Sunteți pe pagina 1din 70

11. REFERINTE LA GENEZA DIN NOUL TESTAMENT.

In tot Noul Testament se gasesc referinte la Geneza, acceptand-o ca istorie literara si ca adevar. Exista
cel putin 165 de pasaje din Geneza care sunt fie in mod direct citate, sau pomenite cu claritate in intreg
Noul Testament. Printre acestea se numara peste 100 de citate sau referinte directe la capitolele de la 1
la 11 din Geneza.

Fiecare din autorii Noului Testament se refera in scrierea sa la Geneza, capitolele de la 1 la 11. La
fiecare dintre primele 11 capitole ale ei se face aluzie in anumite pasaje din Noul Testament. O lista
completa a tuturor referintelor facute la Geneza se poate gasi in cartea dr. Henry Morris (de la
Institutul de Creationism Stiintific din California, S.U.A.), intitulata "The Genesis Record" ("Cronica
Genezei"), publicata impreuna de Baker Book House si Creation Life Publishers.

In intreg Vechiul si Noul Testament este Geneza este citata, sau mentionata, de mai multe ori decat
orice alta carte a Bibliei. Negresit faptul acesta indica importanta ei mare. De asemenea, ne arata ca
atat scriitorii Vechiului cat si ai Noului Testament au acceptat Geneza ca fiind adevarata. Cel putin de
6 ori, Isus Hristos a citat sau a mentionat pasaje din Geneza de la capitolele de la 1 la 11.

12. ZILELE GENEZEI NU POT FI MILIOANE DE ANI.

Multi crestini sustin ca zilele creatiei reprezinta in realitate milioane de ani din istoria pamantului.
Acestia spun ca Dumnezeu nu creat universul in sase zile literare ci in sase perioade de timp, ce
reprezinta milioanele de ani sustinute de evolutionisti.

Intai de toate trebuie recunoscut ca stiinta nu poate dovedi varsta pamantului. Exista multe presupuneri
facute pe baza metodelor de datare de care majoritatea nu stiu. Mai exista si multe dovezi stiintifice ce
confirma posibilitatea unui pamant tanar. Insa Biblia ne invata cu claritate ca zilele mentionate in
Geneza sunt zilele literare obisnuite (aprox.24 de ore).

Cuvantul evreiesc pentru zi, "yom" poate sa insemne o zi obisnuita sau o perioada nelimitata
(nedefinita) de timp. Trebuie precizat ca in Geneza cuvantul acesta nu poate sub nici o forma sa
insemne o lunga perioada de timp definit. Poate sa insemne uneori o perioada de timp mai lunga de o
zi, dar asta doar intr-un sens nelimitat si nedefinit (de pilda, "ziua Domnului" din perioada
Judecatorilor). Exodul 20:11 ne spune ca Dumnezeu a creat universul in sase zile si ca in una, s-a
odihnit, oferindu-i astfel un model omului. Acesta este motivul pentru care lui Dumnezeu i-au trebuit
tocmai sase zile pentru a face totul: ne-a oferit modelul saptamanii de sapte zile, pe care-l folosim inca
si astazi. Dumnezeu nu a spus ca a lucrat sase milioane de ani si apoi s-a odihnit pentru un milion de
ani, sugerandu-ne ca si noi trebuie sa facem la fel.

Exodul 20:11 "Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea, si tot ce este in ele, iar in
ziua a saptea S-a odihnit: de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o."

Si mai absurd ar fi sa spunem ca El a lucrat timp de sase perioade nelimitate de timp, apoi s-a odihnit.

Mai sunt si alte aspecte pe care le putem considera pentru a demonstra ca aceste zile au fost zile
obisnuite. De pilda, Adam a fost creat in cea de-a sasea zi. El a trait a sasea zi, a saptea si apoi a murit
cand era in varsta de 930 de ani. Daca fiecare din zilele sale ar fi fost de un milion de ani, am avea
mari probleme. Trebuie de asemenea spus ca pasajul din 2 Petru 3:8 care compara o zi cu o mie de ani
nu defineste cuvantul "zi" ca fiind o mie de ani. De fapt, luat in contextul lui 2 Petru 3:8 nu se refera la
zilele creatiei ci vrea sa sugereze faptul ca Dumnezeu se afla in afara timpului.
Cuvantul "zi" cum este folosit pentru prima data in Geneza nu poate fi simbolic. Un cuvant nu poate fi
simbolic chiar de prima data cand este folosit, ci doar atunci cand intai i s-a dat un sens literar bine
definit. Acest sens literar definit il are in Geneza 1:5, 8, 13, 19, 23, 31, unde este folosit pentru prima
data. De asemenea, cuvintele folosite pentru "seara" si "dimineata" nu pot insemna decat ceea ce spun,
adica o seara obisnuita, asa cum o stim noi si o dimineata obisnuita.

In Geneza 1:14-19 unde avem cea de-a patra zi a creatiei, cuvantul "zi" este utilizat de cinci ori in
legatura cu zile, nopti, vremi si ani. Daca cuvantul "zi" nu ar insemna o zi obisnuita, atunci ar fi
absolut absurd modul in care este folosit in aceste pasaje.

13. DUPA SOIUL FIECARUIA.

In Geneza 1:1-31, expresia "dupa soiul lui/ei" apare de 10 ori. Aceasta expresie este utilizata cu
referire la animale si plante si la cum se vor reproduce (inmulti) lor pe pamant. Biblia afirma clar ca
Dumnezeu a creat soiuri distincte de animale si plante, fiecare trebuind sa se reproduca dupa soiul sau.
Un soi (specie) nu se poate schimba la altul. In zilele noastre noi stim ca intr-un soi poate exista o
mare varietate, insa vedem ca exista limite impuse fiecarui soi. De fapt, sistemul de clasificare pe care
noi il folosim pentru impartirea plantelor si animalelor in specii a fost formulat dupa invatatura biblica
a delimitarii soiurilor, de catre Carl Linnaeus (1707-1778).

Nu exista nici unde in lume forme tranzitionale sau intermediare, fosile sau vii, care sa arate trecerea
de la o specie la alta (de la un soi la altul; n.tr.), fapt necesar evolutionistilor pentru a demonstra
valabilitatea sistemului lor. Ceea ce noi observam este existenta grupurilor distincte de animale si
plante, exact asa cum si vedem ca ne invata Biblia. Deci, si in aceasta privinta a clasificarii Biblia este
mai realista decat teoriile speculative contemporane. Cei ce cred in evolutionism trebuie sa formuleze
teorii suplimentare care sa explice lipsa acestor organisme intermediare (a "verigilor lipsa"), de felul
"nu le-am descoperit inca", sau, "evolutia s-a petrecut atat de repede incat nu a lasat nici un fel de
forme intermediare"?!

14. EVOLUTIA SI GENEZA AU O DESFASURARE DIFERITA.

Pentru aceia care incearca sa armonizeze evolutia cu Geneza (deci, creatia; n.tr.), ordinea evolutiei
trebuie sa se asemene cu ordinea evenimentelor din relatarea biblica a Genezei. Apar aici o serie de
probleme.

Principiile fundamentale ale evolutiei se contrazic complet cu ordinea Genezei. De exemplu, Geneza
ne invata ca Dumnezeu a creat pomii fructiferi inaintea pestilor, deci plantele in a treia zi, iar pestii in a
cincea zi. Evolutia insa, ne invata ca pestii au aparut inaintea pomilor fructiferi. Evolutia sustine ca
viata a aparut mai intai in ocean, si doar dupa mai multe milioane de ani ea s-a dezvoltat si pe uscat.
Biblia ne invata ca pamantul a fost creat intai acoperit de apa, iar evolutionismul sustine ca pamantul a
fost la inceput un vulcan de lava topita. Sub nici o forma ordinea evenimentelor indicata de evolutie nu
se poate impaca cu cea oferita de Biblie in Geneza!

15. PAMANTUL A FOST INTAI, NU SOARELE.

O conceptie evolutionista a inceputurilor pamantului ne spune ca acum 20 de miliarde de ani a avut loc
un "Big Bang", care a rezultat in formarea Soarelui si dupa aceea a pamantului ce era pe atunci un corp
ceresc fierbinte. Biblia ne invata ca atunci cand, la inceput, Dumnezeu a creat cerurile si pamantul,
soarele nu exista. In prima zi a fost creata lumina, iar soarele care urma sa devina un luminator nu a
fost creat decat in a patra zi. Pamantul, de asemenea, era acoperit cu apa cand a fost creat. In 2 Petru
3:5-6 gasim o profetie privitoare la zilele sfarsitului in care Petru ne spune ca oameni vor ignora
deliberat ca pamantul a fost acoperit de apa. Teoria "Big Bang"-ului si relatarea biblica a creatie se
gasesc in totala contradictie.

16. CAPITOLELE 1 SI 2 DIN GENEZA SE COMPLETEAZA RECIPROC, NU SE


CONTRAZIC.

Din moment ce Moise nu a fost un martor ocular al creatiei, al potopului lui Noe, sau al evenimentelor
petrecute la Turnul din Babel, etc., s-a presupus ca Geneza constituia o serie de relatari timpurii pe
care Moise, sub calauzirea Duhului Sfant le-a cules intr-o singura lucrare a sa.

Datorita referirii in Noul Testament facute de Isus la Moise, si la paternitatea acestuia asupra Primelor
Cinci Carti (Pentateuch; engl.), avem o foarte puternica dovada ce sugereaza ca Moise este intr-adevar
cel ce-a scris cartea Genezei. De la un capat la celalalt al Genezei expresia, "Iata istoria pamantului…"
(vezi, de pilda, Gen.2:4), apare de mai multe ori. Din surse exterioare, cum ar fi utilizarea sistemului
colofon din Mesopotamia lingvistii sustin ca aceste expresii de legatura ("aceasta este istoria…"), se
afla de fapt la sfarsitul fiecarei parti. Cu alte cuvinte, expresiile apar drept semnaturi puse diferitelor
parti ale cartii. Astfel in Geneza capitolele 1 si 2, prima parte incepe de la cap.1, vers.1, la cap.2,
vers.4a, iar cea de-a doua parte, de la cap.2, vers.4b, la cap.5, vers.1a.

Multi insa spun ca capitolele 1 si 2 ale Genezei sunt doua relatari contradictorii ale creatiei. In realitate
este usor de vazut ca aceste doua relatari nu sunt contradictorii, ci complementare, deci se completeaza
reciproc. Geneza 1:1-2:4a reprezinta o relatare in ordine cronologica (vezi, expresiile de felul "prima
zi, a doua zi…", etc.) a zilelor creatiei. Geneza 2:4b incepe cea de-a doua relatare, care reprezinta o
mai detailata descriere a anumitor aspecte ale capitolul 1, al Genezei. Aceasta a doua relatare nu se
presupune sa fie o cronica a fiecarei zile in parte, din creatie. De fapt, ea pare sa aibe intentia sa
dezvaluie mai mult din detaliile ce-l privesc pe om si gradina in care locuia, zugravind scena in care a
avut loc caderea omului aratata in capitolul 3.

Cea de-a doua relatare ne este foarte necesara pentru a intelege ce s-a intamplat in capitolul 3 din
Geneza. Pe langa acest motiv aceasta relatare mai include si detaliile reale ale crearii omului si a femei
de catre Dumnezeu, in felul acesta noi fiind in stare sa intelegem mai bine natura relatiei lor din
casatorie. Obiceiul de a plasa o relatare mai generala inaintea descrierii unor evenimente exacte nu se
limiteaza doar la primele doua capitole ale Genezei. Il redescoperim si in Geneza 10:2-32 unde avem
tabla de distributie a populatiei. Acest pasaj este la randul lui urmat de Geneza 11:1-10 care ne spune
ce s-a intamplat la Babel aproximativ in cea de-a treia generatie, conform genealogiei din capitolul 10.

Ar trebui observat ca in Matei 19:4-5 unde Isus raspunde la intrebarea despre casatorie, El citeaza din
capitolele 1 si 2 ale Genezei, aratand ca El le-a considerat atat complementare cat si autoritare. Matei
19:4 declara, "Oare n-ati citit ca Ziditorul, de la inceput i-a facut parte barbateasca si parte
femeiasca?", referindu-se la Gen.1:27. Apoi, in Matei 19:5, "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe
mama sa, si se va lipi de nevasta-sa, si cei doi vor fi un singur trup?", citand Gen.2:24.

17. ADAM PUTEA SCRIE!

Cei ce cred in evolutie speculeaza ca in dezvoltarea lui omul a trebuit intai sa invete sa mestece apoi sa
scrie. Spun ca acesta a trebuit sa foloseasca unelte de piatra si sa invete sa lucreze pamantul mai
inainte ca sa puna bazele asa numitei "tehnologii avansate". Cu toate acestea Biblia ne spune ca Adam
nu a fost un "primitiv", ci un individ extrem de dezvoltat si dotat. De pilda, putem vedea in Geneza
2:20 ca, "omul a pus nume tuturor vitelor, pasarilor cerului si tuturor fiarelor campului…". Este astfel
evident ca Adam putea sa vorbeasca si ca poseda un limbaj complex.
In plus, in Gen.3:20 ni se spune ca, "Adam a pus nevestei sale numele Eva: caci ea a fost mama tuturor
celor vii". Apoi, in Gen.5:1 gasim "cartea neamurilor (generatiilor) lui Adam". Este perfect posibil ca
Adam sa fi scris toate detaliile pe care Dumnezeu i le-a dat privitoare la creatie. De asemenea, calauzit
de Dumnezeu poate ca el a descris si alte evenimente, iar Moise le-a obtinut mai tarziu si le-a folosit in
cartea sa a Genezei. Daca s-a intamplat asa, lucrul acesta implica ca Noe sa fi luat la bordul corabiei
sale pretioasele documente pe care le-a scris Adam, sub orice forma ar fi existat acestea.

Ar mai trebui remarcat ca descendentii lui Adam au confectionat instrumente muzicale si au prelucrat
arama si fierul. Gen.4:21-22 afirma ca, "Numele fratelui sau era Iubal: el a fost tatal tuturor celor ce
canta cu alauta si cu cavalul. Tila, de partea ei, a nascut si ea pe Tubal-Cain, fauritorul (prelucratorul;
patriarhul breslei respective? n;tr.) tuturor uneltelor de arama si de fer…". Acesti oameni nu par deloc
sa fie niste salbatici primitivi aflati in procesul evolutiei lor!

18. POTOPUL LUI NOE A FOST LA SCARA GLOBALA, NU LOCALA

Acei crestini care accepta teoria evolutiva a istoriei pamantului sustin ca numeroasele fosile
descoperite in pamant sunt rezultatul proceselor evolutive ce au survenit de-a lungul milioanelor de
ani. Astfel se spune ca aceste procese au condus la formarea lenta a straturilor sedimentare in care au
fost prinse organismele vii si unde au fost fosilizate. De aceea cand se ajunge la portiunea din Geneza
din capitolele 6 pana la 9, unde se afla relatarea potopului lui Noe, acestia se incurca pentru ca daca
intr-adevar ar fi existat un potop la scara planetara, acesta ar fi distrus fosilele presupuselor milioane
de ani anteriori lui. Pe de alta parte Biblia mai invata ca pana ce Adam nu a pacatuit nu a existat
moartea. Ca prin urmare, fosilele nu s-au putut forma in milioanele de ani ce au precedat pacatului lui
Adam.

Cu toate acestea trebuie sa existe o explicatie a milioanelor de animale si plante pastrate ca fosile de
paturile de apa ce au acoperit pamantul. Fara indoiala ca un potop global ca cel al lui Noe constituie o
excelenta explicatie. Crestinii ce accepta marturia fosilelor ca fiind dovada a milioanelor de ani de
evolutie lenta, de obicei sustin ca potopul lui Noe a fost doar local, si nu global. Insa Biblia afirma clar
ca atunci apa a acoperit intreg pamantul. Geneza 7:19 "Apele au ajuns din ce in ce mai mari si toti
muntii inalti, cari sunt supt cerul intreg, au fost acoperiti".

In plus, ne este spus in Geneza 9:11-13 ca a existat un legamant al curcubeului. Prin acesta Dumnezeu
semnifica ca nu va mai distruge niciodata pamantul printr-un potop. Fara indoiala ca de atunci am mai
vazut o multime de inundatii, dar locale si de aceea vedem ca Dumnezeu nu si-a incalcat legamantul.
De aceea, aceste pasaje nu se pot referi la un eveniment local, ci la unul care nu se va mai repeta
niciodata - un deluviu global!

19. EVOLUTIA TEISTA ESTE ECHIVALENTUL CONCEPTIEI ATEISTE DESPRE


EVOLUTIE, DAR IL MAI ADAUGA PE DUMNEZEU!

In realitate evolutia teista nu se difera de evolutia ateista. Singura diferenta este ca in aceasta,
Dumnezeu a fost adaugat istoriei. Crestinii care cred ca Dumnezeu a folosit evolutia accepta ceea ce
ateismul le spune, dar dupa aceea il recunosc si pe Dumnezeu si reinterpreteaza Biblia ca atare.
Intelegand natura omului, si anume ca acesta este pacatos si partinitor fata de Dumnezeu, "ca nu exista
nici unul neprihanit, nici unul macar", orice conceptie privitoare la originea vietii care beneficiaza de
consens printre necrestini, ar trebui sa fie cel putin suspecta. Dar cum Biblia este Cuvantul lui
Dumnezeu, al Dumnezeului care stie totul, care a existat dintotdeauna, si care nu poate sa minta, tot
ceea ce noi credem si sustinem ar trebui judecat dupa Cuvantul lui Dumnezeu si comparat cu acesta.
Pentru a intelege vreun domeniu al vietii noi trebuie sa avem o filozofie crestina bazata pe cuvintele
Dumnezeului care a fost dintotdeauna si a oamenilor care nu au fost.
20. TOTI OAMENII SUNT DESCENDENTII (URMASII AI) LUI ADAM.

Din cauza acceptarii evolutiei exista crestini care cred ca unele culturi din lume sunt "primitive" dintr-
un punct de vedere evolutionist. Acestea, spun ei, nu au "evoluat" ca si celelalte culturi. Cu toate
acestea, Biblia spune in 1 Corinteni 15:45 ca Adam a fost primul om. Nu exista rase diferite de oameni
intr-un sens evolutionist. Romani 5:12 ne spune ca din cauza pacatului unui singur om (Adam),
pacatul a trecut asupra tuturor oamenilor, fiindca toti au pacatuit. Toate culturile diferite din lumea
zilelor noastre isi au originea de la Turnul lui Babel. Atunci au inceput popoarele sa vorbeasca limbi
diferite, cauzandu-le mutarea lor pe diferite parti ale pamantului.

Fiecare fiinta omeneasca are acelasi stramos, Adam, motiv pentru care cu totii avem aceeasi problema
a pacatului si deopotriva avem nevoie si de un Mantuitor.

Si pentru noi ar trebui sa fie valabila porunca pe care Dumnezeu a dat-o Israelului prin Iosua,
privitoare la ce alegem sa credem:

"Acum, temeti-va de Domnul, si slujiti-I cu scumpatate si credinciosie. Departati dumnezeii carora le-
au slujit parintii vostri dincolo de Rau (sau, Potop) si in Egipt, si slujiti Domnului." (Iosua 24:14)

Si poate ar trebui sa, "alegem si noi astazi cui sa slujim: cuvintelor oamenilor ce sunt pacatosi, si care
nu au existat dintotdeauna, sau cuvintelor Dumnezeului care stie totul, care a existat dintotdeauna si
care ne-a descoperit tot ce trebuie sa stim".

TOTUSI DE CE A FOLOSIT DUMNEZEU SASE ZILE PENTRU CREATIE?

Conceptia ce a inceput sa prinda teren in multe biserici crestine, si anume ca zilele descrise in Geneza
1 in care Dumnezeu a creat pamantul si intreg universul, au fost in durata de lungimea a milioane sau
poate chiar miliarde ani, nu poate fi justificata biblic devreme ce zilele creatiei au fost zile obisnuite de
24 de ore. Cum se poate determina acest lucru? La ce foloseste sa stim care era lungimea "zilelor
creatiei"?

CE ESTE O ZI?

Cuvantul evreiesc din Gen.1 folosit pentru "zi" este "yom". El poate sa insemne fie o zi (obisnuita de
24 de ore), lumina, spre deosebire de noapte, sau in mod ocazional este folosit pentru a indica o
perioada nedefinita de timp (de exemplu, "vremea/ziua judecatorilor", "Ziua Domnului"). Fara
exceptie trebuie sa spunem ca in Vechiul Testament evreiesc cuvantul "yom" nu inseamna niciodata
"perioada" (adica, sa fie folosit pentru a indica o perioada lunga definita, limitata de timp, ce are un
inceput precis si un sfarsit cunoscut). Cuvantul evreiesc ce inseamna o lunga perioada definita de timp
este "olam". In plus, este important sa observam ca si in cazul folosirii cuvantului "yom" pentru o
perioada nedefinita de timp, contextul biblic unde se recurge la o astfel de utilizare ne arata ca este
vorba de o "zi" in sensul literar al cuvantului.

Unii oameni sustin ca cuvantul "zi" din Geneza este folosit in mod simbolic si de aceea nu se
presupune sa fie interpretat literar. Totusi un fapt important ignorat de foarte multi este ca un cuvant nu
poate fi simbolic de prima oara cand este folosit.! In realitate, un cuvant poate fi folosit simbolic doar
atunci cand mai intai i s-a stabilit un inteles literar. Astfel, in Noul Testament ni se spune ca Isus este
"usa". Noi stim ce inseamna aceasta pentru ca stim ca "usa" inseamna "intrare". Doar fiindca noi
intelegem sensul literar al cuvantului, cuvantul poate fi aplicat in mod simbolic lui Isus Hristos, si
astfel noi sa intelegem ca El este literar "intrarea" in Imparatia lui Dumnezeu. Cuvantul "usa" nu putea
fi folosit in aceasta maniera daca mai intai nu ar fi avut un inteles literar pe care noi sa-l fi cunoscut.
La fel, nici cuvantul "zi" nu poate fi folosit simbolic de prima oara cand este utilizat in cartea Genezei,
acesta fiind nu doar locul unde l-a introdus pentru prima dat in naratiune dar si locul unde l-a definit
asa cum El a inventat-o. Intr-adevar acesta este motivul pentru care autorul Genezei a depus eforturi in
a defini cu grija cuvantul "zi", chiar de la inceput cand il foloseste. In Geneza 1:5 noi citim ca,
"Dumnezeu a numit lumina zi, iar intunericul l-a numit noapte…" Cu alte cuvinte, termenii au fost
bine definiti. Prima data cand este folosit cuvantul "zi", acesta este definit ca fiind "lumina", pentru a-l
deosebi de "intunericul" numit "noapte". Geneza 1:5 se incheie atunci cu concluzia, "Astfel, a fost o
seara, si apoi a fost o dimineata: aceasta a fost ziua intai." Aceasta fraza este aceeasi folosita pentru
toate celelalte 5 zile ale creatiei, demonstrand ca exista un ciclu bine stabilit de zile si nopti, sau daca
doriti, de perioade de lumina si intuneric care defineau o zi.

ZIUA SI SOARELE

Dar cum putea sa fie zi si noapte daca soarele nu exista inca? La urma urmei, este limpede din Geneza
1 ca soarele a fost creat doar in ziua a patra. Gen.1:3 ne spune ca Dumnezeu a creat lumina in prima zi,
iar expresia "o seara si o dimineata" arata existau perioade alternative de lumina si intuneric. De aceea,
lumina exista venind dintr-o singura directie asupra pamantului ce se afla in rotire, rezultand in ciclul
zi-noapte. Cu toate acestea, ni se spune de unde vine exact aceasta lumina. Cuvantul "lumina" din
Gen.1:3 inseamna substanta luminii ce a fost create. Dupa aceea, in Gen.1:14-19 ni se descrie crearea
soarelui care urma sa fie de aici incolo, sursa de lumina.

Gen.1:14-17 "Dumnezeu a zis: ,,Sa fie niste luminatori in intinderea cerului, ca sa desparta ziua de
noapte; ei sa fie niste semne cari sa arate vremurile, zilele si anii; si sa slujeasca de luminatori in
intinderea cerului, ca sa lumineze pamantul.`` Si asa a fost. Dumnezeu a facut cei doi mari luminatori,
si anume: luminatorul cel mai mare ca sa stapaneasca ziua, si luminatorul cel mai mic ca sa
stapaneasca noaptea; a facut si stelele. Dumnezeu i-a asezat in intinderea cerului, ca sa lumineze
pamantul."

Deci soarele a fost creat pentru a stapani ziua care deja exista. Ea a ramas aceeasi, doar ca a primit o
noua sursa de lumina. Primele trei zile ale creatiei (inainte de facerea soarelui), au fost la fel ca si
celelalte trei in care a existat soarele.

Poate ca Dumnezeu a lasat in mod voit creatia fara soare in primele zile, pentru ca stia ca de-a lungul
timpului vor fi popoare ce se vor inchina lui si-l vor considera sursa vietii. Daca nu ar fi fost de ajuns,
teoriile moderne sustin ca soarele a existat inaintea pamantului! Insa Dumnezeu ne arata ca El a facut,
pentru inceput, pamantul si lumina, ca El il poate sustine in existenta si ii poate respecta ciclul zi-
noapte, si ca soarele a fost creat in ziua a patra ca instrument al Sau purtator al luminii, din acel
moment.

Probabil ca unul dintre principalele motive pentru care unii tind sa respinga zilele Genezei ca zile
literare este fiindca cred ca oamenii de stiinta au dovedit ca pamantul este vechi de miliarde de ani.
Lucrul acesta nu este adevarat. Nu exista nici o metoda infailibila de datare a varstei care sa determine
cat de vechi este pamantul. In plus, exista multe dovezi care sa ne faca sa credem ca pamantul are o
varsta relativ tanara, poate de cateva mii de ani. Cei ce spun ca o zi ar putea sa insemne milioane de
ani, trebuie sa raspunda la intrebarea, ce este atunci o noapte? (poza 157)

DE CE SASE ZILE?

Dumnezeu este o fiinta infinita. El are o putere, o cunoastere, si o intelepciune infinita. Este evident
atunci ca Dumnezeu poate sa faca ce doreste. Putea sa creeze intreg universul, pamantul si tot ce este
pe el, intr-o clipita. Intrebarea care trebuie sa se puna este, de ce i-au trebuit lui Dumnezeu sase zile?
La urma urmei, sase zile reprezinta o perioada neobisnuita de timp in care o fiinta infinita sa faca ceva.
Raspunsul la aceasta intrebare se poate gasi in Exodul 20:11. Capitolul acesta contine Cele Zece
Porunci si trebuie amintit ca acestea au fost scrise in piatra cu "degetul lui Dumnezeu". In Exodul
citim: "Cand a ispravit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele doua table ale
marturiei, table de piatra, scrise cu degetul lui Dumnezeu" (Ex.31:18). Cea de-a patra porunca din
Exodul 20:9 ("Sa lucrezi sase zile, si sa-ti faci lucrul tau") ne spune ca trebuie sa lucram sase zile si sa
ne odihnim in a saptea. Justificarea pentru aceasta porunca ne este oferita in versetul 11: "Caci in sase
zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea, si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea S-a odihnit: de
aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o". Aceasta este o referire directa la creatia lui
Dumnezeu din Geneza cap.1. Pentru a fi consecventi (si trebuie sa fim), acelasi inteles pe care
cuvantul "zi" l-a avut in Gen.1, trebuie sa-l aibe si aici in acest pasaj. Daca spunem ca o "zi" indica in
Geneza o lunga perioada (nedefinita) de timp (milioane si milioane de ani; n.tr.), atunci si in Exodul
20:9-11 trebuie mentinuta aceeasi interpretare. Aceasta insa ar rezulta in urmatoarea formulare: omului
ii este poruncit sa lucreze timp de sase lungi perioade nedefinite de timp, apoi sa se odihneasca in cea
de-a saptea lunga perioada nedefinita de timp. Dar este limpede de inteles ca o astfel de interpretare
este lipsita de sens. Acceptand sensul literar, obisnuit al celor sase zile, noi intelegem ca Dumnezeu ne
spune sa lucram timp de sase zile de 24 de ore, dupa modelul oferit de El in zilele de 24 de ore ale
creatiei, apoi sa ne odihnim in cea de-a saptea cum El a facut, astfel stabilindu-se modelul saptamanii
de sapte zile pe care-l avem si astazi.

NEPOTRIVIRILE EXISTENTE INTRE ZI SI VEAC

In interpretarea zilelor din Geneza ca fiind lungi perioade de timp apar multe nepotriviri. De exemplu,
in Gen.1:26-31 ni se spune ca Dumnezeu l-a facut pe primul om (Adam) in cea de-a sasea zi. Adam a
trait in ziua a sasea si a saptea. In Gen.5:5 ne este spus ca a murit la varsta de 930 de ani. Daca fiecare
zi ar fi fost, de exemplu, un milion de an ar apare numeroase probleme. De fapt, chiar daca fiecare zi
ar fi insemnat doar o mie de ani aceasta ar fi facut ca varsta dezvaluita a lui Adam de 930 de ani, sa nu
aibe sens.

O ZI ESTE CA O MIE DE ANI?

Atunci unii pomenesc 2 Petru 3:8 unde se spune: "Dar, prea iubitilor, sa nu uitati un lucru: ca, pentru
Domnul, o zi este ca o mie de ani, si o mie de ani sunt ca o zi". Acest verset este folosit de multi dintre
cei ce invata, cel putin prin deductii, ca zilele din Geneza 1 trebuie sa fie fiecare lunga de o mie de ani.
Cu toate acestea, rationamentul folosit este gresit. Intorcand la Psalmul 90:4 citim un verset similar:
"Caci inaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, si ca o straja din noapte". Atat in 2
Petru cat si in Psalmul 90 contextul ne spune ca Dumnezeu nu este limitat de procesele naturale si nici
de timp. Dimpotriva, Dumnezeu se afla "in afara" timpului, deoarece El a "creat" si timpul. Nici unul
din versetele existente in aceste pasaje nu se refera la zilele creatiei din Geneza, caci ele privesc
nelimitarea lui Dumnezeu de catre timp. In 2 Petru 3, contextul priveste cea de-a doua venire a lui
Hristos, evidentiind ca pentru Dumnezeu o zi este ca si o mie de ani, iar o mie de ani este ca si o zi. El
se gaseste in afara timpului. Nici unul din lucrurile spuse aici nu privesc zilele creatiei.

Pe deasupra, in 2 Petru 3:8 cuvantul "zi" este contrastat cu "o mie de ani". Astfel, cuvantul "zi" are un
sens literar care face posibil ca aceasta sa fie contrastata cu "mia de ani". Nu ar fi fost posibil acest
lucru, daca ea (ziua) nu ar fi avut intai un inteles literar. De aceea, ideea pe care o evidentiaza
apostolul este ca Dumnezeu poate face intr-un timp foarte scurt ceea ce "naturii" si omului i-ar trebui
un foarte indelungat timp sa faca, daca pot sa faca. Este interesat sa observam aici ca evolutionistii
sustin ca sansa si procesele evolutive ale "naturii" au necesitat milioane de ani pentru a-l produce pe
om. Multi crestini au acceptat aceste milioane de ani, le-au adaugat Bibliei si au inceput sa afirme ca
lui Dumnezeu i-au fost necesari milioane de ani pentru a crea tot ce-a fost creat. Cu toate acestea,
ideea din 2 Petru 3:8 ne spune ca Dumnezeu nu este limitat de timp, pe cand evolutiei ii este necesar
timpul, foarte mult timp!
ZILELE SI ANII

In Geneza 1:14 citim ca, "Dumnezeu a zis: ,,Sa fie niste luminatori in intinderea cerului, ca sa desparta
ziua de noapte; ei sa fie niste semne cari sa arate vremurile, zilele si anii". Daca cuvantul "zi" nu
inseamna aici o zi literara, atunci cuvantul "ani", ce este folosit in acelasi verset nu mai are sens.

ZIUA SI LEGAMANTUL

Deschizand Biblia la Ieremia 33:25-26 citim: "Asa vorbeste Domnul: "Daca n-am facut legamantul
Meu cu ziua si cu noaptea, daca n-am asezat legile cerurilor si ale pamantului, atunci voi lepada si
samanta lui Iacov si a robului Meu David, si nu voi mai lua din samanta lui pe cei ce vor stapani peste
urmasii lui Avraam, lui Isaac si lui Iacov, caci voi aduce inapoi pe prinsii lor de razboi, si voi avea mila
de ei!". Domnul ii spune aici lui Ieremia ca a facut un legamant cu ziua si cu noaptea care nu poate fi
incalcat, acesta fiind asemanat cu fagaduinta facuta de El urmasilor lui David si care-l privea pe Cel ce
urma sa stea pe tronul lui (si anume, Hristos). Acest legamant facut de Domnul Dumnezeu cu ziua si
noaptea a inceput de fapt in Geneza 1, cand Dumnezeu a creat si a definit ziua si noaptea. Nu exista in
Scriptura nici o alta origine a zilei si noptii decat cea descrisa in cap.1 din Geneza! De aceea, acolo
trebuie sa se gaseasca si inceputul acestui legamant. De aceea, daca acest legamant dintre zi si noapte
nu exista, cand Dumnezeu spune clar ca exista (daca se ia Geneza 1 ca insemnand sase zile obisnuite,
literare, de 24 de ore), aceasta promisiune data prin profetul Ieremia este lipsita de credibilitate.

CONTEAZA LUNGIMEA ZILELOR?

In cele din urma sa ne intrebam si acest lucru: conteaza daca luam aceste zile in sensul literar sau nu?
Raspunsul este un foarte categoric, "Da"! Este vorba aici despre principiul dupa care cineva ia (deci,
interpreteaza) toata Biblia. De exemplu, daca nu le acceptam ca si zile obisnuite, atunci trebuie sa ne
intrebam ce sunt? Raspunsul ar fi, "nu stim"! Daca interpretam zilele creatiei in aceasta maniera,
atunci pentru a fi consecventi trebuie sa interpretam si alte pasaje ale Genezei in acelasi fel. De pilda,
ce inseamna atunci cand Dumnezeu spune ca a luat din tarana pamantului si l-a facut pe Adam? Daca
nu inseamna ceea ce si spune, atunci nu stim despre ce este vorba! Geneza nu poate fi luata decat
literar. Pe deasupra trebuie amintit ca nu poti "interpreta literar", caci expresia "interpretare literara"
reprezinta o contradictie de termeni. Geneza, ori o iei literar, ori o interpretezi! Este important de
retinut ca ea trebuie luata literar, in afara de cazul in care este evidenta exprimarea simbolica. Cand
este simbolica (ca si Apocalipsa, de pilda; n.tr.), contextul este cel ce determina ce ne spune textul.

Daca spune cineva ca nu se stie ce inseamna cuvantul "zi" din Geneza 1, poate fi acuzat cel ce spune
ca sunt zile literare, de greseala? Raspunsul este, "nu", deoarece cel ce le ia drept zile obisnuite, stie ce
inseamna acestea. Cel ce nu stie ce inseamna "zi", este cel ce nu poate acuza pe cineva ca greseste!

Cei ce incearca sa faca cuvantul "zi" sa insemne altceva, fac acest lucru din intentia de a face loc
epocilor lungi de geologie evolutiva. Asa ceva nu se poate pentru ca presupusele epoci sunt
reprezentate de fosilele ce amintesc de moartea si lupta pentru supravietuire de dinainte de Adam, care
stim ca nu are sens.

Cand ceea ce Geneza invata este luat ca atare, adica asa cum este, acceptand zilele creatiei ca fiind zile
obisnuite, de 24 de ore, atunci nu se intampina nici un fel de probleme in a intelege tot ceea ce spune
Geneza in restul ei.

"Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea, si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea
S-a odihnit: de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o". (Ex.20:11)

EVOLUTIA TEISTA ATACA TEMELIA CRESTINISMULUI


In urma popularizarii evolutionismului ca si fapt stiintific (desi nu este), multi crestini au adaugat
crezul evolutionist crezului traditional al unui Creator. Aceasta departe de a fi o contributie laudabila a
stiintei la credinta, constituie de fapt un atac mascat asupra temeliilor Crestinismului. Adaugarea
evolutiei la creatia literara si speciala descrisa in Geneza a condus la confuzie, multi punand acum la
indoiala afirmatiile clare ale Bibliei. Crestinii nu mai sunt deloc siguri ce este adevarat si ce nu in
Biblie! Acestia nu realizeaza importanta fundamentala a disputei creatie-evolutie.

Cum s-a spus la inceputul acestui material, intre origini si chestiunile sociale ale casniciei,
vestmintelor, autoritatii statale si parintesti, orientarilor sexuale, etc. exista o corelare directa. De
indata ce sunt inlaturate declaratiile literare ale Genezei privitoare la aceste aspecte, apar deviatiile
binecunoscute ale zilelor noastre: distrugerea autoritatii, deviatiile sexuale, imoralitatea, etc.
Necredinta si ateismul sunt legate de felul in care este interpretata Geneza, tendinta demonstrata de
cuvintele lui Isus din Ioan 5:46-47, "Caci, daca ati crede pe Moise, M-ati crede si pe Mine, pentru ca el
a scris despre Mine. Dar daca nu credeti cele scrise de el (de la Geneza la Deuteronomul), cum veti
crede cuvintele Mele?" Apoi, in pilda saracului Lazar, Isus spune: "Daca nu asculta pe Moise si pe
prooroci, nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti" (Luca 16:31).

A nega literalismul Genezei pune la indoiala valabilitatea credintei crestine. Ambele referinte
mentionate subliniaza importanta extraordinara atribuita de Isus scrierilor lui Moise. De fapt, dintre
toate cele cinci carti ale sale care este cea mai citata in Noul Testament? Geneza. In acelasi fel vedem
ca in zilele noastre cartea cea mai atacata, negata, batjocorita, ridiculizata, alegorizata, si mitizata,
dintre toate, in seminarii si colegii biblice din toata lumea, este tot Geneza! Scrierile vechi
testamentale cele mai citate de Isus vedem ca sunt cele mai discreditate si rastalmacite. De ce este asa?

Psalm 11:3 "Si cand se surpa temeliile, ce ar putea sa mai faca cel neprihanit?"

Trebuie observata conexiunea pe care o face psalmistul. Societatea depinde de valorile ei morale.
Printr-un acord mutual care adesea este numit un "contract social", intr-o societate civilizata si
ordonata omul isi impune niste limite comportamentale. Atunci cand aceste obligatii sunt repudiate iar
legile se faramiteaza, si odata cu ele si ordinea pe care acestea o instituie, ce optiune ii ramane omului
care vrea pacea si linistea? Psalmistul spune ca colapsul societatii este inevitabil atunci cand ii sunt
subminate temeliile. De aceea, daca cineva vrea sa distruga Crestinismul nu poate incepe de la invierea
lui Hristos, atestata istoric atat de istoricii seculari cat si religiosi, ci de la Geneza si relatarea creatiei.
Nu este de mirare ca atacul incepe cu subtilitate prin interpretarea simbolica a zilelor creatiei.

Doctrina biblica a originilor, asa cum este redata in cartea Genezei, este fundamentala pentru toate
celelalte doctrine ale Scripturilor. Negati-o sau subminati-o in vreun fel si restul Bibliei va fi
compromis.

Intelegerea literara a Genezei este esentiala pentru a-l crede pe cuvant pe Dumnezeu in tot ceea ce a
spus ulterior. In privinta pacatului, a jertfei lui Hristos si a nevoi noastre de mantuire. De aceea, nu o
putem interpreta altfel.

"The Lie: Evolution", de Ken Ham, Copyright (c) 1987 Kenneth A. Ham, Used by Permission.
Traducerea si adaptarea materialului este efectuata de Teodor Macavei.

Despre durata celor 6 zile ale Facerii

Filed under: cartea facerii, evolutionism, invatatura ortodoxa — petryecka @ 9:03 am


Tags: crestin-ortodox, cartea facerii
Articolul apărut pe 20 feb. pe acest blog, şi anume „Despre vârsta pământului”, a
stârnit câteva reacţii. Cei care au comentat au pus la îndoială tradiţia conform căreia pământul
ar avea în jur de 7500 de ani, nu în mod direct, ci susţinând că zilele Creaţiei ar fi de durate
foarte mari (mii de ani sau mai mult).

Pe de o parte apreciez grija celor care au comentat de a – şi argumenta punctul de


vedere privitor la subiect. Pe de altă parte nu înţeleg întrebări de genul celor: „Voi tot îi daţi cu
Serafim Rose?”

Chiar dacă e atât de greu să îl vedem ca pe unul ce a fost aşezat între sfinţi, după cum
există mai multe mărturii, ar fi de dorit un ton mai respectuos faţă de cineva care s-a jertfit
pentru Biserică.

În ceea ce priveşte vârsta pământului, dacă am fi citit din scrierile cuv. Serafim, am fi
ştiut că nu este adeptul părerii că zilele Creaţiei ar fi fost chiar de 24 de ore. Deşi Sf. Efrem Sirul
chiar crede acest lucru (printre puţinii dintre Sf. Părinţi). Însă, aşa cum arată Cuv. Serafim
Rose, ideea conformă căreia acele zile ar fi durat miliarde de ani este cu totul inacceptabilă.

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Să cercetăm acum modelul patristic al celor Şase Zile ale Facerii. Nu vom
sta să încercăm a ghici „cât de lungi” au fost acele zile deşi, când vom ajunge la
sfârşit, vom avea o idee destul de limpede despre felul cum priveau Părinţii
lungimea lor. Mulţi fundamentalişti socotesc că înţelegerea literală a Facerii se
pierde dacă nu se acceptă că zilele sunt exact de douăzeci şi patru de ore; iar mulţi
dintre cei care doresc să împace Facerea cu teoria modernă a evoluţiei cred că
speranţele lor depind de acceptarea acestor zile ca fiind de milioane sau miliarde de
ani lungime, conformându-se astfel presupuselor descoperiri ale geologiei. Cred că
putem spune fără a greşi că ambele păreri sunt pe alături de subiect.

Nu înseamnă că aceste zile nu ar fi putut fi de douăzeci şi patru de ore, dacă


Dumnezeu ar fi voit aşa; unul sau doi dintre Părinţi (de pildă, Sfântul Efrem Sirul)
chiar afirmă explicit că aveau douăzeci şi patru de ore. Dar cei mai mulţi dintre
Părinţi nu spun nimic despre acest subiect: nu era un subiect de discuţie în zilele lor
şi se pare că nu le-a dat prin minte să stăruie a proiecta măsura timpului lumii noastre
căzute asupra uluitoarelor şi minunatelor întâmplări ale celor Şase Zile.

Dar, dacă nu este nevoie să definim cele Şase Zile ale Facerii ca având
douăzeci şi patru de ore, este iarăşi cu neputinţă să le privim ca având mili oane sau
miliarde de ani - adică să le forţăm să se potrivească măsurătorii evoluţioniste a
timpului. Pur şi simplu, întâmplările din cele Şase Zile nu se potrivesc defel cu
concepţia evoluţionistă. în Cartea Facerii primele vieţuitoare sunt ierburile şi pomii
de pe uscat; viaţa nu a apărut întâi în mare, cum ar voi teoria evoluţionistă; aceste
plante de uscat dăinuie o zi întreagă (miliarde de ani ?), înainte de zidirea soarelui,
pe când, în orice variantă, evoluţionistă soarele precede însuşi pământul. Orice
observator obiectiv rezonabil ar ajunge la concluzia că cele Şase Zile ale Facerii,
dacă sunt o relatare adevărată, iar nu produsul unei fantezii arbitrare sau al speculaţiei, pur
şi simplu nu se potrivesc cu cadrul evoluţionist, deci nu e nevoie să le facem a fi de
miliarde de ani lungime. Vom vedea mai jos cum descrierea Zilelor de către Sfinţii Părinţi
face aproape imposibilă această interpretare. Este vădit că teoria evoluţiei vorbeşte despre
cu totul altceva decât despre cele Şase Zile ale Facerii.

……

Deci ce putem spune despre cele Şase Zile ?

Întâi: un ortodox ce a cugetat la cele Şase Zile a arătat foarte frumos cum
trebuie cercetate - să nu le măsurăm cantitativ, ci teologic. însemnătatea lor nu ţine
de durată, ci de ceea ce s-a petrecut în ele. Ele sunt afirmarea a şase lucrări ziditoare
ale lui Dumnezeu care au ivit universul aşa cum îl cunoaş tem. Vom cerceta îndată
cele şase lucrări în chip amănunţit.

În al doilea rând: cum am văzut, prin natura lor, întâmplările acestor zile sunt
miraculoase, nesupunându-se legilor firii ce guvernează lumea de azi, şi nu le putem
înţelege proiectând asupra lor experienţa noastră prezentă. În al treilea rând: Sfinţii
Părinţi care au scris despre Facere au subliniat un lucru în mod deosebit: lucrarea
ziditoare a lui Dumnezeu în cele Şase Zile este spontană, are loc dintr-o dată.

Sfântul Efrem Sirul, care înţelege zilele Facerii ca fiind de douăzeci şi patru
de ore, a subliniat că lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu în acele zile nu au avut
nevoie de douăzeci şi patru de ore, ci numai de o clipă. Iată ce scrie despre Ziua
întâi:

„Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi, atât ziua,
cât şi noaptea Zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare.”

2 Comentarii »

1.

[...] Linkurile zilei, 22.02.08 February 22, 2008 3:43 pm laurentiu Linkurile zilei Cuviosul
Seraphim Rose - Despre durata celor 6 zile ale Facerii [...]

Pingback by blogul lui laurentiu dumitru » Blog Archive » Linkurile zilei, 22.02.08 —
februarie 22, 2008 @ 12:13 pm

2.

De ce ar fi Serafim Rose singura autoritate in domeniu?

Iată:
“A fost multa discutie daca aceste zile ale Creatiei sunt zile obisnuite, cum intelegem noi
astazi, sau niste perioade pe care autorul textului biblic, neavand un cuvant potrivit, le-a numit
zile. Parerea care se bucura de mai multa acceptare este ca prin zilele creatiei trebuie sa
intelegem niste perioade sau etape ale creatiei divine. In sprijinul acestei pareri sta chiar textul
biblic care numeste zile chiar si perioadele dinaintea crearii soarelui si lunii care dau masura
masura unei zile. (…) Majoritatea vechilor scriitori bisericesti a vazut in cele sase zile ale
creatiei sase orinduiri temporale in care s-au produs lucrurile create in ordine succesiva” (Pr.
Prof. Atanasie Negoita, Teologia Biblica a Vechiului Testament, Editura Sofia, 2004, p. 65)

Mai departe:
“E asadar evident ca zilele de care vorbeste Biblia nu sunt cele ce se masoara dupa rasaritul si
apusul Soarelui; ele nu dureaza 24 de ore cat rotatia pamantului in jurul axei lui. Este vorba de
zilele lui Dumnezeu si nu de zilele oamenilor. De aceea Sf. Apostol Petru ne spune: O singura
zi inaintea Domnului este ca o mie de ani si o mie de ani ca o singura zi (II Petru 3, 8)”
(CATEHISMUL ORTODOX, Alcatuit sub indrumarea IPS Meletie Mitropolit al Bisericii
Ortodoxe Grecesti din Franta, IPS Antonie de Suroj, Episcop Ortodox din Anglia, tradus de
Parintele GALERIU, publicat la HARISMA, 1992, p, 2

Creationismul stiintific este un “raspuns fundamentalist” de aceiasi factura ca evolutionismul.

Puneti mana si cititi! Va recomend ANDREI KURAEV ORTODOXIE SI CREATIONISM - un


raspuns lui SERAFIM ROSE.

ANDREI KURAEV, este CU BINECUVANTAREA PATRIARHULUI ALEXEI AL


MOSCOVEI, profesor de teologie la FACULTATEA DE TEOLOGIE a Universitatii Ortodoxe
Sf. Ioan Teologul si autor a peste 18 volume de teologie.

Lexiconul grec, Dictionarul Biblic si ale o gramada de carti arata ca ziua biblica nu are 24 de
ore.

Voi tot ii dati cu Serafim Rose?


by Vlad Ionescu februarie 21, 2008 at 11:17 pm
#

„Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, adică durata unei zile şi a unei nopţi. Scriptura nu le-a
numit încă zi şi noapte, ci le-a numit pe amândouă cu numele părţii mai principale. Acest
obicei îl vei găsi în toată Scriptura; în măsurarea timpului, Scriptura numără zilele, nu şi
nopţile împreună cu zilele. Aceasta este pricina că începutul timpului n-a fost numit de
Scriptură ziua întâia, ci: zi una, ca şi din numirea ei să i se vadă înrudirea cu veacul. În chip
propriu şi natural, ziua întâia a fost numită una pentru a arăta unicitatea veacului; că veacul nu
are părtăşie cu altceva.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omil. a II-a, VIII, în PSB,
vol. 17, p. 95-96)

Dar si psalmistul spune ca „o mie de ani înaintea Domnului sunt a o zi şi o zi e ca o mie de ani”

O fi interpretarile lui Serafim Rose mai tari decat ale sfintilor?

Parintele Ioasaf Popa - in cautarea Raiului pierdut

La sfarsitul anului trecut, ne-a parasit arhimandritul Ioasaf O. Popa, duhovnic, carturar si predicator de
talie, dar care a trait toata viata intr-o mare smerenie. Ajuns la o varsta inaintata (nascut in 1919, pe
meleaguri buzoiene), predicand si slujind in ultimii ani la Biserica Sf. Ilie - Rahova, nu contenea sa evoce
Manastirea Ciolanu ca vatra de duhovnicie si de formare calugareasca. De altfel, de aici a si fost dat afara in
anii ateismului, intr-un mod brutal, traind o vreme in lume. A scris si a tradus nenumarate carti, iar
disparitia lui confirma faptul ca o generatie stralucita a teologiei romanesti este pe cale sa se stinga. Ce va
urma insa dupa aceea? este intrebarea pe care si-o pun foarte multi. Pana a afla raspunsul, va invitam sa
cititi un interviu inedit despre Rai, asa cum il vedea parintele Ioasaf, inclusiv din perspectiva Sfintilor Parinti, si asa
cum suntem siguri ca l-a descoperit dupa trecerea sa la cele vesnice.

-Parinte Arhimandrit, cum arata Raiul ca topografie, ca atmosfera, ca vegetatie chiar?

-Pentru a vorbi despre Rai trebuie sa vorbesc mai intai despre materia in sine. Dumnezeu creeaza materia din nimic, ex
nihilo. O creeaza din dragoste, din daruire. Exista, de buna seama, o comuniune intre Persoanele Sf. Treimi, care tind
permanent spre a se darui. Asa apare lumea, care deja exista in planul divin. Aici putem spune ca Dumnezeu deja
activase niste energii prin care crease planul...

-Ce inseamna pentru noi acel nimic al inceputurilor?


-Neantul. Non-existenta. Fiinta dumnezeaisca este singura realitate absoluta, cu activitatea ei. In clipa in care o creeaza,
lumea devine o a doua realitate. Avem deci doua planuri clare: o realitate absoluta, de nepatruns - fiinta dumnezeaisca -
si o realitate creata care, desi are secretele ei, poate fi patrunsa de mintea omului. Dumnezeu, in zilele creatiei, a vazut
ca materia "este buna", iar in ultima zi l-a creat si pe om, ca legatura cu spiritul ce lipsea materiei neinsufletite.

-O legatura, bineinteles, dar oare omul nu este mai mult decat atat? Nu este chiar regele, chiar sensul Creatiei?

-Sigur, este sensul Creatiei, dar si al vesniciei. Omul trebuia sa duca mai departe vesnicia. Si tineti cont de faptul ca,
totusi, Creatia a fost tot timpul perfectibila, urmand ca omul sa contribuie la desavarsirea ei! Aici apare un lucru pe care
tin sa-l clarific. Dogmaticienii - inclusiv Sf. Vasile cel Mare - spun ca, de fapt, Creatia a fost plamadita simultan, bazandu-
se pe acel "La inceput..." din Cartea Facerii.

-Ce inseamna totusi "simultan", cata vreme nu exista timpul?

-O data cu aducerea materiei la existenta a aparut si timpul. Inceputul timpului este miscarea si existenta. Atunci, la
inceput, a insamantat Dumnezeu in materie semintele a ceea ce urma sa rasara.

-Va ganditi la legile care urmau sa guverneze lumea?

-Principiile dupa care aveau sa se conduca regnurile, si celelalte legi ale Creatiei. Spune Fericitul Augustin ca "lumea de
atunci era doldora de toate ratiunile acestea". Cand Dumnezeu a zis "Sa fie!", toate ratiunile lucrurilor s-au imprimat in
materie. Tot atunci a aparut si omul.

Din perspectiva teologica vorbind, ce este timpul? Evident, timpul Creatiei, cel obiectiv?

Derularea materiei spre a atinge formele ei, conform legilor si planului Creatiei.

-Credeti ca materia a fost "prevazuta" pentru diferite stadii?

-Bineinteles! Are diferiti timpi: de copilarie, de maturitate, de batranete.

-Descrieti cumva o teorie evolutionista?

-Nu este evolutie. Evolutie este procesul prin care se trece dintr-o specie intr-alta. Or, toate vietuitoarele, spre exemplu,
au avut dintru inceput sensul lor propriu. Fericitul Augustin asemuieste acest lucru cu un pom: fapturile toate s-au tot
ridicat, dar la timpul prescris a ramas fiecare pe ramura sa. Numai omul s-a inaltat mai presus de toate...

-Care era acel "timp prescris"?

-Fericitul Augustin spune clar: "Nu stim cat erau de mari zilele Facerii". Puteau fi de mii si mii de ani. Tot el insa
spune:"Nu trebuie sa masuram timpul de atunci cu cel de acum", fiindca "atunci Pamantul nu era blestemat". Atunci nu
gresise inca omul si nu se produsese "blestemul" asupra materiei. Asadar, au fost perioade de timp si nu momente anume.

-Se pot identifica acele perioade de timp cu erele geologice?

-Cred ca da. Nu spune Sf. Ioan Gura de Aur ca "omul se dezvolta ca un palat imparatesc"? Tocmai asa s-a dezvoltat,
ajungand la dimensiunea care ii e data. Pe de alta parte, pomul ramane pom, animalul animal, iar omul atinge cele mai
mari inaltimi, dar tot om ramanand. Aici intra in actiune sufletul, care a fost creat la inceput, o data cu trupul.

-Vorbiti despre Adam ca despre cel care a evoluat?

-Desigur. La capitolul 3 din Facere, cand se vorbeste despre pamantul din care a fost facut Adam, acel pamant era deja
creat, adica era chiar trupul lui, era materia special creata pentru primul om. Din acest pamant creat special, din care a
luat trupul lui material (sufletul, tineti cont, exista chiar din primul moment impreuna cu trupul), omul a fost nu creat, ci
modelat! Apoi i-a "suflat in fata" potentele. Asa a devenit omul un suflet viu; mai precis, de atunci a inceput sa se
manifeste superioritatea omului: harul - energia necreata - si-a pus reflectorul direct pe om.

-Parinte, dupa definirea acestor cadre teoretice ale discutiei, permiteti-mi sa va pun cateva intrebari care stau pe
buzele multor credinciosi. Bunaoara, exista sexualitate in Raiul adamic?
-Va inchipuiti ca din moment ce Dumnezeu l-a creat pe om barbat si femeie, exista diferentiere sexuala. Exista
sexualitate, fiindca Dumnezeu crease comuniunea, dar comuniunea de atunci nu insemna sex, asa cum il percepem noi
astazi. Sexualitatea - exact asa cum o intelegem noi astazi - apare dupa cadere. Pana atunci "erau goi si nu se rusinau".

-De ce nu a facut Dumnezeu, in cazul acesta, inca un Adam, adica un prieten al primului om? De ce trebuia o faptura
complementara trupeste?

-Atentie, firea omului una este si nicidecum firea barbatului sau firea femeii?

-Si atunci eu va intreb: Adam era - ca fire - imperfect?

-Nu, dar firea omului era barbat si femeie; erau creati impreuna, ca un intreg.

-Parinte Arhimandrit, ce inseamna de fapt "facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu"?

-Sa ne gandim putin. Ce este, de fapt, chipul? Evident, asemanarea in potenta. Chipul - daca omul staruia in bine! - avea
a se transforma in asemanare. Adica omul ajungea la inaltimea maxima de asemanare cu Dumnezeu, ca sa fie, la randu-i,
un dumnezeu. Dar unul creat! Nu dumnezeu prin fire, ci prin har. Aici trebuia sa conlucreze si omul, tocmai in virtutea
chipului, adica a conditiei sale de fiinta rationala, libera, personala.

-Restul creaturilor se inmulteau?

-Toate creaturile se inmulteau. Si se inmulteau in modul in care o fac si astazi, insa omul a ajuns sa fie, prin cadere, ca
animalele, adica sa se inmulteasca aidoma lor.

-In Rai exista moarte, parinte?

-Nu.

-Deci animalele se inmulteau la infinit?

-Atunci existau numai prototipurile speciilor...

-Oare chiar toate plantele si toate animalele erau nemuritoare?

-Vedeti, totul a fost creat pentru nemurire, totul a fost creat din aceasta perpectiva.

-Cum poate un animal sa faca fata perpectivei nemuririi, neavand un suflet rational cu care sa o perceapa?

-Puneti intrebari prea delicate...L-am intrebat si eu pe Parintele Staniloae, la magisterium. Nici el nu a putut sa raspunda
clar ce se va intampla cu animalele dupa pieirea lumii. Totusi, a avansat o ipoteza: va fi o recreare a lumii, cu cer nou si
pamant nou. Toti oamenii vor invia din morti. Nu insa si animalele.

-Parinte, in Raiul pierdut de stramosi, exista lupta dintre specii pentru supravietuire?

-Nu! Si nici omul nu vana animalele, acestea erau prietenele lui. Oare nu omul le-a dat nume? Pe atunci nu era nimic rau
in creatia lui Dumnezeu. Diavolul a introdus raul.

-Existau anotimpuri in Rai? Existau ciclurile vegetale si anotimpurile? Era zi si era noapte?

-Cred ca erau zilele si noptile ca si acum. Cum era exact, nu stim. Important mi se pare insa faptul ca erau. Interesant,
bunaoara, este cum incepe prima zi cu seara. "Si a fost seara, si a fost dimineata"...

-Ce tip de comunicare credeti ca foloseau primii oameni? Cel de acum, sau poate o comunicare extrasenzoriala?

-Un lucru este sigur: Adam si Eva comunicau. Tineti cont: logos inseamna ratiune, dar inseamna, in acelasi timp, si
vorbire. Vorbeau in cuvinte... Cand Dumnezeu i-a strigat, nu a haulit, de buna seama, tot Raiul. Din moment ce omul a
fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, inseamna ca avea si un bagaj intelectual exprimat in cuvinte.
-Ce stari sufletesti credeti ca predominau in omul primordial?

-Cu riscul de a ma repeta, spun din nou: firea omului avea imprimata in ea chipul lui Dumnezeu.
Dar si in firea regnurilor exista un dinamism. Putem spune chiar ca in samanta initiala a fiecarui
regn era cuprins un mare dinamism. Acel "Sa se faca!" a imprimat Creatiei dinamismul de care
vorbim. Si in om era, evident, acel dinamism initial. In firea lui era dorinta de a continua
dialogul cu Dumnezeu. Doar prima biserica a fost in Rai, asa ne incredinteaza Sf. Parinti. Aceea
era Biserica cea nepatata, fara nici un fel de cadere, pentru ca era in legatura directa cu
Dumnezeu. Adam si Eva - spun in continuare Sf. Parinti - au fost creati intr-o stare de copilarie,
de nevinovatie. Din acest simplu motiv i-a putut insela Sarpele.

-Parinte, starea de copilarie era asa cum o intelegem noi astazi, sau era o alta stare?

-Erau necopti, domnule... Nu erau consolidati in virtute. Dar directia lor era clar spre
Dumnezeu. Tineti cont: in gradina Raiului nici un animal nu exista; doar sarpele s-a strecurat, caci era cel mai intelept.
Animalele traiau toate in afara Edenului.

-Parinte, cum adica "intelept"? Poate fi un animal intelept?

-Sarpele, da! Insa intelepciunea la care se refera Scriptura nu cred ca era intocmai in sensul in care o intelegem noi
astazi. Sarpele, el singur, avea acces in Rai. Poate asta se intelegea prin intelepciune... Diavolul, in consecinta, a luat
chipul acestui sarpe si a folosit in mod subtil graba omului de a fi ca Dumnezeu.

-Putem spune ca graba lui Adam a fost un exces de zel duhovnicesc?

-Vedeti, interesant este ca Diavolul nu s-a dus sa-l ispiteasca pe Adam. De aici poate rezulta faptul ca barbatul era
nitelus mai consolidat duhovniceste, pentru ca era intrat in arena Creatiei ceva mai devreme. Femeia a avut o graba mai
mare de a ajunge la acelasi nivel. Dupa prima muscatura, au vazut ca sunt goi. Harul lui Dumnezeu care ii acoperea s-a
ridicat ca un val! Atunci i-a dat Dumnezeu afara, nu inainte de a le face tunici de piele, adica a ingaduit ca in om sa se
reverse ceea ce era in animal: concupiscenta, voluptatea. Atunci au vazut ca sunt goi si tot atunci i-a scos Dumnezeu
afara din Rai. Dar i-a asezat alaturi, neparasindu-i de tot, cum spune Sf. Grigorie de Nyssa. Chipul a ramas in om, dar
asemanarea nu se mai putea realiza...

-Ingerii aveau acces in Rai?

-Sigur ca aveau.

-Comunicau cu omul?

-Comunicau.

-Cum?

-Altfel decat in zilele noastre, de buna seama.

-Era un dialog teologic?

-Era un dialog rational, ca intre doua creaturi inzestrate cu ratiune.

Interviu realizat de Razvan BUCUROIU

Creaţionismul ortodox este Creaţionismul providenţial bazat în acelaşi timp pe referatele biblice şi
concepţia Sfinţilor Părinţi asupra creării (facerii) lumii.

Cel mai cunoscut nume al Creaţionismului ortodox este, la ora actuală, Serafim Rose, savant american
convertit la Ortodoxie.
Cuprins
[ascunde]
 1 Referatul biblic
 2 Elemente din concepţia ortodoxă asupra studierii Bibliei
 3 Concepţia Sfinţilor Părinţi asupra Facerii lumii
 4 Critici

 5 Linkuri

[modifică] Referatul biblic


Principalele referate se găsesc în Biblia sau Sfintele Scripturi în Cartea Facerii ("Geneza"), cap. 1.1-
31; cap. 2.1-25; cap. 3.14-24. Acestea prezintă concepţia biblică asupra apariţiei Universului şi omului
şi asupra mersului ulterior al istoriei. Trebuie subliniat faptul că aceste texte nu sunt considerate ca
putând fi complet înţelese fără legarea lor de restul textelor biblice.

Facerea 1.1 "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul" este urmat de Facerea 1.26 "Să facem
om după chipul şi asemănarea noastră "; trecerea de la singular la plural nu este de înţeles fără
cunoştinţe biblice extinse; cunoaşterea unor texte ca Ioan 1.1-3, Ioan 14.16-17 şi altele asemenea arată
existenţa unui Dumnezeu în Treime, făcând logic pluralul amintit.

Versiunea fundamental pentru Ortodoxie a Cărţii Facerii este cea din Septuaginta, ediţie folosită de
toţi Sfinţii Părinţi. Este de remarcat că unii scriitori bisericeşti au folosit şi alte versiuni ale Vechiului
Testament, dar toţi cei care au făcut aceasta nu sunt sfinţi din punctul de vedere al Ortodoxiei (ba
chiar cei mai mulţi sunt consideraţi eretici).

Referatele biblice amintite au fost tâlcuite de mulţi dintre Sfinţii Părinţi, cei mai reprezentativi fiind
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ambrozie al
Mediolanului şi Sfântul Grigorie de Nyssa. Alţi Sfinţi Părinţi care au lăsat lucrări pe această temă sunt
Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Simeon Noul Teolog
ş.a.a., la care se adaugă şi scrierile altor sfinţi sau creştini, ca Sfântul Grigorie Palama, Sfântul
Grigorie Sinaitul, Sfântul Ioan de Cronştadt, Serafim Rose etc. Dintre teologii românii părintele
Dumitru Stăniloaie s-a ocupat în mod repetat de această problemă, în conformitate cu principiile
Creaţionismului ortodox.

[modifică] Elemente din concepţia ortodoxă asupra studierii


Bibliei
Pentru a înţelege concepţia ortodoxă despre Facerea lumii trebuie înţelese anumite elemente
fundamentale, fără de care orice comunicare este dintru început tăiată:

1) Pentru Ortodoxie Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, deci în întregime
adevărată. (II Timotei 3.16-17 ş.a.a.)

2) Omul este supus greşelii, deci atunci când cunoştinţele sau părerile omului sunt în contradicţie cu
Biblia, omul este cel care greşeşte, fie prin lipsa unor cunoştinţe complete, fie printr-o greşită
interpretare a datelor sau a Scripturii. (II Timotei 4.1-4 ş.a.a.)
3) Sfânta Scriptură sau Biblia nu se interpretează după voia omului; dat fiind că a fost scrisă prin
inspiraţia Duhului Sfânt asupra proorocilor, ea poate fi interpretată doar de cei care au darul
proorocesc în mod limpede. Aceştia sunt în primul rând Sfinţii Părinţi. Deci, orice încercare de
înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să plece de la aprofundarea poziţiei Sfinţilor Părinţi
asupra acestuia. (I Petru 1.10-12 II Petru 1.19-21; 3.15-16 I Corinteni 12.4-11 ş.a.a.)

4) Ca orice text proorocesc şi textele patristice (ale Sfinţilor Părinţi) prezintă dificultăţi de citire şi
interpretare, deşi evident mai mici decât textul biblic. Prima regulă pentru a evita interpretarea greşită
este cunoaşterea întregului text patristic, evitarea scoaterilor din context care duc la alterarea logicii
iniţiale a textului.

5) Exprimările despre Dumnezeu sunt în mod necesar antropomorfice. Într-adevăr, Dumnezeu fiind
deasupra întregii Existenţe creat, nu poate fi exprimat în Sine. Deci este exprimat prin comparaţie cu
noţiuni cunoscute de oameni. Şi la fel sunt exprimate şi acţiunile sale. În fapt însă, ele nu sunt înţelese
- în teologia ortodoxă - antropomorfic, ci ca exprimări relative (limitate de limitele înţelegerii şi
exprimării omeneşti) ale unui Adevăr suprem.

Este de subliniat faptul că orice teolog ortodox face deosebire între datele ştiinţifice din vremea
Sfinţilor Părinţi, în multe cazuri depăşite, şi datele teologice, rămase actuale.

[modifică] Concepţia Sfinţilor Părinţi asupra Facerii lumii


Sfinţii Părinţi mărturisesc în unanimitate sensul literar al referatelor biblice privind Creaţia într-o
serie de aspecte fundamentale:

 crearea lumii din nimic;


 existenţa zilelor facerii ca zile tipice (obişnuite);
 crearea sau zidirea vietăţilor din ţărână pe specii ("după felul lor" spune referatul biblic) şi
menţinerea speciilor pentru totdeauna;
 crearea lumii ca foarte bună;
 supunerea Universului material omului (prin Adam şi Eva);
 ispitirea şi căderea omului şi prin aceasta intrarea lumii sub stăpânirea stricăciunii;
 apariţia morţii în lume ca urmare a căderii omului în păcat (şi nu înainte de aceasta!).
 geocentrismul: concepţia conform căreia Pamântul se află în centrul Universului, conform
sfinţilor trei ierarhi

Toate aceste opt puncte fundamentale constituie în fapt baza concepţiei creaţioniste ortodoxe.

[modifică] Critici
Critici vin atât din partea evoluţioniştilor, cât şi din partea ortodocşilor fundamentalişti.

 "Au fost mulţi care se gândeau că zilele creaţiei ar fi ere geologice. Staniloae însă a fost
categoric."
 "Asa-zisul "creaţionism ştiinţific" loveşte în ortodoxie, pentru că e pură creaţie
neoprotestantă."

Teoria Big Bang-ului contrazice dogmele ortodoxe?


diac. Sorin MIHALACHE

Miercuri, 20 February 2008


În ediţia de vineri, 15 februarie, a „Ziarului Lumina“ a fost publicat articolul cu titlul „Record Hubble în
investigarea adâncurilor din Univers“ (documentat după „Hubble News Release“, din 12 februarie
2008) şi semnat de diac. Sorin Mihalache, coordonator al Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie
şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă“ Iaşi. În articolul respectiv se vorbea despre ultima
performanţă a telescopului spaţial Hubble, care a reuşit să fotografieze o galaxie apărută la 700 de
milioane de ani după marea explozie de acum 13,7 miliarde de ani (Big Bang). Articolul menţionat,
postat şi în ediţia online a „Ziarului Lumina“ (www.ziarullumina.ro), a generat, pe forumul de
dezbateri, un schimb de idei extrem de viu şi de incitant. Unii dintre participanţii la discuţii („Ioan“,
„Claudiu“) l-au acuzat pe semnatarul articolului că ar promova idei „evoluţioniste“ şi, prin aceasta, ar
intra în contradicţie cu învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Sfinţilor Părinţi şi cu dogmele Bisericii
Ortodoxe. Citiţi mai jos fragmente din „acuzaţiile“ aduse articolului şi răspunsurile semnatarului, diac.
Sorin Mihalache. Lăsăm concluziile în seama cititorilor. (Florin Zamfirescu)

Big Bang-ul - teorie evoluţionistă despre Univers ?

Ioan: „Prea cucernice părinte diacon Mihalache, (...) Te informez că teoria evoluţionistă despre originea universului
este deja dovedită ştiinţific de peste 30 de ani ca fiind eronată (...) Mai mult, afirmaţiile din articol atacă direct
credinţa creştină privind Creaţia lumii din nimic de către Dumnezeu, căci dacă lumea a apărut prin Big Bang,
atunci nu mai e loc pt. Dumnezeu! Aşa că aş dori un răspuns care să reflecte poziţia redacţiei «Ziarului Lumina»
vizavi de evoluţionism, pt. că eu ştiu că Biserica Ortodoxă crede şi mărturiseşte la fiecare Sf. Liturghie: «Cred într-
unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, FĂCĂTORUL CERULUI ŞI AL PĂMÂNTULUI...»“

Dacă universul ar fi vechi de câteva miliarde de ani, lumea s-ar sminti

Claudiu: „...Atitudinea dumneavoastă nu este clară referitor la facerea lumii. Sfinţii Părinţi şi Sfânta Scriptură nu
vorbesc despre o lume care are miliarde de ani. Şi eu vreau un răspuns din partea ziarului referitor la acest articol.
Nu e prima dată când văd în articolele dumneavoastră referirea la universul creat de câteva miliarde de ani şi la
big bang. Dacă am înţeles noi ceva greşit din acest articol, vă rugăm, explicaţi-ne. Dacă aţi greşit, vă rog luaţi
măsuri, pentru că smintim oamenii“.

Crezul şi dogmele nu fac referire la vârsta exactă a acestei lumi

Diac. Sorin Mihalache: „Stimaţi cititori, în primul rând, doresc să vă mulţumesc pentru faptul că vă număraţi
printre cititorii „Ziarului Lumina“. Acest proiect foarte util al Bisericii Ortodoxe este susţinut de o echipă tânăra care
munceşte mult. Mă bucur, de asemenea, că pot ajuta, puţin, la diversificarea articolelor publicaţiei. În altă ordine
de idei, întrucât am văzut că aţi făcut câteva observaţii legate de conţinutul articolului, doresc să adaug
următoarele:

1. Există o distincţie importantă între Dogmele Bisercii Ortodoxe şi învăţăturile sau opiniile sfinţilor părinţi cu
privire la diferite aspecte ale vieţii. Dogmele Bisericii fac referire la Credinţa noastră, la faptul că Dumnezeu este
Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut Om, şi toate celelalte. Toate Dogmele
Bisericii sunt adevăruri imuabile, ele nu se schimbă până la sfărşitul veacurilor. În ele ne mişcăm noi şi întreaga
Biserică, iar temeiurile lor sunt Sinoadele Ecumenice, care le-au fixat de-a lungul timpului, sub insipiraţia Duhului
Sfânt, plecând de la textele Scripturii şi în comuniunea sfinţilor şi ierarhilor participanţi la Sinoade.

2. Foarte multe alte învăţături pe care le găsim în scrierile Sfinţilor Părinţi NU sunt dogme. Toate sunt folositoare
pentru suflet, şi este bine să ni le însuşim, însă Biserica nu le-a dogmatizat, prin hotărâri în cadrul Sinoadelor
Ecumenice. Sfinţii NU s-au contrazis niciodată cu privire la dogme, însă în multe alte privinţe ei se completează
unul pe altul şi se îndreaptă unul pe altul. Spre exemplu, Sf. Maxim Mărturisitorul îl completează şi îl îndreaptă
chiar pe Sf. Grigore de Nyssa, cu privire la epectază (învăţătura despre îndumnezeire, n.n.), la felul în care
oamenii se bucură în împărăţia lui Dumnezeu şi felul cum ei progresează în iubirea Lui.

3. CREZUL nostru adună principalele adevăruri de credinţă, adică Dogmele imuabile. Spune el ceva despre
vechimea lumii? Dar Sinoadele Ecumenice au stabilit, printr-o hotărâre, vreo dogmă cu privire la aceasta?

Zilele şi anii au diferite înţelesuri în textele Sfintei Scripturi

4. Zilele şi anii nu au exact acelaşi înţeles în toate textele Sfintei Scripturi. Iată câteva exemple: „Tu, însă, Acelaşi
eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina“ (Ps. 101, 28.). „Anii Tăi nu merg, nici nu vin, căci numai anii noştri merg şi vin,
pentru ca toţi să vină. Anii Tăi toţi în acelaşi timp stau, fiindcă stau şi venind nu sunt excluşi de la cei care vin,
fiindcă nu trec. Dar aceşti ani, ai noştri, vor fi când toţi nu vor fi. «Anii Tăi sunt o singură zi»“ (I Petru 3, 8.) ...

De ce vorbesc textele acestea din Psalmi şi din Epistole despre „ani“ sau „zile“ cu referire la Dumnezeu? Căci El
este veşnic, şi veşnicia nu are unitate de măsură pentru timp. Aceasta se întâmplă pentru că textul Scripturii nu
este numai literă, ci şi duh. De ce să constrângem duhul să se coboare la literă? Dimpotrivă, textul grecesc al
Septuagintei vorbeşte, cu referire la fiecare din zilele Creaţiei, folosind cuvântul „eon“ - care poate fi înţeles şi ca
veac, nu doar ca zi, în sensul propriu. De aceea, Sf. Vasile cel Mare, scrie: „Aceasta este pricina că începutul
timpului n-a fost numit de Scriptură ziua întâia, ci: zi una, ca şi din numirea ei să i se vadă înrudirea cu veacul. În
chip propriu şi natural, ziua întâia a fost numită una pentru a arăta unicitatea veacului; că veacul nu are părtăşie
cu altceva.“ (Sf. Vasile cel Mare, „Omilii la Hexaemeron“, Omilia a II-a, VIII, în PSB, vol. 17, p. 95-96).

Sf. Ioan Gură de Aur scrie: „Nu putea oare mâna lui cea atotputernică şi nesfârşita Sa înţelepciune să aducă la
timp toate într-o singură zi? Putea să le aducă într-o clipită! Dar pentru că Dumnezeu n-a adus la fiinţă pentru
trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt, pentru aceea le crează treptat“ (Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la facere“, III; 3,
P.G., 53, 35; PSB 21, 1987, p. 50-52). Măsura timpului, în lucrarea lui Dumnezeu este însă alta decât cea
aparţinând oamenilor: „O mie de ani înaintea Ta sunt ca ziua de ieri“. „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca
ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii.“ (Psalmul 89, v. 4). Iar Sf. Vasile cel Mare scrie, în alt loc, faptul că
„dacă spui o zi, sau un veac, e acelaşi lucru“ (Sf. Vasile cel Mare, „Omilia a II-a“, 8, PSB 17, p. 96). Sfinţii
interpreţi spun că nu este necesar şi nici nu se cuvine să punem limite lucrării lui Dumnezeu. În atotputernicia Lui,
Dumnezeu putea să facă Lumea şi într-o clipă, dar şi în durate mai mari de 7000 de ani, pentru că timpul nu trece
pentru El.

Cinstim Sfinţii pentru viaţa şi credinţa lor, nu pentru ştiinţa lumească a vremii

5. Sfinţii au valorificat toată cunoştinţa ştiinţifică a vremurilor lor, atâta timp cât ea se făcea vehicul pentru
slăvirea lui Dumnezeu. Şi atitudinea lor trebuie păstrată, nu doar cuvintele lor.

Există, spre exemplu, afirmaţii ale sfinţilor care privesc datele lumii fizice. Ei le-au folosit ca, plecând de la ele, să
arate măreţia lui Dumnezeu. Însă dogmele şi credinţa NU sunt cuprinse în cele cu referire la ştiinţele lumii, ci la
Dumnezeu. Unele dintre aceste date ştiinţifice nu mai sunt valabile astăzi.

Iată un exemplu: Sf. Vasile cel Mare scrie că lumina creată, cea pe care o vedem noi, se deplasează instantaneu,
peste tot. (Nu este, aşadar, vorba de lumina necreată, ci de cea creată!) Iată citatul: „Şi a zis Dumnezeu: «Să se
facă lumină!» (Fac., 1, 3.) Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a pus capăt
tristeţii, a veselit lumea, a adus dintr-odată, peste toţi şi peste toate, privelişte veselă şi plăcută. S-a arătat cerul,
care mai înainte era acoperit de întuneric, tot cu atâta frumuseţe pe cât o mărturisesc şi astăzi ochii noştri.
Văzduhul s-a umplut de lumină; dar, mai bine spus, avea atârnată în el chiar lumina în întregime, care trimitea
pretutindeni, până la marginile văzduhului, iuţile împărţiri ale strălucirii ei. În sus, lumina ajungea până la eter şi
cer; în lăţime, lumina, într-o clipită de vreme, lumina toate părţile pământului; partea de miazănoapte, de miazăzi,
de răsărit şi de apus. Aşa este natura luminii; fină şi diafană; n-are nevoie de o durată de timp ca să străbată
aerul.“ (Sf. Vasile cel Mare, „Omilii la Hexaemeron“, omil. a II-a, VII, în PSB, vol. 17, p. 93).

Ce facem în acest caz, dacă astăzi este dovedit experimental, de un secol (şi putem verifica şi noi) că lumina are
viteză finită? Oare Sf. Vasile cel Mare ce ar fi făcut? Negăm aceste evidenţe? De ce? Ca să apărăm opinia Sf. Vasile
cel Mare? Afectează cu ceva dreapta-credinţă recunoaşterea că undele electromagnetice se deplasează cu viteză
limitată? Cu ce să afecteze DOGMELE credinţei, dacă ele fac referire la Dumnezeu cel mai presus de lume şi la
lucrarea energiilor necreate ale Sale în ea, pentru noi?

Taina celor şase zile. Mai există şi alte dogme afară de cele ale Bisericii?

6. De altfel, Sfinţii înşişi au recunoscut că taina Creaţiei este mai mare decât ei, deci şi decât noi. Deci, să
ascultăm de ei şi când spun că a cunoaşte precis cum a fost nu e cu putinţă nouă, oamenilor. „Nici un om nu poate
spune după vrednicie istoria şi întreaga rânduială a celor şase zile ale creaţiei lumii, nici dacă ar avea mii de guri şi
mii de limbi; dar nici dacă ar trăi cineva mii de ani, vieţuind în viaţa de aici, nici aşa nu va fi în stare să spună ceva
vrednic cu privire la creaţie, din pricina covârşitoarei măreţii şi a bogăţiei înţelepciunii lui Dumnezeu arătate în
aceste şase zile ale creaţiei de care am scris mai înainte.“ (Teofil al Antiohiei, „Trei cărţi către Autolic“, Cartea a
Doua, XII, în PSB, vol. 2, p. 403).

Dincolo de toate, nu trebuie să dogmatizăm altceva decât ceea ce Biserica însăşi a dogmatizat. În rest, celelalte
sunt trecătoare şi pot fi folositoare, precum ştiinţa, deşi nu sunt indispensabile, precum credinţa. Sf. Vasile cel
Mare, după ce a pus toată ştiinţa vremii lui în slujba doxologiei, a spus: „Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva
din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rânduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează
admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le
socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decât argumentele logice.“ (Sf. Vasile cel Mare,
„Omilii la Hexaemeron“, omil. I, X, în PSB, vol. 17, p. 81-82)

Pentru mine, în calitate de credincios, dacă ştiinţa arată că Universul are 13 miliarde de ani, măreţia lui Dumnezeu
şi veşnicia Lui ne pot fi mai evidente, nouă, oamenilor, iar aceasta nu afectează cu nimic adevărurile imuabile ale
Dogmelor Bisericii, care nu fac referire nicăieri, la ani.
Teoria evoluţionistă nu este un model cosmologic

Articolul scris nu face referire la Crez, pe care îl mărturisesc şi eu. De asemenea, articolul nu face referire la teoria
evoluţionistă, care este un subiect complet separat de Big Bang.

Rămân la convingerea că în cuvintele Scripturii este duh ascuns în literă şi că Sfinţii au exprimat şi opinii, înafara
dogmelor. Iar aceasta nu mi se pare a fi o înţelegere „unidirecţională“. Dimpotrivă, mi se pare prea strâmt să
vedem în zilele Creaţiei, în mod exclusiv, 24 de ore, şi în acest fel univoc, să sărăcim cuvintele de duhul lor.

* Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei

Cosmologia cu Big Bang: un model ştiinţific de lucru

„Teoria Big Bang-ului susţine existenţa materiei de la sine, fără intervenţia vreunui creator“?

Ioan: „Mulţumesc autorului pentru răspuns, asta arată că există respect pentru opinia cititorului la acest ziar.
Totuşi, părinte diacon, nu aţi oferit nici un răspuns cu privire la teoria evoluţionistă. Cele ce le spuneţi din Sf.
Părinţi sunt adevărate, dar interpretate cam unidirecţional. Privitor la Crez, acolo se spune clar- şi e o dogmă - că
Dumnezeu este făcătorul cerului şi al pământului. Acum, analizaţi mai amănunţit teoria Big Bang-ului şi veţi
observa că susţine existenţa materiei de la sine, fără intervenţia vreunui creator. Pe de altă parte, exista f. multe
studii ştiinţifice competente privitoare la această teorie, care dovedesc faptul că nu corespunde defel realităţii. Vă
recomand, în acest sens, cartea părintelui Serafim Rose, «Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor», şi
cartea Oanei Iftime, «Introducere în antievoluţionismul ştiinţific»“. Autoarea este asistent universitar la facultatea
de Biologie din Bucureşti...

Diac. Sorin Mihalache: „Stimate Domnule Ioan, din perspectivă ştiinţifică, teoria Big Bang-ului nu susţine existenţa
materiei de la sine. De fapt, Big Bang-ul nici nu vorbeşte de materie, ci de o concentrare imensă de energie.
(Studiile în matematică şi un program de master în fizică teoretică pe care le-am urmat mi-au dat posibilitatea să
mă apropii mai mult de acest subiect). Big Bang-ul circulă astăzi, peste tot, ca teorie cosmologică: foarte mulţi îl
interpretează, totuşi este o teorie destul de greu de înţeles, pentru că necesită multe cunoştinţe de matematică şi
fizică. Teoria în sine nici nu argumentează existenţa lui Dumnezeu, dar nici nu demonstrează că El nu există. Vă
recomand un curs de cosmologie de specialitate (desigur) şi veţi vedea că acesta nu face nici o referire la
Dumnezeu, nici într-un sens nici într-altul.

Teoria Big Bang-ului este teoria de serviciu astăzi, în şcoli şi universităţi. Ea se sprijină pe multe rezultate ştiinţifice
verificate timp de aproape 100 de ani. (De altfel, Premiul Nobel în fizică pe 2006 a recompensat rezultatele privind
confirmarea teoriei Big Bang-ului de anumite observaţii făcute de satelitul COBE).

Desigur, aceasta nu înseamnă că teoria Big Bang-ului este adevărată 100%, însă, până în prezent, nici o altă
teorie cosmologică nu poate să explice configuraţia actuală a Universului. Studii de specialitate care să infirme
teoria Big Bang nu există - în lumea fizicienilor. Există doar date observaţionale care nu pot fi corelate cu actuala
teorie şi câteva încercări de a găsi alte teorii, care să integreze toate datele observaţionale.

Din perspectivă teologică, Teoria Big Bang-ului este prima în istoria ştiinţei şi în toată tradiţia filosofică, ce are
câteva trăsături remarcabile:

1. Afirmă, pentru prima dată, în toată tradiţia filosofică greacă şi europeană, şi în consens cu Sfinţii Părinţi, că
spaţiul, timpul, materia şi întreg Universul nu sunt veşnice. (Cu excepţia credinţei creştine, nici o altă doctrină
filosofică nu a mai afirmat acest fapt până acum). Big Bang-ul prezintă unele dovezi care vin în sprijinul acestei
afirmaţii.

2. Teoria se apropie foarte mult de ideea că lumea este creată din nimic - ex-nihilo, am putea spune. (Există multă
bibliografie aici. Trebuie observat că nimicul din care a apărut lumea, potrivit teoriei ar putea fi vidul cuantic.)
Această apropiere poate fi importantă, deşi ştiinţa nu aduce o dovadă, ci mai mult o sugestie despre faptul că
lumea ar putea fi creată ex-nihilo. Or, între toate tradiţiile filosofice şi ştiinţifice din întreaga lume, creaţia ex-nihilo
aparţine numai tradiţiei iudeo-creştine şi este dezvoltată de Părinţii Creştini (vezi spre exemplu „Encyclopedia of
Religion“, Mircea Eliade, la articolul cosmologie).

3. De asemenea, teoria Big Bang-ului mai conţine o serie de rezultate deosebite care prezintă lumea ca fiind foarte
bine şi precis alcătuită, îndeplinind extraordinar de multe coincidenţe, care nu pot fi întâmplătoare (vezi John D.
Barrow şi Frank J. Tipler, „Principiul Antropic Cosmologic“, Ed. Tehnică, 2001). Aceste date arată, într-un fel, că
lumea în care ne naştem este foarte bine potrivită şi că viaţa şi omul erau planificate încă de la începutul ei. Pentru
oamenii de ştiinţă, toate aceste date au reprezentat un punct de plecare pentru o întoarcere la credinţă, la
recunoaşterea că lumea în care trăim este un dar extraordinar şi că ea este plină de raţionalitate (Sf. Maxim
Mărturisitorul).

Teoria ştiinţifică şi interpretarea ei nu sunt de aceeaşi putere

De aceea, trebuie spus că mulţi dintre cercetătorii din lumea ştiinţei care încearcă să arate că teoria Big Bang-ului
nu este bună, o fac tocmai pentru că ea se apropie prea mult de ideea creaţiei ex-nihilo din teologie creştină şi
seamănă prea mult cu înţelesurile referatului biblic al creaţiei. De asemenea, pe mulţi cercetători îi deranjează
modelul Big Bang tocmai pentru că el prezintă lumea ca una foarte bine pregătită, foarte atent planificată încă de
la începutul ei, situaţie explicabilă doar prin intermediul unei Puteri supranaturale.

Modelele cosmologice alternative, care vor să arate că Big Bang-ul nu este corect, încearcă să prezinte Universul în
diverse alte forme: ca unul care se creează singur (self consistent), fără nici o condiţie iniţială specială (chaotic
inflation), ca unul ciclic, care apare şi dispare fără încetare, din veşnicie şi până în veşnicie, sau ca fiind un
multivers (modelul lumilor multiple). Interesant este faptul că nici unul dintre acestea modele alternative nu mai
are ceva comun cu teologia creştină a creaţiei, dar nici nu este confirmat în mod distinct de vreo observaţie.

Repet un fapt: toate afirmaţiile ştiinţifice ale teoriei Big Bang-ului nu fac referire nici la existenţa lui Dumnezeu,
nici la absenţa Lui. Dacă totuşi ele se apropie de sugestia că El poate există, nu o fac prin demonstraţii ştiinţifice,
ci doar prin interpretări, însă unele oneste.

Adevărata ştiinţă nu pune în pericol credinţa, pentru că nu are competenţe în cele sfinte

Diac. Sorin Mihalache: Există totuşi unii autori care preiau datele ştiinţei şi le folosesc în a afirma, spre exemplu,
că Dumnezeu nu există, pe baza unei teorii sau a alteia. Dacă ei afirmă că ştiinţa a dovedit asta, ei greşesc. Pentru
că acestea nu sunt concluzii ştiinţifice, ci interpretări folosite în scopuri ideologice. Dar nici nu ar putea fi altfel.
Dacă sub inspiraţia harului fiind, Pavel spune că acum cunoaştem „ca prin oglindă, în ghicitură“ (Corinteni 13, 12),
ce s-ar putea spune despre dovezile cercetării ştiinţei cu privire la existenţa lui Dumnezeu, cât timp ele se ajută
doar de puterile raţiunii umane? Ele nu pot fi decât neutre. Restul ţine de credinţă, şi ea este liberă.

Ştiinţa nu va putea demonstra niciodată nici existenţa lui Dumnezeu, nici absenţa Lui. Aceasta pentru ca actul
credinţei să rămână unul liber. Ne ajută să înţelegem asta părintele Dumitru Stăniloae: „Sensurile existenţei,
inclusiv cel final, nu se impun în mod ştiinţific, cum se impun fenomenele naturii. (...) acceptarea lor fermă are
caracterul unei credinţe (...) care este proprie domeniului relaţiei între persoana umană şi Persoana divină“ (Pr.
Dumitru Stăniloae, „Teologie Dogmatică Ortodoxă“, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, vol. 1, p. 20) Sf. Simeon
Noul Teolog spune şi el: „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar, pentru cei
ce înţeleg duhovniceşte, este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. (Sf. Simeon Noul
Teolog, „Cuvântări morale“, în „Filocalia“, vol. VI, p. 17.)

Ştiinţa adevărată, făcută de cercetători oneşti, este foarte smerită şi conştientă de limitele ei (cosmologia actuală
ne spune că nu cunoaştem decât cel mult 5% din fenomenele Universului). Adevărata ştiinţă se consumă în
laborator, departe de orice dispută ideologică, cu multe eforturi şi răbdare. Ea nu are nici o competenţă în cele
sfinte, cu atât mai puţin în cele cu referire la Dumnezeu. Cele ale Credinţei şi ale Bisericii lui Hristos sunt lucrări ale
harului Duhului Sfânt - care se situează în inima noastră, nicidecum în laborator.

Rudolf Steiner
DIN CRONICA AKASHA

GA 11

PREJUDECĂŢI PRETINS-ŞTIINŢIFICE
Este absolut evident că, în viaţa spirituală, aşa cum se prezintă ea astăzi, există multe aspecte care
îngreunează, celui ce este în căutarea adevărului, o apropiere de cunoştiinţele pe care i le oferă ştiinţa
spirituală (teosofia). Ceea ce am expus în articolele despre „Problemele vitale ale mişcării teosofice“
[17] poate fi luat ca un fel de indicaţie asupra motivelor care însufleţesc pe cel care caută adevărul
ştiinţific în această direcţie. Multe din afirmaţiile cercetătorilor în domeniul ştiinţei spirituale par cu
totul fanteziste celor care le compară cu pretinsele judecăţi sigure despre care cred că se pot obţine din
faptele expuse de ştiintele naturale. Se mai adaugă faptul că acestea pot invoca în favoarea lor imensul
aport pe care l-au adus pentru progresul omenirii şi continuă să-l aducă. Ce impresie puternică poate
produce faptul că o personalitate care îşi clădeşte concepţia despre lume bazată exclusiv pe rezultatele
stiinţelor naturale afirmă cu mândrie aceste cuvinte: „Există o prăpastie între aceste două concepţii
extreme despre viaţă, una care priveşte exclusiv spre lumea aceasta, alta către cer. Până în prezent,
totuşi, ştiinţa omenească nu a găsit nicăieri urmele unui Paradis, ale unei existenţe a celor morţi sau ale
unui Dumnezeu personal, această inexorabilă ştiinţă care sondează totul şi disecă totul, care nu dă
înapoi în faţa nici unui secret, care scrutează cerul dincolo de nebuloase şi analizează atomii infinit de
mici ai celulelor vii, ca şi ai corpurilor chimice, care descompune lumina Soarelui şi lichefiază aerul,
care în curând va putea să telegrafieze printr-un sistem fără fir de la un cap la altul al Pământului, care
vede deja prin corpurile opace, care introduce navigaţia submarină sau cea aeriană, care ne deschide
noi orizonturi datorită radiumului şi altor descoperiri, ei bine, această ştiinţă care, după ce a dovedit
adevărata filiaţiune a tuturor fiinţelor vii şi treptata lor metamorfozare până la formele pe care le
îmbracă astăzi, se pregăteşte acum să-şi dirijeze cercetările asupra organului sufletului uman asupra
creierului“ (prof. August Forel, Leben und Tod, München,1908) [18]. Siguranţa care se desprinde din
aceste cuvinte (că cineva ar putea construi ceva pe baza acestor argumente) se trădează şi din
următorul pasaj pe care Forel îl adaugă celor de mai sus: „Pornind de la concepţia monistă* asupra
vieţii, singura capabilă să dea socoteală de toate datele ştiinţei, trebuie să lăsăm la o parte
supranaturalul şi să ne întoarcem numai la cartea naturii“. În faţa acestei situaţii, un cercetător serios al
adevărului se vede confruntat cu două lucruri, care constituie o puternică piedică în calea unei
eventuale înclinaţii pe care ar avea-o de a considera afirmaţiile ştiintei spirituale purtând un sâmbure
de adevăr. Dacă există în el o sensibilitate faţă de aceste afirmaţii şi va resimţi, negreşit, printr-o logică
mai subtilă şi temeinicia lor interioară, ar putea fi îndemnat să reprime un asemenea impuls când
trebuie să gândească în două feluri. Mai întâi, cei care reprezintă o autoritate în domeniu şi care cunosc
doar forţa probatorie a faptelor certe găsesc că tot ce este „supranatural“ este numai fantasmagorie şi
ţine de domeniul superstiţiilor cu totul neştiinţifice. În al doilea rând, dacă mă consacru studiului
suprasensibilului, risc să devin o fiinţă neîndemânatică, un om nefolositor pentru viaţă. Căci tot ce se
face pentru o viaţă practică trebuie să aibă rădăcini solid înfipte în „terenul realităţii“.

* Sistem filosofic potrivit căcuia la baza tuturor fenomenelor naturii se află un singur principiu, o singură
realitate, fie materială, fie spirituală (NT).

Nu toţi dintre cei care se află în faţa acestei dileme reuşesc să sesizeze cu uşurinţă care este cu
adevărat situaţia cu cele două probleme caracterizate. Cei care ar putea-o face şi-ar da seama, de
exemplu, în ceea ce priveşte primul punct, de următoarele: rezultatele cercetărilor din domeniul ştiinţei
spirituale nu vin nicidecum în contradicţie cu faptele stabilite de cercetările în domeniul stiinţelor
naturale. În orice privinţă, când luăm în considerare relaţia dintre cele două domenii, fără idei
preconcepute, constatăm, mai ales pentru timpul nostru, ceva cu totul diferit. Se dovedeşte că
cercetarea ştiinţifică obiectivă se îndreaptă spre un ţel care, într-un viitor nu prea îndepărtat, o va aduce
într-o deplină armonie cu ceea ce cercetarea spirituală stabileşte în anumite domenii din sursele sale
suprasensibile. Se pot cita sute de cazuri care să vină în susţinerea acestei afirmaţii; ne vom restrânge
aici la unul singur, dar foarte caracteristic.

În conferinţele pe care le-am ţinut în legătură cu evoluţia Pământului şi a omului, am arătat că


strămoşii popoarelor civilizate de astăzi au locuit un teritoriu care ocupa cândva o zonă pe suprafaţa
Pământului care astăzi este, în mare parte, ocupată de. Oceanul Atlantic. În articolele referitoare la
Cronica Akasha m-am referit mai ales la aspectele şi facultăţile spiritual-sufleteşti ale strămoşilor
atlanteeni. Chiar şi în conferinţele ţinute, am descris în repetate rânduri cum arăta suprafaia teritoriului
care compune vechiul continent al Atlantidei. Spuneam: în vremea aceea, aerul era saturat cu o ceaţă
alcătuită din vapori de apă. Omul trăia în această atmosferă de negură umedă care, în anumite zone, nu
se limpezea niciodată pentru a ajunge la puritatea deplină a aerului. Soarele şi Luna nu puteau fi
văzute, aşa cum le vedem astăzi, ci erau înconjurate de un fel de halou colorat. Diferenţierea netă între
ploaie şi timp senin, aşa cum există în prezent, nu apărea în vremea aceea. Acel vechi continent poate
fi cercetat cu ajutorul clarvederii şi se constată că fenomenul curcubeului nu se cunostea atunci. El a
apărut abia în perioada postatlanteană. Strămosii noştri atlanteeni trăiau într-o ţară a negurilor. Aceste
fapte s-au stabilit pe baza observaţiilor suprasensibile; şi trebuie să adăugăm că cercetătorul spiritual a
procedat în modul cel mai just când s-a desprins cu energie de toate concluziile pe care le trăsese din
cunoştinţele pe care le avea în domeniul ştiinţelor naturale, căci asemenea concluzii riscau să-i
deformeze sensibilitatea obiectivă necesară unui cercetător pe tărâm spiritual. Să comparăm acum
rezultatele obţinute pe această cale cu concepiţile spre care se îndreaptă, în prezent, unii savanţi. Există
astăzi cercetători care se simt obligaţi, în urma cercetărilor întreprinse, să accepte că Pământul era
învăluit de o masă de nori într-o anumită perioadă din evoluţia sa. Ei ne atrag atenţia asupra faptului că
şi astăzi cerul înnourat predomină faţă de cel senin şi că viaţa însăşi se găseşte în mare parte sub
acţiunea unei lumini solare atenuată de existenta norilor, astfel că nu avem nici un temei să afirmăm că
viaţa nu s-ar fi putut dezvolta sub acoperişul de nori de odinioară. Ei arată, în continuare, că
organismele din regnul vegetal, care se pot socoti ca fiind cele mai vechi, erau de aşa natură, încât se
puteau dezvolta fără lumină solară directă. Plante cum sunt acelea care cresc în deşert şi au neapărat
nevoie de lumina directă a Soarelui şi de o atmosferă uscată nu fac parte din acele forme vegetale
străvechi; ele sunt formaţiuni mai noi. Un alt cercetător (Hilgard) ne atrage atenţia că şi în regnul
animal unele specii dispărute (de exemplu, ihtiozaurii) care aveau ochi foarte mari ne indică faptul că
în epoca lor Pământul a cunoscut o perioadă de luminozitate scăzută, crepusculară.

Nu-mi trece prin minte să consider că asemenea concepţii nu au nevoie să fie corectate. Ele interesează
pe cercetătorul spiritual mai puţin prin ceea ce ele constată, şi mai mult prin orientarea pe care
cercetarea ştiinţifică se vede obligată să o dea acestor fapte. De curând, revista „Kosmos“ [19], de
orientare mai mult sau mai puţin haeckeliană, a publicat un articol demn de luat în seamă care, plecând
de la anumite constatări făcute în lumea plantelor şi animalelor, sugerează posibilitatea unui vechi
continent atlantean. – Adunând laolaltă un număr cât mai mare de asemenea lucruri, s-ar putea foarte
uşor demonstra cum adevărata ştiintă a naturii se îndreaptă într-o direcţie care, în viitor, îi va permite
să se alăture curentului ce în prezent este deja alimentat de izvoarele cercetării spirituale. Nu se poate
insista îndeajuns asupra faptului că cercetarea spirituală nu este în contradicţie cu faptele pe care le
revelează ştiinţele naturale: acolo, însă, unde adversarii ei cred că văd contradicţii, acestea nu se referă
nicidecum la fapte, ci numai la interpretări pe care le-au formulat aceşti adversari şi despre care ei cred
că decurg în mod obligatoriu din aceste fapte. Într-adevăr, opinia expusă mai sus de Forel nu are, la
drept vorbind, nimic de-a face cu existenţa acelor stele nebuloase, cu natura celulelor, cu lichefierea
aerului ş.a.m.d. Această opinie nu reprezintă, de fapt, nimic altceva decât o credinţă pe care şi-au
clădit-o mulţi dintre cei care simt nevoia de a crede în ceea ce este sensibil şi real, credinţă pe care o
aşază alături de faptele constatate. Această credinţă are ceva seducător pentru omul modern şi îl incită
către o intoleranţă interioară foarte pregnantă. Cei care aderă la aceasta, care se simt atraşi către ea, se
amăgesc şi îşi apreciază propria opinie ca fiind singura „ştiinţifică“ şi consideră orice altă concepţie ca
fiind rezultatul unor prejudecăţi sau superstiţii. Este de-a dreptul uimitor cum într-o recentă publicaţie
consacrată manifestărilor vieţii sufleteşti (Hermann Ebbinghaus Abriss der Psychologie) [20] putem
citi unele afirmaţii ca acestea: „Împotriva întunericului impenetrabil al viitorului şi a puterii
insurmontabile a forţelor vrăjmaşe, sufletul îşi găseşte sprijin în religie. Sub povara incertitudinii şi a
spaimelor provocate de marile pericole, omul recurge în mod natural la reprezentări bazate pe analogii
cu experienţele pe care le-a avut în situaţii de neştiinţă şi neputinţă, pentru a-l ajuta, aşa cum recurge în
caz de incendii la apa salvatoare sau, în caz de primejdie într-o bătălie, la ajutorul unui camarad“. Iar
mai departe se spune: „Pe trepte inferioare de cultură, când omul resimte la fiecare pas slăbiciunea sa
în faţa pericolelor înspăimântătoare care îl pândesc din toate părţile, el este dominat, bineînţeles, de un
sentiment de frică şi, în consecinţă, de credinţa în spirite rele şi în demoni. La un nivel superior,
dimpotrivă, când cercetarea matură permite o înţelegere a conexiunii dintre fapte şi fenomene, precum
şi o mai mare putere asupra lor şi creează o anumită încredere în sine şi o mai mare speranţă, apare
totuşi şi un sentiment de încredere nestrămutată în puterile nevăzute care se află în spatele realităţii
văzute şi chiar credinţa în spirite bune şi binevoitoare. Dar, în ansamblu, rămân ambele sentimente,
frica şi iubirea, unul lângă altul, ca o caracteristică a sentimentelor omului faţă de zeităţile sale şi, după
o împrejurare sau alta, preponderenţa lor este alternativă, când unul sau altul predomină“. – Şi în
continuare: „Acestea sunt rădăcinile religiei... rădăcini hrănite de frică şi nevoi şi, deşi religia se
propagă îndeosebi prin instituţii, o dată creată, ea ar fi sucombat de multă vreme, dacă cele două
elemente nu ar renaşte mereu“. – Cât de trunchiat şi de confuz este totul în aceste afirmaţii, cât de
falsificat este prezentat totul. Cât de mult este influenţată această concepţie de credinţa că părerea sa
trebuie să fie un adevăr unanim recunoscut. Mai întâi, există o confuzie între conţinutul ideilor
religioase şi sentimentele religioase. Conţinutul ideilor şi reprezentările religioase sunt preluate din
lumea suprasensibilă. Sentimentul religios de frică şi iubire faţă de entităţile suprasensibile este, fără
discuţie, considerat aici ca fiind elementul creator al acestui conţinut şi se admite, fără nici o ezitare,
că reprezentărilor religioase nu le corespunde nimic real. Nu se admite nici o clipă posibilitatea că o
experienţă autentică ar fi cu putinţă în lumile suprasensibile şi că, prin asemenea experienţe, s-ar putea
constata că sentimentele de frică şi iubire sunt o consecinţă a acestor realităţi date; este la fel ca în
cazul unui incendiu, când nimeni nu s-ar gândi la apa salvatoare, sau în cazul unei bătălii, când nimeni
nu s-ar gândi la un camarad care să-l ajute, dacă nu a cunoscut mai înainte nici apa, nici camaradul.

Cu astfel de concepţii, ştiinţa spirituală nu poate fi privită de aceşti savanţi decât ca o simplă
fantasmagorie, iar sentimentul religios ar fi creatorul unor entităţi pe care foarte uşor le considerăm ca
neexistente. Acest mod de a gândi ne duce la concluzia că ar fi cu totul imposibil să avem trăiri şi
experienţe în lumea suprasensibilă, în măsura în care o putem face cu simţurile în lumea sensibilă
obişnuită. – Ceea ce este straniu este faptul că asemenea concepţii conduc la aceea că înseşi propriile
lor concluzii ar fi cu totul inadmisibile, dacă ar fi fost formulate de adversarii lor. Astfel, găsim, în
lucrarea sus-menţionată a lui Forel, şi următorul pasaj: „Nu trăim noi oare într-un mod de o sută de ori
mai real, mai afectiv şi mai interesant în «eul» şi în sufletul descendenţilor noştri, decât în acea «fata
morgana» rece şi nebuloasă a unui cer ipotetic, plin de coruri şi şunete de trompetă tot atât de ipotetice,
de presupuşi îngeri şi arhangheli pe care, de altfel, nici nu ni-i putem reprezenta şi care, de aceea, nu
ne spun nimic?“ Ce legătură pot avea cu adevărul cuvinte ca „noi“, „afecţiune“ sau „interesant“? Dacă
este adevărat că frica şi speranţa nu pot să ne conducă spre o viaţă spirituală, este oare permis să o
negăm numai fiindcă o găsim „rece“ şi „neinteresantă“? Faţă de asemenea personalităţi care afirmă cu
tărie că stau pe „terenul ferm al faptelor ştiinţifice“, cercetătorul spiritual se află în următoarea situaţie.
El le spune: toate datele pe care voi le susţineţi, din domeniul geologiei, al paleontologiei, biologiei,
fiziologiei etc., eu nu le combat. Sigur, numeroase fapte menţionate de voi au nevoie să fie corectate.
De fapt, ştiinţa însăşi face asemenea corecturi. În afară de aceasta, eu răspund „da“ la ceea ce voi
avansaţi. Nu am nici o plăcere să vă combat când prezentaţi fapte. Dar faptele pe care le expuneţi nu
reprezintă decât o parte din realitate. Cealaltă parte o reprezintă forţele spirituale care ne ajută să
clarificăm desfăşurarea faptelor de natură sensibilă. Iar faptele spirituale nu sunt ipoteze, nu sunt ceva
ce nu se poate reprezenta, ci sunt vieţuirea şi experienţa cercetătorului spiritual. Ceea ce voi susţineţi
în legătură cu faptele observate, fără să vă daţi seama, nu este nimic mai mult decât opinia voastră
personală că asemenea fapte spirituale nu ar putea exista. În realitate, nu aduceţi în sprijinul unor astfel
de păreri decât argumentul că faptele spirituale vă sunt necunoscute. De aici trageţi concluzia că ele nu
există şi că sunt doar nişte visători care inventează poveşti cei care pretind că ştiu ceva despre ele.
Cercetătorul în domeniul spiritual nu vă răpeşte nimic, dar absolut nimic din lumea voastră; el doar o
alătură pe a sa. Şi numai pentru faptul că nu vă convine că el procedează astfel spuneţi, deşi nu
întotdeauna în mod clar: „omul“ nu are voie să vorbească de nimic altceva, decât despre ce vorbim
noi; noi nu cerem numai să recunoască ştiinţa noastră, ci pretindem totodată ca tot ceea ce nu este
cunoscut de noi să fie tratat ca o himeră. Celui care se lasă atras de o asemenea „logică“, fireşte, nu i
se mai poate veni în ajutor. Cu această logică el poate întelege o frază ca aceasta: „Eul nostru a trăit
cândva direct în strămoşii noştri umani şi va continua să trăiască direct sau indirect în urmaşii noştri“.
(Forel, Leben und Tod.) Numai că nu ar trebui să se adauge, „Ştiinţa o dovedeşte“, aşa cum este scris
în lucrarea respectivă, căci ştiinţa, în acest caz, nu dovedeşte nimic, ci credinţa înlănţuită de lumea
sensibilă stabileşte dogma: „Ceva despre care eu nu pot avea reprezentări trebuie considerat ca iluzie,
iar cine respinge afirmaţiile mele păcătuieşte împotriva adevăratei ştiinţe“.

Cine cunoaşte sufletul omenesc în evoluţia sa, înţelege foarte bine că spiritele sunt mai întâi orbite de
puternicul progres al ştiinţelor naturale şi nu se regăsesc în formele prin care s-au transmis, în mod
tradiţional, marile adevăruri. Ştiinţa spirituală restituie omului din nou aceste forme. Ea arată, de
exemplu, cum se reflectă în zilele creaţiei biblice adevăruri care se dezvăluie privirii unui clarvăzător*.
Spiritul savantului ataşat de lumea sensibilă se mulţumeşte să-şi spună doar că zilele Creaţiei, aşa cum
sunt expuse în Biblie, contrazic pur şi simplu cuceririle geologiei ş.a.m.d. Ştiinţa spirituală are o
poziţie care nu caută nici să dilueze profundele adevăruri cuprinse în zilele Creaţiei, prezentându-le ca
pe o simplă „poezie mitologică“, şi nici să dea explicaţii simbolice sau alegorice. Interpretarea corectă
a demersului său, acel „cum“, este cu totul inaccesibilă celor care nu încetează să inventeze
contradicţii între Geneză şi ştiinţele naturale. Şi nu trebuie nici să credem că cercetarea spirituală îşi
trage seva din relatarea biblică. Ea îşi are propriile metode şi descoperă adevărurile pe care le deţine
independent de vechile documente, dar găseşte în ele confirmarea lor. Această cale este absolut
necesară pentru mulţi cercetători contemporani care sunt în căutarea adevărului. Aceştia pretind o
cercetare spirituală care să nu difere prea mult de caracterul ştiinţelor naturale. Dar când esenţa însăşi a
ştiinţei spirituale nu îţi este cunoscută, eşti cu totul dezarmat, dacă este vorba să aperi realităţile lumii
supransensibile faţă de efectele negative orbitoare ale unor opinii care aparent se sprijină pe ştiinţele
naturale. O asemenea atitudine interioară fusese deja prezentată de un om care nu era lipsit de căldură
sufletească, dar care era incapabil să dea sentimentelor sale un conţinut spiritual-ştiinţific şi
suprasensibil. Cu aproape optzeci de ani în urmă, o asemenea personalitate cum a fost Schleiermacher
[21] scria unui anume Lucke [22], cu mult mai tânăr ca el:

„Dacă ai în vedere situaţia actuală a ştiintelor naturale, aşa cum se configurează ele, ca o vastă
cunoaştere a lumii, ce perspectivă îţi oferă pentru viitor, şi nu mă refer la teologie, ci la creştinismul
nostru evanghelic? – În ceea ce mă priveşte, eu presimt că va trebui să ne deprindem să renunţăm la
multe lucruri despre care mulţi cred că sunt legate indisolubil de creştinism. Nu vreau să discut despre
cele şase zile ale Creaţiei, dar conceptul de creaţie, aşa cum este el de obicei alcătuit... cât timp va
putea rezista forţei unei concepţii despre lume bazată pe combinaţii ştiinţifice din lanţul căruia nimeni
nu-i poate scăpa? – Ce se va întâmpla, scumpul meu prieten? Eu nu voi mai fi, nu voi mai apuca
timpul acela, deci pot să mă culc şi să dorm liniştit; dar tu, amicul meu, şi toţi cei de vârsta ta, ce aveţi
de gând să faceţi?“ (Studii şi critici teologice de Ullmann şi Umbreit, 1829). Aceste cuvinte au la bază
ideea că aşa-numitele „combinaţii ştiinţifice“ sunt o rezultantă necesară a faptelor. Dacă ar fi aşa,
„nimeni nu ar putea scăpa din înlănţuirea lor; şi cine simte o atracţie către lumea suprasensibilă, acela
ar putea dori să i se permită „să se culce pentru a dormi în linişte“ şi a nu trebui să suporte atacul
ştiintei împotriva lumii suprasensibile. Previziunile lui Schleiermacher s-au realizat în măsura în care
„combinaţiile ştiintifice“ şi-au găsit loc în cercuri largi. Dar, totodată, există, în prezent, posibilitatea
să putem cunoaşte lumea suprasensibilă într-un mod tot atât de „ştiinţific“ ca şi conexiunea dintre
faptele sensibile. Cine este familiarizat cu ştiinţa spirituală, aşa cum este deja posibil în prezent, acela
va fi ferit, datorită acestui fapt, de multe superstiţii şi, totodată, va putea să aibă acces la conţinutul de
idei al realităţii suprasensibile. Prin aceasta, el se va situa în afara altei superstiţii, eliberându-se de
ideea preconcepută că frica şi necesitatea au creat lumea suprasensiblă. – Cine poate răzbate până la
această concepţie nu va mai fi obsedat de ideea că ştiinţa spirituală te îndepărtează de realitate şi de
viaţa practică. Vom recunoaşte, apoi, că adevărata ştiinţă spirituală nu este un element de sărăcire, ci,
dimpotrivă, de îmbogăţire a existenţei. Nu vom fi puşi în situaţia să subapreciem realizări tehnice cum
ar fi telefonul, căile ferate sau cele aeriene, ci vom desoperi şi alte aspecte practice, în prezent rămase
încă neobservate de cei ataşaţi strict doar de lumea sensibilă. Acest ataşament nu admite, de fapt, decât
o parte şi nu întreaga realitate.

* A se compara cu lucrarea ulterioară a lui Rudolf Steiner Die Geheimnisse der biblischen
Schöpfungsgeschichte (Nota ediţiei germane). Lucrarea a apărut şi în traducere, în limba română, sub titlul
Misterul biblic al Genezei (GA 122), la editura Univers Enciclopedic, 1995 (NT).

Originea vieţii la Sfîntul Vasile cel Mare


Publicat la: 2005-08-22 în categoria Teologie | Autor: Paul Cocei

Unul dintre cei mai importanţi creaţionişti este chiar Sfîntul Vasile cel Mare. Aceasta este concluzia "tîlcuirii
zilelor facerii", tîlcuire în acord cu toţi Sfinţii Părinţi şi cu doctrina Bisericii Ortodoxe.

A patra zi

O primă teorie care este respinsă în citatele prezentate aici este credinţa în apariţia soarelui, lunii şi celorlalte
planete în prima zi a Facerii. Această idee, susţinută de unii evoluţionişti (precum dr. Alexandros Kalomiros),
este absolut necesară pentru interpretarea zilelor Facerii drept "ere geologice", întrucît vegetaţia apare, conform
referatului biblic, înaintea soarelui şi a lunii. Sfîntul Vasile se exprimă categoric în susţinerea creării planetelor în
a patra zi:

"Acelaşi lucru îl putem spune şi despre cer. Nici nu era încă terminat şi nici nu primise propria lui podoabă; nu
era luminat nici de lună, nici de soare şi nici încununat cu cetele de stele. Încă nu se făcuseră acestea. Deci n-
ai păcătui faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era 'netocmit'" (Omilia a II-a la Hexaemeron, I)

"'Şi a numit Dumnezeu lumina zi, şi întunericul l-a numit noapte'. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi
cînd văzduhul este luminat de soare şi cînd soarele străluceşte in emisfera de deasupra pămîntului; este
noapte cînd soarele ascunzîndu-se face umbra pămîntului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau
mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte cînd se revărsa lumina aceea care a fost făcuta la început şi cînd
iarăşi se retrăgea, potrivit măsurii rînduite de Dumnezeu" (Omilia a II-a la Hexaemeron, VIII)

"Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din păm?nt, că, adică, prin atracţia căldurii lui
scoate la suprafaţa pămîntului puterea de germinaţie care este în adîncul lui, de aceea Dumnezeu a dat
pămîntului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui
ca unuia care ar fi cauza vieţii" (Omilia a V-a la Hexaemeron, I)

"În acelaşi timp, ca să nu spunem că soarele este pricina uscării pămîntului, Creatorul a pregătit uscarea
pămîntului înainte de facerea soarelui" (Omilia a IV-a la Hexaemeron, V)

"Cerul şi pămîntul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina; apoi a fost despărţită ziua
de noapte; apoi, iarăşi, s-a făcut tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi
determinate; pămîntul s-a umplut cu cele ce au răsărit din el; a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut
cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca sa nu spună oamenii că soarele este cauza şi
tatăl luminii şi nici ca cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu sa socotească soarele creator al celor răsărite din
pămînt. De aceea a fost făcut soarele în a patra zi." (Omilia a VI-a la Hexaemeron, II)

"Atunci, la început (în ziua întîi - n.n.), s-a adus la existenţă natura luminii; acum (în ziua a patra - n.n.), corpul
acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întîi-născute." (Omilia a VI-a la Hexaemeron, II)

"'Să fie spre semne şi spre zile', spune Scriptura. Nu ca să facă zilele, ci ca să stăpîneasca zilele. Că ziua şi
noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor. Aceasta ne-o arata şi psalmistul, cînd spune: Dumnezeu
a pus 'soarele spre stăpînirea zilei, iar luna şi stelele spre stăpînirea nopţii'". (Omilia a VI-a la Hexaemeron, VIII)

De cît timp are nevoie Dumnezeu pentru a crea?


O a doua problemă este durata zilelor creaţiei. Sfîntul Vasile nu se pronunţă deloc referitor la durata efectivă a
unei zile (aşa cum face Sfîntul Efrem Sirul, care spune explicit că durata unei zile a fost de 24 de ore), dar se
pronunţă în ce priveşte durata actului efectiv al creaţiei. Astfel, după cum se vede în cele ce urmează, după
Sfîntul Vasile, crearea diferitelor elemente ale universului actual s-a petrecut "îndată", "într-o clipită de vreme",
la fiecare poruncă a Creatorului:

"'Sa răsară pămîntul iarbă verde'. Şi îndată a răsărit împreună cu ierburile hrănitoare şi pe cele otrăvitoare."
(Omilia a V-a la Hexaemeron, IV)

"'Sa răsară pămîntul iarbă'. Şi într-o clipită de vreme, pămîntul, ca să păzească legile Creatorului, începînd cu
odrăslirea, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere şi le-a adus îndată la desăvîrşire. [...] Şi nici osînda
nu împiedică belşugul pămîntului; că acestea au fost mai înainte decît păcatul pentru care am fost osîndiţi să
mîncăm pîinea noastră întru sudoarea feţei". (Omilia a V-a la Hexaemeron, V)

"'Şi pom roditor, care sa facă rod, cu sămînţa lui în el, după fel şi asemănare, pe pămînt'. La acest cuvînt, toate
pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute in sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime [...]toţi,
într-o clipită de vreme au apărut, fiecare cu mirosul sau propriu, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi
arbuşti, fiecare cunoscut prin caracterul său propriu". (Omilia a V-a la Hexaemeron, VI)

"'Să răsară pămîntul pom roditor, care sa facă rod, pe pămînt'. Şi îndată culmile munţilor s-au umplut, grădinile
s-au întocmit cu multa arta, malurile rîurilor s-au înfrumuseţat cu nenumărate feluri de plante". (Omilia a V-a la
Hexaemeron, IX)

"'Să răsară pămîntul'. Aceasta mică porunca s-a prefăcut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o raţiune
măiastră. Porunca aceasta a săvîrşit miile şi miile de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor, mai iute decît un gînd
de-al nostru". (Omilia a V-a la Hexaemeron, X)

"A venit porunca, şi îndată rîurile au început să lucreze: lacurile au ajuns roditoare, dînd naştere la vieţuitoare,
fiecare după felul lor propriu şi după natura apelor; marea a născut tot felul de specii de animale înotătoare; nici
apa din bălti şi din mlaştini n-a fost nelucrătoare, nici n-a rămas lipsită de participarea ei la desăvîrşirea
creaţiei". (Omilia a VII-a la Hexaemeron, I)

Evoluţionism "după fel?"

O a treia idee respinsă implicit, prin susţinerea creaţionismului, de Sfîntul Vasile cel Mare, este evoluţionismul
însuşi. Sau, mai exact, transformismul, indiferent dacă este "teist" sau ateu. Cuvintele Sfântului Vasile nu au
nevoie de nici un comentariu:

"La naştere, cel născut nu se naşte din cineva care are o natură potrivnică lui, ci din cei de aceeaşi natură?
(Omilia a II-a la Hexaemeron, IV)

"Deci decît orice altă spusă este mai adevărată spusa aceasta: sau este sămînţă în plante, sau au în ele o
putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele "după fel". Colţişorul trestiei nu odrăsleşte
măslin, ci din trestie iese alta trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pămînt. Şi
astfel, ceea ce a ieşit din pămînt la cea dintîi naştere a plantei, aceea se păstrează şi pînă acum; iar prin
răsărirea în continuare se păstrează 'felul'". (Omilia a V-a la Hexaemeron, II)

"Iar aşa-numita zîzanie şi toate celelalte seminţe străine care sunt amestecate cu seminţele cele bune de
mîncare, pe care de obicei Scriptura le numeşte neghină, nu se produc prin o transformare a bobului de grîu, ci
au fost dintru început cu felul lor propriu". (Omilia a V-a la Hexaemeron, V)

"Pămîntul a scos la iveală ceea ce se afla în el, nu pentru că Dumnezeu a spus: "să scoată", ci pentru că
Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pămîntului şi puterea de a scoate din el. Nici cînd pămîntul a auzit:
'Sa răsară iarba verde şi pămînt roditor', pămîntul n-a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici n-a
scos la suprafaţa finicul sau stejarul sau chiparosul, care nu stăteau ascunşi undeva jos, in sînurile pămîntului.
Nu! Ci Cuvîntul dumnezeiesc creează cele ce se fac". (Omilia a VIII-a la Hexaemeron, I)

"După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită construcţiei sale şi însuşirii
locului, şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe un loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă,
străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii, şi păstrează pînă la sfîrşit continuarea speciilor, prin
asemănarea celor ce alcătuiesc specia. Din cal se naşte cal, din leu leu, din vultur vultur, şi fiecare din
vieţuitoare îşi păstrează specia prin continue naşteri pana la sfîrşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde
însuşirile vieţuitoarelor, ci, ca şi cum acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul". (Omilia
a IX-a la Hexaemeron, II)

"Sufletul necuvîntătoarelor nu s-a arătat fiind ascuns în pămînt, ci a luat fiinţă o data cu trupul lor, la porunca
Ziditorului". (Omilia a IX-a la Hexaemeron, III)

Prin evolutie, nu creatie

de Theodore M. Drange

Traducere în româna de Horia George Plugaru

A) Doua forme ale creationismului biblic

(1) Creationismul Pamântului recent: teoria conform careia Dumnezeu (un spirit omnipotent) a creat din nimic întreg
universul, inclusiv Terra cu toate formele de viata. Si aceasta a avut loc în modul miraculos descris în Biblie ("Dumnezeu a
spus, sa fie lumina: si a fost lumina" etc.) într-o perioada de sase zile (fiecare de 24 de ore). S-a întâmplat acum circa 6000
de ani, dupa cum poate fi dedus din genealogia din Geneza 5:11 si Luca 3. Aceasta este teoria sustinuta de majoritatea
fundamentalistilor.
(2) Creationismul biblic al Pamântului vechi: aceeasi teorie ca cea de sus cu diferenta ca procesul crearii s-a petrecut
mult mai în urma decât 6000 ani. Conform unei versiuni, "zilele" creatiei mentionate în Biblie au durat fiecare mii (poate
chiar milioane) de ani. Multi crestini liberali accepta aceasta idee. Conform unei alte versiuni, a existat o diferenta de
milioane de ani între doua creatii separate: una sugerata de Gen. 1:1 si cealalta începând cu Gen. 1:2. Prima, pe care
Dumnezeu a distrus-o înainte de a reîncepe, este cea care a cuprins dinozaurii etc., care apar în fosile. Unii fundamentalisti
sustin a doua versiune.

Originea corpurilor cereşti

Filed under: Teologie, cartea facerii, evolutionism — petryecka @ 4:07 pm


Tags: Cuv. Serafim Rose, crestin-ortodox

Este de asemenea important de reţinut că modelul Big Bang, aşa cum observă Cuv.
Serafim Rose, sugerează că soarele ar fi apărut înaintea pământului, ceea ce contravine în mod
evident învăţăturii Sfinţilor Părinţi, care chiar insistă în comentariile lor asupra faptului că
pământul a fost creat înaintea soarelui.

ÎNTREBĂRI Şl RĂSPUNSURI
Din cursul despre Cartea Facerii (1981 si 1982) – Cuv. Serafim Rose

Părintele Serafim: Relatarea Cărţii Facerii despre Ziua a Patra a Facerii este greu de
adaptat ideilor obişnuite despre univers, fiindcă Scriptura si Sfinţii Părinţi afirmă cu
certitudine că soarele a fost creat în acea Zi, după ce pământul, plantele si copacii
existau deja. Mai mult, Părinţii spun că soarele, luna si stelele (ca si toate găurile negre
si tot ce se mai află în spaţiu) au fost create în Ziua a Patra într-o clipită. Dumnezeu a
făcut un semn cu mâna si toate au luat fiinţă, la distante de triliarde de mile. Bineînţeles
că Dumnezeu este mai mare decât universul, deci de ce nu ar fi fost în stare să facă
acest lucru ? Pentru el nu e deloc greu.

Aceasta dă o cu totul altă perspectivă asupra lumii. E o întreagă cosmogonie -


explicarea începutului lucrurilor.

Cosmogonia evoluţionistă modernă, popularizată de oameni precum Carl Sagan, susţine


că a existat un punct care a avut un “big-bang”, iar apoi totul s-a dezvoltat din el fără
nici un Dumnezeu.

[Omul recunoscut a fi "părintele" cosmogoniei Big-Bang-ului a fost Abatele George


Lemaître (1894-1966), un preot iezuit. Intr-o zi a anului 1931, pe când citea un articol
despre originea si sfârşitul lumii, i-a venit ideea că universul a explodat si apoi a
evoluat dintr-un "atom primordial". Contemporan cu colegul său iezuit Teilhard de
Chardin, el a încercat să facă pentru astronomie ceea ce Teilhard făcuse pentru
biologie: să creeze o sinteză a creştinismului cu concepţia evoluţionistă a ştiinţei
moderne. Desigur că "atomul primordial" este echivalentul cosmogonic al "supei
primordiale" a lui Darwin (din care se presupune că a apărut si a evoluat viaţa).
"Ideea de evoluţie", scria Lemaître, "a jucat un rol important în dezvoltarea
astrofizicii... Evoluţia lumii poate fi asemuită cu un spectacol de artificii ce tocmai s-a
încheiat" (C.G. Lemaître, The Primeval Atom, D. Van Nostrand Company, New York,
1950, pp. 87, 78). (n. ed.)]

Dacă crezi acest lucru, este firesc să crezi că cel mai mare corp, soarele, a apărut
primul, iar apoi a făcut să apară cumva pământul. Sunt tot felul de teorii despre cum a
făcut acest lucru. Unii cred că soarele s-a format dintr-un nor de gaze si praf, iar căldura
sa a făcut ca gazul să fie eliminat, rămânând numai praful, care s-a condensat si s-a
răcit, formând planetele. Alţii cred că soarele s-a ciocnit parţial cu o stea călătoare,
făcând gazele să fie smulse de pe suprafaţa solară, gaze care mai târziu s-au transformat
în planete. Diferitele teorii sunt în întregime speculaţii, fiindcă nimeni nu a fost acolo în
acele momente, iar astfel de lucruri nu mai au loc în prezent. Poate că ele sunt în
concordantă cu ceea ce credem noi că trebuie să fie adevărat, întrucât ni se pare că toate
corpurile mai mari trebuie să fie anterioare celor mai mici. Dar după Cartea Facerii si
după Sfinţii Părinţi, pământul - acest mărunţiş neînsemnat, această picătură din univers
- a fost primul, iar grozavul soare a apărut după el.

Astăzi filosofilor atei le place să spună că dimensiunea relativă a pământului dovedeşte


că omul e doar o picătură pierdută în univers. Ei spun: “Pământul este atât de mic, iar
universul atât de mare - deci evident universul e mai însemnat decât omul, iar
Dumnezeu nu a făcut totul pentru om”. Dar dacă gândeşti în termenii celor spuse de
Părinţi - că soarele a fost făcut după ce pământul exista deja - atunci este limpede că
totul a fost făcut pentru om.

2 Comentarii »

1.

[...] Parintele Serafim Rose: Originea corpurilor ceresti [...]

Pingback by blogul lui laurentiu dumitru » Blog Archive » Linkurile zilei, 21.02.08 —
februarie 21, 2008 @ 2:39 pm

2.

De ce ar fi Serafim Rose singura autoritate in domeniu?

Iată:
“A fost multa discutie daca aceste zile ale Creatiei sunt zile obisnuite, cum intelegem noi
astazi, sau niste perioade pe care autorul textului biblic, neavand un cuvant potrivit, le-a numit
zile. Parerea care se bucura de mai multa acceptare este ca prin zilele creatiei trebuie sa
intelegem niste perioade sau etape ale creatiei divine. In sprijinul acestei pareri sta chiar textul
biblic care numeste zile chiar si perioadele dinaintea crearii soarelui si lunii care dau masura
masura unei zile. (…) Majoritatea vechilor scriitori bisericesti a vazut in cele sase zile ale
creatiei sase orinduiri temporale in care s-au produs lucrurile create in ordine succesiva” (Pr.
Prof. Atanasie Negoita, Teologia Biblica a Vechiului Testament, Editura Sofia, 2004, p. 65)

Mai departe:
“E asadar evident ca zilele de care vorbeste Biblia nu sunt cele ce se masoara dupa rasaritul si
apusul Soarelui; ele nu dureaza 24 de ore cat rotatia pamantului in jurul axei lui. Este vorba de
zilele lui Dumnezeu si nu de zilele oamenilor. De aceea Sf. Apostol Petru ne spune: O singura
zi inaintea Domnului este ca o mie de ani si o mie de ani ca o singura zi (II Petru 3, 8)”
(CATEHISMUL ORTODOX, Alcatuit sub indrumarea IPS Meletie Mitropolit al Bisericii
Ortodoxe Grecesti din Franta, IPS Antonie de Suroj, Episcop Ortodox din Anglia, tradus de
Parintele GALERIU, publicat la HARISMA, 1992, p, 2

Creationismul stiintific este un “raspuns fundamentalist” de aceiasi factura ca evolutionismul.

Puneti mana si cititi! Va recomend ANDREI KURAEV ORTODOXIE SI CREATIONISM - un


raspuns lui SERAFIM ROSE.

ANDREI KURAEV, este CU BINECUVANTAREA PATRIARHULUI ALEXEI AL


MOSCOVEI, profesor de teologie la FACULTATEA DE TEOLOGIE a Universitatii Ortodoxe
Sf. Ioan Teologul si autor a peste 18 volume de teologie.

Lexiconul grec, Dictionarul Biblic si ale o gramada de carti arata ca ziua biblica nu are 24 de
ore.

Voi tot ii dati cu Serafim Rose?


by Vlad Ionescu februarie 21, 2008 at 11:17 pm
#

„Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, adică durata unei zile şi a unei nopţi. Scriptura nu le-a
numit încă zi şi noapte, ci le-a numit pe amândouă cu numele părţii mai principale. Acest
obicei îl vei găsi în toată Scriptura; în măsurarea timpului, Scriptura numără zilele, nu şi
nopţile împreună cu zilele. Aceasta este pricina că începutul timpului n-a fost numit de
Scriptură ziua întâia, ci: zi una, ca şi din numirea ei să i se vadă înrudirea cu veacul. În chip
propriu şi natural, ziua întâia a fost numită una pentru a arăta unicitatea veacului; că veacul nu
are părtăşie cu altceva.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omil. a II-a, VIII, în PSB,
vol. 17, p. 95-96)

Dar si psalmistul spune ca „o mie de ani înaintea Domnului sunt a o zi şi o zi e ca o mie de ani”

O fi interpretarile lui Serafim Rose mai tari decat ale sfintilor?


by Cristi B februarie 21, 2008 at 11:30 pm
#

Sper sa aveti onestitatea sa mai puneti si alte pareri aici. Ca daca faceti cenzura, va nu mai este
de cinste discutia ci doar pricina de monolog.
by Cristi B februarie 21, 2008 at 11:34 pm
#

Interesant, foarte interesant materialul lui ANdrei Kuraev.

Multumim Domnul B. Cristi pentru recomandare.

Ortodoxia nu este nici cu evolutionisti si nici cu creationisti, respingadu-le pe ambele si


depasindu-le pe ambele.

Vechimea pamantului nu are nimic cu evolutionismul. Ceea ce este periculos in teoria


evolutionismului nu este vechimea Pamantului, si felul cum au aparut speciile.
E foarte bun studiul acesta al lui KURAEV. Omul stie ce scrie, insa cred ca subiectul depaseste
pe multa lume, si e greu de inteles daca nu este cineva foarte pregatiti in scrierile patristice.
Probabil de asta si diac. Sorin e atacat. Trebuie multa lectura ca sa intelegi.

KURAEV, care e si foarte argumentat, si e teolog la cea mai importanta academie de teologie
din Rusia, il demonteaza cu texte din Parinti pe Serafim Rose. Dar nu e nici evolutionist,
aratand ca ortodoxia e peste ambele. Si ca parintii nu fac deloc referire la stiinta. Ia uitati ce
scrie;

“Faptul ca Sf. Vasile cel Mare a folosit cunostintele enciclopediceale epociiale epocii sale nu
înseamnă că, în numele unui mare sfânt, ştiinţele naturale ale secolului IV-lea d. Hr. trebuie
canonizate şi integrate pentru totdeauna ca parte a teologiei ortodoxe.”

Eu la facultate am invatat ca Sf. Scriptura nu are niciodata un singur nivel de interpretare, adica
cel literal. De fapt, chiar Sf. Ioan Gura de Aur avertizeaza ca Moise a scris unor oameni simpli,
cartea Facerii, nicidecum unora avansati spiritual, asa incat a trebuit sa-si imbrace discursul in
limbajul celor trupesti (Omilii la Facere, II, 2)

Lectura literala, intr-un mod asa exclusivist, cu 24 de ore, nu e deloc specifica sfintilor parinti.
Ar trebui sa mai cititi Sf. Maxim care da zeci de interpretari unui singur pasaj din Scriptura,
fara sa spuna ca unul e mai important decat altul.

Eu cred ca e o mare lipsa de cuviinta sa va apucati sa spuneti cine ce sechele are, si ce greseli
are, si ce mici erezii face. A fost oraznicie cum ati abordat dialogul cu autorul articolului, ca si
cum era un analfabet al credintei si trebuie sa-l scoliti dumneavoastra. “se indoapa” cu idei
evoltuioniste? Asta este ton si abordare, domnule cititor? Trebuie sa fie multa obraznicie, si
constiinta ca toata dreapta credinta s-a adunat la matale, si ca ati mai ramas cativa credinciosi
care apara Biserica, in rest se prabuseste cu totul…

Iar de ceilalti? Pai nu stiu, cred ca Domnul Cristi a mai dat ceva exemple, la fel si eu… Peste
tot unde nu vedeti ca ziua are 24 de ore, si Pamantul poate fi mai vechi de 7000 de ani, e
evolutionism. Si daca unul ca Pr. Negoita sau Pr. Galeriu sau altii au scris despre asta, probabil
“saracutii nestiutori” au preluat idei evolutioniste fara sa stie, dinafara… Da asa de naivi si de
nestiutori o fi fost ei?
In ce secol s-a scris catehismul acela? Ei nu stiau de asta? Dumneavoastra spuneti ca-i
greseala, sau omisiune, dar oamenii acestia asa l-au scris… Chiar asa sus ati ajuns in cele
duhovnicesti, incat scrutati orizontul si le spuneti tuturor cam ce erezii ii pasc, si pe unde
gresesc in teologie?

AM pierdut vremea citind si articolele celelalte si astea… Nu am vazut nicaieri o dorinta de a


dialoga, ci numai un monolog si un autor invocat pana la oboseala… Spuneti ca unii sunt
unilaterali, dar dumneavoastra sunteti de-a dreptul inflexibil. Pana la urma ati ramas vreo
cativa credinciosi adevarati, si in rest cam toti au scapari evolutioniste….

Dar o parte buna in ceea ce a scris diac. Mihalache ati vazut? Ca altii au vazut. Si cum e cu
barna si cu paiul?
Si pe episcopi ii indreptati in credinta, si pe Parintele Galeriu, si pe Pr. Negoita, si pe
Psalmist… E si multa obraznicie, nu doar lipsa de respect.

Parintelui Diacon Sorin Mihalache, cu felicitari!


“Dar daca cineva nu e interesat in dobandirea reputatiei de super-ortodox intre prieteni care
gandesc la fel cu el, ci incearca sa-i conduca pe oamenii aflati inca departe de Biserica in
pragul ei, ar fi mai bine sa ne refuzam bucuria proclamarii rigorii si corectitudinii noastre si a
condamnarii celorlalti ca eretici.”

Trebuie cititi mai multi autori crestini, si mai multi teologi ortodocsi, ca nu a lasat Dumnezeu
lumea doar la indrumarile Pr. Serafim Rose. Nici pe Parintele Cleopa nu-l invocam asa, peste
toti sfintii. Nici nu e ortodox sa ne tinem de invatatura unuia si celorlalti sa le cautam nod in
papura! In ortodoxie e comuniunea sfintilor. Adevarurile de credinta sunt cele ce “s-au crezut si
marturisit dintotdeauna si de pretutindeni ca fiind adevarate” nu de catre unul singur.

Nici nu mai pierd timpul pe aici, ca dumneavoastra nu ati progresat deloc in dialogul asta! Nu
ati invatat nimic, de la nimeni. Asta inseamna ca ori sunteti mai destept decat toata lumea, ori
aveti parerea ca sunteti singurul drept - credincios.

Minunăţiile creaţiei şi demnitatea persoanei umane, în centrul


primei zile a Sfântului Părinte la Ziua Mondială a Tineretului de
la Sydney; întâlnirea cu autorităţile civile şi primirea sugestivă
acordată Papei de cei 150.000 tineri la molul Barangaroo

RV 17 iul 2008. Cine vrea să trăiască astăzi ca creştin într-o societate secularizată, nu poate să-l
lase pe Dumnezeu "pe banca de rezerve". Iar un creştin coerent, este cel care apără "minunăţiile
creaţiei", fără a uita însă că este mai important să apere demnitatea persoanei umane, mai ales
dacă aparţine unei minorităţi etnice, precum cea a aborigenilor. Primele două discursuri oficiale
pronunţate joi de Benedict al XVI-lea au avut deja un profund ecou în rândul autorităţilor civile şi
ecleziastice din Australia. Dar s-au întipărit adânc în inima celor 150.000 de tineri care au transformat
platforma molului Barangaroo, din Golful Sydney-ului, şi pieţele oraşului într-un spectacol în aer liber,
alimentat de entuziasmul şi afecţiunea faţă de Sfântul Părinte, preezent, în sfârşit şi în mod fizic, în mijlocul
lor, pentru a trăi la cea mai înaltă intensitate a 23-a Zi Mondială a Tineretului.
Din Sydney, trimisul special Radio Vatican, Roberto Piermarini:
• "Într-o exultanţă de aplauze şi cântece, 150.000 de tineri l-au primit pe Papa, care a ajuns la molul
Barangaroo pe un vaporaş alb după o navigare prin Golful Sydney, înconjurat de alte douăsprezece
ambarcaţiuni pline de tineri. Trecând prin faţa celebrelor pânze de la Casa Operei, edificiul simbol al
Australiei amplasat ca o perlă în Golful din Sydney, Papa era însoţit pe navă de 16 tineri: 12, de pe patru
continente şi 4, australieni.

• "La Barangaroo, Benedict al XVI-lea a fost primit cu dansuri aborigene şi cântece în limba tipică galidal. I-
au dat bunvenit arhiepiscopul de Sydney, card. Pell, care l-a primit pe Benedict al XVI-lea ca succesor al lui
Petru şi l-a amintit pe "Ioan Paul cel Mare", cel care a înfiinţat aceste Zile mondiale ale tineretului şi care de
două ori a vizitat Australia. Sugestivă, procesiunea cu Evangheliarul, purtat solemn pe un model de canoe,
pentru că popoarele Oceaniei îl consideră pe Dumnezeu "marele pescar".

În discursul adresat tinerilor, Papa a reluat temele caracteristice ale acestei vizite. A amintit suferinţele şi
nedreptăţile suportate de aborigeni, precum şi necesitatea salvgardării mediului. Papa a recunoscut, pe de o
parte, o anumită nelinişte în timpului lungului zbor de la Roma, dar în care, pe de altă parte, a avut
posibilitatea de a admira frumuseţea creaţiei. Trebuie să admitem, a observat Sf. Părinte, "rănile care
marchează suprafaţa pământului: eroziunea, deforestarea, risipa resurselor minerale şi marine pentru
susţinerea unui consum nepotolit în timp ce alte Ţări sunt ameninţate de creşterea nivelului apelor şi de
secetă". De la rănile mediului, Pontiful a trecut apoi la rănile sociale, care sunt în măsură să răstoarne
scopul pentru care am fost creaţi, precum abuzul de alcool şi drogurile, violenţa, degradarea sexuală.
Aceasta, a subliniat Papa, pentru că libertatea şi toleranţa sunt adesea separate de adevăr. Pentru lume, nu
există un adevăr absolut care să conducă vieţile noastre. Relativismul privilegiază "experienţa", care în acest
fel este ruptă de ceea ce e bun şi duce la o "falsă libertate, la confuzie morală sau intelectuală, la pierderea
autostimei şi chiar la disperare".

• "Cristos ne oferă mai mult, chiar totul! Numai El, care este Adevărul, poate fi Calea şi de aceea şi Viaţa
care ne este dăruită prin Botez. Tocmai prin Botez, Dumnezeu ne introduce la sfinţenie, ne adoptează ca fii
şi putem deveni o nouă creatură. Dumnezeu nu poate fi lăsat pe "banca de rezerve", credinţa nu poate fi
exilată la sfera individuală, religia şi credinţa nu pot fi excluse din viaţa publică. Este, aceasta, o viziune
secularizată care, a afirmat, vrea să modeleze societatea fără referinţă la chipul lui Dumnezeu, dar
îndepărtându-se astfel de planul său, provoacă o dezordine cu repercusiuni inevitabile asupra creaţiei.
Astfel, la nivel social – s-a întrebat Papa – ce loc au cei bătrâni, cei săraci, imigranţii, cei fără voce? Cum
poate fi oprită violenţa familială care tulbură mamele şi copiii? Cum se poate ca spaţiul uman cel mai mirabil
şi mai sacru, sânul matern, să devină locul unei violenţe de nedescris? Non-violenţa, dezvoltarea posibil de
susţiunut, dreptatea, pacea, îngrijirea mediului – cum pot fi respectate dacă se încalcă demnitatea vieţii
umane de la concepere pînă la moartea naturală, o demnitate ce provine de la Dumnezeu însuşi şi este
inviolabilă?

• "Inima şi mintea noastră doresc o viziune a vieţii în care să domnească iubirea, unde darurile să fie
împărţite cu ceilalţi, unde să se edifice unitatea, unde libertatea să găsească propria semnificaţie în adevăr
şi unde identitatea să fie dobândită într-o comuniune bazată pe respect. Aceasta este lucrarea Duhului
Sfânt! Aceasta este speranţa oferită de Evanghelia lui Isus Cristos, care ne dăruieşte Spiritul său prin taina
botezului şi a mirului".

Benedict al XVI-lea a revenit la reşedinţa de la catedrală, trecând prin mijlocul a două aripi de tineri
entuziasmaţi. A fost o confirmare a ceea ce mass-media numea "Super-Thursday", "Super-Joi", cu vizita
publică a Papei care, ca prim act, în cursul dimineţii a mers la reşedinţa primului ministru australian Rudd
pentru ceremonia de bunvenit. În discursul său, premierul l-a definit pe Benedict al XVI-lea "vocea speranţei
şi apostolul păcii" şi, la dorinţa lor, l-a salutat pe Sf. Părinte şi în numele aborigenilor. În acest sens,
Benedict al XVI-lea a mulţumit guvernului australian care recent a recunoscut injustiţiile comise în trecut
faţă de aborigeni, invocând însă o mai mare integrare a acestora la nivel educaţional şi economic. A reluat
apoi tema ocrotirii mediului şi a elogiat contribuţia Australiei la păstrarea păcii în sud-estul Asiei. Apoi,
gândul la Ziua Mondială a Tineretului, scopul călătoriei sale:

• "Ziua Mondială a Tineretului îmi dă încredere pentru viitorul Bisericii şi pentru viitorul lumii noastre", a
afirmat Suveranul Pontif, pentru că tinerii au întreprins o călătorie lungă şi obositoare, ca să se regăsească
împreună pentru a aprofunda propria credinţă şi a împărtăşi o experienţă de bucurie şi comuniune în
Biserică". În fine, invitaţia adresată tuturor tinerilor reuniţi la Sydney, de avea curajul să devină sfinţi,
pentru că de sfinţi are nevoie lumea de astăzi.

***
Benedict al XVI-lea a mers poi să se roage în capela Fericitei Mary McKillop înainte de colocviul privat cu
guvernatorul Michael Jeffery şi premierul Kevin Rudd. Despre aceste momente, însă, ne vorbeşte directorul
nostru general, părintele iezuit Federico Lombardi, aflat în suita Sfântului Părinte:
• "Fericita Mary McKillop este cunoscuta fondatoare a unei congregaţii de călugăriţe, Surorile Sfântului Iosif,
şi e prima fericită australiană, fiind beatificată de Ioan Paul al II-lea în ultima sa călătorie aici, în Australia.
Este o mare devoţiune faţă de această Fericită, o figură foarte activă a carităţii, a angajării sociale a Bisericii
faţă de cei săraci şi marginalizaţi. După acest moment de rugăciune, Papa a făcut o vizită de politeţe la
autorităţile civile, care l-au salutat în precedenţă într-o altă casă importantă, Admiralty House ( sediul
Guvernatorului General – n.r. ); aici, Papa a avut colocvii private, dar şi cu un grup de colaboratori, cu
guvernatorul general şi cu primul ministru. Cu guvernatorul general, tema principală a fost
responsabilitatea faţă de mediu şi educaţia la valori a tinerei generaţii; cu primul ministru, Papa s-a
referit la dialogul interreligios, tocmai pentru că ne aflăm într-o regiune multietnică şi multireligioasă
unde se construieşte pacea şi coexistenţa între popoare graţie angajamentului interreligios.
Primirea în oraş este foarte pozitivă; este multă lume de a lungul străzilor, lume care salută cu bucurie.
Se poate spune, deci, că această călătorie a început în cel mai bun mod posibil".

Motto:"Impotriva prostiei zeii insisi lupta in zadar" (Isaac Asimov)

Mitologia este, in mod evident, cea mai complexa dintre ghicitori; intregul
adevar referitor la evolutia Universului si a umanitatii se afla incastrat in
mituri, insa redescoperirea formei sale originare este deosebit de dificila,
daca nu imposibila. Cea mai periculoasa minciuna este trunchierea
adevarului, iar trunchierea, mistificarea, sunt omniprezente nu numai in
textele reprezentative pentru zorii civilizatiei umane, ci si in cele care ar
trebui sa ii reprezinte maturitatea. Exista totusi o serie de indicii, o serie de
corespondente care nu pot fi negate de nimeni, si de la care poate porni
cautarea…

Alfa...

Primul capitol al Bibliei descrie creatia lumii din nimic, din Haos. Rig Veda
se refera la momentul in care "nu era fiinta, nu era nici nefiinta". In
Manushamita, "lumea vazuta era o intunecime de neinteles, cu neputinta de
patruns prin ratiune, ori de cunoscut". Civilizatia maya a perceput intr-un
mod similar momentul primordial, in Popol Vuh: "nu era decit cerul. Pe
atunci suprafata Pamintului nu se ivise inca. Nu era decit marea cea rece si
uriasa intindere a cerurilor […]. Atunci veni cuvintul lui.". Ideea ca prim
principiu mai apare intr-o forma socant de similara si in Upanisade, o
culegere de comentarii filosofice la adresa sacralitatii vedice: "Ei I-au spus
Cuvintului: 'Cinta pentru noi !', si cuvintul incepu sa cinte pentru ei.
Desfatarea ce se afla inchisa in el, o transmitea zeilor; binele pe care il
rosteste si-l reda siesi. Demonii si-au dat seama: 'Cu adevarat, ei ne vor birui
cu ajutorul acestui cintaret', si napustindu-se asupra lui il rapusera prin
mijlocirea Raului."

Sa fie oare ideea materia acestei creatii primordiale ? Sa fie Dumnezeu insusi
identificabil cu Informatia, acea existenta care a stabilit la inceputul timpului
forte si legi care nu pot fi niciodata incalcate, cu atit mai putin atunci cind nu
sunt cunoscute in totalitate ? Insa cum ar fi aparut in viziunea unor adoratori
orbi notiunea de "Big-Bang informational" ? Ar fi fost echivalent cu a ii
dezvalui omului primitiv ca fulgerul nu este nicidecum un mesaj divin, ci
doar o banala descarcare electrica… Ca o ironie la adresa adulatiei fara
discernamint, s-au gasit intr-o scriere greaca referiri la un oarecare…
Zamolxe, insa nicidecum ca "ruda" a zeilor olimpieni, ci ca un cit se poate de
uman elev, sau sclav al lui Pitagora ! Daca el este intr-adevar acel Zamolxe
din miturile dacice, concluzia devine evidenta: orice purtator al unei
civilizatii superioare este considerat de inferiorii sai, fara drept de apel, un…
Dumnezeu. Oare nu facem si noi astazi aceeasi greseala ? Desi ne
consideram net superiori omului din antichitate, credem inca in supranatural,
proiectind ceea ce nu putem intelege, sau ceea ce refuzam sa intelegem, in
mit si legenda. O dovada de infinita si incurabila ignoranta...

Urmarind cronologia sacra, ajungem la putin timp (raportat probabil la eonii


cosmici), la o mare lupta; "Oastea" ingerilor se divizeaza, iar rebelii au fost
aruncati de ingerii de lumina inca fideli stapinului lor (iata cum se insinueaza
ecourile ierarhiilor umane chiar si in teritoriile divine) pe Pamint. Aceasta a
fost caderea lui Lucifer, datorata propriului sau orgoliu… Sa nu ne limitam
insa doar la varianta crestina a evenimentelor; toata lumea cunoaste
captivanta mitologie a Greciei antice, si odata cu aceasta, conflictul intre
titani si viitorii zei olimpieni, la scurt timp dupa era Geei si a lui Uranus. Aici
insa raportul fortelor a fost inversat: au cistigat rebelii, iar titanii au devenit
zeii cazuti, aruncati in strafundurile Pamintului, in Tartar. In mitologia
scandinava se vorbeste despre batalia Ragnarökr, Amurgul Zeilor; pe
"pamintul dintre riuri", Mesopotamia, poemul cosmogonic Enuma Elish
relateaza un eveniment similar conform caruia Apsu, cel dintii, si
echivalentul sau feminin

Tiamat, zeita-mama, hotarasc sa distruga zeii pe care i-au


creat pentru ca au tulburat armonia universala:"Vreau sa
nimicesc, sa spulber zarva lor, ca sa domneasca
linistea…". Éa, unul din zei, reuseste sa ii sustraga puterea
lui Apsu, si sa il ucida, apoi, Marduk, fiul sau, o
confrunta, cu acelasi rezultat, pe Tiamat, ocazie cu care
Marduk devine autosuficient si atotputernic: Dumnezeu.
Conflictul cosmic se regaseste si in mitologia Egiptului
antic: Ra, initiaza un conflict impotriva lui Apophis, pe
Al doilea zeu in care reuseste sa il faca prizonierul focului. Ce a
trinitatea reprezentat, de fapt, in realitate, acest conflict generalizat,
hinduista, atit de diferit perceput, si totusi atit de similar ? A avut,
Vishnu, este intr-adevar, loc un conflict cosmic in trecutul indepartat,
cunoscut drept sau un fenomen care ar fi putut fi perceput ca atare ?
pastratorul Datorita putinelor si subiectivelor informatii referitoare la
Universului. El inceputurile religiei si ale Dumnezeirii pe care le avem la
reprezinta dispozitie (prin intermediul mitologiei) este dificila o
echilibrul dintre departajare corecta intre mit si adevar. Sa nu uitam si o
forta creatoare a importanta diferentiere de opinie de la o mitologie la alta:
lui Brahma si uneori, Soarta inclina balanta in favoarea razvratitilor,
distrugerea alteori conflictul este cistigat de liderii "de drept" ai
reprezentata de ierarhiei; un bun argument in favoarea acestei diferentieri
Shiva. In a viziunilor este cazul cultului sarpelui; prezent in
momentul in care mitologia prea multor popoare pentru a constitui doar o
raul incepe sa coincidenta, sarpele apare in ipostaze diametral opuse: de
acapareze lumea, la eroul civilizator Kukulkan, sau Quetzalcoatl, care
Vishnu coboara, initiaza oamenii in tainele universului, desi este zeul cazut
ca avatar, in dizgratie pentru incest, la simbolul mai neutru al cobrei
restabilind atemporale Shesha-Ananta, pe care zeul Vishnu doarme
echilibrul intre inainte de a crea Universul in momentul trezirii, sau cel al
Creatie si sarpelui Yormungandr din mitologia scandinava, care
Distrugere. inconjoara lumea ca un briu, pina la Raul suprem, Lucifer
sau Dahaka (din doctrina zoroastrismului). Sarpele este in acelasi timp inger
si demon, Bine si Rau, Dumnezeu, Archaeu si Diavol. Concluzia spre care ne
conduce aceasta observatie este una nu prea surizatoare: intreaga
spiritualitate a omenirii nu este decit o suma de indoctrinari rezultate din
interpretari, din impresii asupra unor evenimente, care, poate, cindva, au avut
loc…

Diluviul este un alt element comun tuturor mitologiilor, si spre deosebire de


celelalte evenimente susmentionate existenta sa este deja certa. Se stie ca o
catastrofa acvatica de mari proportii a zguduit istoria Pamintului, nefiind insa
neaparat de sorginte divina. Putea fi cauzata de exemplu de topirea partiala a
calotelor glaciare intr-o perioada de incalzire a Pamintului; un meteorit
suficient de mare, de masa celui care acum 65 milioane de ani a cazut in
peninsula Yucatan, in zona in care este amplasat astazi orasul Chicxulub, si a
cauzat disparitia dinozaurilor, putea crea un efect de sera care sa aiba drept
consecinta aceasta modificare a climei. Deasemenea, o intensificare a
activitatii vulcanice putea avea acelasi efect. La poalele muntelui Ararat
(Turcia) s-au gasit urme ale unei foarte vechi asezari umane, probabil prima
postdiluviana (vase de lut, bijuterii si citeva schelete). Se pare ca legenda
naufragiului arcei lui Noe pe virful muntelui este reala. Diluviul nu apare,
dupa cum spuneam, numai in Biblie, desi cel biblic este si cel mai cunoscut.
Coranul vorbeste despre un potop fierbinte, iar in miturile centramericane
precolumbiene ploaia era amestecata cu smoala topita. In Popol Vuh mayas,
potopul, adus de zeul furtunii, Huracan, este nu numai o pedeapsa ci si un
mod de a "elimina" o antropogonie ratata (asa numitul "om de lemn". In
mitologia maya exista trei incercari de a crea omul, dintre care primele doua
sunt antropogonii ratate: din lut, lemn si in cele din urma porumb--lacrimile
Soarelui.), ale carei rezultate ar fi primatele inferioare omului de astazi.
Asemenea mituri apar si la vechii mesopotamieni (Nippur, Akkad, Babilon,
chiar in binecunoscuta epopee a lui Ghilgames). Legendele Olimpului
relateaza destinele lui Deukalion si Pyra, supravietuitori singuratici ai
aceluiasi cataclism; arma cea mai puternica a lui Marduk era chiar Potopul,
iar exemplele pot continua.
Tot la capitolul similitudini inexplicabile, mai pot fi
incluse cifrele treizprezece si sapte: sapte sunt
cerurile "Cartii lui Enoh", sapte sunt cinturile din
Enuma Elish, sapte sunt bisericile Apocalipsei lui
Ioan si zilele Creatiei. Ultima dintre cele patru Yuga,
erele vedice, cea dominata de zeita Kali, a inceput
pe 13 februarie 3102 i.Ch, acelasi 13 care reprezinta
numarul cerurilor nahuatle, si anii de final ai celor
patru Sori. Exista 12 verigi in lantul global al
cauzalitatii in mitologia buddhista, Dvadasanga, 12
apostoli, si tot 12 sfinti calatori-alvar-care
Imaginea (extrasa din
propovaduiesc maretia lui Vishnu prin cintece,
Codex Borbonicus, o
propagind calea devotiunii (cei doisprezece Alvar
carte sacra azteca)
sunt Peryi, Andal, Tirumalisai, Tondaradippodi,
reprezinta confruntarea
Tiruppan, Madhurakavi, Tirumanghai, Namm,
legendara dintre
Poygai, Bhudatt, si Pey, poate corespondentele
Tezcatlipoca si
indiene ale numelor ebraice cu care suntem atit de
Quetzalcoatl.
obisnuiti: Petru, Pavel, Ioan, ...). Tot aici se pot
Tezcatlipoca, sau
inscrie doua bizare coincidente: Hecate, zeita
"Oglinda fumeginda",
greaca a tenebrelor si a noptii, respectiv Yohualli-
a fost asociat cu
Ehecatl, sau "Noapte-Vint", din mitologia nahuatla,
distrugerea si fortele
si demonicul Satanael, intilnit sub forma de Saturn
raului in mitologia
la romani, Seth in Egipt, Sootan in miturile maya, si
tolteca si azteca. Este
Sheitan in Islam.
patronul magiei negre,
Cifra patru reprezinta si ea obiectul unor
imaginat de regula cu
coincidente: filosofii Greciei antice plasau la baza
o fisie neagra de-a
Universului patru elemente, corespunzatoare celor
curmezisul fetei, sau
patru stari de agregare (apa-lichid, pamintul-solid,
cu o oglinda atirnata
aerul-gaz, si focul-plasma). Stiinta moderna, si
pe piept, in care putea
mecanica cuantica se bazeaza tot pe patru principii,
vedea toate gindurile si
de aceasta data nu structurale, ci fenomenologice,
faptele oamenilor.
intrucit vizeaza interactiunile: forta nucleara tare,
Quetzalcoatl, "Sarpele
forta slaba, gravitatia si electromagnetismul.
cu Pene care
traverseaza apele", a
Corespondenta socanta de amanunt a miturilor pare fost adorat la
a se incheia cu momentul Turnului Babel, desi linia Teotihuacan, de catre
principala pare a se pastra, o coincidenta cel putin tolteci asociat cu
stranie avind in vedere semnificatia acestei steaua diminetii,
constructii marete: punctul de separare a culturii Venus. Aztecii l-au
unice preexistente in mai multe fragmente transformat apoi in
"etnogonice" care vor evolua diferit de-a lungul zeul mortii si al
timpului. In acel moment, Dumnezeu s-a temut de reinvierii. Este dualul
forta umanitatii: "Si Domnul a zis: 'Iata, ei sunt un lui Tezcatlipoca, zeul
singur popor si toti au aceeasi limba; si iata de ce s- cerului noptatic, care l-
au apucat; acum nimic nu i-ar impiedica sa faca tot a izgonit de la Tula in
ce si-au pus in gind. Hai sa Ne coborim si sa le exil. Conform
incurcam acolo limba, ca sa nu-si mai inteleaga profetiei, Quetzalcoatl,
vorba unii altora'"(Geneza 11:6,7). Este evident reprezentat cu barba si
faptul ca, la un moment dat, s-a produs o ruptura in cu pielea deschisa la
cadrul marii rase umane, care s-a repercutat si culoare (iata o serie de
asupra mitologiei fragmentelor rezultate. Insa natura indicii care ne trimit
nu atit la un zeu, ci la
un reprezentant al unei
Cind primii exploratori au sosit pe insula pastelui in
1772, au observat coexistenta a doua rase distincte.
Cei mai numerosi locuitori apartineau in mod
evident rasei brune din Oceania, insa ceilalti,
supranumiti Viracochas ("oameni zburatori"),
apartineau rasei albe, si aveau cu totul alte
caracteristici: talie mai mare, parul blond sau roscat
si urechile alungite artificial prin atirnarea unor
greutati… specific al castei militare orejones
Statuile gigantice ("urechile-lungi") din imperiul incas Se pare ca ei, o
"Moai" din Insula populatie de cca 2000 de oameni, au realizat
Pastelui. surprinzatoarele constructii din Insula Pastelui:
peste 1000 de statui gigantice moai, platforme si
rampe de piatra, satul sacru Orongo cu presupusul observator astronomic.
Legendele spun ca Viracochas au colonizat de pe continentul American
numeroase insule din Oceania (ca Pitcairn, Morotiri, Rapa-Iti, Marchizele),
iar dovezile materiale nu intirzie sa devina evidente: sculpturi infatisind
animale inaccesibile in mod obisnuit polinezienilor, cunostinte avansate de
astronomie; zeitatea care patrona aceste calatorii si totodata initiatorul lor se
numea Rongo-Fiul Soarelui (iata un alt fapt cel putin bizar: multitudinea de
civilizatii care divinizau Soarele-egipteni, peruani, polinezieni, nativii din
insula Pastelui-sub nume relativ similare: Ra sau derivatele lui).

Dezvoltarea marilor, sau marii civilizatii umane a fost intirziata de


"incidentul" turnului Babel, insa nicidecum oprita. Misterele care le
caracterizeaza sunt de aceeasi natura: constructiile "imposibile" . Cele mai
cunoscute dintre acestea sunt fara indoiala piramidele Egiptene, in special
Marea Piramida atribuita faraonului Keops/Khufu. S-a presupus chiar ca
celelalte doua (ale lui Kefren si Mikerinos) sunt copii ale Marii Piramide,
neputind-o insa egala nici ca dimensiuni, sau ca precizie-pe de-o parte-si nici
ca vechime, pe de alta parte. Initial, constructia ei si a Sfinxului a fost plasata
in jurul anului 2500 i.e.n, deci acum 4500 de ani. Au aparut insa unele
intrebari: era astrologica in care Egiptul antic si-a desfasurat existenta a fost
cea a Taurului, fapt evident in cadrul mitologiei; unele divinitati importante,
ca Hator, Apis, Mnevis, si chiar Isis erau reprezentate cu coarne de taur.
Atunci, urmind acelasi fir logic, Sfinxul trebuia sa aiba elementul
caracteristic "taur" si in nici un caz "leu". Pornind de aici, constructia Marii
Piramide a fost impinsa inapoi in timp pina in jurul anului 8000 i.e.n. Un alt
argument, de aceasta data de natura geologica, s-a adus in sprijinul acestei
ipoteze: Piramida prezinta urme evidente ale eroziunilor cauzate de ploi
puternice. Insa clima Egiptului nu a mai avut astfel de ploi de cca 10000 de
ani. In plus, analizind modul in care egiptenii au incercat sa reproduca pe
pamint un model celest, (cel al constelatiei Orion, folosindu-se de piramidele
lui Keops/Khufu, Kefren si Mikerinos pentru a realiza "centura" lui Orion, si
de Nil ca o reprezentare a Caii Lactee), s-a ajuns la concluzia ca alinierea
constructiilor ar fi corespuns perfect imaginii cerului de acum... 10500 de
ani.
Un alt caz de subestimare a vechimii unui vestigiu arheologic este si orasul
andin Tiahuanaco. Initial s-a presupus ca incasii au fost constructorii sai, insa
lovindu-se de caracterul imposibil al executarii unei astfel de constructii la
acea vreme, oamenii au cautat alte ipoteze. Pentru ca pe un fragment de
ceramica s-a identificat imaginea unui toxodon (animal disparut cu mult
inaintea perioadei de apogeu a civilizatiei incase), pentru ca desi infloritor,
orasul a fost parasit brusc, iar la o asemenea altitudine respiratia devine
dificila, ( un argument care trabsforma ideea de constructie in Anzi intr-una
absurda), pentru ca lacul invecinat (Titicaca) prezinta fauna si vegetatie
oceanica, iar pe muntii din imprejurimi s-a putut indentifica o "linie de sare"
datorata apelor marine care au acoperit cindva acele paminturi, concluzia
trasa a fost una simpla: constructia orasului a precedat ridicarea noului lant
andin, situat cindva la nivelul marii, si o serie de miscari tectonice violente a
pus capat terminarii sale.

...si Omega

In general, escatologiile sunt strins legate din punct de vedere ideologic de


conceptia Universului ciclic. Indirect, chiar si scrierile Biblice confirma
existenta unui astfel de Univers, la finele Apocalipsei facindu-si aparitia "un
cer nou si un pamint nou".
In filosofia indiana, ciclicitatea, Roata Universala, se extinde de la nivelul
universal si la cel uman, prin intermediul metempsihozei. Fiecare este
predestinat la un anume numar de existente terestre, dictat de karma, abia
dupa ce acest sir se epuizeaza, penitenta este completa si individul poate
accede la Nirvana, scopul ultim.
Escatologia araba este similara cu cea crestina: exista un mesia, denumit
Mahdi, care va cirmui poporul ales pe parcursul aceluiasi mileniu de pace pe
care textele biblice insele il propovaduiesc, dupa care va urma ultimul mare
conflict. De asemenea, inainte de sosirea mintuitorului iranian Saoshyant,
fiul sau reincarnarea directa a lui Zarathustra, va cadea din cer cometa Gurz-
Sehr (care coincide cu acel bolid biblic denumit "Pelin", sursa otravirii
apelor), transformind Pamintul intr-o mare de metal si piatra topita, prin care
dreptcredinciosii vor trebui sa treaca inot din morminte, catre a doua viata.
Va urma apoi conflictul final--Ahura-Mazda--in care sarpele Dahaka,
intruchiparea Raului isi va gasi sfirsitul. O trimitere la extrem de similarul
Antichrist, si la batalia Armaghedonului este implicita…

Veda infatiseaza ideea universului pulsatoriu in conceptia erelor pralaya, care


corespund cu cei cinci tonatiuh, sau sori nahuatl. In primul Soare, Patru-
Jaguar, condus de Tezcatlipoca, Pamintul era populat de giganti, care au fost
in cele din urma, in anul al 13-lea distrusi de jaguari. Al doilea Soare, Patru-
Vint, a fost guvernat de Ehecatl, o ipostaza a lui Quetzalcoatl ca zeitate a
vintului. Cind a doua era a fost distrusa de uragane, toti oamenii au fost
transformati in maimute. Patru-Ploaie, era lui Tlaloc, si-a gasit sfirsitul sub o
ploaie de foc, iar fiintele umane au devenit ciini, fluturi si curcani. Al
patrulea Soare, Patru-Apa, dominat de zeita apei Chalchiuhtlicue ("Cea cu
fusta de Peruzea"), sfirseste printr-un diluviu. Zeita transforma oamenii in
pesti, pentru a putea supravietui in apele, care au stagnat 52 de ani. Gigantul
Xelhua supravietuieste, urcindu-se pe muntele lui Tlaloc, in timp ce perechea
umana Nata si Nena (iata o varianta a mitului lui Noe) construiesc o
ambarcatiune. Era curenta este Patru-Miscare, dominata de imaginea zeului
Soare Tonatiuh, si va lua sfirsit in cutremure si foamete.
Erele Yuga indiene, in numar de patru (de aur-Kritayuga, era dreptatii in care
domneste Dharma, de argint-Tretayuga, in care incepe decadenta, de bronz-
Dvaparayuga, al carei patron este Dvapara, zeul jocului de zaruri, si de fier-
Kaliyuga, o era a raului si intunericului, patronata de zeita Kali) subscriu
aceluiasi univers ciclic.

Sfirsitul printr-o iarna eterna apare in Scandinavia, dupa ce lupul Fenrir


inghite Soarele si il ucide pe Odhinn--zeul care domina panteonul. Acesta va
fi, in cele din urma razbunat de fiul sau, Wydarr. Aceeasi escatologie a
gheturilor vesnice este sugerata si in Avesta, scrierea sacra a zoroastrismului.
Sunt oare aceste viziuni asupra sfirsitului simple expresii ale temerilor care
umbresc viitorul omenirii, simple speculatii ale unor minti nestiutoare ?
Poate… sau poate nu.
Ipoteza universului pulsatoriu devine din ce in ce mai pertinenta, pe masura
ce rationamentele pe marginea Big Bangului, si a fenomenului
complementar--Big Crunch--sporesc in complexitate. Stiinta a oferit chiar si
o posibila perioada a unei astfel de pulsatii: 82 de miliarde de ani…
Cu 10 000 de ani in urma, Pamintul era inca invadat de gheata. Cauza ?
Glaciatiunea cuaternara, inceputa acum 1.6 milioane de ani. Se estimeaza ca
aceasta stare persista si astazi, desi gheturile s-au retras acum citeva mii de
ani. Cauzele acestor fenomene sunt legate in principal de miscarea sistemului
solar, si a bratului pe care acesta se afla, in raport cu Galaxia: trecind prin
zone cu densitate mai mica sau mai mare de materie in parcurgerea unei
orbite complete, cimpul magnetic terestru si fortele gravitationale se
schimba, si de aici, insasi orbita terestra sufera modificari. Oare sursele
directe ale textelor sacre--asa-numitii "Zei"--cunosteau caracterul repetitiv al
acestui fenomen ? Cunosteau ploile de meteoriti, si impacturile ca acela care
a spulberat dominatia dinozaurilor, acum 65 de milioane de ani, la finele
cretacicului ? Aveau notiunile de astronomie necesare pentru a dezvolta teorii
similare celor la care chiar stiinta contemporana adera, si pentru a reusi sa
manipuleze astfel o intreaga specie, orbita de propria mirare si ignoranta ?

Credinta, pulbere de stele

Religia absolutizata: coordonata "fundamentala" a societatii, mijloc al


"desavirsirii"… si cea mai elaborata crima impotriva umanitatii… Iata, pe
scurt, o definitie a ceea ce imi provoaca cele mai mari nedumeriri, mi-a oferit
cele mai mari sperante si imi naruie in permanenta visele pentru specia
umana. "Crede si nu cerceta". "Supune-te vointei Domnului tau". Asculta, ca
sa nu intelegi; inceteaza cautarea, sufoca-ti curiozitatea, in numele sfinteniei.
Inabuse vocile blasfemiatoare, pentru ca ele pot grai cioburi de adevar.
Respecta, in virtutea fricii, un Dumnezeu egoist si razbunator. Temindu-ne de
propria noastra pieire, vedem in fiecare fereastra spre infinit o ispita, in
fiecare intrebare o blasfemie. O societate dominata de religie nu poate vedea
mai departe. Iata Cutia Pandorei… Odata aruncata de o minte diabolica in
mijlocul unor fiinte umilitor de primitive, religia a devenit o necesitate, si un
cerc din care nu se mai poate iesi niciodata. Mereu va exista indoiala si
mereu va exista teama fata de Cuvintul Sfint, in momentul in care orice
tendinta contrara lui va fi pusa pe seama Fortelor Raului. Iar credinta este
mult prea adinc inradacinata in spiritul omenesc pentru a putea fi abandonata
vreodata intr-un mod absolut; ea ne defineste ca specie. Suntem doar
expresia propriilor noastre obsesii si terori, sau a unei manipulari subtile si
imperceptibile ?
Unde ar fi ajuns astazi umanitatea daca nu ar fi trebuit sa poarte povara
credintei ? Nu pot raspunde cu certitudine. Poate ar fi iesit din caverne mult
mai devreme, fara a mai astepta indurarea zeilor si fara a se mai teme de
razbunarea acestora. Poate ca in momentul de fata Pamintul ar fi fost pustiu,
devorat de o rasa furibunda, cu o istorie infima.
Se pune insa intrebarea de unde porneste aceasta nevoie atroce de a crede ?

Este un act de suprema disperare ? Este un act de suprema speranta ?


©2005 Raluca Iosifescu. Toate drepturile rezervate

Mai mult decat despre ingeri


Recenzie
Mai mult decat despre ingeri

Recenzie a cartii lui Andrei Plesu, Despre ingeri, aparuta la editura Humanitas, 2003. Cartea este
propusa la sectiunea Bibliografie - Scriitori si ganditori romani - Andrei Plesu.

De la inceput as dori sa spun ca Andrei Plesu este o prezenta deosebita in peisajul literar
romanesc. In primul rand prin calitatile umane pe care le poseda si, foarte important, le practica.
Intr-o scurta expunere as incepe cu linistea si calmul superior, as continua cu bunul simt si
modestia si as incheia cu talentul de bun ascultator, orator si moderator. Si in al doilea rand prin
modul sau de a scrie o carte. Ma refer aici la etapizarea si derularea intr-un timp indelungat a
proiectului unei carti, la timpul necesar macerarii ideilor si starilor sufletesti si condimentarea
acestora cu experientele personale si observate la altii, toate etape sufletesti necesare unei lucrari
de calitate. De-abia la urma, dupa ani de purtare in suflet si de combinatorica sufleteasca, dupa
dureri morale, intrebari si incercari, urmeaza lungul proces al organizarii materialului purtat si
scrierea textului ca o declaratie de credinta, cu pathos, dintr-o suflare, eliberator, dar totusi temperat
de maturitate si intelepciunea varstei.(tot eliberator este si scrisul de la final, segmentat de un timp
niciodata suficient)
Reteta scrierii unei carti la Andrei Plesu este dura din punct de vedere personal si presupune
combinarea dozata a rezultatelor perceptiei personale dintr-o viata de om, a cunostintelor
profesionale, a experientelor traite direct si a celor observate in societate, a miilor de experiente
transmise de carti, articole si intalniri. Cand toate acestea sint puse in slujba unei pasiuni, a unui tel
purtat in suflet ani la rand, scrierea propriu-zisa a cartii devine un act obligatoriu, de eliberare de
sub uriasa presiune acumulata in zecile de luni premergatoare. Atat de complicata si grea devine la
un moment dat povara sufleteasca si atat de puternic sentimetul utilitatii viitoarei lucrari pentru
publicul larg, incat ajunge la un moment dat sa-ti acapareze intreaga atentie si sa ajungi la stari de
oboseala fizica si epuizare mentala. Insa momentele in care scrii esti energie pura, putere si forta,
avant si euforie, te redescoperi si te regasesti in cele mai profunde depozite ascunse, te cunosti si
te privesti direct, fata in fata cum nu o mai poti face nicidecum in viata "normala", iar rezultatul este
o traire complexa care te regenereza si intinereste, suflet si fizic deopotriva.
"..., proiectul cartii a devenit pentru mine o forma de supravietuire intelectuala. M-am raportat la el,
vreme de peste zece ani, ca la o unica justificare, ca la singurul reper de normalitate intr-un context
biografic dominat de risipiri tranzitorii, de arbitrar istoric, de dezordini...Sint cu atat mai bucuros, mai
eliberat sufleteste, sa pot pune, in sfarsit, punct" (p.9)
Obligatiile zilnice si sociale pot insa torpila acesta normalitate a scrisului si, asa cum Dl. Plesu a
patit-o in cazul de fata, se poate ajunge la o segmentare dureroasa a continuitatii in scriere, la
chinuitoare reacomodari si de neevitat abandonari in dezvoltarea textului. Iar pe de alta parte, ca o
ironie, asteptarile sociale si universitare generate de reputatie sunt neiertatoare.
"...datorita unor imprejurari care tin de angajarile mele publice de dupa 1989, nu m-am putut dedica
studiului decit intermitent, trebuind, dupa fiecare intrerupere, sa fac penibile eforturi de
reacomodare. N-am scris, asadar, in pacea benedictina a unei chilii captusite de carti, n-am avut
calma suita de idei a cercetatorului traditional." (p.9)
Metodologia de scriere marturisita de A. Plesu este de fapt o declaratie, o deschidere si marturisire
ascunsa si neampartasita a modului de a-l trai si practica pe sufletul Andrei de catre scriitorul Plesu,
dar care poate fi deplin intelesa doar de cei care practica scrierea cartilor ca un autentic mod de a
trai si pentru care fiecare carte este tot cate o iubita care dupa ani de viata te paraseste, rupandu-ti
din suflet partea care de mult nu-ti mai apartinea, lasandu-te sa te re-intregesti si recompletezi.
Din cele de mai sus, mergand cativa pasi mai departe, pot contura un vag profil al modului cum
intelege Dl. Plesu sa abordeze practica scrisului: nimic nu iese la lumina tiparului fara sa fie
expresia unei convingeri, fara sa fie rodul unei tensiuni interioare si fara sa poarte pecetea
sinceritatii fata de tema abordata. Nu exista puncte de vedere si articole sau carti de dragul
scrisului, al pastrarii unei reputatii, al confirmarii fata de sine a identitatii de scriitor. Iar din acest
punct de vedere, al calitatii scrisului in acord cu sistemul de credinte si valori interioare, scrisul
autentic care vrea sa dureze nu poate apare decat ca un drum atasat vietii sociale si profesionale, o
invizibila activitate cumulativa derulata timp de zeci de luni, punctata in scris de rabufniri de viata si
vitalitate eliberatoare, ce-i drept moderate de profesionalism si varsta, dupa caz.

Incepind comentariile privitoare la carte, pot spune ca la fel ca declaratia voalata a metodologiei de
scriere a unei carti pe care o practica autorul, ceea ce este mai bun in carte trebuie gasit cu rabdare
in cateva paragrafe si fraze imprastiate in intrega carte. Ma refer la acel tip de idee si informatie
psihologica foarte rar gasite chiar si in texte din reviste dedicate, care te fac sa gindesti, nu te lasa
citeva zile sa dormi linistit, iti tulbura fericirea ignoranta, te proiecteaza intr-o alta lume si iti clatina
intreaga perceptie a lumii in care traiesti, facindu-te sa te gindesti serios: "...si daca este adevarat?
Este oare posibil?"
In afara acestor scurte paragrafe de idei psihologice si mistice, cartea este in principal o expresie a
bunului simt si seriozitatii autorului, o sinteza a ideilor principale vehiculate de-a lungul timpului
despre ingeri.
Si povestea ingerilor incepe din primele pagini unde aflam ca "inger" vine din cuvintul grecesc
"angelos" care inseamna sol, mesager, ambasador. Initial sint prezentati ginditori teologi inca
influenti, cu o intelegere si explicitare a fenomenului ingerilor, a lumii materiale, a lumilor
intermediare si a lumii divine in termenii si prin prisma si logica luate din datul imediat al lumii in
care traim: ierarhizare, libertate si limitare, ordine finala si sens, etc, care ne fac sa ne intrebam
asupra limitarilor conceptuale cu care operam. Mai mult, aparitia si existenta lumilor non-materiale
apare la unii in mod uman-mecanic, ca un necesar dat logic pentru acoperirea si explicarea
intervalului dintre Om si Dumnezeu. Filon din Alexandria isi depaseste ginditorii din timpul sau
definind ingerii ca "energii", "suflete neintrupate", "arhetipuri", forme nevazute ale lumilor
necorporale, evident in intelegerea initiala a termenilor enumerati. (p,26) Alt ginditor interesant este
Plotin cu a sa gradare a realului pe verticala, de la materia bruta la inaltimea divina. Fiecare treapta
(citeste: lume) superioara controleaza treapta inferioara si fiecare fiinta din lumea materiala isi are
superiorul lui. Ingerul este o fiinta reala, cu existenta materiala si in acelasi timp "e o extensie a
Eului, prima expansiune a omului creat inspre Dumnezeu". Fiind reflexia Eului nostru in lumile
necorporale intermediare, aflate intre lumea materiala si cea divina-Sursa, calitatea si stralucirea
ingerilor se modifica intr-un mod neinteles in functie de omul pe care-l reflecta. (p.28)
O alta idee interesanta este punctul de vedere al Sfintului Ioan Cassian care vede corporalitatea ca
o frina in calea decaderii spre demonic, frina pe care ingerii nu o mai au. Concluzia este ca ingerii
au o mai mare libertate dar si o mai lejera si larga posibilitate de a se pierde in pacat, deci
accederea la un nivel de libertate superior nu iti este acordat - si asta spre binele tau - daca nu
reusesti sa treci de tentatia si ignoranta pacatelor lumii materiale (p.34).
Intelegerea psihologica a fenomenului apare la Isaac Sirul, Grigorie Palama, Hildegard von Bingen
si altii prin tema comuna cum ca ingerul ar fi de fapt un organ interior, vocea constiintei care este
racodata la divinitate. Astfel ceea ce pare sa fie o inclinatie sau idee proprie este de fapt de origine
angelica, sugestia originara din lumea ingerilor devenind autosugestie in lumea de aici, materiala si
umana. Ne aflam practic in apropierea ideilor si conceptiilor mistice care transmit viziunea ca lumea
materiala este direct influentata de modificarile survenite in planurile existentiale superioare si
invers. (p.119)
Un intreg capitol (nr.4) este dedicat calugarilor, ascetilor laici si luptei continue a acestora pe lungul
si greul drum al sfinteniei si initierea contactului cu entitatile necorporale. Este prezentata vechea
conceptie a simbolisticii aripii, adica conceptia acceptarii greutatilor si jugului vietii sfinte si curate ca
o conditie a inaltarii sufltesti. In analogie cu pasarile care trebuie sa accepte greutatea penelor
pentru a se putea ridica la cer, "jugul monahal e greutatea care te usureaza, sarcina care te
lanseaza, povara care te face imponderabil". (p.141) Urmeaza explicarea simbolisticii mistice a
ochiului divin, atoatevazator, caruia nimic din ce se petrece in aceasta lume nu-i scapa. La nivel
uman apare si "cel de-al treilea ochi" care activat poate "vedea" lumea materiala asa cum o vede
Dumnezeu. Ochiul launtric, ascuns, spiritual al inimii este "insusi ochiul divin, ochiul prin care Sursa,
reactivata in interiorul ascetului, se vede pe ea insasi". Acest ochi al inimii nu se inchide niciodata si
poate fi transformat in calitate-virtute a spiritului cu scop ofensiv: in loc de somn avem veghea si
vigilenta spirituala neodihnite in cautarea adevarului si a lui Dumnezeu. (p.153)

La capitolul scapari ale cartii se poate trece si absenta prezentarii unor intilniri de gradul zero intre
calugari, sfinti, mistici si profani cu materializarile ingerilor si consecintele acestor intilniri asupra
subiectilor umani. Intr-o carte in care conceptiile expuse presupun ca de la sine inteleasa existenta
ingerilor ca "substanta" si existenta constienta si autonoma, marturiile pe tema corporalitatii ingerilor
sunt surprinzator de sarace. Doar intr-o nota de subsol gasim ca Grigorie cel Mare si Toma
d’Aquino admit existenta corporala a ingerilor, sub forma unui corp translucid de tipul aerului
condensat (p.69). Aceasta tema poate parea banala si amuzant-ironica pentru multi dintre cititorii cu
pretentii a D-lui Plesu, si poate tocmai de aceea domnia sa s-a facut ca uita sa scrie si despre asa
ceva. Dar marturiile multor oameni care au avut astfel de experiente, de la sfintul din pustie la
profanul pierdut in metropola sunt prea numeroase si intrigante pentru a le lasa sa se stinga fara
ecou. Dintr-un motiv practic este bine de stiut ca aceste intilniri, desi poate dorite si chemate de
crestinul care mai mult motaie in noi, nu sint tocmai indicate pentru psihicul profan. Pot face cu bine
fata unui inger, ca entitate energetica intrupata in lumea materiala doar aceia care s-au pregatit ani
de zile pentru acest moment, prin rugaciune, tehnici de meditatie, dezvoltarea unor capacitati extra-
senzoriale si mai mult decit orice, prin credinta si viziune mistica asupra Creatiei. Pentru omul
simplu, crescut in reclame si cufundat in viata cotidiana o astfel de intilnire inseamna de obicei
apropierea de momentul trecerii dincolo, este semnalul ca nisipul din clepsidra vietii este aproape
cu totul scurs, mai traind dupa aceea cateva zile, saptamini sau citiva ani, desi nu putine sunt si
cazurile in care martorii profani au mai trait mult si bine dupa un astfel de eveniment. (vezi cum in
majoritatea cazurilor reale prezentate de Aniela Jaffe - secretara si colaboratoarea lui CG Jung - in
cartea sa "Aparitii de spirite si semne prevestitoare", Humanitas, 1999, subiectii unor intilniri cu
ingeri, in decurs de citeva zile sau saptamini, uneori pina la 2-3 ani, acestia au decedat)

O alta idee mai deosebita se refera la asimilarea ingerilor cu zilele Creatiei. Interpretarea mistica a
textului biblic al facerii lumii introduce ideea a doua lumi de lumina ne-materiale: lumea divina
originala, cea dintii creata, lumea Surselor, a arhetipurilor si energiilor libere si lumea nemateriala
intermediara generata de lumina "care este reflexul creat al celei supreme". Lumina
reflectata/codata in lumea intermediara din cea divina este constituientul din care sint facuti ingerii
sau orice alt tip de fiinta care populeaza acest spatiu. Zilele din creatia textului biblic se refera la
"lumina" originala a lumii divine reflectata de lumea intermedira si devenita ulterior creatoare a lumii
materiale. Ingerii ar fi reflexia acelei "lumini" divine originale creatoare - in fapt o lumina fara nici o
legatura directa cu Soarele si fenomenul astrologic acceptat universal - care in mod profan a primit
numele de "zi". Aceasta "zi" se refera nu la un dat din lumea materiala ci la o realitate constitutiva a
lumilor intermediare. De exemplu putem interpreta ca muntii si apele au aparut prin mijlocirea unei
lumini-energie de un anumit fel (o anumita vibratie), animalele si pasarile au rezultat din constitutia
aceleiasi lumini-energie, dar de o alta vibratie, etc, toate aceste "lumini" fiind de fapt reflexii ale
surselor aflate in lumea divina. In modul acesta ajungem la presupunerea ca pentru a fi creata
lumea materiala, a fost folosit acelasi tip de "lumina"- energie divina, dar care sufera pe parcurs
variatiile impuse de lumile intermediare. Zilele pamantene din Biblie nu au nici o legatura reala cu
"lumina" divina reflectata de lumea intermediara; lumina divina reflectata de lumea intermediara nu
este lumina propriu-zisa, nici macar in conceptie mistica, ci un fel de Sursa-constituient al lumilor, o
emanatie divina constructoare care contine chiar pe Dumnezeu intr-un mod codat.(p.198)

In fine, lasind la o parte prezentarea multor alte teme ale angelologiei abordate de ginditori prin
prisma umanului si logicii, pot incheia prezentarea partii profane a cartii prin remarcarea definitiei
angelologiei: "Angelologia [...] e o metodologie, poate chiar forma arhetipala a metodologiei. Ea
stabileste etapele unui drum si recomanda ghidajul unor fiinte intermediare, care controleaza
pragurile dintre etape".(p.264) Rolul ingerilor este de a ne aduce inapoi in sfera divina aplicind
tehnica pasilor marunti care "sa divizeze departarea care ne separa de absolut" si de a ne intinde la
maximum posibil viziunea noastra teologica despre absolut si drumul pe care-l avem de parcurs.
Aceasta idee a continuitatii parcursului spiritual - asistati fiind de ingeri - si de revenire, ajungere
intr-un "loc" divin presupus originar ne plaseaza usor usor in apropierea conceptiei mistice a
reincarnarii si a eliberarii de sub povara materiei printr-un numar de experiente si incercari.

Iar in continuare voi prezenta viziunea mistica asupra lumilor ne-materiale, prezentata de Andrei
Plesu in cartea sa, din pacate intr-un mod neunitar, imprastiata in citeva paragrafe si fraze pe
parcursul intregii carti.
In cartea D-lui Plesu este expusa pe scurt si intr-o relativa autonomie fata de tema declarata a
ingerilor si o viziune mistica (si deci revelata) asupra Creatiei divine. Este vorba despre incitanta si
tulburatoarea viziune mistica a zoroastrismului din spatiul iranian, in personificarea vizionarului Ibn’
Arabi si prezentata initial culturii europene de Henry Corbin. (p.57,60) Conform acestei doctrine
Creatia este revelata ca fiind structurata in trei Universuri: Universul concret (lumea materiei ,
dorintelor si senzatiilor, a obictelor sensibile ), Universul Suprem-Primordial (lumea Inteligentei
pure, a Arhetipurilor, sediul Realului si Adevarului ultim, Sursa emanatiilor constructore, lumea
Spiritului), si intre aceste doua Universuri se intinde un cel de-al treilea Univers al lumilor
intermediare (planul astral) alcatuit din lumea ideilor si al imaginilor. Aceaste lumi intermediare s-ar
afla pe suprafata covexa a lumii fizice, pe cea de-a noua sfera panetara, la limita Universului
sensibil, dincolo de care se afla cele 70.000 universuri al sufletului. (p.58,59)
Prin prisma acestei mistici pot dezvolta ca rolul lumilor intermediare este de a crea o foaie de drum
fiintelor aflate in Universul sensibil in sensul lor ascendent spre Sursa care le-a creat, si in acelasi
timp de a reflecta Universul Suprem in lumea materiala. Nici o fiinta care se zbate in lumea materiei
nu este capabila sa inteleaga si perceapa Realitatea si Adevarul Suprem, aflate in Lumea
arhetipala a spiritului. Cel mult vizionarii, profetii, paranormalii pot sa inteleaga frinturi ale lumilor
intermediare, din "mundus imaginalis", dar niciodata aspecte din Universul Suprem. Arhetipurile
aflate in Lumea Inteligentei pure pot fi intelese ca forme concentrate a proiectului existential al
fiecarei energii din lumile intermediare si din lumea materiei, exprimata/manifestata sub forme
diverse de existenta, cu nivele de constiinta diferite (de la constiinta pietrei si pamintului, la
constiinta insectelor, plantelor, animalelor, omului si a diferitelor forme existentiale din lumile
intermediare). Fiecare energie exprimata intr-o forma sau alta si inzestrata cu nivel de constiinta
este continuua, direct legata si dependenta de Sursa originala arhetipala din care provine, care-i
pastreaza proiectul devenirii si-i imprima etapele de parcurs. In cazul "luminii"- energiei incatusate
de modulatie grosiera, creatoare a unui nivel de constiinta limitat (fiintele umane din lumea
sensibila) existenta pe pamint se desfasoara atit timp cit proiectul divin si legatura transcendenta o
permite; in fiecare secunda suntem in viata datorita legaturii transcendente cu Sursa arhetipala din
Universul Suprem; moartea fiind o retragere temporara a legaturii transcendente care-l lega pe Om
de Sursa sa, el urmind sa treaca prin alte lumi si experiente pentru a se putea reintra in lumea din
care a fost creat. Creatia are loc mereu, si in aceste minute in care cititi acest text, are loc in
Universul Suprem pe care nici o fiinta umana nu si-l poate reprezenta si implica crearea de
arhetipuri, forme originare de energie transformate ulterior in Surse tractoare si constructoare, rupte
din trupul Celui Eten.

Stanislav Grof in cartea sa Jocul Cosmic lanseaza ideea Creatiei initiale a arhetipurilor divine de
catre o Sursa. "Materia prima" folosita pentru creatia arhetipurilor divine este de aceeasi natura cu
cea a Sursei din care acestea iau nastere, rezultatul fiind o clona a Sursei care pastreaza intr-un
mod secret codul/alchimia interna a acesteia. Adica fiecare arhetip si energie creata are incorporata
in ea "ADN"-ul divin, alchimia interna din care este facut Dumnezeu. Ulterior aceasta energie
arhetipala sufera modificari de diferentiere si pierdere a calitatilor originale divine, fiind trimisa in
infinitul lumilor intermediare si obligata sa inceapa drumul invers al recapatarii calitatii divine. Dar
chiar si la acest nivel profan, o energie arhetipala degradata contine codul intern, "ADN"-ul Sursei.
Ideea ca fiinta umana contine in proiectul ei arhetipal codul Sursei este deosebita. Daca un fel de
"cataclism divin" ar avea loc, un singur om ar fi de ajuns pentru a reface, regenera Sursa si a
reporni motoarele Creatiei. Miliarde de ani dupa un cataclism total Universuri, planete si stele, lumi
materiale si intermediare ar fi din nou la locul lor si totul ar fi din nou ca in momentul de dinaintea
dezastrului. Daca un cataclism cosmic ar avea loc, si din toata creatia ar ramine o singura forma de
energie, fie ea si de ultim nivel si cu cea mai de jos forma de constiinta, intrebarile la care nu-mi
propun sa raspund sunt: in ce conditii "ADN"-ul divin al Sursei incepe sa se auto-activeze si
regenereze in cadrul acestei forme de viata sau daca aceasta reactivare poate incepe si in
conditiile existetei deja a unei Surse, a unui Univers, astfel incat la un moment dat sa apara doua
Surse si doua Universuri. In cadrul procesului de refacere sau dublare al Universului Suprem si al
Arhetipurilor aceasta forma de existenta ramine la statutul ei initial de "lumina"- energie sau incepe
sa evolueze in sensul cresterii sau dublarii Universului, ajungind in final in postura de...Dumnezeu?
Exista deja ideea ca de fapt fiecare fiinta umana ar purta in arhetipul sau, intr-un mod
inspaimintator de concentrat, nu doar "ADN"-ul Sursei, ci intreaga creatie existenta la un moment
dat si ca orice modificare, aparuta in orice punct al Creatiei, se imprima prin back-up incremental
imediat si automat in arhetipul fiecarei fiinte umane. O teribila copie de siguranta a intregii Creatii
exista in "Proiectul arhetipal"(in Realitatea Arhetipala) al fiecaruia dintre noi, de la copilul neajutorat
din leagan la cel care agonizeaza nestiut pe patul de moarte.

Revenind la Lumea ahetipurilor divine, aceasta ar fi formata din toate proiectele existentiale
emanate de-a lungul mileniilor de Sursa. Aici, intr-un mod inca neanteles de om, se afla Arhetipul
OM, Arhetipul COPAC, Arhetipul INGER,...etc. Aceste arhetipuri (sau matrici de energie pura si
informata) stabilesc norme unitare si comune de existenta, exprimare si limitele de putere asupra
Creatiei pentru toate formele de constiinta apartinind de un arhetip. De exemplu, pentru toti oamenii
apa nu are gust si toti oamenii au acelasi gust pentru ulei, vin, mere, pere, etc. Astfel, nu exista
fiinte umane - exceptind fireste cazurile medicale - care sa manince un mar si sa fie convinsi ca
maninca o friptura de pui. Gustul fructului mar ca senzatie este un dat unic arhetipal, stabilit odata
pentru totdeauna la momentul creatiei arhetipurilor OM si MAR. Gestionarea si siguranta
arhetipurilor proiectelor creatiei este un fapt de prima importanta pentru toti cei creati, aflati sub
imperiul undei tractoare a unui arhetip, orice modificare nedorita in alchimia unui arhetip schimbind
instantaneu forma de exprimare si chiar existenta tuturor formelor de viata create din acest arhetip.
De un lucru insa putem fi relativ siguri: Arhetipul OM este cel mai complet si mai indraznet proiect al
Sursei din Universul material, fiintele aparute din codul sursa al acestui arhetip avind cea mai mare
putere din Univers, inclusiv aceea de a-l distruge, de la o margine de Univers la cealalta.
Deoarece lumea intermediara este un dublu plan de reflexie a lumii materiale si arhetipale (si nu de
retinere a acestei reflexii !!), rezulta ca orice forma de energie si constiinta este automat transpusa,
reflectata un timp in lumea intermediara, de unde ulterior se integreaza definitiv in Realitatea
Arhetipala, dar si ca energia emanata din Realitatea Arhetipala ajunge in lumea materiala filtrata de
lumea intermediara. Lumea Arhetipala influenteaza si constituie Lumea materiala prin intermediul si
mijlocirea Lumilor intermediare.
Henry Corbin traduce expresia nativ iraniana a Lumilor intermediare prin formula latina "mundus
imaginalis", desemnind acea lume care exista si se exprima prin imagini. "Mundus imaginalis" este
vazuta ca un plan de reflexie intre lumea spiritului si cea a materiei, urmind ca la sfirsitul timpului sa
putem trece de barierele pe care le creeaza, pentru a accede in Universul Suprem si a ne
reintoarce la Sursa. Constructia a "mundus imaginalis" este de asa natura, incit ea poate reflecta
dar nu si incorpora informatia primita din Lumea materiala sau arhetipala.
Substanta a "mundus imaginalis" este translucida iar imaginile care o alcatuiesc capata viata doar
ca urmare a exprimarilor formelor de energie create.
"Mundus imaginalis e lumea intermediara dintre lumea corpurilor, a existentelor materiale si lumea
Intelectului pur, a existentelor spirituale. E prin urmare lumea sufletului, o lume in care spiritul si
corpul se intrepatrund, o lume de imagini, imaginala, dar la fel de putin imaginara ca si lumile care o
flancheza. In aceasta lume au loc viziunile, revelatiile, teofaniile de tot soiul si resurectia postuma a
sufletelor. In aceasta lume in care nu exista spatiu si in care timpul e reversibil Absolutul coboara
atit cit este necesar pentru a se arata creaturilor sale." (p.275) Cit despre existenta autonoma a
acestei lumi ni se precizeaza:
"Mundus imaginalis nu este un accident al vietii interioare, un fenomen psihic.Viziunea pe care o
are un profet e, desigur, viziunea sa. Dar toti profetii se intilnesc intr-un spatiu comun al viziunii ...
Spatiul comun al viziunii e deci nu subiectiv, ci inter-subiectiv si de fapt trans-subiectiv".
In acest spatiu al lumilor intermediare, in care materia si absolutul se apropie si intra intr-o forma de
contact prin mijlocirea unui complicat joc de oglindiri reciproce se afla casa ingerilor. (p.276,278)
Mundus imaginalis nu este o lume obiectiva, ci este la hotarul care desparte exterioritatea de
interioritate. (p.275)
Viziunea lumilor intermediare duce pina la urma la concluzia ca noi, in lumea materiala nu traim cu
un suflet inchis intr-un corp, ci de fapt sintem un corp care traieste intr-un suflet:
"...cu cit patrunzi mai tenace spre interior, cu atit esti mai aproape de o alta exterioritate ... daca
avansezi suficient de mult spre inauntru, dai, intr-un tirziu, de un Ťin afarať, dar de un alt Ťafarať
decit cel din care plecasesi. Iesi din realul imediat, dar nu pentru a te pierde in fantasmagorie ci
pentru a lua cunostinta de un alt real, cu alte coordonate si alt statut ontologic.... Spatiul devine
calitativ, se lasa parcurs mai incet sau mai repede, in functie de metabolismul starilor sufletesti,
timpul devine si el calitativ, ceea ce inseamna, intre altele, ca devine reversibil. Ceea ce este
spectaculos in aceasta interioritate care produce un exterior este ca, in cele din urma, interiorul
devine anglobant, invaluie exteriorul. Ne confruntam cu o lume care, ca orice lume oglindita,
rastoarna raporturile. Nu mai exista un corp inauntrul cariua intilnim sufletul. Este o realitate
sufleteasca inauntrul careia intilnim, ca pe un simbure, corpul. Interioritatea ... inveleste lumea
exterioara, o contine" (p.73)
MUNDUS IMAGINALIS ESTE SI LOCUL IN CARE SE DESCOMPUNE/DIZOLVA IN SPIRIT
SUFLETUL, DUPA MOARTE. DUPA CUM CORPUL SE DESCOMPUNE IN REGNUL MINERAL,
SUFLETUL SE DESCOMPUNE SI EL IN REGNUL LUI. "IAR REGNUL IN CARE SE
DESCOMPUNE INCARCATURA NOASTRA SUFLETEASCA E ŤIMAGINALULť". (p.75,271) Citatul
se refera la binecunoscuta idee mistica a celei de-a doua morti si pierderea corpului astral in
momentul accesului intr-un plan superior. Planul astral este aici exprimat prin formula "mundus
imaginalis". Deosebita este insa ideea ca "materia prima" din care este format planul astral este de
aceeasi natura cu rezultatul actului uman al imaginatiei creatoare ("imaginatio vera").

Dar nu oricine are acces la "mundus imaginalis", ci numai cei porniti in cautarea lui, iar experienta
traita nu poate fi impartasita intr-un mod inteligibil unui profan: "Lumea imaginala e reala, dar e
altfel reala decit ceea ce socotim, de regula, real....Ea traieste numai ca urmare a unei relatii: relatia
dintre ea insasi si cel care o cauta....ca sa se dechida, are nevoie de activarea interesului tau
pentru ea si de o facultate speciala, din familia imaginatiei. In acest sens ea este o lume virtuala,
care se desfasoara obiectiv abia in momentul in care sint dispus sa prind contur in fata ei. Ii fac loc,
ma raportez la ea, o chem - atunci ea se manifesta. Bat - mi se deschide. Daca imi iau ochii de la
luminile ei crepusculare - se volatilizeaza, se inchide, reintra in virtual."(p.70)

Dar daca viziunea Creatiei si a lumilor intermediare este interesanta, ceea ce urmeaza poate parea
pentru unii curat SF. Si asta deoarece fiintele umane au in mod real capacitatea de a percepe
individual si direct lumile intermediare si de a influenta indirect, via Lumea Arhetipala si Lumea
intermediara, orice aspect existential din lumea materiala. (deci produci efecte aici prin mijlocirea
indirecta a Lumii arhetipurilor si Lumilor intermediare)
Acest lucru se poate face printr-un "organ" uman special numit "imaginatio vera", orientata nu spre
substitutia arbitrara a realului, ci pentru instaurare de realitate. (p.76) Spre deosebire de imaginatia
fantasmagorica, producatoare de compensari psihice si refaceri vindicative ale Eului, "imaginatio
vera" este o imaginatie umana creatoare, care poate sesiza aspectul de imagine al "realului"
material.
"Imaginatio vera este calea regala de acces catre o rubrica a realului .... a unui univers metafizic,
alcatuit din imagini, adica forme care fara a fi abstracte sunt totusi necorporale. Imaginatio vera e
gindire in imagini, e capacitatea de a vizualiza realitati trans-vizuale, de a incorpora spiritul". (p.273)
(Subliniere: "imaginatio vera" poate incorpora spiritul, poate imblanzii energiile creatoare)
"Imaginatio vera e mai curind o capacitate de a transfera invizibilul in vizibil, de a pro-pune spiritului
imagini revelatoare.....Imaginatio vera isi are obiectul in mundus imaginalis".(p.276)
"Imaginatio vera e o facultate instauratoare de realitate....ea poate produce lumi consistente. Prin
aceasta, ea este, intr-un anumit sens, de aceeasi natura cu inzestrarea creatoare a lui Dumnezeu
si ca atare infinit mai productiva decit stricta fantezie omeneasca." (p.78)
Aceasta creatie prin tehnici imaginative lasata in puterea omului este posibila deoarece "... in lumea
imaginala gindirea si existenta coincid. De indata ce gindesc un lucru, lucrul pe care il gindesc
exista. Si tot ce exista e alcatuit din substanta gindirii mele...facerea dumnezeiasca a lucrurilor este
un act in care a gindi e simultan cu a infiinta, in care simplul fapt de a gindi instituie fiinta" (p.79).
Daca simplul fapt al gindirii duce la creatie in lumea intermediara si ulterior la schimbari in Sursa,
intelegem de ce orice permisiune de a te ridica la un nivel existential superior este data doar dupa
atingerea si mentinerea unui nivel spiritual necesar. Daca unui profan i s-ar da voie sa acceada in
Lumea Arhetipurilor si sa se joace cu Sursele dupa voie, acest om in citeva miimi de secunda ar
dezorganiza Universul, senzatiile de gust ar fi diferite la fiecare om in parte, plantele ar avea alt rost
si alt rod iar oamenii ar incepe sa se nasca .... (completeaza fiecare dupa preferinte).

Ca "imaginatio vera" nu este o iluzie si o nebunie a unor bolnavi psihici asa zisi profeti si mistici
care si-au petrecut intreaga viata in izolare, desert sau virf de munte, ne putem convinge gasind
aceasta facultate a psihicului uman in tehnicile mentale propovaduite in zilele noastre de medici
reputati, si practicate in fiecare zi de mii de oameni, in scopuri predominant medicale. "Imaginatio
vera" a misticilor din vechime este astazi sursa recomandarilor unor psihologi, psihiatri si medici
vizionari din zilele noastre. Acestia recomanda ca tehnicile de sugestie si autosugestie practicate in
scop terapeutic sa fie insotite, pentru sporirea eficientei, de tehnici de imaginatie creatoare.
Conditia ca o proiectie in viitor, o ancora cum se mai spune in jargonul medical, sa aiba efect, este
ca subiectul practicant sa aiba toata credinta in reusita, sa doreasca cu toata puterea sufletului sa
ajunga la rezultatul dorit si sa fie hotarit, adica sa fi ajuns cu sine insusi la o concluzie si la claritatea
viziunii drumului de urmat. Ideea de a corela tehnica imaginatiei creatoare cu puterea
sufletului/emotia este rezultatul intelegerii arhitecturii lumilor prezentate: pentru a produce efecte
aici, in lumea materiala, trebuie sa accesezi Lumea Arhetipurilor si sa-ti modifici propriul proiect
arhetipal, iar acest lucru nu se poate face decat prin medierea Lumii intermediare, a "mundus
imaginalis".
Ca detalii practice, vizualizarea presupune folosirea de imagini cat mai sugestive si simple, fara
inflorituri personale, progresive in atingerea scopului, cu mai mare focalizare pe satisfactia si
implinirea scopului propus. Vizualizarile nu se fac din prespectiva lui "va fi", ci a lui "deja este" si nu
in mod indoielnic, ci la modul hotarit-afirmativ. Practicata corect, cu determinare si convingere,
rezultatele vor aparea in timp cu siguranta. De acest lucru se poate convinge orice circotas, fie si
doar citind cateva articole despre salutogeneza si tehnica vizualizarii, aparute in reputata revista
"Formula As" (din cate stiu eu nr.597/2003; nr. 598,599,600,602/2004). Sint date marturiile unor
medici care au salvat vietile multor oameni si ale unor fosti suferinzi, oameni simpli care, avind o
puternica motivatie si credinta, au practicat tehnici de autosugestie si vizualizare, cu rezultate
vizibile dupa aproximativ 6 luni de exercitii. Boli dintre cele mai dure au putut fi ameliorate si chiar
complet eliminate prin folosirea autosugestiei, credintei ferme si a imaginatiei creatoare. Pentru cei
care vor mai mult decit simple marturii, se pot interesa despre noua ramura a medicinei numita
psihoneuroimunologie.

Dupa cum ati constatat, articolul meu nu a avut ca scop discutia religioasa despre ingeri sau
metafizica despte teoria intervalului, ci aspectele mistice care rastoarna sensurile profane si
dogmatice.
Data fiind bogatia ideilor constiintei mistice, eu nu pot decit sa regret ca Dl. Plesu nu a dedicat o
carte viziunilor mistice ale lumilor intermediare, in care sa aflam cat mai multe despre "mundus
imaginalis" si "imaginatio vera". Eruditia, accesul la biblioteci care gem de carti revelatoare si
talentul de scriitor sint tot atitea atuuri pe care Dl. Plesu le va avea de partea sa in realizarea unei
carti dedicata viziunilor mistice revelate ale Creatiei.

Corecturi

Rudolf Steiner
MISTERUL BIBLIC AL GENEZEI

GA 122
CONFERINŢA a VIII-a

Pregătirea şi formarea omului până în ziua a şasea a Creaţiei

München , 24 august1910

Prin cele ce am expus până acum, în conferinţele precedente, am reuşit să ne facem o imagine asupra
felului în care etapele anterioare ale evoluţiei noastre s-au întrepătruns şi au dus la formarea
Pământului; se cuvine să ne reamintim că ceea ce este esenţial în formarea Pământului este tocmai
elaborarea şi apariţia omului însuşi. Noi ştim că omul este, ca să spunem aşa, primul născut în sânul
întregii evoluţii planetare. Dacă ne întoarcem cu privirea la existenţa vechiului Saturn, aflăm că în
acest glob de căldură activă a apărut primul germen al corpului fizic al omului, când nimic din ce ne
înconjoară astăzi, regn animal, vegetal sau mineral, nu exista. Aceste trei regnuri nu s-au alăturat decât
mai târziu regnului uman.

Suntem în măsură să spunem că relatarea pe care Geneza o face despre evoluţia umană este pe deplin
confirmată de rezultatele cercetărilor întreprinse în domeniul Ştiinţei spirituale. Dacă citim Geneza în
mod superficial, s-ar putea crede că omul apare în a şasea zi a Creaţiei, aşa ca din senin. Dar noi ştim
că omul este punctul esenţial şi că celelalte regnuri nu sunt, ca să spunem aşa, decât deşeuri ale
evoluţiei sale. De aceea, suntem, fără îndoială, îndreptăţiţi să punem întrebarea: Ce se întâmplă cu
omul în zilele dinaintea celei de a şasea zile? Unde îl găsim, unde îl căutăm? Dacă formarea
Pământului a reprodus, ca un fel de repetiţie, vechile stadii planetare, Saturn, Soare, Lună, este de
presupus că evoluţia omului se repetă de asemenea şi că el este prezent încă înainte de cea de a şasea
zi a Creaţiei. Cum să explicăm faptul că Geneza nu vorbeşte de om mai înainte? Nu este oare o
contradicţie?

Să remarcăm mai întâi faptul că Geneza, în momentul naşterii omului, vorbeşte de Adam, iar în
vechiul limbaj ebraic, cuvântul „Adam“ corespunde cu conceptul nostru de „om“. Numai că trebuie să
înţelegem corect acest nume. În sufletul vechilor înţelepţi evrei, acest cuvânt trezea o imagine pe care
am putea să o traducem prin „pământean“, prin „terestru“. În acest sens, omul, ca atare, este fiinţa
terestră prin excelenţă, încoronarea tuturor fiinţelor terestre, fructul întregii evoluţii a Pământului. Dar
tot ce se concentrează în fruct există mai înainte în esenţa plantei . Nu vom găsi vorbindu-se despre om
în relatarea despre primele cinci zile ale Creaţiei, deoarece trebuie să înţelegem că de fapt elementul
fizic al omului nu poate să apară înainte de sufletul şi de spiritul său, ci după. Putem compara omul
fizic, aşa cum îl vedem acum pe Pământ, cu apa care prin răcire se solidifică şi devine gheaţă. După
cum apa se condensează în gheaţă, la fel, în ziua a şasea, Elohimii au condensat spiritul şi sufletul
omului; pentru a face din el o fiinţă terestră. În primele zile ale Creaţiei, nu vom găsi, deci, omul în
sânul a ceea ce s-ar putea considera că sunt deşeuri fizice sau legi care guvernează aceste deşeuri
fizice, dar sub forma lor suprasensibilă, ci îl vom găsi numai în ipostaza sa sufletesc-spirituală. Dacă
ne situăm în punctul de vedere al Genezei, am văzut că în prima zi apare o activitate creatoare
interioară şi manifestarea ei spre exterior; în aceste condiţii nu vom putea vorbi de omul terestru, care
nu există decât în zona împrejmuitoare a Pământului, ca fiinţă spiritual-sufletească. Existenţa sa
terestră se pregăteşte sub forma acestei fiinţe compuse din suflet şi spirit.

Să legăm rezultatele investigaţiei spiritual-ştiinţifice de relatarea Genezei. Cum se pregăteste acest


prim germen când gândirea cosmică dă naştere celor două complexe aflate în opoziţie, activitatea
internă şi manifestarea spre în afară, iar spiritul Elohimilor „clocea“ acest ansamblu? Ceea ce numim,
în termenii Ştiinţei spirituale, sufletul senzaţiei şi pe care îl considerăm astăzi ca fiind o calitate
interioară, se pregăteşte, după Genezâ, în prima zi a Creaţiei, până în momentul când se spune: „Să fie
lumină! Şi a fost lumină“ Sufletul senzaţiei umplea atunci atmosfera spirituală a Pământului. Era,
aşadar, în prima zi a Creaţiei. Şi în această ambianţă spirituală în care Elohimii îşi îndeplineau lucrarea
lor, împreună cu celelalte entităţi care îi slujeau, vedem că se formează, aşa cum se formează astăzi
norii în atmosferă, natura umană în structura sa sufletesc-spirituală, dar mai ales atunci, la început,
sufletul senzaţiei. Apoi evoluţia continuă, pentru a se structura sufletul raţiunii. Sufletul senzaţiei
progresează către sufletul raţiunii printr-un fel de rafinare psihică care se produce în atmosfera
spirituală a Pământului şi care are loc în ceea ce se numeşte ziua a doua a Creaţiei. Aşadar, când eterul
de sunet apare în evoluţie şi când masele elementare de sus se separă de cele de jos, cele superioare de
cele inferioare, fiinţa umană aparţine încă de sfera superioară şi are în structura sa germenii sufletului
senzaţiei şi ai sufletului raţiunii. În al treilea moment, omul progresează până la germenii sufletului
conştienţei, iar în întregul proces relatat de Geneză ca având loc în a treia zi a Creatiei vedem acţiunea
eterului de viaţă, care face ca pe pământ să apară vegetaţia şi plantele să crească fiecare după specia sa.
Se vede – natural, numai prin percepţia suprasensibilă – ieşind din pământ viaţa vegetală, iar sus, în
atmosfera spirituală, în eter, planează ceea ce am numit a fi sufletul conştienţei, unit cu sufletul raţiunii
şi cu sufletul senzaţiei.

Omu1, în natura sa formată atunci din suflet şi spirit, este prezent în atmosfera spirituală a Pământului,
în sânul diverselor Entităţi spirituale. El nu are încă o existenţă independentă şi poate fi considerat, în
acel stadiu, ca un organ înglobat de Elohimi, de Arhai ş.a.m.d., în sânul cărora trăieşte ca membru al
unui organism. De aceea, este normal să nu se vorbească decât despre aceste entităţi. La drept vorbind,
numai acestea sunt propriu-zis individualităţi, în acel moment al evoluţiei terestre. A descrie destinul
acestora, înseamnă totodată să descriem şi destinul germenului uman. Şi pentru ca într-o zi omul să
vină cu adevărat pe Pâmânt, a fost necesar să se producă o condensare progresivă în structura fiinţei
sale. La natura sa compusă, după cum am văzut, din suflet şi spirit, trebuie să se alăture un element
corporal. Astfel că la sfârşitul acestui timp, pe care Geneza îl indică ca fiind a treia zi a Creaţiei, fiinţa
umană este compusă din sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. Dar totul trebuie să
ia şi un veşmânt exterior. În sânul sferei spirituale în care trăieşte, omul are nevoie să îmbrace mai
întâi haina unui corp astral.

Să încercăm să ne imaginăm ce înseamnă dobândirea unui corp astral în a treia zi a Creaţiei. Unde
găsim la omul de astăzi acest corp astral izolat pentru a-i putea studia legile? Deşi sub o formă cu totul
alta decât în epoca de care ne vorbeşte Geneza, astăzi putem găsi corpul astral izolat la om, în timpul
somnului, când acesta îşi părăseşte corpul fizic şi corpul eteric şi rămâne în corpul astral, care totodată
cuprinde şi Eul.

Vă rog să vă reamintiţi tot ce am avut ocazia să vă spun, în anii din urmă, despre viaţa proprie a
corpului astral în timpul somnului, precum şi cele expuse în lucrarea mea Ştiinţa ocultă la capitolul
III. Când corpul astral se degajă de corpul fizic şi eteric, începe să-şi formeze anumite legături,
anumite curente care îl leagă de universul înconjurător. În timpul somnului, corpul astral se
încorporează în Entităţile spirituale care au legătură directă cu Pământul, în Entităţile planetare din
Mercur, Marte, Jupiter ş.a.m.d., de la care primeşte forţe capabile să-l revigoreze, astfel ca la trezirea
din somn, la revenirea în corpul fizic şi eteric, omul să-şi poată relua starea de veghe. În timpul
somnului, corpul astral se dilată şi se contopeşte în viaţa cosmică. Conştienţa clarvăzătoare vede
corpul astral ieşind din corpul fizic în momentul când omul adoarme, dar exprimarea nu este tocmai
exactă, căci corpul astral se degajă de corpul fizic şerpuindu-se ca un nor în spirală. Ceea ce se vede
atunci nu este decât începutul curenţilor prin care el se prelungeşte. Aceşti curenţi se propagă efectiv
prin spaţiul cosmic, pentru a extrage de acolo, pentru a aspira, forţele planetare. Şi dacă cineva, printr-
un proces de clarvedere grosier, ar spune că el vede corpul astral plutind ca un nor alături de corpul
fizic, nu este deloc adevărat, căci corpul astral se răspândeşte, în timpul nopţii, prin întregul sistem
solar. El este, cum am văzut, în relaţie cu Entităţile planetare, cu forţele planetare. De altfel, aceasta
este chiar explicaţia faptului că vorbim de un corp „astral“. Explicaţiile curente ale acestui termen de
„corp astral“, pe care îl moştenim din Evul Mediu, nu sunt, de fapt, corecte. „Astral“ exprimă raportul
strâns care se stabileşte în timpul somnului între acest corp şi lumea astrelor, în sânul căreia se află şi
din care îşi primeşte forţele.
Dacă ţineţi seamă de acest fapt, care şi astăzi este revelat cercetării clarvăzătoare, veţi înţelege că
primii curenţi care urmau să formeze acest corp provin din lumea astrală. Dar aceşti aştri trebuie să şi
existe, şi când spunem că în a patra zi a Creaţiei fiinţa compusă din suflet şi spirit se îmbracă cu forţe
şi legi ale corpului astral, aceasta înseamnă că astrele încep în a patra zi să-şi desfăşoare activitatea în
atmosfera spirituală a Pământului.

Geneza ne spune exact acelaşi lucru când relatează cum în ziua a patra corpul astral al omului începe
să se formeze după legile sale proprii; ea descrie cu exactitate cum omul îmbracă acest corp astral,
planând însă tot în atmosfera spirituală şi astrală a Pământului, paralel cu activitatea lumii stelare care
în acel moment se revelează Pământului. Relatarea Genezei conţine un sens profund care este în
perfectă concordanţă cu revelaţiile pe care le obţinem astăzi prin cercetarea clarvăzătoare asupra
omului actual. Trebuie să subliniem însă că în acele timpuri de care vorbeşte Geneza corpul astral nu
era ceea ce este acum, noaptea, în timpul somnului, dar activitatea lui era aceeaşi şi era condus de
aceleaşi legi.

În perioada imediat următoare, pe care Geneza o indică ca fiind a cincea zi a Creaţiei, trebuie să
presupunem că apare o nouă condensare a omului, condensare care atinge elementul eteric. Dar şi în
acest stadiu omul rămâne încă o creatură suprasensibilă, el nu atinge încă Pământul, aparţine încă
atmosferei spirituale, unei atmosfere care este acum de natură eteric-spirituală. Este foarte important să
înţelegem în modul cel mai corect acest moment al evoluţiei umane în raport cu Pământul. Dacă
observăm regnul cel mai apropiat de om, regnul animal, am putea să ne punem o întrebare care adesea
ne-a venit în minte: Pentru ce animalele au devenit animale, iar omul a devenit om? Ideea că omul este
rezultatul evoluţiei animale, aşa cum un materialist miop şi-o poate închipui, nu are nici un temei, nici
măcar unul spiritual, care să o poată susţine. Dacă luăm în considerare acest fenomen în timp, dacă
studiem evoluţia şi formarea Pământului, vedem că animalele au apărut înaintea omului, înainte ca el
să devină o fiinţă terestră vizibilă. Pentru ca omul să poată deveni om pe Pământ, era necesar să se
creeze anumite condiţii terestre care să permită o condensare până la nivelul fizicului. Închipuiţi-vă că
omul ar fi devenit o fiinţă terestră, cu densitatea sa actuală, în acea perioadă de timp pe care o numim
ca a cincea zi a Creaţiei; ce s-ar fi întâmplat? Pur şi simplu, omul nu ar fi putut să devină fiinţa care
este astăzi, nu ar fi putut îmbrăca forma pe care o are astăzi, căci condiţiile terestre nu erau coapte încă
pentru a-i da această configuraţie pe care o are astăzi. De aceea, omul a trebuit să mai aştepte în sferele
spirituale până când mersul evoluţiei să-i poată oferi condiţiile adecvate unei vieţi pământeşti. Dacă nu
ar fi avut, ca să spunem aşa, răbdarea de a se „coace“ într-o sferă spirituală, eterică, aşteptând să vină
pe Pământ la momentul potrivit, ar fi ajuns să îmbrace o formă animală. Dacă animalele au devenit
ceea ce sunt, se datorează faptului că sufletul şi spiritul lor, sufletul-grupă al raselor animale au coborât
pe Pământ înainte să fi atins maturitatea pe care o cerea forma umană. Omul a trebuit să mai aştepte în
lumea spirituală; cine a coborât pe Pământ înainte de a fi sosit ceasul, a devenit animal. În ziua a
cincea a Creaţiei, pământul era îmbibat de aer şi de apă. În aceste elemente, omul nu-şi putea forma un
înveliş corporal, terestru. Fiinţele animale, sufletele-grupă care au coborât atunci pe Pământ au fost
fiinţe de aer şi apă, şi în timp ce ele îşi formau un corp compus din substanţe aeriene şi lichide, omul
era în aşteptare, pentru a-şi putea lua forma sa umană.

Geneza face din acest proces o relatare profund spirituală. Ce s-ar fi întâmplat dacă omul cobora în
materie în ziua a cincea a Creaţiei? Corpul său fizic nu ar fi primit forţa de care a beneficiat apoi, prin
faptul că Elohimii s-au înălţat până acolo încât au format unitatea despre care am vorbit. Am văzut că
şi Geneza semnalează această transformare, vorbind mai întâi de Elohimi şi apoi de Iahve-Elohim. Am
caracterizat esenţa Elohimilor arătând că ei îşi exercitau activitatea în căldură, că acesta era elementul
lor, putem spune chiar corpul lor, mijlocul lor de exprimare. Când Elohimii, la sfârşitul evoluţiei
descrise în Geneză, s-au dezvoltat până la atingerea acelui grad de conştienţă unică, de Iahve-Elohim,
s-a pertrecut o modificare în esenţa lor.
Această modificare urmează linia după care se transformă ansamblul Ierarhiilor. Amintiţi-vă ce am
spus despre corpul fizic al Tronurilor. Acestea s-au jertfit, la începutul evoluţiei noastre planetare,
pentru a forma elementul căldură pe Saturn. Am văzut, apoi, că acest element corporal al Tronurilor se
afla şi pe vechiul Soare, unit cu elementul aerian, gazos, desprins, de altfel, după cum am văzut, tot din
elementul căldură; pe vechea Lună apare elementul apă iar pe Pâmânt, un element nou, elementul solid
sau terestru. Totul este opera Tronurilor, este rezultatul evoluţiei lor. Ele au condensat în mod progresiv
esenţa lor primară, de la starea de căldură până la starea terestră.

Ne întrebăm acum ce se întâmplă cu Elohimii când trec printr-un proces asemănător şi, ca recompensă
pentru activitatea lor, se înalţă cu un grad? Ei se îndreaptă spre o mai mare densificare, în conformitate
deplină cu aceeaşi lege după care s-au dezvoltat Tronurile prin trecerea de la vechiul Saturn la vechiul
Soare, adică de la căldură la aer. La fel se va întâmpla când Elohimii ating conştienţa unică; ei
realizează un progres şi în activitatea lor exterioară, în ceea ce am numit corpul lor, care trece de la
elementul căldură la elementul gazos. Aceasta nu are loc în a cincea zi, ci doar la sfârşitul ansamblului
evoluţiei pe care ni-l descrie Geneza. Dacă omul ar fi coborât pe Pământ în ziua a cincea, în acest
element subtil de aer, s-ar fi întâmplat şi cu el ceea ce s-a întâmplat cu entităţile care s-au grăbit să
îmbrace un corp în acest element gazos. Aceste entităţi au format animalele care trăiesc în aer; ele nu
au mai putut beneficia de forţa care este necesară pentru a răspunde planului de formare terestră, adică
la forţa lui Iahve-Elohim. Omul a avut răbdarea să aştepte şi nu s-a îmbrăcat în aer. Când sufletele-
grupă ale animalelor au coborât pe Pământ pentru a lua forme, omul a aşteptat până când Elohimii au
atins treapta de Iahve-Elohim*. El trebuia să se încorporeze în ţesătura Elohimilor, în elementul gazos,
dar nu a putut primi în sine acest element decât atunci când a fost posibil să-l primească de la Iahve-
Elohim. Geneza descrie cu o minunată bogăţie spirituală cum omul s-a maturizat în atmosfera
spiritual-eterică şi nu a căutat un corp dens decât după ce Elohimii au devenit Iahve-Elohim, care a
putut da omului o formă terestră, însuflându-i aer. Aerul este însăşi emanaţia Elohimilor deveniţi
Iahve-Elohim, care pătrunde în om.

* Iahve-Elohim îl considerăm un singular. (N.Tr.)

Geneza coincide încă o dată, şi într-un mod admirabil, cu rezultatul cercetărilor spirituale actuale; ea
face o expunere a evoluţiei în faţa căreia pretenţioasele teorii din epoca noastră nu sunt decât pur
diletantism. Geneza ne-a făcut să pătrundem în aspectul lăuntric al evoluţiei şi ne-a arătat ceea ce s-a
petrecut în suprasensibil pentru ca omul să poată progresa până la existenţa sensibilă de astăzi.

Aşadar, omul a trebuit să rămână în condiţiile unei existenţe eterice, în timp ce alte fiinţe s-au
densificat spre o stare fizică într-un mediu de aer şi apă. Trebuie reamintit că densificarea omului până
la eteric s-a produs în epoca pe care Geneza o numeşte ziua a cincea. În acest timp, omul nu este încă o
fiinţă fizică şi nu va deveni decât în ziua a şasea. El va fi primit atunci pe Pământ, iar ceea ce numim
corp fizic ia naştere în timpul care coincide cu ziua a şasea.

Dar mai este şi altceva ce trebuie să înţelegem. Ar însemna să ne înşelăm dacă am crede că omul care
apare în ziua a şasea ar fi putut fi văzut cu ochii noştri de acum, sau ar fi putut fi pipăit cu mâinile.
Dacă un om de acum, înzestrat cu simţurile actuale, ar fi existat în acea vreme, el nu ar fi putut percepe
fiinţa terestră care tocmai venea pe lume. Epoca noastră are tendinţa să gândească materialist; de aceea
se presupune că în ziua a şasea omul se înfăţişa aşa cum este astăzi. El avea, fără îndoială, o existenţă
fizică, dar aşa cum, de exemplu, şi căldura este de natură fizică. Dacă intraţi într-un spaţiu în care se
găsesc curenţi de căldură care nu au încă densitatea aerului, puteţi foarte bine să spuneţi că acolo este o
existenţă fizică; la fel era pe vechiul Saturn, exista o viaţă fizică ce nu consta decât din căldură. După
cum vedeţi, în a şasea zi a Creaţiei nu trebuie să căutăm un om în carne şi oase. El este totuşi o fiinţă
terestră şi fizică, dar sub forma fizică cea mai subtilă, un om structurat doar caloric. Şi atunci când are
loc acel eveniment, pe care Geneza ni-l relatează prin cuvinte de o puternică tonalitate: „Şi Elohimii au
spus: «Să facem pe om!»“, o fiinţă care ar fi fost suficient de receptivă pentru a percepe diferite stări
de căldură ar fi remarcat diferenţieri în substanţa de căldură. Dacă ar fi mers pe suprafaţa Pământului,
populată atunci de diverse specii de animale şi plante, mai exact de sufletele-grupă ale plantelor şi
animalelor, ar fi fost îndreptăţită să spună că percepe lucruri stranii: în anumite zone ale curenţilor de
căldură ar fi avut nu chiar impresia pe care o poate provoca aerul cald, ci o impresie de căldură pură.
În atmosfera spirituală a Pământului, felurite fiinţe de căldură se mişcă în toate direcţiile, provocând
diferenţe de temperatură. Omul nu este, în acel moment, decât o fiinţă din căldură, nu are încă o natură
aeriană, gazoasă. Faceţi abstracţie de tot ce este materie solidă, lichidă sau gazoasă, reţineţi, în minte,
din fiinta umană numai căldura care îi însufleţeşte sângele, simţiţi căldura din sângele propriu, făcând
abstracţie de tot restul, şi veţi avea imaginea formei umane care apare când Elohimii au rostit cuvintele
creatoare: „Să facem pe om!“. O condensare mai mare nu se va produce decât după cele şase zile ale
Creaţiei şi ea va consta din elementul aer pe care îl va da Iahve-Elohim.

Omul nu va ajunge să-şi cunoască propria sa origine decât dacă va reuşi să-şi formeze o reprezentare
clară că el apare mai întâi ca o fiinţă formată din suflet şi spirit, apoi sub formă astrală, după care
urmează o formă eterică. Din stările fizice, prima este căldura şi apoi aerul. Şi chiar în momentul în
care Geneza ne spune, după cele şase zile, că Iahve-Elohim a insuflat omului suflu de viaţă, trebuie să-
l vedem pe om, pentru a-i înţelege, cum am spus, originea, ca pe o fiinţă fizică, dar care nu e compusă
decât din căldură şi aer; încă nu poate fi vorba de un om din carne. Să fie foarte limpede pentru noi că
elementul dens provine din cel subtil şi nu elementul subtil din cel dens. Sigur că pentru conştienţa
modernă este foarte dificil să gândescă astfel, dar acesta este adevărul.

Dacă suntem de acord cu aceasta, vom înţelege de ce, în atâtea povestiri despre Creaţie, se spune că
omul a venit pe Pământ coborând de sus, din văzduh. Şi când Biblia însăşi, după ce ne-a descris zilele
Creaţiei, ne vorbeşte despre ceea ce ea numeşte „Paradis“, este bine să căutăm în spatele acestui
cuvânt ceva foarte profund, la care putem ajunge cu ajutorul Ştiinţei spirituale. Pentru cine cunoaşte
aceste lucruri, discuţiile exegeţilor care se întreabă în ce punct de pe Pământ era situat Paradisul din
care a fost izgonit omul sunt cu totul deplasate. Este cu totul evident că Paradisul nu era pe Pământ,
cum rezultă din toate povestirile despre Creaţie, inclusiv din relatarea biblică. Paradisul era deasupra
solului terestru, în văzduh, ca să spunem aşa, şi în acest Paradis omul era încă o fiinţă făcută din
căldură spirituală. El nu mergea încă pe pământ cu picioarele; este o închipuire materialistă. Chiar şi
după ceea ce numim cele şase zile ale Creaţiei, omul nu apare încă pe solul terestru; el este încă în
sfera înconjurătoare a Pământului.

Cum a coborât omul din această sferă ambiantă pe sol? Cum s-a petrecut condensarea sa mai departe,
după starea pe care o atinsese datorită lui Iahve-Elohim? Vă rog să vă reamintiţi cele ce am relatat în
lucrarea mea Ştiinţa ocultă: ajungem, aici, la ceea ce am arătat că este influenţa luciferică, influenţă
exercitată de entităţi pe care le numim Spirite luciferice. Acţiunea lor s-a manifestat printr-o imixtiune
în corpul astral al omului. Cum trebuie să înţelegem influenţa luciferică? Viaţa dorinţelor, a pasiunilor,
tot ceea ce este de natura corpului astral a fost impregnat de acest influx luciferic şi ca urmare a luat un
caracter mai vehement, pasiunile şi dorinţele au crescut în intensitate, omul s-a închis în sine. Pe scurt,
ceea ce numim acum egoism, voinţa de a se izola în sine, de a se concentra pentru bunăstarea
personală, iată ce a pătruns în om prin influxul luciferic. Este o influenţă ciudată, care poate fi
considerată atât într-un sens rău, dar şi într-un sens bun. Primul efect al influenţei luciferice a fost,
deci, această închidere în sine. Corpului astral, aşa cum fusese el edificat înainte de Entităţile
spirituale, străbătut de curenţi care îl consolidau, i se alătură acum un alt corp astral penetrat de
influxul luciferic. Consecinţa a fost o nouă condensare; corpul uman făcut din aer şi căldură se
comprimă, se condensează, şi apare o structură umană compusă din carne. Astfel, înaintea influenţei
luciferice, elementele existenţei fizice a omului sunt aerul şi căldura, dar intervenţia şi influenţa
luciferică se produc în sânul elementului lichid şi solid. Fără a recurge la metafore, această stare se
poate caracteriza prin faptul că influxul luciferic a provocat o comprimare a corpului uman, care
devine, în felul acesta, mai greu şi poate coborî din ambianţa Pământului pe pământ, pe sol. Omul este
gonit din Paradis. El se condensează, începe să aibă greutate, şi prin coborârea pe pământ este supus
forţei de gravitaţie. Înainte, el trăia în zona spirituală din jurul Pământului, în atmosfera acestuia. Este
locul să facem o precizare importantă, şi anume trebuie să socotim influxul luciferic printre forţele
care au contribuit efectiv la formarea omului actual.

Şi încă o dată avem ocazia să vedem un surprinzător şi minunat paralelism între rezultatul cercetărilor
făcute pe baza Ştiinţei spirituale şi relatările biblice. Lucrarea mea Ştiinţa ocultă nu cuprinde nimic
care să fi fost influenţat de descrierile pe care le găsim în Geneză; personal, m-am ferit de orice
influenţă şi nu m-am bazat în ceea ce am scris decât pe propriile mele cercetări. Există un anumit loc
unde am descris influenţa luciferică, dar dintr-un punct de vedere diferit. Şi totuşi această descriere se
raportează la o epocă ce este aceeaşi cu cea de care vorbeşte Biblia, aceea când şarpele, adică Lucifer,
ispiteşte pe om. Aşa cum gravitaţia, electricitatea, magnetismul sunt forţe care participă astăzi la
formarea Pământului, la fel şi influxul luciferic este o forţă fără de care Pământul nu şi-ar fi putut
continua evoluţia şi de aceea trebuie să-l considerăm printre elementele constitutive ale Terrei. Există
povestiri ale Creaţiei lumii, mai ales orientale, care situează Pradisul – dar într-un mod mai puţin
frumos decât o face Biblia – în atmosferă, în văzduh şi nu pe pământ şi care prezintă gonirea din Rai
ca pe o coborâre de sus, pe pământ. Dacă reuşim să înţelegem expresiile utilizate, constatăm şi aici o
deplină concordanţă între cercetarea spirituală şi documentele antice.

Dar să privim un alt moment. Cercetarea spirituală nu se mulţumeşte să urmeze principiile unor
savanţi pentru care noaptea toate pisicile sunt negre, sau că evenimente de naturi diferite pot avea
aceeaşi cauză. Am văzut, de exemplu, că o condensare a norilor este cu totul altceva decât condensarea
apei la suprafaţa solului. Vă amintiţi că formarea norilor se face sub acţiunea directoare a Heruvimilor,
iar apariţia fulgerului în nori se datorează acţiunii Serafimilor. Dacă ne reprezentăm izgonirea din
Paradis ca fiind, de fapt, o coborâre spre solul terestru, vom avea explicaţia aproape textuală că omul a
căzut prin propria sa greutate, părăsind în felul acesta entităţile şi forţele spirituale care formează norii
şi fulgerele, Heruvimii cu sabia de flăcări. Omul cade de sus, din sfera unde domnesc Heruvimii cu
sabie de foc. Ştiinţa spirituală redă, astfel, aproape cuvânt cu cuvânt, scena izgonirii din Paradis,
despre care se spune: „Dumnezeu a pus în faţa Paradisului un Heruvim cu o sabie de foc“. Atingem
aici încă un punct în care putem vedea cât de profund au contemplat vechii clarvăzători care ne-au
transmis Geneza fenomenele misterioase ale formării omului în înălţimile eterice, înainte ca el să cadă
din regiunile unde domnesc Serafimii şi Heruvimii. Realismul descrierilor biblice nu este o simplă
comparaţie sau o imagine grosolană, ci o veritabilă relatare a ceea ce s-a revelat conştienţei
clarvăzătoare.

Oamenii de azi au cunoştinţe eronate despre mentalitatea şi ideile din timpurile vechi. Se aduc multe
critici Bibliei. Se apreciază ca o mare naivitate să ni se spună că Paradisul era o grădină mare şi
frumoasă, plină de arbori, unde leii şi tigrii se jucau împreună cu oamenii. S-a mers chiar până la a se
pune întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă omul, în naivitatea sa, ar fi întins mâna leului. Este uşor să
critici pornind de la idei fanteziste care, de altfel, nici nu există în Geneză. O asemenea mentalitate a
bântuit mai ales în ultimele secole. Oamenii nu puteau înţelege ideile care existau în trecutul mai
îndepărtat. Dacă scolasticii din veacul al XII-lea ar putea auzi cum se interpretează comentariile lor
despre Biblie, ar rămâne foarte miraţi. Nu i-au trecut nici unuia dintre ei prin minte ideile care se
profesează astăzi despre Biblie. Ne vom da seama despre aceasta, dacă îi vom studia cu atenţie. Ar fi
suficient să se citească în mod corect scrierile lor pentru a ne convinge că au vrut să spună cu totul
altceva. Altădată exista o exegeză cu totul diferită de cea de astăzi, atât de grosolan materialistă, care a
început să se răspândească începând din secolele XVI şi XVII, când nu s-a mai ţinut seamă de faptul
că relatarea Bibliei era rezultatul investigaţiilor spiritual-clarvăzătoare. Exegeza de astăzi ar fi fost cu
totul de neconceput în primele secole ale Evului Mediu. În prezent, Biblia este atacată cu uşurinţă,
deoarece nu se ştie că ideile cuprinse în aceste critici nu sunt mai vechi de trei, patru secole. Cei care
luptă cu cea mai aprigă înverşunare împotriva Bibliei nu luptă de fapt decât împotriva unor fantezii
ieşite chiar din minţile lor, invenţii care se bazează pe orice altceva, în afară de Biblie. Datoria Ştiinţei
spirituale este să reveleze adevăratul sens al Bibliei, care din vremuri imemoriale ni se prezintă sub un
aspect atât de grandios.

Convorbirea intai

Despre creatie, caderea omului, rai si iad

1. Parinte Cleopa, spuneti-mi cateva cuvinte despre creatia lumii vazute si nevazute, dupa
invatatura Sfintilor Parinti.

Toata creatia este scoala a sufletelor celor cuvantatoare, spune Sfantul Vasile cel Mare in
Exaimeron. Caci, privind la cele create la Dumnezeu, ne inaltam cu mintea la cele nevazute si ne
intarim in sfanta credinta. Cat suntem in trup, toate le vedem "ca prin oglinda", adica prin creatii,
care formeaza icoana, imaginea celor viitoare de dincolo de mormant. Creatia este oglinda lui
Dumnezeu in care se reflecta bunatatea, mila, pronia si iubirea Tatalui ceresc pentru noi oamenii.
Sfintii Parinti numesc pe toate cele vazute "spatele lui Dumnezeu", care inchipuiesc, simbolizeaza
pe cele viitoare. Iar cand vom trece la cele vesnice, atunci vom vedea cu ochii cei duhovnicesti
"fata lui Dumnezeu", adica vom privi fata catre fata slava Prea Sfintei Treimi, fara sa mai avem
nevoie de "oglinzile" cele de pe pamant, adica de creatii. Aici pe pamant nu suntem vrednici sa
privim pe Dumnezeu in fata. Iar daca auzim pe Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, zicand: "Pe
Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut" (Ioan 1, 18), sa intelegem ca nu L-a vazut dupa fiinta,
dupa esenta, insa Il vedem prin creatie. Ca dupa fiinta nici ingerii din cer nu-L pot vedea si
intelege pe Dumnezeu.

2. Ce spun Sfintii Parinti si mai ales Sfanta Scriptura despre ingeri si despre caderea lui Adam ?

La inceput ingerii nu stiau ca Iisus Hristos este numit de Duhul Sfant "Ingerul sfatului celui mare",
cum Il numeste proorocul Isaia, cu care se sfatuia permanent Tatal. "Ingerii nu-L stiau de Fiu al lui
Dumnezeu", spune Sfantul Vasile cel Mare in Exaimeron. Deci, cand a strigat Sfantul Arhanghel
Mihail, zicand: "Inchinati-va Ingerului sfatului celui mare", unii din ingeri n-au vrut sa I se inchine
Lui si de aceea au cazut in adancul iadului, cum spune Mantuitorul: "Vazut-am pe satana, cazand
ca un fulger din cer" (Luca 10, 18).

Deosebirea dintre caderea ingerilor rai si a omului este ca ingerii au cazut cu voia lor, deci din
libertate, iar omul a cazut din amagire si din indemnul diavolului. Iar "pacatul cu sfatuire", spune
Sfantul Ioan Gura de Aur, "jumatate este al celui ce il face si jumatate al celui ce l-a sfatuit".
Dumnezeu a ingaduit omului in rai sa faca pacatul cel mai mic, adica sa manance din pomul
cunostintei binelui si raului. Ca daca manca din pomul Vietii, cum spune Sfantul Ioan Gura de
Aur, omul nu mai avea pocainta niciodata, se impietrea la inima ca diavolul, cadea ca diavolul, nu
mai murea niciodata si se chinuia in veci in iad, asemenea satanei.

La caderea lui Adam au contribuit doua patimi rationale ale omului - mandria si pofta. Prin
caderea sa, omul Adam nu a pierdut total harul lui Dumnezeu, caci a cazut din ispita diavolului.
Astfel, harul si arvuna mantuirii au ramas in om, pentru ca a gresit din nestiinta si pentru ca este
purtator de trup pamantesc. Numai celui ce se leapada de Dumnezeu i se ia harul Duhului Sfant,
dar si acesta. este primit prin pocainta. Iar cel ce greseste din nestiinta, pastreaza harul, insa
acoperit de pacate. Iata pentru care pricina femeia lui Adam s-a numit Eva, adica Viata, iar nu
moarte, pentru ca nu a cazut total ca diavolul si apoi pentru ca prin a doua Eva, · adica Maica
Domnului, se va izbavi neamul omenesc.

Dupa cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, indoit a fost creat omul, cu trup si suflet; indoit a fost
si pomul cunostintei binelui si raului; indoita si urmarea greselii lui Adam; indoit este si raiul-
raiul pamantesc, sau sanul lui Avraam, unde stau sufletele dreptilor pana la judecata viitoare si
raiul ceresc, adica imparatia cerurilor unde vor intra dreptii pana dupa a doua judecata. Iar
mancarea din pomul cunostintei binelui si raului inseamna "cat de bine era omului daca nu manca
si cat de rau este ca a mancat".

Despre ingeri trebuie sa stim ca ei s-au zidit numai prin gandirea lui Dumnezeu, dar nu erau
neschimbatori, ci i-a lasat ca ei singuri sa castige prin lupta neschimbarea. Atat ingerii cat si primii
oameni nu aveau imaginatie. Cum au cazut ingerii in imaginatie, indata au cazut din cer in iad, ca
doreau sa fie asemenea "celui Preainalt". Iar oamenii au cazut in clipa cand s-au indoit de cuvantul
lui Dumnezeu. Indata ce satana le-a rapit frica de moarte, zicand: "Nu veti muri, ci veti fi vii...",
omul a cazut in imaginatie si apoi in pacat. Cea mai mare paguba este sa uite omul de moarte.
Cum i-a sters omului din minte frica mortii, indata a murit prin pacat. Sfantul Ioan Gura de Aur
spune ca primul om a cazut prin trei lucruri: femeia, lemnul (pomul) si neascultarea. Si tot prin trei
lucruri va fi mantuit: Maica Domnului, Crucea si ascultarea.

3. Ce spun Sfintii Parinti despre cele sapte zile ale creatiei ?

Sfantul Vasile cel Mare, in cartea sa Exaimeron (facerea lumii in cele sase zile), spune ca zidirea s-
a facut "ingrecata" ca o femeie insarcinata in a noua luna, cu toate zidirile din ea, gata sa le dea
viata. Iar Duhul lui Dumnezeu incalzea adancul, "se odihnea deasupra apelor", ca sa dea viata
apelor si zidirilor.

Deci pamantul avea viata de cand Duhul Sfant incalzea adancul, dar nu avea si suflare de viata.
Sfanta Scriptura la Facere (cap. 1,1-2), spune ca "pamantul era netocmit si gol", dar nimeni nu stie
de cand era, ca cele cu ochi inca nu se creasera, nu primisera suflare de viata. Ziua intai a creatiei a
fost Duminica, caci atunci a zis Dumnezeu "sa fie lumina" ( Facerea l, 3). De aceea El a inviat tot
duminica, caci prin inviere a innoit lumina cea dintai. Lumina cea dintai a fost creata, iar nu
necreata. Ea nu izvora din energiile necreate ale Duhului Sfant. Era o lumina cereasca a carei
origine omul nu poate sa o stie. De asemenea, nici despre primele trei zile ale creatiei nimeni nu
stie lungimea lor, ca inca nu era soare care sa rasara si sa apuna.

Soarele este numit de Sfantul Vasile cel Mare "caruta luminii", spunand ca Dumnezeu a pus in
soare numai putin din lumina creata in ziua cea dintai si a randuit ca soarele sa lumineze pamantul
"ca o lampa", adica muntii, codrii, campiile, raurile si marile, care implinesc porunca cea dintai,
mereu curg si se aduna la un loc. Toate legile puse de Dumnezeu in univers, dupa care se conduce
intreaga creatie, se numesc de Sfintii Parinti "temeliile lumii" si cine cugeta la ele se intareste in
credinta si lauda cu mai multa tarie pe Ziditorul a toate, implinind cuvantul proorocului David care
zice: "Cine va vorbi despre puterile Domnului, auzite va face toate laudele Lui" (Psalm 105, 2).
Legile universului nu se schimba niciodata pentru ca sunt "temelii" ale intregii zidiri. Iar cand
auzim pe Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, zicand: "Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez", sa
intelegem ca Tatal lucreaza prin legile creatiei si ale vietii; iar Fiul lucreaza prin pronie, adica prin
pazirea legilor universului, care formeaza temeliile lumii vazute.

Frumusetea zidirilor create de Dumnezeu este asa de minunata, incat si ingerii din cer se uimesc
de armonia lor, dupa cum spune Iov: "cand s-au creat stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti
ingerii Mei" (Iov 38, 7). Armonia si frumusetea zidirilor au uimit pe sfinti, pe filosofii, pe
intelepti, pe poeti, pe artisti, pe crestini si chiar pe pagani, inaltandu-i cu mintea la Creatorul a
toate, Dumnezeu. Prin cugetarea la zidiri multi au cunoscut pe Dumnezeu, au sporit in rugaciune,
au inaltat imne de lauda Ziditorului si au ajuns chiar la rugaciunea cea mai inalta a mintii si a
inimii. De aceea, spun Sfintii Parinti, ne este de mare folos sa cugetam la zidirile lui Dumnezeu,
pentru a-L cunoaste si iubi mai mult pe Dumnezeu.

4. Ce ne mai puteti spune despre creatie si despre crearea omului ?

Dumnezeu a facut pe om si intreaga lume din patru materii sau stihii. Doua stihii usoare - aerul si
focul - si doua stihii grele, care curg in jos - pamantul si apa -, dupa marturia Sfantului Vasile cel
Mare. Aceste patru stihii lucreaza unite si neamestecate, dar si amestecate. Iar in vremea de apoi,
stihia cea mai de sus, cea mai usoara, adica focul, va arde pe celelalte trei stihii, dar numai cat va
fi fiinta omeneasca, dupa cuvantul Domnului care zice: "De mania Atottiitorului se vor aprinde
stihiile pamantului" (adica aerul, pamantul si apa). Dar zice Duhul Sfant prin gura lui David ca nu
va distruge stihiile si intreaga zidire, ci numai le va innoi: "Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si
vei innoi fala pamantului" (Psalm 103, 31).

Dumnezeu a creat trei ceruri. Cerul intai este vazduhul; al doilea este eterul - un fel de foc
deasupra vazduhului; si al treilea cer este cerul ingerilor. Aici a fost rapit Sfantul Apostol Pavel si
"a auzit cuvinte de nespus pe care nu se cuvine omului a le grai" (II Corinteni 12, 2-4). Aici este
raiul.

Omul a fost creat de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa. El este singura faptura pe care a
zidit-o Dumnezeu cu mainile Sale, iar nu numai prin cuvant, ca pe toate celelalte. L-a creat apoi cu
sfatul celor trei persoane ale Prea Sfintei Treimi, ca zice la Facere: "Sa facem om dupa chipul si
asemanarea Noastra" (Facere 1, 26). Trupul omului a fost creat din pamant, iar sufletul lui a fost
insuflat de Dumnezeu in chip nevazut. Omul este compus din doua parti - trup si suflet -
dihotomism, asa cum ne invata Biserica noastra Ortodoxa; iar nu din trei parti - trup, suflet si duh-
trihotomism, cum invatau unii scriitori bisericesti vechi. Omul are duh, adica suflet animal ca toate
vietatile, din care izvorasc puterile firesti ca: puterea seminala, cea crescatoare, de hranire, de
conservare, instinctele etc. Dar sufletul animal al omului apartine trupului si nu trebuie sa-l
confundam cu sufletul de origine divina creat de Dumnezeu in om, care se uneste cu trupul in
clipa zamislirii si se duce la cele vesnice prin moarte. Trupul se va reuni cu sufletul la judecata
viitoare, insa va invia induhovnicit, iar nu cum a fost pe pamant.

Omul incepe de pe pamant sa guste si sa traiasca cele ale cerului, caci inca de pe pamant materia
omului se indumnezeieste, se lumineaza la fata, se dezbraca de cele pamantesti si se imbraca in
cele ceresti, asa cum au fost sfintii. Caci "zidirea toata suspina, asteptand innoirea firii omului"
(Romani 8, 22-23).

Dumnezeu a facut trei lumi: o lume de jos, unde este numai intuneric, vapaie de foc si tartar, in
care se chinuiesc diavolii si sufletele celor pacatosi. Iadul a fost creat in clipa caderii ingerilor rai.
A doua lume, numita amestecata, adica pamanteasca, unde este amestecat binele cu raul, bucuria
cu intristarea, fapta buna cu pacatul, placerea cu durerea, viata cu moartea. Aici pe pamant se
trudeste omul sa scape de pacatesi de iad si sa dobandeasca mantuirea prin fapte bune si pocainta.
Aici placerea vietii sau a nuntii se rasplateste cu durerea, cu chinurile nasterii si cresterii de copii.
Altfel nu este mantuire. Ca spune Sfantul Maxim Marturisitorul: "Cine fuge de durerile veacului
de acum, are parte de durerea cea vesnica". A treia lume este raiul si imparatia cerurilor. Acolo este
numai bucurie, cantare, lumina si viata vesnica.
5. Ce altceva trebuie sa mai stim despre om ?

Omul este "regele creatiei" pentru ca este facut cu sfatul Prea Sfintei Treimi, dupa chipul si
asemanarea lui Dumnezeu; pentru ca are suflet viu si poarta in el, prin Botez, pe Tatal, pe Fiul si
pe Sfantul Duh. Omul este singura fiinta care primeste darul de a spori in virtute, in sfintenie si in
putere, ajungand pana la indumnezeiere. Insa prin pacat, omul a cazut din cinstea cea dintai, in
starea cea de rob, de om pacatos. De aici, se poate iarasi sui la cinstea cea dintai, de fiu al lui
Dumnezeu, insa cu multe si mari jertfe si osteneli. Iata ce zice despre aceasta Sfantul Grigorie de
Nyssa: "Precum Dumnezeu l-a facut pe om alt dumnezeu, dumnezeu al pamantului, tot asa, prin
pacat, Dumnezeu S-a suparat asa de mult pe om, incat intreaga zidire s-a razvratit asupra omului.
Trupul ii este neputincios si plin de suferinte, focul il arde, frigul il omoara, sarpele il musca, lupul
il ucide, marea il ineaca, pamantul il inghite, foamea il chinuie, diavolul il ispiteste pana la
moarte...".

Totusi Dumnezeu nu l-a parasit pe om. I-a dat mijloace de indreptare, de pocainta si de mantuire.
Mai intai i-a lasat harul mantuirii, desi inabusit de pacate. Apoi i-a dat legea constiintei ca sa-l
invete si sa-l mustre pentru cele rele. I-a lasat in inima dorul raiului pierdut, adica nostalgia
paradisului, care ii da omului ravna pentru rugaciune, lacrimi de pocainta, simtire duhovniceasca
spre cele bune. In Hronograf se spune ca dupa izgonirea lui Adam din rai, patruzeci de zile a plans
stramosul Adam la portile raiului, cerand iertare, insa heruvimii care strajuiau portile raiului nu i-
au mai deschis, caci nu mai putea sa intre in nemurire omul muritor fara pocainta si jertfa de
rascumparare a lui Hristos. Atunci, intorcandu-se Adam inapoi pe pamant, a inceput a-l ara, a-l
semana si a lucra in sudoarea fruntii sale, ca sa-si dobandeasca painea cea de toate zilele.

Desi era departe de Dumnezeu, de aici de pe pamant omul Il putea vedea pe Dumnezeu, cum
spune Sfantul Isaac Sirul, insa in chip tainic, prin cei doi ochi ai sufletului. Cu un ochi Il vedea pe
Dumnezeu din zidiri, adica prin contemplarea duhovniceasca a creatiei, a tuturor celor facute asa
de minunat de mainile lui Dumnezeu. Cu al doilea ochi Il vedea pe Dumnezeu prin implinirea
poruneilor Lui si prin simtirea duhovniceasca a inimii. Sfantul Vasile cel Mare spune in aceasta
privinta ca, cu cat sporeste omul in cugetarea sau contemplarea naturala a zidirilor, in aceeasi
masura sporeste in credinta si in dragostea de Dumnezeu.

6. Ce ne invata Sfintii Parinti despre cele noua cete ingeresti ?

Dumnezeu a creat mai intai lumea nevazuta, adica pe ingeri. Sfantul Apostol Pavel si mai tarziu
ucenicul sau, Sfantul Dionisie Arepagitul, in lucrarea sa Ierarhia cereasca si bisericeasca, imparte
ingerii in noua cete ceresti, fiecare ceata de ingeri avand o anumita misiune dumnezeieasca
(Romani 8, 38; 1 Petru 3, 22). Astfel, Serafimii cei cu cate sase aripi, Heruvimii cei cu ochi multi
si Scaunele sau Tronurile, care "odihnesc pe Dumnezeu ganditor", formeaza prima ceata de ingeri.
Acestia inconjoara tronul cel de vapaie si lumina al Prea Sfintei Treimi ( Iezechiel 1, 4-28). Apoi
urmeaza Puterile, Stapaniile si Domniile, care formeaza a doua ceata mijlocie de ingeri. Acestia au
misiunea sa stapaneasca intreg universul, planetele, stelele, vanturile, marile si puterile
intunericului, adica pe diavoli si iadul. Urmeaza apoi Incepatoriile, Arhanghelii si Ingerii, care
formeaza a treia ceata de ingeri si au ca misiune sa faca cunoscuta oamenilor voia lui Dumnezeu.
Deci, ingerii nostri pazitori sunt numarati in ceata a noua, ca cei mai de pe urma dintre ingeri si cei
mai apropiati de neamul omenesc.

7. Ce stim din Sfanta Scriptura si de la Sfintii Parintii despre rai ?


Sfanta si dumnezeiasca Seriptura ne vorbeste despre rai, zicand: "Si a sadit Dumnezeu rai in Eden,
catre Rasarit, si-a pus acolo pe omul pe care l-a facut. Si a facut Dumnezeu sa rasara din pamant
tot pomul frumos la vedere si bun la mancare; si pomul vietii in mijlocul raiului, precum si pomul
cunostintei binelui si raului" (Facere 2, 8-9). Sfantul Ioan Damaschin, despre rai, zice asa: "Pentru
ca Dumnezeu a vrut sa faca pe om dintr-o fire vazuta si una nevazuta, dupa chipul si asemanarea
Sa ( Facere 1, 26), ca pe un inger si stapan al intregului pamant si ale celor ce sunt intru el, i-a zidit
omului inainte un fel de palat imparatesc in care traind, va avea viata fericita. Acesta este raiul
dumnezeiesc, plantat in Eden cu mainile lui Dumnezeu, camara a intregii bucurii si veselii; caci
Eden inseamna desfatare si este situat in partea de rasarit, mai sus decat tot pamantul. Are o clima
temperata si este luminat de un aer foarte fin si curat, acoperit cu plante vesnic inflorite, plin de
miros de buna mireasma, umplut de lumina, depasind notiunea oricarei frumuseti si podoabe
simtite; un tinut cu adevarat dumnezeiesc si o locuinta vrednica de cel facut dupa chipul si
asemanarea lui Dumnezeu. In el nu locuia nici o fiinta rationala, ci numai omul, plasmuirea
mainilor dumnezeiesti" (Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap.11, Despre paradis).

Sfantul Vasile cel Mare, aratand din Sfanta Scriptura ca raiul a fost zidit de Dumnezeu la rasarit,
zice: "Si a sadit Dumnezeu raiul in Eden, spre rasarit, si a pus acolo pe omul pe care l-a plasmuit.
Sa intelegem, deci, ascultatorilor, sadire vrednica lui Dumnezeu si rai cuviincios iubirii de
podoaba al unui Ziditor ca Acesta atat de mare". Apoi, aratand ca nu cu lemne de obste a fost
impodobit raiul, zice acelasi Sfant Parinte: "Daca cu lemnele cele de obste ar fi fost plin raiul, s-ar
fi cuprins cu adevarat intru facerea cea dintai a sadurilor si nimic nu ar fi fost trebuinta de sadirea
cea mai aleasa si mai deosebita... dar acum, mult mai deosebite si cu chipul si cu gusturile si cu
neamurile, sadurile cele din sine, care mai inainte rasarisera din pamant, sunt felurile copacilor
saditi de Dumnezeu in rai" (Exaimeron).

8. Unde este locul raiului si al iadului si care este originea lor ?

Cat priveste despre locul raiului, Sfantul Vasile cel Mare nu arata locul geografic unde a fost
anume. Ci zice doar atat: "Deci acolo a sadit Dumnezeu raiul unde nu era sila vanturilor, nu
nepotrivire a celor patru stihii si patru vremi ale anului, nu grindina, nu trasnete care aprind, nu
volburi, nici trasnete care lovesc, nici inghetare de iama, nici umezeala de primavara, nici infocare
de vara, nici uscaciune de toamna... Acolo floarea nu putina vreme straluceste... Buna mireasma
este fara de sat, frumoasa vopseala vesnic straluceste... Acolo sunt neamuri de feluri de pasari,
care prin floarea aripilor si prin dulcea viersuire a glasului, dulceata prea minunata adauga celor ce
se vad, incat sa se ospateze omul prin toate simtirile: pe unele vazandu-le, pe altele auzindu-le, pe
altele pipaindu-le, pe altele mirosindu-le si din altele gustand..." ( Exaimeron, Cuvant pentru rai).
Despre rai, atat Sfanta Scriptura, cat si dumnezeiestii Parinti ne arata ca locul lui este la Rasarit.
Raiul se mai numeste si "Paradis", care in limba persana inseamna gradina plina de saduri si flori.
In limba ebraica raiul se zice "Pardus". Teofilact al Bulgariei si Sfantul Nicodim Aghioritul spun
sa nu se confunde raiul cu cerul, pentre ca altul este cerul si altul raiul, unde a fost primul om.

Asadar, iata aici putine cuvinte despre rai si locul raiului. Iar despre iad stim din dumnezeieasca
Scriptura ca iadul este loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33; Marcu 9, 43; Luca 16, 23, 28). Stim ca in
iad sufera trupul si sufletul celor pacatosi (Matei 5, 30; 18, 9). Stim ca in iad este pedeapsa vesnica
(Daniil 12, 2; Matei 25, 46). Iadul are foc vesnic ( Matei 18, 8); flacara vesnica; are rau de foc
(Apocalipsa 20,10; 19, 20); are foc nestins (Isaia 66, 24; Marcu 9, 43); are foc mistuitor ( Isaia 33,
14); are gheena focului (Matei 5, 22; 10, 28; 18, 9); are tartar (2 Petru 2, 4; Apoc. 20,1); acolo este
"viermele, plangerea si scrasnirea dintilor" (Matei 13, 42; 51, 50), cum spune Domnul nostru Iisus
Hristos.
Dumnezeiescul Parinte Ioan Gura de Aur, aratand cat folos aduce omului cugetarea la iad, zice:
"Daca la gheena totdeauna vom gandi, nu vom cadea degraba in gheena". Si iarasi: "Nimeni din
cei ce au inaintea ochilor gheena nu va cadea in gheena" (Impartire de grau, Cuvant despre
judecata cea viitoare). Iar unde este locul iadului, dupa Sfanta Scriptura, acesta ni-l arata
dumnezeiescul Apostol Pavel in Epistola sa catre Efeseni, zicand: "Iar aceea ca S-a suit, ce
inseamna decat ca S-a pogorat in partile cele mai de jos ale pamantului". Apoi zice: "cel ce S-a
pogorat, Acela este care S-a si suit mai presus decat toate cerurile, ca pe toate sa le umple"
(Efeseni 4, 9-10). Deci, iata marturia Sfintei Scripturi despre locul iadului. Locul lui este in
"partile cele mai de jos ale pamantului", adica adancul cel nemasurat al vazduhului. De aceea si
dumnezeiescul Parinte Ioan Damaschin, intelegand acest lucru din Sfanta Scriptura, zice astfel in
cantarile sale: "Pogoratu-Te-ai intru cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele
vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase, si a treia zi, precum Iona din chit, ai inviat din
mormant" (Slujba Invierii, pesna a 6-a).

In cartea Usa pocaintei tiparita in limba romana la Brasov, in anul 1812, scrie: "Drumul cerului se
face prin pogorare, dupa cum si drumul iadului se face prin suire; si macar ca cerul este deasupra
crestetului nostru, iar iadul este sub picioarele noastre, cu toate acestea, ca sa ajungi in cer este
trebuinta sa te smeresti si sa te pogori, pentru ca este scris in Sfanta Scriptura: <>" (Luca 14, 11).

Cat priveste originea raiului, el a fost creat de Dumnezeu odata cu crearea primului om, caruia i-a
fost incredintat sa-l lucreze si sa-l stapaneasca. Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru ingerii
cazuti care s-au prefacut in diavoli, inainte de crearea omului, adica in clipa cand Lucifer a cugetat
"sa fie asemenea" cu Dumnezeu. Altceva este raiul si altceva este Imparatia Cerurilor. Raiul a fost
destinat omului inainte de cadere, in care stau si sufletele dreptilor pana la judecata de apoi, fiind
numit si "sanul lui Avraam"; iar Imparatia Cerurilor este locul unde se afla scaunul si slava Prea
Sfintei Treimi si unde vor intra sufletele dreptilor dupa judecata de apoi, fiiind numita si "fericirea
vesnica" (Matei 25, 46).

9. Care este numarul ingerilor cazuti din cer, dupa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti, in ce loc stau
diavolii pana la judecata viitoare si de au voie sa ispiteasca si sa piarda pe oameni ?

Dumnezeiasca Scriptura nu ne arata exact numarul ingerilor cazuti din cer, ci numai ne spune ca
cei ce au cazut din cer impreuna cu Lucifer "au fost a treia parte din stelele cerului", adica din
ingeri (Apocalipsa 12, 4, 9). Iar locuinta ingerilor cazuti este in vazduh, adica locul dintre cer si
pamant (Efeseni 6, 12). In alt loc spune ca ingerii rai sunt aruncati in intuneric, adica departe de
fata lui Dumnezeu, pana la judecata viitoare (Isaia 14,12,15; II Petru 2; 4; Iuda 1, 6; Luca 8, 31).

Crestinii, toti oamenii drepti ai lui Dumnezeu sunt ispititi si suparati de diavoli cu ingaduinta si
voia lui Dumnezeu, pentru a nu se mandri, pentru a li se incerca credinta si pentru a-si pune toata
nadejdea lor numai in Dumnezeu (II Corinteni 12, 7; I Petru 1, 6-7). De asemenea, crestinii sunt
ispititi de diavol, pentru incercarea dragostei lor fata de Dumnezeu (Deuteronom 13, 3); pentru
incercarea supunerii oamenilor fata de Dumnezeu (Deuteronom 8, 2); pentru a se alege cei buni de
cei rai si a se invrednici de mai multa plata. Ispitele diavolului, insa, nu intrec niciodata puterile
noastre, "caci Dumnezeu nu ingaduie sa fim ispititi mai presus de puterile noastre" (I Corinteni 10,
I3; II Petru 2, 9; Apocalipsa 3,10).

10. Din ce cauza a cazut omul din rai ? Din mandrie, din neascultare sau din amagirea diavolului ?

A cazut din toate aceste pricini. Si din mandrie, caci a voit sa fie asemenea Ziditorului sau; si din
lacomie, pentru ca a mancat din pomul oprit; si din neascultare, si din zavistia si amagirea
diavolului (Sf. Maxim Marturisitorul, Filocalia, vol. III. pag. 153; Facere 3, 1-7; II Corinteni 11, 3;
I Corinteni 7, 5; Matei 4, 1; I Tesaloniceni 3, 5).

11. Ce s-ar fi intamplat cu Adam daca nu manca din pomul cunostintei binelui si raului, ci manca
din pomul vietii ?

Daca Adam ar fi mancat din pomul vietii, atunci si pedeapsa lui ar fi fost fara de sfarsit, adica nu
ar mai fi murit, ca prin moarte sa i se ierte pacatul, ci ar fi fost aruncat in adancul iadului,
impreuna cu diavolul, fara nici o speranta de iertare si rascumparare (Dogmatica Sfantului Ioan
Damaschin, cap. 11).

12. Cum s-ar inmultit neamul omenesc si ce soarta ar fi avut daca nu gresea Adam in rai ?

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "scopul de mai inainte al lui Dumnezeu a fost sa nu ne
nastem prin legatura nuntii, din stricaciune". Dar calcarea poruncii a facut ca oamenii sa se
inmulteasca prin nunta, intrucat Adam a nesocotit legea data de Dumnezeu. Deci, toti cei ce se
nasc din Adam "se zamislesc intru faradelegi", cazand sub osanda protoparintelui. Aceasta o spune
proorocul David zicand: "in pacate m-a nascut maica mea". Deci Eva, maica noastra, a tuturor, a
nascut in pacat, adica din placere. De aceea, si noi cazand sub osanda maicii noastre Eva, zicem ca
ne nastem in pacate (Filocalia, vol. II, pag. 210).

Unii Sfinti Parinti afirma ca, daca Adam nu ar fi gresit, neamul omenesc s-ar fi inmultit prin
cuvant. In aceasta privinta spune Sfantul Vasile cel Mare: "Ce zici, omule ? Este oare vreun lucru
cu neputinta la Dumnezeu ? Oare Dumnezeu, Care inmulteste neamul multor feluri de pasari fara
impreunare, nu putea face acest lucru si cu neamul omenesc ?..." ( Exaimeron, Cuvantul 8).

Iar daca intrebi ce soarta ar fi avut Adam daca nu gresea in rai, la aceasta zic ca "Dumnezeu l-a
facut pe om pentru ca sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui Dumnezeu si de
fericirea de a cunoaste, de a-L slavi pe Dumnezeu". El este incununarea intregii zidiri, este o lume
mica, cum spun Sfintii Parinti. Prin trupul sau, omul face legatura cu lumea vazuta, iar prin suflet
el face legatura cu Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie faptura aleasa a slavei dumnezeiesti. Rostul
sau in rai era sa implineasca porunca lui Dumnezeu si sa lucreze prin harul Duhului Sfant la
desavarsirea sa, ajungand prin participare sa fie dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu
(Invatatura de credinta Ortodoxa, pag. 71-73).

13. Cum se cuvine sa traim noi pe pamant, pentru a rascumpara pacatul stramosesc al lui Adam
facut in rai ?

Mai intai trebuie sa ne botezam in numele Prea Sfintei Treimi, deoarece Sfantul Botez deschide
imparatia cerurilor, dupa cuvantul Sfintei Evanghelii, care zice: "De nu se va naste cineva din apa
si din Duh, nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5). Bupa botez, avem datoria sa
ne pazim de pacate si sa luptam impotriva lor, fiind ajutati de harul lui Dumnezeu cel primit la
Sfantul Botez. "Prin botez ne-a scos eu sila din robie, desfiintand pacatul prin cruce si ne-a dat
poruncile libertatii; dar a urma sau nu poruncilor, a lasat la voia noastra libera. Deci, chiar de la
Sfantul Botez, dupa harul lui Iisus Hristos, ni s-a daruit harul desavarsit al lui Dumnezeu, spre
implinirea tuturor poruncilor. Dar pe urma, tot cel ce l-a primit in chip tainic, dar nu implineste
poruncile, pe masura neimplinirii este luat in stapanire de pacat, care nu este al lui Adam, ci al
aceluia ce a nesocotit poruncile, intrucat luand puterea lucrarii, nu a savarsit lucrul" (Filocalia, vol.
1, Sfantul Marcu Ascetul, pag. 278). "Caci in masura in care crezand, lucram poruncile, in aceeasi
masura lucreaza si Duhul Sfant in noi roadele Sale..." (Ibidem, pag. 290).
14. Care este cea dintai lege data omului in rai ?

Dupa cuvantul Sfantului Isaac Sirul, cea dintai lege data de Dumnezeu omului in rai este legea cea
fireasca, adica vederea si intelegerea zidirilor lui Dumnezeu (Filocalia, vol. X, Cuvantul 5).

15. Spuneti-ne cateva cuvinte despre patriarhul Avraam si urmasii Lui. Cum a ajuns el "parinte al
multor neamuri" ?

Avraam a fost al unsprezecelea patriarh de la Sem, fiul lui Noe. El a avut trei femei, prin pronia lui
Dumnezeu, ca prin ele sa uneasca toate cele trei grupe de popoare care se trag din semintia lui
Noe. Astfel, prin Sarra, care era din neamul lui Sem, se trage semintia evreilor, adica semitii. Prin
Heturia, care era din neamul lui Iafet, al doilea fiu al lui Noe, se trag popoarele Asiei si Europei,
adica iafetitii. Iar prin a treia femeie, Agar slujnica, care era din neamul lui Ham, al treilea fiu al
lui Noe, se trage semintia agarenilor sau arabilor, numiti si hamiti. Deci, prin cele trei femei,
Avraam a devenit parinte al tuturor semintiilor pamantului, adica al semitilor (evreilor), al
iafetitilor, adica al crestinilor (indo-europenilor) si al hamitilor, adica al arabilor. Cand toate aceste
trei semintii vor crede in Hristos, atunci se vor uni toate popoarele si "va fi o turma si un pastor".
Noi crestinii suntem fiii lui Avraam prin credinta lui Isaac, care simboliza jertfa lui Hristos si prin
femeia lui, Heturia. Semitii sunt fiii lui Avraam prin Sarra, iar hamitii (arabii) sunt fiii lui Avraam,
prin Agar slujnica. Dar noi crestinii suntem fiii lui Dumnezeu prin credinta in Iisus Hristos, care
este mult mai de pret decat a fi fiul lui Avraam prin sange, cum sunt evreii si arabii.

16. Spuneti-ne ceva si despre Noe si urmasii lui.

Noe este al doilea Adam al omenirii, pentru ca el singur cu inca sapte suflete au fost scapati de
Dumnezeu cu viata in vremea potopului. El a avut trei fii: Sem, Ham si Iafet. Pe Sem l-a
binecuvantat tatal sau Noe, zicand: "Binecuvantat sa fie Domnul Dumnezeul lui Sem, iar Canaan
(fiul lui Ham) sa-i fie rob". Pe Iafet, de asemenea, l-a binecuvantat, zicand: "Sa inmulteasca
Dumnezeu pe Iafet..." iar pe Ham l-a blestemat, pentru ca a vazut goliciunea tatalui sau, zicand:
"Blestemat sa fie Canaan! Robul robilor sa fie la fratii sai." (Facere 9, 25-27).

Datorita pacatelor lui Sem, pamantul Palestinei a fost mai tarziu ocupat de popoarele canaaneice,
care se trag din Ham. De aceea a fost chemat Avraam din tara Ur in Canaan ca sa mosteneasca
pamantul stramosului sau Sem. Pentru aceea si Moise a intors poporul ales din Egipt in pamantul
fagaduintei, adica in tara Canaanului, care era dat lor de Dumnezeu dupa potop. Dar, dupa cum
stim, din Vechiul Testament, evreii au biruit aproape toate popoarele canaaneice din Palestina,
"afara de cinci cetati" pe care Dumnezeu nu le-a dat in mainile evreilor; pentru ca prin aceste
popoare pagane sa-i smereasca pe evrei cand vor iesi inaintea lui Dumnezeu. Deci, ori de cate ori
evreii suparau pe Dumnezeu, El ii lasa sa cada in mainile celor cinci popoare pagane, printre care
au fost si filistenii.

Sfintii Parinti spun ca Dumnezeu face tot asa si cu crestinii si chiar cu barbatii sfinti. Le lasa unele
slabiciuni si patimi firesti nebiruite de ei, precum mania, somnul, foamea, lenevirea, gandurile,
imaginatia, ispitele trupesti, cu scopul sa-i smereasca, ca sa nu cada in pacatul mandriei. La
sfarsitul vietii, insa, Dumnezeu le ridica aceste patimi si prin mila Lui se mantuiesc. Caci fara mila
Lui, nici sfintii nu se pot mantui, dupa cuvantul care zice: "In dar sunteti mantuiti".
DEFINITIE • Pagina principală
• Despre creaţionism
Creationismul este conceptia potrivit careia intregul Univers a fost
• Intrebări frecvente
creat in mod nemijlocit de catre Dumnezeu.
• Realizatori
• Participaţi!
• Condiţii de utilizare
CREATIONISMUL IN RELIGIILE LUMII • Contact
Resurse
Creationismul este un concept comun tuturor religiilor importante, insa
deosebirile asupra perspectivei creationiste sunt mari. • Cărţi
• Legături
Hinduismul si numeroase curente filozofice antice pornesc de la ideea • Forum
existentei unei materii primordiale din care este format Universul actual. Categorii
Unele dintre acestea afirma intentia specifica in crearea Universului de
catre o forta supranaturala, in timp ce altele nu; in anumite religii exista • Educatie
mai multe zeitati care, prin relatiile dintre ele, formeaza universul. • Multimedia
• Ştiri
Cele trei religii monoteiste, mozaismul, creştinismul si islamismul, dar si • Opinii
altele, pornesc de la ideea existentei unui Dumnezeu perfect, care a dat
• Ştiinţă
nastere (a creat), in mod voit si constient, Universul, din nimic.
• Teologie
• Minuni "naturale"
• Falsuri
RELATIA CREATIONISM-EVOLUTIONISM • Anunţuri

In principiu, creationismul se afla astfel in contradictie si opozitie cu


evolutionismul, teorie care explica aparitia tuturor speciilor si formelor • Arhivă
de viata de pe Pamant prin pre-existenta altora, diferentele intre acestea
fiind datorate unor modificari produse in generatii succesive (evolutie). • Newsletter

Exista unele forme de creationism (creationismul evolutionist,


evolutionismul teistic) care admit o evolutie de la forma in care a fost
creata intial lumea, catre la cea actuala.

FORME SI VERSIUNI ALE CREATIONISMULUI

 Creationismul biblic

Plecand de la Cartea Facerii sau Genezei din Biblie, creationismul biblic


afirma ca speciile au fost create ca atare, dintru inceput, de Dumnezeu si
ca ele au fost concepute ca perfecte, asa incat orice fel de evolutie de la
o specie la alta specie este imposibila. Geneza prezinta conceptia biblica
asupra aparitiei Universului si omului si a mersului ulterior al istoriei.

Creationismul biblic are doua subcurente principale:

o creationismul providential considera ca Dumnezeu,


dupa ce a creat lumea, continua permanent sa vegheze
asupra ei. Aceasta purtare de grija se numeste si
proniere sau providenta. Ea se realizeaza prin
mentinerea Universului in existenta, dar si prin interventii
directe sau indirecte ale lui Dumnezeu spre indrumarea
Universului catre telul pentru care a fost creat. Acest
curent este impartasit in special de teologii si savantii din
spatiul crestin ortodox (Serafim Rose, Nicolae Paulescu).
Mai concret, creationismul providential ortodox se
intemeiaza pe Sfanta Scriptura si pe scrierile Sfintilor
Parinti ai Bisericii.
o creationismul deist considera ca dupa ce Dumnezeu a
creat Universul, El s-a retras, lasându-l sa functioneze
mai departe dupa legile pe care i le-a dat. Unii din adeptii
acestui curent considera ca Dumnezeu intervine totusi
pentru a mentine Universul in existenta, altii ca
Dumnezeu intervine chiar si in istorie uneori, dar sub
rezerva respectarii legilor Universului. Adeptii acestui
curent provin in general din spatiul protestant, dar si din
cel romano-catolic.

Exista si alte sub-curente ale creationismului biblic, diferentiate de


raportarea la durata zilelor creatiei, vazute de unii ca zile in intelesul
actual, de altii ca perioade mai lungi sau chiar "epoci" sau
"ere" asemanatoare cu cele din geologie. Acestia din urma au mai multe
in comun cu creationismul evolutionist:

 Creationismul evolutionist

Creatinismul evolutionist porneste de la ideea crearii Universului de catre


Dumnezeu din nimic, insa promoveaza ideea unei "retrageri" a lui
Dumnezeu din lume, astfel ca dupa ce a fost creata de Dumnezeu, lumea
s-a supus unor legi evolutioniste, care au determinat o schimbare a
speciilor dintr-una intr-alta, pâna la formele actuale.

SINTETIZARE

Din punct de vedere al opiniilor referitoare la umanitate, specii, Pamant si


Univers, conceptiile creationiste cele mai importante se pot clasifica
astfel:

 Creationismul "Pamantului tanar"

- Umanitate: Creata direct de catre Dumnezeu


- Specii: Create direct de catre Dumnezeu. Macroevolutia nu exista
- Pamant: Mai tanar de 10000 ani. A ajuns la forma actuala in urma
potopului
- Univers: Nu exista un consens

 Creationismul "Pamantului tanar" (cosmologie creationista)

- Umanitate: Creata direct de catre Dumnezeu


- Specii: Create direct de catre Dumnezeu. Macroevolutia nu exista
- Pamant: Mai tanar de 10000 ani. A ajuns la forma actuala in urma
potopului
- Univers: Mai tanar de 10000 de ani

 Creationismul "in salt" (gap creationism)

- Umanitate: Creata direct de catre Dumnezeu


- Specii: Create direct de către Dumnezeu. Macroevoluţia nu are loc
- Pamant: Concordanta cu evolutionismul (vârsta stiintifica). A ajuns la
forma actuala in urma potopului
- Univers: Concordanta cu evolutionismul (vârsta stiintifica)
 Creationismul "progresiv"

- Umanitate: Creata direct de catre Dumnezeu


- Specii: Creatie, apoi evolutie. Nu exista un stramos comun
- Pamant: Concordanta cu evolutionismul (vârsta stiintifica). Nu a existat
potopul
- Univers: Concordanta cu evolutionismul (vârsta stiintifica)

 Evolutie "teistica"

- Umanitate: Evolutie din primate


- Specii: Evolutie dintr-un singur stramos comun
- Pamant: Concordanta cu evolutionismul (vârsta stiintifica). Nu a existat
potopul
- Univers: Concordanta cu evolutionismul (vârsta stiintifica)

 "Design inteligent"

Toate speciile au fost create prin interventie divina.

FUNDAMENTELE CREATIONISMULUI PROVIDENTIAL ORTODOX

Sfintii Parinti ai Bisericii sunt in acord asupra sensului literar al referatelor


biblice privind Creatia într-o serie de aspecte fundamentale:

- lumea a fost creata din nimic;


- ca durata, Zilele Facerii sunt zile obisnuite;
- toate formele de viata au fost create ("zidite") din tarână pe specii
("dupa felul lor") si mentinute pentru totdeauna (evolutia este imposibila);
- Universul material a fost supus omului (prin Adam si Eva);
- moartea a aparut in lume ca urmare a caderii omului in pacat;
- Pamântul se afla in centrul Universului (conceptia geocentrica).

Cei mai reprezentativi teologi ortodocsi care s-au ocupat de aceste


aspecte au fost: Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul
Efrem Sirul, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Grigorie de Nyssa,
Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Isaac Sirul,
Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie
Sinaitul, Sfântul Ioan de Kronstadt, Serafim Rose etc. Dintre teologii
români, Dumitru Stăniloaie a tratat in mod repetat in lucrarile sale acest
subiect.

I. DUMNEZEU CREATORUL

6. Invatatura biblica despre creatie

Profesorul A. H. Strong defineste creatia ca fiind: “Actul prin care Dumnezeu, numai pentru
slava Sa si fara sa se foloseasca de ceva existent mai dinainte, a facut lumea, atit cea
vazuta, cit si cea nevazuta.” (Strong, opera citata, p. 371) Aceasta doctrina este cunoscuta
sub numele de creatie ex nihilo, adica “din nimic”. Invatatura despre creatie este parte
integranta din Teismul crestin si este in contrast categoric cu evolutionismul naturalist si
ateu. Acesta refuza elementul supranatural in creatie si incearca sa explice existenta tuturor
formelor de materie si viata printr-o evolutie treptata a formelor inferioare inspre forme din
ce in ce mai superioare si mai superioare; aceasta evolutie ar fi fost produsa de niste forte
imanente in structura materiei.

Cititorul Bibliei va fi ajutat foarte mult in intelegerea continutului primelor capitole ale Bibliei,
daca va reusi sa tina tot timpul in minte faptul ca scopul final al revelatiei lui Dumnezeu este
sa-l aduca pe om la cunostinta mintuitoare despre Dumnezeu si despre Evanghelia Domnului
Isus Hristos. In vederea atingerii acestui scop, a fost necesar ca Moise sa ne transmita, prin
revelatia primita de el, anumite informatii care sa poata fi grupate intr-o scurta si succinta
istorie din care sa reiasa originea materiei, izvorul energiei, originea vietii, a constientei de
sine, a personalitatii umane, a primului pacat. Toate acestea constituie fondul pe care se va
desfasura apoi maretul plan de mintuire a omenirii prin Hristos. Din punctul lui Dumnezeu de
vedere, istoria lumii este o istorie a planului de mintuire alcatuit de El. Geneza este asadar,
“teocentrica” in atitudine (adica Il aseaza pe Dumnezeu in punctul focal al realitatii, fara sa
se preocupe prea mult despre metodele folosite de El in facerea lumii).

In al doilea rind, istorisirea Genezei este “geocentrica”, adica priveste evenimentele din
punctul de vedere al omului asezat pe pamint. In chiar primul verset al cartii, Moise
proclama: “La inceput, Dumnezeu a facut cerurile si pamintul.” Si de acolo pina la sfirsit,
relatarea se va concentra asupra pamintului, ca loc de existenta al rasei umane. Istorisirea
mai poate fi definita si ca fiind preocupata mai mult cu “fenomenele” intimplate, decit cu
explicarea lor stiintifica. Aceasta nu inseamna ca Biblia ar fi doar o culegere de speculatii
filosofice materializate sub forma unor desfasurari mitice, si nici ca Scriptura nu ar fi valabila
din punct de vedere stiintific.

Biblia vorbeste cu omul simplu, intr-un limbaj cit mai clar si pe intelesul tuturor. Simplitatea
aceasta aparenta ascunde insa taine mari si creaza dificultati mari celor ce cauta sa
inregimenteze Biblia in tabara propriilor lor convingeri. Limbajul revelatiei divine este de o
deosebita frumusete poetica. Continutul ei este o reasigurare data inimii, nu o prelegere
stiintifica adresata mintii. Simplificat si redus la datele informative, textul din Geneza arata
cam asa:

“Si Dumnezeu a spus: “Sa fie ...”


Si a fost ...
Dumnezeu a vazut ca lucrul acesta era bun.
Astfel a fost o seara, si apoi a fost o dimineata:
aceasta a fost ziua ...”

Din cauza caracterului teocentric in atitudine si geocentric in orientare, din cauza limbajului
nestiintific si a caracterului preponderent poetic, este evident ca omul de stiinta care se va
apropia de relatarea Genezei cu dorinta de a primi date exacte pertinente despre facerea
lumii va ramine dezamagit.

Unul din lucrurile interesante din primul capitol al cartii Geneza este corespondenta
progresiva care exista in cele doua serii de cite trei. In cea dintii zi, Dumnezeu a facut ca pe
pamint sa apara lumina; in cea de a patra, El a daruit pamintului luminatorii din intinderea
cerului: soarele, luna si stelele; in ziua a doua, Dumnezeu a despartit apele de ape facind
intinderea cerului, adica a despartit apele terestre de apele atmosferice adunate in nori; in
cea de a cincea zi, El a facut pasarile sa zboare deasupra pamintului si vietuitoarele marine si
pestii marilor (Este interesant sa remarcam o problema lingvistica: in versetul 1, apoi in cazul
vietuitoarelor marine (1:21 si al omului (1:27) este intrebuintat verbul “a crea”, in timp ce
pentru intinderea cerului (1:7), pentru soare, luna si stele (1:16) si pentru animalele
pamintului (1:25) este folosit verbul “a face”); in ziua a treia, Dumnezeu a facut sa apara
uscatul si a asezat pe el multimea de verdeata a cimpului si pomii roditori; in cea de a sasea
zi, El a facut fiarele pamintului si l-a creat pe om.

In acest prim capitol din cartea Genezei exista o serie intreaga de probleme care au dat
nastere la multa discutie si multa speculatie. De exemplu discutia despre termenul “zi”. Sint
unii comentatori care cred ca termenul nu trebuie luat decit in valoarea lui poetica si
metaforica. Eu cred ca o astfel de parere nu face cinste textului biblic.

Exista alti comentatori care cred cu fermitate ca termenul “zi” nu poate defini decit ceea ce
defineste si astazi, si anume un interval precis de douazeci si patru de ore terestre. Intr-
adevar, acesta ar fi sensul necontestat, daca nu ar fi vorba despre “impotrivirile stiintei” de
care se face astazi atita parada. Cind discutam probleme ca aceasta, trebuie sa tinem cont ca
exista doua surse pentru a afla adevarul: informatiile generale metafizice pe care ni le pune
la indemina Cuvintul lui Dumnezeu care ni-L prezinta pe El drept Creatorul si Sustinatorul
tuturor lucrurilor, existind transcendental si imanent in creatie; si cea de a doua sursa:
cercetarile si descoperirile oamenilor de stiinta. Lumea in care traim este proprietatea lui
Dumnezeu, si El a gasit cu cale sa alcatuiasca mintea omeneasca in asa fel incit sa fie pornita
sa iscodeasca si sa afle tainele inscrise de Dumnezeu in creatie.

Biblia il ajuta pe omul de stiinta aflat in cercetare dupa adevar sa nu se rataceasca si sa nu-si
piarda timpul in directii gresite. Pe de alta parte, stiinta care interpreteaza creatia ne ajuta ca
s-o intelegem, sau cel putin sa nu ne formam interpretari gresite in privinta revelatiei pe care
ne-o da Biblia.

In privinta “zilelor” din Geneza se pune intrebarea: Care a fost durata lor? ( Modern Science
amd Christian Faith, scrisa de membrii ai Academiei Americane de Stiinta (Wheaton, Illinois,.:
Van Kampen Press, 1948)

O posibilitate foarte viabila este ca relatarea biblica se poate impaca cu milioanele de ani
rezultati din datarile stiintifice, daca consideram cele sase zile, ca zile obisnuite, dar
neconsecutive. Cu alte cuvinte, o traducere echivalenta ar putea vorbi de o prima zi, o a
doua zi, etc. intre care s-au putut desfasura evenimente insirate pe durata unor epoci
geologice.

O alta interpretare vede cele sase zile, nu ca perioade de douazeci si patru de ore, ci ca sase
“intervale” de timp, nedelimitate precis, dar incadrate poetic intre o seara si o dimineata.

Oricare ar fi interpretarea, discutiile despre durata zilelor creatiei nu trebuie sa-l tulbure in
nici un fel pe credinciosul evanghelic de astazi. Important este ca Biblia Il prezinta pe
Dumnezeu ca si Creator al universului si ca Suveran deplin peste lumea creata.

Un alt punct de discutie este daca multimea de variatii in cadrul speciilor si subspeciilor a
existat de la inceputul creatiei sau avem de a face cu un proces de evolutie limitata la nivelul
diverselor specii. Exista urs de zona temperata, urs montan si urs polar. Au fost toate aceste
variatii prezente de la inceput sau unele dintre ele au aparut pe parcurs? Si ce s-a intimplat
cu multimea de varietati pe care nu le mai gasim astazi decit in forme fosile? Sint ele dovezi
ale unor incercari nereusite de adaptare in procesul evolutiv, sau sint specimene disparute
din cauza unor altfel de fenomene terestre?
Asa cum a fost aratat si mai inainte, infruntarea este de fapt intre cele doua conceptii despre
lume si viata: cea teista si cea naturalist evolutionista. Cea mai mare parte a argumentelor
naturaliste sint grupate in cinci categorii: morfologia care sustine ca asemanarile de forma si
structura indica un punct de plecare comun pe scara evolutiei; Embriologia care pretinde ca
dezvoltarea asemanatoare a fetusurilor dovedeste un proces evolutiv identic pentru
majoritatea speciilor; Paleontologia care prezinta urmele fosile drept suport pentru parerea
ca exista un proces evolutiv in scara care poate fi dovedit in straturi consecutive ale
pamintului; argumentul organelor parazitare ca niste vestigii ale unor structuri abandonate in
procesul evolutiv si varietatile existente in cadrul speciilor aflate in forme de mediu diferite.

Trebuie notat ca ceea ce este in discutie nu este daca Dumnezeu a putut El insusi sa
foloseasca procesul evolutiv, ci daca El a facut-o sau nu. Daca vrem sa fim sinceri pina la
capat trebuie sa spunem ca interpretarea naturalist evolutionista este o stricta interpretare
filosofica, subiectiva si imposibil de dovedit convingator. Asemanarile de structura pot fi
privite si ca o dovada a unui Creator comun care a lucrat dupa o schema favorita!
Dezvoltarea embriologica a fetusului ar putea trece foarte bine si ca o dezvoltare necesara
unica de la simplu la complex pe durata procesului de crestere. Formele fosile pot fi privite si
ca o dovada ca intr-adevar au existat perioade de timp in care varietatea animalelor a fost
mai bogata ca cea de astazi, iar asta nu inseamna neaparat ca animalele din vremea noastra
deriva din alte animale disparute intre timp.

Argumentul cu organele “parazite” si-a pierdut intre timp mult din putere deoarece stiinta a
descoperit ca ele indeplinesc si astazi functii strict necesare de care nu se stia alta data inca
nimic. (Credinciosul evanghelic are acelasi drept ca si necredinciosul, atunci cind este vorba
de presupuneri. El poate sustine cu aceiasi convingere ca toate organele “nefolosite” astazi
corespund sau au corespuns odata unor functiuni strict necesare. Caderea omului in pacat si
procesul “devolutiv” al degenerarii lasa mult loc pentru astfel de interpretari) (Am putea
adauga ca, de la data scrierii acestei carti, genetica a batut si ultimul cui in cosciugul teoriei
evolutioniste. Se stie astazi ca numarul de cromozomi este o constanta a fiecarei specii si ca
variatiunile nu sint posibile decit in cadrul aceleasi specii. - N.T)

Autorul acestei carti se alatura cu entuziasm unei multimi de oameni de stiinta si de exegeti
evanghelici care sustin ca relatarea Genezei contrazice teoria evolutionista din foarte multe
motive dintre care enumeram:

(1) Geneza prezinta o creatie prin “Fiat”, proclamare divina. Vietuitoarele si formele de
vegetatie au fost facute dintr-o data intr-o deplina varietate descrisa de expresia: “dupa soiul
lor”. Vietuitoarele se reproduc si astazi dupa acelasi principiu. Exista ciini de citeva sute de
grame si ciini de sute de kilograme, dar inca nu s-a putut obtine din incrucisarea a doi ciini o
pisica sau o privighetoare. Incidental, se mai descopere si astazi in viata, forme pe care
stiinta le proiectase ca extincte inca in perioade de acum citeva “milioane de ani” (Note din
numeroase publicatii: e. g.Time, LXI, 2. Ian. 1953, p.60);

(2) Stiinta insasi, mai cu seama cercetarile genetice, infirma pe zi ce trece teoria naturalist
evolutionista. Intr-adevar, cu cit ne coborim mai mult in intimitatea organismelor “simple”, cu
atit dam de structuri mai complexe. Exista un microcosmos molecular si atomic care sfideaza
toate cunostintele noastre de azi si rastoarna teoria evolutiei de la simplu, la complex.
Genetica suporta Biblia.

De ce mai continua aceasta naluca a evolutionismului sa ocupe un loc in catedrala serioasa a


stiintei? Pentru ca alternativa ei, teismul creationist i-ar trimite pe oameni la credinta in
Dumnezeu, iar omenirea rebela nu vrea sa se supuna Creatorului ei. Aceasta nu este insa o
problema stintifica, ci una morala.

Teismul este cladit pe premiza existentei unui Dumnezeu personal atotputernic caruia trebuie
sa ne supunem; naturalismul evolutionist il lasa pe om cu iluzia ca el este produsul suprem al
unui lant evolutiv progresiv. Teismul ne spune ca Geneza ne prezinta felul in care a facut
Dumnezeu toate lucrurile; evolutionismul sustine ca originea si evolutia vietii trebuie sa
ramina un mister. In teism, vietuitoarele au fost create “dupa soiul lor” cu capacitatea de a
se reproduce la nesfirsit; naturalisnul pretinde ca mediul inconjurator este cel care a
continuat si continua sa modeleze formele de viata, eliminindu-le pe cele necorespunzatoare
si dind mereu nastere unor alte forme noi. Teismul spune ca omul a fost creat de Dumnezeu
cu un intelect si cu o inima capabila sa se implineasca in partasia cu Dumnezeu. Omul este
prezentat ca un agent responsabil inaintea lui Dumnezeu si cu sansa de a accepta acum
lucrarea mintuitoare a lui Hristos. Naturalismul insa, il prezinta pe om ca pe un produs al
evolutiei formelor inferioare, un simplu animal dezvoltat, prada pornirilor instinctuale,
singuratic si tragic in virful unei piramide fara rost, fara responsibilitatea de a raspunde sau
de a depinde de vreun standard stabilit dinafara.

Teismul spune ca lumea este intretinuta prin grija divina si condusa de catre Dumnezeu spre
implinirea unor scopuri precise. Naturalismul nu poate sa picteze decit imaginea lipsita de
sens si semnificatie a hazardului: omul este liber, singur si fara rost. Pentru cel ce accepta
teismul crestin, nu exista nici un fel de dificultate in acceptarea invataturii despre creatie asa
cum este prezentata ea in Cuvintul lui Dumnezeu.

Crestinii evanghelici n-au nimic de cistigat daca cauta sa armonizeze relatarea Genezei cu
ipotezele evolutioniste. in afara de dorinta de a fi “la moda” si de teama de a nu fi “ramas in
urma” nu exista nici un alt argument care sa dovedeasca necesitatea imbratisarii unei astfel
de teorii stiintifice.

Ce va raspunde omul de stiinta crestin cind se va vorbi despre asa-numitul om preistoric care
a locuit la inceput pamintul? Cum va putea el sa ignore omul de Neanderthal, de Cro-
magnon? Raspunsul este ascuns in tacere, rabdare si incredere in Dumnezeul care nu se lasa
sa fie batjocorit. Lantul evolutiv este plin de falsuri si de “verigi lipsa”, iar singurul lucru care
se poate spune despre aceste verigi lipsa este ca, intr-adevar, sint lipsa! Nu exista nici un fel
de evidenta ca omul a fost vreodata in trecut mai inferior din punct de vedere mintal,
spiritual sau fizic. Dimpotriva! Exista destule vestigii si relatari despre realizari care pot
constitui si astazi minuni ale lumii. Toata stiinta si progresul modern nu le pot imita sau
explica perfectiunea.

Omul a fost creat de la inceput dupa chipul si asemanarea perfecta a dumnezeirii. Creatura
umana a fost de la inceput Homo sapiens. Iata cum ii sint descrise caracteristicile:
“ ... pozitia verticala extinsa complect, privirea indreptata inainte, din cauza careia picioarele
au o pozitie care favorizeaza mersul, nu cataratul ... o mai mare dezvoltarea a anumitor
muschi ... care suporta si intretin pozitia verticala a corpului; scurtimea caracteristica a
bratelor si opozabilitatea complecta a degetului mare, barbia iesita in afara, dentitia uniforma
si ordonata, si cel mai mult, dezvoltarea enorma a creierului si conformatia caracteristica a
craniului si a fetei. Numai omul are abilitatea de a folosi vorbirea articulata, si probabil, din
cauza folosirii ei, si-a dezvoltat puternic capacitatea de a gindi abstract. (Din articolul despre
“om” din Websters New International Dictionary of English Language, Springfield, Mass.
Merriam Co., 1917, p.1307)
Nu s-a gasit nici macar o singura dovada ca omul ar fi existat vreodata pe pamint intr-o stare
total diferita de cea de astazi. Cu alte cuvinte, omul a fost dintotdeauna om. Omul a purtat
intotdeauna imaginea divinitatii. Fireste, in miile de exemplare umane au existat si continua
sa existe anormalitati deformatoare.

Din pacate, evolutionistii s-au repezit sa le colectioneze si sa pretinda ca au gasit forme


umane de dezvoltare intermediara. Ar fi fost suficient sa se uite bine in jur sau sa mearga la
o colectie de oase pentru a vedea ca “exemplarele” preistorice continua sa coexiste cu omul
de astazi. Byron C. Nelson, doctor in filosofie, a insemnat in cartea sa, Inainte de Avraam -
Omul preistoric in lumina Bibliei, doua din convingerile lui de baza:

“Cea dintii este ca omenirea este foarte batrina - cit de batrina, autorul nu stie si nici nu
incearca sa dovedeasca. A doua este ca omul a fost dintotdeauna om. El nu a aparut ca un
produs al evolutiei, ci o creatie, exact asa cum spune si Biblia in cartea Genezei. Autorul
acestor rinduri crede in adevarul ei luat litera cu litera.” (Byron C. Nelson, Before Abraham,
Prehistoric Man in Biblical Light, Minneapolis, Minn. Augsburg Publishing House, 1948, p.96)