Sunteți pe pagina 1din 10

Dialogul Sfântului Părinte Papa Francisc

la întâlnirea cu tineri și cu bătrâni


cu ocazia lansării cărții „Înțelepciunea timpului”
la Institutul Patristic Augustinianum
Roma, 23 octombrie 2018
Federica Ancona (Italia, 26 de ani):
Papa Francisc, astăzi noi tinerii suntem mereu expuși la modele de viață care
exprimă o viziune „folosește și aruncă”, ceea ce dumneavoastră numiți
„cultură a rebutului”. Mi se pare că astăzi societatea ne determină să trăim o
formă de individualism care se termină după aceea în competiție. Nu-mi cer să
dau ceea ce am mai bun din mine, ci să fiu tot mai bună decât ceilalți. Dar am
impresia că acela care cade în acest mecanism la sfârșit ajunge să se simtă un
falit. Care este în schimb drumul spre fericire? Cum pot să trăiesc o viață
fericită? Cum putem noi tinerii să creăm raporturi adevărate și autentice când
totul în jurul nostru pare prefăcut, din plastic?
Papa Francisc:
Prefăcutul este din plastic, este cultura artificiului, ceea ce contează sunt
aparențele, succesul personal, chiar cu prețul de a călca în picioare capul
celuilalt, a merge înainte în această competiție. Cum să fii fericit în această
piață a competiției, a aparențelor? Tu nu ai spus cuvântul: în această piață a
ipocriziei. Spun asta nu în sens moral, ci psihologic și uman. A apare, dar
înăuntru este golul sau strădania pentru a ajunge. Cu privire la asta îmi vine
să-ți spun un gest, un gest pentru a explica ceea ce vreau să spun: mâna
întinsă și deschisă. Mâna competiției este închisă și ia, mereu ia, culege, de
atâtea ori cu prețuri costisitoare, cu prețul disprețuirii celuilalt. Aceasta este
competiția. A deschide mâna este anti-competiție, înseamnă a ne deschide în
mișcare. Competiția în general stă pe loc, face calculele, nu intră în joc, face
calcule. În schimb maturizarea în personalitate merge mereu pe drum, intră în
joc, își murdărește mâinile, are mâna întinsă, pentru a saluta și a îmbrățișa.
Asta mă face să mă gândesc la ceea ce spun sfinții precum și Isus: există mai
multă iubire în a da decât în a primi. Împotriva acestei culturi care elimină
sentimentele: slujirea. Și tu vei vedea că tinerii mai maturi sunt aceia care
merg înainte pe drum cu slujirea. Celălalt cuvânt este că ei riscă. Dacă nu în
viață nu riști, niciodată, niciodată nu vei fi matură, niciodată nu vei spune o
profeție. Numai iluzia adunării pentru a fi sigur, a avea toate asigurările
posibile pentru a fi în ordine. Îmi vine în minte parabola lui Isus despre omul
bogat care făcea hambare mari pentru grâul său și Isus spune acest cuvânt:
nebunule, în seara aceasta vei muri! Cultura competiției nu privește niciodată
sfârșitul. Privește scopul pe care și l-a propus în inima sa pentru a ajunge
cățărându-se, călcând peste capete. În schimb cultura conviețuirii, a
fraternității este o cultură de slujire care se deschide și își murdărește mâinile.
Acest gest al mâinii deschise este esențial. Tu vrei să te salvezi de această
cultură care te face să te simți o falită, cultura rebutului și a competiției:
deschide mâna întinsă, zâmbetul, în mișcare, niciodată așezată, murdărește-ți
mâinile și vei fi fericită.

Tony and Grace Naudi (Malta, 71 și 65 de ani):


Soția mea Grace și cu mine am crescut o familie cu patru copii, un fiu și trei
fiice, și avem cinci nepoți. Ca multe familii, am dat copiilor noștri o educație
catolică și am făcut totul pentru a-i ajuta să trăiască Cuvântul lui Dumnezeu în
viața lor zilnică. Și totuși, în pofida eforturilor noastre ca părinți de a
transmite credința, copiii uneori sunt foarte critici, ne contestă, par să
respingă educația lor catolică. Ce trebuie să le spunem? Pentru noi credința
este importantă. Este dureros pentru noi să-i vedem pe copiii noștri și pe
nepoții noștri departe de credință sau foarte ocupați cu lucrurile mai lumești
sau superficiale. Dați-ne un cuvânt de încurajare și de ajutor. Ce putem face
noi ca părinți și bunici pentru a împărtăși credința cu copiii noștri și nepoții
noștri?

Papa Francisc:
Credința trebuie transmisă în dialect familial, mereu. Gândiți-vă la mama
acelor șapte tineri care este în cartea Macabeilor, de trei ori spune că îi
încuraja în dialect, în limba maternă. Credința se transmite acasă, mereu. Sunt
exact bunicii în momentele mai dificile ale istoriei cei care au transmis
credința. Să ne gândim la dictaturile din secolul trecut. Bunicii erau cei care în
ascuns îi învățau să se roage și care în ascuns îi duceau pe nepoți să fie
botezați. De ce nu părinții? Pentru că aceștia din urmă erau implicați în
filozofia partidului și dacă s-ar fi aflat că își botezau copiii, ar fi pierdut locul
de muncă devenind victime ale persecuțiilor. Povestea o învățătoare dintr-una
din aceste țări că lunea după Paște trebuiau să-i întrebe pe copii: ce ați mâncat
ieri acasă. Despre cei care spuneau „ouă”, trebuia transmisă informația pentru
ca părinții să fie pedepsiți. În aceste momente bunicii au avut o mare
responsabilitate. Credința se transmite în dialect, dialectul din casă, al
prieteniei, al apropierii. Credința nu sunt numai conținuturile Catehismului, ci
este modul de a se bucura, de a se întrista, de a trăi. Există o viață de transmis.
Nu ne putem întreba dacă am eșuat. Noi încercăm să transmitem credința,
apoi lumea face propuneri și atâția tineri se îndepărtează de credință, uneori
făcând alegeri în mod inconștient. Întâi: să nu ne înspăimântăm, să nu
pierdem pacea, vorbind mereu cu Domnul. A nu încerca niciodată să
convingem, deoarece credința nu crește prin prozelitism ci prin atracție, adică
prin mărturie, așa cum spune Benedict al XVI-lea. A-i însoți în tăcere. Îmi vine
în minte o anecdotă a unui conducător sindicalist care la 21 de ani a căzut în
dependență de alcool și trăia numai cu mama. El se îmbăta și dimineața când
mama pleca pentru a lucra ca spălătoreasă, el se prefăcea că doarme. Observa
cum mama îl privea cu duioșie. Asta l-a distrus. Acea tăcere, acea duioșie a
mamei, a distrus toate rezistențele și apoi el și-a făcut o familie bună, o carieră
bună. Tăcerea care însoțește este una dintre virtuțile bunicilor. De atâtea ori
numai tăcerea bună poate ajuta. Apoi dacă unul se întreabă care sunt cauzele
acestei îndepărtări a tinerilor, există un singur cuvânt: mărturiile urâte. Nu
întotdeauna în familie, de atâtea ori le auzi în Biserică: preoți nevrotici,
oameni care spun că sunt catolici și duc o viață dublă, incoerență…
Întotdeauna mărturiile urâte îndepărtează. Și apoi acești oameni care îndură
asta, acuzarea: eu am pierdut credința pentru că am văzut asta și asta… Numai
o contra-mărturie cu blândețea și răbdarea, aceea a lui Isus care suferea, poate
atinge inima. Părinților și bunicilor le sfătuiesc multă înțelegere, duioșie,
mărturie, răbdare și rugăciune: gândiți-vă la sfânta Monica, ea a învins cu
lacrimile. A nu discuta niciodată, niciodată. Este o capcană: copiii vor să-i
aducă pe părinți la discuție.

Rosemary Lane (Statele Unite, 30 de ani):


Sfinte Părinte, am avut privilegiul de a petrece un an adunând înțelepciunea
de la bătrâni din toată lumea pentru cartea Înțelepciunea timpului. Mi s-a
întâmplat să-i întreb pe unii bătrâni cum înfruntă fragilitățile lor,
nesiguranțele lor pentru viitor. O femeie înțeleaptă, Conny Caruso, mi-a spus
că eu nu trebuie să mă las învinsă niciodată. Trebuie să acționez, să lupt, să am
încredere în viață. Dar astăzi încrederea nu poate fi considerată sigură. Și de la
dumneavoastră observ personal acest mesaj de încredere. Mă face să reflectez
că încrederea îmi vine de la persoane care au trăit deja îndelung. Noi tinerii
trăim o viață dificilă, trăim într-o lume instabilă și plină de provocări. Ce ați
spune dumneavoastră, ca bunic, tinerilor care vor să aibă încredere în viață,
care doresc să-și construiască un viitor la înălțimea viselor lor?
Papa Francisc:
Bună treabă ai făcut tu cu aceste interviuri! Eu îți iau ultimul cuvânt: la
înălțimea viselor lor. Răspunsul este începe să visezi. Visează totul. Îmi vine în
minte acel cântec frumos: sognare nel blu dipinto di blu, felice di stare lass? [a
visa în albastru pictat în albastru, fericit de a fi acolo sus]. A visa este cuvântul.
Și a apăra visele așa cum se apără copiii. Acest lucru este greu de înțeles dar
ușor de simțit. Când tu ai un vis și îl păstrezi și îl aperi pentru ca obișnuința
zilnică să nu ți-l ia. A se deschide la noi orizonturi pentru a depăși închiderile.
Trebuie să visați și să luați visele de la bătrâni. A-i purta pe bătrâni și visele
lor. A-i purta pe noi pe acești bătrâni și visele lor. Visul pe care-l primim de la
un bătrân este o povară, este o responsabilitate, trebuie să le ducem înainte.
Există o icoană care se numește sfânta comuniune: un călugăr tânăr care duce
înainte visele unui bătrân. Și nu este ușor, trudește, dar în această iconiță atât
de frumoasă se vede un tânăr care a fost capabil să ia asupra sa visele
bătrânilor și le duce înainte pentru a le face să rodească. Probabil asta va fi de
inspirație. A le duce înainte, îți va face bine. Nu numai să le scrii, ci să le iei și
să le duci înainte și asta îți schimbă inima, te face să crești, te face să te
maturizezi. Ei în vise îți vor spune și ce anume au făcut în viață, greșelile,
eșecurile, succesele. Ia toate acestea și mergi înainte, acesta este punctul de
plecare.
Fiorella Bacherini (Italia, 83 de ani):
Papa Francisc, sunt preocupată. Am trei copii. Unul este iezuit ca
dumneavoastră. Au ales viața lor și merg înainte pe drumul lor. Dar privesc și
în jurul meu, privesc la țara mea, la lume. Văd crescând dezbinările și violența.
De exemplu, am rămas foarte uimită de duritatea și de cruzimea la care am
fost martori în tratarea refugiaților. Nu vreau să discut de politică, vorbesc
despre umanitate. Cât de ușor este a face să crească ura printre oameni! Și îmi
vin în minte momentele și amintirile de război pe care le-am trăit când eram
mică. Cu ce sentimente înfruntați dumneavoastră acest moment dificil din
istoria lumii?

Papa Francisc:
Mi-a plăcut: nu vorbesc de politică, di despre umanitate. Acest lucru este
înțelept! Tinerii nu au experiența celor două războaie. Eu am învățat de la
bunicul meu care a fost în primul război mondial în Piave și am învățat atâtea
lucruri din povestirile sale. Și cântecele foarte ironice împotriva regelui și a
reginei. Durerile războiului. Apoi ce lasă războiul: milioanele de morți ale
marelui măcel. Apoi a venit al doilea război mondial, l-am cunoscut la Buenos
Aires cu atâția migranți care au venit, atâția. Italieni, polonezi, germani.
Ascultându-i înțelegeam ce este un război care la noi nu se cunoștea. Este
important ca tinerii să cunoască rezultatul celor două războaie din secolul
trecut. Este o comoară negativă, dar o comoară de transmis pentru a crea
conștiințe. O comoară care a făcut să crească arta italiană, cinematografia de
după război este o școală de umanism. Ca tinerii să cunoască asta pentru ca să
nu cadă în aceeași eroare. A înțelege cum crește un populism, de exemplu cel
al lui Hitler în 1922 și 1923. Ca să știe cum încep populismele: semănând ură.
Nu se poate trăi semănând ură. Noi în experiența religioasă – să ne gândim la
Reformă – am semănat ură, din ambele părți, protestanți și catolici. Astăzi
încercăm să semănăm gesturi de prietenie. A semăna ură este ușor și nu
numai pe scena internațională, ci și în cartier: unul merge și vorbește de rău
pe vecinul sau pe vecina și seamănă ură… A semăna ură prin comentarii și
prin bârfe – de la război cobor la bârfe, dar sunt din aceeași specie – înseamnă
a ucide. A ucide faima celuilalt, pacea, înțelegerea în familie, în cartier, la locul
de muncă. A face să crească geloziile. Ce fac eu când văd că Mediterana este un
cimitir? Spun adevărul: sufăr, mă rog și vorbesc. Nu trebuie să acceptăm
această suferință, nu trebuie să spunem: se suferă peste tot… Astăzi este al
treilea război mondial pe bucățele. Priviți locurile de conflict: lipsă de
umanitate, agresiune, ură, între culturi, între triburi… și religia deformată
pentru a putea urî mai bine. Al treilea război mondial este în desfășurare, cred
că nu exagerez în asta. Îmi vine în minte această profeție a lui Einstein: al
patrulea război mondial va fi făcut cu pietre și bastoane pentru că al treilea va
distruge totul. A semăna ură este un drum de distrugere, de sinucidere. Asta se
poate acoperi cu atâtea motive, acel tânăr din secolul trecut în 1922 (Hitler)
acoperea cu puritatea rasei… Acum cu migranții: a primi pe migrant este un
mandat biblic, pentru că și Isus a fost migrant în Egipt. Europa a fost făcută de
migranți, atâtea curente migratoare au făcut Europa de astăzi. Apoi Europa
are conștiința că în momentele urâte, alte țări precum America au primit
proprii migranți europeni și știu ce înseamnă asta. Înainte de a da o evaluare
cu privire la migrații, trebuie să reluăm istoria noastră europeană. Eu sunt fiu
de migranți care au mers în Argentina. În America atâția care au prenume
italian, migranți primiți cu inima și ușa deschisă. Închiderea este începutul
sinuciderii. Este adevărat că trebuie primiți și însoțiți migranții, dar mai ales
trebuie integrați. Dacă noi primim așa, fără integrare, nu facem o slujire bună.
Este nevoie de integrare. Suedia a fost un exemplu în acest sens. Câți
argentinieni ai noștri și uruguayeni în timpul dictaturii s-au refugiat în Suedia
și imediat au fost integrați cu școala, locul de muncă… În Suedia m-au salutat
o ministră fiică a unui suedez și a unui migrant din Africa. În schimb, tragedia
de la Zaventem (atentatele din Belgia, nt), n-a fost făcută de străini, ci de tineri
belgieni care erau ghetoizați într-un cartier, au fost primiți dar nu integrați.
Un guvern trebuie să aibă inima deschisă pentru a primi, structurile bune
pentru a parcurge drumul integrării precum și prudența de a spune: până aici
pot, mai mult nu pot. Este nevoie ca toată Europa să se pună de acord, nu ca
povara să fie purtată de trei-patru țări… Noul cimitir european se numește
Mediterana, Egee.
Yennifer Tatiana Valencia Morales (Columbia, 20 de ani):
Papa Francisc, adunând istoriile din această carte am rămas profund
impresionată de viața bătrânilor. Ați ascultat atâtea istorii în viața
dumneavoastră. Ce v-a determinat să acceptați acest proiect și să ascultați
istoriile de viață ale persoanelor bătrâne prezente în această carte? În această
carte multe istorii sunt ale bătrânilor care trăiesc situații de mare sărăcie,
oameni irelevanți în ochii lumii, ai societății. Nimeni n-ar sta să le asculte.
După ce ați ascultat istorii de viață dumneavoastră vă simțiți atins, schimbat?
Vă place să ascultați istorii de viață? Vă ajută în meseria dumneavoastră de
papă?

Papa Francisc:
Da, îmi place, când sunt la audiențele de miercuri și încep să-i salut pe
oameni, mă opresc acolo unde sunt copii și bătrâni. Atâtea experiențe, voi
spune una din ele. Era o pereche care împlinea 60 de ani de căsătorie, se
căsătoriseră de tineri. Le-am pus întrebarea: merita acest drum? Și ei s-au
privit între ei și m-au privit din nou. Aveau ochii umezi și au spus: „Suntem
îndrăgostiți!”. Niciodată nu m-aș fi gândit la un răspuns așa de modern de la o
pereche care împlinea 60 de ani de căsătorie. Mereu întâlnești lucruri noi care
te ajută să mergi înainte. Cu aceste experiențe am înțeles capacitatea de a visa
pe care o au bătrânii: mereu este un sfat, deschis, nu imperativ, cu duioșie.
Aceste sfaturi îmi dădeau un pic sensul istoriei și al apartenenței. Propria
noastră identitate nu este în cartea de identitate pe care o avem, ci are
rădăcini. Ascultându-i pe bătrâni noi găsim rădăcinile noastre. Dacă tai
rădăcinile, copacul nu va crește, nu va da roade. Nu înseamnă să ne închidem,
ci să facem ca trufa: se naște aproape de rădăcină, ia totul și apoi uite ce
bijuterie! A lua sucul din rădăcină, istoriile, și asta îți dă apartenența la un
popor. Și apoi această apartenență îți dă identitatea. Pentru ce astăzi sunt
atâția tineri lichizi? Nu este vina lor, este vina acestei dezlipiri de rădăcini, de
această istorie. O altă experiență pe care am avut-o este aceea pe care o au
tinerii când merg să trăiască la o casă de odihnă la Buenos Aires: primul
cuvânt, este plictisitor. Cu cât merg mai mult cu chitara și bătrânii încep să se
dezvăluie și tinerii sunt cei care nu vor să mai plece și continuă să cânte pentru
că are loc această conexiune. Când Maria și Iosif îl duc pe Pruncul Isus la
templu sunt primiți de doi bătrâni. Acel înțelept care inventează o liturgie de
laudă adusă lui Dumnezeu și acea bătrână care o face pe bârfitoarea și știe să
transmită ceea ce a descoperit în întâlnirea cu Isus. Biblia spune de patru ori
că sunt mișcați de Duhul.

Martin Scorsese (Statele Unite, 75 de ani):


Sfinte Părinte, astăzi persoanelor le este atât de greu să se schimbe, să creadă
în viitor. Nu se mai crede în bine. Privim în jurul nostru, citim ziarele și se
pare că de acum viața lumii este marcată de rău, chiar și de teroare și de
umilire. Și Biserica este lovită de aceste probleme. În ce mod poate astăzi o
ființă umană să trăiască o viață bună și dreaptă într-o societate în care ceea ce
determină la acțiunea cu aviditate și vanitate, unde puterea se exprimă cu
violență?

Papa Francisc:
În ce mod poate supraviețui credința unei tinere femei și a unui tânăr bărbat?
Cum poate fi ajutată Biserica în acest efort? Astăzi se vede mai clar cum se
acționează cu cruzimea, peste tot, rece în calculele pentru a-l ruina pe celălalt.
Și una dintre formele de cruzime care mă atingeau în lumea drepturilor
umane este tortura, în această lume tortura este pâinea noastră de fiecare zi. Și
tortura este distrugerea demnității umane. Odinioară îi sfătuiam pe tinerii
părinți cum să-i corecteze pe copii: uneori trebuie folosită filozofia practică a
palmei – o pălmuță – dar niciodată pe față, pentru că asta elimină demnitatea!
Voi știți unde trebuie s-o dați… Tortura este joc cu demnitatea persoanelor,
violența pentru a supraviețui, violența în anumite cartiere unde dacă nu furi,
nu mănânci. Această cultură n-o putem nega. Cum trebuie acționat în fața
marii cruzimi? Cum trebuie învățat și transmis tinerilor că cruzimea este un
drum greșit care ucide persoana, umanitatea, comunitatea? Aici este un
cuvânt pe care trebuie să-l spunem: cu înțelepciunea plânsului, darul
plânsului. În fața acestor cruzimi, plânsul este uman și creștin, pentru că
înmoaie inima și este izvor de inspirație. Isus în momentele mai dificile ale
vieții sale, a plâns. A plânge, nu vă fie frică să plângeți cu privire la aceste
lucruri. Suntem umani. Apoi trebuie împărtășită experiența, și vorbesc din
nou despre empatie. A nu-i condamna pe tineri (așa cum tinerii nu trebuie să-i
condamne pe bătrâni). Și aceasta este empatia transmiterii valorilor. Apoi
apropierea, care face minuni. Nonviolența dar blândețea, duioșia, aceste
virtuți umane care par mici dar sunt capabile să depășească conflictele cele
mai urâte. Apropiere față de cei care suferă, apropiere de probleme, apropiere
între tineri și bătrâni. Sunt puține lucruri și astfel se transmite o experiență și
se maturizează: tinerii, noi înșine și toată omenirea.