasice sau active


amplasate înapoia sau (uneori) în
faţa propulsoarelor navei (aceste
instalaţii sunt eficiente numai pe
timpul mişcării navei cu viteze
suficient de mari).

38
2) Instalaţii principale cu cârmă-propulsor (de propulsie orientabilă):

- elicele (propulsoarele)
navei având ataşate
duze orientabile care
prin rotire modifică
direcţia jetului de apă
- propulsoarele cu
aripioare, etc

b) Auxiliare: acţiunea lor este independentă de funcţionarea propulsoarelor


propriu-zise; sunt utilizate la nave cu viteze mici sau nule.

1) Instalaţii auxiliare din cârme active – de regulă aceste instalaţii sunt


cu elice în duză; sunt acţionate electric sau electro-hidraulic.

2) Instalaţii auxiliare de cârmă-propulsor:


- tunele hidrodinamice transversale (aici se produc jeturi de apă prin
funcţionarea unor elice cu pale (fixe sau orientabile), pompe cu paleţi, pompe
centrifuge;
- coloane rotitoare cu elice
- propulsoare cu aripioare (VOITH – SCHNEIDER)

Observaţie: Instalaţiile principale şi auxiliare de cârmă-propulsor împreună cu


instalaţiile auxiliare din cârmele active, sunt denumite MIJLOACE DE GUVERNARE
ACTIVĂ.

5.4.4. Cârma

Definiţie: Apendicele amplasat în jetul de apă al propulsorului sau în


siajul carenei, având forma de aripă profilată sau neprofilată hidro-dinamic, cu
posibilităţi de rotire în jurul unei axe verticale şi care asigură guvernarea navei
se numeşte CÂRMĂ.

Părţile componente ale cârmei sunt: pana sau safranul cârmei şi axul cârmei.

39
Pana – este construită dintr-un cadru metalic îmbrăcat pe ambele părţi cu
tablă (partea din apă se numeşte safran) şi creează forţa hidrodinamică portantă.

Axul cârmei – organul de rotire al penei cârmei şi de transmitere a forţei


hidrodinamice portante asupra navei. Intră în corpul navei printr-un orificiu (prevăzut
cu sistem de etanşare) numit etambreu şi se continuă în compartimentul cârmei unde
este fixat cu doua tije ce sunt acţionate de servomotoare.

5.4.4.1. Clasificarea cârmelor

I. După modul de asamblare a penei cârmei:

 Cârme simple

Sunt susţinute de corpul


navei atât la partea
superioară cât şi la partea
inferioară.

 Cârme semisuspendate şi semicompensate – se utilizează


numai la navele maritim

 Cârme suspendate – sunt susţinute numai de ax (specific


ambarcaţiunilor de sport şi de agrement şi a navelor pe aripi
portante)

40
II. După poziţia axului faţă de muchia de atac a penei

 Cârme necompensate – au axul amplasat în imediata


apropiere a muchiei de atac

 Cârme compensate – axul amplasat la 0,25 – 0,33 din


lungimea penei

41
 Cârme semicompensate

III. După forma geometrică a secţiunii longitudinal – verticale se deosebesc:

 Cârme de formă dreptunghiulară:

42
 Cârme de formă trapezoidală

 Cârme de alte forme geometrice

IV. După forma geometrică a secţiunii longitudinal – orizontale a penei se deosebesc:

 Cârme plate:

 Cârme cu profil hidrodinamic:

- NACA
- NEJ
- TAGHI
- GO
În urma cercetărilor teoretice – experimentale au apărut:

 cârme profilate cu parte fixă şi parte mobilă

Partea fixă este folosită ca punct terminus pentru arborii port-elice.

43
 sistem de mai multe cârme acţionate:
- simultan (duble, triple) – la remorchere, împingătoare de puteri mici;

La acelaşi
unghi

a Propulsor

SISTEM
HITZLER

90
La unghiuri grade
diferite
80
grade

Propulsor

SISTEM
ENKEL
75
grade

 Cârmă cu volet ( se obţine un unghi maxim de bandare de 80 0)


- cu volet extins

volet
cârma
extins

40
grade

40
grade

44
- cu doi voleţi

culisă volet

sunt rigidizaţi
între ei

volet

Axul cârmei de acest tip (cu voleţi) este format din doi arbori concentrici
acţionaţi independent:
- arborele interior este solidar cu pana cârmei propriu-zise;
- arborele exterior este pus în legătură cu voletul printr-un mecanism cu
culisă (manivelă, culisă, bară);

arbore exterior
culisă
manivelă bară

arbore interior

5.4.5. Mijloace de guvernare activă

Definiţie: Instalaţia specială, respectiv combinaţia mai multor instalaţii între ele
sau cu propulsorul principal, capabilă să creeze forţele transversale necesare
manevrării eficiente a navei la orice regim de viteză mărindu-i în felul acesta gradul
de independenţă, se numeşte mijloc de guvernare activă.

Mijloacele de guvernare activă cuprind:


 instalaţiile principale de cârmă-propulsor (de propulsie orientabilă):
- elice în duze orientabile (acţionate simultan sau independent)
- coloanele rotitoare cu elice
- propulsoarele cu aripioare
 instalaţiile auxiliare de cârmă-propulsor:
- tunele hidrodinamice transversale
- coloanele rotitoare cu elice
- coloanele telescopice cu elice
- propulsoarele cu aripioare
 instalaţiile de cârme active

Instalaţiile principale de cârmă-propulsor cu elice în duze orientabile


independente

45
Asigură o bună manevrabilitate a navei – au o largă răspândire la navele de
transport fluviale şi la remorcherele propulsate prin elice cu pale orientabile.
Duzele orientabile independente se prevăd la navele care au cel puţin două
linii de axe şi sunt acţionate de mecanisme separate.

Orientarea independentă a duzei şi a


palelor elicei permite modificarea în
limite foarte largi a direcţiei, sensului şi
a mărimii vectorului FORŢĂ DE
ÎMPINGERE dezvoltată de fiecare
instalaţie principală de cârmă-
propulsor.

Această soluţie are implicaţii asupra


înaintării şi rotirii navei în plan orizontal.

 În primele 2 cazuri │FTd│= │FBd│, nava se mişcă pe loc.

 În cazul al 3-lea vectorii forţe de împingere dezvoltate de instalaţiile principale


de cârmă propulsor sunt de direcţii, sensuri şi mărimi diferite. Din compunerea
lor rezulta F care determină deplasarea longitudinală dar şi rotirea navei.

Instalaţii auxiliare de cârmă-propulsor cu tunele hidrodinamice transversale

Aceste instalaţii sunt construcţii complexe ce se recomandă a fi amplasate în


cazuri speciale la nave de stins incendiu, pasagere, remorchere.
În principiu aceste instalaţii presupun existenţa in CARENA navei a unor
canale transversale spre extremităţile prova şi pupa, deschise în borduri prin care se

46
pun în mişcare JETURI de apă sub presiune. Forţele de împingere dezvoltate de
aceste jeturi de apă sunt de regulă perpendiculare pe planul diametral.

La forţe egale şi de sens contrar giraţia se face pe loc.

Tipuri de instalaţii auxiliare de cârmă-propulsor cu tunel:

- cu elice cu pale orientabile

- cu elice cu
pale fixe

- cu propulsor cu aripioare

- cu pompă centrifugă verticală

47
- cu pompă centrifugă orizontală

5.4.6. Instalaţii auxiliare de cârmă-propulsor cu coloane


rotitoare şi telescopice cu elice

Se utilizează la navele de viteză mică şi cărora li se impun condiţii de


manevrabilitate deosebită (macarale plutitoare, bacuri, remorchere de port, nave
de stins incendii, pasagere).
Ele pot funcţiona ca propulsoare principale sau auxiliare.

Avantaje:
- instalaţiile cu coloane rotitoare au o eficienţă sporită (elicea se
roteşte la orice unghi în plan orizontal) faţă de instalaţiile cu elice
în duze orientabile

Dezavantaje:
- construcţie complexă şi preţ de cost ridicat
- slabă protecţie la acţiuni mecanice
- rezistenţă redusă la coroziune
- sporirea rezistenţei la înaintare a navei

48
Prin crearea instalaţiilor cu cârmă-propulsor cu coloane TELESCOPICE cu
elice, unele dezavantaje menţionate mai înainte au fost eliminate, cum ar fi rezistenţa
la înaintare.

Pe timpul navigaţiei în mare deschisă, elicea este retrasă într-o nişă în corpul
navei.

5.4.7. Instalaţii de cârme active

Instalaţiile cu cârme active se folosesc din 1960.


Antrenarea elicei se face cu un motor electric (sau hidraulic) amplasat în pana
cârmei care, din acest motiv, are profilul hidrodinamic modificat.
De regulă, elicea cârmei se roteşte în sens invers propulsorului.
Pe timpul manevrei în acvatoriile limitate (cu viteze mici sau chiar nule), giraţia
navei este realizată prin împingerea cârmei active.
Unghiul de bandă al cârmei este şi de 900.
Dezavantaje:
- pe timpul marşului elicea cârmei lucrează în regim de turbină
(creşte rezistenţa la înaintare a navei, uzura prematură a acestei
elice).

49
5.4.8. Transmisiile de la servomotor la axul cârmei

Troţe

Lanţul Gall - asemănător cu primul caz, mişcarea se transmite printr-un lanţ la


căruciorul mobil.

Tije

50
Sistemul Hardfield - asemănător cu cazul tije, cu diferenţa ca mişcarea de la
servomotor se transmite printr-un şurub fără sfârşit unei roţi dinţate pe al cărui ax se
găseşte o altă roată dinţată excentrică.

Sistemul şurub fără sfârşit

5.5. INSTALAŢIA DE PROPULSIE

5.5.1. Generalităţi

Instalaţia de propulsie este alcătuită în principiu din următoarele elemente:

1. MAŞINI
- PRINCIPALE

- AUXILIARE

2. LINII DE ARBORI

3. PROPULSOARE

51
5.5.2. Maşini principale şi auxiliare

Maşina reprezintă instalaţia ce produce energia mecanică necesară deplasării


navei.
După instalaţia de propulsie, maşina navală sau instalaţia de forţă a navei se
clasifică în:
a) Instalaţia de propulsie cu gaze:
- motoare cu ardere internă
- cu turbine cu gaze
- combinate

b) Instalaţia de propulsie cu vapori:


- cu turbine
- cu maşini alternative
- combinate
- cu turbine cu abur ce utilizează energia atomică

5.5.2.1. Definiţii şi explicaţii

a) Maşini auxiliare – maşini care asigură funcţionarea maşinilor


principale, alimentarea navelor cu energie electrică şi alte feluri de
energie, precum şi funcţionarea sistemelor şi instalaţiilor supuse
supravegherii R.N.R.

b) Maşini principale – sunt maşinile care antrenează propulsoarele


navei.

c) Compartimentul maşini – încăpere în care se găsesc maşinile


principale, iar pe navele cu instalaţie de propulsie electrică şi
generatoarele principale.

d) Comandă de la distanţă – posibilitatea de a schimba de la distanţă


turaţia şi sensul de rotaţie, precum şi pornirea şi oprirea maşinilor.

e) Post de comandă local – locul prevăzut cu organe de comandă,


aparate de măsură şi control, dacă este necesar şi mijloace de
comunicaţie destinate comenzii. Acest post este amplasat fie în
apropierea maşinii respective, fie este montat direct pe aceasta.

f) Post de comandă comun – post utilat cu a.m.c., dispozitive de alarmă


în caz de avarii, cu mijloace de comunicaţii în scopul comenzii
concomitente a două sau mai multe maşini principale.

g) Post de comandă central – post în care se află dispozitivele de


telecomandă ale maşinilor principale şi auxiliare, ale elicelor cu pas
reglabil, ale propulsoarelor cu palete (VOITH – SCHNEIDER), precum
şi a.m.c., mijloacele de comunicaţie şi aparatura de semnalizare
preventivă a avariilor.

52
5.5.2.2. Puterea maşinilor principale

- La navele flotei tehnice cu zonă de navigaţie nelimitată şi zonă de


navigaţie limitată „1”, puterea maşinilor principale trebuie să asigure
navei o viteză de marş (economică) de cel puţin 7 Nd.
- Pentru o bună manevrabilitate a navei, în condiţii normale de
exploatare, maşinile principale trebuie să asigure posibilitatea marşului
„ÎNAPOI”.
- Instalaţia principală de propulsie trebuie să poată menţine, în marş liber
înapoi, cel puţin 70% din turaţia de calcul la marş înainte pentru un
interval de cel puţin 30 minute.
- La instalaţiile principale de propulsie cu transmisii reversibile, elice cu
pas reglabil sau la instalaţiile electrice de propulsie, mersul înapoi nu
trebuie să ducă la supraîncărcarea maşinilor principale.

5.5.2.3. Condiţii de mediu pentru funcţionare

Înclinări:
- bandă permanentă (canarisire) în orice bord până la 15 0;
- asietă de durată ….. 50;
- ruliu…… +/- 22,50 cu perioada 7-9 secunde;
- tangaj …. +/- 7,50

Temperaturi:
- aer: compartimente închise 00C - + 450C;
- apă: mediul de răcire apă de mare + 320C;

Zgomot:
- compartimentul maşini cu supraveghere continuă: nivel zgomot maxim
90 dB;
- cameră comandă maşini: nivel zgomot maxim 75 dB;
- ateliere: nivel zgomot maxim 85 dB;

5.5.3. Dispozitive de comandă

Amplasarea dispozitivelor de pornire şi inversare a sensului de marş trebuie


să asigure posibilitatea pornirii şi inversării fiecărei maşini de către un singur om.
Sensul de deplasare a manetelor şi a roţilor de comandă trebuie să fie marcat
prin săgeţi şi inscripţii indicatoare.
Telegraful din compartimentul maşini trebuie să fie prevăzut cu sistem de
blocare pentru a se exclude posibilitatea funcţionării în sens diferit de cel prescris.

5.5.4. Posturi de comandă

La instalaţiile constând din două sau mai multe maşini principale care
acţionează aceeaşi linie de arbori, trebuie să se prevadă un post de comandă
comun.
Telecomanda maşinilor principale şi a propulsoarelor trebuie efectuată numai
de la un singur post de comandă.

53
Telecomanda maşinilor principale de la COMANDA DE NAVIGAŢIE trebuie să
fie realizată, de regulă, printr-un singur element de comandă (pârghie, roată, maneta
telegrafului).
Postul central de comandă şi posturile locale de comandă ale maşinilor
principale trebuie să fie echipate cu un indicator care să arate regimul de lucru al
maşinilor principale cerut de la puntea de comandă.

5.5.5. Mijloace de comunicaţie

Între postul de comandă situat pe puntea de comandă şi posturile din


compartimentul maşini de unde se efectuează de obicei comanda maşinilor
principale, trebuie să se prevadă două mijloace de comunicaţie independente:
- unul dintre aceste mijloace de comunicaţie trebuie să fie telegraful de
maşini, iar al doilea este asigurat de către o instalaţie de convorbiri
interioare.
La montarea aparatelor de convorbire, vor fi luate toate măsurile pentru asigurarea
unei audiţii bune în timpul funcţionării maşinilor.

5.5.6. Liniile de arbori

Linia axială (de arbori) transmite energia mecanică de la maşină la propulsor.


Liniile de arbori cuprind:
 Arborele de împingere
 Arborele intermediar
 Arborele portelice

Arborele de împingere este situat lângă instalaţia de propulsie, el preia


mişcarea de rotaţie a instalaţiei de propulsie şi o transmite prin linia axială la
propulsor.
Arborii intermediari fac legătura între arborele de împingere şi propulsor.
Arborii de împingere, intermediari şi portelice trebuie să fie confecţionaţi, de
regulă, din oţel laminat cu rezistenţă de rupere (R m) de 400 până la 800 N/mm2.
Arborii portelice trebuie să fie sigur protejaţi împotriva contactului cu apa de
mare. Spaţiul dintre tubul etambou* şi butucul elicei trebuie să fie protejat cu o
carcasă rezistentă.
Bucşa de protecţie a arborilor portelice trebuie confecţionată din aliaje cu o
rezistenţă mare la coroziune în apa de mare.
Se recomandă folosirea unor bucşe de protecţie continue pe toată lungimea
arborelui portelice.

* TUBUL ETAMBOU – tub metalic prin care arborele elicei iese din bordaj. La
perete pupa este etanşat cu o presetupă*.

* PRESETUPĂ – garnitură de etanşare a corpului navei în locul în care iese


fie axul cârmei, fie arborele portelice.

5.5.7. Propulsoare
Reprezintă mijloacele care asigură deplasarea navei (ambarcaţiunii) pe apă în
raport cu fundul apei.

54
Aceste dispozitive preiau energia mecanică a maşinilor principale şi o transformă
în forţă de împingere necesară învingerii rezistenţei la înaintare a navei, asigurând
deplasarea acesteia cu o anumită viteză impusă.
Propulsoarele sunt de două categorii:
- ACTIVE
- REACTIVE

La propulsoarele active forţa de împingere este produsă prin acţiunea directă


a vântului.
Propulsoarele reactive produc forţa de împingere prin reacţia masei de apă
care se deplasează în sens contrar mişcării navei.

Tipuri de propulsoare reactive:


- CU PALE – rama, roata cu zbaturi, propulsorul cu aripioare, elicea
- HIDROFUGE – propulsorul cu jet, hidromotorul

5.5.8. Elicea

Este propulsorul hidraulic reactiv, compusă dintr-un număr de pale fixate pe un


butuc comun şi dispuse simetric faţă de axa de rotaţie, care produce forţa de
împingere prin ÎNŞURUBARE în apă.

Elicea este amplasată la pupa navei în planul diametral, la capătul axului


portelice înafara corpului navei sub linia de plutire
În general, elicele pot avea un număr de 2 până la 9 pale şi sunt confecţionate
din fontă, alamă, bronz, oţel carbon şi inoxidabil.

Tipuri de elice

A – din primele tipuri de elice: 1 – tip Ressel (1829); 2 – tip Dundonald (primul model cu pale
înclinate, secolul XIX); 3 – tip Ericsson (mijlocul secolului XIX);

55
B – elice moderna: 1 – eliptica; 2 – tip Wagenigen; 3,4 – eliptice cu pala lata; 5 – cu bordul de
atac drept si bordul de fuga rotunjit; 6 – tip Zeiss; 7 – cu pala aplatizata;
8 – pentru viteze mici si forţa de împingere mare (pentru remorchere); 9 – cu pala lata
asimetrica (pentru bărci);

După modul de construcţie elicele se împart în:


- elice turnată: palele şi butucul dintr-o singură piesă
- elice asamblată: palele fixate ulterior pe butuc

Caracteristicile elicei sunt:

a) Pasul elicei: spaţiul parcurs de marginea exterioară a elicei în


mişcarea se translaţie efectuată de-a lungul axei de rotaţie în
timpul unei rotaţii complet. Practic este distanţa parcursă de
navă la o rotaţie a elicei.
b) Diametrul elicei: diametrul cercului descris de marginea
exterioară a palei în timpul rotaţiei.
c) Sensul de rotaţie: stânga sau dreapta cum privim dinspre
pupa.

După felul pasului elicele se clasifică în:


- elice cu pas constant
- elice cu pas variabil (pale mobile pe butuc care îşi schimbă unghiul în
funcţie de manevra dorită)

Legendă:

D – diametrul propulsorului
V – vârful palei

56
I – bordul de atac
E – bordul de fugă
3 – intradosul (suprafaţa activă refulantă)
4 – extradosul (suprafaţa aspirantă)
L – lungimea palei

Sensul de rotaţie al elicei poate fi stânga sau dreapta.

LINIE ELICOIDALĂ – linia generată de punctul A care se deplasează pe un


cilindru efectuând o mişcare combinată, rezultată dintr-o rotaţie şi o translaţie.

PAS GEOMETRIC – P = segmentul AA’

Pe lângă modelul clasic de elice se mai întâlnesc şi elice în duză şi elice în


tunel.
În cazul elicei în duză, aceasta este folosită pentru dirijarea curentului de apă
în palele elicei.
Duzele folosite pot fi:
- duze fixe, fixate solid în corpul navei cu partea superioară şi cu cea
inferioară la piciorul etamboului.
- Duze orientabile, fixate de corpul navei cu un ax vertical cu dublu rol:
de susţinere şi de orientare, astfel duza are rol de cârmă.

Elicea în tunel este utilizată la navele fluviale, unde pescajul este redus şi este
dificil de scos elicea înafara corpului navei, sau ca bow trusther or aft truster pentru
manevrabilitatea navei în spaţii înguste.
Elicea în tunel este un spaţiu de formă tubulară practicat în interiorul corpului
navei în care este fixată elicea ce se comportă ca o pompă ce aspiră apa şi o
refulează cu viteză sporită.

57
Capătul dinspre pupa este protejat cu o sită iar la capătul dinspre pupa este
fixată cârma.

5.5.8.1. Efectul elicei

Nava:
- elice sens dreapta, pas constant
- pupa navei la marş înainte va fi deviată spre dreapta
La navele cu două elice:
- elicea din tribord sens dreapta
- elicea din babord sens stânga

Efectul elicei:
- de propulsie: înainte sau înapoi, mărimea efectului depinde de viteza
rotaţiei;
- de guvernare: depinde de sensul de rotaţie al elicei, cele cu sens
dreapta la marş înainte au tendinţa să abată pupa la dreapta, cele cu
pas stânga la marş înainte tind să abată pupa la stânga. Efectul de
guvernare este mai evident cu cât viteza este mai mică;

5.5.9. Siajul

În zona dârei de vârtejuri formată la pupa navei apare un contracurent care se


deplasează în sensul de mişcare a navei.

58
deci

SIAJUL este reprezentat de curentul de apă care se deplasează o dată cu


nava în sensul de mişcare al navei.

SUCŢIUNEA: fenomenul de aspiraţie de către elice a curentului din pupa


navei ce are drept consecinţă sporirea rezistenţei la înaintare.

5.6. STINGĂTOARE DE INCENDIU

STINGĂTORUL – aparat acţionat manual care conţine o substanţă (compus)


stingătoare ce poate fi refulată şi dirijată asupra unui focar de ardere, sub efectul
presiunii din interiorul aparatului.

Se utilizează pentru stingerea incendiilor de mici proporţii sau în faza iniţială.

Triunghiul focului

5.6.1. Clasificare

5.6.1.1. Din punct de vedere al maselor şi gabaritelor:

1. stingătoare portative – masa acestor stingătoare nu depăşeşte 23 kg


2. stingătoare transportabile – masa şi gabaritul mare determină montarea
(instalarea) stingătoarelor respective pe şasiu metalic prevăzut cu roţi
necesitând cel puţin doi servanţi pentru punere în funcţiune

5.6.1.2. Din punct de vedere al substanţei (compusului)


stingătoare

59
Simboluri şi culori de identificare:

Substanţa de stingere Indicativul Culoare de


substanţei de identificare
stingere (fond etichetă)
APA AP ALBASTRU
SPUMA CHIMICĂ SC GALBEN
SPUMA MECANICĂ SM GALBEN
GAZ INERT (DIOXID DE CARBON) G NEGRU

PULBERE NORMALĂ (clasele B, C) P, (PF) ALB
PULBERE POLIVALENTĂ (clasele A, B, C) PG ALB
PULBERE SPECIALĂ (clasa D) PM ALB
HIDROCARBURI HALOGENATE (HALON) H VERDE

Pulbere normală cu eficienţă mărită

5.6.1.3. După modul de realizare a presiunii interioare


necesară refulării agentului de stingere
a) CU AUTOEVACUARE: agentul schimbător este îmbuteliat sub presiune
(exemplu: stingătorul cu CO2)
b) CU AUTOGENERARE: în urma producerii reacţiei chimice se creează
presiunea interioară necesară refulării (exemplu: stingătorul cu spumă
chimică)
c) CU BUTELIE: gazul (CO2) este îmbuteliat separat sub presiune. În momentul
punerii în funcţiune, este eliberat în corpul stingătorului (exemplu: stingătorul
cu spumă mecanică, apă pulverizată, pulberi stingătoare)
d) CU PRESIUNE PERMANENTĂ: gazul (N 2 de regulă), sub presiune, se află în
contact direct cu substanţa de stingere (exemplu: stingătoare cu pulberi sau
haloni)

INDICATIV IMPLICAREA
SUBSTANŢĂ ECHIPAMENTULUI CLASA A CLASA B CLASA C CLASA D
(AGENT) ELECTRIC
STINGĂTOARE
AP NU DA NU NU NU
Pericol Foarte Extinde ineficientă Pericol (2)
electrocutare bună arderea (1)
SC, SM NU DA DA NU NU
(7) Pericol de explozie Foarte Ineficientă Pericol
bună (3)
G DA LIMITAT DA DA NU
(8,9,10) Foarte bun în Eficienţă Foarte Condiţionat Pericol (2)
spaţii închise (6) redusă bun în (5)
spaţii
închise
P, PF DA LIMITAT DA DA NU
(11, 12) Foarte bună (10) Eficienţă Foarte Condiţionat Ineficient
redusă (4) bună (12) (5)
PG DA DA DA DA NU
Foarte bună Bună Foarte Condiţionat Ineficient

60
bună (5)
PM NU NU NU NU DA
Ineficientă Ineficientă Ineficientă Ineficientă Bună
L (H) DA DA DA DA NU
(9) Foarte bun şi la Limitat Foarte Condiţionat Ineficient
înaltă tensiune bun Chiar
periculos

Observaţii la tabel:

(1) stingătoarele cu apă pulverizată pot fi utilizate pentru stingerea


unsorilor, grăsimilor, cerei şi altor substanţe care se topesc uşor;
(2) posibila apariţie de reacţii periculoase;
(3) pentru stingerea alcoolilor şi lichidelor combustibile hidrofile se
utilizează spume speciale, rezistente la efectul de distrugere a bulelor;
(4) pentru incendii din clasa A, stingătoarele cu CO 2 sau cu pulbere
normală (B, C), ori FLOREX, pot fi folosite numai asupra unor focare mici
situate în spaţii închise;
(5) scurgerile de gaze combustibile sub presiune pot fi stinse numai dacă
există siguranţa posibilităţii de întrerupere rapidă a sursei de alimentare (se
elimină pericolul exploziei);
(6) refularea CO2 (zăpezii carbonice) de la distanţă pentru a nu se
deteriora componentele electrice;
(7) stingătoarele cu spumă sunt ineficiente în cazul incendiilor
tridimensionale din clasa B;
(8) CO2 NU lasă reziduuri şi NU contaminează alimentele;
(9) în spaţii închise cu volum redus, CO 2 şi halonii trebuie folosiţi cu
precauţie pentru a evita pericolul de asfixiere sau intoxicare în cazul halonilor
(halonii în prezenţa flăcării dau naştere la fosgen);
(10) CO2 este împrăştiat rapid sub acţiunea curenţilor de aer, folosirea CO 2
în aer liber sau în încăperi cu ventilaţie intensă nefiind recomandată;
(11) stingătoarele cu pulbere nu pot fi utilizate la echipamente electronice cu
relee sensibile la particule de praf;
(12) în spaţii cu dimensiuni reduse stingătoarele cu pulberi trebuie utilizate
cu precauţie pentru a evita apariţia unor efecte nocive ale gazelor rezultate
din descompunerea termică a pulberii;

5.6.2. Tipuri de stingătoare portative

5.6.2.1. Stingătorul cu spumă chimică „SC


9” STAS 2011-81

- capacitate: 12 litri
- compunere: 2 părţi

Stingătorul cu spumă chimică „SC9” STAS 2011-81

61
1) CORPUL STINGĂTORULUI:

- formă cilindrică; confecţionat din oţel


- capac metalic prevăzut cu garnitură de cauciuc
- ajutaj pentru refularea spumei produse în interior
- supapa de siguranţă confecţionată din staniol care cadează la o presiune de
10-12 bar
- mâner de manevrare (agăţare la post) şi bride pentru fixarea la post
- cerc metalic pentru protejarea fundului stingătorului
- cui pentru desfundarea ajutajului

2) BUTELIA DE STICLĂ

- fixată în interiorul corpului stingătorului printr-o adâncitură a fundului


recipientului iar la partea superioară cu un suport tronconic din material plastic
– cu orificii laterale – care face legătura între gâtul buteliei şi gâtul de umplere.
Capacitate 1,5 litri.

5.6.2.2. Stingătorul cu spumă chimică „SC 9NF” STAS


2011-81

- destinat pentru mijloace de transport naval şi feroviar (N.F)


- se deosebeşte de „SC 9” prin prezenţa tijei prevăzută cu un dop tronconic
care asigură stingătorul pe timpul trepidaţiilor, înclinărilor, vibraţiilor care se pot
produce atât la bordul navei sau pe tren

Tot la acest capitol se poate vorbi şi despre stingătorul YAMATO FOAMITE


TYPE (japonez) având dispozitivul de obturare dintr-o membrană de plumb. La
funcţionare această membrană se perforează.

Stingătoare transportabile cu spumă chimică „SC 90” şi „SC 180” STAS


4607-84

Compunere (alcătuire):

a) CORPUL STINGĂTORULUI: cu o capacitate totală de 120/205


litri, confecţionat din tablă de oţel, prevăzut cu: capac demontabil;
garnitură de etanşare; furtun de refulare (din cauciuc) de lungime
4-5 metri prevăzut cu ajutaj; supapa de siguranţă (se sparge la
10-12 bar); suportul tubului central. Corpul stingătorului trebuie să
reziste la o presiune de 180 bari.
b) TUBUL CENTRAL: cu o capacitate de 16/35 litri, confecţionat din
ţeavă din policlorură de vinil (neplastificată). Trebuie să reziste la
o presiune de 2,5 bari. Închiderea (deschiderea) tubului central
se face prin manevrarea roţii (rozetei) aflate în exteriorul corpului
stingătorului.
c) ŞASIUL METALIC: prevăzut cu 2 roţi şi un cadru pentru
manevrare.

62
Caracteristici tehnice ale „SC 90” şi „SC 180”

CARACTERISTICI TEHNICE U/M SC 90 SC 180


Capacitate totală recipient litri 120 205
Capacitate minimă a tubului central litri 16 35
Lungime minimă a jetului de spumă metri 6 6
Masa maximă recipient încărcătură kilograme 190 326
Masa totală a încărcăturii de compus kilograme 103 206
Masa maximă a stingătorului gol kilograme 87 120
Timpul de descărcare secunde 10 – 60 80 – 100
Număr de încărcături necesare bucăţi 10 20
o
Temperatura mediului ambiant C +4 - +60 +4 - +60

Funcţionare:

1 – se deschide robinetul ţevii de evacuare


2 – se scoate furtunul de pe suport, se îndreaptă ajutajul de refulare spumă către
locul incendiului
3 – se deschide robinetul tubului central
4 – se agită stingătorul (prin balansare în plan vertical) de 4-5 ori
5 – prin amestecarea celor două soluţii rezultă spuma şi CO 2 – spuma este refulată
spre focar de către CO2 sub presiune

ATENŢIE: Reacţia chimică nu poate fi oprită; nu se închide robinetul.

5.6.3. Stingătorul cu dioxid de carbon G1, G2, G3, G6,


STAS 9752-86

Face parte din grupa stingătoarelor cu


gaze inerte (grupa G) şi se foloseşte la stingerea
incendiilor izbucnite la:
- instalaţii electrice
- transformatoare electrice
- produse petroliere şi staţii de pompare
- spaţii închise în care se află depozitate
fibre textile, grăsimi sau obiecte fracile
(tipărituri, tablouri, etc).

Cifra care urmează după „G” reprezintă


cantitatea (în kilograme) de CO2.

Stingătorul cu dioxid de carbon


G1, G2, G3, G6, STAS 9752-86

63
Compunere:

a) butelia pentru CO2: formă cilindrică, confecţionată din oţel şi prevăzută la


exterior cu un mâner de manevrare (5), robinet de închidere (2) prevăzut cu o
siguranţă
b) difuzorul (3) poate avea forme diferite, confecţionat din tablă de aluminiu, fier,
alamă sau material plastic rezistent la temperaturi foarte scăzute. Difuzorul
este pus în legătură cu robinetul fie prin intermediul unei ţevi scurte din oţel şi
a unei articulaţii ce permite rotirea lui, fie prin intermediul unui furtun din
cauciuc armat cu sârmă şi prevăzut cu un mâner de protecţie a pielii
confecţionat dintr-un material termoizolant (lemn, etc).

Pentru funcţionare se îndreaptă difuzorul spre locul incendiului şi se deschide


robinetul buteliei, iar CO2 (lichid) prin detentă se transformă în fulgi de „zăpadă
carbonică” cu temperatura de –78,6 oC (poate produce arsuri în contact cu pielea).

5.6.4. Stingătorul transportabil cu dioxid de carbon G10 şi


G2x10

Compunere:
a) una sau două butelii pentru dioxid de carbon cu capacitatea de încărcare 10
kg fiecare, confecţionate din oţel
b) difuzorul
c) şasiul metalic prevăzut cu două roţi

Funcţionarea este aceeaşi ca la stingătorul G1, G2, etc.

5.6.5. Stingătorul cu praf şi dioxid de carbon P1, P3, P5, P6,


P10 STAS 4918-78

Se foloseşte pentru stingerea incendiilor izbucnite la motoare cu ardere


internă şi instalaţii electrice precum şi pentru stingerea unor substanţe ca: acetilena,
acetona, sodiu, potasiu, magneziu, stronţiu, fosfor alb sau galben, lacuri şi vopsele
pe bază de nitroglicerină, produse petroliere, celuloid, alcool în cantităţi mici.
Numărul care urmează literei „P” reprezintă greutatea încărcăturii de praf.

Compunere:
a) recipientul – oţel, rezistă la o presiune de minim 18 bari
b) butelia cu CO2
c) dispozitivul de declanşare: dop metalic (5), cui perforator/percutor (6),
resort (7), siguranţă (8), membrană (3)

64
1 – recipient
2 – butelie cu
CO2
3 – membrană
4 – tub protecţie
5 – dop filetat
6 – cui percutor
7 – resort
8 – siguranţă
9 – ajutaj
10 - ventil

Stingătorul cu praf şi dioxid de carbon

Descriere stingător de incendiu cu praf si dioxid de carbon

65
Modele de stingătoare de incendiu

5.7. INSTALAŢII NAVALE DE STINGERE A INCENDIULUI

Cerinţe ale instalaţiilor navale de stingere a incendiului:

- să fie oricând gata de funcţionare


- prin funcţionarea lor să nu intensifice arderea
- să prezinte siguranţă în funcţionare
- să aibă mijloace de acţionare locală şi de la distanţă precum şi posibilităţi de
control

66
- să nu fie periculoase pentru oameni, iar substanţele stingătoare să-şi menţină
proprietăţile stingătoare la depozitare îndelungată

5.7.1. Instalaţia de stingere cu apă

Instalaţia de stingere a incendiului cu apă, poate fi:

a) cu JET DE APĂ
b) cu STROPIRE (sprinklere, drencere, pulverizatoare)
c) cu PERDELE DE APĂ

5.7.1.1. Instalaţia de stingere a incendiului cu jet de apă

19 18
16
17 15
8 9
6
10

11 12
14
7 13
20
5
1 2 3
4

Schema de principiu a instalaţiei de stingere cu apă

1 – priză de suprafaţă
2 – valvulă Kingston
3 – filtru
4 – magistrala de apă sărată
5 – spre priza de fund
6 – pompe de incendiu
7 – valvulă by-pass
8 – manometru
9 – hidrant
10 – tubulatură de incendiu de avarie
11 – pompă de incendiu de avarie
12 – motor de antrenare
13 – pompă răcire motorul principal (sau balast)
14 – valvulă de intercepţie
15 – zonă protejată cu drencere (pulverizatoare)

67
16 – valvulă de deschidere
17 – drencer
18 – zonă protejată cu perdea de apă
19 – tubulatură sub plafon prevăzută cu orificii pentru realizarea perdelei
20 – spre răcire motorul principal

5.7.1.2. Compunere (de principiu) a instalaţiei de stingere


cu apă

POMPE (prevăzute cu by-pass) - trebuie să fie minimum două, conform


regulilor R.N.R. şi să asigure cel puţin 25 m3/oră (maximum 180 m3/oră) la o presiune
de 6 – 7 bar.

POMPA DE INCENDIU DE AVARIE – trebuie să asigure un debit minim de 30


3
m /oră la presiunea uzuală a instalaţiei. NU va fi instalată la navă în compartimentul
maşini. Are priză de apă, proprie şi refulează în instalaţia principală. Poate fi
portabilă sau staţionară şi poate fi acţionată de un motor, turbină cu gaze sau electric
(DGA).

HIDRANŢI – sunt montaţi pe tubulatura instalaţiei la o distanţă de maxim 40


metri pe punte şi de maxim 20 metri în interioare şi în compartimentul maşini. Pot fi
simpli sau dubli şi sunt prevăzuţi cu valvule de închidere cu clapet suspendat
(permite trecerea apei în ambele direcţii).

MANICI – se află la fiecare hidrant, pe tambur. Lungimea trebuie să fie de 20


metri pe punte şi de 10 metri în interior. Două manici trebuie să poată fi conectate
între doi hidranţi.

După diametrul interior manicile se clasifică astfel:

TIP A – 102 mm
TIP B – 76 mm
TIP C – 52 mm
TIP D – 26 mm

ŢEVI DE REFULARE – sunt cele cu jet compact pe punte la care diametrul


ajutajului poate fi de 12, 16 sau 19 mm.

RACORDUL INTERNAŢIONAL DE APĂ – poate fi ataşat la orice hidrant de la


bordul navei proprii şi permite refularea sau primirea apei în scop de stingere la / de
la orice instalaţie navală sau portuară.

68
19 mm
64
mm 132
178
mm
mm

14,5
mm

Racordul internaţional de apă (dimensiuni flanşă)

INSTALAŢIA DE STINGERE CU DRENCERE – drencerele sunt capete de


pulverizare (ajutaje cilindrice) montate prin înfiletare pe o tubulatură pozată sub
plafonul zonei protejate.

Capăt de
drencer

Rozetă de
pulverizare

Instalaţia de stingere cu drencere

INSTALAŢIA DE STINGERE CU SPRINKLERE – este o instalaţie tipică cu


hidrofor având în permanenţă pe tubulatură apă sub presiune.

INSTALAŢII DE STROPIRE ŞI INUNDARE – sunt întâlnite pe unele nave


specializate (spărgătoare de gheaţă, baleniere, nave de expediţie, etc) unde se
folosesc substanţe explozive.

69
5.7.2. Instalaţia de stingere cu spumă mecanică

Spuma mecanică (aerospuma sau spuma aeromecanică) se obţine prin


introducerea aerului într-o emulsie spumantă formată din aproximativ 96% apă şi
aproximativ 4 % substanţă spumantă.

Magistrala de aer
A A A
F1
3 UMPLERE

2 1
5
GOLIRE

Apa + agent

4
spumogen

Instalaţia cu formare interioară a spumei

1 – tanc cu emulsie
2 – butelie cu aer comprimat
3 – reductor presiune aer
4 – ajutaj cu cep de închidere
5 – furtun pe tambur

5.7.3. Instalaţia de stingere cu dioxid de carbon (CO 2)

Există două tipuri de instalaţii de stingere a incendiului cu dioxid de carbon:

a) de înaltă presiune – sunt utilizate butelii cu capacitatea de 40 litri, la


presiunea:
- minim 125 bari pentru gradul de umplere maxim 0,675 kg/litru
- minim 150 bari pentru gradul de umplere maxim 0,750 kg/litru

b) de joasă presiune – este utilizat un singur rezervor la presiunea de lucru de 20


bari, la gradul de umplere 0,90 kg/litru

70
2 3
6

Spre încăperile
1 protejate
5

Perete CO2
compartimentul
maşini

Instalaţii de stingere cu CO2

LEGENDĂ:

1 – butelii
2 – caseta valvulei de linie către compartimentul maşini
3 – distribuitor
4 – duză de deversare
5 – semnalizare optică şi acustică
6 – fluier în compartimentul maşini şi în exteriorul centralei CO 2

ATENŢIE!

Nu trebuie uitat că înainte de declanşarea CO 2 trebuie avertizaţi toţi oamenii să


părăsească zona (se face prezenţa), se opreşte ventilaţia şi se închide etanş
compartimentul. Instalaţia trebuie să poată fi pusă în funcţiune (la ordin) de către
orice membru al echipajului de la maşină.

5.7.4. Instalaţia de stingere cu haloni

Este similară celei cu CO2 atât din punct de vedere constructiv cât şi
funcţional.

71
11

10
9
5 8
12
6
4 4 7
13

2 3

1
Instalaţia de stingere cu haloni

LEGENDĂ:

1 – zona protejată 10 – compartimentul buteliilor cu halon


2 – duze de deversare (centrala halon
3 – sirenă de alarmă 11 – tablou alarmă timonerie
4 – valvule electromagnetice 12 – halon către altă zonă protejată
5 – butelii aer comprimat 13 – aer către sirena din altă zonă
6 – valvule de zonă (distribuitor)
7 – butelii cu halon
8 – tubulatură principală (manifold)
9 – tablou comandă declanşare

5.8. INSTALAŢIA DE LEGARE – ACOSTARE – MANEVRĂ

Totalitatea echipamentelor şi dispozitivelor destinate manevrei de acostare


sau legare a navei la cheu sau alte ambarcaţiuni, geamanduri, pontoane, estacade,
efectuarea manevrelor în port, alimentarea cu combustibil (bunkeraj), remorcajul la
ureche (bord la bord).
Părţile componente ale instalaţiei de legare-acostare-manevră, se compune
din:
- elemente flexibile: parâme de legare cu gaşe protejate cu manşon de pânză(5
bucăţi prova, 5 bucăţi pupa), socare, saule (bandule)
- elemente de fixare şi ghidare: babale, binte, turnicheţi, şomare, nări, urechi,
boţuri
- elemente de manevrare: vinci, cabestan

72
- elemente pentru protecţia navei, bordajului: baloane de acostare, trancheţi,
brâu de acostare

5.8.1. Elemente flexibile

Parâmele se utilizează la legarea navei (de cheu, de alte ambarcaţiuni,


pontoane), la remorcaj, diferite manevre curente la bord (socarele, sârme metalice).
Numărul şi dimensiunea parâmelor variază funcţie de mărimea navei,
lungimea navei, capacitatea de încărcare, prescripţiilor societăţilor de clasificare,
SOLAS.
Elementul de bază în structura unei parâme este firul.

5.8.1.1. Clasificare. Descriere. Avantaje şi dezavantaje

a) Parâme vegetale: din fire de cânepă, in, bumbac, manilla, sizal, iută
Mai multe fire răsucite formează sfilaţa, mai multe sfilaţe formează şuviţa.
Firele se răsucesc spre dreapta iar sfilaţele spre stânga. Mai multe şuviţe răsucite
formează parâma simplă (lanţana). Parâmele simple se obţin prin răsucirea a 3-4
şuviţe. Aceste şuviţe se răsucesc în jurul unei inimi vegetale (care este tot o
şuviţă care rămâne întinsă şi care nu se răsuceşte cu celelalte). Mai multe
parâme simple prin răsucire formează garlinul.
Parâmele vegetale sunt uşoare, flexibile şi elastice. Devin greoaie când se
umezesc.

DECI: firul – sfilaţa – şuviţa - parâme simple(lanţana) – cordonul –


garlinul

Până la diametrul de ½ inch (1,26 cm) – saulă (bandulă)


Până la diametrul de 1 ½ inch (3,80 cm) – socar (folosite la bolţuri)
Peste 1 ½ inch până la 10 inch – parâme

- cele mai rezistente, flexibile, elastice sunt cele de manilla (culoare maro),
confecţionate din fibra de bananier. Plutesc la suprafaţa apei, se manevrează
uşor. De regulă, se utilizează ca parâme de remorcă şi legare la cheu.
- parâmele de cânepă devin rigide, grele când se umezesc. Se utilizează de
regulă la plasele de ambarcare materiale, alimente (socare). Pătrunderea apei
printre firele de cânepă duce la scăderea rezistenţei parâmei, aceasta se
umflă şi îşi pierde din elasticitate.
- parâmele din sizal (culoare galben deschis) se confecţionează din fibra de
cactus, au o rezistenţă similară cu a celor din cânepă, elasticitate mai mare.
Sunt mai uşoare când sunt uscate. Devin rigide şi grele când se îmbibă cu
apă.
- parâmele din bumbac se utilizează în special pentru ambarcaţiunile sportive,
agrement.

b) Parâme sintetice: din fire sintetice din relon, nailon, polipropilenă (culoare
albă, des folosite). Sunt mult mai rezistente, elastice şi flexibile. Nu sunt

73
afectate de gradul de umiditate, însă sunt supuse degradării la contactul cu
substanţele chimice.
Avantaje: uşoare, plutesc la suprafaţa apei, uşor de manevrat.
Dezavantaje: se deformează când sunt supuse frecărilor repetate de babale,
nări (ardere). În zona respectivă se patronează cu materiale plastice (gaşă).
Se utilizează la legarea navei la cheu sau de alte nave şi mai puţin ca
remorcă.

c) Parâmele metalice: foarte rezistente, puţin elastice, grele, rigide. Au o viaţă


mai lungă, sunt mai subţiri decât cele vegetale / sintetice. Se utilizează la
remorcajul maritim, la instalaţiile de încărcare/descărcare. Se
confecţionează din fire de sârmă din oţel zincat. Mai multe fire formează o
viţă (elementul de bază pentru parâmele metalice). Mai multe viţe răsucite
în jurul unei inimi impregnate cu ulei special (gudronată) formează parâma
metalică simplă. Mai multe parâme metalice simple răsucite formează
garlinul metalic. Inima gudronată (un socar) are rolul de a mări rezistenţa
la ruginire a parâmei metalice.
- parâme metalice rigide: 6x7; 6x19 (6 viţe cu câte 7 sau 19 fire fiecare)
- parâme metalice semirigide: 6x12; 6x24 (mai flexibile)
- parâme flexibile: 6x37; 6x61 (pentru curenţii bigilor, palancuri)

5.8.1.2. Caracteristicile parâmelor

a) Grosimea: la parâmele vegetale şi sintetice prin grosime se înţelege


circumferinţa. La cele metalice prin diametrul secţiunii (se măsoară cu
şublerul şi se face între 2 viţe opuse diametral).
b) Greutatea: în Newtoni pe metru liniar de parâmă
c) Rezistenţa: este forţa la care se rupe parâma. Valorile de rupere sunt înscrise
în certificatul de fabricare care se livrează odată cu parâma. Sarcina de lucru
va fi mai mică decât cea de rupere. Coeficientul de rezervă n = sarcina de
rupere : sarcina de lucru, n ›1. Rezistenţa parâmelor vegetale este
proporţională cu numărul şi calitatea firelor. Această rezistenţă scade prin
cătrănire şi răsucire. Umezeala duce la creşterea rigidităţii şi micşorarea
rezistenţei. Uleiurile, vaselina duc la scăderea rezistenţei (pentru cele
vegetale, sintetice).
d) Flexibilitatea: capacitatea de a se îndoi fără a-şi pierde din rezistenţă. Cu cât
o parâmă este mai flexibilă, cu atât se poate lucra mai uşor cu ea.
e) Elasticitatea: capacitatea de a se întinde sub acţiunea unei sarcini oarecare şi
de a reveni la situaţia iniţială după încetarea acţiunii. Parâmele elastice preiau
bine şocurile fără să se rupă.

5.8.1.3. Păstrarea şi întreţinerea parâmelor la bord

- fiecare parâmă va avea certificat emis de producător în care sunt înscrise


lungimea, grosimea, greutatea, rezistenţa
- se păstrează la bord în magazie (forepeak), făcute colac, pe panouri din lemn.
La pupa se ţin în loc adăpostit, acoperite cu prelate. Se pot păstra şi pe
tamburii instalaţiei de manevră, acestea fiind de regulă, parâme combinate (o
parte vegetală legată cu una metalică)

74
- parâmele vegetale se feresc de umezeală, cele umede se usucă prin
întinderea pe punte sau locuri bine ventilate, cele murdare se spală. Se va
evita folosirea parâmelor îngheţate.
- parâmele metalice se protejează împotriva ruginirii. Se păstrează în locuri
uscate şi aerisite. Se feresc de ploaie, se curăţă cu peria de sârmă şi se ung
cu unsoare care pătrunde în interior între fire şi le protejează.
- La 2-3 luni se îndepărtează şuviţele cu cavila de matisit şi se verifică aspectul
interior
- Parâmele sintetice se feresc de lumina puternică, uleiuri şi materiale grase.
Gaşele se vor proteja cu tendă. Cele murdare se spală cu apă dulce. Se
usucă, dacă sunt umede, şi se va îndepărta sarea din apa de mare care le
poate distruge prin frecare.

5.8.2. Elemente de fixare şi ghidare

Utilizate pentru fixarea şi dirijarea parâmelor câtre şi dinspre direcţia dorită.

5.8.2.1. Elemente de fixare

a) Babale: piese metalice din fontă, oţel care servesc la fixarea gaşelor
parâmelor sau luarea voltelor. Pot fi duble sau simple, sunt solid fixate în
punte prin plăci sudate. Babalele simple se numesc binte.

Babale
A – cu umeri (in cruce)
B – in V
C – dubla cu umeri
D – dubla

75
b) Tacheţii: piese metalice in formă de T montate pe punte, copastie, care
servesc la luarea voltelor pentru parâmele mai subţiri. Pentru navele mai mici
aceştia ţin loc de babale.
c) Stopele: aflate lângă babale, folosesc la fixarea provizorie a parâmei până la
luarea voltelor.
d) Boţul: parâmă vegetală (socar) sau lanţ cu un capăt fixat la baza babalei şi alt
capăt care se înfăşoară pe parâmă până la luarea voltelor (asemănător
stopelor).

5.8.2.2. Elemente de dirijare

a) Nările: sunt deschideri in bordaj de formă circulară sau ovală, întărite, care
permit trecerea parâmelor în afara bordajului. Sunt din oţel sau fontă, netede,
fără rugozităţi care să ducă la agăţarea parâmei.
b) Urechile: piese metalice fixate pe punte sau copastie utilizate la dirijarea
parâmei spre o anumită direcţie în afara bordajului.
c) Turnicheţii: piese metalice cilindrice, dispuse cu axul vertical şi care se rotesc
la trecerea parâmelor; se micşorează frecarea. Pot fi simpli sau combinaţi cu
urechile.
d) Şomarul: piese metalice cilindrice, dispuse cu axul orizontal cu acelaşi rol cu
cel al turnicheţilor.

5.8.3. Elemente de manevră

- vinciuri de manevră
- cabestane de manevră
Vinciul de manevră: poate fi separat sau pe acelaşi suport cu instalaţia de
ancorare. În situaţia în care sunt cuplate cu instalaţia de ancorare există un sistem
care permite decuplarea vinciului de pe poziţia pentru ancorare şi rămâne doar
poziţia pentru manevrarea parâmelor. De regulă, sunt acţionate electromecanic, iar la
tancurile petroliere sunt acţionate cu abur. Se compun din electromotor, tamburi
laterali, controler de acţionare.
Se va evita rămânerea vinciului în sarcină, parâmele după ce sunt egalate şi
întinse se vor fixa pe babale astfel încât tamburii vinciului să rămână liberi pentru a
putea fi utilizaţi în orice moment.
Cabestanul de manevră: asemănător vinciului de care se deosebeşte prin faptul
că axul său este vertical. Aceleaşi componente ca şi vinciul.

5.8.4. Legarea navei la cheu

Legarea navei la cheu este operaţiunea de fixare a navei în port, la cheu în


vederea desfăşurării operaţiunilor de încărcare, descărcare, etc.
Condiţii:
- după ce nava a ajuns la distanţa convenabilă de locul de acostare ales începe
operaţiunea de legare. Nava este de regulă asistată de remorchere care o
apropie de cheu;
- poziţia navei să permită respectiva operaţiune pentru care este fixată la cheu;

76
- siguranţa navei în poziţia respectivă (referitor la vânt, valuri, maree, fund mic);
- posibilitatea de plecare rapidă în caz fortuit;

Operaţiunea propriu-zisă se desfăşoară după cum urmează:

- pregătirea parâmelor care vor fi folosite, întinderea lor pe punte, scoaterea


gaşelor prin urechi, pregătire boţuri, verificare vinci, cabestan, verificarea
comunicaţiei cu comanda;
- apropierea navei de cheu (eventual cu ajutorul remorcherelor);
- se aruncă bandula (saulă care la un capăt are o pară din cauciuc iar celălalt
capăt este legat de parâmă) prin care se transmite la mal parâma respectivă.
Odată ajunsă la mal, de celălalt capăt al bandulei se leagă gaşa parâmei care
este trasă spre cheu. Operaţiunea se mai numeşte şi „baterea bandulei”;
- parâmelor se dau pe rând, câte una sau câte două, după cum se primesc
comenzile de pe puntea de comandă. Parâmele vor fi egalate şi întinse astfel
încât, după plecarea remorcherelor care au asistat nava, nava să rămână
lipită de cheu;
- fixarea parâmelor pe tamburul vinciului/cabestanului (cele ce vor fi folosite în
timpul staţionării) şi pe babale prin volte;
- pe perioada manevrei se ţine permanent legătura cu puntea de comandă
informând asupra desfăşurării manevrei;
- manevra se consideră terminată când toate parâmele au fost întinse, egalate
şi voltate pe babale. Capetele rămase sunt aşezate în ordine pentru a nu
bloca accesul în zona respectivă;
- verificarea continuă a legăturilor navei este obligaţia turei de serviciu, la
nevoie virarea sau voltarea parâmelor de legare (condiţii meteo, descărcare,
încărcare);

1 – parâmă prova (head line)


2 – traversă prova (forward breast line)
3 – şpring prova (forward spring)
4 – parâmă pupa (stern line)
5 – şpring pupa (aft spring)
6 – traversă pupa (aft breast line)

Comenzi utilizate în timpul manevrelor de legare-acostare:

FILA – se dă drumul uşor la parâmă


MOLA – se dă drumul de tot la parâmă
VIRA – se trage parâma (manual sau cu vinciul/cabestanul)
VOLTA – se încolăceşte parâma în formă de 8 cât mai strâns pe babale

77
Rolul ofiţerului – şef de manevră

La prova – ofiţerul maritim de punte 3 / la pupa + ofiţerul maritim de punte 2 - şefi de


manevră, au următoarele atribuţii:
- asigurarea legăturii prova/pupa cu comanda de navigaţie
- respectarea dispoziţiilor primite şi transmiterea lor către echipa de manevră
- desfăşurarea activităţii în deplină siguranţă pentru viaţa oamenilor
- comunicarea la comandă a stadiului manevrei, la terminarea ei aranjarea
spaţiului pentru staţionare în port sau pentru marş în mare

5.8.5. Măsuri de protecţia muncii la acostare

- echipajul va purta mănuşi şi căşti de protecţie;


- nu se lasă parâma să alunece prin palmă, ci se trece din mână în mână;
- nu se staţionează lângă o parâmă întinsă deoarece există riscul de a se rupe
şi produce accidente;
- nu se calcă pe parâme;
- persoanele neautorizate care nu fac parte din echipajul portului de manevră
nu au acces în zona respectivă;
- nu se staţionează în interiorul buclelor formate de parâmă pe punte;
- luarea voltelor parâmelor se face prin boţarea lor şi eliberarea lentă de pe
vinci;
- echipament corespunzător, încălţăminte antiderapantă, haine adecvate
anotimpului, personal odihnit;

78