Petcu C.D.

- Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

CURSUL 13

AMBALAREA PRODUSELOR ALIMENTARE

8.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND AMBALAREA

Produsele alimentare pentru a putea fi conservate şi comercializate trebuie să fie ambalate în

diverse tipuri de ambalaje care au rolul de a le proteja de factorii externi şi care facilitează
transportul şi manipularea acestora.
Tipul şi design-ul materialelor de ambalare trebuie să asigure o protecţie adecvată pentru
produsele alimentare, să reducă la minim riscurile de contaminare, să prevină deteriorarea şi să
permită etichetarea adecvată.
Necesitatea ambalării produselor alimentare în vederea conservării a apărut încă din cele mai
vechi timpuri și a devenit interes major în momentul în care au început să se facă deplasări masive
de oameni, în special când se deplasau armate la distanțe mari de baza de aprovizionare cu alimente.
Încă de la începutul secolului al XIX-lea, Napoleon Bonaparte a avut nevoie pentru armata sa, de
mari cantități de alimente care să fie transportate la distanțe mari și care să fie conservate perioade
lungi de timp. În vederea asigurării de alimente pentru armatele sale, au fost căutate metode de
ambalare și conservare a acestora. Astfel, a oferit un premiu de 12000 franci pentru cel care va găsi
o metodă de conservare corespunzătoare (Turtoi, M., 2000). Nicolas Appert a pus la punct o metodă
de conservare a produselor alimentare ambalate în recipiente închise și apoi supuse unor
temperaturi înalte, tehnică ce determină păstrarea alimentelor respective o perioadă mai mare de
timp în condiții natural de mediu. Procedeul a fost numit appertizare, iar mai târziu, Pasteur a
perfecţionat tehnica, aceasta devenind metoda de pasteurizare (Mihăilă D., 2006).
În ultimele decenii ambalajele s-au diversificat mult, atât din punctul de vedere al
materialelor din care acestea sunt confecţionate, cât şi din punct de vedere funcţional. Materialele
de ambalare sau gazele inerte (acolo unde sunt folosite), trebuie să nu fie toxice, să nu constituie un
pericol pentru siguranţa alimentelor şi să menţină produsele alimentare corespunzătoare pentru
consumul uman, în condiţiile specifice de depozitare şi utilizare.
Încă din 1966, P. Pain, citat de Constanţa Pâslaru şi col. (1996) spunea că ambalajul este o
artă, ştiinţă şi tehnologie în domeniul pregătirii produselor pentru transport şi vânzare. Ambalajul
este un sistem care însoţeşte produsul în toate etapele existenţei sale, de la producător la consumator
(Pâslaru C. şi col., 1996).
Odată cu dezvoltarea și diversificarea producției de bunuri, concomitent cu dezvoltarea
comerțului, are loc și diversificarea și dezvoltarea activităților de ambalare și implicit a
producției de ambalaje. La nivelul întregii planete, se consideră că aproximativ 99% din
producția de mărfuri se tranzacționează în stare ambalată.
Ambalajul este un sistem fizico-chimic complex, cu funcții multiple, care asigură
menținerea sau, în unele cazuri, ameliorarea calității produsului căruia îi este destinat. Ambalajul
favorizează identificarea produsului, înlesnind atragerea de cumpărători potențiali.
Din punct de vedere comercial, ambalajul permite asigurarea în cele mai bune condiții a
manevrării, conservării, depozitării și transportului produselor. În Petit Robert (1989), se descrie

- 68 -
 Petcu C.D. - Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

ambalajul ca fiind un "înveliș din materiale și forme diferite în care se ambalează un produs
pentru transport sau vânzare".

8.2. IMPORTANŢA AMBALĂRII

Ambalarea produselor alimentare este importantă pentru toate verigile lanţului alimentar şi
pentru toţi participanţii la circuitul tehnico-economic, aspect demonstrat de frecvenţa de înnoire a
ambalajului care este mai mare decât cea de înnoire a produselor alimentare. Această tendinţă se
explică prin impactul pe care îl are ambalajul asupra consumatorului la luarea deciziei de
achiziţionare a produsului.
Indiferent de natura lor, produsele alimentare suferă modificări fizico-chimice mai mult sau
mai puţin evidente în funcţie de:
• tipul de ambalaj,
• perioada şi temperatura de depozitare,
• termenul de valabilitate.
Alegerea sistemului corespunzător de ambalare a unui produs şi selectarea materialelor
necesare pentru confecţionarea acestora nu se poate face fără a se lua în considerare conexiunea mai
multor factori cum sunt: necesitatea protejării alimentului, menţinerea integrităţii acestuia,
interacţiunile dintre aliment şi mediul de ambalare, dintre mediul de ambalare şi materialele de
ambalare, dintre ambalaj şi mediul exterior.
Ambalajul era iniţial un produs auxiliar în industria alimentară, iar acum a devenit un produs
industrial ce reprezintă un tot unitar de componente interconectate, un set organizat de cunoştinţe şi
concepţii, un mod ordonat de acţiune, vizând în ansamblu realizarea optimă a unor obiective
economice specifice.
Pentru ambalarea produselor alimentare este necesar să se analizeze reacţiile dintre
materialele de ambalare şi produsul alimentar, deoarece, prin reacţiile chimice ce intervin,
materialele utilizate pot influenţa schimbarea compoziţiei alimentului sau pot determina o
contaminare chimică sau microbiologică a produselor alimentare.
Pentru prevenirea acestor fenomene nedorite, materialele de ambalare sunt studiate şi
selectate astfel încât să nu influenţeze negativ compoziţia şi caracteristicile organoleptice ale
produselor alimentare, şi mai ales să nu reprezinte sursă de contaminare chimică sau
microbiologică.
Un ambalaj optim trebuie să protejeze bine produsul, să fie uşor şi ieftin, iar caracteristicile
sale tehnice trebuie să faciliteze operaţiile de manipulare, transport şi depozitare, iar pe de altă
parte, prin modul în care este conceput, să reprezinte un instrument eficient de marketing.

8.3. AMBALAREA ALIMENTELOR

Definiţie: Ambalarea este procedeul prin care se asigură cu ajutorul ambalajelor, protecţie
temporară produselor alimentare. Ambalarea reprezintă o etapă importantă în procesul de
producere/conservare a alimentelor. Succesul metodelor de conservare este determinat de modul în
care se realizează ambalarea, în vederea asigurării menţinerii proprietăţilor produselor alimentare şi
pentru mărirea termenului de valabilitate.
- 69 -
 Petcu C.D. - Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

Ambalarea se poate efectua pentru:

 produse procesate, gata de consum (salamuri, biscuiţi etc.),
 produse neprocesate sau materii prime (carne, făină etc.).

8.3.1. OBIECTIVELE AMBALĂRII

Ambalarea produselor alimentare are în vedere o serie de obiective:

 să menţină parametri privind siguranţa alimentelor pe toată durata de valabilitate a
produselor ambalate;
 să asigure protecţia alimentelor împotriva factorilor nocivi din mediu (vapori, apă, gaze
etc.);
 să protejeze mediul (denaturarea corespunzătoare a unor deşeuri, reciclarea unor
ambalaje refolosibile);
 să asigure protecţia alimentelor faţă de rozătoare, insecte, microorganisme, pe toată
durata de valabilitate a produselor alimentare;
 forma obţinută după ambalare să fie regulată, să poată fi depozitate prin
stivuire/suprapunere;
 mărimea şi grafica să atragă consumatorul.

8.4. DESCRIEREA AMBALAJULUI

Definiţie: ambalajul reprezintă totalitatea elementelor care acoperă sau învelesc un produs
sau un ansamblu de produse, cu scopul de a le asigura protecţia pe parcursul manipulării,
transportului, depozitării şi comercializării, până la consumator, pe toată perioada termenului de
valabilitate a produsului alimentar.
Ambalajul este un sistem fizico-chimic care beneficiază de un complex de funcţii care
asigură menţinerea sau uneori ameliorarea calităţii produsului căruia îi este destinat, favorizând
identificarea acestuia, atrăgând potenţiali cumpărători, pe care îi informează cu privire la cum să
folosească sau să păstreze produsul şi cum să protejeze mediul înconjurător de poluarea produsă de
ambalajele uzate sau de componenţii de descompunere ai acestora (Pâslaru C. şi col., 1996).
Preambalarea este o operațiune de ambalare în unități de desfacere mai mici și bine
determinate ca mărime. Aceasta se efectuează în magazinele de desfacere, la locul de sortare a
produselor sau înainte de vânzare, cu scopul de a facilita o vânzare mai rapidă a produselor
alimentare (Mihăilă D., 2006).
Material de ambalare = materialul din care este confecţionat ambalajul propriu-zis şi
accesoriile.
Accesorii = totalitatea elementelor care completează sau preiau o parte din funcţiile
ambalajelor: imobilizare, amortizare şocuri, închidere etc.
Produsul ambalat = unitatea formată dintre produsul alimentar şi ambalajul primar utilizat.

- 70 -
 Petcu C.D. - Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

8.5. CONDIȚII GENERALE PENTRU AMBALAJE

Dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească materialele de ambalare şi împachetare,

se pot enumera:
 materialele de ambalare şi împachetare trebuie avizate sanitar;
 materialul de ambalare trebuie să fie adecvat pentru scopul în care este folosit. Spre
exemplu, în cazul ambalării cărnii şi produselor din carne, caserolele sau cutiile de
carton trebuie să aibă un strat interior protector sau alte mijloace de protecţie a cărnii.
Acest strat interior nu este necesar dacă produsele sunt ambalate individual;
 materialele de împachetare reutilizabile trebuie să fie rezistente la dezinfectante şi la
coroziune;
 materialele de ambalare şi împachetare trebuie nu numai să asigure protecţia, ci şi să
menţină caracteristicile alimentelor;
 unităţile de industrie alimentară trebuie să deţină spaţiu special amenajat pentru
depozitarea materialelor de ambalare;
 materialele de ambalare şi de împachetare reutilizabile trebuie să fie durabile şi uşor de
igienizat.

Alimentele neprotejate sau ambalate necorespunzător vor fi expuse pe de o parte deteriorării

fizice şi pe de altă parte contaminării din punct de vedere microbiologic. Folosirea unor materiale
de ambalare confecţionate din materiale necorespunzătoare poate conduce şi la contaminare
chimică. Igiena spaţiilor de depozitare şi a celor în care se realizează reconstituirea (formarea
cutiilor pliate), precum şi starea de curăţenie a personalului implicat în această activitate poate duce
la contaminarea materialelor de ambalare şi implicit a alimentelor.
În acest context, este necesară stabilirea unor proceduri pentru a preveni sau reduce la
minim riscurile de contaminare care pot influenţa ambalajele utilizate în industria alimentară. Dintre
diferitele tipuri de accidente care pot atrage după sine contaminarea alimentelor din cauza
materialelor de ambalare care nu au îndeplinit condiţiile descrise, se pot enumera:
 materialele de ambalare de calitate necorespunzătoare se pot rupe şi pot expune alimentele
riscurilor de contaminare;
 materialele de ambalare pot conţine substanţe chimice care să contamineze alimentele;
 condiţiile inadecvate de depozitare pot cauza deteriorarea ambalajelor şi contaminarea cu
murdărie sau prin intermediul dăunătorilor;
 cutiile de carton se pot contamina microbiologic şi se pot constitui într-o sursă de praf şi de
fragmente de hârtie;
 igienizarea necorespunzătoare a recipientelor refolosibile (ex: containere, navete) poate
cauza contaminare încrucişată între diferitele şarje de produse;
 anumite tipuri de ambalare şi anume ambalarea în atmosferă modificată, folosind diferite
concentraţii de oxigen (O2), bioxid de carbon (CO2) şi azot (N2), poate ţine sub control
procesele de alterare.

- 71 -
 Petcu C.D. - Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

8.6. CLASIFICAREA AMBALAJELOR

Clasificarea ambalajelor se poate face în funcție de mai multe scopuri sau criterii. În funcție
de locul sau raportul ambalajului față de produsul alimentar ambalat, se poate face următoarea
clasificare:
 Ambalaj primar = materialul care vine în contact direct cu produsul alimentar, asigură
protecţie şi este achiziţionat odată cu produsul (sticla, punga de hârtie etc.)
 Ambalaj secundar = ambalajul care grupează mai multe ambalaje primare, în vederea
uşurării depozitării şi transportului. Poate fi conceput ca vânzarea cu amănuntul să se
facă direct din acestea: navete, cutii de carton etc.
 Ambalaj terţiar = grupează mai multe ambalaje secundare (paletul pe care sunt
depozitate materialele de ambalare secundare învelite în folie contractibilă).
 Ambalaj cuaternar = un container în care sunt depozitate ambalaje terţiare, folosite
pentru transportul pe distanţe lungi. Pot asigura un microclimat corespunzător în
interiorul recipientului, în funcţie de tipul de ambalaj (pot fi izoterme) (Mihăilă D.,
2006).

Clasificarea materialelor de ambalare în funcţie de durata de utilizare:

 Ambalaj refolosibil = ambalaj supus restituirii şi reutilizării (sticle, navete)
 Ambalaj nerefolosibil = de unică folosinţă, de tip “pierdut”, utilizabil o singură dată.
 Ambalaj inventar = refolosibil, supus restituirii către o anumită entitate organizatorică
(personalizate).

Clasificarea materialelor de ambalare în funcţie de scopul pentru care au fost create:

 Ambalaje de transport – secundar, terţiar, cuaternar;
 Ambalaje de desfacere – deseori ambalajul primar, mai rar ambalajul secundar.

Clasificarea materialelor de ambalare după modul în care îşi menţin forma când conţin
produse, ambalajele se pot clasifica astfel:
 Ambalaje rigide care nu îşi schimbă forma când sunt umplute cu produse;
 Ambalaje flexibile care îşi schimbă forma.

Clasificarea materialelor de ambalare după modul cum comunică cu exteriorul după

umplere:
 Ambalaje deschise care nu sunt prevăzute cu capac și conținutul poate comunica cu
exteriorul;
 Ambalaje etanşe care se închid după introducerea produselor pentru păstrare și nu permit
contactul produsului cu mediul exterior, asigurând o bună izolare a acestora (Mihăilă D.,
2006).

- 72 -
 Petcu C.D. - Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

8.7. OPERAȚII DE AMBALARE

Operațiile necesare realizării ambalării sunt: operații principale și operații secundare.

Operaţiile principale de ambalare sunt reprezentate de dozarea şi împachetarea produsului, urmate
de închiderea ambalajului.
Operaţiile auxiliare de ambalare sunt reprezentate de pregătirea produselor alimentare,
pregătirea materialelor de ambalare, precum și etichetarea şi marcarea.
Ambalarea automată include toate operaţiile de ambalare, acestea fiind efectuate cu ajutorul
maşinilor sau echipamentelor de ambalare.

8.8. MODALITĂŢI DE REALIZARE A AMBALĂRII

Ambalarea poate fi efectuată în mai multe moduri:

 Ambalare automată – toate operaţiile de ambalare sunt efectuate de maşini de ambalare;
 Ambalare la bucată – fiecare unitate de produs este ambalată separat;
 Ambalare colectivă – mai multe unităţi de produs sunt puse în acelaşi ambalaj primar
(napolitane, pulpe etc.);
 Ambalare porţionată – într-un ambalaj se adaugă o singură doză de produs care se consumă
odată;
 Ambalare gravimetrică – doza de produs ambalat se stabileşte în funcţie de masa acestuia;
 Ambalare volumetrică - doza de produs ambalat se stabileşte în funcţie volumul acestuia;
 Ambalare în atmosferă controlată – utilizarea unor gaze prin care sunt controlate procesele
biochimice din produs.

- 73 -
 Petcu C.D. - Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

CURSUL 14

8.13. MATERIALE DE AMBALARE CELULOZICE

Materialele celulozice sunt reprezentate de materiale de ambalare care au ca materie primă

celuloza prelucrată prin diverse tehnici. Ambalajele din materiale celulozice dețin ponderea
principală în totalul ambalajelor utilizate. Materialele celulozice pot fi folosite sub formă de lemn,
carton sau hârtie (Scorei R., 1999; Mihăilă D, 2006).

8.13.1. LEMNUL

Lemnul reprezintă unul dintre cele mai vechi materiale de ambalare. Densitatea materialului
lemnos este diferită în funcție de specia de la care provine lemnul, de tehnica de prelucrare și de
umiditatea atmosferică. Toți acești factori pot determina modificarea formei prin deshidratare
(scăderea dimensiunilor) sau prin îmbibare cu apă (umflarea, creșterea dimensiunilor și
deformarea). Lemnul este un material de ambalare caracterizat printr-o bună rezistență la deformare
și la rupere, dacă se respectă condițiile de umiditate a materiilor prime și a mediului de depozitare.
Pentru menținerea caracteristicilor lemnului utilizat ca ambalaj, este necesară menținerea
procentului de umiditate la 12-18% pentru ambalajele de lemn care se utilizează și se depozitează în
spații închise sau la 18-25% umiditate pentru ambalajele folosite în spații deschise (Mihăilă D.,
2006).
Lemnul utilizat la confecționarea ambalajelor poate proveni de la fag, salcâm, ulm, frasin,
carpin, stejar, tei, anin, molid, brad, pin etc. (Scorei R., 1999, Mihăilă D, 2006). Lemnul provenit de
la speciile rășinoase poate imprima miros și aromă caracteristice. Substanțele responsabile de aroma
specifică rășinoaselor nu sunt toxice și cel mai frecvent nu persistă în produsele ambalate (fructe,
legume proaspete) (Mihăilă D., 2006). Pentru aroma specifică, rășinoasele se folosesc la ambalarea
brânzei de burduf.
Lemnul provenit de la rășinoase se folosește cel mai frecvent la confecționarea lădițelor și a
lăzilor. Lemnul de fag nu are miros specific și este materialul lemnos cel mai folosit ca material de
ambalare. Lemnul de stejar are în compoziție taninuri care sunt solubile în alcool și modifică astfel
aroma și culoarea produselor alcoolice depozitate în butoaie de stejar. Coniacul maturat în butoaie
de stejar se va colora și aromatiza cu atât mai rapid și mai intens, cu cât butoiul este mai nou (la
prima utilizare sau la a 2-a ori a 3-a utilizare). Vinul și țuica sunt produse care se depozitează în
butoaie de lemn.

Lemnul poate fi prelucrat:

• sub formă de placarde ca atare – la butoaie,
• sub formă de plăci fibrolemnoase (PFL),
• sub formă de plăci din așchii fibrolemnoase (PAL).
Butoaiele, navetele, lădițele sau alte dispozitive de ambalare confecționate din lemn, în
condiții de umiditate mare se deformează și se dezmembrează. Lemnul poate fi tratat chimic pentru
a preveni mucegăirea (Mihăilă D., 2006).

- 74 -
 Petcu C.D. - Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

8.13.2. CARTONUL

Cartonul reprezintă o aglomerare de fibre celulozice rezultate din prelucrarea materiilor

prime vegetale cum sunt: paie de cereale, coceni de porumb, stuf, lemn (de brad, pin, fag, plop) etc.
Este un material rigid, cu aceeași origine ca hârtia, dar mai gros și compact.
Conform unor date bibliografice, cartonul a fost inventat în anul 1751 de către un elev René-
Antoine Ferchault de Réaumur care l-ar fi inventat ca ambalaj protector pentru cărțile de joc
(www.producator-ambalaje.ro). Cartonul poate prelucrat în diverse forme și mărimi. Cutiile de
carton sau carton ondulat au cele mai multe utilizări. Istoria cartonului ondulat se întinde pe o
perioada de peste 100 de ani, iar apariția acestui material a fost impulsionată de necesitatea unui
nou tip de ambalaj, cu caracteristici superioare celor existente anterior.
Hârtia ondulată mecanic, între două valțuri canelate, a fost obținută prima dată în Anglia, în
anul 1856 și a fost utilizată în premieră ca ambalaj de către un american, în anul 1871. Cartonul
ondulat propriu-zis a apărut în 1874, în America, când s-a adăugat, prin lipire, un strat neted de
hârtie peste hârtia ondulată.
La începutul secolului al XX-lea, apar primele mașini de carton ondulat, iar acest produs se
impune în industria ambalajelor din America și Europa. Apoi, producția de carton ondulat și
ambalaje s-a dezvoltat în ritm alert, mărindu-se gama sortimentală și îmbunătățindu-se calitatea
acestui produs. În țara noastră, pentru prima dată cartonul a fost obținut în anul 1957, în fabrica
existentă la Ghimbav, localitate aflată la 10 km de municipiul Brașov. În perioada imediat
următoare, acest domeniu de activitate a cunoscut o dezvoltare semnificativă, determinată de
cererea produselor în continuă creștere.
În prezent există o varietate foarte mare de ambalaje de carton, iar inovaţiile în domeniu
îmbunătăţesc constant caracteristicile materialului de ambalare şi ajută în acelaşi timp la protejarea
mediului înconjurător.
Fie că sunt cutii de orice tip, simple sau cu mâner, plicuri sau ambalaje exterioare,
ambalajele fabricate din carton sunt extrem de facile și sunt folosite îndeosebi în industria
alimentară. Cartoanele (ca și hârtia) au masă mică, sunt inodore și insipide, au permeabilitate
scăzută și pot fi cu ușurință laminate. Cartonul laminat simplu sau complexat cu alte materiale de
ambalare este rezistent la uleiuri, gaze, alcool, eteri, baze slabe sau acizi. Procedeul de fabricare al
ambalajelor care folosesc ca materie primă cartonul este relativ simplu, adică prin presare sau
încălzire, iar costurile de producție sunt mai mici decât la ambalajele din plastic. Cartonul se obține
prin alipirea sau suprapunerea mai multor straturi de hârtie, pentru a se obține o rezistență mecanică
mai mare. Consolidarea straturilor de hârtie se obține prin suprapunere și presare în stare umedă,
într-o anumită etapă din tehnologia de obținere a hârtiei. Straturile de hârtie se mai pot lipi cu
diverși adezivi (Mihăilă D., 2006).
Formele ambalajelor din carton. Ambalajele din carton pot avea diferite forme:
 ambalaje de formă rectangulară: cutii, tăvi, tăviţe, lăzi (cutii mari), coşuri, palete;
 ambalaje de formă cilindrică: cutii, tuburi, ţevi;
 ambalaje flexibile: etichete, sacoşe, saci, plicuri.
Principalele tipuri de cartoane utilizate la confecţionarea ambalajelor.
Cartonul plat se deosebește de hârtie prin faptul că are un strat mai gros şi mai rigid.

- 75 -
 Petcu C.D. - Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

Cartonul duplex este format din 2 straturi diferite de material fibros unite în stare umedă
prin presare. Se folosește la confecționarea cutiilor de dimensiuni mici, ca ambalaj secundar sau la
ambalarea produselor grele.
Cartonul triplex este format din 3 straturi diferite de material fibros unite în stare umedă prin
presare (Paine F.,1992; Mihăilă D., 2006).
Cartonul ondulat este format din straturi alternative de hârtie netedă și ondulată, lipite între
ele cu adezivi. Cartonul ondulat se folosește mai ales ca ambalaj de transport, fiind puțin utilizat ca
material de prezentare (Mihăilă D., 2006; Scorei R., 1999).
Poate fi carton ondulat cu un strat neted și un strat ondulat, carton ondulat cu două straturi
netede și două straturi ondulate, carton ondulat cu trei straturi netede și două straturi ondulate,
carton ondulat cu trei straturi netede și trei straturi ondulate, carton ondulat cu patru straturi netede
și trei straturi ondulate.
Cartonul microondulat este ușor, are o rezistenţă bună la plesnire şi este un bun înlocuitor al
cartonului duplex şi triplex (www.biopack.ro).
Gama produselor din carton ondulat asigură ambalaje celor mai diverse industrii cu o
pondere de peste 50% datorită numeroaselor avantaje pe care acestea le oferă cum ar fi:
 o bună protecţie a produselor prin capacitatea ridicată de preluare a solicitărilor mecanice de
către straturile de carton ondulat;
 au greutate redusă – sunt de circa trei ori mai uşoare decât cele din lemn la acelaşi volum de
ambalare;
 conferă protecţie la variaţiile de temperatură datorită aerului aflat între straturile de hârtie;
 preţ de producţie mult inferior altor categorii de ambalaje;
 se transportă pliate și se pretează transportului paletizat;
 se pot refolosi;
 se recuperează integral, ele fiind biodegradabile;
 au un aspect plăcut şi pot fi imprimate personalizat.

8.13.3. HÂRTIA

Hârtia este obținută din prelucrarea materiei prime de natură vegetală. Acesta este bogată în
celuloză, hemiceluloză sau lignină. Cele mai folosite materii prime pentru obținerea hârtiei sunt:
paiele de grâu, lemnul, stuful etc. Hârtia se obține din fibre celulozice, extrase prin procedee
mecanice, chimice sau mixte, rezultând două categorii de pastă:
 brună / nealbită (pasta Kraft) - folosită pentru obţinerea hârtiei Kraft cu bună rezistenţă
mecanică;
 albă /albită - obţinută printr-o prelucrare superioară a lemnului, cu rezistenţă mecanică mai
mică.

În pasta brută se introduc substanțe chimice (adezivi, agenți de încleiere, coloranți) pentru a-
i îmbunătăți unele însușiri fizico-chimice. De asemenea, pe suprafața colilor de hârtie se pot aplica
diferite substanțe pentru a-i spori rezistența. Întrucât hârtia intră în contact direct cu alimentele,
substanțele adăugate nu trebuie să fie toxice pentru consumatori.

- 76 -
 Petcu C.D. - Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

Toate substanțele adăugate în procesul tehnologic de obținere a hârtiei trebuie să fie

acceptate de organismele abilitate și incluse în cerințele legale aplicabile (Mihăilă D., 2006).

Sortimente de hârtie
În funcție de destinația și scopul utilizării hârtiei, aceasta poate fi de mai multe feluri:
HÂRTIA KRAFT este aspră și rezistentă din punct de vedere mecanic. Este frecvent folosită
la confecţionarea sacilor din hârtie. Poate fi utilizată într-un singur strat sau în mai multe straturi
suprapuse, ceea ce îi conferă o rezistență mai mare.
HÂRTIA ALBITĂ este obținută din celuloză albă naturală sau celuloză albită prin diverse
tratamente chimice. Este curată, strălucitoare, are aspect mai plăcut, dar prezintă rezistenţă mai
mică. Se folosește pentru confecționarea de saci de mici dimensiuni, pungi, plicuri, etichete etc.
HÂRTIA PERGAMENT se caracterizează prin rezistenţă moderată și este permeabilă
pentru uleiuri. De obicei este utilizată pentru produse coapte şi alimentele care conţin grăsimi (unt).
HÂRTIA TRANSPARENTĂ (PERGAMINATĂ) rezistă la uleiuri şi grăsimi, are suprafața
netedă și lucioasă și este folosită pentru funcţia de barieră faţă de substanţe odorante în
confecţionarea sacilor, pungilor şi cutiilor, reprezentând primul strat care intră în contact cu
alimentele.
HÂRTIA SULFURIZATĂ (pergament vegetal) are permeabilitate redusă la aer și este
folosită la: ambalarea şi conservarea produselor cu umiditate crescută sau a alimentelor grase (unt,
margarină, carne). Se mai utilizează la confecţionarea etichetelor din interiorul ambalajelor
produselor ce conţin grăsime și la tapetarea internă a pungilor de cafea.
HÂRTIA CERATĂ prezintă o bună barieră pentru vapori şi lichide. Este obținută prin
acoperirea hârtiei pergament cu un strat de ceară. Se folosește la preambalarea preparatelor din
carne (ambalarea la vânzare), a untului, a brânzeturilor, a altor produse alimentare cu umiditate
mare etc.
HÂRTIA SATINATĂ este o hârtie foarte netedă si foarte lucioasă, cu rezistență mecanică
redusă. Este permeabilă pentru apă, vapori de apă, grăsimi.
HÂRTIA MĂTASE (MUSELINĂ) este o hârtie subțire, rezistentă și flexibilă, care se
folosește la ambalarea produselor fine, la care estetica ambalajului este importantă.
HÂRTIA PARAFINATĂ este hidrofobă și are o mare stabilitate chimică. Este obținută prin
acoperirea hârtiei cu un strat de parafină, care este un bun izolant pentru apă și vaporii de apă. Se
poate parafina hârtia muselină (folosită la învelirea bomboanelor, ciocolatei etc.) sau se poate
parafina hârtia kraft (este folosită la ambalarea produselor care necesită impermeabilitate la apă, dar
și rezistență mecanică). Prezintă dezavantajul că la temperaturi scăzute devine fragilă, iar prin pliere
stratul de parafină crapă. Este utilizată pentru ambalarea brânzeturilor, caramelului, ciocolatei etc.
În combinaţie cu alte materiale se foloseşte la ambalarea biscuiţilor și a bomboanelor.
HÂRTIA PIGMENT (pelur sau foiță) este o hârtie foarte subțire, cu rezistență foarte scăzută
la întindere, uneori semitransparentă, alteori total opacă. Este o hârtie moale și se folosește ca prim
strat la învelirea unor produse alimentare (Banu C. și col., Mihăilă D., 2006).

- 77 -
 Petcu C.D. - Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

8.14. MATERIALE DE AMBALARE METALICE

Materialele metalice sunt frecvent folosite la confecționarea ambalajelor pentru produse

alimentare. Sunt materiale rezistente și se pretează confecționării unei game mari de ambalaje (cutii
d conserve, lăzi, butoaie, capace, capsule etc.). Această categorie de ambalaje prezintă o serie de
dezavantaje. Cel mai mare dezavantaj este că ambalajele obținute sunt supuse coroziunii provocate
fie de factorii externi, fie de unele componente ale produselor alimentare ambalate. Coroziunea
acestor ambalaje este cu atât mai intensă, cu cât ambalajul metalic este expus la umiditate mai mare
sau la un pH mai acid. Fierul, principalul metal pentru ambalaje, este corodat și sub acțiunea
produselor bazice (la pH=13) (Scorei R., 1999; Mihăilă D., 2006).
Unele metale produc oxizi care sunt foarte toxici în cazul în care pătrund în alimentele, fie
în timpul procesării, fie în perioada de depozitare. Se folosesc mai multe tipuri de materiale
metalice:
 materiale metalice feroase (fierul și aliaje precum fonta și oțelul);
 materiale metalice neferoase (cuprul, aluminiul, staniul și aliajele sale).

TABLA COSITORITĂ ȘI LĂCUITĂ

Tabla cositorită se obține din tabla de oțel moale, după acoperirea cu un strat de staniu care-i
asigură protecție împotriva coroziunii. Este folosită la confecționarea ambalajelor pentru produse
lichide sau păstoase. Tabla de oțel conferă ambalajului o rezistență mecanică bună și o bună
rigiditate, iar straturile de oxid staniu îi conferă o protecție bună împotriva agenților corozivi. Prin
urmare, stratul de staniu aplicat pe suprafața de contact reduce coroziunea tablei de oțel, frânează
fenomenele de sulfurare, influențează aderența lacurilor aplicate pe tabla cositorită.
Cu toate acestea, sunt anumiți factori care produc coroziunea și la tablă cositorită: compușii
sulfului (hidrogenul sulfurat degajat de unele produse), pigmenți antocianici prezenți în unele
legume sau fructe, sâmburii unor fructe (cireșe, prune) unele enzime specifice, produși care apar în
urma caramelizării (la unele dulcețuri de fructe, la pasta de tomate). Pentru a crește rezistența tablei
la coroziune se practică lăcuirea cu lacuri netoxice și care să nu modifice gustul produsului ambalat.
Este important ca stratul de lac aplicat să fie rezistent la șocuri mecanice și să nu se desprindă de
tablă.
Tabla cositorită și lăcuită se folosește la confecționarea recipientelor cu ambutisare adâncă,
la confecționarea capacelor, capsulelor sau cutiilor cu diametru mare, a cutiilor de bere, la
confecționarea fundurilor de cutii supuse la presiuni interioare mari (Banu C. și col., 1998;
Căpățână C., 2000; Mihăilă D., 2006).

OȚELUL INOXIDABIL

Oțelul inoxidabil este puțin folosit ca ambalaj direct, deși are o inerție chimică foarte mare,
datorită unor metale adăugate în aliaj: nichel, crom, mangan, molibden, cupru, vanadiu. Oțelul
inoxidabil Ni-Cr este mai mult folosit la confecționarea unor cutii ambutisate pentru bere, băuturi
răcoritoare, a butoaielor pentru bere etc. (Mihăilă D., 2006).

- 78 -
 Petcu C.D. - Carte – Igiena și tehnologia cărnii, 2015

ALUMINIUL

Aluminiul este un metal neferos, de culoare albă, este ușor, moale, plastic și sub formă de
aliaj are o largă folosire la confecționarea ambalajelor. Dacă intră în contact direct cu alimentele,
trece în acestea și are efect toxic asupra consumatorilor. Prezintă rezistență mecanică redusă, se
deformează ușor și se perforează ușor. De aceea, pentru fabricarea ambalajelor, se folosește
aluminiu cu puritatea de 99,5%, în aliaj cu diferite alte elemente (fier, cupru, zinc, titan, siliciu,
etc.), din care rezultă aluminiul tehnic (Mihăilă D., 2006).
Cutiile, foliile și alte produse din aluminiu destinate ambalării alimentelor sunt ușoare și
oferă protecție (www.ro-ambalaje.ro). Aluminiul se folosește la confecționarea ambalajelor pentru
produsele alimentare sub formă de folie de aluminiu sau tablă de aluminiu. Folia de aluminiu
lăcuită, cu grosimea de 0,12-0,2 mm se poate folosi la confecționarea capsulelor pentru lichide sub
presiune (băuturi acidulate) (Scorei R., 1999).
Din tabla de aluminiu se confecționează recipiente sau obiecte cu dimensiuni și capacități
mici (cutii pentru conserve, cutii pentru bere, capace pentru borcane tip Omnia sau capace cu filet)
și recipiente cu dimensiuni și capacități mari (butoaie de bere, bidoane de lapte, butoaie de brânză,
cisterne etc.) (Mihăilă D., 2006).
Foițele de aluminiu sunt impermeabile la vapori și gaze, stabile la lumină și la valori
normale ale mediului ambiant și mențin caracteristicile fizico-chimice ale produselor alimentare
(Scorei R., 1999).
Aluminiul are avantajul că este un material reciclabil, iar rata reciclării ambalajelor din
aluminiu a crescut în Uniunea Europeana la peste 50% (www.packagingeurope.com).

STANIUL

Staniul, datorită proprietăţilor sale elastice şi a rezistenţei la coroziune, deși este scump, este
folosit în industria alimentară. Este un metal de culoare gri strălucitoare și se caracterizează prin
maleabilitate înaltă, duritate scăzută, caracter amfoter și lipsă de toxicitate. Reacţionează cu acizii şi
bazele, iar aliajele sale au diferite întrebuinţări:
 aliajul St + Pb e folosit pentru lipit în tehnologia confecţionării cutiilor de conserve;
 un alt aliaj este folosit la construirea utilajelor de oţel.
Staniul se poate întâlni sub formă de tablă cositorită (cutii de conserve) și folii de staniu
(staniol) de grosimi variabile, pentru ambalarea diferitelor grupe de produse alimentare (brânzeturi,
produse de patiserie etc.) (Banu C. și col., 1998; Mihăilă D., 2006). Unii autori susțin că în cazul
depozitării conservelor din staniu, concentrația acestuia crește în produs în funcție de timpul de
depozitare și de temperatură (Dehghan G. and Khoshkam Z, 2012).
Staniul poate ajunge în produsele alimentare, iar acoperirea acestuia cu un stat de lac ar
înlătura pericolul de contaminare (Blunden S., 2003).

- 79 -