Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
RĂSPUNDEREA PENALĂ
1.CONSIDERAŢIUNI PRELIMINARE
1.1 NOŢIUNE
2.FELURILE AMNISTIEI
3.CARACTERELE AMNISTIEI
4.CONDIŢIILE AMNISTIŢIEI
Durata temenelor este stabilită de lege, în timp ce calculul împlinirii lor este
atributul organelor judiciare.
Potrivit art.154 alin.2 C.pen termenele prescripţiei răspunderii penale se
socotesc de la data săvârşirii infracţiunii, adică din ziua în care a luat sfârşit
activitatea infracţională, indiferent de forma pe care a imbrăcat-o infracţiunea
(tentativă sau fapt consumat).
În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii
sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei
acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii
ultimului act.
(3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii
penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se
calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
(4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite
faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care
acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea
majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului.
Astfel legiuitorul a reglementat şi situaţia infracţiunilor progresive al căror
termen de prescripţie va fi calculat în raport cu pedeapsa rezultatului produs; a
celor de obicei, cât şi cea a infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale faţă
de un minor.
1.ASPECTE GENERALE
Având în vedere că infracţiunea este cea mai gravă faptă antisocială în sfera
încălcărilor legii, în general, reacţia socială, reacţia de constrângere care se
realizează în cadrul răspunderii penale este obligatorie. În plan concret,
obligativitatea răspunderii penale sau inevitabilitatea acesteia presupune că în
cazul săvârşirii unei infracţiuni, statul, prin organele sale specializate să aibă
dreptul şi obligaţia, în acelaşi timp să identifice făptuitorul şi să aplice o
sancţiune, conform prevederilor legii.
Dar această trage la răspundere este uneori limitată, deoarece legiuitorul a
precăzut ca anumite infracțiuni (mai puțin grave apreciem noi) să fie judecate
la plângerea prealabilă a celui care a suferit o vătămare de pe urma infracțiunii.
Plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea în înțelesul său
procesual penal, adică modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală
cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
Diferența este că în cazul faptelor în care nu este necesară plângerea
prealabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, organele de urmărire
penală pot să pună în mișcare acțiunea penală fără a fi necesar concursul
vreunei alte persoane.
Plângerea penală se deosebește și de denunț (un alt mod de sesizare al
organelor de urmărire penală), care este un act al unei persoane ce conține date
sau elemente cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
Titularul plângerii prealabile este doar persoana fizică sau juridică care a
suferit o vătămare de pe urma săvârșirii infracțiunii iar în plângerea prealabilă
atunci când este obligatorie este un act de procedibilitate și pedepsibilitate în
lipsa căruia, organele de urmărire penală și instanța de judecată nu va putea să
îl tragă la răspundere pe cel vinovat.
Potrivit art.157 alin.2, fapta care a adus vătămare mai multor persoane
atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine numai
de către una dintre ele (indivizibilitatea activă). În alin.3 al aceluiaşi articol se
prevede că fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la
săvârşirea ei, chir dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire
numai la unul dintre ei (indivizibilitate pasivă).
Conform art. 159 N.C.P: (1) Împăcarea poate interveni în cazul în care
punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o
prevede în mod expres.
(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a
intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
(4) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face
numai de reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu
restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
(5) În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său
legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia.
Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi
persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au
participat la comiterea aceleiaşi fapte.
(6) În cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei
juridice vătămate, dispoziţiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător