Relațiile dintre Bizanț, Papalitate și Carol cel Mare

Din timpul domniei împăratului Iustinian, scaunul pontifical a intrat sub influența împăraților
bizantini. Majoritatea papilor erau desemnați de împărații de la Constantinopol. Când papalitatea
întâmpina rezistență, basileii nu ezitau să-și afirme controlul asupra scaunului pontifical. Papa
Martin I care a ocupat scaunul pontifical în secolul al VII-lea fără aprobarea Constantinopolului,
s-a opus politicii împăraților bizantini, Heraclius și Constant, care încercau să găsească o formulă
de compromis între monofiziți și ortodocși. Constant l-a chemat pe Martin la Constantinpol în
653, acuzându-l de trădare și l-a condamnat să fie maltratat în public. Apoi, l-a exilat în
Chersones, unde a murit la scurt timp.

La începutul secolului al VIII-lea, papalității i s-a oferit un prilej favorabil pentru a scăpa de sub
tutela Bizanțului. Constantinopolul era atunci devastat de luptele iconoclaste. Papalitatea și-a
căutat un aliat în Europa Apuseană. Acel aliat avea să fie Pepin cel Scurt din Franța de azi.
Scopul lui Pepin era să ocupe tronul franc și să-i alunge pe merovingieni. Acesta a fost în cele
din urmă încoronat de papa Ștefan al II-lea după ce papalitatea a beneficiat de intervenția
francilor în Italia. Pepin a recucerit teritoriile fostului exarhat al Ravennei din mâinile
longobarzilor și le-a încredințat papei, și nu împăratului de la Constantinopol. Acest act a stat la
baza creării statului pontifical care și-a continuat existența până la jumătatea secolului XIX.

Ca reacție, împăratul de la Constantinopol a protestat și a scos diocezele din sudul Italiei și

Illyricumului de sub autoritatea papalității și le-a trecut sub autoritatea patriarhiei de la
Constantinopol. Relația strânsă dintre regatul franc și scaunul pontifical a fost continuată și de
fiul lui Pepin, Carol cel Mare. Carol a intervenit în Italia în urma solicitării venite din partea
papalității, țintă fiind Regatul Longobard. În 774, Carol cel Mare a cucerit Regatul Longobard și
s-a proclamat regele francilor și longobarzilor. Carol și-a continuat acțiunile militare în Peninsula
Iberică unde a pus bazele Mărcii Cataloniei. Apoi s-a îndreptat spre Pannonia unde i-a înfrânt pe
avari, și în cele din urmă, spre Saxonia unde i-a supus pe germani.

Carol și-a dovedit atitudinea de adevărat apărător al creștinismului. A mai acordat un alt sprijin
papalității în anul 799 când Papa Leon al III-lea s-a confruntat cu o revoltă din partea populației
romane și a aristocrației. După ce a fost aruncat în închisoare, acesta a cerut ajutor lui Carol cel
Mare. Carol a intervenit și l-a repus pe papa pe scaunul pontifical.

Între timp, Bizanțul se confruntă cu propriile probleme interne generate de criză iconoclastă și cu
ascensiunea Hanatului Bulgar pe plan extern. Constantin al V-lea s-a preocupat în prima domnie
a sa de problemele de pe frontieră orientală. A condus 9 campanii împotriva hanatului,
aducându-l în pragul prăbușirii. Dar moartea sa din 775 și dispariția lui Leon al IV-lea aveau să
compromită succesele obținute de bizantini. A urmat o perioada de regență a Irinei, care a preluat
conducerea imperiului ulterior, asta în timp ce Hanatul Bulgar se refăcea. În 778, Irina a trimși
un corp de armată în Italia care a fost nimicită de armata francă.

În concluzie, conform scrisorii lui Alquin, tronul de la Constantinopol era vacant, căci era ocupat
de o femeie, iar papalitatea traversa o perioadă de criză. Singură putere reală a lumii creștine era
Regatul Franc, Carol cel Mare fiind considerat unica speranța a lumii creștine, depășind puterea
spirituală a papalității și cea temporală de la Constantinopol.
Pe 25 decembrie, anul 800, Carol a coborât în Italia fiind primit cu mare fast la Roma de către
papa Leon al III-lea. Carol a fost luat prin surprindere conform unor anale, fiind încoronat de
papa ca împărat. Carol a fost însă nemulțumit că papa a fost cel care i-a pus coroana pe cap în
contextul în care la Bizanț împăratul era cel care se încorona singur. Astfel, a izbucnit un conflict
între Carol și Papa. Constantinopolul consideră că ceea ce se petrece în Italia era doar o revoltă
la adresa autorității imperiale. Împărații bizantini încă considerau Italia ca fiind un teritoriu
cuvenit Bizanțului. Pentru papalitate, Imperiul Carolingian era unicul imperiu roman, papa
insistând ca regele francilor, Carol cel Mare, să preia titlul de Împărat al Romanilor. Carol a
refuzat acest titlu (ulterior, Ludovic cel Pios a acceptat acest titlu).

Carol cel Mare percepea puterea imperială ca o stăpânire asupra mai multor regate. Titulatura lui
Carol era cea de Imperator Augustus și rege al francilor și longobarzilor. Carol a încercat să
obțină recunoașterea titlului de Imperator de la Constantinopol, atunci condus de împărăteasa
Irina. Cronicarul bizantin Theophanes a scris despre un posibil proiect de alianța matrimonială
dintre Carol cel Mare și împărăteasa Irina, prin care imperiul apusean și cel răsăritean să fie
reunite. Un astfel de proiect de alianță a fost realizat între fiica lui Carol cel Mare și Constantin
al VI-lea, dar logodna celor doi a fost ruptă după ce Carol s-a supărat pentru că nu a fost invitat
să participe la cel de-al șaptelea conciliu ecumenic de la Niceea. În 802, Irina a fost înlăturată de
la conducerea imperiului, iar noul împărat , Nikephoros I, a refuzat ferm recunoașterea titlului
imperial al lui Carol.

Carol a făcut presiuni asupra Constantinopolului prin atacarea orașelor bizantine din Dalmația și
asedierea Veneției. Dar în 812, în condițiile în care conflictul cu Hanatul Bulgar a fost reluat,
Mihail I Rangabe, ginerele și urmașul lui Nikephoros I, a trimis o solie la Aachen care să-i
recunoască titlul de „Basileu” al lui Carol cel Mare. Eginhard susține că împăratul Carol a fost
chiar numit „frate” al împăratului de la Constantinopol.

Titlul imperial bizantin a fost schimbat în „Basileu al Romeilor”. Prin acest titlu, împărații de la
Constantinopol și-au dorit să demonstreze că ei sunt succesorii spirituali ai cezarilor din
antichitate și că puterea lui Carol cel Mare era limitată și nu era universală că a împăratului
bizantin. Având însă titlul de „frate”, Carol făcea parte din familia de principi.

După moartea lui Carol, situația s-a schimbat. Ludovic cel Pios a preluat titlul de Imperator
Romanorum, fiind încoronat de papă. Conflictul de doctrina dintre Bizanț și Apus s-a menținut
până la dispariția Imperiului Carolingian. Conflictul avea să fie reluat în secolul X cu Otto I când
a fost încoronat de papă ca împărat al Sfântului Imperiu Român. Donatio Constantini:

 Ar fi apărut în secolul VIII pentru a legimita posesiunile din fostul exarhat al Ravennei.

 Ar fi apărut în secolul IX când s-a conturat conflictul dintre papalitate și Carol cel Mare.

Papalitatea a apelat la documentul „Donatio Constantini” pentru a demonstra că puterea sa

ecleziastică este superioară celei imperiale și că papa este singurul care poate încredința puterea
imperială, având autoritate asupra Italiei și a provinciilor occidentale. Papalitatea revendică
supremația creștinității, Papa considerându-se capul Bisericii Creștine asupra celorlalte scaune
patriarhale de la Constantinopol, Antiohia, Alexandria sau Ierusalim. Reacțiile provocate de
acest document au fost diferite. Mulți au susținut că e fals, ca împăratul Otto al III-lea care a
cerut arderea documentului și tăierea mâinii celui care a creat acest document fals. În secolul
XIII, pontifii au ordonat ca scenele din Donatio Constantini să fie expuse pe pereții unei biserici
din Roma. Bizanțul consideră că împăratul de la Constantinopol era urmașul împăraților romani,
susținând ideea că împăratul Constantin s-a mutat la Constantinopol ca împărat roman.

Relațiile cu Rusia

În secolul VII, în stepele nord-pontice s-a constituit un stat khazar care controla zona de stepă a
Europei răsăritene și s-a impus în fața uniunilor tribale turco-mongole. Khazarii au fost și aliați
ai bizantinilor, relațiile dintre aceștia și greci fiind intense. Bizantinii se aprovizionau cu cereale
din zona bazinului pontic.La mijlocul secolului IX, în stepele nord-pontice și-a făcut apariția
formațiunea nord-pontică fondată de Rurik conform cronicii lui Nestor.

Istoricii bizantologi germani susțin însă că statul a fost creat de varegi, pe când istoricii ruși
susțin că a fost fondat de slavi. Termenul de „rus” apărea în sursele europene și musulmane ca
desemnând varegii scandinavi. Varegii erau negustori și ulterior s-au pus pe cucerit teritorii.

Fiul lui Rurik, Oleg, a cucerit Kievul și a pus bazele statului kievean, cu centre la Kiev și
Novgorod. Varegii reprezentau triburile slave și structurile patriarhale. Ulterior, varegii au fost
absorbiți de slavi. Oleg a intenționat apoi să dezvolte comerțul pontic, doriind să asigure
securitatea arterei care lega Marea Baltică de Marea Neagră.

Rușii au atacat Constantinopolul în 859-860 cu 2000 de corăbii , stârnind panică imperiului.

Atacul a fost respins de bizantini la comanda Patriarhului orașului, Photios, care a ordonat
folosirea focului grecesc.

În secolul X, Oleg a declanșat un alt atac, care se încheie cu un tratat prin care Leon VI acordă
privilegii negustorilor ruși, textul acestuia păstrându-se în cronică lui Nestor. Rușii primeau
privilegii mai extinse decât ceilalți negustori, fiindu-le asigurați banii pentru a se întoarce în
ținuturile lor și puteau să se stabilească în capitala bizantină timp de un an, exceptând iarnă.Fiul
lui Oleg, cneazul Igor, a încercat să-și sporească privilegiile comerciale și a asediat capitala în
anii 941-944 pentru a forța mâna împăratului. Roman Lecapenos a reînnoit privilegiile acordate
de Leon VI. În societatea rusă au pătruns influențe bizantine. Rușii au fost creștinați.

În 945, cneazul a fost ucis, iar soția sa, Olga, a guvernat ca regentă în numele fiului sǎu,
Sviatoslav. Olga, când s-a creștinat, a fost botezată chiar de patriarhul Constantinopolului.
Planurile ei de a creștină ținuturile rusești au fost zădărnicite de fiul ei.

Sviatoslav a mărit teritoriul statului rus după organizarea campaniilor împotriva khazarilor.
Sviatoslav a încercat să se instaleze apoi la sud de Dunăre, dar dupǎ ce a fost înfrânt în 971 de
Ioan I Tzimiskes, a fost forțat să părăsească Balcanii, iar în 972 a fost asasinat de pecenegi.

A fost succedat de Vladimir, fiul sǎu nelegitim, care în 980, a preluat conducerea statului rus,
care a condus până în 1015. Vladimir i-a acordat sprijin lui Vasile II în reprimarea revoltelor
aristocraților bizantini. A primit mâna surorii împăratului, Ana Porfyrogeneta după ce a făcut
presiuni asupra cetății Chersones, unde avea să aibă loc nuntă și să înceapă construirea bisericii
Sfântului Ioan. În Rusia au ajuns prin intermediul Anei o serie de icoane și vase liturgice. În 988
a avut contacte cu Sfântul Imperiu Roman, khazarii mozaici și bulgarii musulmani de pe Volga,
și până la urmă s-a creștinat pe rit ortodox. Vladimir a ordonat distrugerea idolilor păgâni și a
inițiat seria de botezuri a populației la Nipru. Rusia a intrat în sfera de influență bizantină,
consolidând supremația patriarhiei ortodoxe bizantine în Europa răsăriteană.

În timpul împăratului Constantin Monomahul au mai avut loc tensiuni după ce rușii au inițiat o
altă expediție de cucerire a capitalei bizantine. Relațiile au fost în general amicale. Mulți arhitecți
bizantini au plecat în Rusia. Cnezatul Kievean a devenit un stat ortodox, iar după prăbușirea
Imperiului Bizantin, țarii ruși s-au considerat moștenitorii și continuatorii civilizației bizantine,
însuși Ivan cel Groaznic preluând titlul împăratului bizantin.

Relațiile cu Imperiul Romano-German

În timpul dinastiei macedonene, în Occident, urmașii lui Carol cel Mare au abandonat concepția
acestuia, chiar din timpul lui Ludovic cel Pios și au preluat titlul de Împărați ai Romanilor,
încercând chiar să cucerească teritoriile bizantine din Italia. Este adevărat că au existat momente
de apropiere în vremea lui Vasile I Macedoneanul, când bizantinii intervin în Italia pentru a
recupera teritoriile cucerite de arabi în sudul Peninsulei unde s-au pus bazele unui emirat propriu
la Bari.

O flota bizantină beneficiind de ajutorul lui Ludovic II au reocupat cetatea Bari în 871, emiratul
arab fiind desființat. Însă această apropiere nu s-a menținut prea mult timp pentru că cei doi
protagoniști au intrat din nou într-un conflict de doctrina politică în jurul titlului de împărat
roman. În aceeași perioadǎ, în Italia au început să joace un rol din ce în ce mai important
principii longobarzi, în multe cazuri aliați ai statului bizantin, alături de Papa Ioan VIII,
dezamăgit de urmașul lui Ludovic III, Carol cel Pleșuv.Ultimii ani de domnie ai lui Vasile I
Macedoneanul sunt marcați de campanii majore în Italia.

Tot în sec. X are loc o apropierea a papalității față de statul bizantin, în contextul în care
presiunea arabă devine din ce în ce mai mare ( în 902,arabii cuceres întrega Sicilie). În acest
context, papa Ioan X organizează o „cruciadă creștină” împotriva arabilor din sudul Italiei,
acțiunea lui fiind susținută de flota bizantină.

În deceniile următoare, în Occident se ridică Imperiul Romano-German, mai întâi sub

conducerea lui Henric Păsărarul, și apoi sub conducerea lui Otto cel Mare, care a domnit între
937-973. Otto cel Mare și-a legat numele de victoria asura maghiarilor la Lechfeld în 955, după
care vine în ajutorul papei Ioan XII, învingându-i pe longobarzii din Italia. Aceste acțiuni ale sale
constituiau momente decisive pentru încoronarea sa ca împărat. Evenimentul are loc la Roma în
februarie 962, Otto fiind încoronat de papa Ioan XII, cu care chiar avea să între în conflict la
scurt timp după aceea ( Ioan XII era caracterizat ca fiind un desfrânat, având nenumărate amante
și se povestește chiar că la un moment dat, fiind beat, l-ar fi numit diacon pe unul dintre grăjdarii
săi, după cum fără nici un motiv papa l-a numit episcop pe un băiat de 10 ani). Papa Ioan VII a
murit în 964 după ce fusese inițial înlăturat de pe scaunul pontifical , iar potrivit lui Liutprand,
papa a fost ucis de diavol.

Otto cel mare și-a luat titlul de „IMPERATOR FRANCORUM” iar în bulă de învestire scria
”INOVATIUM IMPERII FRANCORUM”. După încoronare, Otto cel Mare a trimis o prima
solie la Constantinopol, cerând din partea împăratului recunoașterea titlului sǎu imperial. Cererea
lui a fost respinsă cu fermitate și în aceste condiții, Otto face presiuni asupra teritoriilor bizantine
atacând cetatea Bari, însă fără succes. După ce și-a asociat și fiul la domnie, pe Otto II, Otto cel
Mare a trimis o solie condusă de Liutprand de Cremona, de această dată cerând nu numai
recunoșterea titlului imperial, ci și mâna porphyrogenetei Ana pentru Otto II.

Împăratul Nicephor II Phocas a condiționat cererile de renunțarea drepturilor asupra orașelor

Ravenna și Roma. Practic, Nicephor îi refuză cererile împăratului german printr-o formă mai
voalată, Otto neavând cum să renunțe la aceste drepturi. În consecințǎ, Otto a continuat să facă
presiuni asupra orașelor bizantine din Italia.În 969, Ioan I Tzimiskes, a cărui atenție era
îndreptată către Peninsula Balcanică, dar și către Orient, acceptă căsătoria uneia dintre nepoatele
sale Theophano cu Otto II și recunoașterea titlului de ”BASILEU AL ALAMANILOR” pentru
Otto cel Mare. Este adevărat că Theophano nu era o porphyrogenetǎ, dar Otto I acceptă alianța și
renunță la pretențiile asupra sudului Peninsulei Italiei.

Otto II nu are o domnie foarte lungă. Domnește până în 982 și își asumă titlul de împărat al
romanilor, iar după 976, această asumare avea să îl aducă pe Otto II într-un nou conflict cu
Constantinopolul. Prin intermediul Thephanei au pătruns influențe bizantine în Imperiul German
și a fost admirată pentru că a reușit să asigure tronul pentru fiul ei, Otto III.O nouă încordare a
relațiilor are loc când Otto III preia tronul în jurul anului 1000, acesta fiind educat în stil
bizantin, desemnează un nou pontif care își ia numele de Silvestru II. Ulterior, potrivit relatărilor,
acesta a profanat mormântul lui Carol cel Mare și a utilizat însemnele imperiale care aparțineau
monarhului carolingian. Totodată, a mutat capitala la Roma, care era capitală lumii, după cum
biserica romană era mama tuturor bisericilor. Și-a asumat rolul de protector al Bisericii, a creat
episcopate și mai ales demnități după modelul celor bizantine, astfel că ambiția lui era total
diferită de cea a bunicului sǎu, visul lui fiind de a reface Imperiul Roman. Otto III a murit la
vârstă de 22-23 de ani , în 1002, iar potrivit dorinței sale a fost înmormântat la Aachen alături de
Carol cel Mare. După moartea lui Otto III, urmașii săi au abandonat linia politică a acestuia și și-
au concentrat atenția asupra principalelor teritorii pe care le controlau ( Italia și Germania).