RI

Religia geţilor în viziunea scriitorilor greci şi latini

Religia este elementul esențial al vieții culturo-spirituale al uinui popor. Admițând acel fapt
că modul de gândire și spiritul unui popor, sunt acele forțe motrice ce împing acest popor într-o
direcție sau alta, e simplu să deducem că cunoașterea și studierea acestora are o importanță majoră.

Problema principală care apre când încerci să studiezi geții, și nu doar din punct religios
dar și din celelalte, este apsența scrisului la acest popor. De aceia singura sursă de informație de
care dispunem în prezent, sunt lucrările scriitorilor din statele vecine poporului getic.

Religia getică, îndeosebi cum este ea reprezentată in scrierile antice de la Herodot la

Iordanes, a constituit obiectul unor însemnate cercetări în multe centre ale Europei centrale și
apusene, astfel că unele ipoteze emise în secolul al XVII-lea constitue încă obiectul unor dispute.
Confuzia de etnonime geți-goți și apoi daci-dani, întalnită în lucrări din antichitatea târzie și evul
mediu timpuriu, a avut deasemeni trăsături prielnice îmbogațind uneori și informațiile asupra
culturii spirituale dacice.

Locul central în panteonul zeităților traco-dacice este ocupat de Zamolxis (alte forme ale
numelui fiind și Salmoxis, Zalmoxis, Samolxis etc.). Porphiros, încercând să explice etimologia
numelui Zamolxis, opinează că acesta ar proveni de la cuvântul trac zalmos, cu înțelesul de piele
sau blană, explicație inspirată, probabil, de legenda potrivit căreia, la nașterea sa, ar fi fost înfășat
într-o blană de urs. Alte teorii cu privire la înțelesul numelui sau pot fi regăsite la autori precum
Matthäus Prätorius și Paul Kretschmer, care au avansat ipoteza legăturii dintre numele zeului dac
și cuvântul trac zemelen (pământ), idee pornită de la o posibilă confuzie a lui Zalmoxis cu zeul
lituanian al pământului, Zameluks.

De asemenea, o altă variantă încă discutată ar fi cea a asocierii lui Zamolxis cu o zeitate
solară. „Papyrus de Toura”, descoperit în anul 1941 la Toura, o localitate situată în apropiere de
Cairo, menționează numele zeului geto-dac Zamolxis, atribuindu-i o origine scitică, această
confuzie fiind întâlnită la mai mulți autori antici. Hellanicos, contemporanul mai tânăr al lui
Herodot, arată în “Obiceiuri barbare”: „scitul, fiind robul lui Pitagora, întorcându-se la el în țară,
a dat oamenilor învățături cu privire la nemurirea sufletului”.
De unii autori antici este considerat rege și mare preot, discipol al lui Pitagora și deținător
al unor cunoștinte care, la vremea respectivă, au făcut ca poporul său să-l zeifice după moarte.
Primul autor antic ce vorbește despre existența pământeană a lui Zamolxis este Herodot, acesta
povestind cum zeul dac, pe când viețuia printre ai săi, i-a învățat pe aceștia despre nemurirea
sufletului.

Atât de important se pare că era Zamolxis printre ceilalți daci încât, vreme de trei ani,
perioada în care s-ar fi retras și ar fi locuit izolat, în niște încăperi subpământene construite la
porunca sa, poporul sau l-ar fi jelit cerându-i reîntoarcere, lucru întâmplat în al patrulea an,
povestește autorul grec. Poveștile ce au ajuns până la noi susțin că acest loc ar fi, de fapt, Peșterea
Polovragi de astăzi. Dispariția (ocultarea) şi reapariţia (epifania) au fost interpretate de omul de

1
 RI
știință de astăzi ca semnul cel mai clar al unui ritual inițiatic; a coborî în Infern înseamnă a cunoaște
„moartea inițiatică”, experiență necesară înainte de a întemeia un nou mod de existență (rege
mesianic, profet, mag, legislator), arată Ioan Marius Grec, în lucrarea “Zamolxis sau religia geto-
dacilor între mit și realitate”.

Un alt autor antic, anume Strabon, relatează că zeul dac ar fi trăit ca muritor cândva, fiind
un discipol al lui Pitagora, de la care a preluat vaste cunoștinte pe care le-a transmis unui grup de
inițiați din țara sa o dată cu întoarcerea în patria natală. De asemenea, istorisiri despre el găsim și
în lucrările lui Didor și Iordanes, ambii autori văzând în Zamolxis un reformator care, pe lângă
normele morale impuse poporului său, a lăsat moștenire acestuia și un sistem de legi, care, se pare,
ar fi stat la baza amplei reforme sociale și morale din vremea lui Burebista și Deceneu.

Foarte clar în relatări cu privire la zeul geto-dac este și Iamblichos care afirmă că “Zamolxis
le-a întocmit legile și a îndemnat la bărbație pe concetățenii săi , convingându-i că sufletul este
nemuritor..și pentru că a învățat pe geți aceste lucruri și le-a scris legile, este socotit la ei drept cel
mai mare dintre zei”.

Legătura dintre Zamolxis și Pitagora este amintită și de Hesychios din Alexandria, care
preia informația de la Herodot: “Despre acesta (Zamolxis), Herodot ne spune că grecii care
locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pythagoras, că apoi a fost eliberat și s-a
înapoiat cu corabia în ținuturile sale de baștină, unde a propagat învățături despre un trai mai
înțelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntași atenieni și i-a primit cât se poate de bine,
spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri.”

Mircea Eliade, în Istoria credințelor și ideilor religioase, vol II, precizează că „grecii din
Hellespont sau Herodot însuși integraseră tot ce aflaseră despre Zalmoxis, despre doctrina și cultul
său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Or aceasta înseamnă că acest cult al zeului
geto-dac comportă credința în imortalitatea sufletului și anumite rituri de tip inițiatic. Dincolo de
raționalismul și evhemerismul lui Herodot sau a informatorilor săi, se ghicește caracterul misteric
al cultului. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă -ceea ce nu
e însă sigur- cei de la care aflase aceste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreția sa ŕ propos de
Mistere este bine cunoscută. Dar Herodot recunoaște că el nu crede în istoria cu Zamolxis sclav al
lui Pitagora și că, dimpotrivă, el e convins de anterioritatea daimonului get, și acest detaliu este
important.”

Strabon adaugă la povestirea lui Herodot câteva puncte caracteristice, anume că „Zamolxis,
întors în patria lui, se bucura de stima celor mai însemnaţi, din cauza prezicerilor ce ştia să le tragă
din starea cerului; că încredinţase pe rege ca să-l ia pe el de coleg la domnie, ca unul ce cunoştea
cele plăcute zeilor, şi deci pe acest Zamolxis, luându-l la început drept preot al zeului care mai ales
era în onoare la geţi, după aceea, a luat el însuşi numele de zeu.

Acest obicei, adaugă Strabon, ţine până în vremurile noastre, totdeauna aflându-se cineva
care să fie sfetnicul regelui şi să se considere de geţi ca zeu. Astfel, când Burebista a luat domnia
asupra geţilor, contra căruia Cesar voi să pornească o expediţie, Deceneu era în onoare”. Despre
acest Deceneu se spune că, imitând în totul pe Zamolxis, s-ar fi retras şi el în peştera muntelui
Cogaeonum.
Luând ca bază cele expuse de Herodot putem vorbi despre Zalmoxis mai degrabă ca despre
reformator al religiei geto-dace și ca întemeietorul unei doctrine noi, religioase sau intemeietorul
2
 RI
unui cult misteric. În concluzie putem rezuma ca Zamolxis a fost un personaj real care apoi a fost
divinizat.

Sursele existente construesc o imagine a lui Zamolxis ca a unei divinități chtomian-agrare,

un zeu al fertilității și vegetației, căpătând treptat și atribute uraniano-solare. În legatuară cu cultul
marelui zeu al geto-dacilor sunt puse unele constructii de cult de la Sarmizegetusa, aici aflându-se
după toate probabilitățile acel Munte-Sfînt – Kogaionon, care ar fi fost locul de retragere a lui
Zalmoxis si despre care scrie Strabon.

Religiile s-ar putea împărţi în două clase mari: acele naturale, pornite din mintea obştească
a poporului, şi acele reflexive, pornite din învăţăturile unei personalităţi marcante care devine apoi
înzeită de generaţiile următoare. Astfel, în India, pe lângă vechea religie a Vedelor, născută din
adâncul instinctului omenesc care-l împinse a se închina la tot ce el nu înţelegea, întâlnim pe Buda,
întemeietorul unei doctrine reflexive şi filozofice. În Persia, aflăm pe Zaratustra şi, mai încoace,
avem la diverse popoare pe Moise, Hristos şi Mahomed, fără a vorbi de Luter, Calvin şi alţi
reformatori de a doua mână a credinţelor existente.

Religia geţilor, deşi la începutul ei politeistă ca acea a tuturor tracilor, s-a schimbat prin
învăţăturile lui Zamolxis în o religie reflexivă, care vom vedea că poartă în sine caracterul dualistic
al învăţăturii lui Ormuzd şi Ahriman a rasei eranice de care geto-dacii se apropiau mai mult.
Asemenea părăsire a unei religii naturale pentru una reflexivă s-a mai întâmplat în omenire.
Amintim numai cât transformarea idolatriei arabilor în religia curat monoteistă a lui Mahomed şi
primirea creştinismului de vechea lume păgână.

Zamolxis, propagatorul acestei credinţi, fu adorat mai târziu el însuşi ca zeu. S-ar părea că
zeul către care Zamolxis învăţase pe poporul său a se închina, se chema Gebeleizis care nume apoi,
când Zalmoxis el însuşi fu înzeit, se confundă cu acel al noului zeu. Vom vedea mai jos, când vom
studia înrudirea şi geneza acestei nouă religii, că zeitatea lui Zamolxis (mai târziu, însuşi acesta)
nu era decât o nouă formă a lui Dionisos sau Bacchus, confundat el însuşi cu Zevs sau Jupiter şi
cu Phoebus sau Apollo, cu alte cuvinte, o formă antropomorfă a soarelui, izvorului vieţii în univers.
Că geţii adorau într-adevăr soarele, sub numele şi închipuirea lui Gebeleizis sau Zamolxis, reiese
din următorul obicei al lor, amintit de Herodot: „Toţi aceşti traci (adică geţi), au obiceiul, când
tună sau scapără, a trage cu săgeţi către cer pentru a-l ameninţa”.

Notiţele rămase de la cei vechi ne înlesnesc a întrevedea că geţii într-adevăr mai aveau şi
un al doilea zeu, în care se încorpora principiul răului, precum în Zamolxis era întrupat acel al
binelui. Acest al doilea zeu, al cărui nume naţional getic nu ni s-a păstrat, era tălmăcit de către
scriitorii greci şi romani ca Ares sau Mart, „zeul distrugerii, războiului şi al morţei”. Astfel, ne
spune Virgiliu că „părintele Mart ar păzi ogoarele geţilor”; Ovidiu ne vorbeşte despre „Geţii
închinătorii lui Mart”.

Tot de asemenea, numesc Martialis şi Statius pe Mart zeu getic. Din această pricină chiar
umbla la cei vechi o tradiţie, că „Mart se născuse în ţara dacilor, moesilor şi a tracilor”. Mart însă,
în credinţele antice, era considerat tocmai ca zeul cerului turburat, al furtunii, nourilor şi al vijeliei,
adică tocmai acei monştri, împotriva cărora geţii aruncau săgeţile lor. Că dacii considerau furtuna

3
 RI
ca un semn rău pentru ei, se vede de pe aceea că, în lupta de la Tapae contra lui Traian, intervenirea
unei ploi vijelioase le ia curajul şi îi face să piardă mai curând cumpătul faţă cu romanii.

Prin urmare, cu toată încredinţarea lui Herodot că „geţii nu ar admite ca să existe alţi
Dumnezei decât al lor”, ceea ce i-ar arăta oarecum ca monoteişti, se crede că religia lui Zamolxis
nu era decât o reproducere, în o formă nouă, a cultului lui Zaratustra, amestecat cu alte elemente.
Celelalte zeităţi trace, precum Cotis, Bendis (Diana), Molis, Atartis şi Hermes nu se găsesc de loc
amintite la geţi, încât religia lor se pare că a îmbrăcat, într-un chip mult mai curat, forma
dualismului religiei eranice.

Zamolxis se vede deci că a fost un spirit superior ca toţi întemeietorii de religii; el a speculat
asupra instinctului celui mai puternic ce se mişcă în adâncurile fiinţei omeneşti, acel al păstrării
sale indefinite, căruia îi place să transporte şi dincolo de mormânt farmecul nespus al acestei
existenţi. Ştiind pe poporul său incult şi barbar, el întrebuinţa şi mijloace înşelătoare pentru a-l
face să primească noua învăţătură; astfel erau prezicerile viitorului şi retragerea sa în subteran.
Pentru a îndruma şi mai uşor triumful învăţăturilor sale, el ia ajutorul puterii lumeşti şi asociază
pe rege la lucrarea de regenerare morală a poporului său.

Fără îndoială că o asemenea religie care făgăduia nemurirea celor ce o împărtăşeau, trebuia
să pună oarecari condiţii închinătorilor ei. Aceste condiţii par a se referi mai ales la cumpătarea în
mâncări şi băuturi, la înfrânarea de la viciul beţiei, pe care l-am cunoscut la traci ca păcat naţional.
De aceea Zamolxis întrunea pe ucenicii lui la nişte ospeţe, de unde carnea era cu desăvârşire
depărtată şi fără îndoială că şi vinul trebuia să fie alungat, întrucât găsim mai târziu pe Deceneus
întrebuinţând, pentru a ajunge la acelaşi rezultat, un mijloc şi mai radical, stârpirea viilor. Ideea
nemuririi era cunoscută şi la sciţi, căci ea pare a nu fi lipsit niciodată de sub titva omenească.
În Egipt, fiecare nomă adora un zeu deosebit. Tracia, regiunea vinului, adoptase ca zeu
naţional pe Dionisos. Pe acesta îl confundau cu zeul cel mai mare, Zevs sau Jupiter, şi cu Phoebus
sau Apollo, adică soarele. Tot după o reminiscenţă eranică, i se ridicau acestui zeu temple rotunde,
cu o singură deschidere în vârf, pe culmile munţilor. Herodot ne spune că satrii, un popor din
Tracia, au la dânşii un oracol al lui Bacchus pe munţii cei mai înalţi, unde un neam dintr-înşii,
bessii, sunt profeţii templului şi o preoteasă dă răspunsul oracolului, ca la Delfi, şi nu mai puţin
întunecos.

O inscripţie găsită în Macedonia ne arată şi mai clar că această învăţătură a nemuririi era o
credinţă naţională la traci. Inscripţia spune că: „durerile mele mari nu te răpesc de la moarte, deşi
pierderea unui fiu îmi dă îndeajuns dreptul de a plânge”. Se vede deci că era o inscripţie pusă de
un părinte, mai curând o mamă, pe mormântul copilului ei. Mai departe ea urmează: „şi cu toate
acestea, reînnoit în fiinţa ta, tu trăieşti în Câmpiile Elisee. Aşa este decretat de zei să trăiască sub
formă eternă acela care a binemeritat de lumina divină”.Din toate acestea rezultă îndestul că tracii,
având ca zeul lor naţional pe Sabazius, care nu era altul decât Dionisos, şi că acest zeu fiind cel
mai în onoare la ei, urma numaidecât că nota caracteristică din cultul acestui zeu, ideea nemuririi,
să fie mai cu putere accentuată la traci, notă care fu apoi ridicată de geţi la principiul fundamental
al religiei lor, în doctrina lui Zamolxis. Această idee însă era deosebită de metempsihoza lui Platon
şi a egiptenilor, întrucât metempsihoza admitea putinţa curăţirii sufletului prin trecerea sa în corpul
mai multor fiinţe, pe când am văzut că învăţătura lui Zamolxis admitea numai pe aceia în sânul
vieţii eterne, care, după expresia inscripţiunii de mai sus „binemeritaseră de lumina divină”.

4
 RI
Dintr-o asemenea idee a nemuririi şi fericirii pe lumea cealaltă se explică şi obiceiul
raportat de Herodot, care se află la trausi, „că atunci când se năştea un copil, toate rudeniile lui
înconjurându-l, plângeau asupra relelor pe care avea să le sufere din momentul ce văzuse lumina
zilei, şi numărau gemând toate mizeriile omeneşti care-l aşteptau. La moartea însă a unuia din
concetăţenii lor, ei se dădeau dimpotrivă veseliei, îl acopereau cu pământ în mijlocul glumelor şi-
l fericeau de a se fi sfârşit, fiind mântuit de relele acestei vieţi”.

Mai reiese adoptarea religiei lui Zamolxis de către daci, şi din următoarele cuvinte pe care
împăratul scriitor Iulian Apostatul le pune în gura predecesorului său Traian: „Am subjugat chiar
pe aceşti geţi (adică pe daci), cea mai războinică naţie din toate neamurile ce au existat vreodată,
nu numai din cauza puterii corpurilor lor, dar şi din acea a învăţăturilor lui Zamolxis, care este
între ei aşa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă că ei nu mor, ci numai cât îşi schimbă locuinţa
şi de aceea merg la moarte mai veseli decât la orice călătorie”.

Ca toate religiile ce pun centrul greutăţii lor în viaţa viitoare şi impun condiţii de moralitate
pentru câştigarea aceleia, aşa şi religia lui Zamolxis dădu naştere unei clase de oameni ce se
abţineau de la mai multe din plăcerile acestei lumi, unei clase de călugări. Aceştia nu mâncau carne
şi trăiau în celibat; ei purtau la geţi şi traci numele de ctisti, iar la daci acel de polisti. Printre aceşti
călugări se vede că circula o idee încă mai severă a doctrinei lui Zamolxis, care o apropie chiar de
Nirvana lui Buda. Pomponius Mela ne spune anume că: „dispreţul morţei la geţi provine din cauze
variate: unii cred că se vor reîntoarce sufletele celor morţi; alţii că, deşi nu se întorc, totuşi nu se
stâng, ci trec către locuri mai fericite; alţii, în fine, că pier, dar că aceasta este mai bine decât a
trăi”.

O religie ca acea îmbrăţişată de poporul geto-dacilor trebuia să aibă p puternică înrâurire

asupra manifestării întregii lor vieţi. Ideea nemuririi, atât de adânc înrădăcinată la ei, trebuia să
încordeze mult puterile lor în viaţa pământească. Moartea pentru ei nu era decât mântuirea de
suferinţele lumii reale şi eliberarea lor către lumea fericirii. Nu se puteau deci teme de ea, ci o
doreau şi o binecuvântau când ea sosia, mai ales pe câmpul de război, unde luptau pentru patrie şi
libertate. De aceea şi vedem pe scriitorii antici spunând într-un glas că aceste popoare erau foarte
curajoase şi aproape neînvinse prin dispreţul ce-l arătau pentru viaţă şi apetitul lor de moarte. De
aceea ei singuri din toţi tracii îndrăznesc a se opune hoardelor nenumărate aduse de Darius cu sine
în Europa. Tot de aici se explică uşurinţa cu care ei părăseau viaţa de bunăvoie. Aşa, regele get
Dapix, văzându-se trădat de un elin şi silit a se preda împreună cu armata sa, se ucide împreună cu
toţi tovarăşii săi. Tot din această împrejurare se explică mândria cea nespusă a dacilor. Cine nu se
teme de moarte n-are nevoie să sufere înjosirile vieţii. De aceea, dacii când văd patria lor căzută,
statul lor nimicit, dau foc ei singuri capitalei lor şi, la lumina flăcărilor mistuitoare, se îngrămădesc
pe lângă vasul cu otravă, îşi împlântă pumnalele în inimi sau roagă pe prietenii lor să le facă această
de pe urmă îndatorire; iar regele lor, după ce a mai încercat încă o dată soarta armelor, tot fără
noroc, îşi curmă şi el viaţa fizică, ale cărei legături morale le desprinsese sabia romană. Un popor
ce ştie astfel să moară, merită respectul posterităţii şi acest respect nu le-a fost tăgăduit nici chiar
de duşmanii care i-au biruit.Părerea lor că moartea ar fi o fericire, îi făcea cruzi pentru alţii, căci a
omorî numai pe un duşman, era după părerile lor a-i face un bine; trebuia deci să-l chinuiască
pentru a-l pedepsi. De aceea ei erau cumpliţi cu duşmanii lor; chiar femeile lor luau rolul de călăi
pe lângă nenorociţii prinşi de război romani. Ele se văd pe tablourile Columnei arzând pe aceştia

5
 RI
la cap şi la umeri cu nişte făclii. Înaintea zidului unei cetăţi, se văd înţepate mai multe capete de
soldaţi romani şi rămăşiţele corpului unuia sunt arătate ca aninate de roatele unui car.

Logica privitoare la evoluţia religioasă din spaţiul carpato-danubiano-pontic ar fi că până

la Zamolxis (posibil pînă în secolul VI î.H.) putem vorbi de o religie politeistă, formată dintr-un
panteon ce avea în fruntea sa un zeu suprem, probabil Gebeleizis, iar intre sec. al VI-lea î.d.H până
aproximaiv în sec. I d. Hr. Geto-dacii cunoşteau o religie monoteistă, o religie primită de la
Zamolxis, probabil un dac învăţat ce a colindat foarte mult în lumea cunoscută, înainte de a releva
dacilor învăţăturile sale. Este important de stabilit de ce Zamolxis alege să stea trei ani în locuinţa
sa subterană, un număr regăsit şi în creştinism, Iisus stând 3 zile, în „locuinţa morţilor”, înainte de
a învia, de ce acesta alege un loc special pentru ospeţele sale, alături de concetăţenii săi, pe care îi
învaţă că vor vieţui într-un loc veşnic, bucurându-se, probabil alături de „învăţătorul lor”, de toate
cele bune. Un posibil răspuns la aceste întrebări ar fi faptul că, prin peregrinările sale, învăţatul
dac, intră în contact cu reprezentanţi ai religiei mozaice, iar prin intermediul acestora află despre
profeţiile mesianice şi despre învăţăturile despre un singur Dumnezeu, învăţături pe care le
transmite mai departe concetăţenilor săi, într-o formă primară – omul nu moare definitiv, ci
continuă să trăiască veşnic, alături de Dumnezeul unic, dacă se dovedeşte a fi vrednic de „a sta
alături de acesta”.