Sunteți pe pagina 1din 62

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA
DISTANŢĂ
FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII
INTERNAȚIONALE
SPECIALIZAREA: RELAȚII INTERNAȚIONALE
ȘI STUDII EUROPENE

ISTORIA CULTURII, STUDII


INTERCULTURALE (Note de curs)
Anul III, Semestrul I

Anişoara Popa, Adriana Mărgarit, Cornel


Aurelian Micu, Segiu Ionel Pîrju
CUPRINS
1. Introducere în Istoria culturii, studii interculturale
Aspecte introductive: Obiectul şi problematica
cursului de Istoria culturii, studii interculturale
Cadru conceptual: cultură, civilizație,
interculturalitate, multiculturalism
Modele ale dimensiunilor culturale:
- Modelul “icebergului cultural”
- Modelul privind „continuumul cultural”
- Modelul „culturii ca programare mentală”
- Modelul “elementelor comportamentale ale
culturii”
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Bibliografie minimală
2. Logica cercetării istorice, logica cercetării interculturale
Relaţia dintre istoria culturii şi studiile interculturale:
cadru interpretativ
Cultura şi studii interculturale
Logica cercetării istorice
Logica cercetării interculturale
Istoria studiilor interculturale

Obiectivele specifice unităţii de învăţare


Rezumat
Teste de autoevaluare
Lucrare de verificare
Bibliografie minimală

3. Metode şi etape în realizarea unui studiu intercultural


Metode de cercetare utiliyate in studiile interculturale
Unicitate şi comparabilitate
Tipuri de comparaţii interculturale
Avantaje şi deyavantaje ale diferitelor tipuri de
comparaţii
Etape in realizarea unui studiu intercultural
Ipoteze şi teorii

Istoria culturii, studii interculturale2


Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Bibliografie minimală

4. Competenţe interculturale, comunicare şi conflict


Invăţare interculturală
Competenţe interculturale
Comunicare intercultural
Culturi şi stereotipuri
Conflictul intercultural
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Lucrare de verificare
Bibliografie minimală
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie de elaborare a cursului

Istoria culturii, studii interculturale3


INTRODUCERE
Modulul intitulat Istoria culturii, studii interculturalese studiază în anul III, sem. I
şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul istoriei culturii și al studiilor
interculturale.
Competențelepe care le vei dobândi sunt următoarele:
• definirea conceptelor, problematică, obiective şi particularităţi
metodologice;
• însuşirea conceptelor specifice disciplinei de Istoria culturii şi
studii interculturale;
• capacitatea de a interpreta corect, într-un context larg,
integrator, fenomenele şi procesele specifice diverselor arii
culturale ce influenţează sistemul internaţional contemporan.
• dobândirea de competenţe interculturale: acceptarea
persoanelor care aparţin altor culturi; capacitatea de adaptare,
de reorganizare flexibilă a propriilor repere culturale;
familiarizarea cu pluralitatea interpretărilor şi a
semnificaţiilor atribuite diferitelor fapte culturale; stăpânirea
unor coduri lingvistice şi culturale variate; capacitatea de a
empatiza şi de a comunica cu persoane care aparțin altor
culturi;
• dezvoltarea abilităţilor de management intercultural.
• dezvoltarea capacităţii de înţelegere a fenomenului de
interculturalitate ca premisă a integrării europene;
• integrarea disciplinei intre celelalte ştiinţe politice, sociale şi
umaniste.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:


- Introducere în Istoria culturii, studii interculturale
- Logica cercetării istorice, logica cercetării interculturale
- Metode şi etape în realizarea unui studiu intercultural
- Competenţe interculturale, comunicare şi conflict

In prima unitate de învăţare intitulată Introducere în Istoria culturii, studii


interculturale vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice:
- să descrii conceptele de „ istoria culturii” și “studii interculturale”.
- să analizezi comparativ definiţiile date termenilor “cultură” și “civilizație”;
- să argumentezi principalele teme structurante ale problematicii abordate.
După ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată,
pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

Istoria culturii, studii interculturale4


După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare,
Logica cercetării istorice, logica cercetării interculturale,vei achiziţiona,
odată cu cunoştinţele oferite, noi abilitati care îţi vor permite să
operaţionalizezi obiective specifice care-ti vor conferi capacitatea:
- să identifici particularităţile cercetării acestui domeniu al realităţii repreyentat de
cultură;
- să evidenţiezi diferenţele care există intre logica cercetării in istoria culturii şi
logica cercetării în studiile interculturale
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
verificare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
- În a treia unitate de învăţare, intitulată Metode şi etape în realizarea unui
studiu intercultural, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective
specifice, care îți vor da capacitatea:
- să corelezi unicitatea şi comparabilitatea faptelor de cultură;
- să descrii specificul comparaţiei interculturale;
- să analizezi etapele specifice in realizarea unui studiu intercultural
După ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
- După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare,
Competenţe interculturale, comunicare şi conflict, vei achiziţiona, odată
cu cunoştinţele oferite, noi competențe care îţi vor permite să
operaţionalizezi obiective specifice precum:
- să explici notiunile de invăţare interculturală, competenţe interculturale,
comunicare interculturală, conflict intercultural;
- să analizezi specificul invăţării interculturale şi al comunicării interculturale
- să prezinţi caracteristicile conflictelor interculturale
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
verificare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
• Citeşti modulul cu maximă atenţie;
• Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le adnotezi în
spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
• Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
• Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să apelezi
la suportul scris;
• Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat anumite
secvenţe;
• În caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăţare.

Istoria culturii, studii interculturale5


Pe măsură ce vei parcurge modulul îți î i vor fi administrate doudouă lucrări de
verificare pe care le vei regăsi
reg la sfârșitul unităţilor de învăţare
ăţare 2 şi 4. Vei
răspunde
spunde în scris la aceste cerințe,
cerin folosindu-te de suportul de curs şi de resurse
suplimentare indicate. Vei fi evaluat după dup gradul în care ai reușit reu să
operaționalizezi
ionalizezi obiectivele. Se va ţine cont de acuratețea
ea rezolvă
rezolvării, de modul de
prezentare şii de promptitudinea răspunsului.
r spunsului. Pentru neclarităţ
neclarităţi şi informații
suplimentare
imentare vei apela la tutorele indicat.
N.B. Informațiația de specialitate oferit
oferită de curs este minimală. Se impune în
consecință,, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor
rilor de verificare. Doar în acest fel vei putea
fi evaluat cu o notă
n corespunzătoare
toare efortului de înv învățare.

Istoria culturii, studii interculturale6


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

I. INTRODUCERE ÎN ISTORIA CULTURII, STUDII


INTERCULTURALE

1.1.Aspecte introductive: Obiectul şi problematica


cursului deIstoria culturii, studii interculturale
1.2. Cadru conceptual:cultură, civilizație,
interculturalitate, multiculturalism
1.3.Modele ale dimensiunilor culturale:
Modelul “icebergului cultural”
Modelul privind „continuumul cultural”
Modelul „culturii ca programare mentală”
Modelul “elementelor comportamentale ale culturii”
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Bibliografie minimală

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să descrii conceptele de „istoria culturii” și “studii
interculturale”.
• să analizezi comparativ definiţiile date termenilor “cultură”
și “civilizație”;
• să argumentezi principalele teme structurante ale
problematicii abordate.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Istoria culturii, studii interculturale7


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

1.1. Aspecte introductive: Obiectul şi problematica cursului deIstoria


culturii, studii interculturale
Istoria culturii, studii interculturale

Complexitatea şi bogăţia culturii mondiale rezidă din marea sa diversitate iar


oamenii trebuie să fie mereu pregătiţi să interacţioneze cu persoane care au valori
diferite, se ghidează după alte norme de comportament şi au modalităţi diferite de
percepţie a proximităţii.
Acolo unde au interacţionat persoane cu limbă, cultură, structură organizaţională
diferită, a apărut mereu necesitatea unei înţelegeri a celuilalt şi a cutumelor sale.
De acest lucru s-au lovit între timp grecii la Pontul Euxin, spaniolii, portughezii şi
englezii în Americi, burii în Africa de Sud, etc. ei încercând, în mare măsură, să-şi
medieze conflictele, neînţelegerile şi chiar războaiele.

1.2. Cadru conceptual

Termenii cultură şi civilizaţie au fost intens definiţi şi dezbătuţi, fapt ce a generat


uneori confuzie privind sensurile fiecăruia. Distincţia între cultură şi civilizaţie
variază de la ţară la ţară, sau chiar în interiorul aceleiaşi ţări, în funcţie de epoci şi
autori.
“Cultura e un concept supărător de divers în definiţii”, remarca istoricul Peter
Burke, considerând că „în secolul XIX, termenul a fost utilizat în general cu
referire la artele vizuale, literatură, filozofie, ştiinţele naturii şi muzică, exprimând
o conştiinţă sporită a modurilor în care artele şi ştiinţele sunt modelate de mediul
lor social” (Burkeapud. Zub, 2002, p.1).
Există ,,peste 160 de definiţii date conceptului de cultură” spune Robert Mockler.
Acest autor consideră cultura ca fiind ,,acel complex care include cunoştinţe,
credinţe, artă, morală, obiceiuri şi orice aptitudini şi obişnuinţe dobândite de om
ca membru al societăţii”.
Termenul cultură are origini străvechi, provenind din termenul latin “cultura”,
care simbolizează “cultura pământului”, “agricultura” şi ulterior, începând cu
Cicero, “cultură a spiritului” (cultura mentis), termen care a fost reluat de
reprezentanţii Renaşterii cu aceeaşi conotaţie de îmbogăţire a spiritului.
Termenul ,,cultură” apare în limba germană cam pe la jumătatea secolului al
XVIII-lea. Tot în această epocă, unii scriitori, ca VauvernagueşiVoltaire, au
întrebuinţat conceptul acesta, dându-i sensul de formationd’esprit. În epopeea lui
Voltaire, La Henriade, găsim, de pildă, versurile:
De premiersans du roi la funeste culture
N’avaitque trop en lui combattu la nature…
În opinia lui Mockler, cultura se dobândeşte în timp de o persoană, ea nu se
moşteneşte la naştere, ci se învaţă sub formă de reguli şi modele de comportament
( Mockler R., 2001. p.53).
Definiţia clasică a culturii aparţine lui Hall (1979) şi specifică trei trăsături
importante:

Istoria culturii, studii interculturale8


PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

- cultura nu este înnăscută


înnă ci dobândită;
- cultura este împărtăş
ărtăşită, colectivă;
- diversele aspecte ale culturii constituie un sistem.
Camilleri (1990) defineşte
define cultura ca fiind “o formaţiune iune care se construie
construieşte, între
altele, în funcţie
ţie de provocările
provoc rile mediului”. Cultura poate fi definit
definită şi ca “un
ansamblu moştenit
ştenit social şi transmis de conduite şii simboluri purtătoare
purt de
semnificaţii,
ii, un sistem de reprezentări
reprezent şii un sistem de limbaj care se exprim
exprimă sub
forme simbolice, un mijloc prin care oamenii comunică, comunic , îşi perpetuează
perpetueaz şi
dezvoltă cunoştinţ
ştinţele şi atitudinile faţă de viaţă”” (Dasen, Perregaux, Rey, 1999,
p.85).
Samuel Huntington contureaz
conturează noile realităţii politice, economice şşi nu în ultimul
rând culturale din economia mondială
mondial de după Războiulzboiul Rece. În lucrarea sa, The
Clash ofCivilisations el încearcă să anticipeze direcţiile iile majore spre care se
îndreaptă statele şşi civilizaţiile aflate într-o competiţie ie global
globală. În lumea
posterioară Războiului
ăzboiului Rece, ceea ce numim ,,cultură”
,,cultur ” contează
contează, iar identitatea
culturală constituie no
noţiunea cea mai încărcată de semnificaţii ţii pentru majoritatea
oamenilor (Huntigton S., 1997).
Pentru a defini o cultur
cultură întotdeauna subiectivismul pare să biruiasc
biruiască demersul de
cercetare.
Cultura este acea entitate supraorganic
supraorganică cu evoluţie lentă în condiţii
condi normale,
acţionată şii transmis
transmisă în special pe baza învăţăturii
turii tacite care oferă
ofer un cadru de
existenţă şii funcţionare
ionare unitar membrilor unui grup mai mult sau mai pu puţin
performant, dar care poate fi ameliorat în condiţii
condi ii de contact cultural. (Onea N.,
2009, p.13)
De asemenea
menea se poate spune că c şi ,,cultura
cultura este ceea ce conferă
confer inteligenţei
capacitatea de a rodi”
rodi (Henri IreneeMarrou, apud.Zaiţ,, 2006, p 42).
Lucien Febvre, în capitolul Civilisation, evolutiond’un mot et d’ungrouped’idees
(din lucrarea în colaborare Civilisation), afirmă că nu se gă găseşte imprimat
cuvântul ,,civilizaţie
,,civilizaţ decât în 1766, în lucrarea lui BoulangerL’Antiquitedevoilee
L’Antiquitedevoilee
par sesusages,, apărută
apă la această dată la Amsterdam. Din acest moment, termenul
începe să aibă o circulaţie
circula în scris.
Henri Berr a atras
ras aten
atenţia că în Discours de la methode al lui Descartes
Descartes, se găseşte
nu chiar termenul civilizaţie, dar acela de ,,civilizat”, cu înţelesul
elesul pe care ii-l dăm
astăzi. (apud. Anton, D., 1987, p. 115)
Termenul civilizaţie
civilizaţ derivă din latina clasică, sub formele civis, civilis, civitas,
civilitas,, având un sens politic şi urban, homocivilis fiind omul cet cetăţii, cetăţeanul
civilizat. Verbul „civiliser” exista la sfârşitul
sfâr secolului al XVI-lea,
lea, cu două
dou sensuri
diferite. Unul ţinea nea de jargonul juridic (a trece un proces din domeniul
criminalistic în cel civil), altul însemna acţiunea
ac de a-ii civiliza, adic
adică de a-i face
mai urbani, mai rafinaţi,
rafina pe sălbatici, pe barbari. Termenul civilizaţ
civilizaţie apare pentru
prima dată în 1756, în scrierile
scrierile marchizului de Mirabeau. Astfel, termenul
“civilisation” avea două
dou sensuri: unul activ, care sugera acţiunea
iunea de a civiliza şi un
sens pasiv, care reliefa starea unei societăţi
societ care ar fi depăşit it stadiul “barbariei”
pentru a avea acces la urbanitate. Cu trecerea timpului o nouăă convingere a luat
amploare: umanitatea progresa continuu, ceea ce determina începutul hegemoniei
mondiale a Occidentului. Astfel, a te civiliza însemna a adopta modul de via viaţă
occidental.
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

În Franţaa secolului al XVIII-lea


XVIII cuvântul “cultură”” este utilizat cu un sens pasiv,
de sinonim al neologismului “civiliza
“civilizaţie”. În limba franceză termenul civiliza
civilizaţie îl
include pe cel de cultur
cultură. Toate faptele sunt acte de civilizaţie ţie în cadrul ccărora
înfloreşte
te cultura, ce se refer
referă mai ales la creaţia artistică,, filosofică şi literară.
În Germania există exist o diferenţiere între cultură,, care reprezint
reprezintă ansamblul
creaţiilor
iilor spirituale, al trăsăturilor
tr turilor morale originale ale unei societăţ
societăţi şi civilizaţie,
care desemneazăă achiziţiile
achizi materiale ale unei societăţi,
i, progresul tehnicilor şi
instituţiilor
iilor acesteia.Culturii i se atribuie o sferă
sfer mai largă iar în cuprinsul acesteia
funcţionează civilizaţia,
civiliza orientată spre obiective materiale, tehnice şi economice.
În Germania, Kultur devine simbolul geniului naţional, ional, al burgheziei intelectuale
germane şii a caracteristicilor pe care şii le atribuie: autenticitate, creativitate, etc.
În secolul al XIXXIX-lea,
lea, romanticii germani opun sufletului german exprimat prin
cultură, raţionalităţ
ionalităţii progresului tehnic caracterizat prin răceală
ceală şşi care e numit
“civilizaţie”.
Termenul Kultur este folosit de Oswald Spengler pentru a desemna ansamblul
unei civilizaţiiţii considerate în desfăşurarea
desf ei istorică,, în timp ce termenul
Zivilisation,, semnifică
semnific într-o accepţiune defavorabilă forma pe care o ia cultura în
faza ei finală de unitate şi uniformitate. Această distincţieie nu ss-a evidenţiat în
Franţa şii nici în ţările
ţă anglo-saxone, unde termenii cultură şi civilizaţie
civiliza au fost
adesea folosiţii unul în locul celuilalt.
Spengler este autorul lucrării
lucr Declinul Occidentului (1918-
1922) în care prezintă
prezint istoria ca fiind o succesiune de culturi
independente şi având un destin identic cu cel al organismelor
vegetale sau animale. Spengler consideră
consider că toate culturile
urmează un ciclu de dezvoltare: naştere,
na maturizare, declin.
Fiecare culturăă se naşte, na îşi manifestă creativitatea, se
maturizează,, apoi decade şi moare, transformându-se în
civilizaţie.
ie. Astfel, în viziunea lui Spengler, civilizaţia
civiliza este
stadiul final al culturii.
Sub influenţaa lui Arnold Toynbee s-a impus o nouă distincţie
între civilizaţie şi cultură,
cultur civilizaţia desemnând cele mai mari
ansambluri de cultură
cultur superioară iar termenul cultură fiind
folosit pentru a reprezenta orice societate organizată
organizat care are
conştiinţa că se diferenţiază
diferen de altele.
Toynbee a scris 12 volume de analizăanaliz a apariţiei şi decăderii
civilizaţiilor.
iilor. Lucrarea sa Un studiu al istoriei reprezintă o
sinteză a istoriei mondiale, bazată
bazat pe ritmuri universale de apariţie, ascensiune şi
declin, examinând astfel istoria din perspectivă
perspectiv globală.. Pentru Toynbee nu exist
există
o civilizaţie
ie unică, există
exist numai civilizaţii,
ii, fiecare având propriul ssău destin, iar
ele sunt individualit
individualităţi interactive, care îşi repetă acţiunile.
le. (Drîmba, 2004,
pp.278-281)
Antropologii1 anglo-saxoni,
anglo începând cu E.B. Tylor au căutat, utat, pentru aa-l putea
aplica la societăţile
ile primitive, un cuvânt diferit de cel de civilizaţie
ăţile civiliza (pe care limba
engleză îl foloseşte în mod uzual pentru a desemna societăţile
societăţile moderne). Ei vor
folosi sintagma
ntagma culturi primitive în opoziţie
opozi cu civilizaţiileiile societ
societăţilor evoluate
(Braudel, 1994). În Primitive Culture (1871) E.B. Tylor vorbeşte şte despre cultur
cultură ca

1
Antropologia este ştiinţaa care se ocupă
ocup cu studiul originii, evoluţiei şi variabilităţii biologice a omului, în
corelaţie cu condiţiile naturale şi social-culturale.
social Antropologia culturală studiază omul ca fiin
fiinţă socială şi
totalitatea formelor de adaptare la mediu, inclusiv în sfera noţiunii
no de cultură.
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

“un tot complex, care include cunoa


cunoaşterea, credinţa,
a, arta, morala, legea, cutuma şi
toate celelalte
te aptitudini şii obiceiuri dobândite de om în calitatea sa de membru al
societăţii”
ii” (Tylor, 1871 apud.Ferréol, Juquois, 2005, p.181).

Claude Lévi-Strauss
Strauss defineşte cultura ca un ansamblu de
sisteme simbolice: limbajul, regulile matrimoniale, relaţiile
rela
economice,
onomice, arta, ştiinţa,
ş religia. Dintr-o perspectivă dinamică,
cultura rezultăă din suma experienţelor
experien cotidiene prin care
membrii societăţii
ăţii fac apel la simboluri culturale pentru a-şi
a
exercita statutul de fiinţe
fiin sociale (Drăgan, 2005, p.33).

Anton Dumitriu consideră cultura drept o metodă,, un sistem cu ajutorul ccăruia


omul şii umanitatea pot săs crească, să se depăşească.. Cultura este însu
însuşită de un
individ sau de o colectivitate prin absorbirea unui număr
num r de cuno
cunoştinţe diverse,
care odată ce sunt dobândite
dobândite contribuie la procesul de dezvoltare intelectual
intelectuală a
individului şii a societăţii.
societ Cultura poate fi definită ca un sistem de idei sau de
valori care are în centrul său
s cel puţinin omul sau chiar întreaga omenire, urm
urmărind
dezvoltarea acestora pe unul sau sa pe toate planurile. Prin civiliza
civilizaţie, Anton
Dumitriu înţelege
elege un stadiu de dezvoltare socială
social manifestatăă prin forme artistice,
comportament şi realizări
realiz materiale (Dumitriu, 1987).
În lucrarea Culturi eleate, culturi heracliticescrisă
heraclitice de Anton Dumitri
Dumitriu,Orientul şi
Occidentul nu sunt privite ca două
dou noţiuni geografice ci ca douăă mentalit
mentalităţi bazate
pe filosofii diferite. În viziunea autorului, Occidentul priveşte
te mai mult la ce este
omul în afara sa decât ceea ce este înlăuntrul
înl lui. Orientul are o viziune invers
inversă
deoarece în om se reflectă
reflect întreaga existenţă şi pentru a câştiga
tiga lumea, individul
trebuie mai întâi să se cucerească pe sine.

Pornind de la două
dou afirmaţii: Schimbarea este imposibilă (Zenon din
Eleea) respectiv Toate curg (Heraclit),, Anton Dumitriu vorbeştevorbe despre
două tipuri de culturi: culturile eleate şi culturile heraclitice.
În timp ce eleaţii
elea consideră că realitatea este imuabilă,, neschimbat
neschimbată iar
devenirea nu este decât o aparenţă
aparen şi o iluzie, adepţii ţii lui Heraclit
îmbrăţişează următoarele
urm idei: toate curg, totul este în mişcare,
şcare, nimic nu
este, totul devine.

În Orient s-auau dezvoltat culturi eleate:: statice, echilibrate, tradi


tradiţionale,
caracterizate de adevăruri
adev eterne, de concepţia potrivit căreia
ăreia curgerea şi
devenirea sunt iluzorii. Cultura orientală
oriental reprezintă un sistem geometric de idei şi
de principii.
Occidentul este caracterizat prin culturi heraclitice:: dinamice, în permanent
permanentă
frământare,
mântare, nu există
exist decât luptă între contrariile cele mai diverse şi totul ia
naştere
tere din această,
această nu există principii coordonate. În timp ce gândirea occidentală
occidental
este liberă,, analizează
analizeaz şi garantează orice, în Orientt gândirea se mişcă
mi în cadrul
unor adevăruriruri date, pe care le acceptă
accept fără a le contesta, fără a căuta să le
înţeleagă.. În timp ce marea descoperire a Occidentului este umanitatea, marea
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

descoperire a Orientului este omul. Autorul consideră


consider că ştiinţa
tiinţa euro
europeană şi-a
propus să obţinăă cunoaşterea
cunoa terea lumii dar a uitat omul, în timp ce Orientul a studiat
mult mai intens natura omenească.
omeneasc Pentru că in interiore homine habitat
veritas(Augustin),
(Augustin), cultura trebuie să s însemne şii descoperirea spiritului,
cunoaşterea slăbiciunilor,
iciunilor, a limitelor şi depăşirea
irea acestora. În acest context,
idealul de cultură pe care trebuie săs şi-l dea Occidentul este a şti pentru a fi
(Dumitriu, 1987).

Fernand Braudel evidenţiază diverse caracteristici ale civiliza


civilizaţiilor pe
care le prezintă în lucrarea Gramatica civilizaţiilor (Braudel, 1994):
1994)
- civilizaţiile
ţiile sunt spaţii
spa – pot fi localizate pe hartă, ă, au geografii
particulare, cu anumite posibilităţi,
posibilit i, diferite de la o civilizaţie
civiliza la alta;
fiecare civiliza
civilizaţie exportă şi primeşte bunuri culturale, nicio frontier
frontieră
culturală nefiind închisă
închis sau impermeabilă;
- civilizaţiile
ţiile sunt societăţi
societ – civilizaţiile
iile sunt caracterizate prin
ierarhie social
socială, diferenţe între grupuri, o evoluţie
ie continuă;
continuă
- civilizaţiile
ţiile sunt economii – civilizaţia
ia din Europa, începând cu
secolul XVI se află
afl sub semnul capitalismului şii al banilor;
- civilizaţiile
ţiile sunt mentalităţi
mentalit colective – fiecare epoc
epocă este
caracterizat de o mentalitate colectivă dominantă care însufle
caracterizată însufleţeşte
întreaga societate, influen
influenţează atitudinile, orientează opţiunile,
înclinăă într-o
într parte sau alta mişcările unei societăţi;
- civilizaţiile
ţiile sunt continuit
continuităţi – civilizaţiile
iile nu pot fi în
înţelese fără
cunoaşterea
şterea trecutului, a experienţelor
experien trăite,
ite, “o civiliza
civilizaţie este
întotdeauna un trecut, un anumit trecut viu” (Braudel, 1994, p.58).

Ovidiu Drîmba defineşte civilizaţia drept “totalitatea mijloacelor cu ajutorul


cărora
rora omul se adapteaz
adaptează mediului (fizic şi social) reuşind să--l supună şi să-l
transforme, să-ll organizeze şi să i se integreze” (Drîmba, 1997, p.6). Astfel,
civilizaţia
ia desemnează
desemneaz tot ce aparţine orizontului satisfacerii
tisfacerii nevoilor materiale,
confortului şii securităţii.
securit
Ovidiu Drîmba consideră
consider că în sfera civilizaţiei intră următoarele
ătoarele aspecte de
natură utilitară:ă: alimenta
alimentaţia, locuinţa, îmbrăcămintea
mintea (dar nu podoabele),
construcţiile
iile publice, mijloacele de comuni
comunicaţie,
ie, tehnologia în general, activităţile
activit
economice şii administrative, formele de organizare socială,
socială, politic
politică, juridică,
militară, cât şi educa
educaţia şi învăţământul (în măsura
sura în care acestea din urm urmă
răspund exigenţelor
ţelor vieţii
vie practice, de exemplu pregătirea
rea pentru o profesie).
În viziunea lui Ovidiu Drîmba, cultura include “atitudinile, actele şi operele
limitate ca geneză,
geneză intenţie, motivare şii finalitate la domeniul spiritului, al
intelectului. Opera, actul şi omul de cultură urmăresc resc satisfacerea nevoi
nevoilor
spirituale şii intelectuale, revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicaţia
explica
misterului şi plăcerea
ăcerea frumosului” (Drîmba, 1997, p.6).
În sfera culturii intră
intr datinile şi obiceiurile, credinţele şii practicile religioase,
ornamentele, operele de d literatură, muzică, ştiinţă,, filozofie, arhitectura, pictura,
sculptura, etc. Relaţia
Relaţ dintre civilizaţie şi cultură s-a afirmat de-aa lungul timpului,
vizând idealul realizării
realiz plenare a omului.
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

Simion Mehedinţ
Mehedinţi prezintă metaforic termenii cultură şi civilizaţ ilizaţie: “După cum
frunza are douăă feţ
feţe: una strălucită,, spre soare, alta mai întunecată,
întunecată întoarsă spre
pământ
mânt (dar foarte însemnată,
însemnat fiindcă prin aceasta planta respiră şi se hrăneşte
zilnic), tot aşaa viaţa
viaţ omenirii are două aspecte: unul teluric – civilizaţia, adică
tehnica materială; altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor suflete sufleteşti,
prin care omul caută
caut să intre în echilibru cât mai deplin cu restul creacreaţiunii şi, în
genere, cu universul moral care îl cuprinde” (Mehedinţi
(Mehedin apud. Georgiu, 20 2008).
Istoricul român Neagu Djuvara defineşte civilizaţia ca “o mare
unitate a Istoriei, delimitat
delimitată în timp şi spaţiu”
iu” (Djuvara, 2007,
p.10). În lucrarea Civilizaţii şi tipare istorice – un studiu
comparat al civilizaţiilor,
civiliza termenul “civilizaţie” este folosit
pentru a desemna “culturile care:
- au acoperit o arie geografică
geografic relativ întinsă pentru epoca în care
au apărut,
rut, îmbrăţ
îmbrăţişând
şând mai multe etnii sau mai multe state
organizate;
- au realizat o anumită
anumit unitate în moravuri, tehnici, arte, credinţe;
- dezvoltându-se se în general pe o durată
durat de peste 2000 de ani, au trecut prin fazele
aceleiaşii scheme de evoluţie
evolu politică” (Djuvara, 2007, p.22).
În lucrarea mai sus amintită,
amintit autorul distinge următoarele
toarele faze în evoluţia
evolu fiecărei
civilizaţii
ii (Djuvara, 2007, p.28):
- prima fază sau faza larvară:
larvar o energie latentă împinge triburile sau neamurile ssă
se unească;; apar un elan şi o solidaritate, triburile interacţionează,
ă, chiar violent, cu
alte grupuri sau cu alte culturi pe care le pot copleşi;
cople
- a doua fază sau faza de formformare: într-un anumit spaţiu
iu apare un stil comun,
caracterizat de o mare for
forţă de expansiune;
- a treia fază sau faza de înflorire
înflorire: stilul se precizează în centrele urbane şi se
conturează o organizare politică
politic care este însă divizată, deşi şi expansionismul
continuă să fie puternic; creativitatea care descrie creaţiile
crea iile artistice şi intelectuale
atinge punctul culminant.
- a patra fază sau faza luptei pentru hegemonie:: principalele unităţi
unit culturale,
principalele state îşi
îş dispută supremaţia;
- a cincea fazăă sau faza imperială: unul dintre combatanţii iese învingînvingător din
competiţie şii pacea este pentru un timp asigurată,
asigurat , asistând la o etapă
etap de stabilitate
şii de prosperitate. Urmează
Urmeaz apoi declinul.
Neagu Djuvara consideră
consider că elementul de civilizaţie ie adoptat cu cea mai m mare
accept aculturarea2 este costumul. Un popor care
uşurinţă de o societate care acceptă
refuză o culturăă străină
str sau care o acceptă doar cu reticenţă ţă va rrămâne în mod
ferm legat de costumul tradiţional,
tradi ional, care va primi valoare de simbol. În viziunea lui
Djuvara, rapiditatea cu care noile generaţii
genera acceptă costumul, vestimenta
vestimentaţia de stil
european, reprezintă
reprezint primul barometru al aculturării rii la civilizaţia european
europeană, al
gradului de înaintare a procesului de occidentalizare (Djuvara, 2007, p.348).
Când vorbim despre uun grup etnic, cultura reprezintă modul lui de via viaţă, care
include atitudinile, valorile, credin
credinţele, artele, ştiinţele,
ele, maniera de a percepe şi de
a interpreta realitatea, obi
obişnuinţele de gândire şi de acţiune.
iune. Trăsă
Trăsăturile culturale

2
Aculturarea reprezintă adaptarea unui individ sau grup la o nouă cultură, preluarea de către ătre o comunitate a unor
elemente de cultură materială șii spirituală
spiritual sau a întregii culturi a altei comunității aflate pe o treapt
treaptă superioară de
dezvoltare.
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

sunt forme de viaviaţă, pe care omul le învaţă în ambianţa ţa social


socială şi care îl
marchează,, integrându-l
integrându într-oo comunitate pe care o percepe ca fiindu
fiindu-i proprie şi
îndepărtându-ll de alte comunităţi,
comunit i, pe care le percepe ca fiind str străine (Oprea,
2008). Edgar Morin
Morin, în lucrarea Gândind Europa foloseşte şte termenul cultură
pentru a desemna ceea ce aparţine
apar ine exclusiv etniilor, provinciilor, nanaţiunilor
(Morin, 2008).
Mircea Maliţa abordează
abordeaz subiectul culturii şi al civilizaţiei
iei în lucrarea Zece mii
de culturi, o singură
singur civilizaţie. În viziunea lui Maliţa culturile pot fi definite ca
“sisteme de credinţe
credinţ care, potenţate
ate de valori specifice, devin atitudini şi definesc
mentalităţi”
i” (Maliţa,
(Maliţ 1998).
Autorul identifică următoarele
urm trăsături ale culturilor:
- nu există culturăă cu majuscu
majusculă ci numai culturi diverse, variate, întotdeauna la
plural; varietatea acestora e sursa identităţii;
identit
- culturile sunt în general moştenite
mo şi aparţin
in unor grupuri a că
căror coeziune o
asigură;
- sunt subiective şi greu transferabile;
- sunt prin definiţie
ţie exclus
exclusiviste şi subliniază diferenţa;
- au rezonanţee afective puternice: sentimente de solidaritate socială,social lasă loc
emoţiilor,
iilor, încurajează
încurajeaz creativitatea, spontaneitatea, originalitatea;
- culturile răspund
spund nevoii fundamentale de identitate: culturile ne spun cine suntem,
ce sens putem da vievieţii;
- culturile satisfac nevoia de apartenenţă.
apartenen
În accepţiunea
iunea lui Mircea Mali
Maliţa, civilizaţia este “o încrengătură
ătură specială care a
fost construităă pe cunoştinţe,
cuno tehnici şi proceduri de aplicaţieie universal
universală” (Maliţa,
1998).
- civilizaţia existăă la singular;
- este modul de a produce avuţie,avu ie, care este putere, de aceea poate degenera în
crearea de instrumente de distrugere şi dominaţie;
- civilizaţia
ia ne fereşte
fereş de foame şi de boli, ne adăposteşte într-un un habitat prielnic,
satisface nişte cerinţe
cerin de bază ale vieţii omului;
- civilizaţia
ia cuprinde o parte a tehnicilor organizării
organiz şi prescripţiile
ţiile convie
convieţuirii în
societate;
- producţia
ia de bunuri, servicii şi cunoştinţe aparţin civilizaţiei;
- reprezentând un stoc de cuno cunoştinţe comunicabil şi transferabil,
erabil, civiliza
civilizaţia are o
vocaţie
ie universală pronunţată (în toate ţările, rile, indiferent de limb
limbă, tradiţie şi
obiceiuri, locomotivele, căile
c ile ferate, telefoanele, computerele se produc şi se
utilizează la fel).
Unde cad accentele în sferele
CULTURII CIVILIZAŢIEI
ŢIEI
credinţă
credin cunoaştere
valori fapte
subiectiv obiectiv
afectiv raţional
intuitiv logic
originalitate standarde
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

spontan metodic
tradiţ
tradiţii inovare
pluralitate unitate
particular universal
local global
contemplare acţiune
concret abstract
spiritual material

Sursa: Mircea Maliţa,


Maliţ Zece mii de culturi, o singură civilizaţie,, 1998, p.300

Pentru a determina apartenenţa


apartenen unui enunţ la sfera culturii sau a civiliza civilizaţiei,
Maliţaa propune utilizarea a două
dou sintagme la începutul enunţului:
- eu cred că… – enunţurile
enun care încep astfel aparţin
in sferei culturii; este vorba despre
o informaţieie incompletă
incomplet şi nesigură, care stă la baza unei credinţe, ţe, a unei atitudini.
- eu ştiu că… – enunţurile care pot începe astfel aparţin in sferei civiliza
civilizaţiei;
informaţiaia este mult mai completă
complet şi a putut fi transformatăă într
într-o cunoştinţă ce
poate fi testatăă şi folosită
folosit de altcineva (Maliţa, 1998).
În Dicţionarul
ionarul Oxford
Oxford, termenii cultură şi civilizaţie sunt definiţi astfel:

Cultura:
- artele sau alte manifestări
manifest ale dezvoltării
rii intelectuale umane privite în mod
colectiv;
- ideile, obiceiurile, comportamentele sociale ale unui anumit popor sau ale unei
anumite societăţi;
ăţi;

Civilizaţia:
- stadiul de dezvoltare şi de organizare socială a omenirii considerat ca cel mai
avansat;
- procesul prin intermediul căruia
c ruia o societate sau un loc ating o etapă
etap avansată de
dezvoltare şii de organizare socială;
social
- societatea, cultura şi
ş modul de viaţă dintr-o zonă anume;
- confortul şii comoditatea vieţii
vie ii moderne, privite ca fiind accesibile doar în oraşe.
Analizând în mod comparativ cele două dou concepte, unii autori consider
consideră cultura ca
fiind un sistem de valori, iar civilizaţia
civiliza ia un sistem de bunuri, cultura are o func
funcţie
simbolică,, civilizaţia
civilizaţ are o funcţie instrumentală (Beciu, Drăgan,gan, Popescu
Popescu-Jourdy,
Riondet, 2009). De asemenea, dacdacă civilizaţia se bazează pe acumulare şi progres,
cultura se bazează pe o lege a fidelităţii
fidelit şi a creaţiei (Ricœurapud.
apud.Ferréol, Juquois,
2005, p.183).
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

Între culturăă şi civilizaţie


civiliza apar unele deosebiri de nuanţă.. Civiliz
Civilizaţia poate
fi considerată uneori un substitut pentru cultură,
cultur diferenţele
ele fiind destul de
greu de sesizat. Civilizaţia înseamnă valorile morale şii materiale în acela
acelaşi
timp. Cultura ţine mai mult de spirit, iar civilizaţia ia se raporteaz
raportează la
componenta mater
materială pe scara societăţii. (Braudel, apud.Zai
Zaiţ D., 2006,
p.37)

Interacţiunea
iunea dintre culturi este tot atât de complexă
complex ca şii cea dintre fiin
fiinţele umane
bazându-se se în primul rând pe un puternic raport de reciprocitate. Pentru a studia
relaţiile
iile dintre culturi facem în special apel la trei abord abordări specifice:
transcultural, l, intracultural, intercultural.
intercultural Importanţaa prefixelor din aceste
noţiuni
iuni este analizată
analizat de mulţi specialişti.
• Prefixul intrase
intra referă la relaţiile ce apar şi se dezvoltăă în cadrul aceleia
aceleiaşi
culturi.
• Prefixul interanalizează
inter procesul interactiv ce studiază ză specificitatea
culturalăă a cel pu
puţin două grupuri diferite.
• Prefixumtrans
trans se referă la relaţiile
iile dintre diferitele culturi na
naţionale.
Transculturalul abordeaz
abordează relaţiile
iile dintre culturi în sens strict iar interculturalul
surprinde relaţia
ţia dintre acestea.
acestea Prin pluricultural şi multicultural se realizează
diferenţieri
ieri de ordin cantitativ în opoziţie
opozi cu uniculturalul sau monoculturalul.
Interculturalitate
“E astăzizi un fapt ştiut
ş că încrucişarea
area culturilor este ceea ce a fă
făcut să rodească
istoria.” (Claude Lévi-Strauss)
Lévi
Culturile se întâlnesc, interacţionează
interac şi comunică,, realitate descris
descrisă şi prin
intermediul unor concepte precum “sat global”, “cultură “cultur amalgam”, “cultură
“cultur
mozaic”, “industrii culturale”, “mondializarea culturii” (Beciu et. al., 2009).
MichelineRey
neRey argumentează
argumenteaz că este necesară îmbrăţişarea area abordă
abordării interculturale
pornind de la trăsăturile
trăsăturile secolului XX, caracterizat de o logică de tip mono,
egocentristă şii liniar
liniară,, în care contau doar interesele proprii. Realitatea ne impune
însă o interdependenţă
interdepend manifestată tot mai mult la nivel global, care solicit
solicită
acceptarea alterităţii,
alterităţii, acordarea de drepturi egale celuilalt ca şi sieşi,
fundamentarea comportamentelor şii alegerilor pe baza solidarit solidarităţii (Dasen,
Perregaux, Rey, 1999, p.129).
“Cine spune intercultural
tercultural spune în mod necesar, plecând de la sensul plenar al
prefixului «inter»: interacţiune,
interac iune, schimb, deschidere, reciprocitate,
interdependenţă,ţă, solidaritate obiectiv
obiectivă.. Spune, de asemenea, dând deplinul sens
termenului de cultură:
cultur recunoaşterea valorilor,
ilor, a modurilor de via viaţă, a
reprezentărilor
rilor simbolice la care se raportează
raporteaz fiinţeleele umane, indivizi sau
societăţi,
i, în interacţiunea
interac lor cu altul şi în înţelegerea
elegerea lumii, recunoa
recunoaşterea
importanţeiei lor, recunoaşterea
recunoa interacţiunilor
iunilor care intervin simultan între
multiplele registre ale aceleia
aceleiaşi culturi şii între diferite culturi” (Rey
(Reyapud. Dasen,
Perregaux, Rey, 1999, p.16). Termenul intercultural este uneori utilizat şi fără
dimensiunea sa interacţionistă.
interac Cu toate acestea, prefixul inter subliniază
subliniaz explicit
PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

interdependenţele şi marchează diversitatea referinţelor culturale,


interculturalitatea propunând astfel deja o cale.
Termenul intercultural implică şi următoarele aspecte (Dasen, Perregaux, Rey,
1999, pp.152-153):
- recunoaşterea diversităţii reprezentărilor, referinţelor şi valorilor;
- dialogul, schimburile şi interacţiunile între diversele reprezentări şi referinţe, între
persoanele şi grupurile ale căror referinţe sunt variate şi adesea divergente;
- existenţa unei dinamici şi a unor schimbări reale şi potenţiale, în spaţiu şi timp.
În contextul creşterii importanţei abordării interculturale, termenul intercultural
poate fi folosit pentru a desemna relaţiile dintre populaţiile imigrante şi
comunităţile gazdă şi cele de origine sau pentru a evidenţia prezenţa diverselor
minorităţi lingvistice sau etnice.
Raportul UNESCO3 asupra Diversității Culturaleevidențiază anumite trăsături
ale culturilor: culturile nu sunt entități închise în sine sau statice. Ele se suprapun
și interacționează, distingându-se unele de altele:
“Culturile sunt precum norii, limitele lor sunt mereu în schimbare, apropiindu-se
sau îndepărtându-se [. . .] și uneori unindu-se producând noi forme ce se formează
din cele care le-au precedat și totuși fiind complet diferite de acestea.” (Droit ,
UNESCO, 2007).
Chiar și în cazul culturilor considerate a fi izolate sau ermetice pot fi dovedite
contactele avute cu alte culturi sub forma schimburilor economice sau proto-
politice.4
Multiculturalism, pluriculturalism
Termenii multicultural (multi = mulţi) şi pluricultural (plures = mai mulţi) sunt de
ordinul descrierii statice a unor situaţii. Societăţile sunt multi- sau pluriculturale,
reunind indivizi sau grupuri care provin sau se raportează la numeroase culturi
diferite. Comparativ cu perspectiva interculturală, abordarea multiculturală nu
exclude interacţiunile dar nu le pune în evidenţă în mod explicit, nefiind deci
implicite conceptului multiculturalism. Astfel, multiculturalismul poate să
considere suficientă juxtapunerea culturilor şi să ajungă la apartheid5. (Dasen,
Perregaux, Rey, 1999, p.153)
Societăţile multiculturale sunt alcătuite din culturi diferite, grupuri naţionale,
etnice, religioase care trăiesc pe acelaşi teritoriu dar care nu intră neapărat în
contact unele cu altele. În astfel de societăţi diferenţele pot fi adesea văzute în

3
UNESCO – United NationsEducational, Scientificand Cultural Organization,
http://www.unesco.org/new/en/unesco/
4
Investing in Cultural Diversity and Intercultural Dialogue, UNESCO World Report, 2009, p. 39, accesat la
adresa: http://unesdoc.unesco.org/images/0018/001852/185202e.pdf
5
Apartheid este un cuvânt african care înseamnă “separare”. Se referă în mod deosebit la politicile de segregare
rasială practicate de Republica Sud-Africană după 1948. Populaţia a fost împărţită oficial în patru grupe rasiale:
albii (europeni), negrii (africani), oamenii de culoare (metişii) şi asiaticii. Apartheidul garanta minorităţii albe
monopolul puterii. După 1989, legislaţia apartheidului dispare treptat iar în aprilie 1994, când au fost organizate
primele alegeri multirasiale, Africa de Sud intră în faza de post-apartheid.
Istoria culturii, studii interculturale17
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

sens negativ şi pot reprezenta justificări


justific ri pentru discriminare. Minorit
Minorităţile pot fi
tolerate în mod pasiv dar nu sunt neapărat
neap acceptate şi valorizate.6

1.3. Modele ale dimensiunilor culturale


Modelul “icebergului cultural”
Acest model ilustrează
ilustreaz elementele care alcătuiesc
tuiesc cultura, vizibile doar într
într-o
foarte mică proporţie,
propor dar susţinute de o puternică fundaţie
ie aflat
aflată “sub nivelul
mării”.

Acest model invită la „percepţii ii de adâncime” asupra ansamblurilor culturale,


adesea cunoscute doar prin intermediul elementelor de suprafaţă,
suprafaţă, care pot fi uşor
u
observate şii comparate: aspecte artistice, folclorice, culinare sau vestimentare. În
spatele elementelor
mentelor de suprafaţă
suprafa se află structura de susţinere, mai greu
decodificabilă decât elementele vizibile şi care se află adesea în pericol de a se
ciocni de adâncimile altui aisberg cultural. Structura de susţinere
susţinere poate include
elemente precum poziţia
pozi unui grup asupra relaţiilor,
iilor, prieteniei, frumuse
frumuseţii,
modestiei, ideile despre creşterea
cre copiilor, conceptul de justiţie
justiţie, de conducere,
patternurile de subordonare şii supraordonare, modelele de luare a deciziilor, de
soluţionare
ionare a problemelor, concepţia
concep despre timp, spaţiu, iu, viitor sau trecut,
mobilitatea socială,
socială distribuţia rolului în relaţie, ocupaţia, ia, limbajul corporal,
mimica şii expresiile faciale, preferinţa
preferin a pentru cooperare sau competiţie,
competi rata
interacţiunilor
iunilor sociale, etc. Liniile de demarcaţie
demarca între elementele entele de suprafa
suprafaţă şi
structura de susţinere
ţinere sunt însă
îns flexibile şii mobile (Nedelcu, 2008, p.21).

Modelul privind „continuumul cultural” (D. Larcher)


În viziunea lui Larcher „continuumul cultural” începe cu seturile de reguli
considerate „naturale”, cunoscute
cuno aproape instinctiv şii agreate ca atare, şi continuă
cu regulile pe care societ
societăţile le-au formulat conştient
tient pentru a regla relaţiile
dintre membri. De exemplu, “durata de timp cât poţi
po să priveştişti în ochi o persoană
persoan

6
Education Pack “all different - all equal”,coord.
equal”, Rui Gomes, Directorate of Youth and Sport, Council of
Europe, 2nd edition, 2004,, p. 27, accesat la adresahttp://eycb.coe.int/edupack/default.htm
adresa
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

de sex opus este diferită


diferit în funcţie
ie de specificul cultural, deş
deşi reprezentanţii
fiecărei
rei culturi îşii percep regulile proprii ca fiind naturale. Ceea ce poate fi
considerat ofensator într-o
într cultură poate trece neobservat în alta. Distan
Distanţa între
persoane în timpul unei conversa
conversaţii
ii informale este de asemenea determinat
determinată
cultural. O distanţă considerată naturală pentru un spaţiuiu poate fi perceput
percepută ca
ameninţător
tor (sau nepoliticos) de mică
mic în alte spaţii”
ii” (Fennes, 1997, apud.
Nedelcu, 2008, pp.21-22).
pp.21
Modelul „culturii
ulturii ca programare mentală”
mental (G. Hofstede)
Acest model descrie patternurile care determină
determin gândirea, sentimentele şi acţiunile
potenţiale
iale ca fiind înv
învăţate de-a lungul vieţii
ii asemenea unui „program mintal”
care, prin analogie cu informatica, funcţionează
func ca un „software al gândirii”. Spre
deosebire de un calculator, o persoană
persoan se poate îndepărta rta de „programarea”
iniţială şii poate adopta un comportament diferit.
„Programarea mentală”
mental implică trei niveluri: natura umană (moş (moştenită, comună
tuturor fiinţelor umane, cultura (învăţată
(înv şi specifică unui grup şşi unei anumite
categorii) şii personalitatea (moştenită
(mo şi dobândită,, cea care individualizeaz
individualizează). Pe
baza acestor niveluri, Hofstede identifică
identific anumite modalităţi ăţi prin care culturile
pot fi comparate (Hofstede,
(Hofste 1991 apud. Nedelcu, 2008, pp.22-23): 23):
- simboluri – manifestările
manifest rile superficiale ale culturii; acestea sunt dinamice, iar
semnificaţiile
iile lor mereu în schimbare pot fi decodificate adecvat de cei care
împărtăşescesc aceeaşi
aceeaş cultură;
- eroi – persoane în viaţă
via sau nu, reale sau imaginare, glorificate de membrii unei
culturi şii reprezentând modele veritabile de comportament;
- ritualuri – activităţi
activităţ colective sau sociale esenţiale
iale pentru o cultură
cultură;
- valori – cel mai adânc nivel al manifestărilor
manifest culturale, învăţate
ăţate con
conştient sau
inconştient.

În anii ’60-70,
70, GeertHofstede a realizat o cercetare asupra diferen
diferențelor de valori
între angajații
ii companiei IBM din peste 40 de țări.. Cercetarea este efectuat
efectuată în
contextul în care în ciuda tuturor încercărilor
încerc rilor IBM de a stabili pe plan mondial
proceduri şii standarde comune, se mențineau
men ineau în continuare diferen
diferenţe enorme în
modalitatea de implementare, cum erau spre exemplu în Brazilia şşi Japonia.

Dimensiunile culturale7 identificate de Hofstede sunt:


• PDI - Power Distance Index (Indicele
( Distanței față de Putere
Putere)
• IDV - Individualism vs Colectivism
• MAS - Masculinitate vs Feminitate
• UAI - UncertaintyAvoidance ((Evitarea incertitudinii)
• LTO - Long-TermOrientation
Long (Orientare
Orientare pe termen lung vs
Orientare pe termen scurt)
scurt
• IVR -Indulgence
Indulgence versus Restraint (Indulgență vs Constrângere)

7
http://geert-hofstede.com/dimensions.html
hofstede.com/dimensions.html
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

Distanța față de Putere se referă la gradul în care membrii mai pu puțin puternici
dintr-oo societate accept
acceptă faptul că puterea este distribuită în mod inegal sau se
așteaptă la această situație. Aspectul principal este cel legat de modul în care o
gestioneaz inegalitățile dintre oameni.8
societate gestionează
“Distanţaa de putere indică
indic gradul în care societatea acceptă realitatea ccă puterea în
instituţii şii organizaţii
organiza este distribuită în mod inegal între ntre indivizi. Distanţa de
putere presupune ierarhie, presupune spre exemplu ceea ce este consid considerat un
proces decizional într-o
î organizaţieie de tineret. Fiecare ar trebui să aibă un cuvânt
la un nivel egal? Sau preşedintele
pre edintele consiliului de conducere este considerat a fi
capabil să ia decizii de unul/una singursingură, atunci cândnd este necesar?9
- Indicele Distanței
Distan față de Putere – valori înalte:societatea
societatea accept
acceptă o
distribuție
ție inegală
inegal a puterii, o ordine ierarhică iar oamenii își î înțeleg
propriul loc în sistem
sistem; grija este mai degrabă îndreptată ccătre ierarhie și
este manifestată
manifestat uneori chiar reticențaa de a exprima anumite opinii opinii. Într-un
loc de muncă
munc ce este caracterizat de un nivel ridicat al Distan Distanței față de
Putere, angaja
angajații îi percep pe manageri ca fiind mai puțin țin abordabi
abordabili, fluxul
comunicațional
țional este de la nivelul înalt către c tre nivelele inferioare iar
respectul porne
pornește de la nivelele ierarhice inferioare cătreătre cele superioare.
- Indicele Distanței
Distan față de Putere – valori scăzute: puterea este comun comună
șii este bine împ
împărțită iar oamenii se văd ca egali. Într-un un loc de muncă
munc ce
este caracterizat de un nivel redus al Distanței
Distan față de Putere, angaja
angajații îi
percep pe manageri ca egali și sunt mai dispuși să îșii împă împărtășească ideile.
În societățile
țile cu un index scăzut
sc al Distanței față de Putere oamenii lupt
luptă
pentru a egaliza distribuția
distribu puterii și solicită justificăriri pentru inegalitățile
inegalit
de putere.

Individualism vsC
Colectivism

Individualismul– – valoarea ridicată a acestei dimensiuni, se referă


refer la puterea
legăturilor
turilor dintre oameni în cadrul unei comunități și poate fi definitdefinită ca o
preferință pentru un cadru social lejer în care se așteaptă
a ca indivizii ssă aibă grijă
doar de ei înșiși
și și de familiile lor.

Colectivismul – valoarea opusă


opus individualismului, reprezintăă o preferin
preferință pentru
un cadru social apropiat, unit, în care indivizii se așteaptă
a ă ca rudele lor sau
membrii unui numit grup să s aibă grijă de ei în schimbul unei loialit loialități
necondiționate. 10
- Individualism:
Individualism conexiune slabă cu oamenii, responsabilitate redusă, nivel
mic de împ
împărtășire a diverselor aspecte. Tendinţaa de a folosi pronumele
"eu" mai frecvent, uneori perceput
percepută ca aroganță,, egocentri
egocentrism. Într-un loc
de muncă ce este caracterizat de un nivel ridicat al individualismului,
angajații
ții se simt împuterniciți
împuternici să ia propriile decizii.

8
http://geert-hofstede.com/dimensions.html
hofstede.com/dimensions.html
9
Învăţareainterculturală - T-kit, http://youth-partnership-eu.coe.int/youth-partnership/publications/T
http://youth partnership/publications/T-kits/T_kits
10
http://geert-hofstede.com/dimensions.html
/dimensions.html
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

- Colectivism:
Colectivism coeziune mai puternică a grupului, armonia este „cheia”.
Tendințața de a folosi pronumele “noi” mai fre
frecvent,
cvent, care duce uneori la
percepții
ții precum lipsa puterii de decizie, voință
voin slabă
slabă, neasertivitate,
neagresivitate, ierarhie. Într-un
Într loc de muncă ce este caracterizat de un
nivel scăzut
ăzut al individualismului angajații
angaja tind să se adreseze managerilor
pentru luarea deciziilor.

Masculinitate vs Feminitate11

- Masculinitate – o preferință în societate pentru realiz realizări, eroism,


asertivitate și recompense materiale pentru succes. Societatea este în
ansamblul ei mai competitivă.
competitiv
- Feminitate – o preferință pentru cooperare, modestie, preocupare fafață de
cei slabi și față
fa de calitatea vieții.
ii. Societatea este în ansamblul ei mai
orientată spre consens.

Aspectul fundamental legat de această


aceast dimensiune se referăă la ce anume îi
motivează pe oameni:
oameni dorința de a fi cei maii buni (masculinitate) sau faptul că le
place ceea ce fac (feminitate).

Evitarea incertitudinii12

Evitarea incertitudinii indică gradul în care membrii unei societ societăți se simt
inconfortabil în situații
situa caracterizate de incertitudine șii ambiguitate. Aspectul
principal se referă la modalitatea în care o societate reacționează
ionează față
fa de faptul că
viitorul nu poate fi aflat vreodată:
vreodat : viitorul ar trebui controlat sau llăsat să se
producă liber?

rile care manifest


Țările manifestă un indice ridicat al evitării incertitudinii
nii men
mențin coduri
rigide de comportament și de credințe șii sunt intolerante față de ideile și
comportamentele neconvenționale.
neconven Societățile
ile caracterizate de un indice scăzut
menținin o atitudine mai relaxată
relaxat în care practica conteazăă mai mult decât
principiile.

Evitarea incertitudinii se referă


refer la toleranța față de ambiguitate, situații situa
nestructurate și evenimente neplanificate. Într-un loc de muncăă caracterizat de un
indice ridicat al evitării
evit incertitudinii angajații lucrează eficient într
într-un mediu
organizat,, cu reguli stricte și linii directoare, cu standarde șii proceduri pe care le
respectă. Într-un
un loc de muncă
munc caracterizat de un indice scă scăzut al evitării
incertitudinii angajații
angaja tolerează incertitudinea, încearcă să aibă cât mai puține
reguli, sunt mai flexibili,
fl nu au nevoie de instrucțiuni șii reguli pentru a avea
rezultate bune, iar libertatea de exprimare a opiniilor este binevenită
binevenită.
binevenit

Orientare pe termen lung


lungvs orientare pe termen scurt

11
http://geert-hofstede.com/dimensions.html
hofstede.com/dimensions.html
12
idem
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

- Societățile
țile cu o orientare pe termen scurt au o preocupare puternic
puternică față
de stabilirea adevărului
adev rului absolut. Ele sunt normative ca mod de gândire,
manifestăă un respect deosebit fa față de tradiții,
ii, au o tendin
tendință redusă de a
economisi pentru viitor, sunt concentrate asupra obținerii
obținerii de rezultate
imediate.
- În societățțile cu o orientare pe termen lung oamenii cred că c adevărul
depinde foarte mult de situa
situație, context șii timp. Ei au capacitatea de a
adapta tradi
tradițiile la anumite condiții
ii schimbate, au o tendință puternică de a
economisi și investi, de a prospera, sunt perseverenți ți în obținerea de
rezultate.

Constrângere13
Indulgență vsConstrângere
- Oindulgen
ndulgență crescutăcaracterizează o societate care permite îndeplinirea
relativ liberă a obiectivelor oamenilor legate de a se bucura de viață
via și a se
distra.
- Un indice de constrângere mareeste definitoriu pentru o societate care
suprimăă satisfacerea nevoilor şi o reglementează prin intermediul unor
norme sociale stricte sociale. În acest tip de societate, oamenii se simt mult
mai puțin
țin capabili să
s se bucure de viață.

Modelul dimensiunilor culturale


cultu al lui Hofstede – cazul României

Sursa graficului și a informa


informațiilor
detaliate: http://geert
http://geert-
hofstede.com/romania.html

Sunt disponibile date pentru patru


dimensiuni:
ță de Putere
PDI –Distanța față
IDV – Individualism vsColectivim
MAS – Masculinitate vs Feminitate
UAI – Evitarea incertitudinii

Distanța fațăță de putere - Romania are un scor ridicat în cadrul acestei


dimensiuni iar acest punctaj indică faptul că oamenii acceptă o ordine ierarhic
ierarhică în
care fiecare are propriul loc iar aceast
această ordine ierarhică nu necesită justificări. În
cadrul organizațiilor
țiilor ierarhia reflect inegalități
inegalit i inerente, centralizarea este
populară,, subordonații
subordona se așteaptă dă li se spună ce trebuie săă facă iar șeful ideal
este autocratul binevoitor.

Individualism vs Colectivism

13
http://geert-hofstede.com/dimensions.html
.com/dimensions.html
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

În cadrul acestei dimensiuni România are un punctaj mic (30 din 100) și este
astfel considerată o societate colectivist
colectivistă.. Acest aspect este evid
evidențiat printr-un
angajament de durată
durat față de grupul din care membrii fac parte. Loialitatea întrîntr-o
cultură colectivistă este supremă șii se suprapune cu majoritatea celorlalte reguli
sociale. Societatea între
întreține relații strânse în cadrul cărora
rora fiecare es
este responsabil
pentru membrii din propriul grup.
Masculinitate vs feminitate
Societățile
ile care au punctaje ridicate în cadrul acestei dimensiuni (masculinitate)
sunt caracterizate de competiție,
competi de dorința de a obține
ine realiză
realizări și succes, iar
succesul este definit de către
c învingător/cel mai bun în domeniu.. Un punctaj mic
(feminitate) indică faptul că valorile dominante în societate sunt preocuparea fa față
de ceilalți și față
ță de calitatea vieții.
vie O societate feminină este una în care calitatea
vieții este semnul
nul succesului.
România are punctajul 42 în cadrul acestei dimensiuni șii este astfel considerat
considerată o
societate relativ feminină.
feminin În țările
rile feminine accentul este pus pe “a munci pentru
a trăi”,
i”, managerii caută
caut consensul, oamenii apreciază egalitatea, solidar
solidaritatea și
calitatea. Conflictele sunt rezolvate prin compromis șii negociere. Stimulente
precum timpul liber şi flexibilitatea sunt preferate.
Evitarea incertitudinii
România are punctajul 90 în cadrul acestei dimensiuni şii are o preferin
preferinţă foarte
ridicată pentru evitarea incertitudinii. Ţările
rile care au un nivel înalt de evitare a
incertitudinii menţin
menţ coduri rigide de credinţe şii comportamente şi sunt intolerante
faţă de comportamente şii idei neortodoxe. În aceste culturi exist
există o necesitate
emoţională pentruru reguli, chiar dacă
dac aceste reguli nu par săă func
funcţioneze, timpul
înseamnă bani, oamenii au un îndemn interior de a fi ocupaţi
ocupaţi şi de a munci din
greu, precizia şii punctualitatea sunt importante, securitatea este un element
important al motivaţiei
motiva individuale.

Modelul “elementelor comportamentale ale culturii” (E.T. Hall şi M.R. Hall)


Modelul este centrat pe descrierea acelor diferenţediferen e culturale, adesea greu de
sesizat, care pot genera conflicte interculturale.
- rapiditatea mesajelor: ”În unele locuri e nevoie de timp pentru a cuno cunoşte o
persoană – reprezentând tipologia mesajelor incerte -,, în timp ce în alte culturi
este mai uşor să-ţiţi faci prieteni, această
aceast familiaritate grabnică fiind un exemplu de
mesaj rapid” (Gillbert, 2000, apud. Nedelcu, 2008, p.23);
- tipul mesajelor care însoţesc
înso esc evenimentele descrie contextele informa
informaţionale
bogate -, aşaa cum se întâmplă
întâmpl în cultura arabă, japoneză,, mediteraneană
mediteranean – sau
substanţial
ial reduse – ca în cazul culturii americane, germane, rmane, elve
elveţiene sau
scandinave (Hall, 1990, apud. Nedelcu, 2008, p.23);
- teritorialitatea descrie filosofia, dependentă
dependent cultural, de organizare a spa
spaţiului;
- spaţiul
iul personal, distanţa
distan faţă de celălalt,
lalt, de care are nevoie o persoan
persoană pentru a se
simţi confortabil;
PopaAnişoaraIntroducere
Introducere în Istoria culturii și studii interculturale

Sarcina de lucru 1

Sarcina de lucru 2

Rezumat

Teste de autoevaluare

Bibliografie minimal
minimală
BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor,, volumul I, editura Merididane,
Bucureşti, 1994
DASEN, Pierre, PERREGAUX, Christiane, REY, Micheline, Educaţia
interculturală, editura Polirom, 1999
DJUVARA, Neagu, Civilizaţii şi tipare istorice – un studiu comparat al
civilizaţiilor,, editura Humanitas, Bucureşti,
Bucure 2007
DRÎMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei,, volumul 1, editura Saeculum
I.O., Bucureşti, ti, 1997
DUMITRIU, Anton, Culturi eleate, culturi heracleitice,, editura Cartea
românească,, Bucure
Bucureşti, 1987
PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

FERRÉOL, Gilles, JUCQUOIS, Guy (coord.), Dicţionarul alterităţii şi al


relaţiilor interculturale, editura Polirom, Iaşi, 2005
MALIŢA, Mircea, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea
secolului XXI, editura Nemira, 1998
MORIN, Edgar, Gândind Europa, editura Institutul European, Iaşi, 2008
www.oxforddictionaries.com
www.salto-youth.net

II. Logica cercetării istorice, logica cercetării interculturale


II.1. Relaţia dintre istorie şi studii interculturale: cadru interpretativ
Ne propunem în cele ce urmează să schiţăm un cadru interpretativ pentru relaţia dintre două discipline
academice care par la prima vedere foarte diferite. Una din ele, reprezentată de studiile interculturale,
este o apariţie recentă în curricula universităţilor din întreaga lume, dar se impune rapid ca foarte
necesară în contextul unei lumi din ce în ce mai globale. Cea de-a doua, şi anume istoria, are o tradiţie
multimilenară şi o importanţă socială suficientă pentru a fi studiată în ciclul primar de învăţământ.
Se resimte nevoia câtorva repere epistemologice privitoare la noţiunile de cultură şi studii
interculturale, care vor oferi o bază de analiză pentru relaţia dintre cultură şi istorie. Vom aborda
problematica istoriei şi a trecutului, pornind de la definiţia clasică a acesteia, cu care cititorul este
familiarizat, pentru a aborda apoi problema mult mai complexă a relaţiei dintre istorie şi cultură.

II.1.1. Cultură şi studii interculturale


Deşi accentuarea relaţiei dintre „cultură“ şi „identitate“ este la modă în discursul public actual, ea are
la bază o oarece confuzie între două definiţii ale culturii care nu sunt încă suficient fixate atât în rândul
publicului cât şi în mediul academic. Termenul cultură poate fi utilizat atât cu referire la creaţia
umană încadrată în categoria excelenţei, sau aşa-numita „cultură înaltă“ cât şi în sensul mult mai
general al unui model integrat al cunoaşterii, credinţelor şi comportamentelor umane, care depind de
capacitatea de gândire abstractă şi învăţare socială. Prima definiţie este cea mai cunoscută, dar şi cea
mai puţin utilă din punct de vedere ştiinţific. În cazul aşa numitei „culturi înalte“, marea problemă este
cine determină gradul de excelenţă a unui artefact cultural. Spre exemplu, în cazul operelor literare,
Liviu Rebreanu este considerat un scriitor reprezentativ pentru cultură pe baza evaluărilor criticilor
literari. Aceasta a făcut ca lucrările sale să apară în manualele de literatură obligatorii în ciclul şcolar,
ceea ce i-a făcut numele cunoscut în rândul românilor. În ce măsură însă majoritatea românilor îl
preferă pe Rebreanu unui autor obscur de romane poliţiste este însă de discutat. De fapt, o analiză
atentă a pieţei publicistice româneşti ar arăta că cei mai vânduţi autori sunt de fapt străini. Aceasta ne-
ar duce la concluzia paradoxală că cititorii din România nu sunt, din punct de vedere cultural…
români.
Asocierea culturii cu identitatea ţine mai degrabă de prima formă a definiţiei culturii, dacă luăm în
considerare faptul că „identitatea“ este deja un concept cultural cu valoare înaltă. În fapt „identitatea“
unei culturi, în sensul în care este folosit în ziua de azi, este ceea ce antropologii numesc un construct
cultural, prin care anumite elemente culturale, considerate relevante pentru o anumită regiune, sunt
selectate cu grijă şi articulate astfel încât să formeze „identitatea“. Ca şi în cazul culturii înalte, cei care
decid sunt în ultimă instanţă intelectualii, deşi construcţia unor modele identitare a început să fie

Istoria culturii, studii interculturale25


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

practicată şi în alte domenii, precum politica sau economia (vezi de exemplu discuţia despre brand-ul
de ţară în turism).14
De cele mai multe ori „identitatea“ în sine este puţin relevantă pentru un grup uman locuind într-o
anumită regiune. Puţin români sunt familiarizaţi cu teoria filozofului Lucian Blaga privitoare la spaţiul
mioritic, reprezentat de regiunile cu dealuri domoale şi înverzite care ar fi conferit o identitate
specifică românilor. Şi mai puţini ar accepta ideea că românul se confundă cu ciobanul din zonele
submontane, meserie tradiţională pentru români în viziunea lui Blaga. De fapt, simpla utilizare a
termenului „cioban“ cu sens peiorativ pare a indica tocmai contrariul. În fine, în ceea ce priveşte
„identităţile“ construite la nivel economic sau politic, ele nu depăşesc de cele mai multe ori nivelul
unor simple sloganuri, ale căror rol este să atragă, pentru moment, electoratul sau posibilii clienţi (vezi
comparaţia României cu o grădină, eventual grădina Edenului, folosită recent ca „brand“ de ţară de
către Ministerul turismului).
Cea de-a doua definiţie a culturii, utilizată în cadrul antropologiei culturale, este mai puţin
normativă.15 Conform ei, identitatea este doar o parte a procesului cultural, care cuprind şi activităţi
umane mult mai mundane şi adesea circumscrise unei sfere foarte private, cum ar fi ritualurile de
curtare. Marea problemă a acestei definiţii este la prima vedere gradul înalt de generalitate pe care îl
presupune. Într-adevăr, se pare că orice activitate umană poate fi încadrată în categoria „culturii“, ceea
ce face definiţia dificil de operaţionalizat. Acest obstacol este depăşit însă dacă luăm în considerare
relaţia culturii cu capacitatea de abstractizare (utilizare a simbolurilor) şi învăţarea socială. În această
privinţă, antropologii sunt de acord că fenomenul de învăţare este central în definiţia culturii.16
Cultura nu are aşadar nimic de-a face cu instinctele sau cu reacţiile psiho-somatice ale organismului.
Actul de a respira nu poate fi încadrat în categoria cultură, şi nici actul de a mânca.
În cazul comunităţilor umane, cultura este transmisă prin învăţare socială (informaţiile sunt primite de
la grupul în care un individ trăieşte), proces care presupune utilizarea gândirii abstracte. Pentru a
învăţa un copil să spună „bună ziua“, adulţii nu îi repetă această formulă zi de zi şi nici nu îl lovesc
repetat în momentul în care acesta uită să salute. Copilului îi este explicat de ce este bine să dea „bună
ziua“, în ce condiţii trebuie să o facă (seara ar trebui să spună „bună seara“), şi căror membri ai
grupului trebuie să li se adreseze aşa (adulţilor sau persoanelor mai în vârstă spre exemplu). Aşadar,
din punct de vedere al antropologiei culturale, important nu este numai gestul în sine de a da „bună
ziua“, cât şi semnificaţiile, sensurile pe care membrii grupului i le conferă. Utilizarea acestei formule
de salut pentru oamenii mai în vârstă sau pentru necunoscuţi poate indica un anumit formalism social,
dorinţa de a păstra o anumită distanţă.
Uneori, diferenţa dintre sensul originar al unei acţiuni şi cel pe care acesta îl are la momentul actual
poate fi foarte mare. Puţini mai ştiu de exemplul că în evul mediu strângerea mâinii era de fapt o
modalitate de a marca intenţiile paşnice între două persoane. Doi oameni înarmaţi care se ţineau de
mâna dreaptă nu puteau trage rapid sabia pentru a-l ucide pe celălalt. De aceea de exemplu nu se
strângea niciodată mâna unei femei, pentru că aceasta era neînarmată şi simpla idee că un bărbat o
putea ataca cu sabia era de neconceput. Tot în aceeaşi categorie intră şi circulaţia pe partea dreaptă a
drumului. Sabia se purta pe stânga, iar în cazul unui atac se ţine teaca cu mâna stângă, se trăgea sabia

14
Asta nu înseamnă că dezbaterile despre identitate nu pot fi relevante pentru ansamblul societăţii. Ceea ce vreau să
subliniez este că identitatea nu este decât o parte a unui sistem complex de sistematizare şi organizare a informaţiei
privind lumea înconjurătoare, adică al culturii.
15
În sensul că nu discută modul în care ar trebui să funcţioneze lumea înconjurătoare ci modul în care aceasta efectiv
funcţionează.
16
Conrad Phillip KOTTAK: Mirror for Humanity: a Concise Introduction to Cultural Anthropology, McGraw-Hill, New-York, St.
Loius, San Francisco, 1996, p.18 precum şi James P. SPRADLEY: The Ethnographic Interview, Harcourt Jovanovich College
Publishers, 1979, p. 5

Istoria culturii, studii interculturale26


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

cu dreapta şi se lovea în partea dreaptă. De aceea, pentru a evita loviturile prin surprindere, se prefera
circulaţia pe partea dreaptă a drumului.
Probabil că cea mai bună metaforă pentru înţelegerea conceptului de cultură ar fi comparaţia dintre
aceasta şi sistemul de operare al unui calculator. Fără software (partea de programe), un calculator este
de-a dreptul inutil. El funcţionează pe bază de impulsuri electronice, reduse în ultimă instanţă la două
tipuri de stimuli: 0 şi 1, respectiv existenţa sau absenţa curentului electric în sistem. Sistemul de
operare este acela care face un calculator să lucreze, acordând semnificaţii specifice unor secvenţe
formate din cei doi stimuli de bază. El îi conferă calculatorului un cadru de interpretare a inputurilor
diverşilor utilizatori şi determină în ultimă instanţă rezultatele „acţiunilor“ calculatorului.17
Aşadar, cultura reprezintă un sistem complex de atribuire de semnificaţii inputurilor primite din
mediul exterior, conform unui model integrat deprins prin învăţare socială. Sintagma cheie în acest caz
este „inputuri provenite din mediul exterior“, ceea ce subliniază rolul culturii ca o „unealtă“ flexibilă
ce are ca scop să asigure supravieţuirea şi dezvoltarea grupurilor umane în medii foarte diverse. Din
această perspectivă, cultura reprezintă modul prin care oamenii îşi organizează relaţia cu mediul
înconjurător.
Diversitatea mediilor ecologice pe care oamenii le locuiesc este primul element care ne oferă un
indiciu despre diversitatea sistemelor culturale existente. De altfel, diversitatea culturală nu este în
întregime dependentă de diversitatea nişelor ecologice locuite de oameni. Istoria comunităţilor umane
este un alt factor determinant al diversităţii culturale, la fel ca şi modul în care acestea integrează
elemente culturale achiziţionate de la alte grupuri umane, prin procesul de aculturaţie. Variaţia
sistemelor culturale este enormă, atât pe axa temporală cât şi pe cea teritorială. De managementul,
pentru a folosi un termen foarte tehnic, relaţiilor dintre sisteme cultural diferite se ocupă studiile
interculturale. O persoană cu un background educaţional în acest domeniu va putea sa medieze
eventualele conflicte generate de diferenţele dintre sistemele culturale ale interlocutorilor, să se
raporteze la moduri diferite de interpretare a lumii şi să înţeleagă modul în care „ceilalţi“ îşi
formulează obiectivele şi priorităţile. Astfel de aptitudini sunt esenţiale în contextul actual al unei lumi
din ce în ce mai interconectată la nivel global, în care indivizi din culturi foarte diferite interacţionează
pe palierul vieţii de zi cu zi. Din acest punct de vedere, studiile interculturale au mai degrabă o
finalitate aplicativă – utilizarea unor aptitudini specifice pentru a rezolva probleme generate de
contactele între indivizi de culturi diferite. Din punct de vedere teoretic, ştiinţa care se ocupă îndeobşte
cu interpretarea modului de funcţionare al culturii este antropologia culturală, pentru care conceptul de
„cultură“ este un element central în înţelegerea umanităţii.

II.2. Logica cercetării istorice


Ce este trecutul? Există istorie fără cultură?
Definiţia istoriei ar părea la prima vedere banală în contextul acestui curs. Toată lumea ştie ce este
istoria pentru că au întâlnit definiţia acesteia în clasa a IV-a, în jurul vârstei de 10-11 ani, când s-au
confruntat pentru prima oară cu această materie la şcoală. Istoria este aşadar ştiinţa care se ocupă
cu studiul trecutului, cu dezvoltarea complexă a unei societăţi, a unui popor, etc. (folosesc aici
parţial definiţia din Dicţionarul explicativ al limbii române, varianta online). Cum este lesne de
remarcat, în centrul acestei definiţii se află noţiunea de schimbare, de evoluţie. Până şi termenul
de „trecut“ nu este folosit în istorie cu valenţele sale cronologice. O ştire despre un eveniment
care a avut loc cu câteva zile în urmă nu este istorie, deşi e clar că vorbim despre ceva ce s-a
petrecut în trecut. Din punct de vedere al istoriografiei (ştiinţa care se ocupă cu scrierea istoriei),
17
Un calculator poate fi, spre exemplu, programat să considere validă afirmaţia potrivit căreia 1+1=3, în funcţie de sistemul
de operare în care lucrează.

Istoria culturii, studii interculturale27


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

un eveniment devine „istorie“ în urma unui proces de „istoricizare“, prin care societatea în
ansamblul său este „de acord“ să îl considere trecut.
Dintr-un punct de vedere strict tehnic, se consideră că evenimentele devin istorie odată cu
deschiderea arhivelor care conţin surse despre acestea, ceea ce implică uneori perioade de zeci de
ani. Totuşi, o astfel de percepţie asupra „istoricizării“ ca fenomen social este din ce în ce mai
contestată. Deşi sursele arhivistice sunt foarte importante în procesul istoric, este posibilă
abordarea unor evenimente din trecutul recent prin intermediul unor surse deschise, aflate la
dispoziţia publicului: materiale de presă, legislaţie, etc. Abordarea unor evenimente din trecutul
foarte recent din perspectivă istorică este direct legată de tendinţa recentă a istoriei de a dezvolta
un caracter multidisciplinar, în urma căruia împrumută metode de investigaţie de la alte discipline.
Prin aceasta lucrările de istorie publicate în ultimele decade sunt mult mai orientate spre
investigarea şi analizarea unor teme specifice decât spre reconstituire unei părţi din trecut.
Accentul pus de istorie pe evoluţie, pe studiul grupurilor umane în schimbare de-a lungul timpului
reprezintă un aspect fundamental care o deosebeşte ca disciplină academică de studiile interculturale.
Istoria se ocupă de cultură (de fapt cum voi explica mai jos se ocupă numai de cultură), dar este
preocupată mai degrabă de modul în care cultura se transformă de-a lungul timpului decât de relaţiile
dintre sistemele culturale. Specialistul în studii culturale îşi pune întrebări de genul: Care sunt
trăsăturile culturale specifice unei anumite culturi? Cum interacţionează oamenii care le împărtăşesc
cu reprezentanţi ai altor culturi? Istoricul va fi preocupat mai degrabă de probleme precum: În ce
măsură trăsăturile unei culturi s-au schimbat de-a lungul timpului? Cum a avut loc această schimbare?
Elementul important pe care istoria îl aduce în paradigma studiilor interculturale este ideea de
transformare culturală. Într-adevăr, cultura se schimbă. Ea trebuie privită mai degrabă ca o unealtă pe
care grupurile umane o folosesc spre a se adapta la mediu decât ca un dat inamovibil. Pentru a aduce
în acest sens un exemplu la îndemână este îndeajuns să ne gândim la trecutul nu prea îndepărtat
României. Nu mai devreme de două secole societatea românească arăta foarte diferit. Astăzi privim
cultura română ca fiind indisolubil legată de cultura europeană în vreme ce din punct de vedere politic
România ca stat este membru al Uniunii Europene. Acum două sute de ani România era mai degrabă o
periferie a Imperiului Otoman, iar societatea (şi în special elitele) era profund marcată de cultura
orientală:
„Venirea occidentului la malurile Dunării după 1829 şi orientarea noii generaţii a elitei române către
apus determină şi o trecere de la o boierime sedentară la una dinamică, caracteristică vremurilor
moderne.(…) Idealul vechii boierimi era omul acoperit de grăsime. Se spunea că fiecare strat avea
semnificaţia unui rang. Boierul se deplasa susţinut de slujitori şi era, vorba lui Pompiliu Eliade,
întruparea lenei. „Tot grasul e frumos“, se mai spunea încă în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Mentalitatea burgheză şi noul model de aristocrat impun şi în spaţiul românesc o radicală schimbare.
Bărbatul la modă ajunge să fie acela care era un bun călăreţ, un bun înotător, care făcea gimnastică,
scrimă, trageri la ţintă, care avea curaj, erudiţie.“18
Ideea că sistemele culturale se pot schimba, uneori în decurs de o generaţie, este foarte importantă
pentru un specialist în studii interculturale. Aceasta presupune pe de o parte o „specializare“ în
anumite culturi specifice precum şi un efort constant de a se racorda la valorile culturii sau culturilor
care se află în centrul preocupărilor sale.
Reperele istorice sunt cu atât mai importante pentru un specialist în relaţii interculturale cu cât istoria
în sine este o parte a culturii. De altfel, şi afirmaţia inversă este adevărată: relaţiile interculturale pot
deveni obiect de studii al istoriei. Aceasta poate constitui la prima vedere un paradox, din moment ce

18
Ion BULEI: „Elita modernă a românilor. Câteva puncte de vedere“ în Mihai Dinu GHEORGHIU/ Mihăiţă LUPU: Mobilitatea
elitelor în România secolului XX, Editura Paralele 45, Piteşti, 2008

Istoria culturii, studii interculturale28


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

vorbim despre două discipline academice diferite. Cu toate acestea, trebuie să admitem că relaţiile
între culturi se pot schimba odată cu transformarea culturilor respective, ceea ce înseamnă că pot fi
abordate în dimensiunea temporală. Pe de altă parte însă, istoria însăşi este o parte a culturii, o
afirmaţie ce presupune extinderea definiţiei istorie pe care am folosit-o până acum.
Deşi la prima vedere surprinzător, istoria este mai mult decât reconstituirea trecutului pentru a
identifica evoluţia unei societăţi, popor, etc. De fapt termenul este mult mai ambiguu decât pare la
prima vedere, aşa cum remarca istoricul Lucian Boia:
„Istoria este un asemenea cuvânt derutant. Puţini se gândesc la sensurile lui. Istoria este istorie, o
ştim cu toţii. Nici istoricii, cu puţine excepţii, nu merg mai departe. Ei fac istoria mai curând decât o
gândesc.
Ar trebui de la bun început să fim puşi în gardă. Fiindcă istoria, ca ştiinţă, prezintă curioasa
particularitate de a purta acelaşi nume cu obiectul cercetării ei. Cu alte cuvinte, misiunea istoriei este
de a reconstitui istoria. Numim la fel două concepte diferite, oricât am vrea să le apropriem: istoria în
desfăşurarea ei efectivă şi istoria ca reprezentare. Imaginea aspiră să se confunde cu realitatea. Ceea
ce este o erezie, şi nu chiar inocentă. (…) Trecutul înseamnă legitimare şi justificare. Fără trecut, nu
mai putem fi siguri de nimic! “19

Ambiguitatea termenului ascunde două trăsături fundamentale ale istoriei care sunt evitate, mai mult
sau mai puţin voit, de definiţia „clasică“ propusă de DEX sau de curricula ciclului gimnazial de
învăţământ.
Prima problemă este aceea a selecţiei, organizării şi interpretării materialului istoric. Existenţa unor
tratate de istorie precum „Istoria românilor“, redactată de un colectiv de cercetători ai Academiei
Române,20 pare la prima vedere să arate că istoria, cel puţin istoria românilor, este finită. Nimic mai
fals! Trecutul este în fapt infinit, pentru că o abordare cronologică „totală“ a societăţii umane este
imposibilă. În plus, istoria presupune a identifica relaţii de cauzalitate (un cuvânt foarte drag
istoricilor), între evenimente. Acestea pot fi de asemenea extinse la infinit.
În fapt, vorbim de un atent proces de selecţie a materialului istoric, organizat în aşa fel încât să ofere o
imagine coerentă cititorului. „Istoria românilor“, pentru a rămâne la exemplul de mai sus, abordează
un anumit tip de probleme, cele legate în general de identitatea românilor ca naţiune. Există însă şi alte
tipuri de lucrări istorice, centrate pe cu totul alte teme (îmi vine în minte aici „Istoria sexualităţii“, a lui
Michel Foucault).21 În ambele cazuri vorbim de un atent proces de selecţie a surselor, care sunt
organizate conform unor teme specifice, propuse de autor. În ambele cazuri vorbim de fenomene
culturale!
Direct legată de problema selecţiei materialului este interpretarea acestuia. De fapt cele două acţiuni
sunt interdependente şi au loc de obicei simultan. Interpretarea înseamnă identificarea relaţiilor de
interdependenţă între procesele istorice sau determinarea aşa numitei „cauzalităţi“. Aceasta este în fapt
elementul care dă coerenţă imaginii despre trecut reconstituită de un istoric. Fără aceasta, istoria ar
însemna doar un haos de surse care luate în parte sunt neinteligibile şi se contrazic adesea între ele. Ca
şi selectarea surselor, interpretarea acestora este în fapt un proces cultural. Un exemplu la îndemână în
acest caz ar fi prăbuşirea regimurilor comuniste şi a URSS în 1989-1991, care ar putea fi interpretată
foarte bine dintr-o perspectivă creştină ca o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru politica antibiserică
promovate de acestea. E uşor de documentat că în centrul ideologiei comuniste se aflau idei ateiste,
ceea ce de fapt susţine din punct de vedere documentar o astfel de teză. De fapt, o astfel de explicaţie

19
Lucian, Boia: Jocul cu trecutul: istoria între adevăr şi ficţiune, Humanitas, Bucureşti, 1998, p.7
20
Vezi ***: Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001-2003, 8 vol.
21
Michel FOUCAULT: Istoria sexualităţii, Univers, Bucureşti, 2003, 3 vol.

Istoria culturii, studii interculturale29


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

ar fi fost perfect acceptabilă acum câteva secole, şi există numeroase exemple de lucrări de istorie
redactate pe atunci care interpretează evenimente istorice tocmai din această perspectivă.
În fapt, trecutul este organizat astfel încât să capete relevanţă pentru timpul prezent. Din acest punct de
vedere, trecutul nu este deloc atât de trecut pe cât pare, ci mai degrabă o parte importantă a culturii.
Latinitatea românilor spre exemplu este subliniată adesea de istorici, care fac referire la romanii care
au cucerit Dacia acum 2.000 de ani. În acelaşi timp, se vorbeşte mult mai puţin despre influenţa slavă
asupra spaţiului carpato-danubiano-pontic. Motivul este simplu: latinitatea presupune legături culturale
cu zona vestică a Europei, care a constituit un model de dezvoltare pentru România în ultimele două
secole. În plus, latinitatea a fost şi o modalitate de a sublinia diferenţa dintre România şi restul statelor
din sud-estul Europei, ceea ce îi conferea României o aură de superioritate culturală. De aici derivă şi
teama de adjectivul „balcanic“, deşi pentru bulgari şi sârbi, vecinii noştri de la sud de Dunăre, un astfel
de adjectiv are mai degrabă conotaţii pozitive decât negative. Paradoxal, ei sunt mândri că sunt
balcanici!
Cea de-a doua trăsătură a istoriei care este ascunsă de definiţia propusă de DEX este aceea a
contextului cultural. Istoricul poate încerca să reconstituie trecutul, dar în acelaşi timp el nu este
martor al acestui trecut. Nimeni nu poate călători deocamdată în timp pentru a putea spune cum era
lumea acum câteva sute de ani; pentru aceasta folosim diverse tipuri de izvoare istorice, pe care le
organizăm în imagini coerente. Sursele sunt însă circumscrise unui cadru cultural şi reprezintă de fapt
interpretări culturale foarte diverse ale lumii. De exemplu, scrierile unui istoric medieval constituie
surse preţioase pentru istoric, deşi ele pot interpreta lumea din perspectiva exemplului cu creştinismul
propus mai sus. Aceasta nu înseamnă că astfel de surse sunt false sau că acum câteva sute de ani
Dumnezeu juca un rol mai activ în lanţul cauzal al evenimentelor decât în ziua de azi. Pur şi simplu
oamenii gândeau diferit atunci pentru că făceau parte din alte sisteme culturale.
Aşadar, nu numai istoria în sine este o creaţie culturală, ci şi materialele pe care aceasta este
construită. De fapt, există în istoriografie un termen consacrat, şi anume „critica izvoarelor“, care se
referă la acţiunea sistematică de a interpreta un document istoric în funcţie de autor, momentul şi
contextul în care a fost scris. Prin aceasta, se urmăreşte obţinerea unei convergenţe culturale între
cititorul lucrării de istorie, care se raportează la un anumit sistem cultural, şi autorul sursei istorice,
care interpretează lumea din perspectiva unuia complet diferit. De aceea, în ultimă instanţă un text
istoric nu este judecat după valoarea sa de adevăr ci mai degrabă după coerenţa şi originalitatea
interpretării pe care o propune.
O astfel de abordare a surselor istorice marchează o convergenţă clară între istorie şi studiile
interculturale. Din acest punct de vedere, a aborda o temă de istorie presupune de fapt a construi punţi
de legătură între două culturi foarte diferite, care funcţionează la momente diferite în timp. Ideea că
sistemele culturale transcend istoria, adică îşi păstrează caracteristicile de bază de-a lungul timpului
este în întregime falsă. Românii există de 2.000 de ani, dar cât au oare în comun românii de acum 500
de ani cu românii de astăzi? De fapt nici măcar numele de „român“ nu era utilizat pe atunci,
preferându-se termenii de „valahi“ şi „moldoveni“.22 În ce măsură ne putem raporta la trecut fără a
folosi strategii provenite din ştiinţele interculturale pentru a găsi o cale de comunicare între noi şi o
cultură cu totul diferită?
În fine, pentru a sistematiza ideile prezentate în acest text, aş vrea să remarc diferenţa esenţială dintre
istorie şi studii interculturale: în vremea ce prima are ca obiect de studiu mai degrabă transformarea
sistemelor culturale de-a lungul timpului, cea de-a doua se preocupă de relaţiile dintre acestea la un

22
La lista diferenţelor dintre românii de astăzi şi cei de ieri ar trebui adăugate folosirea alfabetului chirilic până în prima
parte a secolului al XIX-lea, precum şi o limbă mult mai slavă decât cea pe care o vorbim astăzi. Latinizarea limbii române
a avut loc intensiv în cursul secolului al XIX-lea, ceea ce a redus numărul cuvintelor de origine slavă din limbă de la 50% la
în jur de 25% astăzi.

Istoria culturii, studii interculturale30


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

anumit moment. Această abordare diferită a culturii le conferă celor două discipline academice
individualitatea proprie în câmpul cunoaşterii. Pe de altă parte, este uşor de remarcat şi convergenţa
dintre acestea. Aceasta rezultă pe de o parte din imposibilitatea de a defini cultura fără istorie şi pe de
altă parte din necesitatea de a înţelege trecutul (inclusiv istoria), ca un act cultural, a cărei abordare
necesită cunoştinţe de bază în domeniul studiilor interculturale.

II.3. Logica cercetării interculturale


Antropologia încearcă să înţeleagă fiinţa umană în legătură cu tot ceea ce o caracterizează. Toate
populaţiile care au existat în toate culturile lumii şi în toate timpurile reprezintă un interes deosebit
pentru noi. Pentru un secol şi mai mult, antropologii au cules cu migală informaţii despre oamenii din
diferite locuri, au trăit un an sau mai mult cu oamenii, de obicei, cu cei ce aveau o cultură total diferită
de cea proprie şi au descris modul de viaţă al acestora în monografii. O buna descriere este partea
esenţială a ştiinţei, dar nu este de ajuns. Mulţi oameni de ştiinţă consideră că este, de asemenea,
necesar să se ajungă la nişte explicaţii fiabile în legătură cu acea cauză care determină lucrurile să aibă
această formă (Hempel 1965; Nagel 1961). După cum se va vedea, partea explicativă solicită
comparaţii.
A compara culturile nu înseamnă neapărat negarea unicităţii individuale a acestora. Etnografia şi
studiul comparativ se ocupă cu aceleaşi caracteristici observabile, dar ele privesc realitatea în mod
diferit. Toţi fulgii de nea sunt unici în ceea ce priveşte detaliile formei lor, dar cu toţii au aceeaşi formă
hexagonală şi se topesc la temperatura de 0o Celsius. Etnografia vorbeşte despre unicitate, despre ceea
ce diferenţiază o cultură de alta; studiile interculturale comparate vorbesc despre ceea ce este general,
ceea ce este adevărat despre şi pentru unele, pentru multe sau chiar pentru toate culturile. Dacă dorim
să generalizăm în ceea ce priveşte culturile, cum putem face trecerea de la particularul etnografiilor la
formularea unor declaraţii generale despre similitudinile şi diferenţele care caracterizează culturile şi
cu ce sunt acestea conectate?
Fără etnografie, studiile interculturale comparate ar fi imposibile. Dar fără comparaţia interculturală
nu am putea vorbi sau scrie despre ceea ce ar putea însemna la nivel universal sau variabil culturile
umane şi nu am putea descoperi de ce există anumite variaţii. Etnografia şi studiile comparate
interculturale nu se afla în contradicţie. Ele se informează unele pe altele. La cât de concentrată este
etnografia pe particular se poate spune că este implicit şi comparativă şi interculturală. Etnografia
foloseşte cuvinte şi cuvintele sunt mereu aplicabile mai multor instanţe. Este imposibil a descrie o
cultură particulară (sau orice altceva) fără a folosi cuvinte care au un anumite înţelesuri pentru ceilalţi.
Care ar fi oare motivul pentru care scriem cărţi sau articole daca nu acesta? Când lucrezi cu ajutorul
cuvintelor, întotdeauna lucrezi cu simboluri care transcend idiosincrasia individuală a unei persoane,
înţelesurile personale. Aceasta se întâmplă pentru că fiecare cuvânt este supus unei experienţe sau unor
anumite lucruri repetate în timp. Cuvintele sunt mereu comparative. De aceea noi putem vorbi şi
împărtăşi experienţe. Dacă cuvintele nu ar avea înţelesuri generale, daca s-ar referi doar la unic şi
privat, nu am putea comunica deloc. (Cuvântul „a comunica” vine din latinescul „a face ceva comun”.)
Oricine susţine că a compara culturile nu este posibil deoarece toate sunt unice ar putea nega
posibilitatea întregii idei de comunicare. Indicaţiile pe care ar putea sa le observe un etnograf sunt
descoperite de obicei în mod precis deoarece ele exemplifica un tipar familiar sau pentru că sunt în
opoziţie cu un tipar comun. Oricum am privi problema – din punct de vedere al unicităţii sau
similitudinii – este comparativă. Lucrurile, evenimentele sau experienţele nu trebuie sa fie neapărat pe
deplin comparabile, pentru că ele sunt toate unice în mod individual. Dar dacă putem folosi cuvinte ca
să le descriem, nu pot fi cu desăvârşire incomparabile.
În limbajul colocvial, la fel ca şi în antropologie, expresia „intercultural” poate fi folosită în mod vag
pentru a ne referi la orice tip de comparaţie sau la diferitele culturi. Aici, înţelesul este mai specific. Ne
axăm pe comparaţiile sistematice care vizează în mod explicit să răspundă la întrebările ce ţin de
incidenţa, contribuţia şi cauzele variaţiilor culturale. (A descoperi cauzele sau predictoarele este scopul
Istoria culturii, studii interculturale31
PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

cel mai comun al studiilor interculturale.) Cei care se numesc cercetători ai acestui domeniu de obicei
folosesc anumite principii standard sau metode ştiinţifice şi un model de cercetare – aleatoriu sau alte
modele de eşantionare care se presupun a fi imparţiale, sigure sau măsurători repetate astfel ca alţii să
fie capabili a reproduce rezultatele, evaluările statistice ale rezultatelor pentru a se şti câtă încredere
există faţă de acestea şi aşa mai departe. Relaţia dintre cercetarea interculturală şi studiul unei anumite
culturi este analoga relaţiei între epidemiologie şi practica clinică a medicinei. În cercetarea
etnografică şi în practica clinică, primul accent cade pe cazul individual – pacientul în medicină,
societatea sau cultura în antropologie. Cercetătorii în domeniul studiilor interculturale sunt interesaţi
de cauzele şi efectele variaţiilor culturale în domenii largi, de obicei la nivel mondial.

Istoria Studiilor Interculturale

Primul studiu intercultural a fost publicat în 1889 de către Edward B. Tylor. În acest studiu, Tylor a
încercat să se refere la reşedinţa maritală şi importanţa rudelor în ceea ce priveşte anumite obiceiuri.
Cercetarea interculturală a început să devină mai populară în anii 1930 şi 1940 la Institutul de Relaţii
Umane de la Yale. Cel care îl conducea era antropologul George Peter Murdock. Murdock şi-a obţinut
doctoratul la Yale la departamentul de sociologie şi antropologie numit „Societate şi Ştiinţă”.
Probabil marele avânt al studiilor interculturale are loc la Yale unde se organizează o colecţie de
informaţie etnografică care putea fi folosită de studenţi pentru a compara culturile lumii. La începutul
secolului XX, Sumner a adunat materiale importante despre oamenii din întreaga lume, dar aceste
volume au suferit pentru că s-au axat doar pe domenii care îi prezentau acestuia interes. Mai târziu, la
Institutul de Relaţii Umane, grupul de oameni de ştiinţă ce vizează socialul şi behaviorismul condus de
Murdock (conţinând psihologi, sociologi, antropologi) au stabilit necesitatea îmbunătăţirii lucrării lui
Sumner dezvoltând Studiul Intercultural (Cross-Cultural Survey). Scopul era acela de a favoriza
cercetarea comparativă asupra oamenilor în toată varietatea culturilor lor ca să determine explicaţii în
ceea ce priveşte comportamentul uman în funcţie de cultură.
Primul pas a fost realizarea unui sistem de clasificare, care să organizeze informaţiile descriptive cu
privire la diferitele culturi. Acest sistem va deveni Outline of Cultural Materials. Următorul pas a fost
acela de a selecta cazurile bine descrise şi să le indexeze, paragraf cu paragraf şi uneori chiar frază cu
frază pentru subiectele importante. Cum scopul era acela de a organiza informaţia pe categorii de
subiecte pentru a facilita comparaţiile şi cum o pagină de obicei conţinea mai mult decât un tip de
informaţie, extractele de informaţie etnografică au fost scrise utilizându-se indigo pentru a se realiza
numărul necesar de copii. În 1946 a devenit director Clellan S.Ford care a înţeles că ar trebui
transformat într-un consorţiu de universităţi pentru ca datele comparative să fie disponibile şi altora. În
1949, iniţial cinci, şi apoi opt universităţi s-au unit pentru a sponsoriza consorţiul numit Human
Relation Area File (HRAF). De-a lungul timpului, HRAF a primit mai mulţi membri şi colecţii.
Schimbările tehnologice au făcut ca documentele HRAF cu privire la etnografie să fie accesibile cât
mai multor oameni.
Accesibilitatea pe care HRAF o oferă prin textele integrale de informaţie etnografică a crescut
considerabil numărul studiilor interculturale. Luând în considerare doar studiile globale (care sunt cel
mai cunoscut tip de studii interculturale), între anii 1889 şi 1947 există doar zece studii interculturale.
În următorii 20 de ani erau deja 127, iar în următorii 20 erau 440. Acum sunt probabil 1000 studii
interculturale la nivel mondial şi continuă să crească.

Istoria culturii, studii interculturale32


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

3.Metode şi etape în realizarea unui studiu intercultural

Înainte de a aborda problema metodelor de cercetare interculturală şi a modului în care se poate


realiza un studiu intercultural, considerăm că este necesar să insistăm asupra problemei referitoare la
unicitate şi comparabilitate în domeniul culturii. „Indiferent cât spaţiu am rezerva tipurilor şi
metodelor de cercetare interculturală, întregul concept poate fi incomprehensibil dacă nu se înţelege
mai întâi de ce este posibilă comparaţia interculturală – de ce nu este doar bine şi eficient să
comparăm, dar şi de ce nu este nici atât de greu!” afirma Ember.

Unicitate şi comparabilitate

Mulţi analişti consideră culturile ca fiind atât de diverse şi unice încât nu pot fi descrise decât în
proprii termeni. Din acest punct de vedere, comparaţia este inadecvată. Argumentul este acela că nu
există similitudini între culturi, deoarece fiecare cultură este unică. Ember afirma insă că „acest
argument nu este corect. Dacă nu-ţi poţi concentra privirea pe două lucruri în acelaşi timp, nu
înseamnă că nu ţi-o poţi concentra pe două lucruri în mod consecutiv. Cercetătorii în acest domeniu nu
neagă unicitatea fiecărei culturi; unicitatea şi similitudinile vor fi mereu prezente, în mod simultan. Pe
care o observi depinde de modul în care îţi canalizezi atenţia”.
Cercetătorii amintiţi foloseau pentru a ilustra felul în care lucrurile pot fi unice şi comparabile în
acelaşi timp, diverse ipoteze etnografice cu privire la sexualitate în diferite culturi. Analizând din
punct de vedere nominal concepţiile cu privire la sexualitatea masculină sunt unice. Într-adevăr, nicio
concepţie cu privire la orice într-o anumită cultură, în ceea ce priveşte sexualitatea sau orice alt aspect
al vieţii, nu va fi exact ca şi corespondentul său în altă cultură. Dar, de asemenea, există şi similitudini
între aceste concepţii ceea ce sugerează o continuare a variaţiei - o continuare descriptibilă a variaţiei
în funcţie de un anumit aspect, de exemplu, gradul în care bărbatul în societate consideră că sexul
heterosexual îi poate dăuna sănătăţii.
Punctul important este acela că similitudinile nu pot fi văzute sau recunoscute până nu ne referim la
variabile, calităţi sau cantităţi care variază în funcţie de anumite dimensiuni specifice. Nu există o
conceptualizare corectă sau greşită a variabilelor; cercetătorul poate alege să pună accentul pe oricare
aspect al variaţiei. Odată ce anumiţi cercetători percep şi specifică similitudinile, ei pot percepe şi
recunoaşte şi diferenţele. Măsurătoarea - a decide cum diferă un caz de altul în funcţie de o anumită
scară - este doar următorul pas. Concepţia beduinilor pare să fie cea mai contrastantă în raport cu
celelalte credinţe pentru că relaţiile heterosexuale sunt văzute de aceştia ca având purul scop de a
provoca plăcere, fără asocieri negative. Tribul Cuna pare că se afla pe la mijloc. Deşi ei considera
sexul ca fiind important, sunt de părere că ce este prea mult strică. Concepţiile amestecate nu sunt o
problema dacă variabila este conceptualizată ca un continuum cu gradaţie. Deci, într-un studiu
intercultural condus de Carol Ember în care s-a pus accentul pe variabila marcată „gradul în care
bărbaţii se tem de relaţii sexuale cu femeile” au fost identificate 4 nivele:
- Societăţile doar cu concepţii negative (în etnografie) despre heterosexualitate au fost
considerate ce având un nivel înalt al temerii bărbaţilor faţă de ideea de a face sex cu femeile.
- Acele societăţi care au un număr oarecum egal în ceea ce priveşte concepţiile pozitive si cele
negative au fost considerate ambivalente.
- Acele societăţi cu concepţii mai mult pozitive decât negative sunt interpretate ca având bărbaţi
cu o teama relativ joasă faţă de femei.
- Şi acele societăţi care se conduc doar după concepţii pozitive sunt interpretate ca având
contingentul masculin ce nu se teme de femei.
Istoria culturii, studii interculturale33
PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

În timp ce variabila definită ca fiind operaţionala nu captează toate aspectele concepţiilor unei culturi
despre heterosexualitate (în toata unicitatea lor), captează anumite similitudini şi diferenţe distincte
între culturi.
Detaliile exemplelor etnografice precizate mai sus sunt unice. Daca atragem atenţia asupra acestora
putem considera că diferite culturi sunt incomparabile. Dar, aşa cum aceste exemple de asemenea
arată, ne putem concentra şi pe aspecte specifice sau dimensiuni ale variaţiei făcând să apară
similitudinile şi diferenţele. Concentrându-ne pe variabile, nu pierdem unicitatea, doar ne permitem să
percepem ceea ce este comun; putem vedea cum unele lucruri seamănă sau diferă de altele.

Tipuri de comparaţii interculturale

Carol Ember făcea distincţia intre comparaţiile interculturale în funcţie de patru dimensiuni:
(1) raza de acţiune geografică a comparaţiei – dacă este un studiu realizat la nivel mondial sau limitat
la o singură regiune;
(2) mărimea eşantionului cu două posibilităţi de comparare, la scara mică (mai puţin de 10 cazuri) şi
comparaţie la scară mare;
(3) în privinţa datelor folosite: dacă sunt primare (colectate de un investigator în diferite domenii
pentru un studiu comparativ) sau secundare (colectate de alţii şi găsite de el prin cercetare comparativă
în etnografie, recensământuri şi istorie);
(4) sau dacă datele ţin de o singură perioadă sau de două sau mai multe perioade.
El afirma că toate aceste combinaţii pot fi posibile din punct de vedere tehnic, totuşi unele dintre ele
sunt destul de rare. În lumea întreagă utilizarea comparaţiilor interculturale după modelul (2) este cel
mai comun în antropologie.
Dar cercetarea comparativă are loc nu doar în antropologie. În lumea întreagă studii utilizând date
etnografice au evoluat prin intermediul biologilor, sociologilor, ştiinţei politice, etc. Psihologia
interculturală compară deseori oameni din diferite culturi. Şi diferiţi oameni de ştiinţă, istorici şi
sociologi realizează comparaţii între naţiuni.
Comparaţiile internaţionale sunt mai puţin decât cele interculturale la nivel global pentru că rezultatul
studiului internaţional poate oferi teorii generale doar până la o limită de variaţie interculturală.
Rezultatele unui studiu intercultural pot fi generalizate pentru mai multe tipuri de societăţi, de la
vânători-culegători cu populaţii de sute sau mii de oameni până la statele moderne cu milioane de
persoane.
Datele utilizate sunt obţinute de obicei prin colectarea de statistici sau documente. Psihologii care
lucrează în acest domeniu îşi colectează, de obicei, singuri datele, dar comparaţiile lor par să fie cele
mai limitate. De cele mai multe ori sunt comparate doar două culturi.
Studiile istorice din acest domeniu sunt de asemenea destul de rare. Cum datele primare sunt scumpe
şi dificil de obţinut e necesar ca atunci când stabileşti un astfel de scop să ai resurse şi timp suficient.
Comparaţiile la scară mare, care se bazează de cele mai multe ori pe date secundare sunt de obicei mai
puţin costisitoare.
Să analizăm acum avantajele şi dezavantajele în funcţie de diferitele tipuri de comparaţie
interculturală.
Discuţia noastră vizează în special două scopuri majore ale studiilor ştiinţifice: formularea teoriei şi
testarea teoriei.

Istoria culturii, studii interculturale34


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

Avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de comparaţii

Aşa cum arăta Carol Ember, comparatiile interculturale la nivel global au doua mari avantaje,
comparate cu alte tipuri de cercetari comparative:
1. avantajul de a crea generalitati prin rezultate
Tipul global de comparaţii interculturale are mai multe şanse decât alte tipuri de comparaţii în ceea ce
priveşte atingerea scopului de a şti dacă este posibilă identificarea sau observarea unei relaţii care să
aibă o validitate universală, care este congruentă cu scopul ştiinţific general al explicaţiilor din ce în ce
mai comprehensive.
2. Avantajul de a maximiza cantitatea sau raza variatiei in ceea ce priveste variabilele
investigate
Un eşantion intercultural global, pentru că reprezintă raza maximă de variaţii în raportul etnografic
este cea mai sigură modalitate de a descoperi exact modul în care variabilele sunt conectate cu privire
la toata gama de societăţi umane.
Avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de comparaţii interculturale pot fi analizate în funcţie, in
special , de doua scopuri majore ale studiilor stiintifice:
1. formularea teoriei şi
2. testarea teoriei

Dar un studiu intercultural poate fi lipsit de succes. Şi atunci cercetătorul se poate bloca. Este
improbabil ca un cercetător să cunoască multe lucruri despre individualitatea societăţilor când are loc
o comparaţie a multor societăţi din diferite părţi ale lumii. Dacă o explicaţie testată ajunge să fie
sprijinită, lipsa cunoştinţelor detaliate cu privire la cazurile eşantionate nu este o problemă. Dar, în
cazul în care, testul intercultural infirmă un studiu, este dificil a se veni cu o explicaţie alternativa în
situaţia lipsei cunoştinţelor cu privire la cazurile particulare. O mai mare familiaritate cu aceste cazuri
poate ajuta la revizuirea sau la formularea unei noi teorii care poate fi testată şi sprijinită. Deoarece
majoritatea antropologilor se specializează pe anumite regiuni, un comparativist ce se axează pe o
regiune este posibil să deţină informaţii cu privire la fiecare societate din regiune. Deci, îngustând
domeniul de acţiune a unui studiu comparat la o singură regiune poate însemna deţinerea mai multor
cunoştinţe cu privire la cazurile particulare şi astfel este mai probabil să se vină cu o teorie revizuită
dacă primul test este lipsit de succes. Dar, bineînţeles, limitarea studiului la o singură regiune nu mai
permite descoperirea concluziei dacă teoria se aplică la nivel mondial. Şi chiar şi un comparativist
regional nu poate deţine cunoştinţe cu privire la toate cazurile din regiune; depinde mult şi de mărimea
regiunii. Dacă regiunea este una întinsă aşa cum este America de Nord, este posibil ca cercetătorul să
cunoască mai puţine detalii cu privire la cazurile eşantionate, decât dacă regiunea aleasă ar fi fost
America de Sud-Vest. Şi dacă s-ar dori să se cerceteze celelalte eşantioane din lume pentru a se
observa cât de mult se poate generaliza cu privire la rezultat ar fi totuşi mai bine să se realizeze un
studiu global de la început.
Trebuie să se observe faptul că obiectivele comparaţiilor la scară mare în interiorul regiunii sunt, de
obicei, diferite de obiectivele unui studiu intercultural global. Utilizând multe trăsături culturale,
comparativiştii ce se axează pe interiorul unei regiuni încearcă, de obicei, să ajungă la clasificarea
culturilor în ordinea lor istorică. În loc să încerce să stabilească modul în care trăsăturile culturale pot
fi conectate cauzal unele de altele, aceştia sunt de obicei mai interesaţi să înţeleagă modul în care
culturile din regiune sunt conectate unele de altele. Dar unii din aceştia sunt interesaţi de urmărirea
ambelor obiective în acelaşi timp. Importanţa observării globalului în aceeaşi manieră ca şi

Istoria culturii, studii interculturale35


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

eşantioanele regionale, mai ales dacă există un interes specific cu privire la relaţiile dintre sau printre
variabile, este indicat de următoarea polemică.
M. Ember şi C.R. Ember consideră că relaţiile variază de la regiune la regiune. În America de Nord
există o relaţie semnificativă, dar în alte regiuni, această relaţie nu are un rol important. În Oceania se
observă direcţii total opuse.
Fred Egan susţine comparaţiile regionale la scară mica, pe care le-a numit „comparaţii controlate”,
pentru că acesta le consideră mai uşor de controlat în ceea ce priveşte stabilirea posibilelor efecte ale
similarităţii istorice, geografice şi lingvistice. Prezumția sa este acea ca cercetătorul poate discerne ce
elemente ale aspectelor variaţiei culturale din regiune cu privire la istorie, geografie si limbaj poate fi
un dezavantaj major.
O singură regiune e posibil să nu ofere suficientă variabilitate în ceea ce priveşte cultura pe care
cercetătorul încearcă să o explice. Cu excepţia cazului în care un număr substanţial al cazurilor nu
argumentează ceea ce se încearcă a se explica, ar fi dificil sau chiar imposibil să se ajungă la o
concluzie. Doar dacă unele cazuri nu probează ipoteza care se încearcă a se explica se poate pune
întrebarea dacă acele cauze ipotetice sunt cu adevărat prezente în condiţia în care efectul prezumptiv
este absent. Doar dacă sunt suficiente variaţii în ceea ce priveşte posibilele variabile relevante,
strategia comparaţiilor controlate este o opţiune nepotrivită pentru testarea teoriei. Se poate spune că
strategia comparaţiilor controlate nu este potrivită nici pentru a descrie incidentele globale. Pentru
psihologi şi antropologi este tipică eliminarea anumitor tipuri de variaţii doar în cazul în care are ca
prioritate motive empirice susţinându-se ideea că aceşti factori prezic în mod parţial variabila pe care
încearcă să o explice. În opoziţie, cei care controlează comparaţiile în mod antropologic doar
presupun, dar nu stabilesc cu siguranţă că istoria, limbajul sau geografia comună pot face o diferenţă.
Decizia de a colecta date primare, pe teren, este necesară dacă cercetătorul este interesat de subiecte
care nu sunt acoperite de informaţii etnografice. Acesta a fost motivul major pentru John şi Beatrice
Whiting, care erau interesaţi de comportamentul copiilor şi cu ce este conectat acesta, au decis că este
necesar să se culeagă noi date în acest domeniu pentru studiile comparate. Multe aspecte ale
socializării sunt au fost descrise în mod tipic în etnografii. În mod similar au procedat cercetătorii
interesaţii de psihologia internă în situaţiile în care nu reuşeau să găsească datele necesare în
etnografii. Deşi de cele mai multe ori, este preferabil a se colecta date primare, pentru că cercetătorul
poate culege anumite date care îl interesează în mod particular, logica aceasta este scumpă în timp şi
finanţe. Şi sarcina de a menţine comparabilitatea măsurilor este dificilă. Astfel, dacă un cercetător are
motive să creadă că informaţiile de care are nevoie există deja în etnografii, o comparaţie utilizând
date secundare e mai economică decât munca de teren comparativă în două sau mai multe locuri. Dar
uneori, această muncă comparativă poate fi singura soluţie viabilă când nu există informaţiile
necesare.
În mod similar, deşi poate fi preferabil să se utilizeze datele diacronice (istorie) pentru a testa
ordonarea temporală implicată în teoriile cauzale, datele diacronice nu sunt de multe ori disponibile.
Un motiv este acela că multe societăţi studiate de antropologi vizându-se domeniul cultural nu deţin
scrieri native astfel că, de obicei, nu există documente istorice care ar putea măsura variabilele pentru
timpurile de demult. Alternativa este reconstruirea situaţiei de demult pe baza istoriei orale şi a
documentelor ocazionale lăsate de călători, muncitori, turişti. Dar aceste reconstrucţii pot fi de multe
ori marcate de prejudecăţi. Un al doilea motiv este acela că diferiţi etnografi au diferite interese şi
faptul că diferiţi etnografi care au studiat aceiaşi zonă au analizat elemente diferite şi au colectat
diferite informaţii cu privire la aceleaşi variabile. Datorită acestor motive, majoritatea cercetătorilor
din domeniul intercultural consideră că este mai eficient să testeze teorii cauzale cu date sincronice în
primul rând. Dacă o teorie este apreciată, presupusele cauze şi efecte trebuie în mod general asociate
în mod sincronic. Dar în aceste condiţii trebuie realizate teste interculturale pe bază istorică în mod

Istoria culturii, studii interculturale36


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

diacronic. Nu are niciun sens să credem că presupusele cauze determină presupusele efecte dacă nu
există corelaţii.

Demersuri specifice ale cercetării interculturale


,,Cultura nu este o insulă de claritate într-o junglă de semnificaţii, ci este însăşi jungla” (A. Albright)
Demersul intercultural propus de Geert Hofstede
Observaţiile şi studiile lui Geert Hofstede oferă atât specialiştilor, cât şi celor interesaţi de fenomen, o
imagine foarte valoroasă privitor la dinamica relaţiilor interculturale.
Efortul odiseic de cercetare a lui Hofstede începe în anul 1980, studiul său incluzând 116 000 de
chestionare, la care au răspuns 60 000 de persoane, toţi membri ai companiei IBM (pe atunci Hermes).
Studiul său a fost determinat de dorinţa de a înţelege de ce filialele unei companii dintr-o ţară au
rezultate superioare faţă de filiale din altă ţară, în condiţiile apartenenţei la aceiaşi cultură
organizaţională. Concluzia sa generală a fost următoarea: angajaţii îşi însuşesc practicile organizaţiei,
dar îşi păstrează valorile culturii din care fac parte, în care s-au născut.
Cercetarea lui Hofstede s-a bazat pe ,,un mixaj raţional de metode, tehnici şi instrumente de cercetare,
o combinaţie între anchetă, chestionar, şi observare directă pe teren, analiza interpretativă şi modelul
statistico-matematic, între holism şi individualism. Cercetarea este însă preponderent sincronă şi
urmăreşte permanent analiza comportamentului uman în situaţii similare” (D. Zaiţ, 2002, p.151).
El a identificat patru dimensiuni bipolare culturale (distanţa faţă de putere, colectivism faţă de
individualism, evitarea incertitudinii, feminitate faţă de masculinitate), la acestea introducând
împreună cu profesorul Bond a V-a dimensiune numită şi ,,Confucian dinamism”, ,,Dinamismul
Confucian” sau orientarea pe termen scurt faţă de orientarea pe termen lung”. Cercetarea Hofstede lui
a avut un efect remarcabil atât asupra mediului academic, cât şi a celui practic.
Distanţa faţă de putere (power distance) de la mic la mare se referă la eternul fenomen al inegalităţii
între fiinţele umane. Distanţa mare faţă de putere este redată de răspunsurile ,,distanţa este mare şi este
de dorit să existe”, opusul fiind exprimat de opiniile : ,,inegalitatea trebuie evitată pe cât de mult
posibil”.
Colectivism-Individualism (collectivism vs. individualism) se referă la relaţiile interumane din cadrul
unei societăţi. Individualismul se conduce după sintagma ,,fiecare pentru sine”, iar colectivismul, care
nu trebuie confundat cu comunismul, este de principiul ,,apartenenţei, ataşamentului faţă de un grup
toată viaţa”.
Evitarea incertitudinii (uncertainty avoidance), se referă la neliniştile care pot apărea în cazul unui
viitor necunoscut. Teama şi frica sunt caracteristicile unui grad ridicat de combatere a incertitudinii, pe
când în ţările unde evitarea incertitudinii este mică oamenii dau impresia că sunt calmi şi liniştiţi.
Majoritatea ţărilor cu un puternic grad de control al incertitudinii prezintă şi o mare distanţă faţă de
putere şi invers.
Feminitate faţă de feminitate (masculinity vs. feminity) În societăţile masculine valorile sunt
subordonarea, obţinerea de bani şi indiferenţa, iar rolurile sociale bazate pe sex trebuie diferenţiate la
maxim. Societăţile feminine pun accent pe colaborare între semeni,, conservarea vieţii, iar rolurile
sociale trebuie suprapuse.
Orientarea pe termen lung faţă de orientarea pe termen scurt (longterm orientation vs. shorterm
orientation) Se referă la poziţia pe care o adoptă individul faţă de timp. Orientarea pe termen lung
pune accentul pe perseverenţă şi cumpătare, iar la polul opus se află se află perspectiva imediată,
stabilitate etc.
Cercetarea interculturală realizată de Fons Trompenaars

Istoria culturii, studii interculturale37


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

Fons Trompenars şi-a câştigat o solidă reputaţie în domeniul cercetării culturale, cele mai
reprezentative lucrări ale sale fiind : Riding the Waves of Culture, Seven Cultures of Capitalism,
Building Cross-Cultural Competence, 21 Leaders for the 21st Century and Innovating in a Global
Crisis.
Olandez prin naştere, cunoscător de engleză şi franceză, a putut experimenta diferenţele culturale
lucrând în cadrul companiei Shell în nouă ţări. Împreună cu Charles Hampden, Turner a dezvoltat un
model cultural bazat pe ideea că toţi oamenii implicaţi în afaceri se confruntă cu aceleaşi probleme,
însă răspunsurile pe care ei le formează la acestea diferă foarte mult (Bibu. N., 2000, p.16). Modelul
propus de Trompenaars şi Turner are 7 dimensiuni culturale.
Universalism sau particularism: Universalismul este o dovadă a modernului, fiind caracteristic
societăţilor aflate la un nivel înalt de dezvoltare economică, fiind definit de norme şi legi bine stabilite,
existând doar un adevăr şi un singur mod de a trata toţi oamenii. Particularismul este reprezentativ
pentru societăţile tradiţionale, accentuând diferenţa, cazurile particulare, existând mai multe
perspective, oamenii fiind trataţi după calităţi şi apartenenţă. În ceea ce priveşte contractele de afaceri
pentru universalişti acestea sunt ample, prevăzute cu multă stricteţe, fiind definitive şi stricte; în ceea
ce-i priveşte pe particularişti contractul este doar un cadru de desfăşurare a relaţiilor interumane,
reprezentând de multe ori o îngrădire a activităţii de mişcare a partenerilor.
Caracteristica Cultura Cultura
universalistă particularistă
Punctul focal Accentul se pune Accentul se pune
mai mult pe reguli pe relaţii
Contract Se respectă Are puţină valoare,
juridic necondiţionat se poate modifica
Persoana de Întotdeauna Onorează schimbul
încredere onorează de avantaje
contractul, sau reciproce
cuvântul dat
Atitudinea faţă Adevărul este Adevărul este
de adevăr imuabil relativ, are multe
faţete
Relaţia de Este fermă şi Poate fi supusă
afaceri contractuală, modificării
formalizată în scris
Apud. Bibu, (2000. p.27)
Individualism sau colectivism: În concepţia lui Trompenaars dimensiunea aceasta oglindeşte legăturile
dintre oameni, între dorinţele şi aşteptările individului şi interesul grupului din care face parte.
Individualismul are o orientare către propriul ego, iar colectivismul acordă prioritate aşteptărilor
colectivităţii, presupunând cooperare şi altruism. “Individualismul aparţine societăţilor în care
legăturile dintre indivizi sunt haotice, se aşteaptă ca fiecare să îşi poarte singur de grijă sau să-şi
îngrijească familia sa, iar colectivismul aparţine societăţilor în care oamenii sunt integraţi încă de la
naştere în subgrupuri puternice, care pe toată durata de viaţă tind să-l protejeze în schimbul unei
loialităţi mutuale” (Trompenaars 1993, apud. Bibu 2000, p.27).
Caracteristica Individualism Colectivism
Forma de Eu Noi
vorbire
Luarea Pe loc, de către De către organizaţie
deciziilor persoanele

Istoria culturii, studii interculturale38


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

abilitate
Asumarea Individuală Răspundere comună
răspunderii
Petrecerea În perechi, sau În grupuri
timpului liber singuri organizate, sau cu
familia extinsă.
Apud Bibu, (2000, p.36)

Culturi afective şi culturi neutre: În culturile în care predomină raţiunea oamenii se feresc să fie
dominaţi de emotivitate, pe când în culturile în care predomină sentimentul oamenii sunt extrovertiţi,
exteriorizându-şi sentimentele în special prin comunicare non verbală: râsete, gesturi etc.
Culturi neutre Culturi afective
Nu-mi împărtăşesc Gândurile sunt împărtăşite
gândurile verbal şi nonverbal.
Doar accidental tensiunile Transparenţa destinde
pot ieşi la iveală ( poziţia tensiunile
corpului)
Autocontrolul este de Expresia caldă este admirată,
admirat, contactul fizic iar atingerile sunt admise
interzis
Declaraţiile publice sunt Declaraţiile publice sunt
monotone fluente şi dramatizate
Apud Bibu, (2000. p.36)

Culturi specifice şi culturi difuze: Ne arată modul în care oamenii percep detaliile, fenomenele etc.
Culturile specifice apreciază precizia, percep elementele componente separat, apoi formează întregul.
Membrii culturilor difuze privesc fiecare element din perspectiva întregului, abordarea globală,
modelele universal valabile. În culturile de tip specific managerul face o distincţie clară între relaţiile
de serviciu cu subalternii şi cele din afara programului, de altă natură, pe când în culturile difuze
directorul are acelaşi statut în orice împrejurare.
Talcot Praston propune patru tipuri de combinaţii între nivelul de afectivitate( înalt afectiv şi redus
neutru), pe o axă şi nivelul de specificitate (specific difuz) pe alta.
1. Difuz-Afectiv(DA)- răsplata aşteptată este dragostea definită ca o plăcere puternic exprimată
care se difuzează în spaţiul de viaţă al persoanei.
2. Difuz-Neutru(DN) – recompensa este stima definită ca o admiraţie mai puţin puternic
exprimată, dar care de asemenea se difuzează în spaţiul de viaţă al persoanei
3. Specific-Afectiv(SA)- răsplata este bucuria, mulţumirea exprimată doar cu unele ocazii şi
realizări.
4. Specific-Neutru(SN)- răsplata aşteptată este încuviinţarea, expresie de aprobare pozitivă, deşi
neutră cu ocazia unui eveniment specific (Bibu, 2000, p.52).

Culturi specifice Culturi difuze


Subiecţii sunt direcţi şi se Sunt indirecţi, se învârt în
ghidează după scop cerc, folosesc ocolişuri, şi
forme aparent lipsite de scop
Transparenţi, decisivi, Evazivi, plin de tact, ambigui
uneori grosolani
Principiile şi standardele Moralitate situaţională

Istoria culturii, studii interculturale39


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

morale se manifestă puternică în funcţie de


indiferent de persoana contextul în care se află.
căreia i se adresează
Apud Bibu, (2000, p. 54).

Statut social atribuit sau statut social dobândit: În unele societăţi persoanele avansează în funcţie de
meritele personale - statut dobândit factori informali, pe când în altele se ţine cont de vârstă, clasă
socială educaţie, contacte( statut atribuit) factori formali. Societăţile dezvoltate se caracterizează pe
baza unui statut dobândit de individ pe baza efortului propriu, acest punct de vedere este bazat pe
spiritul ,, protestantismului, ce urmărea justificarea prin muncă, spirit care cu mult timp în urmă a dat
celor orientaţi spre îndeplinire o orientare religioasă, iar capitalismului spiritul său de mişcare”
(Trompenaars 1993, apud Bibu, 2000, p.56). Societăţile cu statut social atribuit sunt cele în care
predomină religiile catolică, hindusă şi budistă.
Culturi orientate spre Culturi orientate spre
realizare atribuire
Se utilizează titulaturile Titulaturile trebuie utilizate în
doar când sunt relevante mod extensive
Respectul pentru superior Respectul pentru un superior
este în funcţie de eficienţa este sinonim cu ataşamentul
acestuia faţă de organizaţie
Întâlnirile se structurează Cea mai mare parte a
în timp, pe intervale şi managerilor de vârf sunt
subiecte bărbaţi
Apud Bibu, (2000, p. 60)

Orientarea către sine şi orientarea către exterior (endogen vs. exogen): Orientarea către sine
(endogenă) consideră că omul trebuie să acţioneze în conformitate cu forţele naturii,organizaţia este o
maşinărie care trebuie să se supună, virtutea este văzută ca o calitate interioară, oamenii fiind în
sufletul lor puri, integri. Viziunea exogenă vede organizaţia ca pe ceva ce se naşte din natură, a cărei
dezvoltare se datorează unui echilibru favorabil, virtutea fiind exterioară individului, originea ei fiind
în frumuseţile naturii privite ca mod de inspiraţie.
Culturi endogene Culturi exogene
Atitudine agresivă faţă de Atitudine flexibilă, păstrarea
mediul înconjurător păcii
Conflictul demonstrează Armonie şi sensibilitate
convingerile ferme
Punctul focal este, ,eu Punctul focal este ,,celălalt”
însumi”
Apare o stare de disconfort Oamenii se simt confortabil
când mediul exterior scapă cu schimbările cu condiţia ca
de sub control sau se acestea să fie fireşti
schimbă
Apud Bibu, (2000, p. 76)

Timpul secvenţial şi timpul sincronic: Timpul secvenţial presupune că evenimentele se petrec unele
după altele, iar aceste culturi sunt predispuse în aprecierea relaţiilor cauză efect. Culturile sincrone
consideră că trecutul prezentul şi viitorul sunt interconectate, ele fiind mai colectiviste.

Istoria culturii, studii interculturale40


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

Cluckhohn şi Strodtbeck, citaţi de Trompenaars împart culturile în trei în funcţie de influenţa timpului.
- Culturi orientate spre prezent , nu există dată temporală, tradiţii, se ignoră viitorul.
- Culturi orientate spre trecut, se preocupă de perpetuarea tradiţiilor.
- Culturi orientate spre viitor, vitorul este ţinta principală, este o caracteristică a societăţilor
dezvoltate. (Trompenaars 1993, apud Bibu 2000, p.64)
Trecut Prezent Viitor
Se vorbeşte Momentul este cel Se vorbeşte
despre istorie mai important ,,carpe despre
diem” aspiraţii,
evenimente
viitoare
Idealul este o Planurile sunt Entuziasmul
vârstă de aur, un realizate foarte rar caracterizează
,,golden age” planificările
primitiv, starea
paradisiacă a
protopărinţilor
Respect pentru Relaţiile Interes faţă de
strămoşi şi interpersonale sunt tineri
vârstnici aici şi acum
Totul e văzut prin Contează impactul şi Prezentul şi
prisma tradiţiei stilul actual viitorul
contează doar
pentru
avantajele
viitoare
Apud Bibu, 2000, p.69
Dimensiunile culturale Globe
GLOBE (The Global Leadership and Organizational Behaviour Effectiveness) este un proiect de
cercetare multifazic şi multimetodic al fenomenului Intercultural în care sunt examinate relaţiile
culturale, sociale și cultura organizaţională. Aproximativ 160 de specialişti şi studenţi în Management
din 61 de ţări reprezentând toate regiunile geografice ale Terrei s-au angajat în acest proiect maratonic
intercultural pe termen lung. În urma studiilor s-au identificat 9 dimensiuni culturale, unele fiind deja
cunoscute (evitarea incertitudinii, orientare spre viitor, distanţa faţă de putere), altora li s-a dat o altă
formă (ex. colectivismul care apare sub două forme, în grup şi instituţional), iar una este de noutate -
orientarea spre performanţă. Ineditul cercetării a fost în delimitarea valorilor (aşa cum ar trebui să fie)
de practici (aşa cum este).
Distanţa faţă de putere măsoară opinia membrilor unei companii referitor la concentrarea puterii la
nivelurile superioare.
În ţările unde distanţa este mare (Maroc, Nigeria) societatea este divizată în două pături sociale,
ascensiunea ierarhică este limitată, pe când acolo unde scorurile sunt mici( Olanda, Danemarca)
resursele sunt disponibile aproape pentru oricine, informaţiile sunt accesibile, oricine poate avansa.
Colectivismul instituţional arată felul în care este răsplătită distribuţia colectivă a resurselor la nivelul
organizaţiei. Ţările cu un colectivism instituţional ridicat (Suedia, Coreea de Sud, Japonia) susţin
dependenţa de societate, loialitatea faţă de grup, se maximizează interesele colective, deciziile sunt
luate în grup, la polul opus situându-se ţări precum Ungaria şi Grecia.

Istoria culturii, studii interculturale41


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

Colectivismul în grup arată mândria, ataşamentul pe care cineva îl are faţă de organizaţie, familie.
Colectivismul ridicat face o distincţie clară între membrii grupului şi outsideri, se pune accent pe
legătura cu grupul, responsabilităţile şi obligaţiile determină comportamentul social, pe când în
colectivismul de grup scăzut nevoile personale şi propriile atitudini sunt responsabile de
comportamentul social.
Egalitatea dintre sexe arată modalitatea în care societatea pune accentul pe diferenţele de rol dintre
bărbaţi şi femei, încurajând egalitatea acestora. Unde egalitatea este ridicată întâlnim femei în poziţii
de conducere, educaţia este similară, acestea având şi un rol decizional în cadrul societăţii.
Evitarea incertitudinii acolo unde indicele de evitare a incertitudinii este ridicat se caută reducerea
impactului cu fenomene imprevizibile care ar putea afecta stilul de viaţă. Evitare scăzută presupune
informalitate, asumare de riscuri mari şi rezistenţă moderată la schimbare.
Agresivitatea reprezintă felul în care în cadrul unei organizaţii se caută confruntarea. O agresivitate
ridicată pune accentul pe concurenţă, pe succes, pe control asupra mediului, la polul opus aflându-se
ţările în care încrederea se construieşte pe baza previzibilităţii şi unde se aşteptă ca subordonaţii să fie
loiali.
Orientarea spre viitor pune accentul pe felul în care companiile îşi direcţionează strategia spre viitor.
O orientare ridicată arată un interes deosebit pentru viitor, se accentuează lucrurile care pot avea
succes mai târziu, iar succesul spiritual şi cel material formează un întreg.
Orientarea spre performanţă arată felul în care sunt încurajaţi membrii unui grup pentru excelenţă.
Orientarea spre performanţă ridicată implică un accent pe formare şi dezvoltare, valorifică competiţia,
valorizează mai mult ce face individul decât ce este el. Orientarea spre performanţă scăzută
accentuează valorile sociale şi familiare, armonia cu mediul înconjurător valorizând mai mult individul
ca identitate.
Orientarea umană se referă la modul în care sunt încurajate într-o organizaţie comportamentele
corecte şi altruiste. O orientare umană ridicată arată respect pentru interesele celuilalt, sensibilitate la
orice formă de discriminare rasială, iar membrii societăţii sunt responsabili pentru promovarea
bunăstării altora. Invers o orientare scăzută prezintă dezinteres faţă de nevoile semenilor.
Demersurile interculturale efectuate de Shalom Schwartz
Rabinul şi doctorul în psihologie socială Shalom Schwartz, este unul dintre cei mai bine cotaţi
specialişti în domeniul managementului intercultural, în cercetarea prosocială şi a comportamentului
altruistic. Cercetările sale includ studii asupra dezvoltării şi a consecinţelor unei game diverse de
atitudini comportamentale, precum credinţele religioase, orientările politice şi votul, relaţiile dintre
diferite grupuri sociale, comportamentul consumatorilor, precum şi conceptualizarea valorilor umane
în mediile culturale.
Ca preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihologie interculturală, coordonează un proiect
internaţional în mai mult de 70 de ţări care studiază orientarea valorilor individuale şi raportarea
dimensiunilor culturale la caracteristicile sociale şi politice. Studiile sale identifică şapte regiuni
culturale şi trei dimensiuni culturale universal valabile pentru toate societăţile.
Dimensiunile culturale la Schwartz sunt următoarele:
Integrarea si autonomia arată modalitatea în care oamenii sunt percepuţi ca făcând parte dintr-o
comunitate. În culturile în care predomină integrarea indivizii sunt văzuţi ca membri ai unui grup,
familiile asumându-şi responsabilităţi pentru ei, cerând la rândul lor loialitate necondiţionată.
Societăţile autonome aprobă independenţa, şi responsabilitatea individului, iar obiectivele personale au
prioritate.

Istoria culturii, studii interculturale42


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

Ierarhia şi egalitarismul arată modul în care persoanele colaborează în cadrul unei societăţi pentru a
înlătura conflictele care ar influenţa negativ bunul mers al lucrurilor. Societăţile ierarhice se
caracterizează prin existenţa unei autorităţi bine definită care cere ca toată lumea să se conformeze
rolurilor şi responsabilităţilor, iar resursele nu pot fi ale tuturor. Egalitarismul în schimb este adeptul
cooperării, al bunăstării tuturor, punând accent pe obiectivele comune.
Dominarea şi armonia se referă la modul în care persoanele interacţionează cu Socialul şi cu mediul
înconjurător - natura.
Societăţile dominante se caracterizează prin dinamism şi competitivitate, mentalitatea succesului,
exploatarea mediului şi cultul tehnologiei. Unde se manifestă armonie socialul este strâns legat de
natural, iar accentul se pune pe căutarea metodelor nepoluante, nedistructive.
În privinţa celor şapte zone culturale întâlnite la Schwartz, acestea sunt următoarele:
Europa de Vest, moştenitoarea culturii Greciei Antice, se identifică cu profilul ţărilor dezvoltate
puternic industrializate, axate pe bunăstare şi pe protecţia mediului, şi se caracterizează prin
egalitarism, autonomie intelectuală şi armonie, având cele mai mici scoruri la ierarhie şi integrare.
Europa de Est, se divide în două regiuni culturale, una alcătuită din statele baltice, şi alta care cuprinde
ţările ortodoxe. Prima regiune în raport cu cea de-a doua prezintă scoruri ridicate pentru armonie,
autonomie intelectuală şi egalitarism, şi mai scăzute pentru dominare şi ierarhie.
Vorbitorii de engleză se caracterizează prin autonomie afectivă şi dominare, dar şi prin existenţa
ierarhiei, încurajându-se orientarea pragmatică şi chiar exploatarea naturii. Cu excepţia SUA se
caracterizează printr-o mare omogenitate.
Ţările confucianiste, au o orientare pragmatică combinând acceptarea ierarhiei şi a dominării cu
respingerea armoniei şi a egalitarismului. Excepţia este Japonia, unde autonomia intelectuală şi
armonia sunt mari faţă de o ierarhie şi integrare scăzute.
Africa şi Orientul Mijlociu accentuează foarte mult integrarea şi prezintă scoruri reduse de autonomie
afectivă şi intelectuală. Este cultivată ordinea tradiţională şi solidaritatea faţă de grup în detrimentul
unicităţii individuale.
Asia de Sud accentuează ierarhia şi prezintă valori scăzute pentru egalitarism şi autonomie (cu
excepţia Indiei, toate ţările sunt omogene).
America Latină are valori medii, iar datorită migraţiei masive europene este destul de omogenă, cu
excepţia Boliviei şi a Perului.
Avantajele şi problemele apărute în realizarea unui diagnostic intercultural
În realizarea oricărui demers metodologic există o serie de probleme a căror nerezolvare ar duce la
obstrucţionarea întregului demers de cercetare. După cum spune un proverb oriental ,,spânzurătoarea,
dar şi crucea sunt făcute din acelaşi lemn”, există aspecte pozitive, dar şi critici adresate metodei
diagnosticării.
Profesorii Nicolescu şi Verboncu prezintă în studiile lor câteva din avantajele folosirii sistematice a
metodei diagnosticării. De asemenea ele previn apariţia unor disfuncţionalităţi majore, pentru că
identifică cauzele problemei încă de la o fază incipientă. Prin intermediul diagnozei se şi amplifică
rapid potenţialul organizaţiei prin acţionarea asupra cauzelor generatoare de puncte forte.
Diagnoza asigură şi baza informaţională absolut necesară adoptării unor decizii eficiente.
Totuşi în orice demers intercultural există un subiectivism al cercetătorului, o ,,iraţionalitate
culturală” la Hall T. sau un ,,inconştient cultural” descris de Jung care: ,,limitează percepţia şi
viziunea asupra realităţilor aducându-le de fiecare dată la ceea ce ştim, avem dat, dorim sau voim.
Analiza unei culturi ca şi acţiunea într-un anumit mediu cultural depind în proporţii importante de
Istoria culturii, studii interculturale43
PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

ceea ce este prezervat voluntar sau involuntar în noi şi determină obţinerea de rezultate mai degrabă
marcate de acest gen de subiectivism decât de obiectivitatea pe care ne place să o afişăm şi ne-ar
conveni să o inducem altora ca imagine despre noi. Acest subiectivism cultural este dificil de depăşit,
el manifestându-se mai ales prin subconştient” (Zaiţ D. 2002, pp.72-73)
Cercetarea interculturală nu este absolut deloc un lucru uşor, specialistul trebuind să depăşească mulţi
factori suplimentari care îi îngreunează munca, evitarea unor erori fiind recomandată specialiştilor care
se dedică acestei discipline.
Printre erorile cele mai des amintite întâlnim:
- Erori de specificitate provin din definirea incorectă a unei probleme, precum şi alegerea
incorectă a variabilelor cercetării (atunci când datele sunt culese din diferite culturi se pot
scurge distanţe de timp între acestea, pot apărea neînţelegeri culturale atunci când cercetătorii
vin din medii diferite etc.).
- Erori de estimare, arată diferenţa dintre valoarea reală a unui fenomen şi valoarea sa
observabilă.
- Erori de încadrare, se ivesc atunci când cercetătorul nu include toate elementele vizate sau nu
exclude elementele aparţinând unor culturi diferite.
- Erori de selecţie duc la probleme de reprezentativitate (cantitativă şi calitativă) a rezultatelor
cercetării.
- Erori de măsurare sunt efectul unor greşeli de stabilire a scalelor ce vor fi utilizate în
cercetare, a unor nerespectări matematice.
- Erori de explicaţie sunt erori provenite din asumarea universalităţii şi afectează validitatea
externă şi internă a studiilor de teren.
- Erori de interferenţă cauzală, se datorează neluării în calcul a fenomenului de randomizare
(caracter întâmplător) şi duc la o invaliditate internă a studiilor.
- Erori din asumarea universalităţii, obligă cercetătorul să identifice orice factor ar putea afecta
rezultatele cercetării din punct de vedere al rezultatelor studiului. (Zaiţ A.2002, pp. 290-292).
Aceste erori sunt reprezentate sintetic în următorul tabel:

Clasa de erori Tipul de erori Cauze şi efecte ale


erorilor
Erori de Erori de Nonechivalenţe
definire specificitate conceptuale
Nonechivalenţe
funcţionale
Includerea unor
variabile nerelevante
Legături cauze
eronate
Erori de Erori de încadrare Neincluderea tuturor
estimare elementelor specifice
populaţiei studiate
Erori de Includerea unor
eşantionare elemente ce aparţin
Erori de măsurare altor populaţii
Greşeli de
eşantionare
Design greşit al
scalelor
Necondiţionare în
Istoria culturii, studii interculturale44
PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

proprietăţile
matematice ale
scalelor
Instumente invalidate
Folosirea incorectă a
instrumentelor
Nonechivalenţe ale
instumentelor
Nonechivalenţe ale
răspunsurilor
Nonechivalenţe ale
limbajului
Nonechivalenţe de
administrare
Erori de Erori de inferenţă Invaliditate internă
explicare cauzală
Erori din Invaliditate externă
asumarea
universalităţii
(Cavusgil şi Tas, 1997 apud Zaiţ A., 2002, pp. 292-293)
O serie de modalităţi de evitare a erorilor sunt întâlnite şi la alţi cercetători care s-au ocupat de
fenomenul interculturalului.

Printre alţi factori suplimentari care afectează munca amintim:


Definirea problemei. Termenii utilizaţi în cercetare, în special cuvântul ,,cultură”, au foarte multe
interpretări. De asemenea terminologia utilizată în chestionar, şi aceasta poate fi supusă interpretării.
Poate apărea următoarea problemă:,,este întrebarea cea care determină cultura, sau cultura determină
întrebarea?”. Problemele legate de traducerea răspunsurilor şi a întrebărilor, se adaugă şi ele
dificultăţilor.
(Henry G.T.1990, 32 apud Jones M.L., p11).
Simplitatea metodologică. Orice eroare duce sigur la prejudecăţi, şi inexactităţi în realizarea unui
demers. O eroare întâlnită la mulţi cercetători este aceia că se bazează pe modelul etnocentric, acesta
ocupând doar o mică parte din vastitatea metodelor de cercetare. În ceea ce priveşte MI o altă
problemă de cercetare este cea care priveşte pregătirea cercetătorului, o cercetare doar din perspectiva
unei discipline nu este recomandată, un fundament temeinic nu se poate realiza doar dintr-o abordare.
Totuşi, potrivit lui Nicolescu şi Verboncu limitele metodei se rezumă doar la efortul apreciabil pe
care-l implică utilizarea sa. Pentru o mai bună eficientizare, ei recomandă să se folosească în toate
organizaţiile, cel puţin odată pe an.

Etape în realizarea unui studiu intercultural


Strategia cercetării interculturale: ipoteze de bază

Ipoteza de bază a cercetării interculturale este aceea că o comparaţie e posibilă pentru că tiparele pot fi
identificate. Cercetătorii din acest domeniu consideră că toate generalizările necesită o testare,
indiferent cât de plauzibile considerăm că ar fi. Această cerinţă se aplică generalizărilor descriptive

Istoria culturii, studii interculturale45


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

care se presupune a fi adevărate (de exemplu, preconcepţia că vânătorul-culegător este tipic pacifist) la
fel ca şi presupuselor relaţii sau asocieri. După cum se poate constata, prezumţiile nu sunt neapărat
adevărate. Este necesar a se testa toate generalizările presupuse sau relaţiile pentru că se poate ca
acestea să fie greşite şi suntem îndreptăţiţi (sau chiar obligaţi) să fim sceptici cu privire la orice
generalizare care nu se bazează pe un test potrivit. Dar un test necesită comparaţii: pentru a înţelege de
ce o anumită comunitate sau cultură este în acest mod, trebuie să comparăm acel caz cu altele. Fără un
astfel de contrast nu putem evalua dacă o presupusă cauză şi efectele sale aparente sunt asociate într-
un mod semnificativ din punct de vedere statistic. Motivul este acela că fiecare caz are un număr mare
de trăsături şi una sau mai multe din ele pot explica ceea ce încercăm să explicăm. Astfel, trebuie să
testăm în mod comparativ asocierile presupuse pe un eşantion reprezentativ de cazuri.
Pentru a ilustra incapacitatea noastră de a deduce o asociere sau o relaţie dintr-un singur caz o să
analizăm o situaţie. În deşertul Kalahari în sudul Africii se poate observă tribul lui !Kung San. Acolo
sunt rămăşi puţin din vânătorii-culegători din ziua de astăzi. Ei reprezintă unul din cele mai studiate
grupuri în prezent. Unii din cei care i-au analizat precizează ca sunt singura imagine care arată cum au
fost probabil oamenii înainte dezvoltării agriculturii. Considerând că ei sunt tipul specific de vânători-
culegători îi vom lua ca şi punct de referinţă. Am putea considera că aceştia sunt pacifişti pentru că nu
au avut războaie în anii 1950, dar nu se poate preciza neapărat că activitatea de vânătoare şi cules îi
umple pe oameni de dorinţă de a trăi în pace şi înţelegere. Doar pentru că avem aici un caz care arată
că aceste activităţi zilnice pot determina acest efect, nu înseamnă că este un lucru general. Am putea
delega această dorinţă de a nu trăi în război vânătului şi culesului, dar am putea de asemenea să o
delegăm modului de viaţă. De ce să nu susţinem că lipsa războiului este determinată de prezenţa
locuinţelor temporare? Orice alt factor poate fi motivul pentru această realitate. Ideea este aceea că nu
se poate decide ce trăsături ale unei societăţi sunt singular conectate cu altele pentru a determina un
anumit efect. Fiecare societate are un număr infinit de caracteristici descriptibile şi o relaţie generală
între unele trăsături şi altele şi este imposibil a se demonstra un lucru în funcţie de un caz.
Să presupunem că decidem să comparam o societate de vânători-culegători cu o societate agricolă.
Trebuie să specificăm faptul că în cadrul societăţii agricole există război, iar în cea a vânătorilor-
culegătorilor, nu. Este oare mai evident motivul pentru care în una există războiul şi în cealaltă nu?
Există multe trăsături ale societăţii agricole. Am putea spune că una din aceste trăsături, cum ar fi
existenţa unei locuinţe permanente, este motivul. O comparaţie de două cazuri nu este mai eficientă
decât analizarea uneia singure pentru a demonstra relaţia interculturală. Doar în cazul în care analizăm
mai multe societăţi de vânători-culegători cu cele agricole putem observa dacă doi factori este posibil
să fie conectaţi. Altfel spus, doar atunci când investigăm o situaţie cu sau fără prezumţia că vom
descoperi o asociere statistică semnificativă putem presupune cauza şi efectul. Şi doar dacă găsim o
astfel de asociere am putea presupune că explicaţia testată poate fi corectă. Spunem „am putea” pentru
că nu există niciodată siguranţa absolută a unei teorii.
Pentru a examina o situaţie este necesară şi crearea unei tabel de urgenţă care permite realizarea unei
statistici. Astfel se poate vedea relaţia dintre diferite tipuri şi anumite tipare. Ipoteza fundamentală a
unui studiu intercultural aceea acea că dacă o teorie sau o ipoteză este importantă, presupusele cauze şi
efecte ar trebui să fie în mod semnificativ şi puternic asociate sincronic. O asociere sincronică implică
variabile care sunt măsurate pentru fiecare caz pentru aproximativ aceeaşi perioadă, ca şi cum am
analiza din punct de vedere etnografic un instantaneu. Ar trebui astfel să apară un rezultat semnificativ
dacă există o relaţie sistematică între variabilele măsurate. O asociere semnificativă este aceea care cu
greu are loc doar datorită norocului. O asociere puternică semnifică faptul că o variabilă o influenţează
mereu pe cealaltă la un nivel înalt.
Cercetătorii în acest domeniu consideră că cercetarea interculturală este singura cale de a testa teoriile
cu privire la variaţia culturală. Cu toate acestea, o asemenea cercetare este văzută ca una din cele mai
importante modalităţi de a testa o teorie, doar pentru că cercetarea interculturala oferă cele mai multe

Istoria culturii, studii interculturale46


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

rezultate care pot generaliza în acest domeniu. Mulţi dintre oamenii de ştiinţă din acest domeniu cred
în abordarea prin mai multe metode în ceea ce priveşte testarea unei teorii; de aceea, ei consideră că ar
trebui suplimentate testele interculturale la nivel global prin studii de variaţie în unul sau mai multe
domenii sau regiuni. Teoriile pot fi, de asemenea, testate experimental şi prin simulare pe calculator la
fel ca şi examinarea istorică a datelor.

Interogaţia-punct de start al cercetării

Proiectele de cercetare funcţionează mai eficient dacă cercetătorul poate stabili o întrebare într-un mod
clar înainte de a începe. Încadrarea problemei este, de obicei, partea cea mai dificilă în procesul de
cercetare. De ce este atât de dificil? În primul rând, această întrebare trebuie să pună accentul pe
interesele cercetătorului. O problemă ce se vrea cercetată trebuie să aibă şi un scop practic. Nu este
niciun motiv să ne punem întrebări la care nu se poate răspunde într-un mod rezonabil.
O întrebare bună trebuie să fie undeva la mijloc: nici prea complicată, nici prea uşoară; nici prea lungă,
nici prea scurtă. Întrebările care sunt prea lărgi este posibil să fie prea complicate pentru a se răspunde
la ele printr-un proiect de cercetare ştiinţifică. Întrebările cu privire la cultură sau diferenţele de sex
sunt prea lărgi. Asupra cărui aspect din cele nenumărate care există cu privire la cultură şi diferenţele
de gen ar trebui să ne axăm? Dacă cercetătorul nu reuşeşte să pună accentul pe un anumit aspect al
diferenţelor culturale, nu ar ajunge o viaţă întreagă pentru realizarea studiului. Depinde cât de practic i
se pare acestuia să găsească răspunsul la o anumită întrebare, iar aici este arta cercetării: să intuieşti
ceea ce este posibil.
Iată câteva întrebări scurte: De ce oamenii din societatea X realizează ceramică într-un stil unic? De ce
unele societăţi realizează cluburi din lemn? Prima întrebare este prea „mică” deoarece nu este o
întrebare generală; se referă doar la un singur caz cu o caracteristică unică. Dacă încerci să răspunzi la
o întrebare cu privire la ceva unic, este posibil ca răspunsul să fie trivial şi nu informativ. Întrebările
mai generale au răspunsuri mai generale şi de aceea cercetarea este mai interesantă în mod potenţial
pentru că cercetarea poate aduce răspunsuri care se potrivesc mai multor situaţii. Răspunsurile
generale pentru întrebări generale sunt mai informative şi explicative.

Tipuri de întrebări comparative

Tipurile de întrebări care au fost puse determină în mare măsură natura cercetării, incluzând astfel şi ce
tip de chestionare trebuie folosite, sau măcar tipurile de variabile prin intermediul cărora se măsoară şi
uneori tipul de analize statistice. Se pot clasifica întrebările în patru mari grupuri: descriptive, cauzale,
care stabilesc o consecinţă şi nondirecţional relaţionale. Dacă cercetătorul este interesat de un tip
particular de fenomene, dar dacă nu ştie pe ce tip de întrebări ar trebui să se axeze, este eficient dacă
încearcă să utilizeze măcar câte un model din fiecare şi apoi să observe pe care îl preferă pentru
realizarea studiului. Întrebările descriptive, de obicei, stabilesc prevalenţa sau frecvenţa unei trăsături.
Exemplu: Cât de comună este credinţa că sexul este periculos pentru sănătate? Cât de comun este
pentru o societate să permită poligamia? Sunt societăţile, în mod normal, pacifiste? Căsătoria este un
obicei universal?
1. Întrebările cauzale caută răspunsuri cu privire la cauzele unei trăsături sau a unui obicei.
Exemplu: De ce unele societăţi cred că sexul heterosexual este periculos? De ce unele societăţi
insistă asupra căsătoriei monogame, iar altele permit, în special, poligamia? De ce este
războiul foarte frecvent în unele societăţi şi mai puţin frecvent în altele?
2. Întrebările care stabilesc o consecinţă cer explicaţii cu privire la efectele unor trăsături
particulare sau a unor obiceiuri. Aceste tipuri de întrebări pot fi enunţate astfel: Care sunt
Istoria culturii, studii interculturale47
PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

efectele educării tinerilor într-o societate implicată în război? Care este efectul poligamiei
asupra fertilităţii?
3. Întrebările nondirecţional relaţionale stabilesc dacă două trăsături sunt conectate sau nu, fără a
implica cauze sau consecinţe. Exemplu: Există o legătură între tipul de mariaj şi nivelul de
fertilitate? Este războiul mai asociat cu creşterea copiilor într-un mediu agresiv? Vânătorii-
culegători împărtăşesc hrană mai des decât cei care produc hrană?
Întrebările de la 2 la 4 sunt întrebări de tip relaţional. Astfel, ele stabilesc modul în care unele trăsături
sunt conectate cu alte trăsături. Figura următoare prezintă diferitele tipuri de întrebări conectate.

Întrebări cauzale
Variabila independenta Variabila dependentă
??? > X
Întrebări care stabilesc o consecinţă
Variabila independenta Variabila dependentă
X > ???
Întrebarile nondirecţional relaţionale
Variabila 1 Variabila 2
X < > Y
Cauzalitatea este reprezentată printr-o săgeată. Dacă aceasta are o singură direcţie, aceea este direcţia
cauzalităţii. O întrebare cauzală are cel puţin o trăsătură de explicat (variabila dependentă); variabila
independentă reprezintă cauza presupusă. Întrebarea care stabileşte o consecinţă are o variabilă
independentă clară, dar variabila dependentă poate fi sau poate să nu fie specificată. O săgeată în două
direcţii semnifică faptul că direcţia cauzalităţii nu este implicită.
După cum am precizat anterior, alegerea întrebării spune, de obicei, ce ar trebui să urmeze, deşi unele
întrebări pot spune mai mult decât altele. A formula întrebările descriptive e foarte eficient pentru
clarificarea problematicii. Dacă doreşti să obţii un răspuns la o întrebare descriptivă, trebuie măsurată
trăsătură analizată prin intermediul unui chestionar adecvat reprezentând universul cazurilor asupra
cărora vrem să generalizam rezultatul. Astfel, enunţarea întrebărilor, de obicei, implică unităţi de
analiză a domeniului de acţiune a cazurilor care sunt probate.
Din toate tipurile de întrebări, cea cauzală cu întrebarea „de de?” este cea mai provocatoare deoarece
rareori se specifică ceea ce ar vrea cercetătorul să primească prin intermediul răspunsului. Întrebările
care stabilesc o consecinţă sau cele nondirecţional relaţionale specifică de cele mai multe ori un set
concret de elemente care se au în vedere. Dar întrebările cauzale deschise (sau cele care vizează o
consecinţă) nu îi spun cercetătorului exact unde să se uite pentru a descoperi cauza. Singurul lucru pe
care această îl stabilesc este variabila dependentă. Singurul lucrul specificat în cadrul întrebărilor
cauzale deschise este variabila independentă. Exact care variabilă poate fi cauza sau efectul este ceva
ce investigatorul trebuie să decidă, idee sugerată, de obicei, de anumite teorii.
Se poate spune că urmărirea cauzelor implică testarea unor explicaţii alternative sau a unor teorii, care
specifică de ce unele lucruri iau o anumită formă. Cercetătorul care a ales să investigheze o întrebare
cauzală trebuie să identifice explicaţii plauzibile sau teorii care ar putea fi testate şi să stabilească o
strategie care poate să falsifice sau să infirme explicaţiile testate. Ideea este aceea că, majoritatea
testelor asupra teoriilor cauzale sau a celor care determină o consecinţă se bazează pe teste

Istoria culturii, studii interculturale48


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

nondirecţionale asupra relaţiilor. Acest fapt nu ar trebui să împiedice cercetătorul să nu mai gândească
în mod teoretic pentru că teoria este vitală pentru un studiu bine organizat.

Etape în realizarea unei cercetări interculturale

În lucrarea Cross-cultural Research Methods, Carol R. Ember şi Melvin Ember propun derularea
următoarelor etape pentru realizarea unei cercetări interculturale (C.R. Ember& M. Ember, 2001,
pp.136-137):
1. Stabileşte o întrebare, o temă de cercetare clară, formulată concis într-o singură propoziţie.
Tipul de întrebare stabilită determină în mare parte care va fi natura cercetării. Principalele
tipuri de întrebări sunt următoarele: descriptive, cauzale, de consecinţă şi relaţionale
nondirecţionale. Alege o întrebare la care doreşti cu adevărat un răspuns.
2. Formulează cel puţin o ipoteză pentru a fi testată. O ipoteză specifică asocierile statistice
prefigurate dintre două sau mai multe variabile. Ipotezele derivă în mod logic din teorii.
3. Operaţionalizează fiecare variabilă în cadrul ipotezei. Aceasta presupune nu doar necesitatea
ca cercetătorul să definească variabila cât şi necesitatea ca acesta să stabilească instrucţiuni
precise referitoarea la modalitatea prin care se poate decide în ce măsură un caz implică acea
variabilă. În mod obişnuit, aceasta presupune elaborarea unei scale şi stabilirea de instrucţiuni
pentru codificarea fiecărui punct de pe acea scală. Toate scalele trebuie pretestate de către cel
care realizează cercetarea. E posibil ca regulile de codificare să solicite mai multă detaliere sau
simplificare.
4. Pentru a reduce erorile, caută măsuri care sunt mai directe din punct de vedere conceptual,
care solicită relativ puţină implicare din partea codificatorilor şi care specifică un punct de
focalizare în timp şi spaţiu. Dacă este posibil, este recomandat să se folosească mai mult de un
codificator care să nu cunoască ipoteza ce trebuie testată. Cu mai mulţi codificatori poate fi
testată temeinicia şi e posibilă eliminarea cazurilor cu valori mai puţin sigure. Coduri de
calitate a datelor pot fi construite pentru fiecare variabilă iar rezultatele pot fi reanalizate cu
omiterea datelor ce au calitate slabă.
5. Întrucât deocamdată nu există o listă completă cu descrieri ale culturilor lumii, din care să se
poată alege eşantioane în mod aleator, trebuie ales un cadru de eşantionare care să fie cât mai
reprezentativ. Pentru realizarea cercetărilor interculturale secundare se poate folosi un
ansamblu de eşantioane folosite cel mai frecvent de cercetători. Dacă doreşti să foloseşti o
parte din datele deja codificate pentru eşantioanele disponibile, foloseşte acel eşantion ca şi
cadru de eşantionare. De asemenea, este recomandat să se utilizeze o strategie de eşantionare
probabilistică pentru alegerea cazurilor din respectivul cadru de eşantionare.
6. Testează semnificaţia statistică a rezultatelor obţinute şi, dacă este posibil, evaluează puterea
asocierilor obţinute. Dacă rezultatele sunt relevante din punct de vedere statistic această
situaţie este cu siguranţă una îmbucurătoare. Cu toate acestea, trebuie reamintit faptul că
sprijinul pentru o ipoteză nu demonstrează teoria din care derivă. Dacă rezultatele sunt în
concordanţă cu teoria, tot ce putem afirma este că teoria este sprijinită de rezultate. În mod
ideal, pentru a ne spori încrederea în validitatea unei teorii, ar trebui să încercăm să o reluăm
cu alte eşantioane şi cu tipuri diferite de studiu (de exemplu istoric, comparaţii intrasocietale,
experimental).
7. Dacă ipoteza nu este sprijinită ar trebui pusă la îndoială plauzibilitatea teoriei din care a
derivat ipoteza. Totodată, este important să reexaminezi designul cercetării. Au fost utilizate
măsurători multiple? Au existat cumva factori pe care nu i-ai luat în considerare care au
mascat rezultatele scontate? Dacă rezultatele nu sunt cele aşteptate, este important de reflectat
asupra acestei situaţii. Este posibil să ai totuşi dreptate dar doar parţial.

Istoria culturii, studii interculturale49


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

Teorii si ipoteze
Ideile stau la bază majorităţii întrebărilor utilizate în cercetare, indiferent dacă sunt implicite sau
explicite, cu privire la caracteristicile lucrurilor şi ceea ce le determină să fie aşa. Să luăm în
considerare următoarea întrebare descriptivă „Cât de mult prevalează războiul între vânători-
culegători?” Întrebarea poate fi stabilită deoarece anumiţi vânători-culegători bine-cunoscuţi, cum ar fi
cei din tribul Kung San din Africa de Sud sunt descrişi că fiind pacifişti. Este adevărat că mulţi
antropologi ar dori să creadă că societăţile mai simple sunt mai puţin războinice decât societăţile mai
complexe. Pentru a răspunde la o întrebare descriptivă, probabil nu este necesar să descoperi ipoteza
implicită din întrebare, dar ar fi un beneficiu dacă ar fi aşa. Descoperirea ipotezelor ascunse este
eficientă pentru schimbarea modului în care cercetătorul ajunge să investigheze şi ce anume să
investigheze.
Descoperirea ipotezelor şi a motivelor pentru care cercetătorul are anumite aşteptări pot clarifica
modul în care acesta teoretizează sau să îl determine să stabilească noi ipoteze care pot fi testate. În
mod normal, o cercetare şcolară/universitară are un anumit traseu: când doreşti să realizezi o cercetare
într-un anumit domeniu, pe un anumit subiect, în primul rând studiezi cercetătorii anteriori şi modul în
care aceştia s-au raportat asupra problemei şi care au fost aşteptările lor. Dar, de asemenea, este
important ca fiecare cercetător să îşi păstreze individualitatea şi preferinţele, să fie originali şi să se
axeze asupra ideilor proprii.
În momentul în care cercetătorul începe să se întrebe cu privire la cauza ce determină anumite lucruri
să aibă o anumită formă şi încearcă să caute explicaţii, începe să se creeze o formă de înţelegere a
realităţii şi se poate realiza o legătură cu ceea ce numim teorie. Teoria este un fel de explicaţie pentru
care oamenii de ştiinţă depun eforturi. Iar un alt tip este cel al asocierii sau al legii. Asocierile pot să
existe sau nu, dar noi le putem testa pentru a afla asta. Teoriile sunt mai generale şi nu pot fi complet
testate, dar ele pot explica asocierile.
Modul asociabil de explicare a lucrurilor înseamnă să explici modul în care ceva este conform unui
principiu general sau unei relaţii. Adevărul într-o relaţie este sugerat de observaţii repetate. În ştiinţă
fizică, asocierile numite legi, sunt acceptate ca fiind adevărate de către toţi oamenii de ştiinţă. În ştiinţa
exactă, legile ne ajută să ştim cum va avea loc un eveniment în viitor într-o situaţie asemănătoare. În
ştiinţele sociale, asocierile sunt statistice şi probabile, ceea ce înseamnă că uneori pot exista şi excepţii.
Dar, de obicei, nu suntem mulţumiţi cu generalizări ca fiind explicaţii, iar în acest caz apar teoriile.
Teoriile sunt explicaţii ale legilor şi asocierilor statistice. Teoriile mai mereu includ anumite concepte
care, cel puţin pe moment, nu sunt direct verificabile. Ipotezele stabilesc relaţii între variabile, care ar
trebui să fie adevărate dacă teoriile ar fi adevărate. Ipotezele sunt adevăratul motiv pentru care are loc
testarea teoriei. Dacă concluzia, în mod logic susţine ipoteza dar nu este verificabilă, cercetătorii
trebuie să fie sceptici cu privire la viabilitatea teoriei.
De ce teoriile nu pot fi verificate

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştim cu privire la teorii este că acestea nu pot fi dovedite,
chiar dacă ipotezele sunt susţinute prin teste.
Dar dacă nu putea dovedi teoriile, de ce să ne chinuim în general să le testăm? De ce să nu ne bazăm
pe observaţii şi asocieri pentru a oferi explicaţii? Însă după cum am observat anterior, procesul de
stabilire a unei teorii determină cercetătorul să se gândească la elemente şi condiţii pe care în alt mod
nu le-ar fi studiat şi care astfel devin importante pentru studiul sau care creează asocieri. Dacă nu am
teoretiza şi dacă nu am testa teoriile, gândirea nu ar trece la un alt nivel şi nu ar vedea dincolo de
asocieri. Bineînţeles, teoretizarea nu duce neapărat la noi concepţii sau la o înţelegere mai eficientă.
Unele teorii pot fi incorecte. Şi cum ştim noi că e posibil ca ele să fie incorecte dacă nu pot fi
dovedite? Această poziţie cu privire la testarea teoriilor a fost tratată şi de Karl Poper (1959): teoriile
sunt testate pentru că încercăm să le falsificăm. Atâta timp cât concluzia nu poate afirma premisele,
Istoria culturii, studii interculturale50
PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

suntem obligaţi să chestionăm premisele în ceea ce priveşte ideea dacă concluziile logice derivate din
acestea nu sunt sprijinite.
În termeni practici, înseamnă că teoriile pot fi evaluate printr-o testare empirică în funcţie de
implicaţiile şi predicţiile care sunt posibile. Presupunând că testele sunt bine realizate, dacă predicţiile
sau ipotezele nu sunt adevărate este foarte probabil ca nici teoria să nu fie corectă. Deci, putem spune
că putem respinge acele teorii ale căror ipoteze şi predicţii nu sunt sprijinite empiric. Trebuie
specificat faptul că o teorie care a evitat falsificarea poate fi acceptată deocamdată, dar validitatea unei
teorii ale cărei predicţii nu au un suport empiric trebuie chestionate. Cunoaşterea şi înţelegerea
anumitor realităţi în mod ştiinţific progresează prin invalidarea teoriilor rivale care au fost testate şi
falsificate. Pentru a încerca să testăm o teorie, trebuie să vedem care sunt caracteristicile acesteia ce o
pot face utilă din punct de vedere ştiinţific. Iată câteva din criteriile necesare pentru evaluarea utilă a
unei teorii:
1. Teoriile trebuie să fie logice. Dacă implicaţiile şi predicţiile nu urmează premisele, testarea
implicaţiilor nu înseamnă şi testarea teoriei.
2. Teoriile trebuie să aibă o consistenţă interioară. Părţile unei teorii nu trebuie să se contrazică
unele pe altele şi nici nu trebuie să conţină implicaţii contradictorii.
3. Măcar unele din concepte teoretice trebuie să fie măsurabile. Teoriile religioase, cum ar fi
ideile despre Dumnezeu şi modul în care acesta afectează umanitatea, nu pot fi testate în mod
empiric pentru că acţiunile lui Dumnezeu nu pot fi măsurate.
4. Trebuie să existe măcar o propunere derivabilă (ipoteză) care poate fi testată şi falsificată.
Este mai eficient dacă mai multe propuneri sunt derivabile pentru că îi oferă teoriei o şansa
mai mare de succes.
Pentru a concluziona, se poate spune că nu există diferenţe majore între legi şi teorii. Trebuie avut în
vedere faptul că ipotezele au aceeaşi structură ca şi legile. O ipoteză confirmată consecvent devine
lege.
- Într-o lege, fiecare concept are stabilit un mod clar prin care poate fi măsurat printr-o formă de
observare; teoriile au măcar câteva concepte sau idei care nu pot fi măsurate, sau cel puţin, nu
în mod curent.
- Legile sunt generalizări ale instanţelor particulare; o teorie poate fi sugerată de date, dar nu
poate fi generalizată prin intermediul datelor. Pentru că o lege se bazează pe observaţii, poate
fi adevărată, chiar dacă teoria pe care o implică este falsă.
- O lege (sau o ipoteză) este formulată într-un singur enunţ; teoriile sunt, de obicei, mai
complexe fiind alcătuite din enunţuri conectate logic.
- Legile explică o gamă relativ îngustă de elemente/lucruri; teoriile oferă explicaţii pentru legi şi
deci, în mod general, explică o gamă mai largă de fenomene decât o fac legile
Este important a se adăuga o distincţie adiţională între ipotezele teoretice şi ipotezele operaţionale.
Ipoteza că bărbaţii sunt mai agresivi ca femeile poate fi testată. Dar deşi avem acest element stabilit,
este oarecum abstract. Nu s-a explicat, de fapt, ce se înţelege prin agresivitate sau cum poate fi aceasta
măsurată. Fără măsurători, conceptul agresivităţii este încă numai teoretic. Până nu sunt introduse
proceduri operaţionale pentru măsurarea conceptului nu putem spune daca ipoteză este verificată sau
nu. Această distincţie între o ipoteză teoretică şi una operaţională este importantă pentru un alt motiv.
Ea reaminteşte că testarea unei teorii este eficientă atât timp cât sunt utilizate măsurători şi proceduri
de cercetare.

4.Competenţe interculturale, comunicare şi conflict


Istoria culturii, studii interculturale51
PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

Invăţarea interculturală
Există mai multe perspective asupra invăţării interculturale privită ca:

• învăţare despre alţii

Interesul pentru diferenţele culturale şi descrierea situaţiilor intr-un mod comparativ nu sunt o
invenţie a secolului XX ci o abordare foarte veche. Istoricul antic Herodot din Halicarnas, părintele
istoriei, in ale sale Istorii aborda prima mare confruntare dintre lumea orientală(Asia) şi cea apuseană
(Grecia) prezentând totodată elemente ale culturii şi civilizaţiei ariilor analizate.

• Învăţare de la alţii- Cicero;

• învăţare despre sine prin alţii - a invăţa prin confruntarea cu diferenţele sesizate între sine şi
ceilalti, diferenţe care te forţează să gândeşti asupra sinelui, a acelor aspecte ascunse ale
sinelui pe care ceilalţi ca o oglindă ţi le dezvăluie;

Numeroşi specialişti au evidenţiat o serie de trăsături caracteristice ale invăţării interculturale:

• Accent pe învăţarea nonformală;

• se realizează prin experienţe emoţionale puternice, cu impact asupra intregii fiinţe („muşchi
emoţional”)

Există două direcţii principale în literatura de specialitate referitoare la invăţarea


interculturală:

1. una potrivit căreia contactul cu diferenţa culturală este suficient pentru a conduce la
dezvoltarea competenţelor interculturale

2. orientarea potrivit căreia e nevoie de pregătire interculturală pentru dezvoltarea acestor


competenţe interculturale

Asumpţii referitoare la invăţarea interculturală:

- aserţiunea potrivit căreia contactul cu diferenţele interculturale conduce automat la


competenţe interculturale este nucleul paradigmei tradiţionale de invăţare, susţinută
de Glen Fisher. Potrivit acesteia „imersiunea” culturală repreyintă cea mai adecvată
metodă de invăţare interculturală.

- Edward Hall susţinea că intrucât cultura este un construct social e nevoie de tehnici
experienţiale ce trebuie folosite pentru a invăţa despre o altă cultură;

- Bruce La Brack vorbea despre invăţarea interculturală prin legarea pregătirii de


dinaintea plecarii cu aceea din timpul perioadei de imersiune şi cu aceea e după
reintoarcerea in propriul mediu cultural şi sprijinira invătării interculturale printr+un
continuum al invăţării experienţiale

- Milton Bennett şi Janet Bennett introduc aşa+numita paradigmă a trainingului


intercultural potrivit careia indivizii au nevoie de educaţie, pregătire şi mentorat
pentru a dobândi competenţe interculturale.

Istoria culturii, studii interculturale52


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

Competenţe interculturale
Pentru a relaţiona în lumea complexă de astăzi, oamenii trebuie să înţeleagă diferite culturi,
lucru care îi ajută să se adapteze unor medii culturale diverse.Tot mai adesea persoane care
aparţin unor culturi diferite, lucrează şi trăiesc împreună. Adaptarea şi atitudinile pozitive faţă
de culturile diferite îi determină pe oameni să aibă un rol activ în societatea diversă.
Dobândirea de competenţe interculturale, reprezentate de capacitatea unei persoane de a
cunoaşte şi intelege diferite viziuni asupra lumii, a-şi adapta corespunzător atitudinile şi
comportamentele, de a fi deschisă şi flexibilă faţă de alte culturi, a devenit o necesitate în
cadrul societăţii globalizate.
În general, competenţele pot fi definite astfel:
- Aptitudini şi abilităţi cognitive pe care o persoană le deţine sau le poate obţine şi cu
ajutorul cărora poate soluţiona anumite probleme.
- O reţea integrată de aspecte ale cunoaşterii care poate fi activată pentru a îndeplini o
sarcină.
- O reţea integrată şi funcţională de aspecte cognitive, afective, sociale, senzoriale,
motorii, care pot fi activate pentru a face faţă unei situaţii.
Milton Bennett şi Janet Bennett defineau competenţa interculturală ca fiind „abilitatea unui
individ de a-şi adapta comportamentul, atitudinile şi cadrele mentale de referinţă la un
context cultural dat”. Fundamentul cognitiv care generează competenţa interculturală este
ceea ce M. Bennett numea „sensibilitatea interculturală”, concept definit ca fiind capacitatea
tot mai sofisticată în abordarea „diferenţei interculturale”. El va crea in 1993 Modelul de
dezvoltare a sensibilităţii interculturale ( Developmental Model of Intercultural Sensitivity –
DMIS)
Competenţele interculturale reprezintă abilitatea de a comunica cu succes cu persoane ce
aparţin altor culturi sau abilitatea de a lucra sau interacţiona eficient cu acestea. O persoană
competentă din punct de vedere intercultural surprinde şi înţelege, în cadrul interacţiunii cu
persoane din culturi străine, conceptele şi valorile culturale specifice pentru aceştia în privinţa
modului în care percep, gândesc, simt şi acţionează. Experienţele anterioare sunt luate în
calcul, fără a avea prejudecăţi iar în acelaşi timp există interes şi motivaţie pentru continuarea
învăţării. De asemenea, o persoană competentă din punct de vedere intercultural poate fi
caracterizată drept o persoană care are un cumul de competenţe care îi permit să
“funcţioneze” confortabil în contexte interculturale şi să interacţioneze benefic cu persoane ce
aparţin altor medii culturale (Nedelcu, 2008, p.158).
Competenţele interculturale presupun acceptarea persoanelor diferite, care aparţin altor
culturi, capacitatea de a interacţiona cu aceste persoane în mod constructiv, fără atitudini
negative (ca de ex. prejudecăţile, stereotipurile, agresivitatea, etc.), capacitatea de a crea o
sinteză, ceva ce nu este nici “al meu” nici “al tău”, ceva nou, care nu ar fi fost posibil dacă nu
ar fi avut loc o interacţiune, un amestec, un melanj între diferite abordări şi trăsături generice
.
Exemple de competenţe interculturale:
- capacitatea de adaptare, de reorganizare flexibilă a propriilor repere culturale;
Istoria culturii, studii interculturale53
PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

- cunoaşterea şi integrarea într-un registru personal a mai multor perspective,


alternative;
- familiarizarea cu pluralitatea interpretărilor şi a semnificaţiilor atribuite diferitelor
fapte culturale;
- stăpânirea unor coduri lingvistice şi culturale variate;
- capacitatea de a empatiza (de a participa cognitiv şi afectiv la experienţa altei
persoane) (Nedelcu, 2008, p.158).
În lucrarea Intercultural communication in contexts, Martin şi Nakayama prezintă patru
elemente componente ale competenţelor interculturale (Martin&Nakayama, 2007, pp.435-
442):
- motivaţia: dorinţa de implicare, de a învăţa despre ceilalţi şi de a rămâne flexibil;
- cunoaşterea: ce ştim despre noi şi despre ceilalţi; cunoaşterea altor limbi;
- atitudinile: toleranţa faţă de ambiguitate (uşurinţa cu care facem faţă situaţiilor în care
predomină necunoscutul), empatia (abilitatea de a şti cum e să fii în locul altcuiva, de
a îi înţelege sentimentele) şi nejudecarea celorlalţi prin propriul cadru cultural de
referinţă;
- comportamentele: la întrebarea dacă există comportamente universale care
funcţionează în orice context cultural, unii teoreticieni au identificat comportamentele
care reflectă respectul, empatia, toleranţa faţă de ambiguitate, managementul
interacţiunii.
William Howell descrie patru trepte de formare a capacităţii de comunicare interculturală
(Howell, 1982 apud. Martin&Nakayama, 2007, pp.443-444):
- incompetenţa inconştientă – interpretarea eronată a comportamentelor celorlalţi fără a
conştientiza acest lucru;
- incompetenţa conştientă – percepţie eronată, recunoscută, dar fără efort de ameliorare;
- competenţa conştientă – preocupare conştientă faţă de comunicare, interacţiune, efort
constant de ameliorare;
- competenţa inconştientă – comportamentele sunt practicate fără o focalizare deliberată
asupra lor.
În funcţie de perspectiva abordată şi de context, definiţia competenţei interculturale poate
avea nuanţe diferite. Următoarele definiţii sunt prezentate pe site-ul Centrelor de resurse
SALTO-YOUTH23 (www.salto-youth.net):
- “Competenţa interculturală este precondiţia necesară pentru o comunicare, întâlnire şi
cooperare adecvate, de succes şi reciproc satisfăcătoare între oameni ce aparţin unor
culturi diferite.” Alexander Thomas, Dezvoltarea Competenţei interculturale –
Contribuţii ale psihologiei (1996)
- “Competenţa interculturală implică cunoaştere, motivaţie şi abilităţi de a interacţiona
efectiv şi corespunzător cu membri din culturi diferite.” Wiseman (2003)
- “Competenţa interculturală implică faptul că un student înţelege următoarele aspecte:
o varietate de experienţe culturale importante sau de realizări ce aparţin indivizilor ce

23
Iniţialele din denumirea SALTO-YOUTH înseamnă Support, Advanced Learning and Training Opportunities within the
European YOUTH programme = Sprijin, Învăţare Avansată şi Oportunităţi de Pregătire din cadrul programului european
pentru tineri. Reţeaua centrelor de resurse SALTO-YOUTH.net acţionează în zonele europene de prioritate ce îi vizează
pe tineri şi este componentă a Strategiei de Training a Comisiei Europene în cadrul programului Youth in Action.

Istoria culturii, studii interculturale54


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

sunt identificaţi prin intermediul etniei, rasei, religiei, etc.; istoria culturală a diferitelor
grupuri sociale din cadrul unei societăţi; interrelaţia dintre culturile dominante şi
culturile nedominante şi dinamica diferenţelor.” (Penn State)
- „Competenţa interculturală reprezintă capacitatea de a negocia semnificaţii culturale şi
de a executa în mod corespunzător comportamente de comunicare eficiente care
recunosc identităţile multiple ale celor care interacţionează într-un mediu specific.
Există trei perspective:
1. Sensibilitate afectivă sau interculturală – recunoaşterea şi respectul faţă de
diferenţele culturale
2. Conştientizare cognitivă sau interculturală – conştientizarea propriei identităţi
culturale şi înţelegerea modului în care culturile variază
3. Abilităţi comportamentale sau interculturale – competenţe referitoare la mesaj,
cunoştinţe de auto-dezvăluire adecvată, flexibilitate comportamentală, abilităţi de
management al interacţiunii şi abilităţi sociale.” Guo-Ming, William J. Starosta (1996)
- “Competenţa interculturală reprezintă acceptarea fundamentală a oamenilor diferiţi,
care fac parte din culturi externe; abilitatea de a interacţiona cu aceştia într-un mod cu
adevărat constructiv, fără atitudini negative; capacitatea de a crea o sinteză, ceva care
nu este nici “al meu”, nici „al tău”, dar care este cu adevărat nou şi care nu ar fi fost
posibil dacă nu ar fi fost îmbinate diferite fundaluri şi abordări.” Anna Schmid, UBS
AG, Financial Services Group, Zürich
- “Competenţa interculturală presupune renunţarea la tipologia bazată pe valori a
culturii. Construcţia numită «inteligenţă culturală», se concentrează pe înţelegerea
capacităţii unui individ de a se adapta la diferite aspecte culturale pe baza unor procese
de prelucrare cognitivă, a unor mecanisme motivaţionale şi a adaptării
comportamentale.” Earley (2006)
În 2006, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au adoptat o Recomandare cu
privire la stabilirea de competenţe-cheie pentru învăţarea de-a lungul întregii vieţi,
identificând opt competenţe-cheie, prezentate pe pagina de Internet a Centrului Naţional
Europass24 (www.europass-ro.ro):
- aptitudini şi competenţe lingvistice (în limba maternă)
- aptitudini şi competenţe lingvistice (în limbi străine)
- aptitudini şi competenţe matematice
- aptitudini şi competenţe ştiinţifice şi tehnologice
- aptitudini şi competenţe de învăţare (learning to learn)
- aptitudini şi competenţe civice, interpersonale, interculturale şi sociale
- aptitudini şi competenţe antreprenoriale
- aptitudini şi competenţe de exprimare culturală
Printre aptitudinile şi competenţele civice, interpersonale, interculturale şi sociale se numără
şi următoarele:
- capacitatea de a manifesta solidaritate în a rezolva problemele care afectează
comunitatea locală sau comunitatea largă;

24
Centrul Naţional Europass (CNE) este parte a Agenţiei Naţionale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi
Formării Profesionale (ANPCDEFP). Prezentarea celor opt competenţe-cheie: http://www.europass-
ro.ro/index.php?page=prezentare

Istoria culturii, studii interculturale55


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

- capacitatea de a comunica constructiv în situaţii sociale diferite (a tolera alte puncte de


vedere, a conştientiza responsabilitatea individuală şi colectivă);
- capacitatea de a crea încredere şi empatie în alţi indivizi;
- capacitatea de a conştientiza şi înţelege identitatea culturală naţională în interacţiune
cu identitatea culturală a Europei şi a restului lumii;
- capacitatea de a observa şi înţelege puncte de vedere care ţin de contexte culturale
diferite.
Totodată, în cadrul aptitudinilor şi competenţelor de exprimare culturală au fost incluse
următoarele:
- capacitatea de a te exprima artistic printr-o gamă variată de mijloace media, în
concordanţă cu abilităţile individuale;
- capacitatea de a aprecia şi a te bucura de arta diferitelor culturi;
- capacitatea de a-ţi manifesta creativitatea şi a-ţi exprima punctele de vedere faţă de
ceilalţi.

Comunicare interculturală

“Intercultural dialogue is an open and respectful exchange of views between individuals


and groups belonging to different cultures that leads to a deeper understanding of the
other’s world perception.” White Paper on intercultural dialogue

Prin relaţiile interculturale învăţăm despre alţi oameni şi despre culturile lor cât şi despre noi
înşine şi propriul nostru fond cultural.
În lucrarea Intercultural communication in contexts, Martin şi Nakayama prezintă următoarele
trei abordări contemporane ale studierii comunicării interculturale (Martin&Nakayama, 2007,
pp.49-62):
- abordarea ştiinţelor sociale sau funcţionalistă: este bazată pe următoarele supoziţii –
există o realitate externă, care poate fi descrisă; comportamentele umane pot fi
previzibile; cultura este o variabilă care pate fi măsurată.
- abordarea interpretativă: are scopul de a înţelege şi de a descrie comportamentele
umane în cadrul grupurilor culturale specifice pe baza supoziţiilor – experienţele
umane sunt subiective, comportamentul omenesc este creativ mai degrabă decât să fie
uşor previzibil sau determinat; cultura este creată şi menţinută prin comunicare.
- abordarea critică: este axată în principal pe macro-contexte, cum ar fi strcturile
politice sau sociale care influenţează comunicarea.
Aceste abordări sunt bazate pe diferite supoziţii fundamentale referitoare la natura umană,
comportamentul uman şi natura cunoaşterii, fiecare contribuind într-un mod unic la
înţelegerea relaţiei dintre cultură şi comunicare, dar fiecare având, în acelaşi timp, propriile
limite. (Burrell&Morgan, 1988, apud. Martin&Nakayama, 2007, p.49):

Istoria culturii, studii interculturale56


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

Trei abordări ale comunicării interculturale


Abordarea Abordarea Abordarea
ştiinţelor interpretativă critică
sociale (sau
funcţionalistă
)
Disciplina Psihologie Antropologie, Discipline
pe care sociolingvisti diverse
este că
fondată
abordarea
Scopul Descrierea şi Descrierea Schimbare
cercetării predicţia comportamen a
comportamen tului comporta
tului mentului
Presupune Externă şi Subiectivă Subiectivă
ri cu previzibilă şi
privire la materială
realitate
Presupune Previzibil Creativ şi Schimbăto
ri cu voluntar r
privire la
comporta
mentul
uman
Relaţia Comunicarea Cultura este Cultura
dintre este creată şi este
cultură şi influenţată de menţinută spaţiul
comunicar cultură prin luptelor
e comunicare pentru
putere
Contribuţii Identifică Accentuează Recunoaşt
ale variaţiile faptul că, atât e rolul
abordării culturale; comunicarea forţelor
recunoaşte cât şi cultura economice
diferenţele şi diferenţele şi politice
culturale în culturale din cultură
multe aspecte trebuie şi
ale studiate în comunicar
comunicării cadrul unui e; afirmă
dar adesea nu context că toate
ia în interacţiun
considerare ile
contextul intercultur
ale sunt

Istoria culturii, studii interculturale57


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

caracteriza
te de
putere

Sursa: Judith MARTIN, Tomas NAKAYAMA, Intercultural communication in contexts,


fourth edition, McGraw-Hill, New York, 2007, p. 50

Martin şi Nakayama evidenţiază faptul că cele trei abordări – a ştiinţelor sociale,


interpretativă şi critică – operează adesea în modalităţi interconectate sau contradictorii.
Autorii propun o abordare dialectică a comunicării interculturale, care integrează cele trei
abordări expuse şi accentuează natura procesuală, relaţională şi contradictorie a comunicării
interculturale şi care include diverse tipuri de cunoaştere interculturală (Martin&Nakayama,
2007, p.69).

Culturi şi stereotipuri
Comunicarea interculturală poate implica bariere precum stereotipul sau discriminarea.
Stereotipul poate fi definit ca „o credinţă exagerată, stigmatizantă, legată de una sau mai
multe trăsături ale unor categorii de persoane, a cărei funcţie este de a justifica o conduită faţă
de această categorie„ (Allport apud. Dasen, Perregaux şi Rey, 1999, p.88).
Stereotipul desemnează în mod obişnuit o primă reacţie, un „clişeu” care poate fi activat
automat de către o persoană în raport cu toate tipurile de indivizi, grupuri sau obiecte pe baza
înfăţişării lor, a semnalării apartenenţei lor sociale sau culturale sau a oricărui alt gen de
caracteristică vizibilă sau ascunsă. Stereotipurile sunt investite afectiv, pot fi pozitive, sunt cel
mai adesea negative, dar nu sunt niciodată neutre. Stereotipurile implică o generalizare
pornind de la caracteristici particulare observate, ele tind să reducă diversitatea situaţiilor
sociale sau culturale la câteva dimensiuni cărora li se acordă importanţă maximă şi prin
intermediul cărora realitatea este codată. Astfel, stereotipurile generează evaluări şi judecăţi
expeditive şi chiar duc la formarea de prejudecăţi şi comportamente de discriminare pozitivă
sau negativă. Stereotipurile sunt de asemenea rezultatul unor procese de categorisire socială,
care conduc la o accentuare a diferenţelor percepute în raport cu alte grupuri. Astfel, în
categoria stereotipurilor putem încadra felul în care se vorbeşte despre „mentalitatea”
englezilor, despre „caracterul” germanilor sau al americanilor, ca şi cum ar fi grupuri
omogene (Ferréol, Juquois, 2005, pp. 627-630).
În cadrul unei cercetări psiho-sociologice, Simmons studiază stereotipurile pe care anglo-
americanii le vehiculează faţă de mexicanii americani şi invers. Mexicanii sunt priviţi drept
imprevizibili şi misterioşi, de o moralitate scăzută, ostili şi periculoşi, iar aceste stereotipuri
pot justifica excluderea şi discriminarea. Printre stereotipurile legate de mexicani se întâlnesc
şi unele favorabile, ei fiind consideraţi „totdeauna gata să se bucure de muzică şi să
sărbătorească“ (Dasen, Perregaux şi Rey, 1999, p.88).
Cercetările arată că, o dată adoptate, stereotipurile se înlătură greu deoarece oamenii tind să
reţină informaţia care susţine un stereotip dar nu o reţin pe acea care îl contrazice.

Conflictul intercultural
În contextul actual pare mai importantă ca niciodată necesitatea de a înţelege conflictul
intercultural, definit ca şi conflictul dintre două sau mai multe grupuri culturale. Conflictele
Istoria culturii, studii interculturale58
PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

sunt inevitabile şi au loc pe tot cuprinsul globului cât şi la nivele diferite: interpersonal, social,
naţional şi internaţional. Înţelegerea conflictului intercultural este deosebit de importantă
datorită relaţiei dintre cultură şi conflict. Diferenţele culturale pot genera conflicte şi, odată ce
conflictele apar, caracteristicile şi experienţele culturale influenţează modul în care indivizii
gestionează conflictul. Cultura modelează ceea ce oamenii consideră că este valoros şi demn
de luptat pentru a fi păstrat; influeanţează poziţiile oficiale şi modul în care se interpretează
acţiunile altora.
O perspectivă de analiză a conflictului intercultural este cea dialectică. Un exemplu în acest
sens este următorul: La sfârşitul lunii octombrie 2005, revoltele care au început într-o
suburbie a Parisului au început să se răspândească la nivelul întregii naţiuni, în peste 300 de
oraşe situaţia fiind reflectată astfel la nivel global: „O izbucnire fără precedent care a uimit
lumea strică imaginea Franţei în străinătate şi devine din ce ăn ce mai periculoasă pentru
cetăţenii săi.” (Mandonnet, Pelletier, Portrait & Rosso, 2005, apud. Martin&Nakayama, 2007,
p.401). Pe fundalul derulării acestor evenimente, analiştii s-au grăbit să ofere motive pentru
acest conflic social. Mulţi au oferit comparaţii cu propriile lor societăţi. Cu toate acestea,
revoltele din Franţa ale celor marginalizaţi din societatea franceză, în special copiii şi nepoţii
imigranţilor nord-africani subliniază faptul că disputele sunt adesea mai complicate decât apar
la început. Alţi comentatori au identificat ca şi rădăcini ale conflictului nemulţumirea islamică
faţă de Occident. Dintr-o anumită prespectivă, contextul economic, identităţile culturale şi
apartenenţa, contextele politice şi religioase, toate lucrează împreună în dezvoltarea
conflictului. Prin urmare, nu există motive pentru a căuta o sursă unică a conflictului.
Conflictele interculturale pot fi caracterizate de ambiguitate, ceea ce ne determină să apelăm
rapid la stilul nostru specific de gestionare a conflictului, stil pe care l-am învăţat de-a lungul
vieţii. Dacă stilul tău preferat de a gestiona conflictul este de a-l aborda imediat şi te afli într-o
situaţie conflictuală cu cineva care preferă să îl evite, conflictul poate căpăta proporţii sporite
pentru că ambele persoane implicate apelează la propriile lor stiluri preferate.
Aspectele referitoare la limbă pot fi de asemenea importante pentru conflictul intercultural.
Când oamenii nu cunosc limba foarte bine este foarte dificil să gestioneze conflictul în mod
eficient. În acelaşi timp, trebuie menţionatfaptul că tăcerea nu este întotdeauna un lucru
negativ. Uneori ea oferă o perioadă de detensionare, încurajând soluţionarea conflictului.
Martin şi Nakayama prezintă două modalităţi de abordare a conflictului:
- Conflictul ca oportunitate: se consideră că în conflict este implicată o
incompatibilitate percepută sau reală între scopuri, valori, aşteptări, procese sau
rezultate dintre două sau mai multe persoane sau grupuri interdependente; conflictul
este un proces normal, deşi dificl, dar care oferă în cele din urmă posibilitatea de
întărire a relaţiilor. Gestionarea constructivă a conflictului duce la crearea unor relaţii
mai puternice, mai sănătoase şi mai satisfăcătoare. Persoanele implicate în conflict pot
avea diverse beneficii, cum ar fi faptul că dobândesc informaţii noi despre alte grupuri
culturale şi îşi sporesc coeziunea.
- Conflictul ca şi un element destructiv: multe grupuri culturale consideră conflictul ca
fiind în cele din urmă neproductiv pentru relaţii. Conform acestei perspective,
conflictul este o perturbare distructivă a păcii, confruntările sunt distructive şi

Istoria culturii, studii interculturale59


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

ineficiente iar sistemul social nu ar trebui adaptat pentru a răspunde necesităţilor


membrilor ci mai degrabă membrii ar trebui să se adapteze la valorile deja stabilite.
Dacă ar exista un acord unanim asupra modului în care trebuie privit conflictul poate că acesta
ar fi redus. Realitatea este însă alta, iar diferitele orientări care abordează conflictul pot
produce mai mult conflict. Prin îmbrăţişarea abordării dialectice observăm faptul că nicio
abordare a conflictului nu este potrivită în toate situaţiile.
- abordarea conflictului de către ştiinţele sociale: sunt identificate următoarele tipuri de
conflict – conflict afectiv, conflict de interese, conflict de valori, conflict cognitiv,
conflict de scopuri; ca strategii şi tactici de gestionare a conflictului pot fi menţionate
următoarele stiluri – dominarea (strategie demanagement al conflictului prin
intermediul căreia un individ îşi realizează propriul scop pe seama necesităţilor altora);
integrarea (stil caracterizat de schimbul deschis şi direct de informaţie în încercarea de
a ajunge la o soluţie acceptabilă de părţile implicate); compromisul (fiecare dintre
părţile implicate renunţă la ceva pentru a se lua o decizie acceptată reciproc); amabil
(accentuarea aspectelor comune şi diminuarea importanţei diferenţelor şi
incompatibilităţilor); evitarea (reflectă un grad scăzut de îngrijorare faţă de propria
persoană şi faţă de celelalte persoane implicate; în alte contexte culturale, acest stil
poate fi văzut ca şi strategic în menţinerea relaţiilor armonioase).
- abordarea interpretativă şi critică a conflictului: accentuează aspectele sociale şi
culturale ale conflictului; conflictul îşi are rădăcinile în diferenţele culturale din
contextele sociale, economice şi istorice; conflictul social este cel care apare ca o
consecinţă a relaţiilor sociale inegale sau incorecte dintre grupuri diferite.
Sugestii pentru gestionarea conflictului:
- rămâi echilibrat şi nu polariza
- menţine contactul
- recunoaşte existenţa unor stiluri diferite
- identifică-ţi stilul preferat
- fii creativ şi extinde-ţi repertoriul stilului tău
- recunoaşte importanţa contextului în care are loc conflictul
- fii dispus să ierţi
Uneori, două persoane sau grupuri nu pot gestiona conflictul pe cont propriu, prin urmare pot
solicita un mediator, al cărui rol este de a soluţiona conflictul intervenind între părţile
implicate.

Istoria culturii, studii interculturale60


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

Bibliografie:
BECIU, Camelia, DRĂGAN, Ioan, POPESCU-JOURDY, Dana, RIONDET, Odile, Cultures
et communication – regards croisés sur les pratiques, editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2009
BICU, N., Management Comparat, o abordare interculturală, o abordare modernă, Editura
Mirton, Bacău, 2000
BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, volumul I, editura Merididane, Bucureşti,
1994
DASEN, Pierre, PERREGAUX, Christiane, REY, Micheline, Educaţia interculturală, editura
Polirom, 1999
DJUVARA, Neagu, Civilizaţii şi tipare istorice – un studiu comparat al civilizaţiilor, editura
Humanitas, Bucureşti, 2007
DRĂGAN, Gheorghe, Modele culturale comparate, editura Institutul European, Iaşi, 2005
DRÎMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, volumul 1, editura Saeculum I.O., Bucureşti,
1997
DRÎMBA, Ovidiu, Literatură, cultură, civilizaţie, editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2004
DUMITRIU, Anton, Culturi eleate, culturi heracleitice, editura Cartea românească,
Bucureşti, 1987
EMBER, Carol R., EMBER, Melvin, Cross-cultural Research Methods, AltaMira Press,
Walnut Creek, United States of America, 2001
FERRÉOL, Gilles, JUCQUOIS, Guy (coord.), Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor
interculturale, editura Polirom, Iaşi, 2005
GEORGIU, Grigore, Cultură şi comunicare (curs), Şcoala Naţională de Studii Politice şi
Administrative, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2008
HEMPEL, C. G., Aspects of Scientific Explanation, The Free Press, New York, 1965
HUNTINCTON, S., The Clash of Civilisations and the Remaking of World Order, Simon and
Schuster, Sydney, 1997
HUŢU, C.A., Cultură organizaţională şi leadership. Fundamentarea capacităţii competitive
a firmei. Ed. Economică, Bucureşti, 2007
JONES, M., Hofstede-Culturaly Questionable?, Business & Economics Conference, Oxford,
2007
MALIŢA, Mircea, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului
XXI, editura Nemira, 1998
MARTIN, Judith, NAKAYAMA, Thomas, Intercultural communication in contexts, fourth
edition, McGraw-Hill, New York, 2007
MOCKLER, R., Multinational Strategic Management an Integrative Context specific process,
under Strategic Management Group (SMRG); Traducerea în limba română, Editura
Economică, Bucureşti, 2001
MORIN, Edgar, Gândind Europa, editura Institutul European, Iaşi, 2008
NEDELCU, Anca, Fundamentele educaţiei interculturale – Diversitate, minorităţi, echitate,
editura Polirom , Iaşi, 2008
NICA, P., Management. Concepţii şi aplicaţii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004
ONEA, A.,Teză de doctorat ,,Valorizarea diferenţelor culturale în managementul
întreprinderilor româneşti”, Iaşi, 2009
OPREA, Ioan, Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european, editura
Institutul European, Iaşi, 2008
RAGU, N., Comparative Management – A Regional View, Bolinger Publishing Co, 1988,
adaptat şi după O. Nicolescu – Management Comparat, Ed. II Ed. Economica, 2001
VLĂSCEANU, M., Organizaţiile şi cultura organizării, Editura Trei, Bucureşti, 1999
ZAIŢ, D., Management intercultural, Editura Economică, Bucureşti, 2002

Istoria culturii, studii interculturale61


PopaAnişoaraIntroducere în Istoria culturii și studii interculturale

ZAIŢ, D., Poziţionarea creşterii şi convergenţei economice în raport cu specificitatea


culturală, Management intercultural, anul VII, nr. 15, Editura Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi,
pp.36-50, 2006
ZUB, Alexandru, Istoria culturii la o nouă răspântie, în „Xenopoliana“, X, 2002, 1-4
www.europass-ro.ro
www.oxforddictionaries.com
www.salto-youth.net

Istoria culturii, studii interculturale62