Sunteți pe pagina 1din 13

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ

RĂSPUNDEREA PENALĂ

SECTIUNEA I: ASPECTE GENERALE

1.CONSIDERAŢIUNI PRELIMINARE

Pentru ca legea penală să-şi realizeze scopul, răspunderea penală este


consecinţa obligatorie a săvârşirii unei infracţiuni. Inevitabilitatea răspunderii
penale este un principiu al instituţiei ca atare, principiu care evidenţiază aspectul
de constrângere al răspunderii penale care se materializează în dreptul şi obligaţia
statului de a aplica pedeapsa sau alte sancţiuni penale persoanelor care au săvârşit
infracţiuni.
Fără inevitabilitatea răspunderii penale, asa cum s-a spus, întregul
mecanism al reglementării juridice a relaţiilor de apărare sociale ar deveni
inoperant, autoritatea legii ar fi grav compromisă iar ordinea în drept n-ar putea fi
restabilită.
În planul dreptului procesual penal, inevitabilitatea răspunderii penale se
exprimă sub forma principiului oficialităţii acţiunii penale.

2.NOŢIUNEA ŞI SCOPUL CAUZELOR CARE ÎNLĂTURĂ


RĂSPUNDEREA PENALĂ

Cauzele care înlătură răspunderea penală au fost definite ca instituţii de


drept penal destinate să asigure constrângerii juridice penale, o incidenţă şi
funcţionare care să corespundă scopurilor legii penale şi scopurilor pedepsei. Ele
se întemeiază pe anumite realităţi care se pot ivi în legătură cu aplicarea
sancţiunilor penale şi care, din punct de vedere social-uman şi politic penal,
trebuie să fie ţinute în seamă la realizarea unei juste şi utile represiuni.
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu se confundă nici cu
dezincriminarea deoarece ele înlătură răspunderea penală în raport cu trecutul,
deci pentru fapte săvârşite, în vreme ce dezincriminaea produce efecte şi pentru
trecut, dar mai ales pentru viitor.

3.CADRUL LEGAL AL CAUZELOR CARE ÎNLĂTURĂ,


RĂSPUNDEREA PENALĂ. ASPECTE COMUNE.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în Titlul VII al


părţii generale a Codului Penal. Aceste cauze cu efecte ample în planul
răspunderii penale sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii
prealabile sau retragerea acesteia şi împăcarea părţilor.
În general cauzele care înlătură răspunderea penală nu produc efecte în
raport cu consecinţele extrapenale ale infracţiunii săvârşite.
Pe lângă cauzele prevăzute în Titlul VII al părţii generale, Codul penal
instituie si alte cauze de înlăturare a răspunderii penale prin norme prevăzute în
partea specială.

SECŢIUNEA a II-a: AMNISTIA

1.NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE AMNISTIEI

1.1 NOŢIUNE

Amnistia este un act de clemenţă al puterii legiuitoare prin care, în temeiul


unor considerente social-politice şi de politică penală şi în condiţii anume
prevăzute, se înlătură răspunderea penală sau consecinţele acesteia pentru
infracţiuni săvârşite până la data adoptării lui.
Amnistia este astfel o cauză care stinge raportul juridic de conflict sub
aspectelor pedepselor și al măsurilor educative, fiind după cum am arătat un act
de iertare al legiuitorului.
Se impune precizarea că fapta este și rămâne infracțiune, pedepsită de
legiuitor, și astfel se exclude doar răspunderea penală, dar cei care comit fapte
ulterior intrării în vigoare a actului de clemență sau cei care nu îndeplinesc
condițiile (în cazul amnistiei condiționate) urmează a fi trași la răspundere potrivit
dreptului comun.

1.2 TRĂSĂTURILE AMNISTIEI

În primul rând amnistia este un act de clemenţă, adică un fel de iertare


pentru anumite infracţiuni săvârşite într-un anumit interval de timp.
Actul în sine este de competenţa puterii legiuitoare, a Parlamentului.
Fiind un act de clemenţă, de iertare a celor care au săvârşit anume infracţiuni, este
firesc ca această iertare să nu o poată acorda decât puterea care a incriminat faptele
respective ca infracţiuni.
O trăsătură importantă a aministiei are în vedere efectele ei în sensul că ele
privesc anumite infracţiuni, de regulă, specificate în actul prin care se acordă şi
care sunt săvârşite într-o anumită perioadă de timp, respectiv înainte de adoptarea
actului.

2.FELURILE AMNISTIEI

În funcţie de momentul în care se adoptă actul de clemenţă, se distinge între


amnistia înainte de condamnare, amnistia după condamnare, care poate
interveni înainte sau în timpul executării pedepsei sau a altor sancţiuni penale şi
amnistia postexecutorie care intervine după executarea pedepselor sau a altor
sancţiuni penale.
În raport cu sfera de cuprindere, amnistia poate fi generală atunci când se
acordă pentru toate infracţiunile săvârşite până la data acordării ei, si specială,
atunci când este acordată numai pentru anumite infracţiuni, infracţiuni
determinate după anumite criterii cum ar fi: natura infracţiunilor, gravitatea
acestora, persoana care le-a săvârşit.
Trebuie să facem distincţia între amnistia necondiţionată (pură şi simplă),
caz în care beneficiarul ei, ca atare, nu este supus vreunei condiţii, şi amnistia
condiţionată, situaţie în care amnistiţia ca atare este condiţionată de îndeplinirea
unor cerinţe care pot privi infracţiunile sub anumite aspect obiective sau
subiective, condiţiile în care au fost săvârşite ori pe infractor prin prisma vârstei,
antecedentelor etc.

3.CARACTERELE AMNISTIEI

Privită prin prisma incidenţei sale, amnistia are întotdeauna un caracter


real. Ca urmare, deci ea operează in rem, în sensul că priveşte faptele săvârşite.
Faţă de subiecţii răspunderii penale, amnistia are un caracer obligatoriu.
Caracterul obligatoriu al amnistiei se evidenţiază mai ales în raport cu organele
de stat care exercită constrângerea ca element predominant în cadrul răspunderii
penale (organele de cercetare şi urmărire penală, instanţele de judecată, etc) şi
derivă din împrejurarea că amnistia este acordată prin lege.
Deși amnistia are în principiu doar caracter in rem unele consecințe pot
surveni doar dacă sunt îndeplinite anumite condiții persoanale, iar pe de altă parte
nimic nu îl împiedică pe legiuitor să prevadă atât condiții reale cât și personale,
amnistia având astfel un caracter mixt, real și personal.

4.CONDIŢIILE AMNISTIŢIEI

O primă condiţie care se cere îndeplinită pentru ca amnistia să fie incidentă


priveşte momentul săvârşirii infracţiunilor. Prin definiţie, aminstia nu se poate
aplica decât faptelor comise până la data adoptării actului prin care ea se acordă.
Cu alte cuvinte, activităţile infracţionale pentru a intra sub incidenţa actului de
amnistie trbuie să se situeze în timp, înainte de data la care a fost adoptat acest
act.
Prezentând diferite tipuri sau feluri de amnistie, am arătat că, practic,
întotdeauna beneficul amnistiei ca atare este condiţionat.
Condiţiile în sine privesc fie infracţiunea, fie pe infractor. Verificarea
îndeplinirii lor este în special atributil organelor judiciare, şi este obligatorie.
5.EFECTELE AMNISTIŢIEI

Dacă amnistia intervine înainte de pronunţarea unei hotărâri de


condamnare, are ca efect înlăturarea răspunderii penale în temeiul art.152 alin. C.
pen. Practic, în sfera dreptului procesual penal efectul echivalează cu
imposibilitatea începerii procesului penal sau cu încetarea lui în ipoteza în care a
început, indiferent de faza în care se află.
Conf. art. 152 alin. 1 aministia va avea efect asupra măsurilor educative,
însă nu va produce efecte cu privire la măsurile de siguranță sau la drepturile
persoanei vătămate. Considerentele care ar justifica această opţiune a
legiuitorului ar ţine caracterul eminamente preventiv şi nerepresiv al celor două
categorii de sancţiuni de drept penal, care sunt luate şi în interesul făptuitorului
pentru ca acasta să nu fie expus, în sensul de a săvârşii din nou fapte prevăzute de
legea penală.
Amnistia nu produce efecte în raport cu consecinţele civile care izvorăsc
din fapta infracţională săvârşită pentru că dreptul la despăgubire aparţine celui
păgubit şi ca urmare statul nu poate renunţa prin amnistiţie la un drept care nu-i
aparţine.
De asemenea, amenda penală încasată anterior intervenirii amnistiei nu se
restituie.

În situația specială a infracțiunilor continuate, complexe, continue și de


obicei incidența actului de iertare se stabilește în funcție de data încetării
elementului material. Astfel, dacă toate actele actele au încetat înainte de intrarea
în vigoare a legii, amnistia se va aplica. Dacă o persoană minoră săvârșește o
infracțiune dar continuă săvârșirea ei și după împlinirea ei după vârsta de 18 ani
ea va răspunde penal ca o persoană majoră, iar actul de amnistie nu va produce
efecte deși, inculpatul era minor la data promulgării actului de amnistie. Aceasta
este regula denumită unicitatea dreptului penal.
În cazul infracțiunilor progresive incidența legii de amnistie se va stabili în
raport cu data executării acțiunii sau inacțiunii interzise, deoarece acesta este
momentul săvârșirii infracțiunii.
SECŢIUNEA a III-a: PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

Prescripția răspunderii penale este o cauză care înlătură răspunderea penală


și deci stinge raportul juridic de conflict, deoarece acesta nu a fost soluționat într-
o perioadă de timp rezonabilă.
Cu alte cuvinte prescripția răspunderii penale nu este o cauză care exclude
infracțiunea, ci o cauză care determină imposibilitatea aplicării sau luării
sancționilor de drept penal – pedepse, măsuri educative sau măsuri de
siguranță.
Dacă anumite raporturi juridice de conflict nu au fost soluționate într-un
timp rezonabil este necesar ca legiuitorul să prevadă faptul că, după împlinirea
termenelor stipulate, răspunderea penală să nu mai poată fi angajată.
Astfel se pune căpăt incertitudinii legate de săvârșirea infracțiunii pe de-o
parte, iar pe de altă deoarece prin trecerea timpului exemplaritatea pedepsei
dispare cu atât mai mult din punct de vedere al mentalității colective, fapta
deja fusese uitată de către societate.
Desigur, s-a adus argumentul și faptului că odată cu trecerea timpului există
riscul deloc de neglijat ca anumite probe să dispară sau să se deterioreze existând
riscul unor condamnări tardive sau incorecte.

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND PRESCRIPŢIA ÎN DREPTUL


PENAL

Normele juridice în general, au un caracter temporar, atât sub aspectul


duratei lor în timp, cât şi sub aspectul efectelor pe care le produc.
Prescripţia în dreptul penal este reglementată sub două modalităţi, respectiv
prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei.

2. NOŢIUNEA PRESCRIPŢIEI RĂSPUNDERII PENALE

În Capitolul I, destinat unor probleme generale ce privesc instituţia


răspunderii penale, am arătat că promptitudinea în tragerea la răspundere a celor
care au săvârşit infracţiuni este un principiu caer guvernează instituţia în sine.
Realitatea a demonstrat că sunt cazuri în care tragerea la răspundere
a infractorilor nu s-a putut realiza prompt şi deci, în timp util, fie datorită
împrejurării că infracţiunile nu au fost descoperite la timp, fie datorită faptului că
infractorii nu au putut fi identificaţi sau prinşi.
În aceste situaţii este evident că trecerea timpului are consecinţe reale care
nu pot fi trecute cu vederea în planul răspunderii penale.
În primul rând trecerea timpului stinge rezonanţa, ecoul pe care fapta l-a
avut în plan social. Fapta ca atare, în general, se stinge din memoria oamenilor,
probele dispar sau se degradează în materialitatea lor sau din memoria martorului,
împrejurare ce îngreunează considerabil sau face chiar imposibilă tragerea la
răspundere penală.
În lumina celor expuse putem defini prescripţia răspunderii penale ca
fiind o cauză care înlătură răspundeea penală pentru o infracţiune datorită
trecerii în anumite condiţii, a unui interval de timp de la data săvârşirii ei.-
Prescripţia răspunderii penale are un caracter real pentru că ţine în principal
de faptă, de momentul în care aceasta s-a săvârşit.

3.TERMENELE PRESCRIPŢII RĂSPUNDERII PENALE

Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul:


a) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la
care au fost comise;
b) infracţiunilor prevăzute la art. 188 şi 189 şi al infracţiunilor intenţionate urmate
de moartea victimei.
(3) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor prevăzute
la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau
specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii.

3.1 DURATA TERMENELOR

Stabilitatea termenelor, a duratei lor, reprezintă, în cazul prescripţiei o


chestiune care ţine de însăşi esenţa instituţiei.
Portivit art. 154 C. pen. termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
care nu depăşeşte un an sau amenda.

În cazul infracţiunilor săvîrşite de minori, temenele prescripţiei răspunderii


penale se reduc la jumătate.
3.2 CALCULUL TERMENELOR DE PRESCRIPŢIE

Durata temenelor este stabilită de lege, în timp ce calculul împlinirii lor este
atributul organelor judiciare.
Potrivit art.154 alin.2 C.pen termenele prescripţiei răspunderii penale se
socotesc de la data săvârşirii infracţiunii, adică din ziua în care a luat sfârşit
activitatea infracţională, indiferent de forma pe care a imbrăcat-o infracţiunea
(tentativă sau fapt consumat).
În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii
sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei
acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii
ultimului act.
(3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii
penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se
calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
(4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite
faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care
acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea
majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului.
Astfel legiuitorul a reglementat şi situaţia infracţiunilor progresive al căror
termen de prescripţie va fi calculat în raport cu pedeapsa rezultatului produs; a
celor de obicei, cât şi cea a infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale faţă
de un minor.

4. INTRERUPEREA ŞI SUSPENDAREA CURSULUI


PRESCRIPŢII RĂSPUNDERII PENALE

În măsura în care în intevalele de timp ce reprezintă termenele prescripţiei


s-au intreprins demersuri în planul tragerii la răspundere penală, cursul
prescripţiei se întrerupe, iar în alte situaţii, cursul se suspendă.

4.1 ÎNTRERUPEREA CURSULUI PRESCIPŢIEI

Conf. art. 155 alin. 1 N.C.P: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii


penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză” fiind
astfel elimnată menţiunea cu privirea la faptul că doar actele ce trebuie comunicate
învinuitului/inculpatului întrerup cursul prescripţiei.
Potrivit art. 155 alin. 2, după fiecare întrerupere, începe să curgă un nou
termen de prescripţie. Noul termen se calculează din momentul, de la data
efectuării actului de întrerupere.
Întreruperea produce efecte în raport cu toţi participanţii, chiar dacă actul
de întrerupere piveşte numai pe unii dintre ei.
Termenele prevăzute în art.154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi
socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.
O nouătate este însă şi alin. 5 al art. 155 N.C.P care prevede: „ Admiterea
în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou
termen de prescripţie a răspunderii penale.”

4.2 SUSPENDAREA CURSULUI PRESCRIPŢIEI

Cursul prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o


dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Două sunt categoriile de cauze care pot determina suspendarea cursului
prescripţiei răspunderii penale. În prima categorie intră acele situaţii în care
tragerea la răspundere este împiedicată de nerealizarea unei condiţii expres
prevăzută de o dispoziţie legală.
A doua categorie de cauze care determină suspendarea prescripţiei
răspunderii penale priveşte împrejurările de neprevăzut sau de neînlăturat care
împiedică pentru o anumită perioadă desfăşurarea activităţii judiciare, cum ar fi:
un cutremur de pământ, o inundaţie, etc
Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

5. EFECTELE PRESCRIPŢIEI RĂSPUNDERII PENALE

Prescripţia răspunderii penale are ca efect înlăturarea răspunderii penale


pentru orice infracţiuni săvârşite cu excepţia infracţiunilor declarate
imprescriptibile. Această excepţie este prevăzută în art. 153 alin 2 și 3 C.pen şi se
întemeiază pe ideea că în cazul săvârşirii acestor infracţiuni, datorită gravităţii lor
şi a periculozităţii deosebite a făptuitorului trecerea timpului nu produce în plan
social juridic acel mutaţii care să justifice renunţarea la constrângerea penală.
Trecând cu vederea temeiurile care justifică pe deplin prescripţia
răspunderii penale, trebuie să arătăm că beneficiul efectelor sale este de multe ori
şi consecinţa unor carenţe ce există în activitatea organelor judiciare, să identifice
şi să prindă pe cei care le-au săvârşit, aplicându-le sancţiunile prevăzute de lege.
SECŢIUNEA a IV-a:
LIPSA PLÂNGERII PREALABILE SAU RETRAGERA ACESTEIA

1.ASPECTE GENERALE

Având în vedere că infracţiunea este cea mai gravă faptă antisocială în sfera
încălcărilor legii, în general, reacţia socială, reacţia de constrângere care se
realizează în cadrul răspunderii penale este obligatorie. În plan concret,
obligativitatea răspunderii penale sau inevitabilitatea acesteia presupune că în
cazul săvârşirii unei infracţiuni, statul, prin organele sale specializate să aibă
dreptul şi obligaţia, în acelaşi timp să identifice făptuitorul şi să aplice o
sancţiune, conform prevederilor legii.
Dar această trage la răspundere este uneori limitată, deoarece legiuitorul a
precăzut ca anumite infracțiuni (mai puțin grave apreciem noi) să fie judecate
la plângerea prealabilă a celui care a suferit o vătămare de pe urma infracțiunii.
Plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea în înțelesul său
procesual penal, adică modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală
cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
Diferența este că în cazul faptelor în care nu este necesară plângerea
prealabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, organele de urmărire
penală pot să pună în mișcare acțiunea penală fără a fi necesar concursul
vreunei alte persoane.
Plângerea penală se deosebește și de denunț (un alt mod de sesizare al
organelor de urmărire penală), care este un act al unei persoane ce conține date
sau elemente cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
Titularul plângerii prealabile este doar persoana fizică sau juridică care a
suferit o vătămare de pe urma săvârșirii infracțiunii iar în plângerea prealabilă
atunci când este obligatorie este un act de procedibilitate și pedepsibilitate în
lipsa căruia, organele de urmărire penală și instanța de judecată nu va putea să
îl tragă la răspundere pe cel vinovat.

2.PLÂNGEREA PREALABILĂ, CONDIŢIE A RĂSPUNDERII


PENALE

Plângerea prealabilă este o instituţie cu dublă natură juridică, fiind


reglementată atît de normele dreptului penal, cât şi de normele dreptului
procesual penal. Din punct de vedere al dreptului penal, plângerea prealabilă
apare ca o condiţie a răspunderii penale. Plângerea prealabliă se deosebeşte de
plângerea ca mod de sesizare a faptei.
Pentru ca plângerea pralabilă să fie o o condiţie a răspunderii penale, trebuie
să îndeplinească cumulativ anumite cerinţe:
a) să fie în primul rând prevăzută ca atare, în mod expres în conţinutul textului
de lege care incriminează fapta ca infracţiune.
b) Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută de persoana vătămată
c) Plângerea prealabilă, pentru a produce efectul ce îi este specific,
declanşarea procesului de tragere la răspundere penală a făptuitorului,
trebuie să mai indeplinească anumite cerinţe cu privire la forma , locul şi
termenul de introducere.
Aceste cerinţe sunt prevăzute şi reglementate de normele dreptului procesual
penal.

3. LIPSA PLÂNGERII PREALABILE SAU RETRAGEREA


ACESTEIA, CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

3.1 LIPSA PLÂNGERII PREALABILE

În conformitate cu art.157 C.pen ”(1) În cazul infracţiunilor pentru care


punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei
plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri
înlătură răspunderea penală.
(2) Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea
penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre
ele.
(3) Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice
care au participat la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a
făcut numai cu privire la una dintre acestea.
(4) În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce
este reprezentată de făptuitor, acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din
oficiu.
(5) Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta
a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru
introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.”

Plîngerea prealabilă lipseşte în primul rând în situaţia în care persoana


vătămată nu a formulat-o ca atare. Neintroducerea plângerii echivalează ci o
manifestare de voinţă unilaterală a persoanei vătămate, care potrivit legii, are
ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită.

3.2 RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE

Retragerea plângerii prealabile are o semnificaţie juridică asemănătoare cu


lipsa plângerii cu menţiunea că, în acest caz, este vorba de o reevaluare a unei
manifestări de voinţă iniţiale, în sensul că se revine asupra intenţiei exprimate
prin introducerea anterioară în condiţiile legii a plângerii prealabile.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată, adică
să privească atât aspectul penal, cat şi pe cel civil şi să nu fie întemeiată în
anumite condiţii.
Cu privire însă retragerea plângerii legiuitorului a înţeles să reglementeze
mai bine această instituţie şi i-a alocat un articol întrg, astfel conform Art. 158.
N.C.P – (1) Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la
pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei
plângeri prealabile.
(2) Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei
cu privire la care plângerea a fost retrasă.
(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii
prealabile se face numai de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de lege.
(4) În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale
este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea
penală a fost pusă în mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii
produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.

4. ALTE ASPECTE PRIVIND PLÂNGEREA PREALABILĂ

4.1 INDIVIZIBILITATEA RĂSPUNDERII PENALE

Potrivit art.157 alin.2, fapta care a adus vătămare mai multor persoane
atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine numai
de către una dintre ele (indivizibilitatea activă). În alin.3 al aceluiaşi articol se
prevede că fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la
săvârşirea ei, chir dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire
numai la unul dintre ei (indivizibilitate pasivă).

4.2 EXCEPŢIILE CU PRIVIRE LA EFECTELE LIPSEI PLÂNGERII


PREALABILE

Potrivit art.157 alin. 4 C.pen., plângerea prealabilă nu este necesară în cazul


în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu
capacitate de exerciţiu restrânsă. Pe cale de consecinţă, în ipoteza că persoana
vătămată este un minor, lipsa plângerii sau retrgerea acesteia nu mai reprezintă
cauze care înlătură răspunderea penală, care va fi angajată din oficiu în scopul
protejării prin efectul legii a intereselor minorului.
Conform art. 157 alin 5 N.C.P: „ (5) Dacă persoana vătămată a decedat,
sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea
termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare din oficiu.”

SECŢIUNEA a V-a ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR

1. CONDIŢIILE ÎMPĂCĂRII PĂRŢILOR

Conform art. 159 N.C.P: (1) Împăcarea poate interveni în cazul în care
punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o
prevede în mod expres.
(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a
intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
(4) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face
numai de reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu
restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
(5) În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său
legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia.
Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi
persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au
participat la comiterea aceleiaşi fapte.
(6) În cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei
juridice vătămate, dispoziţiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător

3.EFECTELE ÎMPĂCĂRII PĂRŢILOR

Dacă împăcarea părţilor cu respectarea tuturor condiţiilor necesare s-a


realizat, răspunderea penală a celui care a săvârşit infracţiunea este înlăturată.
Spre deosebire de celelalte cauze care înlătură răspunderea penală, împăcarea
părţilor are ca efecte mai largi în sensul că ea înlătură şi consecinţele civile
care se nasc din săvârşirea infracţiunii.

SECŢIUNEA a VI-a: CAUZELE DE NEPEDEPSIRE

1. CAUZELE GENERALE DE NEPEDEPSIRE

Aceste cauze sunt desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului.


Existenţa lor depinde de îndeplinirea unor cerinţe analizate în partea a doua a
cursului. În măsura în care aceste cerinţe sunt îndeplinite, desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului au ca efect nepedepsirea.
2.CAUZE SPECIALE DE NEPEDEPSIRE

Cauzele speciale de nepedepsire sunt prevăzute în textele de lege ce cuprind


normele de incriminare şi sunt paritcularizate în funcţie de conţinutul cestor
norme şi de finalitatea pe care ele o vizează.
Astfel, în art.273 C. pen, care incriminează mărturia mincinoasă, se prevede
în alin. 3 o cauză specială de nepedepsire, potrivit căreia cel care comite
mărturia mincinoasă nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale înainte de
reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze
înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare
a mărturiei mincinoase. De asemenea în cazul dării de mită, făptuitorul nu se
pedepseşte dacă denunţă autorităţilor fapta mai înainte ca organul de urmărire
să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
Este evident că în cele două cazuri prezentate cu titlu de exemplu, conduita
ulterioară săvârşirii infracţiunilor micşorează foarte mult pericolul social al
acestora şi pun în lumină, în acelaşi timp, o reconsiderare totală a activităţii
infracţionale de către însuşi autorul ei, motiv pentru care răspunderea penală,
pedeapsa nu numai este justificată şi nici necesară.

S-ar putea să vă placă și