GRIGORE URECHE (n. 1590? – d.

1647)
Adevărata istoriografie moldoveană ȋncepe cu Grigore Ureche. Acesta se trage dintr-o
familie de mari boieri moldoveni, atestată ȋncă de pe vremea lui Ștefan cel Mare.
Grigore Ureche a fost un veritabil prozator istoric, cu stofă de realist, fiind obiectiv și
pătrunzător. Acesta a fost considerat “cel mai vechi cronicar al Moldovei”, a cărui operă “a
slujit de urzeală tuturor cronicarilor următori” (M. Kogălniceanu, 1976, p. 454 și 456).
Cronica acestuia, “Letopisețul Ṭării Moldovei”, prezintă evoluția istorică de la cel de-al
doilea descălecat al lui Dragoș-Vodă (1359) până la cea de-a doua domnie a lui Aron-Vodă
(1594). Letopisețul său nu mustea numai de duh religios, ci era imitat după sinopsisurile
bizantine ale cronicarilor slavoni din secolul XVI și conținea succinta și documentata cronică
al lui Ștefan cel Mare.
Limba cultă era slavona, iar româna trecea drept limbă vulgară; ȋntrebuințarea ei ȋn scris
ȋnfrângea mai ȋntâi o prejudecată. De altfel, este evidentă ciocnirea dintre modul de exprimare
oral și cel scris, pe care Ureche se străduiește să le combine, pentru acesta scrierea cronicii ȋn
românește fiind problema principală. Nu putem afirma cu precizie nimic mai mult: nici că
limba Letopisețului ar fi populară (poporul nu scria), nici că e cultă, decisiv influențată de
limba bisericească (slavonismele sunt totuși rare), nici că este elementară sau, din contră,
evoluată ȋn raport cu standardele vremii (fiind prima cronică scrisă, ȋi revine, ȋntr-un fel,
obligația de a le crea).
Scrierile sale erau caracterizate prin tonul ironic, evidențiat chiar ȋn pasajul despre soldații
lui Matei Corvin luați prin surprindere de Ștefan: “Că nefiind tocmiți de războiu, nimica de
arme nu s-au apucatu ci de fugă...” (p. 36). Cel ce strecoară astfel ironia prin strunga
cuvintelor e un om nu numai instruit, dar care a băut și din alte izvoare decât din acelea
religioase.
Episodul fugii lui Rareș prin munți, de unul singur, când e ajutat de niște pescari, e scris ȋn
acest stil foarte subțire, educat de lectura clasicismului latin, și care n-a ȋmbătrânit decât la
suprafață; Iorga a mers până la a afirma că Ureche este “un om de stil latin”, care “nu se
ȋncurcă ȋn amănunte”, preferând o expunere “sigură și dreaptă” (1985, p. 78), iar alții au
arătat că portretistica denotă asemănări structurale cu aceea psihologică și moralist-atee a lui
Titus Livius și Tacitus (Pompiliu Constantinescu, 1957, p. 109, D. Velciu, 1979, p. 348).
Așezând alături portretul lui Hanibal din Titus Livius și acela al lui Ștefan cel Mare din
Ureche, Pomipiliu Constantinescu a atras atenția asupra ȋmprumutării de către cronicar atât a
“canoanelor retorice” clasice, cât și a unor elemente concrete de psihologie (“vărsător de
sânge nevinovat”, “neleneș”, “la războaie meșter”) (1957, p. 109-110).
 Clasicitatea lui constă ȋn măreția naturală și aproape impersonală cu care spune totul, ȋn
stilul solemn și concis de pisanie. Ureche a reprezentat izvorul de inspirație al multor
generații, meritele literare ale cronicii fiind de nenumărate ori relevate. Excelența lui Ureche
stă ȋn descrierea câmpurilor de luptă și ȋn portretistică. Cea mai des amintită este
caracterizarea ȋntr-o singură frază a lui Iliaș, fiul turcit al lui Rareș: “Ci nădéjdea pre toți i-au
amăgitu, că dinafară să vedea pom ȋnflorit, iară dinlăuntru lac ȋmpuțit” (p. 109). Ȋn fond,
particularitatea artistică a cronicii este de a ilustra, prin evenimente, portrete morale, ȋn
special ale unor domnitori. Lupta de la Baia este ȋn esența ei aceea dintre ȋngâmfarea
prostească a lui Matei Corvin și viclenia de soldat bătrân al lui Ștefan, tot așa cum fuga de
unul singur prin munți a lui Rareș e menită a sugera mâhnirea celui de toți părăsit, ca o mască
a resemnării. Ȋn filigranul fiecărei scene, poate fi descifrat un astfel de portret.
Grigore Ureche ȋși reprezintă lucrurile foarte exact ȋn spațiu, ca un veritabil martor ocular.
Nicio singură ȋntâmplare nu i-a fost cunoscută direct, și totuși primul nostru cronicar are
stofă de prozator realist, care “vede”. Omorârea lui Ștefan Lăcustă de către complotiști este
exemplul cel mai uimitor; descriind scena, cronicarului nu ȋi scapă faptul că domnitorul a fost
surprins ȋn cămașa de noapte: “Și, ȋntr-un foișor, sus ȋn cetate, unde Ștefan vodă odihniia ȋn
așternutul lui, au răsipit ușa și neștiind Ștefan vodă nimic de aceasta, s-au sculat, fiind numai
cu cămeșa, iară ei cu toți, ca niște lei sălbatici au năvălit asupra-i și multe rane făcȋndu-i, l-
au omorȋtu și l-au scos afară.” (p. 102).
Darul lui Ureche a fost și va rămâne portretul moral, concis, xilografic, prima noastră
cronică, “Letopisețul Ṭării Moldovei”, fiind ȋn amestecul ei inextricabil de observare rece a
atrocității și de creștinească perplexitate, de ironie cultă și de inocență populară a stilului, o
operă clasică a prozei istorice.